ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. dem. (postpus) 1. Pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic, însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (Înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând, ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții conclusive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

POLIȚIST, -Ă, polițiști, -ste, s. m., adj. 1. S. m. Agent de poliție (1), funcționar de poliție. 2. Adj. Polițienesc. ◊ Roman (sau film) polițist = roman (sau film) în care sunt înfățișate fapte criminale mai mult sau mai puțin misterioase, al căror secret este descoperit în cele din urmă prin ingeniozitatea unui polițist sau a unui detectiv. 3. Adj. (Despre state sau regimuri politice) Care se sprijină pe poliție și pe jandarmerie și își exercită puterea prin metode samavolnice. – Din germ. Polizist.

ASTFEL adv. 1. În modul acesta, în acest fel, într-un mod asemănător (cu...); așa. 2. (Așa) încât; prin urmare; în consecință; așadar. – [Într-]ast + fel.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. ♦ (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea... 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

prin urmare loc. conjcț.

vasăzică (prin urmare, deci) conjcț.

ACELA aceea (aceia, acelea) pron. dem. (indică pe cineva sau pe ceva mai depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ De aceea din această cauză. Drept aceea prin urmare; deci; așadar. /<lat. ecce-illu, ecce-illa

ADICĂ adv. 1) Cu alte cuvinte; și anume. 2) Înseamnă că; prin urmare; așadar; deci. ◊ La o ~ a) la nevoie; b) la drept vorbind. [Acc. și adică] /Orig. nec.

ASTFEL adv. 1) În modul acesta; în felul acesta; așa. 2) Prin urmare; așadar; deci. [Sil. ast-fel] /ast + fel

AȘADAR adv. Prin urmare; astfel; deci. /așa + dar

ATARE adj. invar. Astfel de...; asemenea. ◊ Ca ~ deci, prin urmare. /<lat. eccum-talem

CARE² pron. rel. (se folosește pentru a indica un obiect neidentificat) Ce. Câinele ~ latră nu mușcă. ◊ ~ va să zică prin urmare. Să nu ~ cumva nu cumva să. /<lat. qualis

CONSECINȚĂ ~e f. Fapt ce rezultă dintr-o acțiune; urmare; rezultat; efect ◊ În ~ a) reieșind din situație; în conformitate cu circumstanțele; b) prin urmare; așadar. [G.-D. consecinței] /<fr. consequence, lat. consequentia

DECI¹ conj. (introduce propoziții care exprimă o condiție) Așadar; prin urmare; în consecință. /de + aici

DECI² adv. Înseamnă că; prin urmare; așadar; adică. /de + aici

DREPT³ prep. 1) (exprimă un raport, spațial) În față; alături de. 2) (exprimă un raport final) Pentru; ca. Este întrebuințat drept obiect de studiu. 3) (exprimă un raport de suplinire) Ca; în calitate de; în loc de. A slujit drept notar. ◊ Drept care așa dar; prin urmare; deci. /<lat. directus

PRIN prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând mediul, cadrul desfășurării unei acțiuni) Aleargă prin curte. A străbătut prin perete. 2) (exprimă un raport modal sau instrumental, indicând mijlocul, procedeul realizării acțiunii) Cu ajutorul; pe calea; cu. A obține prin eforturi. Se transmite prin ereditate. ◊ Prin urmare deci; așadar. 3) (exprimă un raport temporal, indicând perioada, intervalul de timp, aproximația temporală) În timpul; în cursul. Prin luna iunie. /pre + în

ȘI¹ conj. 1. (cu funcție coordonătoare) 1) (exprimă un raport copulativ) Eu și tu. E și frumos și deștept. ◊ Ei și? ce-mi pasă mie? Ce importanță are? 2) (exprimă un raport aditiv sau asociativ, formând numerale cardinale, numerale zecimale etc.) Treizeci și patru. Cinci întregi și două zecimi. ◊ Și cu plus. 3) (exprimă un raport adversativ) Dar; iar; însă. Îl aude și nu-l vede. 4) (exprimă un raport concluziv) Deci; prin urmare; de aceea. Am spus că fac și voi face. 5) (stabilește legătura cu cele spuse anterior, mai ales, la începutul unei propoziții interogative) Și unde ai mai auzit aceasta? 2. (cu funcție subordonatoare) pop. (exprimă un raport concesiv) Deși; cu toate că; măcar că. Și a știut dar n-a spus. /<lat. sic

VASĂZICĂ conj. (exprimă un raport conclusiv) Deci; prin urmare; așadar.

A ZICE zic 1. tranz. 1) A reda prin cuvinte; a exprima prin grai; a spune. * Ce mai zici? ce mai faci? Va să zică adică; prin urmare. 2) A enunța cu fermitate; a afirma. 3) A aduce ca obiecție; a obiecta. Ai ce zice? 4) A găsi de cuviință; a crede; a considera; a socoti. * Să zicem a) să admitem; b) de exemplu. 5) (piese muzicale) A produce cu vocea sau cu un instrument; a cânta, a interpreta; a executa. 2. intranz. A purta numele; a se numi; a se chema. /<lat. dicere

butuc (butuci), s. m. 1. Trunchi, buturugă. 2. Partea de jos a tulpinei viței de vie. 3. Instrument de tortură în care se prindeau picioarele, mîinile și gîtul condamnaților. 4. Partea centrală a roții. 5. Buștean scurt. 6. Calapod de pălărier. – Var. butug, butur, butor, butoare, butău, butură, buture. < Din lat. *bottum, „bont, fără vîrf” și „bot, obiect rotund”, prin intermediul unei formații diminutivale, ca sat > sătuc, pat > pătuc etc. Coincidența semantică între „rotund” și „trunchi”, cf. fr. bille, billot. Var. provin de la *but, pl. *buturi; de la această ultimă formă s-a refăcut un sing. analogic butur(ă). – Der butai, s. n. (înv., stup); butuci, vb. (a pune în butuc 3); butucănos (var. botocănos, butucos), adj. (grosolan, necizelat); buturugă (var. buturig, buturigă, buturoagă), s. f. (trunchi, ciot), de la butur(ă) + suf. -uc, cf. alternanța butuc-butug; buturugat, adj. (cu noduri); butușină, s. f. (ciot); îmbutuci, vb. (a pune în butuc, în instrument de tortură). – Credem, prin urmare, că acest cuvînt este un simplu dublet al lui bot. Nu numai că această opinie nu este împărtășită de filologi, dar nici nu există un acord în legătură cu identitatea cuvintelor menționate mai sus. Pentru butuc, Schuchardt, ZRPh., XV, 103 (cf. DAR, I, 712) se referă la o rădăcină but-, fără altă explicație, pe care Densusianu, Hlr., 381, o consideră de origine cumanică (cf. cuman. butak „ramură”) și pe care Tiktin o consideră slavă. Din tc. butak, după Șeineanu, II, 65; și din tc. buduk „cu picioare scurte” (cf. bondoc), după K. Treimer, Mitt. Wien, 356, cf. Lokotsch 372. Același radical bott- „gros, rotund” revine la Diculescu, 17 și ZRPh., XL, 413 (cf. REW 1239a), dar considerat de origine germanică; butuc ar fi în legătură cu it. botta (comasc. bottola), fr. botte și butură cu gepidicul *bûtilo.. Această părere, acceptată de Gamillscheg, Rom. germ., II, 250-1, și Scriban, a fost respinsă de Densusianu, GS, I, 348, pentru care butura provine din bg. botur (cf. Rosetti, II, 82). Același cuvînt este menționat și ca provenind din lat. *buttula (Candrea, Eléments, 2; REW 1389); din lat. imbutum (Giuglea, LL, II, 31); din sl. (Tiktin); din arab. batk „acțiunea de a tăia” (Moldovan, 404); sau din vreo altă limbă anterioară indoeurop. (Lahovary 320). Butură rămîne fără explicație în DAR, care afirmă, în schimb, că buturugă este „rezultatul unei fuziuni a lui butuc cu butură și tumurug”. – Dacă explicația noastră este corectă, din rom. trebuie să provină rut. butjuk, butuki (Miklosich, Wander., 20; Candrea, Elemente, 406), mag. butuk, bg. botur(o) (Capidan, Raporturile, 221), ngr. μπούτουρα (Bogrea, Anuarul, II, 391). – [1238]

aburca (-c, at), vb. – 1. A urca, a sui. – 2. A urca, a ridica. Dintr-un der. vulg. al lat. ŏrior, cf. urca. S-ar putea pleca de la *aboricare; însă dificultatea conservării lui b intervocalic este mare, aproape de nerezolvat. Se poate datora unei reduplicări, rezultat al unui b protetic *bŏrĭcāre de la *ŏrĭcāre, (precum *burere, bustum de la urere), sau al unei compuneri cu ad. Cealaltă ipoteză, emisă de Pușcariu, ZRPh., XXXI, 616 și acceptată de DAR și REW 606, pleacă de la lat. *arboricare < arbor. Explicația nu convinge, nu numai datorită ciudățeniei imaginii, ci și pentru că nu se ține seama de evidenta identitate a lui aburca cu urca și, prin urmare, de necesitatea de a le găsi o origine comună.

albastru (albastră), adj. – De culoarea cerului senin. – Mr. albastru „cenușiu, fumuriu”. Lat. *albaster, de la albus (Pușcariu 56; Candrea-Dens., 37; REW 319; DAR). S-a spus probabil la început despre cerul ușor înnorat, prin urmare albicios (cf. mr.); astăzi indică numai „albastru ca cerul”. Cf. Densusianu, GS, II, 324. Der. albăstrea, s. f.; albăstreală, s. f.; albăstri, vb. ( a da culoare albastră; a clăti rufele cu albăstreală); albăstrime, s. f. (culoare albastră; boierime); albăstriță, s. f.; albăstriu, adj. Sensul lui albăstreală „albastru de rufe” (cf. fr. bleu anglais) nu apare în nici un lexic, cu toate că este cuv. foarte uzual și singurul care explică sensul lui albăstrime de „boierime”, adică „oameni cu cămașa scrobită”.

aret s. n. – Sprijin, ocrotire, protecție (cuvînt vechi, care pare a se fi folosit numai cu prep. de sau în). Sl. na reti „pentru a ocroti” (Drăganu, Dacor., VI, 251-9; cf. Rosetti, I, 160), probabil prin intermediul rut. aretij; cf. pol. rat, ret „ajutor, sprijin”. Nu figurează în nici un text de după jumătatea sec. XVIII; s-a confundat în mod nejustificat cu aret „capăt, sfîrșit”, de la arie. Hasdeu (și Geheeb 14) îl derivau de la lat. *ad rectum; Viciu, Limba romînă poporană și dialectul sicilian, p. 79, îl punea în legătură cu sicil. arre(tu); Max Auerbach, Jb, XIX, 212, cu lat. *in erecto; Bogrea, Dacor., I, 257; (urmat de Scriban) cu lat. halitus; și DAR, deși cu rezerve, cu a arăta. – Rut. aretij nu poate fi, prin urmare, der. din rom., cum credea Candrea, Elemente, 400.

baci (baci), s. m. – 1. Cioban care conduce o stînă. – 2. Formulă de reverență cu care se adresează persoanelor în vîrstă sau de un nivel superior. – 3. La jocul de arșice, copilul care aruncă primul. – Mr. baci, bagi, megl. baci. Origine necunoscută. Opinia predominantă este că avem a face cu un cuvînt de proveniență orientală, dar anterior contactului cu turcii (ceea ce pare a se adeveri prin prezența sa în dialecte, și de asemenea prin apariția sa constantă, ca nume de persoană, din sec. XIII; cf. Hasdeu 2296). Ar fi, prin urmare, cuvînt cuman sau turanic (DAR), sau derivat de la iranianul bac (Densusianu, GS, IV, 149). Evident, este dificil de combătut fundamentele acestor opinii, atîta vreme cît nu se poate indica, pe de o parte, etimonul turanic exact, sau, pe de altă parte, calea de pătrundere a cuvîntului iranian. Cert este că termenul se află în toate limbile balcanice slave care înconjoară teritoriul rom. (bg. bač, sb. bač(a), slov., ceh. bača, mag. bacs(i), bacsó, pol. bacza, ca și ngr. μπάσσιοσ, alb. bats. Însăși aria de răspîndire a cuvîntului pare a indica proveniența sa rom., căci numai rom. a fost direct legată de toate limbile menționate mai sus, și faptul că acest cuvînt nu se explică prin mijloacele proprii nici uneia din aceste limbi. Totuși, nu este posibil să-l explicăm, pînă în prezent, numai prin intermediul rom. În ce ne privește, și dat fiind că în orice caz ne aflăm pe terenul fragil al conjecturilor, nu excludem posibilitatea de a se fi conservat în baci un cuvînt autohton, poate cel care corespunde lat. pater și posibil același care s-a păstrat în bade. Originea dacică a cuvîntului fusese postulată încă de Hasdeu, Columna lui Traian, 1874, 104. – Celelalte explicații vechi par prea puțin plauzibile. După Miklosich, ar fi vorba de un termen sl. care trebuie pus în legătură cu bašta „tată” (Slaw. Elem., 14) și cu baština „moștenire” (Lexicon, 12), ipoteză greu de susținut, datorită dificultăților fonetice. Șeineanu, II, 42, propunea ca etimon tc. baș „șef”, care la rîndul lui nu poate fi posibil nici din punct de vedere istoric, nici fonetic. Gáldi, Dict., 103, propune mag. ca izvor al rom., poate pe baza hazardatei despărțiri pe care o face DAR la sensul 2 al cuvîntului baci, considerat acolo ca diferit de 1 și derivat din mag. – Pentru proveniența rom. a bg. bač, bačjo, bačija, cf. Candrea, Elemente, 401 și Berneker 37; și din ngr. μπάσσιοσ, cf. G. Meyer, Neugr. St., II, 76. Rosetti, II, 109, indică numai identitatea rom. cu alb. Der. băcie, s. f. (cășărie; ocupația baciului); băcioi, s. m. (baci); băcit, s. n. (dijmă care se plătește baciului); băciță, s. f. (nevasta baciului; femeie care conduce o stînă); băciui, vb. (a prepara brînză; a face pe baciul; a munci într-o doară, a trage chiulul; a conduce).

bahnă (bahne), s. f. – Loc mlăștinos, smîrc, baltă. Din rut. buhno, pol., rus. bagno, ceh. bagno, provenind din aceeași rădăcină ca germ. Bach „pîrîu” (Cihac; Berneker 38; DAR). Cuvîntul, cu der. săi, se aude numai în Mold. Der. băhniș, s. n. (loc mlăștinos); bahniță, s. f. (baltă; femeie murdară, jegoasă; țigancă); băhnos, adj. (mlăștinos); băhni, bîhni, bîhli, vb. (a se împotmoli; a se strica; a mirosi urît, a putreziciune); behliță, s. f. (pește, Rhodeus amarus), al cărui nume se explică prin gustul său rău. Dintre der., numai báhniță „țigancă” a fost acceptat în limba literară, datorită mai cu seamă întrebuințării termenului de către Ispirescu. Dicționarele (Damé, DAR, Candrea) îl explică prin „brunet” sau „urît”, ceea ce este evident inexact, ideea de bază fiind cea de „murdar, stricat ca apa stătută, puturos”; cu aceeași aplicare la persoane, cf. termenii identici împuțit, putoare, puturos. Este inutilă, prin urmare, încercarea făcută de DAR de a explica acest cuvînt prin. sl. bachati „a se făli.” În ce privește confuzia grupurilor hn și hl, cf. duhni și duhli; aceeași confuzie apare la numele rîului Bahlui, alt. der. de la bahnă, și îl explică bulhac, s. n. (baltă), cu var. bîlc (rar, Mold.), bîlc (rar, Mold.), bîlcău (rar, Munt.), bîlhac, bulhoacă, bîlhoacă, balhui.

balcîz (balcîză), adj. – Umflat, obez. Tc. balik kiz „fată grasă” (Iogu, GS, V, 362). Sînt prin urmare greșite interpretările date de Șeineanu, II, 37 (din tc. balkiz) sau de Lokotsch 203 (din tc. balqis), cuvinte pe care Tagliavini, Arch. rom., XII, 168, nu le-a putut identifica în tc.; de asemenea cea a lui Scriban, bazată pe tc. bal kiz „fată dulce ca mierea”, sau, mai înainte, cea dată de Loebel, plecînd de la ngr. παλαιά Kύζιϰος.

barză (berze), s. f. – Pasăre călătoare, cocostîrc. – Var. (Olt.) bardăș, bardoș. Cuvînt obscur, provenind probabil din lat. *gardea, în loc de ardea „bîtlan”. Existența lui g- în lat. este atestată de it., sp. garza, port. garça. Este dificil de explicat alterarea inițialei în rom. Este posibil să fie vorba de un b- primar, alterat tîrziu în it. și sp., ca în cazul lui vadus › guado sau vastare › guastare (cf. Meyer-Lübke, Ital., 103; Rohlfs, Gramm., 250); sau mai curînd de o confuzie balcanică a lui g cu b, permanentă în sl. (cf. sb. briziti față de sl. griziti; sb. bozduvan din tc. bozdugan etc., și care se produce în rom. numai înainte de un u (rubus › rug; lingua › limbă; nebula › negură; cf. lat. gula › sard. bula). Posibila der. de la ardea apare deja în REW 619. Totuși, se consideră în continuare, în mod tradițional și general, că este vorba de un cuvînt din fondul autohton (Hasdeu, Col. Traian, 1873, p. 140), identic cu alb. barth (f. bardhë) „alb” (cf. Hasdeu 2526; DAR; Philippide, II, 698; Meyer 27; Barič, Albanorum. Studien, II; Capidan, Raporturile, 519; Candrea; Rosetti, II, 110). Pe lîngă faptul că această explicație este insuficientă, atîta vreme cît nu cunoaștem istoria cuvîntului alb., este posibil să avem a face cu o eroare de principiu. Ipoteza alb. se întemeiază, într-adevăr, pe o serie de supoziții îndoielnice, cum ar fi ideea prealabilă că ambele cuvinte, alb. și rom., sînt identice; ideea că păsările primesc de obicei numele culorii penajului lor; și ideea că albul atrage cel mai mult atenția din aspectul general al berzei. Nu trebuie să ne surprindă, prin urmare, dacă Lahovary 315 caută etimonul acestui nume în vreo rădăcină anterioară indo-europenei, care ar trebui să însemne „strălucitor”. În ce ne privește, credem că alb. barth „alb”, ca și rut. barza „oaie cu pieptul alb” (pe care Candrea, Elementele, 400 și Rosetti, II, 110 îl consideră der. din rom.) și sb. barzast „cafeniu, brun” nu au nici o legătură cu numele berzei, și reprezintă sl. brĕzŭ „alb”, într-o fază anterioară metatezei lichidelor; cf. breaz.

bașoldină (bașoldine), s. f. – Femeie grăsană, umflată. – Var. bașo(a)ld(in)ă, bașerdină, bașoldie, beșoandră. Origine obscură. Este cuvînt expresiv, modificat în mod capricios prin false analogii, și bazat pe un prim element ușor de distins: vb. a băși (Tiktin, DAR); țig. bašav „a cînta la un instrument” (Graur 126), cu semantism greu de înțeles; sau mai probabil țig. beš „așază-te”. Rezultatul pare a fi fost apropiat, prin etimologie populară, de șoldie „cu șolduri mari, lată în șolduri”, de la șold, cf. și șoldină; ar putea fi prin urmare o formație, sau cel puțin o interpretare glumeață, ca în baș-calic, baș-rachiu, baș-răzeș, și ar însemna „toată numai carne”, sau „umflată ca o șuncă”. În beșoandră este evidentă contaminarea cu băși și beșniță. Scriban preferă să plece de la rus. lošadĭnyĭ „căluț”.^[1]

bate (bătut, ut), vb. – 1. A da lovituri, a lovi, a izbi. – 2. A ciocăni în ușă. – 3. A lovi cu ciocanul, a ciocăni. – 4. A scoate monedă. – 5. A scutura cu putere grînele, a treiera. – 6. A ciomăgi, a da cu parul. – 7. A lovi cu bătătorul rufele pentru a le spăla. – 8. A țese. – 9. A amesteca, a face cărțile de joc. – 10. (Înv.) A tipări. – 11. A doborî, a culca la pămînt. – 12. A încrusta, a face marchetărie. – 13. A străbate, a merge în recunoaștere. – 14. A vizita. – 15. A lovi în pămînt. – 16. A lovi un instrument muzical de percuție. – 17. A cînta (la un instrument), a produce un sunet ritmic. – 18. A lătra. – 19. A palpita, a pulsa. – 20. A ține tactul. – 21. A răni, a face rău. – 22. A bombarda; a agresa cu armele. – 23. A atinge, a ajunge la. – 24. A cădea peste ceva. – 25. (Despre vînt) A sufla. – 26. (Despre ploaie și mai ales despre grindină) A cădea. – 27. A pedepsi, a da lovituri. – 28. A se îndrepta spre, a o apuca într-o anumită direcție. – 29. A tinde spre, a semăna cu ceva. – 30. A se lupta, a participa la o bătălie sau bătaie. – 31. A da lovituri cu ceva, a pălmui; a biciui. – 32. A învinge, a birui, a ieși victorios. – 33. A fi mai mult, a valora mai mult. – 34. A se împerechea calul cu iapa. – 35. (Refl.) A face ouă, a depune ouăle. – 36. A-și bate joc, a batjocori, a zeflemisi, a rîde de cineva. – Mr. bat (batire), megl. bat, istr. bǫtu. Lat. battĕre, din clasicul battuĕre (Diez, I, 59; Pușcariu 192; REW 996; Candrea-Dens., 144; DAR)ș cf. it. battere, prov. batre, fr. battre, sp. batir, port. bater. Multe din sensurile rom. sînt romanice, cf. it. batter moneta (4), batter il grano (5), batter la cassa (18), batter l’ore (18), batter la strada (13), gli batte il cuore (20), il sole batte (25). Multe din aceste întrebuințări sînt proprii și fr. și altor limbi romanice. În gal. din Lubián, bater are accepțiile 19 („a palpita, a pulsa”) și 2 („a ciocăni în ușă”). Pentru lapte bătut, cf. lat. batuta „lac pressum” (Du Cange; Castro 175) și fr. lait battu. Expresia a-și bate joc „a batjocori” este greu de explicat semantic, cf. batjocură; apropierea de fr. s’en battre les fesses (Spitzer, Dacor., IV, 669) este ingenioasă, dar neconvingătoare. Der. bătălie, s. f. (nicovală portativă), cu suf. ca în tocălie, țăcălie; bătător, adj. (care bate); bătător, s. n. (băț, în special cel cu care se bate laptele); bătătoare, s. f. (lopățică, mai; meliță; perie de tipografie); bătătarnic, s. n. (plantă, Senecio crucifolius); bătători, vb. (a tasa, a bătuci; a face bătături); bătătură, s. f. (lovitură; pulsație, bătătorit; îngroșare a pielii palmelor sau tălpilor; ogradă; urzeală), pentru a cărui formare cf. lat. med. battetura „bătaie” (Bull Du Cange, V, 105); bătăuș, s. m. (persoană căreia îi place să se bată; scandalagiu); băteală, s. f. (urzeală; lopățică la războiul de țesut; titirez de moară); băteliște, s. f. (rar, teren plan; loc expus); batiște, s. f. (ogradă); bătuci, vb. (a tasa pămîntul; a face bătături); bătuceală, s. f. (acțiunea de a bătuci); bătucel, s. m. (muscă de cal); bătută, s. f. (joc popular tipic); bătălău, s. n. și m. (mai; servitoare a spălătoreselor; bărbat afemeiat, desfrînat), der. cu suf. -lău, ca fătălău „hermafrodit”, de la fată, sdrăngălău „amorez”, pulărău „bărbat desfrînat, cu înclinații de priapism”. Este utilă, prin urmare, explicația dată de Diez, Gramm., I, 128, bazată pe gr. βάταλος (cf. împotrivă, Cihac, II, 124). Sensul de „afemeiat” pare a proveni de la acela de „servitoare a spălătoreselor”, considerată aici ca simbol priapic; și poate și de la sensul 35 al vb. a bate, uz cu totul explicabil, în lumina sensului 20, și pe care Giuglea, Dacor., III, 618, îl consideră în mod inutil, încă pentru gr. βατεύω.

beat (beată), adj. – Amețit, băut, cherchelit. – Megl. beat, istr. bęt. Lat. bĭbĭtus (Pușcariu 196; Candrea-Dens., 153; REW 1080; DAR), cf. sp. beodo. Este inutilă ipoteza lui Pascu, Beiträge, 14, care pleacă de la o formă ipotetică *bebetus › *bet; pe baza f. beată a acestei forme s-ar fi format din nou un m. beat. Imposibilitatea acestei regresiuni este evidentă, căci contrazice alternanța care cere ca m. de la înceată, bleagă, seacă să fie încet, bleg, sec, cu inevitabila reducere a diftongului. Der. beție, s. f. (ebrietate); bețiu, adj. (îmbătător; bețiv); bețiv, adj. (care are viciul beției, alcoolic); bețit, adj. înv. (bețiv); bețivi, vb. (a se îmbăta; a chefui); bețivan, s. m. (augmentativ al lui bețiv); bețivănie, s. f. (beție); îmbăta, vb. (a se ameți cu băutură); îmbătător, adj. (amețitor); desbăta, vb. (a se trezi din beție). Bețiv provine de la bețiu, ca văduv de la *văduu (cf. și brudiu-brudiv, sglobiu-sglobiv etc.); sînt prin urmare inutile încercările de explicare pe baza unui lat. *bibitivus (Candrea-Dens., 154), sau a unei influențe a sl. pijanivŭ (DAR). Pentru îmbăta se indică de obicei ca sursă directă un lat. *imbĭbĭtare, care nu pare necesar.

bir (biruri), s. n. – 1. Tribut. – 2. Impozit, dare. Tc. birr „dar” (Moldovan 423); cf. bg., sb., cr., slov. bir „impozit”, mag. bér „salariu, leafă”. În general, se admite etimonul mag. (Cihac, II, 482; DAR; Gáldi, Dict., 85); însă în mag. este împrumut și sensul nu coincide. După Miklosich (Slaw. Elem., 14; Fremdw., 78; Lexicon, 22) cuvîntul rom. provine din sl. birŭ; dar Berneker 57 recunoaște că sl. nu provine din mag. și, prin urmare, nu poate proveni decît din tc. sau din rom. Confuzia între „dar” și „impozit” este foarte curentă în uzul tc., cf. adet. Der. birar, s. m. (strîngător de biruri); birărie, s. f. (înv., impozit pe comerț); birnic, s. m. (care plătește bir, contribuabil). Cf. birșag.

birje (-ji), s. f. – Trăsură de piață, droșcă. Rus. birža „bursă (de lucru)”, loc în care stau și așteaptă cei care închiriază trăsurile, și prin urmare birjarii cu trăsurile lor (Sanzewitsch 198). S-a întrebuințat la început cu funcție adj. o sanie de birje (Alecsandri). – Der. birjar, (vizitiu, droșcar); birjeresc, adj. (de birjar; murdar, trivial); birjerie, s. f. (ocupația birjarului).

botă (bote), s. f. – Băț, toiag, par. – Var. boată. Mag. bot (DAR), din sl. bŭtŭ; prin urmare este dubletul lui bîtă. Se folosește în Mold. și Trans. – Der. botaș, s. m. (hăitaș); botcă, s. f. (bobîrnac), pe care DAR îl derivă de la botă „butoi”; botei (var. botău), s. n. (turmă), pus în legătură de Diculescu, Elementele, 444, cu gr. βότον, și cu botă de Drăganu, Dacor., VI, 263; botie, s. f. (inflorescență).

buiestru (buiastră), adj. – 1. (Cal) care merge făcînd pașii cu picioarele de aceeași parte. – 2. (S. n.) Mers al calului în acest fel. – 3. (Adj.) Impetuos, excesiv. – Var. boiastră, adj. f. (vacă in călduri). Origine incertă. După Giuglea, Dacor., I, 372, acceptat de Rosetti, II, 164, este vorba de lat. *boiester, de la boia „piedică, legătură”, datorită nevoii de a lega picioarele calului cînd se începe să i se arate pasul buiestru. Această ipoteză este dificilă din punct de vedere fonetic. Par mai puțin probabile sugestiile lui Tiktin (urmat de L. Spitzer, Dacor., IV, 664 și REW 1245), care pleacă de la *bovestris, și ale lui Candrea, GS, VII, 287, care se bazează pe lat. ambo extra. Pe de altă parte, Pușcariu a susținut cu tenacitate (DAR; Conv. Lit., XLVI, 167; Dacor., II, 683), der. de la un lat. *ambulester, de la ambŭlāre, care satisface semantic, dar care trezește îndoieli cu privire la fonetism. Toate aceste încercări de explicare pleacă de la presupunerea că este vorba de un cuvînt lat., și această supoziție se întemeiază pe prezența finalului -estru, care este posibil să reprezinte suf. lat. -ester. Totuși Cihac, II, 32 se gîndea la o posibilă der. de la sl. buj „încrezut”, bujakŭ „nebun” (› rom. buiac), cf. pol. zbujać się „a se împăuna”. Sensul 3 („excesiv”) coincide cu această indicație. Este cert că DAR se îndoiește de autenticitatea acestui sens, care îl consideră o greșeală personală a lui Goga; dar cuvîntul apare repetat la Rebreanu, cu același sens, și pe de altă parte, coincide cu var. boiastră „(vacă) în călduri”. Acest ultim cuvînt se leagă în DAR de *bovestris: der. nesigură, dacă ne gîndim că în mod normal ar trebui să se aștepte o formație bazată pe taurus. Este cert, prin urmare, că buiestru nu poate fi separat de buiac, fie că este vorba de o contaminare, fie de o der. directă, cu finala modificată de influența lui pedestru.

bumbac (-curi), s. n. 1. Plantă exotică aclimatizată în Romînia (prima filatură în București, în 1805; primele culturi în Ilfov, în 1863). – 2. Fibră de bumbac. – 3. Vată. – Mr., megl. bumbac, istr. bubmǫc. Din lat. tîrzie bombax sau *bombacum (Pușcariu 236; REW 1202; DAR). Este cuvînt comun majorității limbilor europene; prin urmare, este greu de stabilit proveniența sa în rom. Diez, II, 8, îl derivă din lat. bombyx, al cărui rezultat ar fi fost diferit. *Bombacum (rezultat al unei contaminări a lui bambax cu βόμβυξ) este un etimon posibil (DAR, Byhan, Jb., VI, 201), cf. bombacium › it. bombagio, bambagio. Cihac, II, 33, crede că este de origine sl. (sb. bùmbak, bòmbak, bg. pam(b)uk, cf. alb. pumbak, pambuk, mag. pamuk). Totuși, der. este dificilă în acest sens, datorită accentului în sb.; astfel încît Candrea, Elementele, 407, consideră că, dimpotrivă, sb. provine din rom. Roesler 500 și Șeineanu, II, 63, îl derivă din tc. pam(b)uk, de unde provin bg., alb. și mag.; persistă însă aceleași dificultăți fonetice. Rom. nu coincide cu nici una din formele menționate aici, ci pare a fi rezultatul unui amestec al temei romanice (bomb-) cu terminația turco-slavă (ak), fără a se putea determina mai îndeaproape elementele contaminării. Der. bumbăcar, s. m. (bumbac, plantă; lucrător care se ocupă cu torsul firelor de bumbac; negustor de țesături de bumbac); bumbăcăriță, s. f. (plantă ciperacee, Eriophorum angustifolium sau E. Latifolium); bumbăcel, s. n. (fir de bumbac); bumbăci, vb. (a umple cu bumbac; în Arg., a bate, a pedepsi sau a fura, a șterpeli); bumbăcos, adj. (moale, gingaș, elastic).

căpătîi (căpătîie), s. n. – 1. Parte a patului pe care se pune capul. – 2. Cămin, și, prin extindere, situație, stare socială. – 3. Cuzinet; lagăr, palier. – 4. Pană; ic. – 5. Capăt, sfîrșit. – 6. Bucată, fragment, crîmpei. – Mr. căpitîńu, căpitińu, megl. căpitǫń. Lat. capĭtāneum „capital” (Pușcariu 274; REW 1633; DAR); cf. it. capitagna (rov. kapetano) și der. neol. căpitan. – Der. căpătier, s. m. (în Mold., în epoca Regulamentului Organic, locuitori săraci, care în drept nu aveau loc de căpătîi, și prin urmare nu aveau obligații fiscale); căpătui, vb. (a căsători; a înzestra, a dota; a găzdui), format cu suf. verbal -ui (Pușcariu, Dacor., II, 595; REW 1634 consideră „șocantă” der., dar motivele nu ni se par evidente; în plus, este posibil și ca forma căpătuiesc să fie numai o formă analogică de la căpătîiesc, cum sugerează DAR); căpătuială, s. f. (situație; căsătorie).

căuta (caut, căutat), vb. – 1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta. – Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavi › lăudai; pavimentum › pămînt; civitatem › cetate; ovem › oaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyter › preut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).

cimili (cimilesc, cimilit), vb. – A propune sau a interpreta. – Var. ciumili. Creație expresivă (Graur, BL, IV, 91, 97). Intenția expresivă este ideea de „a căuta pe dibuite”, ca în ciuguli (var. ciumeli, cimili) „a ciupi de ici colo apucînd hrana cu ciocul”, care este același cuvînt. Celelalte ipoteze nu conving: din sl. ciniti „a aranja” (Cihac, II, 52); din sl. činilica „vrăjitoare” (Bogrea, Dacor, I, 279); din sb. čemu „de ce” (Candrea). DAR propune mr. ciumuli „a mesteca”, megl. ciumili „a face glume”, care par de asemenea cuvinte expresive. Der. cimel (var. cinel, ciumel, cimilea(gă), cimiligă, etc.), interj. (formulă inițială a ghicitorilor), der. expresiv și, prin urmare, neregulat (după DAR ar fi imper. de la *cimeli, de la a cimili; dar nici imper. nu are această formă, nici nu explică această ipoteză păstrarea lui l; după Leca Morariu, apud DAR, și Scriban, Arhiva, 1912, în loc de *cinea-l „ghicește”, imper. al unui vb. ieșit din uz *cini, din sl. činiti „a aranja”; cf. Conev 102; după Odobescu, în loc de *cine-l, de la cine, pron., ipoteze inadmisibile); cimilitură, s. f. (ghicitoare).

coacăză (-ze), s. f. – 1. Fruct în formă de bobițe roșii cu gust acrișor, pomușoară. – 2. Varietate de coacăz. – 3. (Bucov.) Varietate de struguri. – 4. Afină. – 5. Dîrmoz, Viburnum Lantana. – Mr. coacăză. Varietatea de plante numită astfel indică faptul că numele le-a fost dat din pricina aspectului bobițelor sale rotunde și cărnoase, care au o anumită asemănare între ele. Este probabil, prin urmare, ca originea cuvîntului să fie lat. *coccum, pl. cocca, din al cărui rezultat *coacă s-a obținut acest cuvînt, prin suf. -ză, ca în cinteză, pupăză, etc. (Densusianu, Bausteine, 474; Philippide, II, 707; Pascu, Suf., 379; Iordan, Dift., 188; cf. Rosetti, II, 115). În general se preferă să se plece de la alb. kokjë „boabă”, care este același cuvînt lat. (Densusianu, Rom., XXXIII, 74; Meyer, 164; Schuchardt, ZRPh., XXVI, 322; DAR; REW 2009; Pușcariu, Lr., 265); dar această ipoteză este inutilă, căci o formă *kokëzë nu apare în alb. și der. cu -ză este normală în rom., pentru a se forma dim., cf. căcărează, gălbează. – Der. coacăz, s. m. (arbustul care dă coacăze); cocăzar, s. m. (rododendron). Din rom. provin bg. kokazi „afină”, mag. kokojza, kokolyza „coacăză”, rut. gogodza.

colac (colaci), s. m. – 1. Un fel de pîine, în formă de inel, împletită din mai multe straturi de aluat. – 2. Covrig. Se spune mai ales despre colacii sau covrigii de o anumită formă, ce se împart de pomană pentru odihna sufletului unui mort; colacul mare, pentru preot și dascăl, de formă circulară, înconjurat de două împletituri, și avînd deasupra două chifle rotunde și două cruci dispuse simetric; colacii lăturalnici, pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentru Fecioara Maria, 10 pentru mort și 5 liturghioare sau covrigi în formă de două 8 încrucișate; colacii de la ușa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi. – 3. Pîine dată de pomană. – 4. În general, obiect în formă roată sau de covrig. – 5. Colac de salvare. – 6. Colier. 7. Coroană. – 8. Arc, boltă. – 9. Ghizd, colac de fîntînă. – 10. Obadă. – 11. Gard, împrejmuire. – 12. Perniță de pus pe cai. – 13. (Înv.) Dar, cadou. – 14. (Înv.) Recompensă, bacsiș. – Mr., megl. culac, istr. colac. Sl. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 67; Conev 66); cf. bg. kolač, sb. kòlač, rus. kalač. Rezultatul normal, *colaci, pl. colaci, a dus la formarea unui sing. analogic (DAR). Este inutilă, prin urmare, ipoteza lui Diculescu, Elementele, 473, bazată pe gr. *ϰόλλαξ, în loc de ϰολλιξ. Cuvîntul rom. a intrat în mai multe limbi, uneori împreună cu alte der., bazate pe fonetismul sl.: tc. kolak (față de kulaç), alb. kuljatš (față de kaljač), bg. kolak, mag. kalák „bacșiș” (față de kalács), cf. Berneker 541 și DAR. Der. colăcel, s. m. (covrig); colăcime, s. f. (ofrandă de colaci sau de daruri); colăcar, s. m. (persoană care oferă un dar; persoană care improvizează orații la nunțile tipice; turnător); colăcăriță, s. f. (femeie care pregătește pîinile de pomană); colăcări, vb. (a recita orații; a spiona; a turna); colăcărie, s. f. (orație, denunț); colăcaș, s. m. (persoană care improvizează orații); colăcășie, s. f. (orație); colăcer, s. m. (prieten al mirelui, care îi este martor și care recită orația), cuvînt care pare a se fi încrucișat cu colcer, clucer, și pe care Tiktin și DAR le consideră der. de la conăcar și confundat cu colac prin etimologie populară, ipoteză puțin plauzibilă (și mai puțin este der. din bg. kolačer, propusă de Conev 58); colăci, vb. (a aranja o căsătorie, a face pe pețitorul; a prezenta, a face cunoștință; a (se) amesteca, a (se) băga; a spiona, a turna, a denunța, a descoperi; a face colac, a răsuci; a încurca, a încîlci); colăcitură, s. f. (rulou; încurcătură); colătău, s. n. (mîner; coc, conci), pe care Tiktin și DAR îl pun în legătură cu mag. kallantyú „clanță” (cf. Stamati: pletele i-au pieptănat și colătău le-au făcut); încolăci (var. (în)colătăci), vb. (a face ca un cerc, a încovriga); încolăcitură, s. f. (roată, cerc); descolă(tă)ci, vb. (a desface, a întinde, a desfășura).

Crăciun (crăciunuri), s. n. – 1. Sărbătoarea creștină a Nașterii Domnului. – 2. Imagine sfîntă care reprezintă Nașterea, și pe care preotul o aduce în casele credincioșilor. – 3. (S. m.) Personaj mitic, moș bun care întruchipează sărbătorile Crăciunului, corespunzînd uneori Regilor magi din tradiția spaniolă. – Mr., megl. Crățun, Crăciun, Cărțun. Origine foarte discutată. Fonetismul din mr. indică un etimon lat., care trebuie să fie lat. creātiōnem, cu sensul de „copil,” ca în sard. kriathone (Wagner 90), v. sp. criazón, cf. sp. crío. Crăciun trebuie să fi însemnat la început „Pruncul Iisus”, care explică și folosirea acestui cuvînt ca nume de botez și de familie, iar mai tîrziu personificarea sărbătorii. Etimonul creātiōnem a fost deja propus, dar cu sensul de „creație” sau „naștere”. (A. Densusianu, Hlr., 262; Jagič, Arch. slaw. Phil., XXXIII, 618; Pascu, Beiträge, 8; Pascu, I, 69). Această soluție nu pare posibilă, fiind negarea directă a dogmei creștinești a Întrupării (născut, iar nu făcut), și fiindcă lasă fără obiect personificarea și fără explicație numele de persoană Crăciun. Dificultățile care s-au opus der. din creātiōnem (de Rosetti, BL, XI, 56) sînt pierderea inexplicabilă a lui -e și rezultatul ea › ă, și acesta se reduce la e în poziție atonă, de unde rezultatul de așteptat *Creciune). Cele două argumente sînt insuficiente: pierderea lui -e este normală în acest caz, cf. tăun, păun, bărzăun(e), și pe de altă parte, numele de persoană la care nominativul s-a confundat cu vocativul: Bασίλιος › Vasile, Petrus › Petru și Petre, Γρηγόριος < Grigore, față de ’Iωαννης › Ioan. Pe de altă parte, ideea că hiatul e-a trebuie să se reducă la a este falsă, și se bazează pe false analogii: videbat are în e-a secundar și catella a ajuns la rezultatul ea printr-un mecanism pe care nu îl cunoaștem. Hiatul e-a se reduce normal la ă, cum arată Rosetti, Mélanges, 353, cînd obține de la Diana, *zănă și de aici zînă. Prin urmare, credem că rezultatul creātiōnem › Crăciun este fonetic normal și logic, din punct de vedere semantic, dacă se pleacă de la semnificația de „copil”. Celelalte etimoane lat. care s-au propus sînt mai puțin convingătoare: lat. (in)carnatiōnem (Lexiconul de la Buda); lat. crastĭnum (Hasdeu 615); lat. Christi iēiūnium (Schuchardt, Literaturblatt, VII, 154; ZRPh., XV, 93); lat. Christi- cu un al doilea element neclar, cf. alb. Kèrsendeljë › lat. Christi natalia (Meyer 189); lat. călātiōnem „chemare adresată de preot poporului, în prima zi a fiecărei luni” (P. Papahagi, Conv. Lit., XXXVII, 670; Pușcariu 407; Capidan, Dacor., III, 142; T. Papahagi, LL, III, 211-3 și 220; cf. împotrivă Iorga, Revista istorică, XVIII, 220). Același cuvînt apare în mai multe limbi care au fost în contact cu rom.; cf. bg. kračon, kračunek (după Mladenov 256, direct din lat.), sb. Kračun „nume de persoană” (Daničič, V, 429), rut. k(e)rečun, kračun, g(e)rečun, v. rus. koročjun „o anumită epoca a anului, nedeterminată în texte”, rus. koročun „solstițiu de iarnă” și „moarte”. Această răspîndire a cuvîntului i-a făcut pe unii filologi să se gîndească la o posibilă origine sl. (Cihac, II, 79; Philippide, Principii, 17; Domaschke 163; Weigand, BA, III, 98-104; Rosetti, BL, XI, 56; Vasmer 633), bazat pe kratŭkŭ „scurt”, sau pe kračati „a face pași”. Vasmer adaugă că der. din rom. nu este posibilă întrucît apare în v. rus. (cronica de la Novgorod) din 1143. Argumentul nu pare suficient, deoarece se știe că pe vremea aceea rușii veneau în contact cu populațiile danubiene; este însă sigur că rusa nu are alte cuvinte rom. atît de vechi, și că în general are foarte puține. Totuși, etimoanele slave propuse nu par posibile, kratŭkŭ fiindcă der. ar fi imposibilă în această formă (Berneker 604) și kračati pentru că se bazează pe o simplă consonanță, fără legătură semantică vizibilă. Ipoteza lui Rosetti, după care creātiōnem „creație” ar fi trecut în sl. ca termen ecleziastic, nu suprimă dificultățile, căci este imposibil de admis, cum o face autorul, că „la langue de l’église a également employé creatio” în loc de Crăciun pentru rațiunile dogmatice expuse. În sfîrșit, sensul de „moarte violentă” sau „moarte în floarea tinereții”, propriu rus., pare a se explica prin rom. crăciuni, vb. (a vărsa sînge, a ucide), datorită obiceiului de a tăia porcul în ajun de Crăciun, cf. ți-a venit Crăciunul, „ți-a sosit ceasul de pe urmă”. Pentru originea rom. a sl. cf. Jagič, Arch. slaw. Phil., II, 610; Schuchardt, Arch. slaw. Phil., IX, 526; Berneker 604; Capidan, Raporturile, 182.

creangă (crengi), s. f. – 1. Ramură, cracă. – 2. Braț (de rîu). – 3. Ramificație ( a unui lanț de munți). – Var. crangă, crancă, Trans. de Sud, crambă. Mr. crangă. Origine incertă. Se admite în general că derivă din bg. granka „ramură” (Weigand, Jb., XV, 168; Pascu, II, 188; Candrea; Scriban; DAR); însă, dimpotrivă, bg. poate proveni din rom., atîta vreme cît nu s-a dovedit că este vorba de un cuvînt autentic sl. În bg. este cuvînt izolat, fără familie, în timp ce în rom. a dat naștere la numeroși der. Pe de altă parte, nu pare posibil să despărțim cuvîntul rom. de crîng (DAR citează un exemplu, destul de rar, în care se poate chiar identifica creangă cu crug „firmament”); pare prin urmare mai prudent să se plece, ca în cazul acela, de la sl. krǫgŭ „rotund”. Este posibil să existe o contaminare cu cracă „ramură”. Der. crîngie, s. f. (grămadă de crengi); crengărie, s. f. (mulțime de crengi; frunziș); crengare, s. f. (furcă ce fixează oiștea la căruță); crengos, adj. (rămuros); crînguroasă, s. f. (varietate de struguri); crengurat, adj. (rămuros); crengui, vb. (a tăia crengile, a curăța de crengi); încrengătură, s. f. (grupă, familie, ramură).

crivală (-le), s. f. – 1. Ramură în formă de furcă avînd trei sau mai multe brațe; se înfige de obicei în pămînt și servește drept suport pentru bulgării de sare care se pun spre a-i lige oile. – 2. Furcă mică pentru a prinde șerpii fără a-i omorî. – 3. Curea de transmisie la ferăstrăul mecanic. – 4. Cîrlig de hamal. – 5. Șurub de tîmplărie. – 6. Traversă, suport. – Var. crival, crivea. Sl. krivŭ „răsucit”, prin urmare dublet al lui crivac.

curge (-g, curs), vb. – 1. A se prelinge o masă lichidă. – 2. A pluti. – 3. A produce, a cauza. – 4. A se vărsa (un rîu). – 5. A ieși, a supura o secreție din corp. – 6. A se revărsa, a da pe dinafară. – 7. A pierde lichid un vas. – 8. A veni în număr mare. – 9. A se răspîndi. – 10. A se dezvolta. – 11. A trece (timpul), a se scurge (timpul). – 12. A decurge, a proveni. – 13. A cădea, a se împrăștia. – 14. A recădea. – 15. A circula (sîngele). De la vb. a cure, modificat după un întreg grup de verbe care au o formă identică la part. trecut și la perf. simplu: curg a fost refăcut după curs, ca mers, șters, ung, sting, împung, dreg, etc. (după Pușcariu 455; DAR și Pușcariu, Lr., 22, numai prin analogie cu merg și pentru a evita omonimia de la prezent cu cur; cf. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 421; Candrea-Dens., 457). Fundamental are aceleași sensuri cu cure, dar se aplică numai maselor lichide sau obiectelor imateriale; prin urmare lipsește sensul de „a fugi, a alerga”, propriu lui cure. – Der. curgător, adj. (care curge; fluid); cursător, adj. (înv., curgător); decurge, vb. (a proveni), format din fr. découler de la couler; decurs, s. n. (transcurs); scurge, vb. (a vărsa; a goli; a prelinge; a se vărsa un rîu; a trece timpul), care reprezintă, prin intermediul lui a scure și cu aceeași modificare ca curge, lat. excŭrrĕre (Candrea-Dens., 461; Candrea); incurge, vb. (a invada, a face o incursiune, a pătrunde), cuvînt literar folosit în Trans., format după modelul lat. incŭrrĕre.

de prep. – 1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion. – 17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru. – Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.

domn (domni), s. m. – 1. Titlu oficial al domnitorilor Țării Romînești și Moldovei. – 2. Nume dat lui Dumnezeu. – 3. Termen de politețe pentru un bărbat în general. – Mr., istr. domnu, megl. dom(n). Lat. dǒm(ĭ)nus (Diez, I, 157; Cihac, I, 80; Pușcariu 541; Candrea-Dens., 565; REW 2741), cf. it. donno, prov. dom, v. fr. dam(p), sp. don, dueño, port. dom. Cu sensurile 1 și 2 are vocativul Doamne (< lat. Dǒmĭne); pentru sensul 3 se folosește vocativul domnule. Domnii sau domnitorii se bucurau de prerogativele suveranilor; prin urmare se cuvine să traducem cuvintele derivate prin termeni care în mod firesc se aplică ideii de regalitate (domnie „demnitate de Domn” etc.). – Der. doamnă, s. f. (titlu dat soției domnitorului; termen de politețe în general pentru o femeie), care reprezintă fără îndoială lat. dǒm(ĭ)na (Diez, I, 157; Pușcariu 537; REW 2733); domnesc, adj. (care aparține domnului); domni, vb. (a conduce o țară, un principat ca domn; a stăpîni; a se adresa cu titlul de Domn); domnie, s. f. (demnitate de Domn; timpul cît se află un Domn la conducerea țării; regiune stăpînită de un Domn; Curte; termen de politețe, cu formele reduse dumneata < domnia-ta, dumnealui, domneavoastră, dumnealor); domnișoară, s. f. (termen de politețe pentru o fată); domnișor, s. m. (fiu de domnitor; prinț tînăr; fiu al stăpînului); domniță, s. f. (fiică de domnitor; prințesă tînără); domnitor, s. m. (domnitor). Cf. domina, duminică.

CONSECINȚĂ s. f. 1. rezultat al unui fapt, al unui principiu, al unei acțiuni; efect, urmare. ♦ în ~ = a) prin urmare, deci; b) conform situației, împrejurărilor. 2. (log.) consecvent. (II, 2). (după fr. conséquence, lat. consequentia)

CONSOL s. n. sistem de navigație radioelectrică indicând drumul de urmat prin semnale audibile emise de un radiofar. (< fr., engl. consol)

SCHIZA vb. tr. (bridge) a obliga un adversar să se defoseze și, prin urmare, a-i suprima apărarea prin una sau alta din culorile care îi rămân. (< fr. squeezer, engl. squeeze)

foame s. f. – 1. Nevoia de a mînca. – 2. Dorință nestăvilită, poftă, lăcomie. – Mr. foame, istr. fome. Lat. fames (Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622; REW 3178; DAR). cf. it. fame, fr. faim, sp. hambre, port. fome. Rezultatul oa (în loc de a, care ar fi normal) a dat naștere multor discuții. Densusianu, Hlr., 72, semnala că port. nu poate servi drept referință pentru rom., dar cf. vegl. fum, engad., lomb. fom (Schuchardt, Vok., I, 169), și schimbarea identică a lui natare › it. notare, rom. (în)nota, corvoadă < corvadă, și probabil doară < dară, și în sens contrar afară < ad foras, sfărma < *exformare. S-a explicat schimbarea de timbru prin influența labialei (Tiktin; DAR); prin încrucișarea cu fŏmes (Philippide, Principii, 40; Densusianu, Hlr., 72; Pușcariu 630; Candrea-Dens., 622), sau prin influența unei forme atone, ca fometos < *fămetos, unde schimbarea de timbru ar fi posibilă; însă autorii care susțin această influență (Graur, BL, III, 49; Rosetti, I, 57) sînt aceeași care resping, pe bună dreptate, posibilitatea unei influențe a formelor secundare, ca frăsinet de la frasin sau beată de la beat (Graur, BL, V, 119). Prezența lui foamete, s. f. (foame; penurie, sărăcie, lipsă de alimente) alături de foame demonstrează că este vorba de un cuvînt imparisilabic, cum sînt cap-capete, noră-nurori, oaspete-oaspeți, etc. Fames nu putea duce la acest dublu rezultat (DAR consideră greșit că foamete provine de la foame, ca foamene, formă extrem de îndoielnică). Este posibil, prin urmare, ca fames să se fi încrucișat în lat. pop. cu fomes, fomitem „materie inflamabilă” (de la foveo, „a ocroti”), cf. Pușcariu 631; Candrea-Dens., 623, datorită unui paralelism cu esca „aliment” și iască. Der. fometos, adj. (flămînd); înfometat, adj. (flămînd), creație artificială a lui Delavrancea; înfometa, vb. (a face ca alții să sufere de foame).

funie (funii), s. f. – 1. Sfoară, cablu, parîmă. – 2. Sarcină de lemne sau de paie. – 3. Împletitură, cunună de usturoi sau ceapă ce se păstrează împletite de tulpini, în formă de ghirlandă. – 4. Sfoară de măsurat terenurile. – 5. Suprafață de pămînt de cultură. – Var. (înv.) și mr. fune, megl. funi, fuńă. Lat. fŭnis (Pușcariu 673; Candrea-Dens., 684; REW 3689; DAR), cf. v. fr. și Anjou. fune. Pentru ultimele sensuri, cf. lat. med. funis „porțiune de teren” (Niermeyer 458), v. logud. fune „măsură” (Wagner 114); prin urmare, nu se justifică încercarea lui Bogrea, Dacor., IV, 815, de a pune în legătură această întrebuințare cu lat. fundus. Der. funar (var. funier), s. m. (persoană care face funii); funire, s. f. (înv., suprafață măsurată cu sfoara); funitură, s. f. (înv., funie, măsură de dimensiune); înfunia, vb. (a face funii; a lega cu o frînghie; a fixa părîmele unei ambarcații). Cf. funigel. – Din rom. provine bg. funija (Capidan, Raporturile, 229).

hu interj. – Imită strigătul unor păsări cum sînt ciuful sau cucuveaua. Creație expresivă, cf. fr. huer, chat-huant. – Der. huhăi, vb. (a striga bufnița sau ciuful); huhura (var. huhureza), vb. (a țipa; a necheza); huhurez, s. m. (ciuf, Asio otus), cu suf. -ez (DAR; din mag. huhogni „a țipa” și bagoly „cucuvea”, după Cihac, II, 507; de la ciuhurez, după Tiktin și Scriban), și cu multe var., hurez, huhureț, huhurete, buhurete, ciuhurete, aceasta din urmă prin încrucișare cu ciuf sau ciuh „moț”.

îmbălgina (-nez, -at), vb. – (Trans.) A face ochii mari, a se holba. Origine necunoscută. Este greu de admis der. propusă de Densusianu, GS, IV, 388, de la un lat. *invalgināre, de la valgus „convex”. Pare mai curînd o der. expresivă de la holba, cu suf. expresiv -na. Cuvîntul este rar și nu apare în nici un dicționar. În lipsa unor mărturii mai explicite, nu înlăturăm ipoteza că ar fi identic cu îmbăgina, var. a cuvîntului anterior, și, prin urmare, prost glosat.

în- Prefix verbal, care adaugă noțiunii de bază o nuanță factitivă. Lat. in, cf. în. A intrat în rom. prin intermediul cuvintelor care aveau încă din lat. pref. in-, cf. împuta, începe, închide, etc.; a fost însă productiv în rom. întrucît servește pînă și la derivarea unor cuvinte care nu fac parte din fondul lat., cf. încîrliga, încorseta, încovriga, îndușmăni, însufleți etc. Este puțin probabil, prin urmare, ca la vb. de origine lat. să fie vorba de in- primitiv; verbigracia, a înăcri, considerat în general ca un der. din lat. *inacrire, poate fi privit, cu mai mari șanse de probabilitate ca der. de la acru, cu pref. rom. în-. Pentru acest comp., cf. Iordan, Compuse romînești cu în-, BF, III, 1936, 57-116. Inde-, de la în și de, de folosește în puține expresii fixe (înde seară, noaptea; înde noi, între noi), cf. DAR, și îndemnînă (după ipoteza greșită a lui Crețu 336, inde- ar fi lat. ante; după Candrea-Dens., 854, din lat. inde).

izbîndi (izbîndesc, izbîndit), vb. – 1. A depăși, a întrece. – 2. A birui,a cîștiga o victorie, a triumfa. – 3. A răzbuna. – 4. A Înfăptui, a realiza. – 5. A reuși, a izbuti. Sl. izbyti, izbądą „a depăși” (DAR), cf. dobîndi. Toate sensurile sînt înv., cu excepția sensului 2. – Der. izbîndă, s. f. (victorie; răzbunare; succes, satisfăcător); izbînditor, adj. (biruitor). De la inf. izbyti (der. din sl. byti „a fi”) trebuie să provină izbuti, vb. (a reuși), care este, prin urmare, simplu dublet al lui izbîndi (Cihac, II, 153; Tiktin), cf. sl. izbytije „succes”.

jur (jururi), s. n. – Înconjurare, ocol, împrejmuire. – Var. (Mold.) giur. Mr. giur. Origine incertă. Se consideră reprezentant al lat. gyrus < gr. γῦρος (Philippide, Festgabe Mussafia, 46; Densusianu, Hlr., 80; Cipariu, Gram., 145; Candrea-Dens., 923; REW 3938; DAR; Rosetti, I, 63), cf. it., sp., port. giro, prov. gir; însă der. este dificil de explicat (cf. Graur, BL, V, 100). Rezultatul y › iu indică faptul că împrumutul ar trebui să fie posterior sec. X (Rosetti, II, 65), și prin urmare, nu poate proveni direct din lat.; caz în care rămîne fără o explicație satisfăcătoare rezultatul γυ › ğ. Dacă se admite că var. giur e primitivă, s-ar putea presupune că rezultatul gyrus › *gir s-ar fi schimbat ca jimite › j(i)umătate sau bucin › bucium. Totuși, această alterare este incertă la vocala tonică, și nu este necesară o asimilare sau disimilare. Comp. prejur, prep. (înv., în jur de); împrejur, adv. (în locul înconjurător); împrejura, vb. (a înconjura, a încinge), derivat de DAR direct din lat. pop. pergyrāre; împrejurare, s. f. (înconjurare; circumstanță, condiție; situație, poziție); împrejurător, adj. (care asediază); împrejuraș (var. împrejurean), s. m. (înv., vecin); împrejurime, s. f. (locul sau ținutul dimprejur); desprejura, vb. (a descinge; a pune în libertate, a da drumul). – Cf. înconjura.

muche (muchi), s. f. – 1. Colțul unei piese. – 2. Șale, spinare. – 3. Intersecția a două planuri. – 4. Vîrf, culme. – Mr. mucl’e, megl. mucl’ă. Origine îndoielnică. Pare să reprezinte lat. cŭmŭlus, într-o formă *mŭcŭlus, cf. it. mucchio (Cipariu, Archiv., 470; Arch. glott. it., IV) și, prin urmare, ideea de „proeminență” sau „ieșitură”. E posibil ca acest cuvînt să se fi confundat cu mŭtŭlus, „modilion” (Pușcariu 1114; REW 5797; Graur, BL, V, 70; Tiktin; Candrea) și chiar că provine direct din acest ultim cuvînt; fără îndoială, pare să fie vorba de un termen tehnic, care cu greu s-ar fi păstrat în rom. Der. din lat. mŭtĭlus, „schilodit, vătămat” (Candrea-Dens., 1159; Pascu, I, 120) nu este convingătoare. – Der. mucher, s. n. (instrument de îndreptat).

mușlui (-uesc, mușluit), vb. – A cerceta, a iscodi, a fi curios. Creație expresivă, cf. moșmoli. Numerose var.: amușlui, (a)mulului, bușlui, mujlui, mușina, acesta din urmă prin încrucișare cu mișuna. Der. din sb. njušiti „a respira” (Cihac, II, 206) nu pare probabilă.

plăpînd (-dă), adj. – 1. Debil, firav. – 2. Fragil. Origine expresivă. Der. din lat. *palpabundus < palpāre „a mîngîia” (Cihac, I, 223; Candrea, Rom., XXXI, 309; Loewe 14; Candrea-Dens., 1401; Candrea, Éléments, 7; Pușcariu 1332; REW 6174; Rosetti, I, 170), sau din palpandus (Tiktin), este greu de admis din motive fonetice și formale. Mai probabil trebuie să se pornească de la o rădăcină expresivă plăp-, ca pîlp(îi), fîlf(îi), care ar arăta aceeași idee de „a bate, a se mișca slab”: plăp- nu este fără îndoială altceva decît pîlp- cu metateză. Terminația e mai puțin clară și s-ar putea datora unei analogii cu blînd, flămînd; dar este de remarcat că nu există certitutdinea unei folosiri cu adevărat populare a acestui cuvînt, care apare la autori, din a doua jumătate a sec. XIX și că, prin urmare, ar putea fi creat arficial, ca tremurîndă, surîzîndă, aparținînd aceleiași epoci. Aceleiași rădăcini expresive aparțin plăpău, adj. (Mold., neghiob, nătîng), pe care Cihac, II, 260, îl punea în legătură cu ceh. plepe „moale, delicat”, și pleoapă (var. pleopă, plopă, înv. plehupă), s. f. (membrană mobilă a ochiului; capacul de la sicriu), ca și plăpînd, se folosește mai ales în Munt. (ALR, I, 17) și care a primit pînă acum diferite explicații, toate insuficiente: din lat. palpebra, cu o puternică modificare fonetică (Diez, I, 302; Tuttle, Rom. R., I, 439; Tiktin; cf. împotrivă Densusianu, Rom., XXXIII, 283); lat. pupula, cu metateză *pluppea (Pușcariu, ZRPh., XXVIII, 689; Pușcariu 1335; REW 6616; Scriban); sl. *prechlupa „capac”, cf. bg. pohlupka (Densusianu, GS, I, 143); sau dintr-un cuvînt anterior indoeurop. (Rusu, Dacor., XI, 148). Prin aceeași intenție expresivă trebuie să se explice sp. plepa „persoană care are multe defecte”, pe care Corominas, III, 822, îl consideră de origine incertă; cf. și lat. palpebra < palpare (Walde-Pokorny 445).

pleca (plec, at), vb. – 1. A se îndoi, a se încovoia. – 2. A îndupleca, a sili. – 3. (Rar) A trimite, a transporta, a duce. – 4. A porni, a ieși, a se duce. – 5. (Refl.) A se înclina. – 6. (Refl.) A ceda, a se supune. – Mr. plec, plecare; megl. plec, plicari. Lat. plicāre (Diez, I, 319; Cipariu, Gram., 30; Densusianu, Hlr., 194; Pușcariu 1334; Candrea-Dens., 1402; REW 6601; V. Buescu, Boletim mensal da Soc. de lingua port., III (1952), 107-8), cf. it. piegare „a îndoi”, prov. plegar, fr. plier „a îndoi”, sp. llegar, port. chegar. În general se consideră că semantismul se explică printr-o expresie de tipul plier la tente sau plier bagage (Pușcariu 134; Wagner 123; Scriban; după Tiktin plecare ar însemna „a se apleca pînă la ceva”; după Corominas, III, 161, trebuie să se pornească de la applicare „a se îndrepta spre”, care ar explica atît rom. cît și sp.). Mai probabil se pornește de la ideea de „a întoarce”; plicare înseamnă a se învîrti un obiect, pînă cînd extremitățile lui se unesc. La fel s-ar fi zis despre o persoană care se întoarce la punctul de plecare, ca în it. piegare „a se da înapoi”, fr. se replier, bearn. s’aplega (REW 548), cat. (a)plegar „a lăsa lucrul” sau mai curînd „a se întoarce de la lucru”. Pleca, prin urmare, ar fi însemnat mai întîi „a se întoarce, a veni înapoi”; unde pleci? „unde te întorci” ar fi fost interpretat firesc „unde mergi?” ca se duce „se poartă” = merge; merge „coboară” = merge. Explicațiile semantice ale lui Pușcariu, Dacor., VIII, 143, nu par izbutite. Se cuvine să adăugăm că Buescu, R. Études rom., II, 102-13, reduce rom. (a)pleca „a alăpta” la lat. *(ap)placāre „a liniști”. Această ipoteză prezintă dificultăți fonetice (*applaco nu putea da aplec și, oricum, autorul trebuie să admită o încrucișare cu apleca pentru a justifica rezultatul rom.) și nu pare mai naturală decît explicația tradițională, din punct de vedere semantic: cf. și supune „a pune dedesubt” și „a alăpta”. Der. plecăciune, s. f. (înv., înclinație, aplecare; reverență, salut; supunere, obediență, umilință); plecat, adj. (dus, absent; încovoiat; înclinat; ascultător, supus; amator, dispus); plecătoare (megl. plicătoare), s. f. (oaie cu lapte), cf. aplecătoare; plecător, adj. (dispus, înclinat); plecate, s. f. pl. (înv., înclinație, pornire; greață). Cf. apleca. – Din rom. provin rut. plekati „a alăpta”, rut. plekotora „oaie mulgătoare”, mag. pleketor „oaie fără miel” (Candrea-Dens., 1403).

scofală (-feli), s. f. – Perlă, comoară, praf de aur, obiect de valoare. Creație expresivă, probabil bazată la început pe a scobi „a face o gaură”. S-ar fi zis inițial cu sensul de felie, cînd era tăiată dintr-un fruct, în rotund, cf. scofleaje, s. f. (felie de dovleac) și scofală „deformare” în Damé. Însemna, prin urmare „lucru fără importanță” sau „fleacuri, nimicuri” și s-a folosit cu sens opus numai ca ironie, care ar fi urmat să fie sensul actual. Legătura cu fală „glorie” (Scriban) nu este posibilă. Der. scofeli, vb. (a scormoni, a scruta; Olt., a asambla, a reuni; a economisi), care presupune un sens primitiv, neatestat, de „a găuri”, pentru a cărui evoluție semantică, cf. sclipui și Graur, BL, VI, 146; scofîlci, vb. refl. (a se dărîma, a se ruina; a se trage la față, a se zbîrci, a se rida), pe care Tiktin îl lega greșit de falcă și Scriban de rus. kovylčati „a șchiopăta”; scofîlcitură, s. f. (cavitate, scobitură); scofleaje, s. f. (felie de dovleac sau de pepene); scofaină, s. f. (Banat, adîncitură, depresiune); scobîlți, vb. (Trans., a diminua, a reduce), prin contaminare cu cobîlț; scomîrlă, s. f. (Trans., om slab, vlăguit).

străin (-nă), adj. – 1. Venetic, din altă parte. – 2. Necunoscut. – 3. Care nu este familiar. – 4. Al altuia, diferit. – Var. înv. strein, stri(i)n și der. Lat. extraneus (Miklosich, Cons., I, 58; Cihac, I, 264; Koerting 3526). Acest etimon admis de filologia mai veche a fost respins de moderni, din cauza dificultății fonetice: rezultatul normal pare că ar trebui să fie *strîi. Totuși este evident că acest cuvînt a suferit o alterare încă din lat., cf. rezultatele aberante din it. straino (Rohlfs, Ital., 464), tosc., umbr. straino, calabr. strainu „fără stăpîn”. Deși nu știm să explicăm mecanismul acestei modificări, se poate admite o metateză a lui i (extraneus › *extrainu), ca în rubeus › roib, habeat › aibă etc. În fine, probă irefutabilă că avem de a face cu un element moștenit este prezența der. astrina „a înstrăina” cu forma rotacizată astriirat în sec. XVI (cf. DAR). Este necesar, prin urmare, să pornim de la o fază intermediară a lat. extraneus; dar cele care s-au arătat pînă acum nu par sigure (lat. exterraneus, Crețu 371; lat. *exterrinus, Densusianu, Rom., XXXIII, 286 și R. critică, V, 134; lat. *extralienus, Pușcariu, Dacor., VIII, 105). Oricum, der. din sl. straninŭ „pelegrin” (Weigand, Jb., III, 214; Pușcariu 1651; Procopovici, Dacor, IV, 1157; REW 3098) sau sl. stranŭ „regiune” (Skok, Arch. Rom., VIII, 159) pare și mai dificil și nu se potrivește cu alte împrumuturi, cf. strană. Der. (în)străina (var. înv. astrina), vb. (a trimite în străinătate, a despămînteni; a aliena; a întoarce simpatia în ostilitate); înstrăinător, adj. (care înstrăinează); străinătate, s. f. (țară care nu este patria); înstrăinătate, s. f. (înv., exil, surghiun); străinește, adv. (ca străinii); străinism, s. n. (xenofilie; cuvînt străin).

ACCEPT, accepte, s. n. Document de credit emis de o întreprindere asupra alteia și prevăzut cu o mențiune semnată de aceasta din urmă, prin care se obligă să achite o anumită sumă de bani la termenul fixat de emitent. – Germ. Akzept (lat. lit. acceptus).

ACELA², ACEEA, aceia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat de subiectul vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ (Cu formă feminină și sens neutru) Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. După aceea = apoi. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lîngă) aceea = în plus. [Gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. – Var.: (înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.

vasăzică (prin urmare, deci) conjct., adv.

ASTFEL adv. 1. În modul acesta, în acest fel; așa. ♦ În felul următor. Un glas de jale șoptind s-aude astfel prin vînt (ALECSANDRI). ♦ (Așa) încît; prin urmare; deci. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata (EMINESCU). 2. Într-un mod asemănător (cu...). ♦ (Adjectival) Asemenea, atare. Mare nedumerire se mai făcuse... despre o astfel de batjocură (CREANGĂ). 3. În așa fel, în așa grad; atît. Vorbi astfel, încît robi toate inimile (ISPIRESCU). – Din [într-]ast + fel.

AȘADAR adv. Prin urmare, va să zică; deci. – Din așa + dar.

bizantină, muzică ~, arta eminamente vocală care s-a dezvoltat pe timpul și în cuprinsul Imperiului Bizantin, căpătând forme și trăsături proprii. B. cuprinde două categorii de cântări: a) liturgice, care s-au născut și dezvoltat odată cu cultul creștin; b) laice (aclamațiile*). În timp ce numărul acestora din urmă este foarte mic, cel al cântărilor liturgice transmise de-a lungul sec. este foarte mare, mss. muzicale conținând asemenea cântări aflându-se împrăștiate prin bibl. din Orientul Apropiat, din mai toată Europa și chiar din America. Despre o cântare biz. se poate vorbi doar de prin sec. 6, când Imperiul Roman de Răsărit a devenit propriu-zis biz. și când imnografia – și odată cu ea muzica însăși – a căpătat tot o mai rapidă dezvoltare. În bis. s-a cântat însă și până atunci. De aceea putem distinge două perioade în dezvoltarea cântărilor liturgice: 1) perioada comună întregii creștinătăți (sec. 1-5); 2) perioada biz., diferită de cea romană sau gregoriană (v. gregoriană, muzică). ♦ Prima perioadă, începe odată cu înfiriparea unui cult creștin, ce s-a dezvoltat inițial în strânsă legătură cu formele cântării ebr. De aici au fost preluați în primul rând psalmii* – împreună cu care s-a împrumutat psalmodia* – la care s-a adăugat imnele (1) și cântările duhovnicești. Imnele provin, la început, din cărțile Vechiului și ale Noului Testament, pe când cântările duhovnicești erau, după cum se admite în general, creații poetice și muzicale ale noilor adepți. Către sec. 5-6 se ajunge la deosebiri clare între cântările biz. și cele romane: primele se bazează în primul rând pe creații poetice noi, în timp ce textele cântărilor romane rămân strâns legate de cărțile biblice sau au la bază Scripturile. Este greu de spus dacă primele imne aveau formă liberă sau strofică. Se știe, în orice caz, că vechile imne apoliniene erau de formă liberă, în timp de imnele lui Berdasan, ale lui Synesios din Cyrene, ca și ale lui Efrem Sirul erau strofice. În afară de aceasta, existau imne (ca ris-qóló-ul sirian) care aveau număr diferit de silabe dar același număr de accente în vers și strofă. Din punct de vedere muzical, în această perioadă se apelează nu numai la felul de a se cânta în sinagogă, ci și la muzica elină, la cea a vechilor culturi asiatice și egiptene, ca și la folc. muzical al popoarelor în sânul cărora se răspândea creștinismul. Din această perioadă nu se cunoaște totuși decât un imn, datat de la finele sec. 3 sau începutul celui următor, descoperit la Oxyrinchos, în Egipt, scris în vechea notație (II) elină. E. Wellesz consideră că melodia acestei cântări nu are nimic din vechea muzică greacă*. Din aceeași perioadă se păstrează până astăzi felul de a se cânta psalmii, evanghelia și apostolul (cântarea ecfonetică sau lectio solemnis), ca și manierele de cântare antifonică* și responsorială*. ♦ Perioada biz., cuprinde fazele: melozilor* (sec. 5-11), a melurgilor* (sec. 11-15), a căror activitate continuă și în perioada post. biz. (sec. 15 până la 1814) și chrysantică sau modernă (din 1814). Faza melozilor se caracterizează prin apariția formelor de bază ale imnografiei bizantine: troparul* (sec. 5), condacul* (sec. 6) și canonul (2) (sec. 7), apărute toate în centrele culturale siriano-palestiniene. Autorii acestor forme poetice creau, odată cu textul, și melodiile respective. La începutul acestei fazei își face apariția (sec. 5-6) notație neumatică [v. notație (IV)], mijloc de fixare în scris a cântării ecfonetice. În sec. 6 are loc prima încercare de organizare a octoehului de către Sever, fost patriarh monozit al Antiohiei (512-519), dovadă a înmulțirii imnelor și a dezvoltării muzicii. Creșterea continuă a numărului cântărilor impune o nouă organizare a octoehului de către Ioan Damaschinul (c. 675-c. 749), dar și apariția unei noi semiografii: notația neumatică biz. atribuită tot lui Ioan Damaschinul, pe care nu o cunoaștem însă decât din mss. muzicale din sec. 9-10. Încă din această perioadă se poate vorbi de forme (în legătură mai ales cu textele) și de stiluri muzicale* biz. Existența acestora este dovedită de apariția în sec. 9, a unor colecții de cântări intitulate irmologhion*, stihirar*, idiomelar* etc. Melodiile irmoaselor* sunt simple în general, aproape silabice, pe când ale idiomelelor* sunt mai ornamentale*. Primele aparțin stilului* denumit irmologic*, iar celelalte stilului stihiraric*. Atât unele cât și celelalte sunt create pe baza unor formule (I, 3) melodice preexistente, specifice în parte fiecărui eh*, folosind scări muzicale cu un anumit ambitus (2), care aparțin unuia din cele trei genuri (II) cunoscute încă din vechea muzică elină: diatonic, cromatic și enarmonic. În afară de aceasta, există sisteme de cadențe (1) specifice fiecărui eh, iar, în cadrul acestuia, diferitelor stihuri. În afară de categoriile stilistice menționate mai există o a treia categorie, a cântărilor bogat melismatice*, denumită la început asmatic (mai apoi se va numi papadic) pe care nu o întâlnim decât începând cu sec. 13, dar care exista și mai înainte. Despre practicarea acestui stil stau mărturie cântările melismatice menționate de Sf. Augustin (354-430): mss. manicheene descoperite la Turfan, în Turchestanul chinezesc, și datate din sec. 10-11, reprezentând însă copii de pe mss. din sec. 3, conțin texte în care se întâlnesc frecvente repetări ale aceleiași vocale; vechile mss. sl. în notația „condacariană” din sec. 9, în care „o vocală este repetată uneori de mai mult de zece ori, mereu prevăzută cu semne muzicale noi” (Raina Palikarova-Verdeil). Până în sec. 9, imnografia – și odată cu ea muzica însăși – s-a dezvoltat în primul rând în centrele culturale din Siria, Palestina și Egipt, în mai mică măsură în cele din Sicilia, după care Bizanțul capătă prioritate indiscutabilă. Melozii cei mai importanți sunt: Roman Melodul (sec. 5-6), Andrei din Creta (sec. 7), Ioan Damaschinul, Cosma de Maiuma (sec. 7-8), Teofan Graptus (m. c. 850), Casia Monahia (sec. 9), Theodor Studitul (759-826) ș.a. În faza melurgilor (sec. 10 și în prima jumătate a celui următor) are loc codificarea imnelor. Odată cu aceasta încetează activitatea melozilor, locul lor fiind luat pe de o parte de imnografi*, iar pe de alta de melurgi, musurgi sau, cum vor fi numiți de prin sec. 13, maistores*. Imnografii compun texte noi pentru melodii deja existente, urmând modelele ritmice mai vechi. În felul acesta apar prosomiile (v. podobie), categorie de cântări care s-a păstrat, muzical, cel mai bine de-a lungul veacurilor. Melurgii dezvoltă tot mai mult melodia, îndeosebi pe cea melismatică, creând melodii noi pentru texte vechi, sau prelucrându-le și dezvoltându-le pe cele deja existente. Sunt așa numiții ϰαλλωπισταί (kallopistai), cei care înfrumusețau melodiile mai vechi. Apar colecții cu asemenea melodii (asmatikon), care vor circula până în sec. 16. Activitatea muzicală tot mai susținută impune dezvoltarea notației neumatice care, de pe la sfârșitul sec. 12, devine, cu rare excepții, perfect descifrabilă. Acum se precizează semnificația semnelor fonetice și treptat crește numărul semnelor afone (cheironomice); mărturiile își precizează funcția; apar formulele de intonație specifice fiecărui eh (apehemata), care însoțesc mai ales cântările (asmata). Melodiile, tot mai elaborate, vor primi denumirea de cântări papadice; când vor fi însoțite doar de silabe fără sens noțional, ca: to-to-to, te-ri-re-rem etc., se vor numi cratime*, iar colecțiile cu asemenea melodii – cratimataria*. Cu începere din sec. 13 se aplică ehurilor toponimicele vechilor armonii (II, 1) eline. Categoriile stilistice rămân aceleași din perioada precedentă, transmițându-ni-se până astăzi. Începe, parțial, teoretizarea sistemelor* sonore. Î se atribuie lui Ioannes Kukuzeles (c. 1275-1360) inventarea sistemului roții (ỏ τροχός) și a arborelui (τò δένδρον ) ehurilor*. În acest arbore apar doar sistemele trifonic și tetrafonic. Nu apare sistemul difonic, deși melodiile cu structură difonică apar cel puțin din sec. 13. Nu apare în nici un fel genul (II) enarmonic (I), apare însă forma leghetos, pe care unii o consideră ca fiind, până în sec. 19, forma diatonică a ehului II, iar alții o alătură, până în prezent, ehului IV. Genul cromatic devine evident atât prin mărturia* specifică (sec. 11) cât și prin ftoraua* nenano care apare spre sfârșitul sec. 13. Din sec. 14 se cunoaște un anastasimatar*, atribuit lui Ioan Glykys, dar alții îl indică pe Ioan Damaschinul ca autor, cel puțin al kekgragariilor*, care circulă până la începutul sec. 19. Cei mai însemnați autori din această perioadă sunt: Mihail Ananiotul (sec. 13-14), Ioan Glykys (sec. 13-14), fost profesor al lui Ioan Papadopulos, numit și Kukuzeles, Ioan Kladas (sec. 15), Xenos Korones (sec. 15) etc. ale căror creații pot fi urmărite în mss. sec. ce au urmat, până la începutul sec. 19. Pe timpul acestora, melodiile, îndeosebi cele în stil papadic, au căpătat o dezvoltare tot mai mare, poate și din contactul cu muzica Orientului Apropiat. Acum se renunță la vechile canoane compoziționale, în primul rând în cântările melismatice, fiecare autor dând frâu liber imaginației și științei sale muzicale. ♦ Perioada post-biz. Mulți specialiști consideră că ocuparea Constantinopolului de către turci a însemnat și sfârșitul b., ceea ce a urmat, după 1453, reprezentând o continuă decadență iar, datorită influenței turco-perso-arabe, b. ar fi devenit de nerecunoscut. Alții susțin însă că muzica Răsăritului ortodox și-a continuat existența, evoluând și îmbogățindu-se. După căderea Constantinopolului, activitatea melurgilor și a maistorilor nu încetează. Se continuă melismatizarea și înfrumusețarea unor melodii vechi, dar se creează și altele noi. Un anastasimatar al lui Chrysaphes cel Nou (fost protopsalt între anii 1665-1680) nu este decât „înfrumusețat” (ϰαλλωπισθέν), cel inițial aparținând lui Ioan Glykys, dacă nu chiar lui Ioan Damaschinul. Chiar și în sec. 17 se mai „înfrumusețează” anastasimatare*, stihirare* și irmologhioane* mai vechi, dar se și creează altele noi. Același Chrysaphes cel Nou compune heruvice*, chinonice* etc.; Gherman, episcop al Patrelor Noi (prima jumătate a sec. 17), compune un sticherarion, un triodion etc.; iar Balasie Preotul, contemporan cu Chrysaphes cel Nou și fost elev al lui Gherman, compune un irmologhion „pe larg”, doxologii*, irmoase* calofonice, heruvice*, chinonice* etc. Prin acestea, melodiile devin mai puțin accesibile – prin lungime, bogăție melismastică și ambitus mare – totuși clare, curgătoare. Către sfârșitul sec. 17 apar cântări melismatice care poartă indicația unor maqamuri* orient., dar și unele cadențări puțin obișnuite care amintesc de unele cadențe întâlnite în folc. Pătrund întorsături melodice orient., crește numărul semnelor cheironomice care înlesnesc modulațiile neașteptate. În sec. 18, când circulau încă numeroase cântări compuse în sec. anterioare și când melodiile devin tot mai complicate, începe să se pună problema scurtării și a simplificării melodiilor, chiar și în ceea ce privește notația (în care numărul semnelor cheironomice ajunsese la apogeu). Începutul îl face, după câte se pare, Panagiot Chalatzoglu (protopsalt prin 1728), urmat de Ioan Protopsaltul (1727-1771) și Daniel Protopsaltul (1734-c. 1789). Cel mai important creator din acest sec. este însă Petru Lampadarie din Peloponez, care a activat între anii 1764-1778. El reînnoiește mai întreg repertoriul de cântări, prin el pătrunde în muzica aclesiastică, mai mult decât prin oricare altul, influența muzicii orient. Acum se produc modificări în structura unor ehuri. Forma irmologică a ehului I, de pildă, se stabilește pe re iar dominanta pe sol; cântările stihiratice ale plagului I se termină tot mai mult pe treapta a 4-a (sol¹) etc. Alte ehuri își păstrează totuși structura, cum este cazul cu ehul III, și chiar cu ehul II (forma bazată pe sistemul difonic). Dar cu toată evoluția ehurilor și cu toată simplificarea notației, cântările erau încă destul de complicate. Agapie Paliermul, bun cunoscător atât al notației psaltice cât și al celei liniare occid., încearcă fără succes să înlocuiască vechea notație neumatică prin alta alfabetică. Inssucesul îl determină să părăsească Constantinopolul, stabilindu-se la București unde moare în 1815. Un alt constantinopolitan, pe care nu-l mai mulțumește notația neumatică, a fost Gheorghe Cretanul, fost profesor al celor trei „reformatori” de la începutul sec. 19. Deși mai puțin cunoscut, creațiile lui se află însă în numeroase mss. în notația antechrysantică. El a susținut că melodiile pot fi scrise și fără folosirea semnelor mari (cheironimice) principiu aplicat de el și în practică. „Reforma” notației are loc totuși de-abia în 1814. Realizatorii acesteia sunt, în primul rând, Chrysant de Madyt, Grigorie Lampardarios și Hurmuz Gheorghiu din Halki, cunoscut mai mult sub denumirea de Hurmuz Hartofilax, dar și alții. Reforma a constat nu numai în reducerea semnelor neumatice – mai ales a celor cheironomice – în stabilirea ritmului cântărilor, în precizarea scărilor muzicale și în acordarea unor denumiri monosilabice treptelor, ci și în selectarea anumitor forme ale vechilor ehuri. „Reformatorii” preiau masiv creațiile lui Petru Lampadarie, dar și ale altora, pe care le trec în noul sistem de notație. În anul 1820 apar primele cărți de muzică psaltică tipărite, publicate la București de Petru Efesiu. Aceasta a contribuit la difuzarea „reformei” peste tot unde se practica muzica psaltică. Ceea ce a urmat după aceea poate fi definit prin: simplificarea și reducerea cântărilor, adaptare la gustul ascultătorilor și la necesități le desfășurării cultului.

cromatism (< gr. χρῶμα [chroma], „suprafața unui corp”, „culoarea acelui corp, carnația”, apoi „culoare” în general; fr. chromatisme; germ. Chromatik; it. cromaticismo), stare a structurii* muzicale, opusă diatoniei*, constând în general din modificarea acesteia din urmă prin intermediul unor intervale* mai mici decât tonul*. A. Tipologia c. ♦ Cea dintâi definire a c. aparține muzicii antice eline (v. greacă, muzică), unde unitatea de bază a structurii, tetracordul*, era modificată, mai ales în muzica instr. a kitharei*, prin chroma = urcarea treptei imediat inferioare pilonului superior al tetracordului și apariția, în consecință, în afara semitonului* diatonic, a unui semiton cromatic și a unei secunde mărite. Tetracordul cromatic utilizează pași mai mici decât aceia ai celui enarmonic (1). Având nu doar un rol de „colorare”, c. elin constituia baza unuia dintre cele trei genuri (II). ♦ Teoria muzicii medievale a preluat c. în accepțiunea elină, mai ales în teoria muzicii bizantine*, care menține ideea unui tetracord cromatic. În Apus, reflexul acestei situații se recunoaște în teoria hexacordului* în care între hexacordum molle și xehacordum durum se vădește un contrast al treptelor diferit „alterate”. ♦ Muzicile monodice*, atât cele folc. cât și cele tradiționale ale Orientului, cunosc efectele cromatizării sub imperiul mai multor factori: modificări ale tetracordurilor diatonice, diviziuni în diverse intervale – între care și unele cromatice – ale octavei* constitutive ale unui mod (ca în muzicile indiană, persană, arabă), contraste ale treptelor la scara întregului sistem (ca în hexacord), oscilații apropiate ale treptelor. Au luat naștere astfel așa-numitele moduri cromatice sau neocromatice. O caracteristică a c. în cadrul monodiei o constituie comportarea sa „diatonică”, în sensul că sunetele alterate nu se manifestă ca niște sensibile (sau, în cel mai bun caz, doar ca microsensibile), evitând de cele mai multe ori juxtapunerea* sunetului alterat cu cel natural*, printr-o „formulă cromatică întoarsă” (Messiaen). ♦ În folclor, c. este rareori direct, fiind despărțit, în consensul structurii modale diatonice, de intervale mai mari. C. treptat de „alunecare”, apare totuși în portamente* și uzează de el mai ales lăutarii*. Sunt frecvente modurile în care alterarea unui sunet este provizorie (mod cu trepte mobile), sau moduri în care c. apare numai în registurl (1) grav. (ex. în mod mixolidic: fa diez-sol-la-si-do-re-mi-fa becar) sau numai în registrul acut (în modul acustic I: mi becar-fa-sol-la-si-do-re-mi bemol). Modurile în care se utilizează una-două secunde* mărite sunt considerate în muzica populară moduri cromatice (Brăiloiu) (v. mod). Treptele cromatizate (în principiu oricare din trepte poate fi cromatizată) dau naștere unor bogat colorate, complexe, adesea unor moduri polivalente: alternare de minor cu major pe aceeași finală*, sau de structuri diatonice și cromatice (ex. mixolidic urmat de eolic, pe aceeași bază, mobilitatea treptei 3; sau eolic continuat cu eolic, ce candențează frigic, sau locric etc.). Mobilitatea pienilor* din sistemul pentatonic dă naștere adesea „metabolei pentatonice” (Brăiloiu), „metabolei strânse” (Fischer) (v. metabolă). Mobilitatea treptelor poate reprezenta o etapă evolutivă de la pentatonic* spre hexa- sau heptatonie*, când sunetul cromatizat se impune prin frecvență, stabilitate și importanță funcțională. ♦ Apariția caracterului de sensibilă al cromatizării, deci al calchierii funcției tensionale a sunetului cromatizat peste sensibila naturală, se manifestă în polifonia* medievală, unde sensibilizările așa-numitei musica ficta (falsa) transformă subtonul* majorității modurilor în subsemitonium modi*, ceea ce a contribuit treptat la unificarea modurilor în unica structură a tonalității (1) major-minore. Tot această structură este aceea care stabilește deosebirea între semitonul diatonic și cel cromatic, între c. pasagere (un lanț de asemenea sunete cromatice dă naștere așa- numitului c. de alunecare [Chailley]) sau modulante, cele din urmă de o extremă importanță în dezvoltarea armoniei (III, 2). Stabilirea definitivă a gamei* cromatice, în care cele 12 sunete au, principial, o importanță egală, se petrece odată cu realizarea teoretică și practică a temperării* egale. Notația (I) europ. în uz apelează la normele alterației (2-3), sunetele cromatice suitoare notându-se, în general, cu diezi* iar cele coborâtoare cu bemoli*, ținându-se seama totuși ca sensibilile apărute să nu vizeze tonalitățile (2) prea îndepărtate (la diez = si bemol; sol bemol = fa diez); becarul* poate avea, în unele situații, o funcție de alterare. ♦ Cu rădăcini profunde în structura modală și necunoscând efectele „stilului alterat” este c. diatonic. O seamă dintre caracteristicile modalului, între care structura tetracordală, fluctuația treptelor în cadrul unor limite fixe (tetracordul însuși, pilonii cvintei perfecte), intervale primare (cvinta, cvarta) sau cele generatoare ale sistemelor primitive (terța mică, secunda mare) sunt preluate în structura c. diatonic. Geneza acestui cromatism a fost văzută în „amestecul sistemelor” modale, inclusiv între stările lor majore și minore (von der Nüll) sau între o scară diatonică și una cromatică, între diverse părți componente ale unui mod, temporar încorporate în tonalitatea de bază (Vincent), între modurile construite pe aceeași finală (Brelet). La configurarea profilului acestui c., profil ce vehiculează intervalica primară amintită, contribuie anumite legi ce rezultă din mutația (1-3) conjunctă și disjunctă a intervalicii de modal, din evitarea semitonurilor imediat alăturate. Intervalele aparent cromatice – cele primare – sunt aceleași ca și în construcțiile diatonice. Principalul element vehiculator al intervalelor primare este „formula cromatică întoarsă” care, înlănțuită prin ea însăși, dă naștere unui mediu parțial sau total cromatic, anulându-se prin aceasta reperele modale tradiționale: pilonii tetracordurilor sau chiar octava (c. diatonic dovedindu-se, asemenea altor structuri cromatice contemporane, ca un sistem neoctaviant). Ca reper al fluxului cromatic se impune în schimb „cvinta fasciculară”, între ai cărei piloni „fascicolul cromatic” urmează un drum șerpuitor printre treptele alterate și cele nealterate. Acest drum nu este întâmplător, ci se ghidează după formula întoarsă. B. Situația stilistică a c. Orice stare cromatică exacerbată sau generalizată este considerată de către esteticile* clasice sau conservatoare ca fiind expresia unei decadențe ( v. ethos). Sigur este că muzicile folclorice, cel puțin cele din spațiul europ., cunosc mai mult accidental c., în schimb epocile de mare înflorire profesională, de avansată tehinicizare, fac apel frecvent la c. Trecerea de la starea monodică la cea polif. a structurii muzicale a cromatizat (prin sensibilizare) vechile moduri, a condus la eșafodaje multiplu cromatice, ca de ex. cadența (1) dublu-cromatică a lui Machault sau amestecul de moduri, cu sensibilele lor caracteristice, în stilul școlii neerlandeze*: cromatizarea madrigalului* (Gesualdo) devine chiar o manieră, conformă tendințelor manierismului *. ♦ În stilul armonic ce se afirmă deja în baroc* și, plenar, în clasicism, alterarea unităților melodice sau armonice este limitată, păstrându-se echilibrul între diatonia dominantă și efectele alterării ce întăresc caracterul dominantic antrenând de regulă și dominante* intermediare. ♦ Romantismul* extinde tot mai mult sfera c., dezechilibrând raportul acestuia cu diatonia, o dublă acțiune de cromatizare manifestându-se pe de o parte în armonie, unde componentele acordului* sunt alterate, fără obligația rezolvării disonanțelor* intervenite, iar pe de alta în melodie, unde sensibilile apar peste tot; stilul „Tristan” al lui Wagner este simptomatic în acest sens. ♦ Atonalismul* a preluat c. wagnerian, absolutizându-l și desființând, deci, diferența funciară dintre c. și diatonie. Reorganizarea spațiului total-cromatic (dodecafonic) temperat* prin serie* confirmă tocmai egalitatea tututor sunetelor gamei cromatice. Serializarea altor parametri* de către Messiaen și post-serialiști reprezintă extinderea c. în toate componentele structurii. ♦ Coexistența c. modal – cu serialismul* și cu alte sisteme (II, 5) actuale îl situează alături de acestea în tendința înfăptuirii unei ordini total-cromatice. Prezent în forme incipiente în limbajul muzical al școlilor naționale ale sec. 19, c. diatonic a devenit o trăsătură caracteristică pentru limbajul școlilor naționale moderne (Janáček, Bartók, Stravinski, Enescu ș.a.) sau a muzicii contemporane orientate spre modal, constituindu-se pentru moment, chiar într-o replică la adresa dodecafoniei. C. diatonic nu este incompatibil, așa cum o dovedește ultima perioadă de creație a lui Stravinski sau vocabularul unora dintre compozitorii români contemporani, cu o organizare serială ori bazată pe moduri (I, 10) complementare sau „sintetice”.

greacă, muzică ~. Dintre toate culturile muzicale ale antichității, cea gr. este neîndoios cea mai apropiată de noi, având cea mai mare influență în determinarea gândirii noastre muzicale. Urmărind aspectele legate de g., de ceea ce s-a salvat din această muzică a antic., se impune în prealabil o delimitare a cadrului ei istoric general, format de cele mai vechi culturi orient., care, în urma unui proces de asimilare și de sintetizare originală, au contribuit neîndoios la nașterea g. În câmpia dintre Tigru și Eufrat se crede că se află leagănul celei mai vechi civilizații omenești. Dincolo de ea se ridică uriașa cultură chineză, iar în centrul Asiei cultura indiană. Dar culturile ce se strâng ca un cerc din ce în ce mai îngust în jurul culturii gr., începând aproximativ cu mil. 4 î.e.n., sunt cea babiloniană, cea egipteană, cea siriană și cea palestiană. Dar ceea ce este extrem de important de remarcat în legătură cu culturile antice ale răsăritului apropiat este faptul că în condițiile lor se poate vorbi pentru prima oară de constituirea unui sistem muzical, în forma cea mai rudimentară pe care o cunoaște istoria muzicii*. Dacă omul comunei primitive leagă cele câteva sunete descoperite prin instinctul său artistic, evocând inconștient un sens muzical, în culturile acestea ordinea sunetelor devine conștientă și totodată implacabilă, fiind pusă în directă legătură atât cu orânduirea socială, cât și cu cea cosmică. De aici legenda despre originea divină a muzicii la toate popoarele de cultură ale antic. și strânsa raportare a sunetului cu întâmplările cosmice (aștri, anotimpuri, elemente). Pusă în relație directă cu matematica, muzica întruchipează astfel o știință ezoterică, o preocupare rezervată celor ce răspundeau în stat de ordinea lucrurilor divine și profane. Există certitudinea că această ordine a sunetelor se baza pe gama pentatonică* anhemitonică din care se va dezvolta mai târziu în cultura gr. gama heptatonică*, de unde și simbolistica ciferelor cinci și șapte, ca o încercare de a pune un principiu inteligibil la baza efemerei, fugarei fluctuații senzoriale a sunetului și pe care încă vechii gr. îl vor considera un „daimonion” ascuns în misterul lumii înconjurătoare. Trebuie să mai amintim că în această fază a a muzicii au apărut primele încercări de scriere, cum dovedește un document cuneiform, vechi babilonian, de scriere muzicală presupunând notarea unei piese pentru harpă*. Știind astfel de lucruri despre vechile culturi muzicale pre-elenice, nu avem la dispoziție nici un singur document muzical căruia să-i putem da viață cu instr. sau glasul nostru și aceasta face ca întregul bagaj de date ce s-a descoperit și se mai descoperă de arheologii muzicali să nu aibă decât o valoare relativă, deoarece scopul istoriei muzicale rămâne în chintesență descoperirea documentului muzical viu, a operei de artă muzicală de unde poate începe abia analiza* faptului muzical. ♦ Aproximativ pe la sfârșitul celui de al doilea mil. î. Hr., desprinși din marele trup al popoarelor antice, grecii năvălesc asupra teritoriilor din Peninsula Balcanică. Triburile de ionieni și dorieni, așezându-se în noua lor patrie fac să dispară vechea cultură egeică, atât pe continent cât și pe insule unde înfloriseră splendide orașe ca Mikene, Tiryns și Knossos. Veniți în contact cu vechile culturi din jurul Mării Mediterane, grecii năvălitori din N, de pe meleagurile noastre de azi, reușesc să dezvolte în primul mil. î. Hr., să desfășoare cea mai vie, cea mai senină, cea mai expresivă cultură din antic., cu cele două mari etape: elenică și elenistică. Grecii ocupă un teritoriu mult mai mare decât cel al Peninsulei Balcanice. Migrațiunea lor este continuă, datorită acelui proces al coloniilor, al desprinderilor din cetatea mamă, metropola, prin care cuprind cu timpul S întreg al Italiei, ajung pe coastele Franței și Spaniei de azi, întemeiază orașe pe țărmurile de N ale Africii și în Asia și pătrund până în regiunile cele mai nordice ale Pontului Euxin, luând contact direct cu strămoșii noștri geto-daci. Cu Alexandrul cel Mare și generalii diadohi, ajung să realizeze în lumea antică o cosmocrație, un imperiu mondial, cuprinzând întregul spațiu al culturilor ant. din Asia apropiată. Ne interesează, ca oameni de cultură, istoria grecilor în mod deosebit sub toate aspectele realizărilor sale: social, politic, științific, literar, artistic etc. Nu există nici un domeniu al g. din care cultura noastră de azi să nu se fi hrănit din plin, preluând idei, fapte și sugestii. Trebuie să atragem însă atenția că nu suntem stăpâni azi, deși știm foarte multe lucruri despre vechii greci, decât de o parte din această cultură. Mai puțin decât poezia, din care s-au salvat totuși o bună parte din lirica lui Pindar, din lucrările celor mai mari autori ai tragediilor – Eschil, Sofocle și Euripide – și alte lucrări de seamă, ca de pildă epopeile lui Homer, sau poezia lui Hesiod, dându-ne posibilitatea studierii unor opere integrale din toate punctele de vedere, din ceea ce a format cândva g. n-au ajuns până la noi decât doar câteva fragmente, pentru a căror descifrare a trebuit să treacă două mii de ani; aceste descifrări datează abia din a doua jumătate a veacului 19. Din ceea ce a rămas din activitatea generală se desprind trei domenii distincte: a) practic-artistic; b) teoretic-științific și c) estetic-filozofic. Izvoarele de informații asupra g. le constituie în primul rând scrierile despre muzică ale unor autori gr., ca de pildă Aristoxenos, Plutarh, Ptolemeu, Aristide Quintilian și alții, precum și studiile moderne scrise despre g. datorate unor autori ca Fortlage, Bellermann, Gevaert, Riemann, Maurice Emmanuel, Hermann Abert și alții mai recenți. Urmărirea întregii documentări cu privire la g. formează o specialitate aparte, o filologie muzicală pe cât de spinoasă pe atât de interesantă. ♦ Cu cât pătrundem mai mult în intimitatea acestei culturi, cu atât ne dăm seama de rolul extraordinar pe care l-a avut muzica atât în viața particulară cât și în cea publică. Toate manifestările erau însoțite de muzică. Serbările religioase care atrăgeau mulțimea erau adevărate concerte sau reprezentații teatrale. În acest fel au luat naștere arhitectura teatrelor, care uimește și azi prin acustica perfectă, precum și odeoanele (1), adevărate săli de concerte. Un mare rol l-a jucat în dezvoltarea g. concursurile din cadrul diferitelor jocuri. De remarcat este caracterul umanist al acestor concursuri, fie sportive, fie artistice, spre deosebire de sângeroasele Jocuri de circ romane. Cele mai vechi și mai celebre dintre ele au fost Carneele Spartane (676), jocurile Pitice din Delfi (582), panateneele în care concursurile muzicale au început în 450. În epoca elenistică, aceste concursuri se răspândesc peste toate teritoriile locuite de greci. Un aspect deosebit de interesant al g. îl prezintă genurile muzicale. Primul din acestea este chitharodia* cu derivatul ei lirodia. Chitharodul de profesiune trebuia să posede o voce de tenor. El apărea în public îmbrăcat cu o haină lungă și purtând pe cap cunună de lauri. Instr. său este kithara* din Lesbos sau cea asiatică. În principiu, el acompaniază cântul său ciupind coardele cu degetul și numai când execută interludiul instr. se folosește de un plectron*. Repertoriul chitharodic este variat. La început imnuri (1) în onoarea zeilor. Nomos* se numește compoziția dezvoltată în genul chitharodiei. Lirodia cultivă forme mai intime: cântece de dragoste, de pahar, politice și satirice. Al doilea gen important este aulodia*. Aici apar doi interpreți, un cântăreț și un instrumentist. La concursuri, cântărețul este singurul care ia premiul. Dar și aulodia și-a avut nomosurile sale. Cu un caracter straniu, contrastant față de luminozitatea nomosurilor chitharodice. Piesa cea mai celebră din repertoriul auletic a fost așa-numitul Nomos Pitic, care descria lupta dintre Apolo și balaur. Se cunoaște și însoțirea a două aulosuri* precum și cea a a kitharei și a aulosului. De o importanță deosebită în cultura gr. este lirica corală, gen a cărui origine merge înapoi până în epoca primitivă. În anumite cântări este prezent din timpuri străvechi, dar capătă forma sa definitivă sub aristocrația doriană în imnodiile lacedemoniene, pe la 666 î. Hr. Cei mai cunoscuți autori ai acestui gen sunt Stesihoros, Ibicos, Simonide, Bachilide și Pindar. Devenită o adevărată instituție panhelenică, poezia corală adoptă o limbă pompoasă cu accente dorice și este acomp. fie de kithară fie de aulos sau chiar de ambele instr. reunite. În cadrul liricii corale se disting imnuri, consacrate zeilor în special, peanul* pentru Apollo și ditirambul* pentru Dionysos, cântul procesional (prosodion), cântecul de doliu (trenodia v. treni), cântecul de nuntă (himeneul), cântecul de masă (skolion), elogiul (encomion), oda (1) triumfală în onoarea câștigătorilor la concursurile publice – atleți, muzicieni sau proprietari de atelaje (epinikion). Decadența liricii corale este o consecință a declinului spiritului civic care începe pe la începutul sec. 5 și se accentuează în sec. 4 și 3. Un gen izolat se poate considera recitarea cu acomp. (parakatologhe), de diferite versuri. Această formă o vom găsi în asamblurile complexe ale tragediei și ditirambului. Același principiu părea să domine în cântecul de marș al soldaților spartani (embateria), executat cu acomp. de aulos. Dar genul cel mai de preț al culturii gr. în care muzica participa din plin este tragedia*. ♦ Un interes deosebit îl prezintă în cultura muzicală antică sistemul (II) muzical. Acesta poate fi urmărit după izvoarele ce le avem la îndemână prin mai multe etape de închegare. Este o chestiune a specialiștilor. Cei ce s-au ocupat cu teoria muzicii gr. și-au dat seama în primul rând că grecii nu concepeau seriile lor de sunete în mod ascendent ci descendent, deci nu în urcare ci în coborâre. Ceea ce numim azi gamă*, se baza pe reunirea unei entități mai mici ce sta la baza acesteia, a tetracordului*. Tetracordul, șirul de patru sunete, avea două sunete fixe și două mobile. În acest fel tetracordul putea face față unor modificări care îl făceau apt adaptării sale la cele trei genuri (II): diatonic, cromatic și enarmonic. Ordinea diatonică* a sunetelor era cea pe care o numim azi naturală*. Această ordine diatonică stătea la baza celei medievale, și a celei moderne europ. și chiar a muzicii universale. Căci, dacă unele culturi muzicale folosesc sisteme cromatice* în practica lor muzicală, ele nu trebuie socotite decât ca abateri, derivate, de la sistemul general diatonic, pe care ne-am obișnuit să-l concepem în virtutea ordinii naturale a scării muzicale. Mai este încă aici o problemă fără de care nu se poate înțelege științific nici un fel de structură muzicală, aceea a raporturilor matematice dintre sunete și pe care vechii greci se pare că au învățat-o de la vechii egipteni. Se spune că Pitagora, întemeietorul noeticii muzicale, al cunoașterii muzicale pe baza principiului cifrelor, ar fi învățat în Egipt. Această ordine matematică a sunetelor, calculată cu ajutorul unui instr. compus dintr-o singură coardă, întinsă pe o cutie de rezonanță* și care se numea monocord*, era pusă în concordanță cu ordinea universală cosmică. Și astfel, pornind de la muzică, vechii greci au întrezărit în ordinea universală un sistem muzical, pe care s-au străduit să-l elucideze pe baza principiului dualității antinomice împăcată prin Armonie (1). Nu mai puțin adevărat este că nu numai în această proiectare în cosmos a sistemului muzical au elucidat grecii ordinea sistematică a metafizicii acustice, dar au mers până la stabilirea celor mai mici diferențe de înălțime (2) în ceea ce privește relația dintre sunete, opunând imaginii macrocosmosului pe cea a microcosmosului. Aceste cercetări ale oamenilor de știință gr., au deschis calea ulterioarelor cercetări acustice*, cunoscute azi în sistemele cromatice, a comelor*. Astfel grecii ne-au deschis calea întemeierii științifice a sistemului muzical prin stabilirea intervalelor* consonante* fundamentale, a cvartei*, cvintei* și octavei* și a deducerii raționale a tuturor posibilităților acestui sistem din punct de vedere acustic. ♦ Grecii vechi nu au denumit niciodată seriile lor de sunete game. Cuvântul – utilizat prin retropolare, cumm spune Chailley – n-a fost niciodată cunoscut în acest sens. De aceea, vorbind despre gamele gr., este bine să se facă distincția necesară și să nu confundăm o realitate cu alta, identificând-o printr-o falsă interpretare. Pentru a înțelege sistemul muzical gr. este nevoie de pătrunderea noțiunilor antice cu care au operat chiar grecii. Prima noțiune de care avem nevoie pentru a ne introduce în sistemul muzical gr. este cea a armoniei (II), ἀρμονία. Nu este o noțiune care să aibă o accepțiune atât de complexă ca aceasta. S-au folosit de ea matematicienii, filosofii, muzicanții, medicii chiar: ἀρμονία δέ πάντως ἐξ ἐναντίων γίνεται ἔστιγὰρ ἀρμονία πολυμιγέων ἔνωσις ϰαì δίχα φρονεόντων συμφρόνησις. Așa o întâlnim formulată la Nocomahos din Gerasa (Introductio arithmetica, II 19), preluată în spirit pitagoreic, ceea ce înseamnă reunirea unor lucruri divers contrastante și concordanța devenită conștient contradictorie. În muzică, armonia însemna în sens curent ceea ce înțelegem azi prin octavă, reunind două tetracorduri. Desigur că termenul a variat și aici de la epocă la epocă, dar e bine să rămânem la înțelesul ce i l-am fixat, acesta fiind în genere reprezentativ. Important este că acestui înțeles i se adaugă o completare de natură topică, legând astfel noțiunea de caracterul diferitelor triburi, de unde provine atât de renumita interpretare a ethosului* armoniilor, adică a caracterului lor. De atunci și până azi se vorbește de armonii doriene, frigiene, mixolidiene, locrice, ioniene, și care denumiri și-au pierdut cu timpul semnificația originară tribală, reducându-se azi la abstracte scheme modale. La aceasta a contribuit în primul rând ev. med., epocă în care muzicografii eclesiastici au preluat teoria gr. și au aplicat-o unor noi realități muzicale, care nu mai aveau nimic comun cu vechea g. Aceste armonii tribale, despre care vorbesc Platon, Aristotel și alții, nu numai în cărți speciale, despre muzică, dar chiar în lucrările de natură filosofică, cum sunt de pildă Statul și Legile de Platon sau Politica de Aristotel, au constituit obiectul unor cercetări de natură filologică privind caracterul sau ethosul acestor armonii. Știm astfel că Platon ținea să demonstreze că pentru educația tineretului armonia cea mai potrivită trebuie să fie cea doriană, tribul care întruchipa idealul virtuților neamului grecesc. Ca orice lucru, idealul acesta de educație muzicală, sau, mai bine spus de educație cetățenească prin muzică a decăzut odată cu schimbarea concepției etice asupra muzicii. La acesta nu puțin au contribuit filozofii sceptici, un fel de nomazi, cum le spune Kant, care tulbură tihnitele așezări burgheze. Ridicându-se împotriva semnificației etice a armoniilor tradiționale, Aristide Quintilian, care a scris o carte despre muzică prin sec. 2 d. Hr., ne-a lăsat schema a șase armonii pe care le atribuie lui Platon, afirmând că ele sunt în afara uzului muzical fiind considerate anacronice. Chailley crede că aici este vorba nu atât de scări precise, în sensul în care concepem noi astăzi gamele muzicale, ci de așa numitele „moduri formulare” [v. formulă (1, 3)], deoarece octava nu joacă nici un rol, ci numai anumite formule servesc ca bază pentru compunerea sau chiar improvizația armoniei. Această ipoteză a modului formular, sprijinită pe analogii cu tradiția muzicală orient. – indiană, persană, arabă – pare să permită înțelegerea textelor platoniciene în ceea ce privește considerațiunile muzicale. În orice caz, această interpretare a noțiunii antice ne facilitează astăzi numai o privire mai clară asupra caracterului g., dar și asupra unor realități muzicale actuale, cum le reprezintă de pildă cântecul pop. sau cântecul religios tradițional bizantin*, sau greg.*, lărgindu-ne posibilitățile de cercetare și interpretare a faptelor. A doua noțiune, oferind o pătrundere mai clară asupra g., este cea de sistem (II, 3), care înseamnă gruparea structurală a intervalelor* între ele pe principiul înălțimii relative. Există sisteme regulate și neregulate. Sistemele regulate se sprijină pe consonanța extremelor, în special pe cea a cvartei, în care caz sistemul este considerat simplu. Multiplu apare atunci când mai multe sisteme simple sunt alăturate și articulate între ele. Octava este considerată de obicei ca fiind generatoarea unui sistem dublu, legând două tetracorduri printr-un ton sau câteodată prin suprapunerea pe același ton a unei cvinte și cvarte sau invers, deci ca în ev. med. [v. mod (1, 3)]. Mai târziu, în epoca alexandrină, pe vremea muzicografului Ptolemeu, apare tendința de a considera octava drept cadru al sistemului simplu. Ierarhia treptelor* se stabilește pe principiul succesiunii de cvinte, deci a ordinii stabilite de Pitagora, o concepție care ne permite și azi să ne dăm sema de cele mai complexe relații tonale din sistemul nostru modern. În epoca clasică s-a constituit în practica muzicală un sistem diatonic care reunea două tetracorduri în felul următor: mi-fa-sol-la-si bemol-do-re, dând naștere așa-numitului sistem reunit sau legat, care cuprinde o septimă. Mai târziu aceste două tetracorduri apar dezlegate în felul următor: (re)-mi-fa-sol-la-si-do-re-mi. Și într-un caz și în altul i se mai adaugă sistemului un sunet grav (re), așa-numitul proslambanomenos, „cel adăugat”. Cu timpul, sistemul se extinde atât în grav cât și în acut până la a doua octavă, adăugându-se câte un tetracord reunit în ambele sensuri. În acest fel se stabilește o ierarhie a tetracordurilor: grave, mijlocii, legate și acute: Tetracordul acut (hiperbolaion): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul deslegat (diazeugmenon): Re, Do Si (diazeuxis); Tetracordul mijlociu (meson): La, Sol, Fa Mi (sinaphé); Tetracordul grav (hipaton): Re, Do Si; La Proslambanomenos. Înlăuntrul tetracordului tonurile aveau nume datorite parte tehnicii execuției, iar în parte poziției ce o ocupau în sistem. Iată aceste denumiri: hiperbolaion (acute): La – nete, Sol – paranete și Fa – trite; diazeugmenon (deslegate): Mi – nete, Re – paranete, Do – trite și Si – paramesc; meson (mijlocii): La – mese, Sol – lihanos, Fa – parhipate; hipaton (grave): Mi – hipate, Re – lihanos, Do – parhipate și Si – pahite; La – proslambanomenos – (la adăugat). Acesta era așa numitul sistem perfect (systema teleion*), zis de asemenea și ametabolon, adică fără transformări. Avem în fața noastră un sistem bazat pe șapte diviziuni ale octavei, care se pare că este, la rândul său, cum se va vedea mai târziu, o evoluție a unui sistem (II, 4) mai vechi, de cinci sunete, pentatonic*, despre care mărturisesc unele însemnări ale scrierilor mai vechi, sistem ce se găsește și azi Extremul Orient, care pare să stea la baza a însuși sistemului (II, 3) nostru modern. În general toate culturile muzicale folc. par să crească din această formă de gamă pentatonică. Dacă nu ținem seama de afirmațiile lui Quintilian, muzicianul grec din sec. 2 d. Hr., care crede, fără îndoială în mod greșit, că sfertul de ton (diesis*) din genul enarmonic (1) de mai târziu este cel vechi, sistemul muzical gr. a avut de la început o bază diatonică heptatonică, distingându-se sub mai multe aspecte modale și cu o ordine a tonurilor și semitonurilor diferită. În acest fel, sistemul putea fi acordat: doric: mi – fa -sol – la -si – do – re – mi; frigic: re – mi – fa – sol – la – si – do – re; lidic: do – re – mi – fa- sol – la – si – do. Toate aceste moduri grecii le-au constituit din câte două tetracorduri identice structural și astfel se pare că distingeau nu numai modurile după denumirile arătate dar și tetracordurile în doric: 1/2 – 1 – 1; frigic: 1 – 1/2 – 1; lidic: 1 – 1 – 1/2, deși unii afirmă că această distincție pare să fie mai degrabă a lui Boeck, cunoscutul filolog germ. de la începutul veacului 20. Faptul că nu mai era posibilă o altă ordine în sânul tetracordului diatonic este cauza pentru care modul în al IV-lea (mai tardiv și totuși destul de vechi) capătă o denumire derivată mixolidic: si – do – re – mi – fa – sol – la – si, care nu mai poate fi împărțit în două tetracorduri identice, fiind considerat un amestec. Față de cele trei moduri vechi se distingeau tot atâtea derivate, atunci când unui tetracord din modurile principale i se adaugă unul inferior astfel încât modul său să se centreze nu pe mese ci pe hypate. Aceste moduri căpătau prefixul de hypo* obținându-se următoarele forme: hipodoric La-si-do-re-mi-fa-sol-la; hipofrigic Sol-la-si-do-re-mi-fa-sol; hipolidic Fa-sol-la-si-do-re-mi-fa-sol, reunind tetracordurile neegale. Mai târziu s-a stabilit și o altă derivație a modurilor și anume cele cu prefixul hyper* și care se nășteau din prelungirea tetracordului 1 – luând sens descendent: hiperdoric si-do-re-mi-fa-sol-la-si; hiperfrigic la-si-do-re-mi-fa-sol-la; hiperlidic sol-la-si-do-re-mi-fa-sol. Toate aceste moduri aveau diezeuxis pe extrema acută a modului principal. Numai mixodicul nu intră în această ordine. S-a încercat totuși să se distingă un hipolidic și un hipomixolidic, primul identic cu doricul iar al doilea cu hipolidicul. De altfel toate aceste moduri se reduc la șapte, deoarece în cazul acesta nu sunt posibile mai multe moduri decât sunt trepte, afară dacă nu avem de-a face cu modul formular, care se deosebește însă prin folosirea diferitelor formule având chiar aceleași trepte. Conform teoriei despre ethos*, perfect era considerat numai modul nostru major*. Multă vreme aceste lucruri au fost considerate certe pentru știința muzicii, până când, apare la Sorbona o teză de doctorat datorită lui Peranić, care vrea să răstoarne toată teoria modurilor antice pe baza revizuirii celei mai severe a textelor clasice. Consternare între profesorii de specialitate! Opoziție vehementă. Totuși, în urma referatului lui Chailley este admisă o teorie Peranić despre moduri și de care, prin urmare, trebuie să ținem seama, ca de o ipoteză nouă ce rămânea a fi verificată. În ce constă teoria lui Peranić? Pornind de la unele impresii primite de la muzica pop. sârbească, el susține că modul doric nu putea fi în nici un caz de tipul celui cuprins în octava mi-mi, deoarece prin caracterul său depresiv îi era imposibil să întruchipeze muzical caracterul bărbătesc, eroic, atribuit de teoria ethosului. El crede, dimpotrivă, că modul doric era cel construit pe octava re-re, deci cel numit mai sus frigic și care s-a păstrat și în cultura muzicală medievală sub aceeași denumire. În cazul acceptării ipotezei lui Peranić, se stabilește între antic. și ev. med. o continuitate directă în ceea ce privește folosirea și interpretarea modurilor; se schimbă prin aceasta un întreg capitol al istoriei muzicii, apărând astfel de cum l-au prezentat filologii sec. 19, care s-au străduit să descifreze notație (II) gr. și lat. În sfera aceasta de preocupări mai există o serie de probleme ce se cer lămurite. Astfel este problema „tonalității”, care desigur nu o putem pune decât în retropolare, întrucât această noțiune a apărut de fapt abia în sec. 19, Hugo Riemann, pornind de la anumite sugestii obținute din lectura Problemelor pseudoaristotelice, care au fost scrise cu mai multe sec. în urma epocii marelui Stagirit, crede că sentimentul polarizării funcționale a sunetelor muzicale la gr. se sprijinea pe mese, care era sunetul central al sistemului. Această semnificație a ceea ce numim astăzi tonică*. Grecii mai foloseau în scop didactic un sistem de solmizație*, adică nume de silabe, pentru a cânta treptele tetracordurilor și anume te – τη pentru sunetul superior unui semiton (exipyknon), ta – τα pentru sunetul inferior unui semiton (baripyknon); to – τω pentru sunete care nu aveau nici deasupra nici dedesubt un semiton (apyknon) și te – tε în loc de to – τω pentru sunetul mese, deci pentru sunetul ce presupune că ar fi avut semnificația tonicii. În afară de cele 15 sunete ale sistemului închis (ametabolon), vechii gr. mai deosebeau un sistem capabil de „modulație” (metabolon; v. metabolă). Aici ne izbim de sensul cuvintelor τόνοι și τρόποι. Pe kithară, grecii aveau de timpuriu între mese și paramese o coardă auxiliară pentru trite (synemenon) – si bemol, datorită căreia era dată posibilitatea unei „modulații” în tonalitatea „subdominantei”. Aceasta înseamnă că sunetul pe care-l numim astăzi în mod convențional la își pierdea, funcțiunea de sunet central în favoarea sunetului re care devenea astfel mese. În acest fel întregul sistem se centra pe acest sunet. Din cauză însă că kithara nu a avut niciodată în epoca clasică mai mult de 11 coarde se proceda în practica curentă la reacordarea anumitor sunete în cadrul octavei mi-mi, obținându-se astfel o semnificație a sunetelor după poziția lor pe instr. – o mese, coardă intermediară – și una pe tonică. Prima capătă denumirea de thesis iar a doua de dynamis. Numai atât timp cât octava mi-mi își păstrează o structură modală dorică, thetis și dynamis erau la unison*. Tabelele notației gr. vădesc că fiecare ton ar putea fi urcat sau coborât, ceea ce înseamnă că octava normală putea suporta toate acordajele (2) până la la diez în sens suitor și până la la bemol în sens coborâtor. Riemann crede că grecii foloseau în practică transpunerea* sistemuluii până la 6 diezi și 6 bemoli. Teoreticienii mai vechi ca și practicienii erau însă împotriva reacordării prea multor coarde și recomandau ca limitele tetracordului doric să nu fie atinse. De fapt acest lucru s-a respectat o bună bucată de vreme și numai anumite cerințe ale practicii îl sileau pe muzician să procedeze astfel. Prin reacordarea cordelor interne ale octavei mi-mi se puteau obține astfel următoarele structuri modale: 1) (un diez) mi – fa diez – sol – la – si – do – re – mi (hipodoric); mi = te – tε; 2) (doi diezi) mi – fa diez – sol – la – si – do diez – re – mi (frigic); si = te – tε; 3) (trei diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re – mi (hipofrigic); fa diez = te – tε; 4) (patru diezi) mi – fa diez – sol diez – la – si – do diez – re diez – mi (lidic); do diez = te – tε; 5) (cinci diezi) mi – fa diez – sol diez – la diez – si – do diez – re diez – mi (hipolidic); sol diez = te – tε; 6) Mi – fa – sol – la – si bemol – do – re -mi (mixolidic); re = te – tε. Din studiul notației gr. rezultă că scara fundamentală în ascensiune nu era gândită pe octava mi-mi ci pe ocva fa-fa. Din această cauză în sec. 4 î. Hr. a fost adăugată o coardă deasupra lui mi. Se obținea astfel o gamă care, spre deosebire de cea de sus, era denumită hipolidică acută: fa – sol – la – si – do – re – mi – fa la = tε-... Această gamă, căpătând un bemol pe si, devenea lidică acută: (un bemol) fa – sol – la – si bemol – do – re – mi – fa (indică acută) re = tε-... Și aici intervenea călcarea regulii stabilite de teoreticienii de a nu dezacorda octava mi-mi, obținându-se o serie de transpuneri până la șase bemoli în felul următor: 2) (doi bemoli) fa-sol-la-si bemol-do-re-mi bemol-fa (hipofrigic acut sau sau hipereolic) sol = te – tε; 3) (trei bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re-mi bemol-si (frigic acut sau eolic) do = te – tε; 4) (patru bemoli) fa-sol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (hipodoric acut sau hipereolic sau hipoiastic) fa = te – tε; 5) (cinci bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do-re bemol-mi bemol-fa (doric acut sau iastic) si bemol = te – tε; 6) (șase bemoli) fa-sol bemol-la bemol-si bemol-do bemol-re bemol-mi bemol-fa (mixolidic acut sau hiperiastic) mi bemol = te – tε; 7) (șapte bemoli) mi diez-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi diez (mixolidic acut) re diez = te – tε. Toate denumirile compuse cu cuvântul acut se referă la octava fa-fa. Toate cele cu cuvântul grav la octava mi-mi. Acestea din urmă sunt cele mai vechi. Denumirile iastic și eolic nu arată alte structuri modale ci numai repetări ale celor cunoscute în alte poziții. Prin silabele întrebuințate ca solfegiu a acestor denumiri după thesis și dynamis. Thesis este pur și simplu poziția pe kithară (mese – coarda mijlocie, nete cea superioară, iar hypate cea gravă); dynamis dimpotrivă semnifică funcțiunea tonală logică. Iată cum se prezintă din acest punct de vedere cele trei grupuri modale principale: Grupul doric: 1) doric mi-fa-sol-la-si-do-re-mi ta tĕ to te ta tĕ to ta (τα τη τω τε τα τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete ta-te-ta (τα-τε-τα); 2) mixolidic mi-fa-sol-la-si bemol-do-re-mi ta tĕ to ta tĕ to te ta (τα τη τω τα τη τω τε τα) ta-ta-ta (τα-τα-τα); 3) hipodoric mi-fa diez-sol-la-si-do-re-mi te ta tĕ to ta tĕ to te (τε τα τη τω τα τη τω τε) te-ta-te (τε-τα-τε). Grupul frigic: 4) frigic mi-fa diez-sol-la-si-do diez-re-mi to ta tĕ to to ta te to (τω τα τη τω τω τα τε τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 5) hipofrigic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re-mi to te ta tĕ to ta tĕ to (τω τε τα τη τω τα τη τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete to-to-to (τω-τω-τω); 6) lidic mi-fa diez-sol diez-la-si-do diez-re diez-mi tĕ to ta te to ta ta to (τη τω τα τη τω τα τα τω) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-te-te (τη-τη-τη); 7) hipolidic mi-fa diez-sol diez-la diez-si-do diez-re diez-mi tĕ to te ta tĕ to ta tĕ (τη τω τε tὰ τη τω τα) ϰαταθέτιν: hypate mese nete te-ta-te (τη-τα-τη). Cu acestea se lămurește o noțiune foarte dezbătută de teoreticienii gr. și de muzicologii moderni, aceea a transpoziției*. După tabelul de mai sus toate modurile se reduc la șapte, celelalte ce se puteau obține prin reacordarea coardelor nu sunt decât transpuneri într-o poziție mai înaltă sau mai gravă. Se pare că unele uzanțe de solmizație* gr. au fost preluate de ev. med. dar și-au pierdut înțelesul la muzicologi ca Hucbald, Aurelianus Reomensis precum și în practica liturgică biz. O altă noțiune fără de care nu s-ar putea înțelege sistemul muzical gr. este cea a genului (II). Din unele observații ce se găsesc la Plutarh și la Aristoxenos rezultă că, la originea sa, genul enarmonic (1) nu cunoștea sferturile de ton ci se limita la o ordine modală pentatonică: mi-fa-la-si-do-mi. Această formă de gen enarmonic se numea ditonică și se compunea din terțe* mari și secunde* mici. Se pare că era derivată dintr-o pentatonică mai veche anhemitonică (fără semiton), ce stătea la baza unei melodici arhaice săracă în trepte. Din aceste forme a derivat ușor genul cromatic: mi-fa diez-la-si-do diez-mi reprezintă pentatonica enarmonică (ta prota arhaikà: τὰ πρώτα αρχαιϰά); mi-fa-la-si-do-mi este pentatonica diatonică (ta deftera arhaikà: τὰ δευτέρα αρχαιϰά), iar în acordajul cromatic al kitharei se prezenta în felul următor: mi-fa-fa diez-la-si-do-do diez-mi. Față de acest gen de enarmonie arhaică, enarmonia bazată pe sferturi de ton (v. microinterval) trebuie considerată ca un act de mare subtilitate auditivă. Aristoxenos, care prețuia foarte mult vechea enarmonie este foarte greu de învățat și sesizat, iar alții spuneau că la noua enarmonie „îți vine să-ți verși fierea”. Cele trei sunete ce stăteau unele în față de celelalte în raport de semiton sau sfert de ton se numeau pykna [îngrămădite; v. picnon (1)]. Acordajul enarmonic al sunetului lichanos, sub înălțimea lui parhypate, se numea eklisis, iar acordajul cromatic ce pornea din sunetele enarmonizate spondeiasmos, pe când revenea din enarmonie în genul diatonic ekbole. Numai acordajul enarmonic era determinat în felul următor: 1/4+1/4+2, cel cromatic și diatonic puteau avea o serie de nuanțe (chromai) și anume: chroma moale: 1/3+1/3+11/6; chroma hemiolică: 3/8+3/8+7/4; chroma toniaică: 1/2+1/2+6/2; chroma moale diatonică: 1/2+3/4+5/4; chroma aspră diatonică: 1/2+1+1. Alte determinări cum sunt de pildă cele ale lui Didymus se prezentau în felul următor: enarmonic: 31/32+30/31+4/5; cromatic: 15/16+21/25+5/6; diatonic: 15/16+9/10+8/9. De acestea s-au legat în Renaștere* cercetările unor muzicografi ca Ramis, Fogliano, Zarlino, atunci când au determinat terța* mare ca rezultantă a raportului matematic 4/5, dovedind consonanța ei. ♦ O altă problemă ce atrage atenția este cea a ritmicii muzicale. Trebuie în primul rând evidențiat faptul că ritmica g. se sprijinea întru totul pe cea a poeziei, astfel că determinările făcute în domeniul poeziei sunt valabile și pentru muzică. Desigur că aceasta contează numai pentru muzica vocală care este strâns legată de poezie. După cei vechi, ritmul* întruchipează în muzica principiul masculin, iar melodia* principiul feminin. Dar domeniul ritmului depășește pe cel al sunetelor și se extinde asupra tuturor faptelor mișcării, ce se desfășoară în timp, având totuși în spiritul său de ordine și o analogie cu proporțiile și simetriile operelor de artă clasice. Aristoxenos definea ritmul muzical drept o anumită ordine a duratelor ce constituia fenomenul muzical complet: melodie, cuvânt, gest. La origine, ritmica s-a confundat cu metrica*. Întrucât în lb. gr. pronunțarea versului se sprijinea pe principiul cantitativ al silabelor, această confundare era inevitabilă. Pe măsură ce muzica instr., mai ales cea aulosului, se dezvoltă separat, ca o artă independentă de poezie, și ritmica s-a constituit ca o disciplină separată de muzică. Meritul lui Aristoxenos a fost acela de a determina aici principii care nu au fost zdruncinate până în ziua de astăzi. Spre deosebire de ev. med., care își întemeia ritmica pe divizarea (1) [v. și timp (I, 1)] unor valori* întregi, ritmica gr. se constituia pe unități primare având durata cea mai scurtă. Acesta este înțelesul timpului primar (χρόνος πρῶτος [hronos protos] care corespunde în muzica vocală duratei presupus uniformă, a unei silabe scurte, și pe care am putea-o reprezenta azi în mod convențional printr-o optime). Valoarea timpului primar este însă relativă, iar viteza sa depinde de alura execuției, de aceea numim astăzi tempo (2) (ἀγωγη). Duratele superioare sunt compuse în metrica gr. din valori egale de timpi primari, deși și acestea puteau fi descompuse în părți mai mici, după câte știm de la gramaticienii alexandrini. Ni se vorbește astfel de durate de doi, trei, patru și cinci timpi primari. La fel cum fraza vorbită se compune din incize și cuvinte, tot așa și fraza muzicală se subdivizează în compartimente rezultate din sunete și tăceri (pauze). Acestea sunt așa numitele picioare (1) metrice: dactil (δάϰτυλος): /UU (patru timpi); anapest (ἀνάπαιστος): UU/ (patru timpi); troheu (τροχαῖος); /U (trei timpi); iamb (ἴαμβος); U/ (trei timpi); cretic (peon) (ϰρητιϰός): /U/ (cinci timpi). Dactilul* și anapestul aparțineau genului egal al ritmului (γένος ἴσον [genos ison]). Troheii* și iambii* genului relației 1+2 (γένος διπλάσιον [genos diplasion]), iar peonul* genului relației 2/3 (γένος μύξιον [genos myxion]). Prin dizolvarea lungimii în două scurte, dactilul și anapestul deveneau proceleusmaticus*: -UUUU, iar troheul și iambul, tribrachus*: -UUU. Prin contractarea a două scurtimi, dactilul și anapestul deveneau spondeu*: --. Și peonul* poate fi dizolvat, sau în două lungimi neegale (2/3) sau în cinci scurtimi: UUUUU. S-ar putea face o analogie între piciorul metric antic și măsura noastră. Existau termeni și pentru timpul tare și anume thesis*, atunci când piciorul era lovit de pământ, iar arsis* atunci când piciorul era ridicat, la dans sau la cântul coral în tragedie. Ev. med. a confundat aceste două noțiuni dându-le un sens contrar, considerând thesis ca fiind slăbirea vocii, iar arsis urcarea ei. Timpul nostru a restabilit acestor noțiuni vechiul lor înțeles. Așa cum frazarea* modernă muzicală construiește pornind de la tact unități metrice superioare, tot așa și în ritmica gr. sau lat. se construiau serii ritmice, ca de pildă: seria dactilă sau anapestică, compusă din 16 unități primare indivizibile, deci patru dactili, ceea ce făcea o tetrapodie dactilică; sau seria iambică sau trohaică, compusă din 18 unități de timpi primari, ceea ce făcea trei iambi dubli și constituia trimetrul iambic, deoarece la început doi iambi formau o dipodie* sau seria cea mai mare peonică, compusă din 25 de unități de timp primari, care forma așa-numita pentapodie peonică. Această determinare pornea de la ideea că forma cea mai amplă a unui gen ritmic trebuia să se lase subdivizată la fel ca și cea mică (16 este = 8+8; 4 = 2+2; 18 = 2 x 6 + 1 x 6; 3 = 2+1 iar 25 = 3 x 5 + 2 x 5; și 5 = 3+2). Teoria ritmică a antic. permitea și amestecul genurilor, astfel încât practica muzicală își putea găsi cea mai mare libertate de mișcare din acest punct de vedere. O altă componentă superioară rezultă din faptul că pentru fiecare serie apărea un ictus* principal (accent principal) ca și pentru piciorul izolat. Căzând ictus-ul în capul unei serii, în acest fel mai multe serii căpătau structura unei forme mai mari. Prin ictus-ul ce cădea pe silaba lungă dactilul și anapestul, iambul și troheul se nivelau, devenind identice, astfel încât deosebirea consta numai în începutul cu sau fără anacruză*: U׀-U׀-U׀-U׀- și -U׀-U׀-U׀-U. În acest fel se putea lega o serie trohaică catalectică* (cea care se termina cu un timp tare), cu una iambică, sau o serie dactilică catalectică cu una anapestică ca de pildă în hexametrul următor (Vergiliu, Bucol., 1, 1): Ti-ty-re, tu pa-tu-lae re- cu-bans sub teg-mi-ne fa-gi (-UU׀-UU-׀׀U׀-UU׀-UU׀-U). Deși vechii greci nu s-au ridicat la cunoașterea ritmică pe care ne-o prezintă azi muzica polif. se pare că până în prezent totuși nu s-au tras toate consecințele ce pornesc din ritmica antică pentru a concepe o frază* muzicală. Frazarea (1) rămâne astfel o problemă deschisă a construcției muzicală atât pentru analiza* operelor muzicale clasice, cât și pentru performanța creatoare modernă. Și cu toate acestea grecii nu au cunoscut unele lucruri elementare din ritmica noastră, sau le-au ignorat, ca de pildă pătrimea cu punct, deoarece Aristoxenos, care rămâne somitatea indiscutabilă în materie de ritmică gr., respinge categoric raportul 3/1 din seria ritmurilor ce puteau fi utilizate. Nici ideea de tempo nu era străină ritmicienilor greci. Astfel ei deosebeau o anumită mișcare (ἀγωγή, v. agogică) a piciorului, datorită căruia se putea stabili durata efectivă a unei dipodii, tetrapodii etc. Din închegarea mai multor serii ritmice se construiau unități superioare care au dat naștere în decursul timpului la variate forme de strofe, care și azi constituie farmecul lecturilor poeților antici. Nu toate problemele ce s-au ivit pe acest tărâm pot fi analizate aici. Totuși țin să fac o completare cu privire la ivirea unei concepții libere a ritmului. Compunerea în strofe a versului grec corespundea în mod ideal liricii corale, în care execuția era încredințată amatorilor. Începând cu a doua jumătate a sec. 5, se introduce o formă monodică, încredințată execuției unui singur profesionist, actor sau instrumentist. Monodia* cântată sau nomosul instr., chitarodic sau auletic, au promovat forma ritmică liberă. Lunga cantilenă se fracționează astfel în părți neegale, în elemente asimetric sau vag proporționale, nepermițând în nici un fel structura strofică* sau antistrofică*. Nici un exemplu din acest gen nu ni s-a păstrat, deși stim că el a fost folosit în tragedie. Ca și în domeniul modurilor, s-a pus și o problemă a ethosului ritmurilor în antic gr. Și aici speculația a mers destul de departe, fiecărei varietăți de ritm atribuindu-i-se o caracteristică proprie, stabilindu-se reguli pentru folosirea lor. Astfel majestatea dactilului convenea caracterului epic; anapestul, marțial și mai monoton, cântecelor de marș și celor funebre, iar troheul ariilor de dans, intrărilor precipitate, dialogului pasionat etc. ♦ O altă problemă care a dat mult de lucru muzicologilor moderni pănâ la dezlegarea ei o constituia notația (II) muzicală gr. În principiu, această notație se bazează pe baza ideii folosirii literelor alfabetului. Au existat la greci două feluri de scrieri muzicale, amândouă putând fi întrebuințate de-a valma, cum arată imnurile delfice păstrare în această scriere. Una din aceste scrieri era compusă din semne speciale, derivate probabil dintr-un alfabet arhaic, iar alta folosea pur și simplu cele 24 de litere ale alfabetului ionic. Dar în timp ce se nota simultan cântul și acomp. instr., semnele alfabetului ionic erau rezervate cântului, iar celelalte partidei instr. De aici s-a tras concluzia că au existat o notație vocală și una instr. Fără îndoială că notația instr. trebuie considerată ca fiind cea mai veche. Această notație avea la bază 15 semne distincte reprezentând sunetele fixe ale unui grup de cinci scări transpozitorii, fiecare de 11 sunete și eșalonate prin intervalele semiton-ton-ton. Aceste semne sunt suficiente pentru a nota toate sunetele naturale ale tetracordurilor începând cu un sunet nealterat, care ar corespunde în principiu clapelor albe ale pianului de azi. Pentru a nota sunetele mobile, fiecare semn primitiv sau drept (ὀρθός [orthos]) este pasibil de-a fi inversat: semnul culcat exprimă sunetul fix ridicat cu un sfert de ton, iar semnul răsturnat exprimă sunetul fix ridicat cu două sferturi de ton. Astfel, mutarea tetracordurilor în genul enarmonic apare foarte simplă, reunind într-o triadă de semne, aparținând aceleiași familii, trei trepte strâns alăturate. Aceasta pare să fie o dovadă că această notație a apărut într-o perioadă când genul enarmonic era stabilit. Pentru celelalte două genuri se admite că a doua treaptă a tetracordului avea aceeași intonație ca și parypate enarmonic, de pildă în tetracordul mi-la, mi și cu un sfert de ton, notat prin același semn culcat. În ceea ce privește a treia treaptă, aceasta era notată în genul cromatic prin același semn al treptei a treia enarmonice, deci printr-un semn răsturnat, dar afectat de un semn diacritic. În genul diatonic se nota prin semnul primitiv răsturnat corespunzător înălțimii sale reale adică sunetului plasat pe o treaptă mai jos de limita superioară a tetracordului. Deci în felul acesta se putea nota în cele trei genuri tetracordul mi-la. Când sistemul muzical a intrat în epoca transpozițiilor, a fost necesar ca seria semnelor primitive să fie extinsă atât în acut cât și în grav. Acesta este principiul notației instr. care cuprindea în total 67 de semne drepte, culcate și răsturnate. Trebuie să remarcăm că acestă notație se referă la înălțimea fixă a tututor sunetelor ce se cuprindeau în sistemul muzical gr. diatonic, cromatic și enarmonic. Notația vocală, cum am afirmat mai sus, folosea alfabetul ionic și nota seria sunetelor în ordinea descendentă, ceea ce este o dovadă a unei astfel de concepții muzicale depresive față de natura ascendentă a sistemului nostru. Principiul alfabetic al scrierii muzicale antice a fost preluat de către muzicienii ev. med. și dezvoltat. În Apus, a fost folosit alfabetul latin în diferite forme și, pe bazele acestuia, s-a dezvoltat semiografia muzicală modernă. Urme ale notației alfabetice le păstrează forma derivată a celor trei chei*: sol, fa și do care nu sunt nimic altceva decât literele G, F și C. De asemenea și neumele biz. se sprijină pe o notație alfabetică a sunetelor, cum o dovedesc mărturiile*, acele semne ce se așază la începutul, la mijlocul și sfârșitul frazelor muzicale pentru a arăta denumirea unei trepte a modului prin litera corespunzătoare din alfabetul gr. Pe același principiu al folosirii literelor se întemeiază mai multe sisteme de notație din Orient. Mai trebuie să adaug însă și obiecția că pe lângă notarea înălțimii sunetelor, vechii greci s-au folosit și de câteva semne de durată* precum și de pauzele* corespunzătoare acestora. Aceste semne erau plasate cu grijă deasupra semnelor ce notau melodia. Niciodată nu se nota însă silaba scurtă, întrucât aceasta constituia unitatea de timp normală și deci de la sine înțeleasă. ♦ Dacă în literatura și filosofia gr. precum și din arhitectura și arta plastică, ni s-a salvat capodopere întregi, ce ne permit formarea unei imagini destul de complexe despre ceea ce a fost capabil spiritul antic să realizeze, din g. nu s-a salvat din păcate decât câteva fragmente, și acestea dintr-o epocă destul de târzie, când forța de creație clasică trecuse. Toate documentele arheologice descoperite și studiate până acum nu întrunesc la un loc mai mult de 11 piese, dintre care una controversată, deoarece ne este transmisă nu direct ci prin intermediul unei lucrări apărute în timpul Războiului de 30 de ani, și anume Musurgia universalis (1650) de Athanasius Kircher. Este vorba de prima odă pithică a lui Pindar: „Liră de aur a lui Apollo și a muzelor încununate cu viorele, de tine ascultă piciorul la începutul serbării”. Celelalte piese cuprind: 1. Un fragment dintr-un cor din tragedia Oreste de Euripice, datând din sec. 5 î. Hr., găsit pe o bucată de papirus din colecția arhiducelui Rainer și comunicat pentru prima oară de Karl Wessely în Mitteilungen aus der Papyrus Erzherzog Rainer, vol. V, Viena, 1892, de Crusius în Philologus, 53, 1893, și C. von Jan (Melodiarum reliquiae, nr. 1; notație vocală). Fragmentul, în notație vocală, foarte deteriorat, nu cuprinde decât câteva cuvinte și semne muzicale (sunete enarmonice), frânturi de versuri. 2. Pe o dală de marmură descoperită în luna mai a anului 1893, în ruinele tezaurului atenian din Delfi, s-a putut descifra un imn închinat lui Apollo, opera unui compozitor atenian de pe la 138 î. Hr. Prima ediție se datorește lui H. Weil și Th. Reinach, Bulletin de correspondance hellénique, 17, 1893, p. 569, ed. definitivă Th. Reinach, Fouilles de Delphes, 111, 2, 1912. Apoi, Crusius, Die delphischen Hymnen, supliment al rev. Philologus, vol. 53, 1894 și Jan, op. cit., nr. 2, 3. Conținutul acestui text ne redă o serie de imagini în care sunt slăviți deopotrivă Apollo și Atena. 3. A l doilea imn delfic, descoperit, în același timp, în tezaurul atenienilor din Delfi pe o dală de marmură spartă în mai multe bucăți, se află și el în muzeul din Delfi. Aceeași bibliogr. ca și la primul imn. Lucrarea se datorește lui Limenios al lui Thoinos Atenianul și datează de pe la 128 î. Hr., având același conținut ca și primul. 4. Pârvan, marele nostru învățat, a scris un foarte frumos eseu: Gânduri despre viață și moarte la greco-romanii din Pontul stâng. Anticii aveau o fantezie de nedescris în ceea ce privește epitafurile săpate pe pietrele funerare. Se găsesc citate de Pârvan o mulțime de exemple în care reflecția filosofică alternează cu ironia și gluma. Un astfel de epitaf însoțit de note muzicale ni s-a salvat din sec. 1 d. Hr., fiind gravat pe o colonetă ce s-a găsit la Tralles, în Asia Mică. A fost publicat și studiat pentru prima oară de Ramsey (Bull. corr. hell., 7, 1891, p. 277). Semnele muzicale au fost recunoscute de Wessely, 1891 (vezi, Crusius, în Philologus, 52, 167), Th. Reinach (Revue des études grecques 7, 203 și Bull. corr. hell., 17, 365), de asemenea Jan (Melodiarum reliquiae, p. 35), Ch. Picard (Annales de l’Université de Grenoble, 11). O fotografie a pietrei a fost publicată de Laumonier în Bull. corr. hell. 48, 50. Piatra însăși, păstrată în colecția Young la Boudja, a dispărut în incendiul Smirnei din 1923. Epitaful lui Seikilos, căci acesta este numele celui ce a avut fantezia să-și scrie un cântec pe mormânt, este de o frumusețe rară. Traducerea liberă a textului este următoarea: „Cât timp trăiești strălucește, nimic să nu te întristeze, prea scurtă este viața iar timpul își cere tributul”. 5. Conservate în diferite mss. biz. (Neapole III, 4 și Venetus VI, 10), editate pentru prima dată de Vicenzo Galilei (1581), ni s-au transmis două preludii kitharodice. Au fost studiate de Willamowitz (Timotheus Perser, p. 97). Fr. Bellermann, Die Hymnen des Dionysius und Mesomedes (1840) și Th. Reinach în Revue des études grecques (1896), de asemenea Jan, op. cit., nr. 5, notație vocală. 6. Conservat ca și nr. 5 și editat tot de Vicenzo Galilei, iar mai târziu de Burette în Hist. de l’Acad. des Inscriptions, V, 2 (1729), care a determinat numele autorului, ni s-a transmis Imnul către soare al lui Mesomede, poet grec din sec. 2 d. Hr., aprox. 130. 7. În același fel ni s-a transmis și imnul către Nemesis al aceluiași Mesomede din Creta. 8. Tot din sec. 2 d. Hr. datează fragmentele vocale păstrate pe un papirus provenit din Thebaida și aflat înainte de război la muzeul din Berlin. Prima ediție a fost îngrijită de Schubart (Sitzungsberichte der Akademie Berlin, 1918, p. 763); Th. Reinach l-a studiat în 1919 (Rev. archéol., 1919, p. 11), iar P. Wagner în Philologus (1921, p. 256, notație vocală). 9. În aceeași informație arheologică și bibliogr. se cuprind și două fragmente de muzică instr. 10. Într-un papirus găsit la Oxyrhynchus în Egipt (publ. de A.A. Hunt și Stuart Jones) (Oxyrh. Papyri, XV, 1922, nr. 1786, v. Th. Reinach, în Revue musicale, 1 iulie 1922) este un imn creștin datând din sec. 3 d. Hr. de o foarte mare importanță pentru legăturile ce trebuie făcute între antic. și ev. med. din punct de vedere muzical. Din aceste 11 piese, în majoritatea lor fragmente, este greu să ne făurim o imagine completă despre ceea ce a fost în realitate muzica Greciei antice. Și totuși ni se desprind unele aspecte capabile să trezească în noi o mulțime de ipoteze cu privire la factura muzicală, la legătura strânsă ce există între sunetul muzical și cuvânt, la raportul ritmic și metric dintre acestea, la stilul* muzicii gr. Muzicologia se află aici în fața unei probleme de reconstituire extrem de dificilă, similară acelor încercări ale învățaților naturaliști de a reconstitui dintr-un singur oscior întregul schelet al animalului preistoric. Dar o astfel de reconstituire în domeniul artistic este foarte greu de imaginat. Fragmentele rămân fragmente, avându-și frumusețea lor intrinsecă. Muzica ce se desprinde din fragmentele citate este plină de o simțire profund umană. Ea tălmăcește o înaltă expresie, o caldă unduire melodică, însoțită fiind de un inefabil sentiment al echilibrului, al măsurii. Au fost amintite, tangențial, unele probleme ridicate de către filozofii gr. cu privire la muzică, o prezentare mai sistematică a acestora fiind finalmente necesară. Sub patru aspecte poate fi surprinsă filosofia muzicală gr. și anume: noetic, estetic, sceptic și mistic. Și aici filosofia a dus o încordată muncă de reconstituire, de cele mai mai multe ori de texte târzii, privind ideile celor mai vechi epoci. Transformarea fundamentală a atitudinii față de fenomenul muzical ne apare în progresul realizat în dezvoltarea spiritului uman din forme de existență magică spre capacitatea recunoașterii logice, științifice și sistematice, spre constituirea unei concepții despre lume bine conturată, elaborată. Această orientare o iau spiritele luminate atât de vechea Chină cât și cele din din timpul în care au înflorit culturile din Orientul Apropiat, ce polarizează cultura muzicală gr. Ceea ce spune Platon în Timaios, prin cuvintele puse în gura unui preot egiptean care vorbește lui Solon, că grecii ar fi față de egipteni copii nevinovați, se referă în special la acea concepție noetică, de interpretare matematică și mistică totodată a ordinei lumii și a celei muzicale. În această privință se pare că, mai mult decât egiptenii, au jucat un rol important cunoștințele matematice și astronomice ale învățaților babilonieni. Cercetările filosofice s-au străduit să scoată la iveală participarea individualităților la dezvoltarea filosofiei muzicale în vechea Grecie. Primul care a scris despre muzică a fost, după câte știm, Lasos din Hermione la sfârșitul sec. 6 î. Hr. El demonstrează raportul dintre sunete cu ajutorul greutăților și al vaselor. Apoi Hippasos, primul acusmatic pitagoreic, despre care se spune că s-ar fi servit de disc în metoda sa experimentală muzicală. Lui i se atribuie stabilirea proporției armonice [v. diviziune 6)]. Dar cel mai important în acestă ordine este fără îndoială Philolaos, un contemporan al lui Socrate. El este cel ce a demonstrat proporția folosind cuburi (6 suprafețe, 8 unghiuri și 12 laturi). Secțiunea octavei în 5 tonuri întregi și 2 semitonurii, determinarea tonului întreg prin 27 (213/216) și a semitonului prin 13 (256/213) i se datoresc. Elevul său Archytas din Tarent, care a fost prieten cu Platon, a determinat corpul științelor înrudite cu muzica: aritmetica, geometria și astronomia, punând astfel o bază pentru ceea ce ev. med. va numi „artele liberale”. La aceasta se mai adaugă încă Heraclit din Pont și cu el se circumscrie astfel ambianța așa-numită pitagoreică. Platon și Aristotel s-au alăturat tendințelor sale și le-au dezvoltat în sensul filosofiei lor proprii. După filologul Frank, Platon s-ar deosebi de pitagoreici prin crearea speculațiunilor cifrelor, a afirmării unei armonii a cifrelor de sine stătătoare, apriorică. După aceasta, Platonicienii ar fi adevărați canonicieni. Trecerea de pe planul speculațiilor pe cel real al muzicii este atribuit unei noi orientări, de natură realistă. Grecilor li se datorește determinarea unei atitudini estetice față de realizarea muzicii. Această orientare se leagă de numele lui Damon, care ar fi profesorul lui Socrate și care, sub pretextul de a-i fi dat lui Pericle lecții de muzică, l-ar fi învățat legile conducerii statului. Platon îl pomenește în scrierile sale, iar Aristotel este cel ce pune accentul principal pe latura estetică a muzicii. Dar cel mai de seamă reprezentant al acestei tendințe, adevăratul întemeietor al unei științe muzicale realiste în antic. este Aristoxenos din Tarent, căruia muzicologia de azi îi datorește extrem de mult. În timp ce școala lui Pitagora ia ca bază studiul absolut al cifrelor oglindit în ordinea muzicală, pentru noua orientare estetică, retorica este știința după care se călăuzește expresia muzicală. În această ordine de idei se dezvoltă în primul rând teoria* propriu-zisă a muzicii și nu speculația mistică matematică care a pus în legătura mișcarea planetelor, succesiunea anotimpurilor etc. în raporturile muzicale. O imediată consecință a acestei atitudini estetice o găsim în semnificația pe care o dezvoltă studiul despre etosul muzical întâlnit la Platon și Aristotel. Iată nu exemplu de felul cum gândește Artistotel asupra muzicii: „Dacă se zice că studiul muzicii în copilărie poate avea de scop să pregătească un joc al vârstei mature la ce folos să ne însușim personal talentul acestă și să nu recurgem, pentru plăcerea și instrucțiunea ei, la talentele artiștilor speciali, cum fac regii Perșilor și ai Mezilor? Oamenii practici, care și-au făcut o artă din lucrul acesta, nu vor avea ei oare o execuțiune mult mai perfectă, decât niște oameni care nu i-au dat decât timpul strict necesar, că să o recunoască? Sau dacă fiecare cetățean trebuie să facă singur aceste studii lungi și penibile, de ce n-ar învăța el de asemenea și toate secretele bucătăriei, educației care ar fi cu totul absurdă?” La întemeierea și consolidarea unei interpretări morale a muzicii nu trebuie uitată nici contribuția filosofilor stoici. Astfel muzica intră ca subiect de discuție în contradictoriu în arena luptelor dintre diferite opinii. Unii dintre sofiști n-au pregetat să aducă argumente împotriva muzicii, clamând lipsa ei de expresie, inutilitatea ei. Dacă găsim în concepția noetică și etică a muzicii o afirmare a valorii ei, dimpotrivă, scepticii sunt cei care reprezintă în istoria filosofiei gr. o atitudine negativă față de ea. Reprezentantul principal al acestei atitudini este Sextus Empiricus. Iată un pasaj de felul cum gândește acesta despre muzică: „Căci în general muzica nu este numai o auzire de sunete care bucură, ci ea se cultivă și în imnuri și în rugăciuni și la jertfele aduse zeilor. De aceea, muzica îndeamnă sufletul la râvnă pentru lucruri bune. Dar ea este și consolarea celor întristați. De aceea, celor ce sunt în doliu li se cântă din flaut, care alină durerea lor. Acestea fie zise în favoarea muzicii. Contra acestora se poate susține mai întâi că nu este ușor de recunoscut că unele melodii sunt prin natura lor stimulatoare ale sufletului pentru acțiune, iar altele reținătoare. Căci aceasta se întâmplă contrar opiniei noastre. Astfel cum se face că bubuitul tunetului – după cum spunea cel din școala lui Epicur – nu semnifică revelarea unui zeu, ci lucrul acesta li se pare numai profanilor și superstițioșilor, deoarece același bubuit se produce și dacă se ciocnesc alte corpuri – în același fel – între ele, ca la moara care se învârtește sau mâinile care aplaudă. Și tot astfel, cât privește melodiile cu caracter muzical, ele nu sunt prin natură unele în cutare fel și altele în altul, ci sunt considerate de noi ca atare.” Scepticismul în muzică reprezintă în lumea gr. spiritul iluminismului. Concepția muzicală realistă însă cedează din nou, iar în epoca perioadei alexandrine renasc vechile concepții religioase, mistice. Reprezentantul cel mai de seamă al acestei orientări este fără îndoială Plotin. În cadrul acesta se reiau vechile speculații matematice și cosmologice. Este fără îndoială epoca de decadență a filosofiei gr. Latinii au preluat într-o oarecare măsură cunoștințele cîștigate de gândirea muzicală gr., dar, în principiu, n-au trecut dincolo de comentarii. La Martianus Capella, în lucrarea sa De nuptiis Philogiae et Mercurii, se stabilește sistemul celor șapte discipline: gramatica, dialectica și retorica, constituite în trivium și aritmetica, geometria, muzica, astronomia, constituite în quadrivium* care, împreună, formează pentru tot ev. med. sistemul celor șapte arte liberale. Cu Boethius, care a trăit între 480 și 525 î. Hr., cancelarul lui Teodoric cel Mare, putem socoti încheiată epoca filosofiei muzicale antice. Cele cinci cărți, De institutione musica, constituie o prezentare generală a sistemului muzical gr., datorat de Boethius în special lui Nicomahos și Ptolemeu, și care ev. med. le-a preluat, dezvoltându-le în felul său.

regie muzicală, punerea în acțiune a unui text muzical, prin mijloace artistice specifice care, alături de elementele scenice, concură la realizarea reprezentanței. R. asigură trecerea unei vieți latente a textului scris la o viață concretă și actuală, aceea a scenei, încercând totodată să creeze unitate între interpreți* și ambianță (aceasta din urmă prin scenografie: decoruri, costume, lumini), punându-i pe interpreți în relație constantă cu spațiul care îi înconjoară. Menirea ei este de a crea un organism viu pe scenă. R. are stiluri și procedee infinit variabile, în funcție de cunoștințele generale și experiența regizorului, de arta și meseria sa, de personalitatea și originalitatea talentului său. Ea poate deveni creație în măsura în care contribuie la ridicarea valorii expresive a textului muzical-dramatic așa cum a fost el conceput de autor. R. este implicată în primul rând în realizarea unui spectacol de operă*, operetă*, sau musical*, dar este indispensabilă astăzi și spectacolelor de revistă, emisiunilor TV etc. R. în domeniul operei se deosebește esențial de aceea privind spectacolele în care muzica este adăugată textului literar doar ca „acompaniament” (muzica de scenă*); participând în mod real la acțiune, muzica de operă impune regizorului o concepție preponderent muzicală, partitura fiind, în primă și ultimă instanță, scopul oricărei acțiuni regizorale. În strânsă conlucrare cu celălalt factor esențial al realizării spectacolului, dirijorul (dacă cei doi creatori nu sunt reuniți într-una și aceeași persoană), regizorul trebuie să sublinieze trăsăturile caracteriologice ale personajelor în dubla determinare muzicală (cântul) și teatrală (jocul de scenă), să țină seama de temperamentul artistic al soliștilor*, de posibilitățile întregului ansamblu scenic (cor*, corp de balet*, figurație etc).

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind numele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată). 1. (Introduce propoziții atributive) Găsi felurime de păsări adunate, Care, din întîmplare, Se-ntreceau la cîntare (ALEXANDRESCU). ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală) Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile (CAMIL PETRESCU). b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? (SLAVICI). 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela..., ce... ♦ (Cu sens neutru) Ceea ce. Baba își lua cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare (CREANGĂ). ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Care va (sau vra) să zică = ceea ce înseamnă, prin urmare. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit (RETEGANUL). ◊ Expr. (Să) nu care cumva să... = nu cumva să... Nu care cumva... ? = (oare) nu cumva... ? b) (În corelație cu sine însuși exprimă ideea de opozitie sau de distribuție) Unul... altul, acesta... acela..., parte... parte... ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. 4. (Înv. și pop., raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; de unde... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rîd, să-și ceară de la mine trei daruri... care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză (ȘEZ.). II. (Pronume interogativ, folosit pentru a afla despre cine sau despre ce este vorba sau în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru) Care-i acolo, măi? strigă argatul (SADOVEANU). ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. ◊ Expr. Care alta? = ce altceva? Care pe care? = care din doi poate întrece sau birui pe celălalt? ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? (CREANGĂ). [Gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora; (cînd au valoare de adjectiv interog.-rel.) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (înv.) carele; nom. pl. m. și f. și: cari] – Lat. qualis.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. (În concurență cu spune) 1. A exprima în cuvinte, a spune cu voce tare; p. ext. a vorbi; a rosti, a pronunța, a articula. ◊ Expr. Cît ai zice pește = într-o clipită, imediat. A zice zău = a se jura. A zice nu (sau ba) = a refuza, a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea. Ce va să zică aceea să plătesc? întrebă dînsul (ISPIRESCU); b) deci. Va să zică pleci. ◊ Mai bine zicînd = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a scrie, a relata. ♦ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara, a spune (ceva); a susține, a pretinde. ♦ A promite, a afirma. Zis-a maica că mi-a face Un pieptar (JARNÍK-BÎRSEANU). ♦ A răspunde, a riposta; a opune. Nu-i așa jupîneșică? – Mai zi dacă ai ce (CREANGĂ). ♦ A reproșa, a obiecta. Bun suflet de om este, n-am ce zice (CREANGĂ). ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. Fosta-i și d-ta la tinerețe, nu zic (CREANGĂ). ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cînta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gîndi, a socoti, a crede. ◊ (Intranz.) Boierii toți vor zice cum zice domnitorul (ALECSANDRI). ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! ai dreptate. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea. Dumneata cum crezi să facem, zi, nea Ioane? (DUMITRIU); b) așadar, prin urmare. Doarme... – Zi, doarme... murmură Rizea (DUMITRIU). Ce-ai zice...? = ce părere ai avea, cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem. Să zicem că da, dar le trebuie vreme (DELAVRANCEA); b) de exemplu. Vino la ora zece, să zicem. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă (ISPIRESCU). 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui. ◊ Impers. Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat (SBIERA). ◊ Expr. Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

tremolo (cuv. it. „tremurător”) 1. În muzica instrumentală, repetarea unui sunet în succesiune rapidă. Se notează prin tăierea cu una sau mai multe linii a codiței notei sau prin abrev.: trem. Apare în tehnica instr. cu coarde și cu arcuș către sfârșitul sec. 17. Primele exemple se găsesc în Affetti muzicali de Biaggio Marini (1617) și în Combattimento di Tancredi e Clorinda de Monteverdi (1624). T. produce un efect dramatic și este folosit în orchestrație* îndeosebi la instr. cu arcuș*. La vl. se realizează printr-o mișcare alternativă și rapidă a arcușului, creând o impresie de freamăt, tulburare. La pian se poate cânta „tremolando”, repetând repede un sunet [v. și baterie (3)]. La tobă* se execută cu două baghete*, lovind alternativ. Se mai poate realiza la balalaică*, mandolină* etc., prin procedee specifice instr. (ciupire cu degetele, cu plectrul* etc.), fără a schimba înălțimea (2) sunetului. 2. V. baterie (3). 3. În muzica vocală t., confundat uneori cu vibrato*, se deosebește de acesta din urmă prin factorul timp (variații de intensitate*, înălțime și timbru* mai mari, 8-12, în loc de 6-7 pe secundă) și prin factorul constitutiv (variații de înălțime și timbru prea mari față de cele de intensitate). Între t. și vibrato există o diferență de grad de nuanță, dar nu de natură. Neputând distinge totdeauna realitatea adevărată a fenomenului acustic, când de fapt primează variația intensității. Variațiile prea mari de înălțime și intensitate în t. rezultă dintr-o stare de necoordonare a întregii musculaturi vocale (contracții ritmice și spasmodice ale laringelui și organelor de rezonanță etc.). Un t. exagerat este un defect care face ca vocea să dea impresia unui behăit de capră („tenor caprin” etc.). 4. T. dental. V. Flatterzunge.

zoobotanic, -ă adj. Cu caracter dublu, zoologic și botanic ◊ „Grădina zoo-botanică marină. Pe insula Helgoland (R.F.G.) va funcționa peste doi ani o crescătorie specială pentru viețuitoarele, animale și vegetale, din ocean, putându-se urmări prin metode științifice condițiile de viață și de mediu ale acestora.” I.B. 22 V 74 p. 8. ◊ „În cadrul Complexului muzeal de științele naturii din Constanța funcționează un delfinariu, un acvariu, un planetariu, o expoziție de păsări exotice și un parc zoo-botanic.” R.l. 4 XI 86 p. 2 (din zoo- + botanic)

*antepenúltim, -ă adj. (lat. antepaenultimus). Al treilea din urmă: prin e antepenultima silabă a cuvîntuluĭ a-prin-de-re. S. f., pl. e. Silaba a treĭa din urmă.

TAAL, lac în Filipine, în SV ins. Luzon, la c. 50 km S de Manila; 243 km². Este situat într-o imensă caldeiră (30 km lungime) formată cu 500.000-100.000 de ani în urmă prin puternice erupții succesive. În partea centrală a lacului se află insula Vulcano, rezultată prin suprapunerea mai multor conuri vulcanice; în mijloc există un alt lac, de 2 km lungime. Pe ins. se află vulcanul Taal, care în decursul timpului a provocat numeroase victime omenești. În lac trăiesc diverse specii endemice de pești.

Androgeos (sau Androgeus), fiul lui Minos și al Pasiphaëi. Era un atlet celebru, despre care se spunea că și-ar fi învins toți concurenții cu ocazia jocurilor date de Aegeus la Athenae. Din invidie, Aegeus l-a trimis să lupte împotriva taurului de la Marathon, împrejurare în care Androgeos și-a găsit moartea. Pentru a-l răzbuna, Minos a pornit război împotriva atenienilor. În cele din urmă, prin pacea încheiată, s-a stabilit ca Aegeus să-i dea anual lui Minos drept tribut cîte șapte tineri și șapte tinere, care aveau să servească drept hrană celebrului Minotaur, fiul monstruos al Pasiphaëi.

FUNDAMENTALÍSM (< fr.) s. n. 1. (În creștinism) Mișcare în sânul protestantismului american de la începutul sec. 20, ca reacție împotriva secularizării și liberalismului în învățământul teologic. 2. Denumire dată, în general, unui mod conservator de a gândi în opoziție cu tendințele liberale și moderniste. 3. Tendința de a menține nealterată doctrina de bază („fundamentală”) a învățăturii creștine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei. 4. (În islam) Mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin reîntoarcerea la tradiția nealterată a islamului; f. este conceput ca „jihad”, războiul sfânt, și prin urmare nu exclude nici războiul și nici atentatul criminal pentru atingerea scopului.

EGALITARÍSM (< fr.) s. n. 1. Credința că oamenii s-au născut egali în aptitudini și capacitate și că, prin urmare, sunt îndreptățiți să aibă acces în mod egal la privilegiile societății în care trăiesc. 2. Doctrină susținând egalitatea absolută a oamenilor și suprimarea inegalităților sub toate aspectele (social, economic, politic etc.); reprezentată îndeoseni de P.J. Proudhon. 3. Principiu internațional acceptat de Carta O.N.U., desemnând egalitatea tuturor statelor în fața legilor internaționale.

ZICE, zic, vb. III. Tranz. 1. A exprima ceva în cuvinte, a spune, a rosti cu voce tare; p. ext. a vorbi. ◊ Expr. Cât ai zice pește = într-o clipă, imediat, îndată. A zice nu (sau ba) = a refuza; a tăgădui, a se opune, a rezista. A zice da = a afirma, a accepta, a consimți. Vrea (sau va, vra) să zică = a) înseamnă, are sensul, semnificația, valoarea...; b) așadar, deci, prin urmare. Mai bine zis = mai exact, mai precis exprimat. ♦ A se adresa cuiva cu cuvintele..., a-i spune. ♦ (Despre texte) A cuprinde, a menționa, a relata. ◊ (Reg.) A comunica, a transmite, a face cunoscut. 2. A afirma, a declara; a susține, a pretinde. ♦ A promite, a făgădui. ♦ A răspunde, a riposta; a invoca. Mai zi dacă ai ce. ♦ A reproșa, a obiecta. Frumos, n-am ce zice. ◊ Expr. Să nu zici că... = să nu-mi reproșezi că... ♦ A contesta. ♦ A sfătui, a îndemna; a porunci, a ordona. 3. (Pop.) A cânta (din gură sau dintr-un instrument); a doini, a hori. 4. A-și da o părere, a se pronunța într-o chestiune; p. ext. a gândi, a socoti, a crede. Toți vor zice cum vrei tu. ◊ Expr. (Că) bine zici! = bună idee! așa este. Ce-am zis eu? = nu ți-am spus? vezi că am avut dreptate? Zi... = a) judecă, socotește, dă-ți părerea; b) așadar, prin urmare. Ce-ai zice...? = ce părere ai avea? cum ți-ar părea? Să zicem = a) să presupunem, să admitem; b) de exemplu. Vino, să zicem, la ora zece. ♦ (La optativ sau la conjunctiv) A avea sau a lăsa impresia că... Așa, numai ca să zică și el că face o treabă. 5. A se adresa cuiva rostindu-i numele; a numi un obiect cu numele lui; p. ext. a porecli. ◊ Impers. O fată ce-i zice Maria. ◊ Expr. (Refl.) Cum (sau precum) s-ar (mai) zice = cum s-ar exprima, cum s-ar traduce (cu alte cuvinte). – Lat. dicere.

fețâie, (fețâe), s.f. – Fața unui deal care aproape toată ziua e în bătaia soarelui și prin urmare e loc acomodat pentru sădirea pomilor (Țiplea 1906). – Din față (< lat. pop. facia) + -ie.

HIROSHIMA [hiroʃíma], oraș în Japonia (Honshū), port la golful omonim, în delta fl. Ōtagawa; 1,08 mil. loc. (1995). Nod de comunicații. Șantiere navale. Ind. constr. de mașini (camioane, automobile, mașini-unelte), textilă, de prelucr. a lemnului, chimică (rășini sintetice), a hârtiei și poligrafică, alim. Universitate. Fundat la sfârșitul sec. 16 în jurul unui castel. La 6 aug. 1945, superfortăreața „Enola Gay” a lansat asupra orașului H. prima bombă atomică, distrugându-l în proporție de 75%, și provocând moartea imediată a c. 80.000 de oameni, iar prin urmările poluării cu substanțe radioactive, moartea ulterioară a peste 200.000 de oameni. Reconstruit după 1950. Muzeu Memorial al Păcii (1952), Muzeu de artă (1978) și Parcul Păcii și o catedrală memorială.

IMPERIALÍSM (< fr.) s. n. Trăsătură a relațiilor internaționale moderne, ilustrată prin tendința unui stat dezvoltat de a-și extinde influența politică și economică asupra altor state, mai puțin dezvoltate, impunându-le propriile lui legi. Interpretarea economică a i., deosebit de influentă în sec. 20, dată mai întâi de R. Hilderfing, apoi de V.I. Lenin, prezintă i. drept stadiu suprem al capitalismului (fuziunea între capitalul industrial și cel bancar duce la formarea unor oligarhii financiare ce impun diverse monopoluri; exportul de capital are o importanță deosebită, a început împărțirea economică între trusturile internaționale; a luat sfârșit împărțirea teritorială a lumii între cele mai mari țări capitaliste). După ce critică abordarea lui Lenin, filozoful Raymond Aron oferă o interpretare politică a i., una dintre puținele ce-și păstrează valoarea explicativă după modificările geopolitice petrecute în anii din urmă. Prin extensiune, termenul este utilizat și pentru alte epoci istorice (de ex. i. roman).

INGINERÍE (< inginer) s. f. Profesiunea inginerului. ◊ I. genetică (sau a genelor) = ramură aplicativă a biologiei care se ocupă cu manipularea materialului genetic la nivel celular și molecular. Ansamblu de tehnici efectuate „în vitro” cu gene, cromozomi și uneori cu celule întregi, în scopul construirii unei structuri genetice cu proprietăți ereditare premeditate. Orice operație efectuată asupra unei celule sau asupra unui organism oarecare, având ca rezultat schimbarea genotipului său, și, prin urmare, a descendenților săi, reprezintă o activitate de inginerie genetică. I.g. cuprinde sfere mult mai largi decât cele care se referă numai la operațiunile efectuate asupra fragmentelor de ADN. În prezent, există numeroase tehnologii de i.g.: tehnologia ADN recombinat sau clonarea genelor; hibridarea celulară; transferul de gene mediat de microcelule, cromozomi și de ADN. Dezvoltarea i.g. este consecința progreselor făcute în domeniul biologiei moleculare. Posibilitatea de a combina gene provenite de la organisme care nu schimbă în mod normal informația genetică și de a le introduce în alte organisme-receptoare a deschis calea revoluției biotehnologice sau bioindustriale și, o dată cu aceasta, perspectiva unor aplicații care vor avea un impact major asupra societății umane. Beneficiile, ca și riscurile i.g. sunt foarte mari. Aplicarea noilor tehnologii în medicină, agricultură, industria chimico-farmaceutică, protecția mediului, energetică neconvențională a dus deja la rezultate extraordinare: producerea de hormoni (insulină, somatostatină, hormon de creștere uman etc.), imunomodelatori (interferoni), vaccinuri sigure și și eficiente față de bolile virale, bacteriene, micotice și parazitare, producția unor mari cantități de proteine de calitate superioară, manipularea genetică a plantelor și animalelor în vederea măririi producției, a valorii lor nutritive, a scăderii dependenței lor de fertilizatorii sintetici, degradarea reziduurilor, producerea de surse energetice neconvenționale, reînnoibile ș.a.

prin urmare loc. conjcț.

budhism n. religiunea lui Budha, foarte răspândită în Azia, unde numără aproape 400 mil. de sectatori. Ea constă mai ales în credința, că omul expiază, într’un șir de existențe indefinite, păcatele ce a făcut într’una precedentă, și în năzuința de a merita repaosul final sau neființa (nirvana) adică mântuirea sufletului, care încetează de a renaște și prin urmare de a expia.

deci conj. arată concluziunea (mai vârtos în stilul judecătoresc): așa dar, prin urmare [Lit. de aici, adică din cele zise până aci].║ n. partea unei sentințe conținând rezoluțiunea juridică.

urmare f. 1. acțiunea de a urma și rezultatul ei; 2. continuare, succesiune; 3. consecvență: prin urmare, așa dară (concluziune finală).

ACELA, ACEEA, aceia, acelea, pron. dem., adj. pron. dem. (postpus) 1. Pron. m. și f. (postpus) (Indică pe cineva sau ceva relativ depărtat de vorbitor) Cine e acela? ◊ Loc. adj. (Reg.) Ca acela sau ca aceea = puternic; însemnat; extraordinar. ◊ Loc. adv. De aceea = pentru acest (sau acel) motiv, din această cauză. Drept aceea = prin urmare; deci. (În) afară de (sau pe lângă) aceea = în plus. 2. Adj. pron. dem. (postpus) Acel, acea. Omul acela. Casa aceea. [Gen.-dat. sg.: aceluia, aceleia, gen.-dat. pl.: acelora. – Var.: (înv.) acel, acea pron. dem.] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.

ASTFEL adv. 1. În modul acesta, în acest fel, într-un mod asemănător (cu...); așa. 2. (Așa) încât; prin urmare; în consecință; așadar. ◊ Loc. adj. Astfel de = asemenea, atare. – [Într-]ast + fel.

ȘI adv., conj. A. Adv. (Stă înaintea părții de vorbire la care se referă; fiind vorba de verbe reflexive sau de forme verbale compuse, stă între auxiliar, pron. refl. etc. și verb) I. (Cu sens modal) 1. Chiar, în adevăr, cu adevărat. ♦ Întocmai, exact. Precum a zis, așa a și făcut. 2. Pe deasupra, în plus, încă. După ce că e urâtă o mai cheamă și Neacșa. 3. Chiar, încă, pe lângă acestea, de asemenea. Vezi să nu pățești și tu ca mine. ♦ (Pe lângă un adjectiv sau un adverb la gradul comparativ, intensifică gradația) O cameră și mai mare. ◊ Loc. adj. (Cu valoare de superlativ) Și mai și = mai grozav, mai strașnic. 4. (În propoziții negative) Nici. Însă și de voi nu mă îndur ca să vă părăsesc. II. (Cu sens temporal) 1. Imediat, îndată, pe loc. Cum îl zări, îi și spuse. 2. Deja. Masa se și pune în grădină. B. Conj. I. (Marcă a coordonării copulative) 1. (Leagă două părți de același fel ale unei propoziții) Este voinic și tânăr. 2. (Împreună cu prep. „cu” exprimă relația operației matematice a adunării) Plus. Doi și cu trei fac cinci. ♦ (Ajută la formarea prin adiție a numeralelor de la douăzeci și unu până la nouăzeci și nouă) Șaizeci și opt. ♦ (Ajută la formarea numeralelor care exprimă numere zecimale, legând partea zecimală de întreg) Trei și paisprezece. (Indică adăugarea unei cantități) Plus. Unu și jumătate. 3. (Leagă două substantive între care există o corespondență sau o echivalență) Binele și răul. 4. (Așezat înaintea fiecărui termen al unei enumerări, ajută la scoaterea lor în evidență) A adus și vin, și mâncare, și cărți. ♦ (În repetiții, ca procedeu stilistic) Ia cuvântul și vorbește și vorbește. 5. (Leagă două propoziții de același fel, indicând o completare, un adaos, o precizare nouă) Deschide ușa și intră. 6. (Accentuat, în corelație cu sine însuși) Atât..., cât...; nu numai..., ci și... Are în mână și pâinea, și cuțitul. 7. (În stilul epic și popular, mai ales în povestire, se așază la începutul frazei, indicând continuitatea desfășurării faptelor) Și a plecat fiul de împărat mai departe. ♦ (Întrebuințat înaintea unei propoziții interogative sau exclamative, subliniază legătura cu cele povestite anterior) Și ce vrei să faci acum? ◊ Expr. Ei și? = ce-mi pasă? ce importanță are? ♦ (Întrebuințat singur, în dialog, ca îndemn pentru continuarea unei povestiri) Se aude cineva bătând în ușă... – Și? – Mă duc să deschid. 8. (Precedat de adv. „ca” are funcție comparativă) a) La fel ca, întocmai ca. Se pricepe la pescuit ca și la multe altele; b) aproape, aproximativ. Treaba este ca și sfârșită. II. (Marchează coordonarea adversativă) Ci, iar, dar. Aude vorbindu-se și nu pricepe nimic. III. (Marcă a coordonării concluzive) Deci, prin urmare. E o glumă și nu o lua în serios. – Lat. sic.

CUVÂNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.

DAR¹ conj., adv. A. Conj. I. (Leagă propoziții sau părți de propoziție adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, totuși. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. ♦ Ci. Nu că zic, dar așa este. 2. (Arată o piedică) Însă. Ascult, dar nu înțeleg. ◊ Expr. Dar aș! = însă, nici vorbă, nici gând! 3. (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decât atât, cu atât mai mult, darămite. Munte cu munte se întâlnește, dar om cu om. ◊ Expr. D-apoi = darămite. ♦ (După o propoziție optativă urmată de o construcție negativă) Nicidecum, nici gând. ◊ Expr. Nici..., dar nici... = nici..., cu atât mai puțin... ♦ Altfel, altminteri. Sunt om bun, dar ți-aș arăta eu! II. (În propoziții concluzive) Prin urmare, așadar, deci. Revin dar la primele idei. ♦ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) Ci. Dar deschide odată! III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Dar ce vreți voi de la mine? IV. (Înaintea unui cuvânt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Mă voi apuca serios de lucru, dar serios! ♦ (Exprimă surprinderea, uimirea, mirarea) Dar frumos mai cânți! B. Adv. (Înv. și reg.) Da, așa, astfel. ◊ Expr. (Pop.) Păi dar = cum altfel? ♦ Firește, desigur; negreșit. [Var.: da, dară conj.] – Et. nec.

DREPT, DREAPTĂ, (A, B) drepți, -te, adj., (C) adv., (D) drepturi, s. n., (E) prep. A. Adj. I. 1. Care merge de la un punct la altul direct, fără abatere. ◊ Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt. Unghi drept = unghi format de două drepte perpendiculare una pe alta. Prismă dreaptă = prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. ♦ Fig. (Despre privire) Care este fără ascunzișuri; deschis, direct. ♦ (Despre haine) Care are o croială simplă, fără cute, clini etc. 2. (Despre lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). Zid, perete drept. Om drept ca lumânarea. ◊ Expr. A se ține drept = a avea o poziție perfect verticală. (Mil.) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. (Cu valoare de interjecție) Drepți! formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți. (Adverbial) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. A sta drept = a avea o atitudine de neclintit, a fi dârz, curajos. ♦ (Despre terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical; abrupt, povârnit. ♦ (Despre litere; adesea substantivat, f.) Care are tăietura verticală. 3. Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper); orizontal; plan, neted. Câmpie dreaptă. 4. (În sintagma) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului; întemeiat, just, cinstit, bun. ◊ Parte dreaptă = parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Luptă dreaptă = luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. ♦ (Adverbial) În conformitate cu dreptatea, just; în conformitate cu adevărul, adevărat; corect. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce-i drept e drept, se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. Drept că... = adevărat că... A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. (Substantivat) La drept (sau la dreptul) vorbind = în realitate, de fapt. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează conform dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, cumsecade. ♦ (În limbajul bisericesc) Cuvios, cucernic. ◊ Expr. (Substantivat) A se odihni cu drepții = a fi mort. ◊ Compus: (adesea substantivat) drept-credincios = care face parte din Biserica creștină ortodoxă; bun creștin. 3. (Reg.; despre bunuri materiale) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unei recunoașteri oarecare. 4. (Pop.; despre rude) Care este legat de cineva prin legături directe, de sânge; adevărat, bun. B. Adj. (În opoziție cu stâng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. ◊ Expr. A fi mâna dreaptă a cuiva sau brațul drept al cuiva = a fi cel mai intim, cel mai apropiat colaborator al cuiva; a-i fi cuiva de mare ajutor. ♦ (Substantivat, f. sg. art.) Mâna dreaptă. ♦ (Substantivat, m. sg. art.) Piciorul drept. 2. Care se află de partea sau în direcția mâinii drepte (când cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Aripa dreaptă a clădirii. ◊ (Substantivat; în locuțiuni) Din dreapta. În dreapta. La (sau spre) dreapta. ◊ Expr. (Substantivat) În dreapta și în stânga sau de-a dreapta și de-a stânga = în ambele părți; în toate părțile, pretutindeni. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. Fig. (Substantivat, f. art.) Orientare politică prin care se susține libertatea individuală în materie de economie și care protejează proprietatea și diviziunile de clasă. ◊ Loc. adj. De dreapta = conservator. C. Adv. 1. (Urmat de determinări locale, indică direcția) În linie dreaptă, fără ocol; direct. Merge drept la birou. ◊ De-a dreptul = fără a se abate din drum, fără înconjur; în mod direct, nemijlocit; chiar. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În dreptul... = în fața..., față în față cu... Prin dreptul... = prin fața..., pe dinaintea... Din dreptul... = din fața..., de dinaintea. 2. (Urmat de determinări locale, modale sau temporale) Tocmai, exact. A ajuns drept la timp. D. S. n. 1. Totalitatea regulilor și normelor juridice care reglementează conduita oamenilor în relațiile sociale, într-o colectivitate politic determinată, susceptibile de a fi impuse prin forța coercitivă a statului. Drept penal. 2. Știință sau disciplină care studiază dreptul (D 1). 3. Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc.; drit. ◊ Loc. adv. De drept = conform legii, în mod legitim, firesc. 4. Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci. E. Prep. 1. (Introduce un complement indirect) În loc de..., în calitate de..., ca. Drept cine mă iei? ◊ Drept care... = prin urmare, în concluzie, deci, așadar. 2. (Reg.; introduce un complement circumstanțial de loc) Alături de..., lângă; în dreptul... ◊ Expr. A i se pune soarele drept în inimă = a i se face foame. 3. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru, ca. Drept încercare s-a folosit de un clește. [Var.: (înv. și reg.) dirept, -eaptă adj.] – Lat. directus (cu unele sensuri după fr. droit).

ACELA², ACEEA, aceia, acelea, pron. dem. (Indică pe cineva sau ceva (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; în opoziție cu acesta) Apoi doar eu nu-s de-acelea de care crede el: n-am sărit peste garduri niciodată. CREANGĂ, P. 28. Și de-a-ntreba drumețul pe călăuzul său: Ce munte e acela? Gîndind la mine, spuneți Că e mormîntul meu! NEGRUZZI, S. II 73. ◊ (Înaintea unui pronume relativ; atestat în forma acel) O, an, prezis atîta, măreț, reformator! Începi, prefă, răstoarnă și îmbunătățează, Arată semn acelor ce nu voiesc să crează. ALEXANDRESCU, P. 78. ◊ (În corelație cu un «care» anterior, are. valoare de întărire) Care dintre cai a veni la jăratic... acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. ◊ Expr. (Familiar, cu valoare, de superlativ) Ca acela = puternic; însemnat; minunat, extraordinar... Eram cu toții la masă, sub bolta de viță; Gavril aducea niște fripturi ca acelea. Toți își lăsară furculițele și cuțitele și începură să bată din palme. SADOVEANU, O. V 705. Unde nu dă o căldură ca aceea și se topește omătul. CREANGĂ, A. 28. ♦ (Cu formă feminină și sens neutru) Bune-s și acestea... dar bună ar fi și aceea cînd ar avea, cineva un fecior. CREANGĂ, P. 78. ◊ Loc. adv. De (sau pentru) aceea = pentru acest (sau acel) motiv. De aceea îi bîțîiau mîinile și picioarele, de aceea i se clătina capul pe umeri: de băutură multă. PAS, L. I 9. La soare te puteai uita, dar la dînsa ba. Și de aceea Harap-Alb, o prăpădea din ochi, de dragă ce-i era. CREANGĂ, P. 276, După aceea = în urmă, apoi. O vede [pe babă]... ridicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. (învechit) Într-aceea = în acel timp. Într-aceea, pe cînd Ferhat-pașa se ocupa cu construcția podului, vrăjmașii săi...nu stau în nelucrare. BĂLCESCU, O. II 77. Afară de aceea sau pe lîngă aceea = în plus. Drept aceea = de aceea; deci, prin urmare. Omul neînvățat e ca un copac neîngrijit... Drept aceea învățătorul este pentru un tînar aceea ce este și grădinarul pentru pom. NEGRUZZI, S. I 8. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. acelora. – Variantă: (învechit) acel, acea pron. dem.

ACTIV¹ s. n. 1. Colectiv într-o organizație politică sau într-o instituție de stat, format din elementele cele mai devotate și cele mai ridicate din punct de vedere politic, cărora li se încredințează o muncă de răspundere. Verificarea a dus la o îmbunătățire a muncii organelor de partid și organizațiilor de partid și la întărirea spiritului critic și autocritic. Ea a constituit un puternic stimulent pentru activul de partid și pentru masa membrilor de partid de a studia marxism-leninismul, de a-și însuși cît mai adînc linia partidului nostru și experiența P.C. (b) al U.R.S.S. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 465. A lucra cu activul, a-l educa în spirit comunist înseamnă a avea cea mai mare grijă pentru creșterea politico-ideologică, pentru înarmarea iui cu învățătura lui Marx-Engels-Lenin-Stalin. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2627. Activul de partid este partea cea mai matură și mai călită din punct de vedere politic a organizațiilor de partid și joacă un rol de frunte în viața și activitatea lor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2627. ◊ Totalitatea persoanelor care, deși nu fac parte din partidul clasei muncitoare, se identifică ideologic cu acesta și îi sprijină munca, formînd elementul de legătură între el și mase. Activul fără partid constituie, prin urmare, mediul din a cărui sevă trăiește și se dezvoltă partidul. STALIN, O. VII 250. 2.(Fin.; în opoziție cu pasiv) Totalitatea bunurilor mobile și imobile care aparțin unei întreprinderi sau unei instituții; parte a bilanțului unde se înscriu aceste bunuri. ◊ Expr. A avea ceva la activul său = a fi autorul unei (sau unor) acțiuni importante sau grave. A pune ceva la activul cuiva = a pune o acțiune pe seama cuiva, a pune cuiva ceva la socoteală.

ADEVĂR, adevăruri, s. n. 1. (În opoziție cu eroare) Concordanță desăvîrșită, confirmată de practică, între percepțiile noastre și natura obiectivă a lucrurilor percepute; cunoștință autentică despre realitatea obiectivă, reprezentînd o reflectare justă a acesteia. Antitezele dintre adevăr și eroare, bine și rău, identitate și diversitate, necesitate și întîmplare, pe care vechea metafizică, încă răspîndită, nu le-a învins, nu mai impresionează pe nimeni, căci acum se știe că aceste antiteze nu au decît o valabilitate relativă, că ceea ce a fost recunoscut acum ca adevărat are latura sa greșită, azi ascunsă, dar care se va ivi mai tîrziu, întocmai cum ceea ce a fost recunoscut acum ca greșit are și latura sa adevărată, în virtutea căreia a putut să treacă pînă acum drept adevăr. MARX-ENGELS, O. A. II 353. ◊ Adevăr obiectiv = conținutul obiectiv al reprezentărilor omului, care corespunde realității, lumii obiective și este independent de conștiința omului. Afirmația științelor naturii că pămîntul a existat înaintea omenirii este un adevăr obiectiv. LENIN, MAT. EMP. 131. Adevăr relativ = adevăr admis de știință într-o anumită etapă istorică, care urmează a fi dezvoltat, verificat și precizat și care constituie o treaptă în cucerirea adevărului absolut. Pentru materialismul dialectic nu există o linie de demarcație de netrecut între adevărul relativ și cel absolut. LENIN, MAT. EMP. 145. Adevăr absolut = adevăr alcătuit din suma adevărurilor relative, care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă, sub toate aspectele, a lumii obiective și de care omenirea se apropie din ce în ce mai mult. Prin natura ei, gîndirea omenească e, prin urmare, în stare să ne dea și ne dă adevărul absolut, care se alcătuiește din suma adevărurilor relative. Fiecare treaptă a dezvoltării științei adaugă noi grăunțe Ia această sumă a adevărului absolut, limitele fiecărui postulat științific fiind totodată relative, și anume cînd lărgite, cînd îngustate de ulterioara sporire a cunoștințelor. LENIN, MAT. EMP. 144. 2. (De obicei în opoziție cu minciună) Ceea ce corespunde realității, ceea ce în fapt este adevărat. În toate adevărurile vieții, în tot ce e freamăt puternic și nou, Răzbate, străbate mărețul ecou Al zilei mărețe, ce-n veci nu va trece: Noiembrie șapte din șaptesprezece! DEȘLIU, G. 46. Adevărul... nu-i decît unul, dar dumneata nu-l pricepi. SADOVEANU, N. F. 46. Ne-am jucat de-a «adevărul și minciuna» și, cînd mi-a venit mie rîndul, i-am spus că-i urîtă și frumoasă; treaba ei dac-o luat pe «urîtă» drept adevăr și pe «frumoasă» drept minciună. HOGAȘ, H. 86. Se da de ceasul morții că nu putea descoperi adevărul. ISPIRESCU, L. 21. ◊ (întărit prin «adevărat») Nu umblau cu vicleșuguri... Rosteau adevărul adevărat. PAS, L. I 111. Adevărul adevărat e că are două mari slăbiciuni. CAMIL PETRESCU, T. II 74. ♦ Loc. adv. Într-adevăr sau în adevăr = în realitate, de fapt. Într-adevăr, bunicule... acuma mi-am adus aminte care-i lucrul cel mai bun pe lume. SADOVEANU, N. F. 30. Mă uit... în adevăr, la cîțiva pași înaintea calului, zăresc o mogîldeață mică, sărind și țopăind. CARAGIALE, O. I 334. (Învechit) Cu adevăr = cu adevărat. Iănache Văcărescu fu cu adevăr un om în veci memorabil. ODOBESCU, S. I 327. 3. (În opoziție cu inexactitate) Justețe, exactitate. Fenomenele... să confirmeze adevărul calculelor sale. BĂLCESCU, O. II 10.

DĂTĂTOR, -OARE, dătători, -oare, adj. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Care dă (ceva). Sub căldura soarelui dătător de viață, florile galbene, albastre și roșii, ca trezite din somn, își rîdicau încet cătră ceruri potirul lor strălucitor. HOGAȘ, M. N. 180. [Cuvîntul] aprinde-n inimi ură sau iubire, De moarte, de viață-i dătător. VLAHUȚĂ, O. A. 26. O băutură bună și dătătoare de chef. SBIERA, P. 306. ◊ (Substantivat) Asediază revistele... înșală pe cîțiva dătători de brevete, și într-o bună dimineață... se fac avocați, deputați sau moșieri. GALACTION, O. I 488. Rămîneți îm umbră sfîntă, Basarabi și voi Mușatini, Descălecători de țară, dătători de legi și datini. EMINESCU, O. I 149. ◊ (Rar) Dătător de foc = incendiator. Trebuie, prin urmare, ca să suferi ca fiul dumitale să fie pedepsit mai cumplit decît ucigașii, decît dătătorii de foc. KOGĂLNICEANU, S. 193.

ASTFEL adv 1. (În opoziție cu altfel) În modul acesta (care s-a arătat), în acest fel, așa. Turbur cum curge un rîu cînd zăporul pornește din munte, Astfel mergeau să ceară dreptate sau moartei ANGHEL-IOSIF, C. M. II 101. Calul... se scutură... și rămase... gras, trupeș și cu patru aripi. Văzîndu-l Făt-Frumos astfel, îi zise: De azi în trei zile plecăm. ISPIRESCU, L. 3. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în tnînă, preotul cel păgîn; De-un veac el șede astfel – de moarte-uitat, bătrîn. EMINESCU, O. I 93. ♦ (Referindu-se la cele ce se vor spune) În felul următor. Ș-ades de-atunce un glas de jale Șoptind s-aude astfel prin vînt...: Cînd vine noaptea, fugi, fugi copilă De străin mîndru Cu glasul blînd! ALECSANDRI, P. I 24. ♦ (Introduce o propoziție consecutivă sau conclusivă, adesea precedat de «și» sau urmat de «că») Încît, așa încît; prin urmare, de aceea, deci. Se lăsase un ger țeapăn, astfel că [Niță Petre] avea nevoie să-fi dezmorțească oasele undeva. PAS, Z. III 328. Îl vede azi, îl vede mîni, Astfel dorința-i gata; El iar privind de săptămîni, li cade dragă fata. EMINESCU, O. I 167. 2. (Exprimă o comparație) Așa, într-un mod asemănător cu... Era de o frumuseță fioroasă. Astfel trebuie să fi fost Didona cînd hotărî a se îngropa sub ruinele Cartaginei. NEGRUZZI, S. I 51. ◊ (În corelație cu «ce», «cum», «precum», uneori întărit prin «tot») Precum pulberea se joacă în imperiul unei raze, Mii de fire viorie ce cu raza încetează, Astfel, într-a veciniciei noapte pururea adîncă, Avem clipa, avem raza, care tot mai ține încă... EMINESCU, O. I 133. Unul e în toți, tot astfel precum una e în toate. EMINESCU, O. I 133. ◊ (Adjectival, legat prin prep. «de» de substantivul determinat) Asemenea, atare. Multă vorbă, mult rîs și mare nedumerire se mai făcuse... în toate părțile despre o astfel de batjocură. CREANGĂ, P. 84. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune! NEGRUZZI, S. I 146. 3. (Arată măsura sau gradul) Atît, așa (de tare, de mult), în așa grad (mod, chip etc.), așa. Nu se putea domiri el cum de [în] cîteva zile s-au schimbat astfel locurile. ISPIRESCU, L. 9. ◊ (În corelație cu «încît», «că», «de», purtînd accentul în frază) Se urcară în sus și văzură palatul strălucind astfel, de la soare ie puteai uita, dar la dînsul ba. ISPIRESCU, L. 7. Vorbi astfel, încît robi toate inimile. ISPIRESCU, L. 39. (Determină un adverb, de care se leagă prin prep. «de»; rar) Fata puse colivia pe masă și pasărea măiastră începu să cînte astfel de frumos, încît făcu să tacă toate muzicile și să amuțească toți cîntăreții. POPESCU, B. I 128. - Accentuat și: astfel.

DAR³ conj. (Și în forma dară sau da) I. (Leagă propoziții sau părți de propoziții adversative) 1. (Arată o opoziție) Cu toate acestea, însă. Împărăția persienilor a slăbit... dar huzurul vieții și ascuțișul minții au sporit. SADOVEANU, D. P. 7. E foarte tînăr, dar e pe cale să devie celebru. CAMIL PETRESCU, T. II 9. Era odată o babă, care avea trei feciori nalți ca niște brazi și tari de vîrtute, dar slabi de minte. CREANGĂ, P. 3. De-aceea zilele îmi sînt Pustii ca niște stepe, Dar nopțile-s de-un farmec sfînt Ce nu-l mai pot pricepe. EMINESCU, O. I 175. ◊ (Urmat de «însă»; învechit, azi considerat pleonastic) Sîngele de martiri e plantă ce rodește, Curînd, tîrziu, odată, dar însă nelipsit. ALEXANDRESCU, P. 141. Potera l-a-ncunjurat. Și burduf mi l-a legat, Dar, lui însă, nu-i păsa Ci mustața-și răsucea. ȘEZ. V 94. ◊ (Cu nuanță concesivă) Mai știi păcatul, poate... m-oi trezi cu tine acasă, ca și cu frate-tău, ș-apoi atunci rușinea ta n-a fi proastă. Dar dă, cearcă și tu, să vezi cum ți-a sluji norocul. CREANGĂ, P. 187. ◊ (Întărit prin «totuși») D-ta... știi mai bine decît mine; dar totuși te rog, să mîi cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 115. ◊ (Învechit; introduce regenta unei propoziții concesive, fiind corelativ al lui «deși») Deși sîngele apă nu se face... dar nepotul e salba dracului. NEGRUZZI, S. I 249. ◊ (Întărit prin «dimpotrivă») Deși atunce după cîtă osteneală făcusă trebuie să aibă mare poftă de mîncare, dar dinprotivă lui îi lipsă. DRĂGHICI, R. 160. ◊ Expr. D-apoi (bine) sau dar cum să nu, se spune ca răspuns negativ la o propunere. Ceapă cu mămăligă? D-apoi neam de neamul mieu n-a mîncat așa bucate. CREANGĂ, P. 9. ♦ Ci. Nu că zic eu, da chiar vine, iacă-tă-l-ăi. CREANGĂ, P. 121. 2. (Arată o piedică) Însă. Stăi puțin cu carul... – Eu aș sta, dar nu prea vrea el să steie. CREANGĂ, P. 40. ♦ (Împreună cu interjecția «aș») Însă nici vorbă, nici gînd. Aleodor voi să se codească... dară aș! unde vrea să știe pocitul de toate astea? ISPIRESCU, L. 43. 3. (Nuanța adversativă este mai slabă) Se duseră acasă la dînsa, unde Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos... Dar pe cînd se aflau la masă și se chefuiau... deodată el îi scoase piciorul pe care îl păstra în traistă. ISPIRESCU, L. 5. Mîncați, beți și vă veseliți, dar de fata Împăratului Roș nici nu gîndiți. CREANGĂ, P. 232. ◊ (Indică intervenția unui fapt nou, neașteptat). De uitat, n-am uitat nemica, tată, dar ia, prin dreptul unui pod, mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ♦ (Adaugă o idee nouă la cele spuse mai înainte) Mai mult decît atîta, cu atît mai mult. Cînd a văzut pa Malca, nu mai știa ce să facă de bucurie. Dar cînd a auzit și despre întîmplarea ce au avut... nu știa cum să mulțămească lui moș Nichifor. CREANGĂ, P. 135. ◊ (Întărit prin «încă») Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. ◊ Loc. conj. D-apoi = darămite. Și-l ascultau gloatele, că-l iubeau nevoie mare. D-apoi boierii! ISPIRESCU, L. 111. Turturea, de-i turturea, Și tot face-și voie rea, D-apoi eu cum să nu-mi fac Pentru unul ce mi-i drag! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ♦ (După o propoziție optativă) Cu atît mai mult (sau mai puțin). De-am avea pîne și sare pentru noi, da nu să-l mai îndop și pe dînsul cu bunătăți. CREANGĂ, P. 77. ◊ Loc. conj. Nici... dar nici... = nici... și cu atît mai puțin... Nici pe dracul să-l vezi, da nici cruce să-ți faci. CREANGĂ, P. 28. ♦ Altfel, altminteri. Lîna asta ne mînîncă, păcatele noastre, dar n-am mai veni noi! Căci, cum știi... mai mult cu șeiacul ne hrănim. CREANGĂ, P. 110. II. (În propoziții conclusive) Deci, prin urmare, așadar. Vom spune dar cît de frumoasă-i lumea. BANUȘ, B. 90. Revin dar la primele idei. MACEDONSKI, O. IV 5. ◊ (Precedat de «apoi», «deci», «iată» sau «iacă») Apoi dar fă cum știi... numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Iaca dar, pentru ce Făt-Frumos a pedepsit-o așa de grozav. id. ib. 102. Deci dar omule, cunoaște înțeleapta bunătate. CONACHI, P. 269. ◊ (În legătură cu un imperativ, exprimă nerăbdarea, încurajarea, dojana etc.) De-ai făcut cîndva bine, da fă acum și cu mine. RETEGANUL, P. III 15. Da fii mai cu inimă oleacă! CREANGĂ, P. 130. Da deschide ușa, bre omule! ALECSANDRI, T. 198. III. (Introduce o propoziție interogativă) Oare? Ia, ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe mine? CREANGĂ, P. 253. Da ce vrei, mări Cătălin? EMINESCU, O. I 174. Dar Sinziana ce a devenit? ALECSANDRI, T. I 458. Măi bădițo, bădișor, Dar de mine nu ți-i dor? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. IV. (Înaintea unui cuvînt care de obicei se repetă, întărește înțelesul acestuia) Să-i zic două vorbe... da vorbe! ALECSANDRI, T. 397. Acolo voi fi culcat, Dar culcat, și cum culcat?... Cu pușca la cap, Cu pistoale la picioare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 308. ◊ (Exprimă surprindere față de o acțiune neașteptat de bună, de intensivă etc.) Da greu somn am dormit! ISPIRESCU, L. 119. Bună calea, Ivane, zise dumnezeu. Dar cînți, cînți, nu te-ncurci. CREANGĂ, P. 299. – Variante: da, dară conj.

DECI conj. (Conclusiv) Prin urmare, în consecință, așa fiind, drept care. Își adusă aminte că făgăduisă a răpi pe fata Genarului... Deci se porni. EMINESCU, N. 17. ◊ (Uneori precedat de «iată») Iată deci, domnilor, că sfatul nostru s-a luminat. SADOVEANU, D. P. 35. Iată deci cum legea asigurării celor ce cad jertfă muncii este o simplă minciună, ca și toate legile burgheziei. SAHIA, N. 36. ◊ (Așezat în mijlocul propoziției) Porni deci o hărmălaie; cum dracul să se ducă ei în linia întîia? CAMILAR, N. I 383. Era deci încă o dată nevoie de un spirit critic. IBRĂILEANU, SP. CR. 21. Își aduse aminte de vitejiile tatălui său din tinerețe și calul său. Se duse deci în grajd. ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Învechit, urmat de «dar(ă)») Deci dară, zise popa, tu femeie să te culci. SBIERA, P. 19. Deci dar în deșert te lauzi. CONACHI, P. 293.

AȘADAR adv. Deci, prin urmare, va să zică. Așadar nu mă poți suferi. CAMIL PETRESCU, T. II 18. Așadar dumitale ți se cuvine numai un leu, fiindcă numai o bucată de pîne ai avut. CREANGĂ, P. 149. Noi cu toții adormisem și horăiam. Așadar făcu și el ca noi. NEGRUZZI, S. I 252.

ATARE adj. invar. (Precedat de art. nehot. și urmat de substantivul pe care îl determină) Asemenea, astfel de... O atare propunere va fi bine primită de tatăl său. PAS, L. I 120. ◊ Loc. conj. Ca atare = deci, prin urmare, în consecință.

EGAL, -Ă, egali, -e, adj. 1. Care este la fel cu altul într-o anumită privință; (despre cetățeni, națiuni etc.) care au aceleași drepturi și aceleași datorii. V. asemenea. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare, și să trăim ca frați! EMINESCU, O. I 60. Cînd romanii ocupară pîmîntul, dacii toți erau liberi și egali; se bucurau toți de aceleași drepturi. BĂLCESCU, O. I 325. ◊ (Construit cu prep. «cu» sau cu dativul introducînd al doilea termen al comparației) Femeia în Republica Populară Romînă are drepturi egale cu ale bărbatului în toate domeniile vieții economice, politice, de stat și culturale. CONST. R.P.R. 39. (Construit cu prep. «în» care introduce domeniul în care se face comparația) Acest teren este egal în suprafață cu cel învecinat. ◊ (Adverbial) Pentru mine părerile sînt egal de legitime, egal de întemeiate și, prin urmare, egal de respectabile. CARAGIALE, O. III 270. ◊ (Substantivat) Femeia participă cu titlul de egală a bărbatului în toate branșele economice și sociale. SAHIA, U.R.S.S. 108. Faust sînt eu, chiar eu – nu altul – și egalul îți sînt eu. MACEDONSKI, O. I 276. (Loc. adj.) Fără egal = fără pereche, excepțional, neasemuit, extraordinar, neîntrecut. Victorie fără egal. (Expr.) A trata (cu cineva) de la egal la egal = a se comporta într-o împrejurare dată ca fiind în aceeași situație, pe aceeași treaptă cu partenerul său, a duce tratative cu cineva în condiții de egalitate. (Sport) A fi la egal = a avea același număr de puncte. ♦ (Mat.) Care are aceeași valoare în aceeași unitate de măsură. Două cantități egale cu o a treia sînt egale între ele. ◊ (În construcții eliptice) Doi și cu doi egal patru. 2. (Despre obiecte, fenomene sau persoane, comparate cu ele însele, sub diverse aspecte, stări) Neschimbat, statornic, uniform, invariabil; monoton. V. liniștit, indiferent. Ochii-s obosiți de această priveliște egală a șesurilor. D. BOTEZ, P. O. 60. În glasul uscat și egal al meșterului răzbea ca un răsunet din afundul suferinților trecute. SADOVEANU, M. C. 174. În tot ce urmează, persoanele toate păstrează un calm imperturbabil, egal și plin de dignitate. CARAGIALE, M. 325. ◊ (Adverbial, în expr.) A-i fi (cuiva) egal = a-i fi tot una, a-l lăsa indiferent. Mi-e egal dacă pleci sau dacă rămîi.

BATERIE, baterii, s. f. 1. Subunitate de artilerie, compusă din patru, șase sau opt piese de artilerie (tunuri, obuziere etc.), cu mijloacele de tracțiune necesare (cai sau autovehicule), și din utilajul și personalul necesar deservirii lor. Orologiul regimentului bătea jumătate înainte de douăsprezece cînd caporalul Costea și Mitrea s-au dus la culcușurile lor în fierăria bateriei a patra. SADOVEANU, M. C. 58. Ofițerii alergau săltînd în șa ca să-și găsească bateriile. SADOVEANU, O. VI 19. Colonelul a venit în fiece baterie să vază recruții. SANDU-ALDEA, U. P. 232. ♦ Terasamentele care protejează tunurile așezate în poziție de tragere? 2. Grup de aparate, de dispozitive sau piese identice, asociate, care execută una și aceeași operație. Baterie electrică = reunirea mai multor butelii de Leyda sau elemente voltaice destinate a produce descărcări electrice sau un curent electric. 3. Fig. Vas cu gheață pentru răcirea băuturilor. S-a așezat, prin urmare, compania noastră la o masă și a comandat cîrnați și fleici și două baterii cu sifon mare. CARAGIALE, O. II 171. Accentuat și: baterie.

BATOJIT, -Ă, batojiți, -te, adj. (Mold.) Fără putere, stors, istovit (de bătrînețe). Unchiule... ești bătrîn, ostenit, batojit, ai podagră; prin urmare trebuie numaidecît să pui capăt holteiei. ALECSANDRI, T. 807.

AUZ s. n. 1. Unul dintre cele cinci simțuri, cu ajutorul căruia se percep sunetele. Dacă ar fi avut cineva auz ca firul argintului, ar fi deslușit cum plesnesc bulbii în glii. CAMILAR, TEM. 102. Încă tot nu sîntem lipsiți de simțul auzului și, prin urmare, ne place a asculta povești frumoase. NEGRUZZI, S. I 245. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) auzul = a asurzi (pe cineva). Nichifor avea o biciușcă... cu care pocnea de-ți lua auzul. CREANGĂ, P. 107. Stropșitul de Ion, cu talanca de la oi, cu cleștele și cu vătrarul, face o hodorogeală și un tărăboi de-ți ia auzul. CREANGĂ, A. 39. ♦ Însușirea de a distinge o notă muzicală justă de una falsă; ureche muzicală. 2. Auzire, auzit. S-a bucurat... la auzul acestor vorbe. RETEGANUL, P. III 78. Nu mă sfiesc... s-o mărturisesc în auzul oamenilor. ALECSANDRI, T. II 25.

CARE pron. interog.-rel. I. (Pronume interogativ, întrebuințat pentru a afla despre cine sau ce este vorba și adesea în ce fel se prezintă o ființă sau un lucru despre care avem oarecare cunoștință) Care n-a înțeles întrebarea? Dintre poeziile acestor autori, a căruia vă place mai mult? ▭ Ce faci acolo, măi? Stai! Care esti? DUMITRIU, N. 221. Îmi vine să strig: trăim! E-al nostru veacul acesta de creșteri!... Dacă nici ăsta nu-i cîntec de dragoste, Care-i? CASSIAN, H. 19. Care-i acolo, măi? strigă argatul. SADOVEANU, B. 55. ◊ (Uneori întregit prin «oare») Care oare va fi rezultatul final al acestei căi? BĂLCESCU, O. II 9. ◊ (Introduce propoziții interogative indirecte) L-a întrebat care îi place mai mult. *Expr. (Ca întrebare directă sau indirectă) Care alta? = ce altceva? De asta te plîngi, stăpîne? – D-apoi de care alta, măi Chirică? CREANGĂ, P. 155. Care pe care? = care din doi e astfel, încît să poată întrece sau birui pe celălalt? Să se aleagă care pe care. SADOVEANU, P. M. 229. Acum să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. Moș Corbule, să te văd... care pe care... cei bătrîni pe cei tineri sau cei tineri...? ALECSANDRI, T. 237. ◊ (Cu valoare de adjectiv interogativ) Care om nu ține la viață înainte de toate? CREANGĂ, P. 206. Stau în loc și-mi fac de lege, Peste care munte-oi trece? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 150. II. (Pronume relativ; are rol de conjuncție, însoțind ciumele din propoziția regentă căruia îi ține locul în propoziția subordonată) 1. (Introduce propoziții atributive) Sora mea care mă purta în circă, care-mi dădea cele dintîi vișine pîrguite, care nu mă lăsa să plîng niciodată, pierise dintre noi. DELAVRANCEA, T. 37. Sîntem pe moșia unei gheonoaie, care e atît de rea, încît nimeni nu calcă pe moșia ei fără să fie omorît. ISPIRESCU, L. 4. Se lasă încet-încet într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Eu n-am uitat nici pe iscusitul moș Vlad, în căruța căruia ai dormit tu adese. ODOBESCU, S. III 14 Găsi felurime de păsări adunate, Care din întîmplare Se-ntreceau la chitare. ALEXANDRESCU, P. 120. ◊ (Popular, la acuz. fără prep. «pe») Parcă se petrecea nu știu ce... poate vreun dor ascuns care nu-i venea a-l spune. CREANGĂ, P. 276. Bade, mîndrulița ta Care-o iubești acuma... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 248. ◊ (Precedat de «acel», «acela» sau «cel», «cela») Fraților, a cuvîntat el, umpleți iar cupele și beți pentru cei care ar lupta și de acum înainte împotriva asupritorilor și viclenilor. SADOVEANU, N. P. 268. I-a dat poruncă ca să-i deschiză toate tronurile cu haine spre a-și alege... pe acelea care îi va plăcea. ISPIRESCU, L. 3. Să-ți scoatem costița ceea care ți-am spus eu. CREANGĂ, P. 174. (Cu valoare emfatică) Unde e omul acela care să mă sperie pe mine? ◊ (Popular, în locul construcției cu prepoziție a lui «care» se folosește uneori pronumele relativ singur, iar complementul pe care-l exprimă acesta este reluat sub forma pronumelui personal cu prepoziție) Fata, care înghețase sîngele în ea de frică, își pierduse cumpătul. ISPIRESCU, L. 14. Dacă mi-i aduce calul împăratului-Verde, care de atîta vreme mă bat cu dînsul... eu ți-oi da pasărea. ȘEZ. IV 173. Bată-te, bădiță, bată zilele toate deodată, Cele două zile grele Care-i sîmbăta-ntre ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 257. ◊ (Cu reluarea antecedentului) Ia mursa aceea și iute se duce de o toarnă în fîntîna din grădina ursului, care fîntină era plină cu apă pînă în gură. CREANGĂ, P. 214. ◊ (Introduce propoziții atributive circumstanțiale) a) (Cu nuanță finală! Dorobanții să ia călăuze din sat, care să le arate ascunzișurile și să bată pe două poște satele vecine și pădurile. CAMIL PETRESCU, B. 17. b) (Cu nuanță condițională) Ce holeră ar fi aceea care i-ar lăsa neatinși pe oamenii mei? SLAVICI, O. I 269. 2. (Cu valoare de pronume demonstrativ) Cel ce, cine; acela... ce... Care dintre cai a veni la jăratic să mănînce, acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192 Care-a fost mai voinicel, Acum e mai vai de el; Care-a fost voinic mai mare, Acum e legat mai tare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 287. ♦ (Du sens neutru) Ceea ce. Dete de-o ospătărie, aci se băgă-nlăuntru și mîncă, bău și trăi cum îi pofti inima, pentru care plăti bani nenumărați. RETEGANUL, P. I 70. Baba își luă cămeșa de soacră, ba încă netăiată la gură, care însemnează că soacra nu trebuie să fie cu gura mare. CREANGĂ, P. 4. Un văcar adese tot se mînia, De care sătenii nimic nu știa. PANN, P. V. III 16. ◊ Loc. conj. După care = după aceea. Chemînd și pe Ercule la luptă, acesta numai cu o mînă îi răsuci, îi răbufni la pămînt... După care Ercule se întoarse la Micena. ISPIRESCU, U. 55. «Amin!» zise domnul... după care apoi se depărtă. EMINESCU, N. 16. Care va (sau vra) să zică sau (rar) care cum s-ar prinde = ceea ce înseamnă, ele unde urmează, prin urmare, cu alte cuvinte. Care va să zică, unde nu înțelegeți d-voastră politica, hop! numaidecît trădare! Ne-am procopsit! CARAGIALE, O. I 125. Orizontul politic s-a posomorit!... Care vra să zică, iar bejănie! ALECSANDRI, T. I 303. N-avea nici cai?... care cum s-ar prinde... te-ademenise... cu vorbe dulci. ALECSANDRI, T. 574. 3. (Cu valoare de pronume nehotărît) a) (De obicei urmat de un alt pronume sau de un adverb) Fiecare. Le porunci să meargă care de unde a venit. RETEGANUL, P. V 64. Oamenii săriră buimaci care dincotro, crezînd că-i foc. CREANGĂ, A. 113. Au început a vorbi care ce știa și cum îi ducea capul. CREANGĂ, P. 232. V-aș mulțămi ca la frați Dac-ați vrea să-mi arătați Care de unde veniți, Pe nume cum vă numiți. TEODORESCU, P. P. 103. ◊ Expr. (Să) nu car cumva să... = nu cumva să... Îl rugai să se lase de a face călătoria aceasta, ca nu care cumva să meargă la pieirea capului său. ISPIRESCU, L. 4. Cînd îi intra la pasăre, s-o iei, dar să nu care cumva să te muște. ȘEZ. IV 172. Nu care cumva...? = (oare) nu cumva...? Nu care cumva ai socotit că răpindu-mi tinerețile din închisoarea de la Centrală să le închizi, ca într-o ocnă, în aceste patru ziduri mucigăiete? DELAVRANCEA, S. 111. b) (În corelația «care... care...», exprimă ideea de opoziție sau de distribuție) Unul... altul..., acesta... acela..., parte... parte... Oamenii au început să plece, unul cîte unul, care mirîndu-se... care zicînd că «de! așa e...». BUJOR, S. 45. Poftim, care cu lingurița, care cu furculița. SEVASTOS, N. 284. Să-ți facă o rochie de logodnă, frumoasă ca cîmpul, cu fel defel de flori, care înflorite, care îmbobocite. ȘEZ. VI 171. Fulga masa că-și gătea, Miei de piele că-i jupea, Care prin frigări frigea, Care prin căldări fierbea. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. Care (mai) de care = unul mai mult (sau mai tare) decît altul, pe întrecute. Rîd cu lacrimi, năpustindu-se în vorbă, care mai de care mai șiret la cuvînt. DELAVRANCEA, H. T. 15. Se adunară... alergînd pe capete, care de care să ajungă la masă mai curînd. ISPIRESCU, U. 51. Ce să fie acolo, ziceau oamenii, alergînd care de care din toate părțile. CREANGĂ, A. 8. 4. (Învechit și popular, raportîndu-se la întreaga propoziție precedentă) Din care cauză...; și..., de un de... Acel împărat zisese: cine se va afla să mă facă să rid, să-și ceară de la mine trei daruri și-i voi da; care mulți s-au ispitit... să facă pe împăratul să rîză. ȘEZ. II 118. – Forme gramaticale: limba literară folosește forma care la nom. și acuz. m. și f., atît la sg. cît și la pl.; (cînd are valoare de pronume interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. căruia, f. căreia, gen.-dat. pl. m. și f. cărora, (cînd are valoare de adjectiv interogativ-relativ) gen.-dat. sg. m. cărui, f. cărei, gen.-dat. pl. m. și f. căror. – Nom. sg. m. și: (articulat, învechit) carele (COȘBUC, P. I 233, ODOBESCU, S. III 9, GORJAN, H. I 5); nom. sg. f. și: (articulat, învechit) carea (DRĂGHICI, R. 5); nom. pl. m. și f. și: cari (RETEGANUL, P. III 69, CREANGĂ, P. 193, ODOBESCU, S. III 179, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296); nom. pl. m. și: (articulat, învechit) carii (ISPIRESCU, L. 5, PANN, P. V. I 8, DRĂGHICI, R. 5); gen.-dat. sg. f. și: (învechit și regional) căria (CONACHI, P. 271, DRĂGHICI, R. 25, GORJAN, H. I 4) și (cu valoare de adjectiv interogativ-relativ) cării (ALEXANDRESCU, M. 127).