dibăci vt [At: CREANGĂ, O. 233 / V: (reg) dub~ / Pzi: ~cesc / E: dibaci] (Pop) 1 (C.i. situații, planuri, proiecte etc.) A potrivi cu iscusință, cu îndemânare Si: a nimeri. 2 A descoperi (după multă căutare) Si: a dibui, a găsi. 3 (Rar) A căuta cu stăruință.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

eu¹ [At: COD. VOR.² 1^r/7 / V: (pop) io / P: (pop) ieu / Pl: euri / D: mie, îmi (îvp îm), -mi (îvp m-, -m), (îvr -m-) / Ac: (pe) mine (înv mene), mă (îvp mi, înv me, îvr mia) / E: ml ego, mihi, me] 1 pprl Înlocuiește numele persoanei care vorbește Eu merg. 2 pprl (Așezat înaintea predicatului; șîs eliptice de predicat) Înlocuiește numele subiectului propoziției (marcând insistența asupra lui) Cine a tușit? Eu. 3 pprl (Înv; în formule de introducere din acte oficiale, texte domnești etc.; urmat de o apoziție nume propriu) Precizează faptul că persoana denumită prin numele propriu este autoare a actului oficial (și că actul oficial exprimă voința expresă a persoanei denumite) Eu, Ianache logofăt, scris-am acest zapis. 4 pprl (Urmat de apoziția „unul”, „una”) Exprimă ideea de izolare a persoanei care vorbește dintr-o mulțime Eu, unul, nu cred. 5 pprl (Așezat după predicat, precedat uneori de adverbul „și”, care subliniază subiectul) Scoate în evidență identitatea dintre autorul (acțiunii sau) stării exprimate de predicat și persoana care vorbește Cred și eu. 6 pprl În corelație cu alte subiecte, indică (paralelismul sau) opoziția, evidențiind astfel subiectele Tu ai credință, iar eu îndoială. 7 pprl (Urmat sau precedat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Exprimă implicarea deosebită a persoanei care vorbește în (acțiunea sau) starea descrisă de propoziție Eu însumi am zugrăvit casa. 8 pprl (La dativ) Înlocuiește complementul indirect, arătând identitatea lui cu persoana care vorbește Nu-mi răspunde. 9 pprl (Îf mie; așezat după predicat; înv și antepus; șîc eliptice de predicat) Accentuează ideea că persoana care vorbește este destinatarul indirect al acțiunii Să-mi facă mie asta! 10 pprl (Îf mie; urmat de adjectivale de întărire „însumi”, „însemi”) Scoate în evidență identitatea dintre persoana care vorbește și destinatarul acțiunii S-a arătat mie însumi. 11 pprl (Îf mie; urmat de „unul”, „una”) Exprimă singularizarea complementului indirect dintr-o mulțime Mie unuia nu-mi trebuie nimic. 12 pprl (Îf mie; în corelație cu alte complemente indirecte) Indică (paralelismul sau) opoziția și evidențiază astfel complementele Nu ne folosește nici mie, nici ție. 13 pprl (Îf îmi, mi-, care precedă predicatul sau se situează între conjuncția „să” ori prepoziția „a” și verb, la modurile conjunctiv și infinitiv; îf -mi, -mi-, legat de alte pronume personale sau reflexivul „se”, „s”, ori de verbul regent) Exprimă identitatea complementului indirect cu persoana care vorbește (sau repetă exprimarea complementului prin forma accentuată) Mie să nu-mi spună asta! 14 pprl (Îf mi-; însoțit uneori de pronumele -ți-; pop, -și, ambele nu se referă la actanții din propoziție, și de pronumele -l, care se referă complementul direct al propoziției) Exprimă participarea sufletească a povestitorului sau a altor persoane la acțiunea suportată de complementul direct Unde nu mi ți-l^[1] apucă o tuse! 15 pprl (Îcs; dep) Ce mi-e... ce mi-e... Exprimă egalitatea între două elemente aparent foarte diferite Ce mi-e Ion, ce mi-e tată-său. 16 pprl (Îf mi-; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă relația de posesie între persoana care vorbește și substantivul determinat Fața-mi trăda tristețe. 17 pprl (Pop; îe) Pân-a fi să iasă dreptul, îmi plesnește mie pieptul Persoanei care vorbește (nu i se face sau) i se face cu greu dreptate. 18 pprl (Forma neaccentuată, îmi, mi precedă verbul, iar cea accentuată, mie, precedată de adverbele „și”, „numai”, „chiar” etc. se află după verb) Exprimă insistența vorbitorului asupra statutului său de destinatar al acțiunii verbului Îmi place și mie. 19 pprl (Îf mie; precedată de adverbele de comparație „ca”, „asemenea”, „aidoma”, „întocmai”, „precum”) Exprimă al doilea termen al unei comparații, cu funcția de complement circumstanțial de mod El scrie aidoma mie. 20 pprl (Îf mie, îmi, mi-; precedă un verb impersonal sau o construcție impersonală) Exprimă subiectul logic Mi-e cald. 21 prl (Îf mie, îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul indirect Eu îmi spăl rufele. 22 prl (Îf îmi, mi, mi-, -mi-, -mi; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu dativul a verbului, fără funcție sintactică Mi-amintesc. 23 pprl (La acuzativ) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și complementul direct al propoziției El mă strigă. 24 pprl (Îf mine; precedat de prepoziția „pe”, înv „pre”, îrg, fără prepoziție; așezat după predicat; șîc eliptice de predicat) Exprimă insistența asupra identității vorbitorului cu complementul direct Pe mine mă strigi? 25 pprl (Îf mă, mă-, -mă, -mă-, -m-, -m, pop, mi-, -mi-; așezat după conjuncția „să” ori după prepoziția „a” la modurile conjunctiv și infinitiv) Exprimă identitatea persoanei care vorbește cu complementul direct (sau repetă complementul exprimat prin forma accentuată) Să mă fi întrebat. 26 pprl (Îrg; forma neaccentuată așezată înaintea predicatului este reluată de o altă formă neaccentuată, postpusă) Exprimă intenția de a insista asupra complementului Turcii nu mă prinză-mă. 27 pprl (Îf mine; precedat de diverse prepoziții sau adverbe) Exprimă identitatea dintre persoana care vorbește și atribut, complement indirect, complement circumstanțial În discuția despre mine, el se referă la mine. 28 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de „unul”, „una”) Exprimă izolarea complementului sau atributului dintr-o mulțime Pe mine una nu mă interesează. 29 pprl (Îf mine; precedat de prepoziții sau adverbe; urmat de adjectivul de întărire „însumi”, „însămi”) Insistă asupra identității persoanei care vorbește cu complementul sau atributul exprimat de pronumele personal Pe mine însumi m-a lovit. 30 pprl (Înv; îfa mine alipit de pronumele^[2] reflexiv și; precedat sau nu de prepoziție) Insistă asupra complementului Nu mă arăt mineși iubitoriu. 31 pprl (Îlo) A nu fi de mine (sau de tine, de el etc.) A nu se potrivi cu o anumită persoană. 32 pprl (Îlav) În mine În gândul meu. 33 pprl (Îs) După mine După părerea mea. 34 pprl (Îlav) Eu și cu mine Eu singur. 35 pprl (Îal) Eu în persoană. 36 pprl (Precedat de adverbe de comparație; îf mine, îrg, eu, io) Exprimă o comparație în care persoana care vorbește este al doilea termen Om fără liniște ca mine. 37 pprl (Îe) Eu ca eu Persoana vorbitorului se trece, într-o anumită situație, pe plan secundar. 38 prl (Îfpe mine, mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb activ pronominal la persoana I singular) Exprimă identitatea persoanei care vorbește atât cu subiectul acțiunii sau stării, cât și cu complementul direct Eu mă spăl. 39 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; stă lângă un verb la persoana I singular) Reprezintă marca morfologică a diatezei reflexive cu acuzativul a verbului, fără funcție sintactică Mă gândesc la ceva. 40 prl (Îrg; marca diatezei reflexive este repetată) Se insistă asupra subiectului identic cu vorbitorul Duce-m-aș și m-aș tot duce. 41 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-; împreună cu verbul lângă care stă, poate fi înlocuit cu o construcție pasivă cu verbul auxiliar „a fi”) Reprezintă marca diatezei pasive construite cu reflexivul M-am ales deputat. 42 prl (Îf mă, mă-, -mă-, -mă, m-, -m-) Exprimă reflexivul reciproc, dacă verbul este determinat de un complement sociativ care este concomitent obiect pasiv al acțiunii verbale și cel de al doilea subiect logic Mă cunosc cu ea. 43 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; așezat înaintea verbului urmat de un substantiv ce denumește un obiect posedat de persoana care vorbește, sau așezat după acest substantiv; are funcția de atribut pronominal; poate fi înlocuit cu un adjectiv posesiv) Exprimă posesia persoanei care vorbește asupra substantivului determinat Vino în casa-mi. 44 prl (Îf mi-; cu valoare posesivă; uneori anticipează un adjectiv posesiv) Indică apartenența complementului substantiv de lângă verb la corpul vorbitorului Mi-am spart capul. 45 pprl (Îf -mi; precedat de prepoziții sau locuțiuni prepoziționale ca: „asupra”, „deasupra”, „în jurul” etc., cu sens local care se construiesc de obicei cu genitivul) Exprimă identitatea complementului circumstanțial de loc cu vorbitorul Deasupra-mi cerul se înnora. 46 pprl (Îf mi; cu valoare de pronume posesiv) Ține locul numelui a ceea ce aparține vorbitorului, înlocuind, totodată, și numele acestuia Durerile fizice mi le calmez cu sedative. 47 prl (Îf îmi, mi-, -mi, îvr, -m; cu valoare posesivă; stă lângă un verb însoțit de termeni care denumesc persoane considerate în raport cu vorbitorul) Indică (dependența sau) relația de rudenie a vorbitorului cu o altă persoană Ce-mi face copilul?. 48 pprl (Cu valoare de pronume posesiv) Ține în același timp locul persoanei aflate în relație cu vorbitorul și vorbitorului însuși Să-mi trăiască finii. 49 sn (Flz) Ceea ce constituie individualitatea, personalitatea cuiva. 50 sn (Flz) Conștiință care reflectă lumea exterioară și propria existență. 51 sn (Pex) Identitate spirituală a unei comunități. corectat(ă)

CONTRAPUNCTA vb. I. tr. 1. a tigheli (stofe, țesături) pe ambele fețe. 2. (fig.) a construi pe mai multe planuri paralele individualizate, situații, imagini corespondente; a face să corespundă. II. intr. (muz.) a folosi tehnica contrapunctului. (< it. contrappuntare)

spațiu I. Protecție imaginativă a proceselor muzicale în psihicul creatorului, interpretului și al auditoriului. Abstract, deci inexistent în realitatea muzicii ca artă specific temporală, s. este totuși, la nivelul psihicului, un adjuvant al urmării și înțelegerii proceselor interioare ale acestei arte. Apariția notațiilor* – în fond proiectări în plan ale unor situații de înălțime (2) și de durată a sunetului – a stimulat imaginația creatorilor, a contribuit la ordonarea diverselor operații în sens „orizontal” și în sens „vertical” (dovadă împrumutul acestor adjective în limbajul teoretic-muzical), a conferit s. un anumit statut ontologic și practic. V. distanțial, principiu; proporție (1); simetrie; secțiune de aur; stereofonie. II. Parametru* operațional, noțiune-pereche a timpului (II) la reprezentațiile muzicii seriale* (ex. la Boulez).

contrapuncta [At: DN³ / Pzi: ~tez / E: contrapunct] 1 vi (Muz; rar) A folosi tehnica contrapunctului (3). 2 vt (Fig) A construi, pe mai multe planuri paralele individualizate, situații, imagini corespondente. 3 vt A tigheli stofe, țesături pe ambele fețe. 4 vt A face să corespundă.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să) = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face?! = cum?! cum se poate (una ca asta)? Ce (tot) faci (sau ce ai făcut de)...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! Fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nici o importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a-i pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

RĂSTURNA, răstorn, vb. I. 1. Tranz. A scoate, a deplasa un corp din poziția lui normală, făcându-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. ◊ Expr. A răsturna brazda = a tăia brazda cu plugul; p. ext. a ara. ♦ A întoarce (un recipient) cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conținutul; a vărsa. ◊ Expr. A răsturna pe gât = a bea repede, pe nerăsuflate. 2. Tranz. A culca la pământ, a prăvăli, a doborî. ♦ Tranz. și refl. (Despre oameni) A face să cadă sau a cădea dintr-un scaun, dintr-un fotoliu etc. 3. Tranz. Fig. A înlătura dintr-o situație înaltă, a scoate dintr-un post de conducere, a da jos de la putere. ♦ A distruge o situație, o poziție, un plan, o concepție. 4. Refl. A sta sau a se așeza într-o poziție comodă, cu spatele sprijinit de ceva; p. ext. a se culca. – Răs- + turna.

heralogie s. f. ◊ „Heralogia își concentrează atenția pe teoria transformării și stingerii situațiilor conflictuale, pe înfăptuirea planurilor de dezarmare.” Fl. 8 II 85 p. 31; v. și pacologie //din lat. hera[ldus] + -logie//

MEHMET (MAHOMED, MOHAMMED, MEHMED), numele a șase sultani otomani: M. I (1413-1421). A pus capăt luptelor pentru tron (izbucnite în 1403) și a înfrânt răscoalele din Asia Mică și Pen. Balcanică. M. II Cuceritorul (1451-1481), cuceritorul Constantinopolului (1453). A purtat numeroase războaie, supunând Serbia (1456-1459), Despotatul de Morea (1460), Imperiul de Trapezunt (1461), stăpânirile din Asia Mică ale hanului Uzun-Hasan, cetățile genoveze din Crimeea, Hanatul Crimeii devenind dependent de Imperiu (1475). A luptat împotriva Veneției, Albaniei (condusă de Skanderbeg), a lui Iancu de Hunedoara, de care a fost înfrânt la Belgrad (1456), apoi împotriva lui Vlad Țepeș (1462) și Ștefan cel Mare, care l-a învins la Vaslui (1475). M. III (1595-1603). A înăbușit răscoala din Asia Mică (1595-1598). Armata sa a fost învinsă de Mihai Viteazul, în 1595, la Călugăreni. În 1596, a obținut victoriile de la Eger și Mezökeresztes asupra armatelor imperiale și transilvănene. M. IV (1648-1687). Sub sultanatul său, imperiul a fost guvernat de marii viziri Mehmed, Ahmed Köprülü și Kara Mustafa, care au încercat prin reforme să consolideze situația internă, iar pe plan extern, să reia politica expansionistă. În timpul lui au avut loc, între 1657 și 1661, războiul antiotoman al Țărilor Române, condus de Gh. Rákóczi II, Mihnea III și Constantin Șerban, Războiul Turco-Austriac (1663-1664), Războiul Turco-Polon (1672-1676), Războiul Turco-Rus (1676-1681) și primul asediu al Vienei (iul.-sept. 1683) din cadrul Războiului Turco-Austriac (1683-1699). M. V (1909-1918). Urcat pe tron în urma Revoluției „Junilor turci”, a acceptat introducerea regimului de guvernare constituțională. După înfrângerea în Războiul Italo-Turc (1911-1912), în primul război balcanic (1912-1913) și în primul război mondial (1914-1918), la care a participat de partea Puterilor Centrale, Imp. Otoman s-a dezmembrat. M. VI (1918-1922), ultimul sultan al Turciei. Înlăturat prin rezoluția Marelui Medjilis Național care abolea sultanatul (nov. 1922).

RĂSTURNA, răstorn, vb. I. 1. Tranz. A scoate, a deplasa un corp din poziția lui normală, făcându-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. ◊ Expr. A răsturna brazda = a tăia brazda cu plugul; p. ext. a ara. ♦ A întoarce (un recipient) cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conținutul; a vărsa. ◊ Expr. A răsturna pe gât = a bea repede, pe nerăsuflate. 2. Tranz. A culca la pământ, a prăvăli, a doborî. ♦ Tranz. și refl. (Despre oameni) A face să cadă sau a cădea dintr-un scaun, dintr-un fotoliu etc. 3. Tranz. Fig. A înlătura dintr-o situație înaltă, a scoate dintr-un post de conducere, a da jos de la putere. ♦ A distruge o situație, o poziție, un plan, o concepție. 4. Refl. A sta sau a se așeza într-o poziție comodă, cu spatele sprijinit de ceva; p. ext. a se culca. – Pref. răs- + turna.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. 1. A întocmi, a alcătui, a făuri, a realiza, a fabrica un obiect. Face un gard. ♦ A procura un obiect, dispunând confecționarea lui de către altcineva. Își face pantofi. 2. A construi, a clădi; a ridica, a așeza. Face o casă. Face fânul stoguri. 3. A găti, a prepara, a pregăti un aliment, o mâncare. 4. A compune, a scrie, a crea o operă literară; a executa, a realiza o operă artistică. 5. A stabili o lege, o convenție, o înțelegere. 6. A câștiga, a agonisi, a strânge bani, avere. 7. A pregăti ceva într-un anumit scop. Își face bagajele. ◊ Expr. A face focul = a ațâța, a aprinde focul. ♦ A aranja (părul, sprâncenele, buzele, unghiile etc.). II. 1. (Despre femei) A naște. ◊ Expr. (Pop. și fam.) De când l-a făcut mă-sa sau de când mă-sa l-a făcut = de când s-a născut, dintotdeauna. ♦ (Despre soți) A procrea. ♦ (Despre mamifere) A făta. ♦ (Despre păsări) A oua. 2. (Despre pomi) A produce, a da roade; (despre plante) a scoate, a da muguri, frunze, flori etc. 3. (Despre ființe și plante) A căpăta, a dobândi; a-i apărea. A făcut o bătătură. ♦ A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 4. (În expr.) A face ochi = a) (despre puii unor animale) a putea deschide ochii (la câteva zile după naștere); b) (fam., despre oameni) a se trezi, a se scula din somn. A face burtă (sau) pântece = a se îngrășa. A face genunchi = (despre pantaloni) a se deforma (de multă purtare) în dreptul genunchilor. III. 1. A întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da cuiva posibilitatea de a... Ce-a făcut, ce-a dres, că a reușit... 2. A determina, a convinge. Nu l-au putut face să se însoare. 3. A obliga, a sili, a constrânge, a pune pe cineva să... Nu mă face să plec. 4. A predispune la ceva; a îndemna. Timpul urât îl face trist. IV. 1. A determina sau a ajuta pe cineva sau ceva să-și schimbe starea inițială, să ajungă într-o anumită situație. L-a făcut om. ◊ Expr. A face (sau, refl., a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. 2. A preface, a schimba, a transforma în... Faceți din piatră aur. ◊ Expr. A face din țânțar armăsar = a exagera mult. A face (cuiva) coastele pântece (sau spinarea cobză) = a bate (pe cineva) tare. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a rămâne treaz toată noaptea. A face (sau, refl., a se face) praf = a (se) distruge, a (se) nimici. 3. A zice, a spune (despre cineva sau cuiva) că este..., a califica; a învinui, a acuza pe cineva de... L-a făcut măgar. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî sau a certa (pe cineva) rău, fără a-și alege cuvintele, a batjocori (pe cineva). A face (pe cineva) cu ou și cu oțet v. oțet. V. 1. A săvârși, a făptui, a comite. A făcut o eroare. ◊ Expr. Face ce face și... = încearcă prin toate mijloacele și izbutește să...; nu știu cum procedează că...; vorba e că... A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea o ocupație; b) a nu-i rămâne cuiva nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro; c) se spune despre cineva (sau cuiva) care comite sau este pe punctul să comită o imprudență, o prostie, o gafă. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nicio) nevoie de..., a nu-i trebui; a nu-i folosi, a nu-i servi la nimic. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o (mai) duci? A face totul sau a face tot posibilul (sau în toate chipurile, posibilul și imposibilul) să (sau ca să)... = a depune toate eforturile (pentru a realiza ceva). (Exprimând surpriza neplăcută și purtând accentul în frază) Ce face!? = cum?! cum se poate (una ca asta)?! Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întâmplat că...? care e cauza că...? Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? N-am făcut nimic = a) nu am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic; b) nu sunt vinovat, nu am comis ceea ce mi se impută. Văzând și făcând = procedând conform situației, împrejurărilor, fără un plan dinainte stabilit. A avea a (sau de-a) face cu cineva (sau cu ceva) = a) a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva), a exista anumite relații între...; b) a o păți, a suporta consecințele faptelor sale. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! (Refl.) S-a făcut! = ne-am înțeles! s-a aranjat! fii fără grijă! 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza, a pricinui. A făcut o încurcătură ◊ Expr. Nu face nimic! = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără voie) nu are nicio importanță! A i-o face (bună sau lată sau cu vârf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a pricinui cuiva un rău, un neajuns. A(-și) face inimă rea (sau sânge rău) = a (se) supăra, a (se) consuma. A-și face gânduri (sau griji) = a se îngrijora. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. I-a făcut toate onorurile. 3. A aduce la îndeplinire; a realiza, a îndeplini, a împlini. Și-a făcut datoria. ◊ Expr. A face (un) târg (sau târgul) = a cădea de acord, a încheia o tranzacție (comercială). ♦ A juca (un meci). 4. A exercita, a practica o meserie. Face avocatură. ♦ A studia, a urma un curs sau o formă de învățământ. Face medicina. 5. (Cu complementul „semn”) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. (Cu elipsa complementului) Face din cap că a înțeles. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. A face (cuiva) cu ochiul = a) a face (cuiva) un semn simbolic (închizând și deschizând un ochi); b) a atrage, a îmbia. 6. A parcurge, a străbate un drum sau o distanță. A făcut 2 kilometri. 7. A petrece, a parcurge un interval de timp. Cu el și-a făcut veacul. B. Intranz. I. 1. A proceda; a acționa; a se comporta. Fă cum știi. ♦ Refl. (În construcții interogative) A se descurca într-un anumit fel. Ce se face acum? 2. A-i merge cuiva bine (sau rău), a o duce bine (sau rău). 3. (În superstiții, determinat prin „a bine”, „a rău”, „a ploaie” etc.) A prevesti, a cobi. Porcul face a ploaie. 4. (Pop.; în superstiții) A vrăji, a fermeca; a descânta. I-a făcut de boală. II. 1. A valora, a prețui; a costa. Cât fac pantofii? 2. (La pers. 3; cu valoare impersonală) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Scump, dar face! 3. (Fam.; în expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru...; b) nu e de prestigiul cuiva, nu cadrează cu... III. 1. A se îndrepta, a merge, a porni (către sau spre...); a o coti (spre...). Am făcut la dreapta. ♦ Refl. (Fam.) A se abate, a se duce (sau a veni), a se apropia. Fă-te încoace! 2. A zice, a spune. Am să te cert, făcea el. C. Refl. I. 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi, a se lăsa. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor = a nu mai vedea, a i se face rău (din cauza supărării, a mâniei); a se supăra, a se mânia foarte tare. ♦ Impers. (Pop.) A i se părea cuiva că vede sau că aude ceva sau pe cineva (în vis sau în imaginație). Se făcea că vede un palat. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se desfășura, a se deschide (înaintea ochilor). Se făcea o vale lungă. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul pronumelui) A se naște, a se produce (în cineva) deodată, a fi cuprins de... I s-a făcut frică. ♦ A fi cuprins de o dorință nestăpânită pentru ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. 4. (Pop.) A se întâmpla. Ce s-a făcut cu el? ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce a devenit? cum s-a descurcat? Cum se face că... (sau de...)? = cum e posibil ca...? II. 1. A ajunge, a deveni. Copilul s-a făcut mare. ◊ Loc. vb. A se face galben = a se îngălbeni. A se face vânăt = a se învineți. A se face roșu = a se înroși, a se îmbujora. ◊ Expr. A se face stăpân pe ceva = a lua un lucru în stăpânire cu forța sau fără a-i aparține. A se face în două = (despre drumuri, rețele etc.) a se bifurca, a se despărți, a se ramifica. ♦ A ajunge la numărul de..., la un total de... Ceata se face de două sute de oșteni. ♦ A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Se face muncitor metalurgist. ♦ Intranz. A îndeplini o treabă sau o funcție ocazională. ♦ (Determinat prin „la loc”, „din nou”, „iarăși” etc.) A redeveni. S-a făcut din nou om. 2. A se preface, a simula. Se face că pleacă. ♦ Intranz. A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... Face pe nevinovata. – Lat. facere.

FACE, fac, vb. III. A. Tranz. I. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a realiza, de a produce ceva). 1. (Cu privire la obiecte) A întocmi, a alcătui, a făuri, a fabrica. Am dat să-mi facă o pereche de pantofi. Copilul își face o jucărie. ▭ Ercule făcu un laț cu meșteșug. ISPIRESCU, U. 40. Îndată i se aduc cele cerute și tălpoiul [iadului] face iute o darabană. CREANGĂ, P. 310. ◊ Expr. A face cuie v. cui. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A executa, a confecționa. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndu să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. ♦ A procura un obiect, dispunînd confecționarea lui de către altcineva. Făcîndu-i haine frumoase, se cunună cu ea. ȘEZ. V 67. Mîndrulița de pe deal Cere ca să-i fac caftan. SEVASTOS, N. 277. 2. (Cu privire la construcții) A construi, a clădi, a dura². Și-a făcut casă. Făcu gard în jurul grădinii. ▭ Împăratul a dat de știre... că oricine s-a afla să-i facă... un pod de aur... aceluia îi dă fata. CREANGĂ, P. 77. Aice își făcură o colibă. ȘEZ. II 201. ◊ Fig. Cînd (îți faci gard cu norocul, Dacă el nu-și schimbă locul, Scîrbă-n casă dacă nu-i, Toți copiii ți-s sătui. BELDICEANU, P. 88. ◊ Expr. A face zid în jurul cuiva v. zid. ♦ (Cu privire la clăi, stoguri etc.) A ridica, a așeza, a clădi. Unii secerau, alții legau snopi, alții făceau clăi. CREANGĂ, P. 158. Făcea căpiți din iarba cosită. ȘEZ. I 85. 3. (Cu privire la mîncări, alimente etc.) A găti; a prepara. Gospodina face de mîncare. ▭ Cînd a veni bărbatu-tău de la drum, vom face plachie cu costițe de porc. CREANGĂ, P. 5. Făce brînză din lapte. DRĂGHICI, R. 149. Io-i fac zeamă pipărată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 173. ◊ Expr. A nu face brînză (cu cineva) v. brînză. ◊ Refl. pas. Ușor îi a zice plăcinte, da mult îi pîn’se fac. ȘEZ. I 219. 4. (Cu privire la lucrări scrise, mai ales literare) A compune, a scrie. Face versuri. ▭ Îndată ce Iancu Văcărescu, Eliad, Alexandrescu sau Anton Pann făceau o poezie, a doua zi el [Filimon] o știa pe dinafară. GHICA, S. A. 79. Ca să nu uite curgerea zililor, au socotit să facă un calendari. DRĂGHICI, R. 54. ♦ (Cu privire la opere artistice) A executa, a realiza. A făcut un portret. 5. (Cu privire la legi) A crea, a stabili, a institui. În cămeși cu mîneci lunge și pe capete scufie, Ne fac legi și ne pun biruri, ne vorbesc filozofie. EMINESCU, O. I 150. Puterea d-a face legi... sta în adunarea sau soborul a toată țara. BĂLCESCU, O. II 13. 6. (Cu complementul «foc») A ațîța, a aprinde. Ca să facem foc și să aprindem lampa, e nevoie înainte de toate să avem lemne și petrol! C. PETRESCU, A. 279. Își fac foc, își fac de cină. RETEGANUL, P. II 71. Să facă un foc la marginea cetății. ISPIRESCU, L. 199. 7. (Cu complementul «praf») A stîrni, a ridica. Nu mai săriți atîta prin casă, că faceți praf. 8. (Cu complementul «urmă», «dîră») A lăsa. Unde calci, Urmă nu faci. BIBICESCU, P. P. 367. 9. (Cu privire la bani, la avere) A cîștiga, a agonisi, a strînge. Cînd faci avere, începi să păcălești lumea. DUMITRIU, N. 270. Înțelege-te cu moș Alexa baciul și vindeți cît trebuie din oile canarale (= bătrîne și grase), ca să faceți bani. SADOVEANU, B. 44. Lapte, brînză, unt și ouă de-am putea sclipui să ducem în tîrg, ca să facem ceva parale, căci casa s-a mai îngreuiat cu un mîncău. CREANGĂ, P. 6. II. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a produce din sine). 1. (Despre femei) A naște. Nu se împlinește bine anul, și femeia lui Ipate face un băiet. CREANGĂ, P. 169. Împărăteasa făcu un fecior. EMINESCU, N. 4. L-a făcut mă-sa dormind se spune despre omul fără vlagă sau leneș. ◊ Expr. De cînd l-a făcut mă-sa = de cînd s-a născut. Nu ieșise din casă de cînd o făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 17. Parcă era de-acolo, de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153. ◊ Absol. Bătu la portiță, se rugă să o lase înăuntru să se odihnească nițel, mai cu seamă că îi și abătuse să facă. ISPIRESCU, L. 55. Mai umblu prin oraș... pîn-o face. – Cine să facă? – Nevastă-mea. – Ce? – O apucase aseară durerile. CARAGIALE, M. 199. ♦ (Despre soți) A procrea. Numai un copil o să faceți. ISPIRESCU, L. 2. ♦ (Despre mamifere) A făta; a puia. Vaca vecinului a făcut un vițel frumos. 2. (Despre păsări; de obicei cu complementul «ou») A oua. Baba atunci se duce cu fuga, să afle ce i-a făcut găina. CREANGĂ, P. 70. 3. A produce, a da. În fundul grădinii avea și un măr care făcea mere de aur. ISPIRESCU, L. 81. Pomul care nu face roadă, se taie și în foc se aruncă. CREANGĂ, P. 118. Nu toate muștele fac miere. ♦ (Despre plante, cu privire la muguri, frunze, flori etc.) A scoate, a-i crește. Hai, mîndro, pe deal în sus, C-a făcut făsuiu fus. TEODORESCU, P. P. 315. 4. (Despre oameni, animale, plante; complementul indică o boală, o rană, o excreție etc.) A i se ivi, a-i apărea. Nenorocitul domn se zvîrcolea în spasmele agoniei; spume făcea la gură. NEGRUZZI, S. I 165. Popușoii vor face tăciune. ȘEZ. I 191. Purceii mici hrăniți cu cir fac păduchi. ib. V 51. ◊ Expr. A nu face purici (mulți) într-un loc (sau nicăieri) v. purice. A face spume (la gură) v. spumă. A face zîmbre v. zîmbre. ♦ (Franțuzism) A se îmbolnăvi de... A făcut scarlatină. 5. (Cu privire la părți ale corpului; în expr.) A face o gură cît o șură = a deschide, a căsca gura mare. A face ochi = a) (despre puii unor animale) a deschide ochii (la cîteva zile după naștere). Cînd fată Griva opt-nouă căței, noi îi lăsăm să sugă o săptămînă pînă fac ochi. STANCU, D. 15. (Glumeț, despre oameni) Cunoaștem meșteșugul acesta de cînd am făcut ochi. C. PETRESCU, Î. II 138; b) (familiar) a se trezi, a se scula (din somn). În vremea asta coloniștii făceau ochi și se grăbeau să se adune la sfatul de dimineață. SADOVEANU, P. M. 249. Mai era vreme pîn’ la ziuă, cînd Andrieș se simți scuturat de mîna lui Morocine: – Ei, tinereță, încă n-ai făcut ochi? Scoală, scoală: trebuie s-o pornim. id. O. I 501. A face burtă (sau pîntece) = a căpăta burtă, a-i crește burta. [Cocoșul] a făcut un pîntece mare, mare, cît un munte. CREANGĂ, P. 66. A face față (cuiva sau la ceva) v. față. A face fețe-fețe v. față. A face mutre v. mutră (4). (Despre pantaloni) A face genunchi = a se vedea, după multă purtare, urmele genunchilor pe pantaloni. III. (Folosit și absolut; exprimă acțiunea de a provoca ceva; urmat de o propoziție completivă sau consecutivă uneori cu nuanță finală). 1. A aduce (pe cineva sau ceva) în situația de a..., a întocmi, a potrivi lucrurile astfel ca să...; a da (cuiva) posibilitatea de a... Eu oi face ca să nu te vadă nime. SBIERA, P. 201. Am venit să te întreb... dacă ai ceva leacuri, care să ne facă să avem copii. ISPIRESCU, L. 1. C-un zîmbet faci gîndirea-mi să se-mbete. EMINESCU, O. I 200. ◊ (Eliptic) Nu mă faceți, că ia acuși vă ard cîteva jordii! CREANGĂ, A. 128. ◊ Intranz. Lovi cu ciomagul coarnele cerbului, care și picară, și făcu de șarpele îl putu înghiți. RETEGANUL, P. II 42. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit. CREANGĂ, P. 148. ◊ Refl. Această împărăteasă, cu rostul ei cel blajin... se făcu de o iubiră pînă și cumnatele ei. ISPIRESCU, L. 40. 2. A determina; a convinge. Pînă la vremea asta, nici el de la sine, nici prietenii... tot nu l-au putut face să se însoare. CREANGĂ, P. 142. Cu umbre, care nu sînt, v-a-ntunecat vederea Și v-a făcut să credeți că veți fi răsplătiți. EMINESCU, O. I 59. M-ai făcut de te crezui. ALECSANDRI, P. P. 357. 3. A obliga, a sili, a constrînge, a pune (pe cineva) să... Nu mă face să-ți zic pe nume! ALECSANDRI, T. 750. Oh! părinte! Ce mă făcuși să fac! NEGRUZZI, S. I 163. 4. A predispune (la ceva); a îndemna. Susurul acestor izvoare o făcea să se uite galeș la ele și-i plăcea să le vadă curgerea lor. ISPIRESCU, L. 17. Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I 110. IV. (Exprimă acțiunea de a da sau de a atribui unei ființe sau unui lucru o altă stare, însușire, formă sau menire decît cea pe care o avea sau o are). 1. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un adjectiv, o locuțiune adjectivală, un participiu etc.) A aduce (pe cineva sau ceva) într-o anumită stare. Stătea pe gînduri și se uita la lampă. O făcu iarăși mai mică. DUMITRIU, N. 277. Eu l-aș face într-o noapte căzut în Dunăre. BART, E. 287. Ieri mi te-am făcut scăpată; Azi nu-mi scapi nesărutată! COȘBUC, P. I 99. Stăpîne, dacă-i numai atîta, apoi lască te fac eu cu grîu. CREANGĂ, P. 155. Stăi, măi Fulgo, barbă neagră, Să te fac cu mintea-ntreagă. ALECSANDRI, P. P. 56. ◊ Expr. A face (refl. a se face) bine (sau sănătos) = a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jură că într-un ceas îl face bine. VLAHUȚĂ, la TDRG. A face (pe cineva) cunoscut = a aduce (pe cineva) în situația de a fi cunoscut (de alții), de a fi renumit. A face (ceva) cunoscut = a vesti, a da de știre (prin lume). A face (ceva) de vînzare = a destina (ceva) vînzării. A face calea întoarsă = a se întoarce din drum. Dar acu, vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale. EMINESCU, O. I 146. A face pe dracu-n patru v. drac. A face (refl. a se face) de ocară sau, de poveste, de rîs, de rușine v. c. A face (pe cineva sau ceva) una cu pămîntul v. unu. 2. (Urmat de un nume predicativ; numele ființei sau al lucrului care suferă transformarea stă în cazul acuzativ sau este introdus prin prep. «din») A aduce (pe cineva sau ceva) dintr-o stare în alta; a preface, a schimba, a transforma în... Însuși Sinan-pașa cel grozav... venise să facă țara pașalîc. ISPIRESCU, M. V. 25. I-a mai rămas o bucățică de mămăligă îmbrînzită și făcînd-o boț, a zis... CREANGĂ, P. 143. Faceți din piatră aur și din îngheț văpaie. EMINESCU, O. I 94. Și în sine împăcată stăpînea eterna pace!... Dar deodat-un punct se mișcă... cel întîi și singur. Iată-l Cum din haos face mumă, iară el devine tatăl. id. ib. 132. Negru-i, doamne, pămîntu, Da-i mai negru urîtu; Din om te face neom. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. A face din țînțar armăsar sau, mai rar, a face calul armăsar = a exagera, a da lucrurilor o importanță mai mare decît au în realitate. Că dușmanul e dușman, Face calul armăsar, Și se pune pe cărbuni, Umple satul cu minciuni. TEODORESCU, P. P. 316. A face (pe cineva) din cal măgar = a-și bate joc de cineva; a înjosi. Nu mă faceți din cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253. A face (pe cineva) cuc (sau tun) = a îmbăta pe cineva. Cucoana însă tot îndesa paharele boierului... pînă îl făcu cuc. ISPIRESCU, L. 181. A face (cuiva) coastele pîntece = a bate pe cineva tare. Și-i da piste un omușor, care ți-a face coastele pîntece. NEGRUZZI, S. I 250. A face noaptea (sau din noapte) zi = a nu dormi, a veghea toată noaptea. Biata femeie nopțile le făcea zi. ISPIRESCU, L. 58. A-l face (pe cineva) în două sau (în) patru = a despica (pe cineva) în două sau în patru, a tăia (pe cineva) în bucăți; a sfărîma, a ucide. Dacă nu se da în lături lupul, în două îl făcea cu paloșul. ISPIRESCU, L. 17. Pe butuc Că-l așeza, Cu baltac Patru-l făcea. TEODORESCU, P. P. 589. A face (refl. a se face) bucăți sau bucățele, fărîme, grămadă, praf, pulbere, scrum, țăndări etc. v. c. A face (cuiva) capul călindar v. calendar. A (-i sau a i se) face (cuiva) gura pungă v. gură (2). A-și face urechea toacă v. toacă. A-și face coada bîrzoi v. bîrzoi. A face (cuiva) pîntecele (sau spinarea) tobă v. tobă. A face (cuiva) chica topor v. topor. ◊ Refl. Lovi cerbul de trei ori în burtă și îndată se făcu dintr-însul o căruță cu doisprezece cai de foc. ISPIRESCU, L. 116. Dar atuncea greieri, șoareci, Cu ușor-măruntul mers, Readuc melancolia-mi, Iară ea se face vers. EMINESCU, O. I 106. Răul se face fire, simțirea amorțește. ALEXANDRESCU, P. 79. 3. (Urmat de un substantiv sau de un adjectiv predicativ) A zice, a spune (despre cineva) că este..., a învinui, a acuza (pe cineva) de... Credea că cei ce-l fac urît îl iau numai în batjocură. SBIERA, P. 228. A început a te lua lumea la ochi și a te face prost. ȘEZ. V 130. Vorbă-ndată-i trimetea Și netrebnic că-l făcea. TEODORESCU, P. P. 640. ◊ Expr. A face (pe cineva) cum îi vine la gură = a ocărî pe cineva rău, fără a-și alege cuvintele. Își adusese aminte Borțosul... că ea te-a adus la atelier, și a făcut-o cum i-a venit la gură. PAS, Z. I 276. ◊ Refl. Da ia lasă-mă la pîrdalnicul, stîpîne... Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. V. (Complementul e un substantiv concret; verbul exprimă acțiunea de a da unui lucru o formă definitivă sau potrivită destinației sale). 1. A aranja, a potrivi (ceva) pentru un anumit scop, a pregăti. Gospodina făcu paturile devreme. SADOVEANU, B. 102. Se întreceau care de care să facă baia mai potrivită de caldă stăpînului său. ISPIRESCU, L. 31. Făcu un culcuș stăpînului său. id. ib. 287. Preferanțul giucăm?... Eu fac cărțile. ALECSANDRI, T. I 74. Abia aveam vreme a-mi face toaleta. NEGRUZZI, S. I 53. ◊ Expr. A-și face ghetele (sau pantofii) = a-și lustrui ghetele (sau pantofii). 2. (Cu privire la păr, unghii, buze, sprîncene) A îngriji, a aranja, a drege. [Chirița:] Să mă arăte la o mulțime de boieri, cum m-am troienit în Păcurari, și cum îmi fac sprîncenile! ALECSANDRI, T. I 158. Haide, apucă-te de-ți fă părul, că acuși însărează. id. ib. 37. VI. (Complementul e un abstract; verbul are sens foarte larg, exprimînd acțiunea de a lucra, de a săvîrși ceva). 1. A săvîrși, a făptui. De cîte ori se lumina orizontul, ea făcea sforțări ca să poată privi în larg. BART, E. 387. Ce mi-ai făcut cu atîta sumedenie de oștire...? ISPIRESCU, M. V. 31. Toate trebile cîte le făcea, le făcea pe dos. CREANGĂ, P. 39. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. id. ib. 288. Tu ești, Pepelaș? Ce faci acolo? ALECSANDRI, T. I 332. ◊ Absol. Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă. CREANGĂ, P. 46. Cine face, lui își face. Capul face, capul trage. Tace și face. ◊ Expr. A face abstracție de... = a ignora, a lăsa la o parte, a nu lua în considerare. Avînd un obiect de studiat, fie de ordine materială, fie de ordine psihică, [metafizicienii] fac abstracție de toate elementele lui, de toate condițiunile lui de existență reală. GHEREA, ST. CR. II 33. Face ce face (sau ce poate) și... = încearcă în toate felurile și izbutește să...; nu știu ce face, vorba e că... Muma zmeului făcu ce făcu și trecu muntele. ISPIRESCU, L. 25. Dar nu știu ce face dracul, că face el ce face și, cu mare greu, scapă din labele lui moș Ursilă. CREANGĂ, P. 53. Ce face și cum face... sau ce (sau cum) face și ce (sau cum) drege... = ce pune la cale și cum o învîrtește că... (sau ca să...). Nu știa cum să facă, cum să dreagă, ca să împlinească voia acelui împărat. ISPIRESCU, L. 11. El știe ce face, ce drege, de-mi aduce din cînd în cînd așa cîte puține [salate], de poftă. CREANGĂ, P. 211. A nu avea ce face (sau ce să facă) = a) a nu avea ocupație. Dracul cînd n-are ce face, știți ce face... Intră înlăuntru și începe a-și purta codița cea bîrligată pe la nasul unchiașului. CREANGĂ, P. 53; b) a nu-i rămîne nimic de schimbat într-o situație, a nu avea posibilitatea să se împotrivească, să obiecteze, să ajute cu ceva; a nu avea încotro. Boierul acela cică era cam zgîrcit, dar, văzînd că Ivan este om împărătesc, n-are ce să facă. CREANGĂ, P. 301. Vai de mine, cam m-aș duce Seara la guriță dulce!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133; c) a face o gafă, o imprudență, o prostie, o trăsnaie. A nu avea ce face cu... = a nu avea (nici o) trebuință de..., a nu-i trebui; a nu avea (nici un) folos de... N-are ce face cu atîta avere. RETEGANUL, P. IV 33. Iți dau și dumitale punga asta, că eu n-am ce face cu dînsa. CREANGĂ, P. 45. Ce (mai) faci? = cum îți merge? cum o mai duci? Feciorul meu ce mai face? – Face bine, că-i sănătos. RETEGANUL, P. II 62. Dar tu, dragă, ce mai faci? BIBICESCU, P. P. 61. A face totul sau a face tot posibilul (sau toate chipurile) să (sau ca să)... = a încerca tot posibilul, a se căzni în toate felurile spre a... Nu putem trăi în casa aceasta, de n-om face toate chipurile să scăpăm de hîrca de babă. CREANGĂ, P. 12. Ce face? = ce? cum? (exprimînd surpriza sau faptul că nu sîntem de acord cu cele auzite). Iartă-mă! – Ce face? Să te iert?- Eu, o tigoare, o scorpie? NEGRUZZI, la TDRG. Ce (tot) faci (sau ce ai făcut) de...? = ce ți s-a întîmplat că...? care e cauza că...? Vai, mîndruță de departe, Ce tot faci de nu scrii carte? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 142. Ce-i de făcut (cu cineva sau cu ceva)? = cum să se procedeze (cu cineva sau cu ceva)? Să lăsăm toate la o parte și, pănă la una alta, hai să vedem ce-i de făcut cu cerbul. CREANGĂ, P. 224. N-am făcut nimic = n-am realizat nimic, nu m-am ales cu nimic, n-am nici un folos. Ai fost ieri la tîrg? – Da, dar n-am făcut nimic. Fă bine și... (sau de...) v. bine² (3). Văzînd și făcînd = procedînd conform situației, împrejurărilor, fără un plan stabilit dinainte. [De cel mai mic copil] nu se despărțea, îl ținea lîngă dînsa, și mai tîrziu – «văzînd și făcînd». MACEDONSKI, O. III 23. A avea a (sau de-a) face cu cineva sau cu ceva = a avea de lucru cu cineva (sau cu ceva), a avea ceva comun cu cineva (sau cu ceva). Așa mi ți-a fost povestea? zise el încetișor, stai măi, dară, să-ți arăt eu cu cine ai a face. ISPIRESCU, L. 377. (Amenințător) O să ai de-a face cu mine. Ce are a face? = ce legătură este (între un lucru și altul)? ce interesează? și ce-i cu asta? și ce dacă? Harap-Alb, Gerilă, Ochilă și Păsări-Lăți-Lungilă se pun ei de ospătează și beu cît le trebuie. Dar ce are a face? parcă nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut. CREANGĂ, P. 260. N-are a face! = nu interesează! n-are importanță! A-și face apariția v. apariție. A face caz (de ceva sau de cineva) v. caz. A face cunoștință (cu cineva) v. cunoștință. A(-și) face loc v. loc. A-și face mendrele v. mendre. A face moarte (de om) v. moarte. A face parte din... v. parte. A face pasul... v. pas. A face pași mari v. pas. A face rost (de ceva) v. rost. ◊ Refl. (În expr.) S-a făcut = ne-am înțeles, s-a aranjat, fii fără grijă. Adu-mi cărțile împrumutate. – S-a făcut! ◊ (Învechit și popular; în locuțiuni verbale) A-și face închipuire = a-și închipui. A-i face trebuință = a-i trebui. A face tocmeală = a se tocmi etc. A-și face joc = a se juca. Apoi ca-n glumă el le prinde De mînecă, și-aprins de dor, Își face joc prin părul lor. COȘBUC, P. I 88. A face o știre = a înștiința. Ieremia-vodă... făcu o știre cardinalului, că Mihai-vodă voiește a intra în Ardeal. BĂLCESCU, O. II 222. A face monopol = a monopoliza. Monopol fac azi de drepturi. ALEXANDRESCU, P. 139. A face întrebare = a întreba. Moșul iarăși... face întrebare. PANN, P. V. I 12. 2. A provoca, a da naștere la..., a cauza. Cine știe ce încurcătură vei face p-acolo! ISPIRESCU, L. 13. Începe a face un tărăboi, de s-a sculat toată ograda în gura lui. CREANGĂ, P. 304. Acel soi ciudat de barzi... Sînt cîntați în cafenele și fac zgomot în saloane. EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. Nu face nimic = (formulă de politețe cu care se răspunde celui ce-și cere scuze pentru un neajuns sau o supărare pricinuită fără să vrea) n-are nici o importanță. A o face lată v. lat. ◊ Refl. Mare vîlvă se făcu în împărăție. ISPIRESCU, L. 31. De la o vreme se face tăcere. CREANGĂ, P. 227. ♦ (Cu determinări în dativ, indicînd persoana care e interesată în acțiune) A pricinui, a cășuna. Și-o întreb, și nu-mi răspunde! Și mă mir ce i-am făcut! COȘBUC, P. I 49. Își ceru iertăciune pentru relele ce-i făcuse. ISPIRESCU, L. 144. Să nu cumva să te împingă păcatul să-i faci vrun neajuns! CREANGĂ, P. 87. De astă dată nu-ți fac nemica. EMINESCU, N. 15. Nu-mi mai face supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 16. ◊ Expr. A i-o face (bună sau lată sau cu vîrf) sau a-i face (cuiva) una (și bună) = a aduce cuiva un rău, o vătămare; a învăța minte (pe cineva). Stăi, măi, că ți-o fac eu. ISPIRESCU, U. 41. Taci! că i-oi face eu cumătrului una, de și-a mușca labele, CREANGĂ, P. 29. Eu i-am făcut-o cu vîrf. TEODORESCU, P. P. 656. A face (cuiva) bine cu ceva v. bine² (3). A-i face (cuiva) bine (sau rău) v. bine² (3), rău. A face sfîrșit sau capăt (cuiva sau unui lucru) v. sfîrșit. A face (cuiva) zile fripte v. fript ◊ Refl. (Cu pronumele în dativ și formînd, împreună cu complementul care indică o stare sufletească locuțiuni verbale cu sensul determinat de complinire) A-și face gînduri sau griji ( = a se îngrijora). A-și face inimă rea ( = a se întrista). ▭ Bătrîna a ieșit clătind din cap și zicînd: maica domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. Și-au făcut curaj, urmîndu-și drumul. DRĂGHICI, R. 91. Tot vin beau și tot mîncau, Voie bună își făceau. BIBICESCU, P. P. 302. Întru-n casă la copile, Ele-și fac spaimă de mine, Parcă-i ursul din pădure. ȘEZ. I 49. (Expr.) A-și face de lucru (cu cineva) v. lucru. A-și face de lucru (cu ceva) v. lucru. A-și face osîndă (cu cineva) v. osîndă. A-și face (singur sau însuși) seama v. seamă. ♦ A arăta, a manifesta, a acorda. (Refl. pas.) Negustorul se minună de atîta cinste ce i se făcu. ISPIRESCU, L. 277. 3. A aduce la îndeplinire, a realiza, a îndeplini, a împlini. Nu știau ce voie să-i facă. ISPIRESCU, L. 11. Și-a făcut datoria de ostaș. CREANGĂ, P. 297. Piste o săptămînă... voi face poronca d-tale. KOGĂLNICEANU, S. 47. ◊ Expr. A face tîrg = a încheia tîrgul, a cădea de acord. Nouă ne-a plăcut de d-voastră și am făcut tîrg. SEVASTOS, N. 62. ♦ A executa. Facem o partidă de șah? 4. (Complementul indică o ocupație, o meserie) A exercita, a practica. Face avocatură. ▭ Mai făcea el, nu-i vorbă, și alte negustorii. CREANGĂ, P. 112. ♦ (Complementul indică un obiect de studiu sau o formă de învățămînt) A studia, a urma. Face medicina la București. 5. (Cu complementul «semn»; adesea urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «din», indicînd o parte a corpului) A atrage cuiva atenția printr-un gest; a da cuiva să înțeleagă ceva printr-un semn. Copiii... nu mai îndrăzneau să se apropie, cînd ea le făcea semn. PAS, Z. I 87. Face semn dracului cu mîna. CREANGĂ, P. 52. N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face. EMINESCU, O. I 146. ◊ (Cu elipsa complementului) A face din cap că da. ▭ Ipate care da oca pe spate Și face cu mîna, să-i mai aducă una. CREANGĂ, P. 150. Cînd treci tu pe lîngă noi, Nu face cu pălăria, Să priceapă dușmănia. HODOȘ, P. P. 69. C-o mînă pe carte scrie Și cu alta-mi face mie Să merg în cănțelărie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 26. ◊ Expr. A face (cuiva) cu degetul = a amenința (pe cineva) cu degetul arătător. Zărindu-l în slava cerului printre stolul de corbi, începu a-i face cu degetul și-i zise... dă-te jos d-acolo, omule! ISPIRESCU, L. 46. A face (cuiva) cu mustața = (despre bărbați) a cocheta (cu cineva). Într-o zi se încumese a-i face cu mustața, dară cam cu sfială. ISPIRESCU, L. 391. A face (cuiva) cu ochiul (sau, mai rar, din ochi) = a) a face (cuiva) un semn ascuns sau cochet. Tovarășul își puse degetul la buze și face cu ochiul, arătînd mutește la cei care dormeau în jurul focului. BART, E. 279. S-auzi zornetul de pinteni și foșnirile de rochii. Pe cînd ei sucesc musteața, iară ele fac cu ochii? EMINESCU, O. I 157. Poftim! ca și cînd eu, Balașa, la vîrsta me, aș face cu ochiu logofeților! ALECSANDRI, T. 942; b) fig. a atrage, a îmbia. [Copiilor] le face cu ochiul hambarul. BENIUC, V. 84. Am un pui de cotnari, care face cu ochiul. ALECSANDRI, T. I 328. 6. (Complementul indică un drum sau o distanță) A străbate, a parcurge. Trenul face 50 km pe oră. Am făcut un drum lung. 7. (Complementul exprimă o noțiune temporală) A petrece; a împlini. Aci se așeză, ca... să-și facă amiazul. RETEGANUL, P. I 63. A făcut, atîția ani de slujbă. ȘEZ. II 60. Pe toate le-aș culege, Să-mi fac traiul și să mor, Legănat pe sînul lor! ALECSANDRI, P. P. 337. 8. (Cu privire la prietenie, tovărășie) A lega, a întreține. Cine-a mai dori să facă tovărășie cu tine aibă-și parte și poarte-ți portul, că pe noi știu că ne-ai amețit. CREANGĂ, P. B. Intranz. I. (Urmat de determinări modale) 1. A proceda, a se comporta. Se coborî cel mijlociu și făcu și el ca cel dintîi. ISPIRESCU, L. 84. Apoi dar fă cum știi, moș Nichifor, numai să fie bine. CREANGĂ, P. 128. Cine-a face altă dată ca mine, ca mine să pățească. CREANGĂ, P. 253. Așa mi-ai poroncit, așa am făcut. ALECSANDRI, T. I 179. Cu scurteica de atlaz, Face multora-n necaz. TEODORESCU, P. P. 314. ◊ Expr. A face bine (sau rău) că (sau de...), exprimă o aprobare sau o dezaprobare a acțiunilor cuiva. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91. A face bine (sau a nu face rău) să..., (numai la modul optativ) se spune pentru a da cuiva un sfat. Ai face bine să mai înveți. N-ați face rău să veniți deseară la noi. A-și face de cap v. cap¹ (I 5). A face (ceva) de (sau din) capul său v. cap¹ (I 4). A face frumos v. frumos. ◊ (Determinat de o onomatopee prin care se imită o mișcare repede și zgomotoasă sau vîjîitoare) Să faci cu el zup! în fundul pămîntului. RETEGANUL, P. III 55. Voinicul face harști! cu sabia și-i taie capul. SBIERA, P. 125. Talpa iadului atunci face țuști! înlăuntru și dracii tronc! închid poarta. CREANGĂ, P. 311. ♦ (În comparații în care o acțiune se compară cu ea însăși e întrebuințat în locul verbului care exprimă acea acțiune și care îl precedă, îl urmează sau se înțelege din context) A proceda, a lucra (în felul cum obișnuiește... ). Mă rugați... să cînt cum cîntă cocoșii, să fac cum latră cîinii? CAMIL PETRESCU, T. II 105. Ele începură a zîzîi într-un chip scîrbos așa cum face o mare mulțime de... țînțari. ISPIRESCU, U. 100. Judecau... pricinile de vini mari politice, cum fac camerele lorzilor. BĂLCESCU, O. II 13. ♦ Refl.(Sens contaminat cu acela de «a făptui», «a săvîrși»; apare în construcții interogative și interogative indirecte, cu un complement exprimat prin pron. «ce»; uneori cu determinări introduse prin prep. «cu», indicînd persoana sau lucrul cu care cineva nu știe cum să procedeze, alteori cu determinări introduse prin prep. «de», indicînd cauza care face pe cineva să nu știe cum să procedeze) Ce mă fac cu tine, dacă te îmbolnăvești? ▭ Nu știa ce să se mai facă de frică. SEVASTOS, N. 272. E! Ce te faci tu acum? căci seara se apropie, și loc de repaos nu este, și casă de găzduit, nici pomeneală. ISPIRESCU, L. 389. 2. (Popular; determinat prin «bine» sau «rău») A-i merge, a o duce. Ce mai face lelița Anica?... – Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. 3. (Determinat prin «a bine», «a rău», «a ploaie» etc.; uneori în superstiții) A prevesti (ceva). Iaca, și acuma fac nourii a ploaie. SADOVEANU, M. 180. Parcă nu faceți a bine, de nu vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta. CREANGĂ, P. 254. Vuia în sobă tăciunele aprins, care se zice că face a vînt și vreme rea. id. A. 34. 4. (În superstiții; de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») A vrăji, a fermeca, a lega prin vrăji. [Usturoiul] e bun de făcut de dragoste. SEVASTOS, N. 4. Băbătia lui, de la o vreme încoace, nu știu ce avea, că începuse a scîrțîi; ba c-o doare ceea, ba c-o doare ceea, ba-i e făcut de năjit, ba că-i e făcut pe ursită, ba că-i e făcut de plînsori. CREANGĂ, P. 111. Îți face cu ulcica, se vede... cela... Știi tu?... ALECSANDRI, T. 144. Nu ți-am făcut ca să mori, Ți-am făcut ca să te-nsori. ȘEZ. II 10. II. (Echivalează cu verbe care conțin ideea de «valoare») 1. A valora, a prețui. L-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Nu face băietul ista atîția husăși, cu straie cu tot, cîți am dat eu pentru dînsul pînă acum. CREANGĂ, A. 16. ◊ Expr. Nu face fața cît ața v. ață. ♦ (În operațiile aritmetice) A fi egal cu... Doi cu doi fac patru. 2. A costa. Cît face untul? ▭ Murgulețu tare-mi place, Spune-mi mie, cîți bani face? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. 3. (La pers. 3, cu valoare impersonală; de obicei urmat de o propoziție subiectivă) A fi vrednic (de a...), a merita (să...). Face să vezi spectacolul acesta. ◊ Expr. Fie, că face! sau scump, dar face! se exclamă în fața unui lucru scump, greu de dobîndit, dar valoros (bun, frumos etc.). În adevăr, mobilarea-i prea frumoasă, dar și ține cam scump. – Fie, că face! ALECSANDRI, T. 802. Face parale v. para. Nu face parale sau nu face nici o para (chioară) sau nici două parale v. para. 4. (În expr.) Nu face pentru... = a) nu e potrivit, nu corespunde pentru... E iute! N-are cumpăt... nu face pentru un prefect. CARAGIALE, O. I 111; b) nu e de prestigiul cuiva. Domnule Iancule, nu face pentru d-ta să stai între boccii. CARAGIALE, M. 285. III. (Întrebuințat în locul altor verbe) 1. (Determinat printr-un adverb, o locuțiune adverbială sau un complement circumstanțial de loc care indică o direcție) A se îndrepta, a merge, a porni, a o apuca, a o lua. Fă-ndărăt, bărbate, – i-a mai zis nevasta. VISSARION, B. 97. Cînd noi voiam să facem hoisa, ne sfătuiai să luăm ceala, pentru ca să nu putem da de urma tîlharilor. ALECSANDRI, T. 233. Mi-am pus șaua pe cal Și-am făcut pe Olt la deal. ȘEZ. I 78. Bădiță, la chip frumos, Fă-n pădurea cea din dos, Că-i găsi un păltinel Să durezi luntre din el. ALECSANDRI, P. P. 51. ◊ Expr. (Învechit) A nu avea încotro face = a nu se putea împotrivi, a se resemna. La vîrsta me să duc dorul... nebuniilor? eu, o babă cuminte... Căci sînt babă... n-am încotro face... și cuminte... de nevoie. ALECSANDRI, T. 1198. ♦ Refl. (Familiar; cu determinări locale) A se abate, a se da, a se duce (sau a veni). Fă-te-n lături! ▭ Vai, sărace poloboace, de te-ai face mai încoace. CREANGĂ, A. 139. 2. A zice; a spune. Alinierea! face. Nu ești aliniat. DUMITRIU, B. F. 24. «Am să-ți rup oasele», făcea el. PREDA, Î. 52. De unde vii, măi Toadere? făcu Serafim Mogoș, ieșind în uliță. REBREANU, R. II 67. C. Refl. I. (Exprimă faptul de a apărea, de a se produce, de a se ivi) 1. (Despre zi, noapte, întuneric etc.) A se produce, a se ivi. În sufletul lui Melchior se făcuse însă furtună, o furtună pe care n-o mai avusese și nici nu știa cum s-o stingă. V. ROM. martie 1952, 145. Se făcea întunerec pe pămînt. ISPIRESCU, U. 43. Cînd începu a se face ziuă, Mihai-vodă ridică tabăra. BĂLCESCU, O. II 96. ◊ (Poetic) Albastru e cerul pe luncă Și-n suflet se face senin. CORBEA, A. 67. ◊ Expr. A i se face (cuiva) negru (sau roșu, verde, galben) înaintea ochilor = a vedea negru (sau roșu etc.) înaintea ochilor, v. vedea. I se făcea galbăn înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, N. 12. ♦ Impers. (Arătînd că acțiunea se petrece în vis sau în fantezie) A se arăta, a apărea înaintea ochilor. Se făcea că e toamnă și că începe culesul porumbului. PREDA, Î. 176. Deseori mi se întîmplă să mă răsucesc în somn... Se face că plutesc pe o apă albastră, fără hotare. STANCU, D. 128. Se făcea că vede [în vis] pe Nechifor Lipan călare, cu spatele întors cătră ea, trecînd spre asfințit o revărsare de ape. SADOVEANU, B. 19. 2. (Despre drumuri, văi etc.) A se forma, a începe. Se face o cărare la stînga. ▭ Se făcea nu departe de poștă o vale lungă și răpide. ALECSANDRI, T. 51. 3. (Despre senzații sau sentimente; construit cu dativul persoanei) A se naște, a se produce (în cineva) deodată starea de..., a fi cuprins de... I s-a făcut sete. I s-a făcut frig. ▭ Pe urmă i se făcea somn. SBIERA, P. 140. I s-a făcut așa de jele, încît a început a plînge. CONTEMPORANUL, III 656. I se făcu frică. ȘEZ. I 162. ♦ Impers. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau prin conj. «să») A fi cuprins de o atracție puternică spre ceva, a simți dorul de... I s-a făcut de ducă. I s-a făcut de însurat. ▭ Du-te o dată, ori ți s-a făcut pesemne de vun conflict. CARAGIALE, O. I 71. Că mie mi s-a urît Și mie mi s-a făcut Să mînînc carne de cuc. TEODORESCU, P. P. 615. ◊ (Metaforic) În mirosul fără asemănare de dulce pe care-l dă cîmpului sulcina cînd e coaptă și iarba cînd i s-a făcut de coasă, în acest farmec măreț și liniștit al singurătății, inima lui atît de trudită la vîrsta de optusprezece ani, ușura de povara tuturor durerilor pămîntești. VLAHUȚĂ, N. 23. 4. A se întîmpla. «De asin dară, să se facă urechile lui Midas-împărat!» Și cum zise el, așa și se făcu. ISPIRESCU, U. 110. ◊ Expr. Ce s-a făcut (cineva)? = ce s-a ales (de cineva)? ce a devenit? cum s-a descurcat? Tovarășe... ce ne-am fi făcut noi, dacă nu era partidul? CAMILAR, TEM. 107. Nu știu ce s-a făcut omul meu. Am început să am grijă. SADOVEANU, B. 39. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. Ce s-a făcut cu...? = ce s-a întîmplat cu...? Au venit împăratul... și n-am știut ce s-au făcut cu dînșii. SBIERA, P. 191. Cum se face că... (sau de... )? = cum se poate întîmpla că...?, cum e posibil că...? Fata nu se putea domiri cum se face de bărbatu-său ziua este porc și noaptea om. ISPIRESCU, L. 54. Nu știu cum s-a făcut, că ori chersinul a crăpat, ori cumătrul a strănutat. CREANGĂ, P. 24. II. (Exprimă faptul de a deveni, de a ajunge într-o anumită stare) 1. A ajunge, a deveni. De ce creștea copilul, d-aceea se făcea mai isteț. ISPIRESCU, L. 2. Nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Cu întemeierea acestor state evoluțiile istorice ale romînilor se fac mai lămurite. BĂLCESCU, O. II 12. Să te faci, grîule, faci, Să te faci, grîule, nalt Și să stai la secerat Ca mîndra la sărutat! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 377. ◊ Expr. A se face stăpîn pe ceva = a lua un lucru în stăpînire cu forța. (Despre un drum) A se face în două = a se despărți, a se bifurca. Cînd ajung la moara nouă Calea lor se face-n două. COȘBUC, P. I 131. A se face dunăre (turbată) v. dunăre. A se face foc v. foc. A se face oale și ulcele (sau ulcioare) v. oală. A se face trup și suflet cu cineva v. trup. A se face (tot) una cu cineva v. unu. ◊ (Urmat de adjective predicative, împreună cu care formează locuțiuni verbale echivalente cu verbele derivate de la adjectivele respective) Moșul se făcu galben. DUNĂREANU, CH. 22. Dragii mei copii, v-ați făcut mari; mergeți de vă căutați ursitele. ISPIRESCU, L. 33. Cînd văzu pe voinic, se făcu... vînăt. ȘEZ. I 69. Du-te-acasă, fa buhoasă, Și te lă, te fă frumoasă. ib. V 16. ♦ A ajunge la vîrstă de..., la numărul de... la un total de... Tata se făcuse de șaizeci de ani cînd a murit. ▭ Mai am unu, mai am doi [ibovnici], Cu Fălică se fac trei. ȘEZ. I 174. ♦ (Urmat de determinări care indică o profesiune) A îmbrățișa cariera de..., a deveni. Cînd voi fi mare, poate mă fac Inginer sau sondor. CASSIAN, H. 37. ◊ Tranz. Tata zicea că să mă facă profesor. SADOVEANU, P. M. 54. ♦ (Determinat prin «la loc» sau «iară») A ajunge din nou (ceea ce a fost înainte), a redeveni. Se făcuseră iară oameni. ISPIRESCU, L. 88. [Țugulea] se dete iară de trei ori peste cap și se făcu om la loc. id. ib. 315. ♦ (Despre preparate culinare etc.) A ajunge în starea potrivită pentru a fi folosit. V. reuși. Dulceața nu s-a făcut bine. ▭ Încetul cu-ncetul se face oțetul. 2. (Urmat de un nume predicativ exprimat printr-un infinitiv sau de o propoziție predicativă introdusă prin conj. «că», «să» sau loc. conj. «ca și cum») A se preface, a simula. Întoarse capul făcîndu-se că nu s-a întîmplat nimic și păși voinicește înainte. DUMITRIU, N. 150. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec. COȘBUC, P. I 118. Mănîncă el acolo, bea bine, să ospătează, dar o dată se face ca și cum și-ar scăpa pălăria, și atunci toți îl văd. RETEGANUL, P. II 75. De vorbiți mă fac că n-aud, Nu zic ba și nu vă laud. EMINESCU, O. IV 201. ◊ (Urmat de un adjectiv predicativ) Se făcu bolnavă și sta zile întregi lîncezind în pat. BART, E. 61. Împăratul se făcu supărat. RETEGANUL, P. I 33. S-au făcut ca mort. SBIERA, P. 96. Toți ciobanii că fugea! Numai unul rămînea, Lîngă foc se întindea, Bolnăvior că se făcea. ALECSANDRI, P. P. 87. ◊ Expr. A se face niznai v. niznai. ◊ Intranz. (Popular, rar) Cînd a mai dezbrăca voinicul calul și o pune pielea jos, atunci fata împăratului să facă că se întinde și să împingă pielea cu picioarele în foc. SBIERA, P. 44. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin prep. «pe») A-și lua înfățișarea de..., a se arăta, a-și da aere de... A face pe grozavul. A face pe prostul. ▭ Cocheta face pe nevinovata. NEGRUZZI, S. I 65. ♦ Intranz. (Urmat de determinări substantivale introduse prin «pe») A juca rolul de..., a împlini funcția de... Fusese șofer la oraș și acum făcea pe mecanicul. DUMITRIU, V. L. 130. – Part. și: (învechit și regional) fapt (PĂSCULESCU, L. P. 39, TEODORESCU, P. P. 29).

RĂSTURNA, răstorn, vb. I. 1. Tranz. A deplasa un corp din poziția lui normală, făcîndu-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. [Godacii] într-o clipă răstoarnă găleata ca pe ceva netrebnic. SADOVEANU, O. VIII 177. Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit așa de tare și am răsturnat masa omului cu bucate cu tot în mijlocul casei. CREANGĂ, A. 10. Noi trecurăm ca fulgerul și pînă la barieră răsturnarăm mai multe alte sănii. BOLINTINEANU, O. 390. ◊ Expr. A răsturna brazda = a tăia brazde cu plugul; p. ext. a ara. Iar la plug de-oi vrea apoi Să mă las pe coarne, Brazda mea nici patru boi Nu pot s-o răstoarne. COȘBUC, P. II 24. Cît de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor, care răstorni brazda, arunci sămînța și faci să răsară din pămînt pîinea. DEMETRESCU, O. 149. ♦ (Cu privire la recipiente) A întoarce cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conținutul; a vărsa. (Metaforic) Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleți m-a făcut să deznădăjduiesc. CAMIL PETRESCU, U. N. 297. ◊ (Complementul indică conținutul recipientului) Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. COȘBUC, P. I 326. ◊ Expr. A răsturna pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Dintr-o dată răstoarnă pe gît băutura oprită. BART, S. M. 27. 2. Tranz. A culca la pămînt, a prăvăli, a doborî. Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. Suflă, doamne-un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltinii să-ndoaie, Munții să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (Metaforic) O politică rea și smintită pe un neam îl poate răsturna în mormînt. GHICA, A. 327. 3. Tranz. Fig. A înlătura dintr-o situație înaltă, dintr-un post de conducere, a scoate dintr-un post. Cînd vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele. REBREANU, R. II 25. Să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umbla a-l răsturna din scaun. BĂLCESCU, O. II 45. ◊ Refl. pas. Cît de lesne, cît de iute Se răstoarnă domnii țării! HASDEU, R. V. 157. ◊ A înlătura o situație, o poziție, un plan, o concepție. Cei care i-au rezistat [teoriei] n-au putut încă s-o răstoarne. IBRĂILEANU, S. 231. Diplomația lui Ion-vodă era cît p-aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois. HASDEU, I. V. 56. 4. Refl. A sta sau a se așeza într-o poziție comodă, în voie, cu spatele sprijinit de o rezemătoare. Mă răstorn pe spătarul scaunului. SADOVEANU, O. I 397. Stă răsturnat în colțul stîng al trăsurii, cu picioarele lungi unul peste altul. CAMIL PETRESCU, O. I 188. Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea. HOGAȘ, M. N. 30.

recunoaște [At: HELIADE, O. I, 224 / Pzi: recunosc / E: re¹- + cunoaște după fr reconnaître] 1 vt A identifica un lucru, o persoană sau unele trăsături ale acestora, cunoscute dinainte. 2 vt A identifica, după anumite particularități, ceva ce nu a fost cunoscut dinainte. 3 vt A distinge (1). 4 vt A descoperi într-o persoană, într-o imagine, într-o descriere trăsături caracteristice cuiva Si: a regăsi (4). 5 vr A-și descoperi în altul trăsăturile caracteristice. 6 vt A admite (ca existent, ca bun, ca valabil, ca autentic, ca adevărat etc.). 7 vt A considera pe cineva sau ceva valoros. 8 vt (Subiectul indică un stat sau conducerea lui) A declara expres sau a admite în mod tacit existența unor situații nou create pe planul relațiilor internaționale. 9 vt A declara un copil natural ca legitim. 10 vr (Rar) A se considera (3). 11 vt A declara ceva ca fiind al său. 12 vt (Jur) A face un act de recunoaștere (8). 13 vt (Mil) A cerceta terenul și pozițiile inamice. 14 vt (Mil) A cerceta terenul pe unde urmează să meargă o unitate. 15 vt (Frr) A arăta recunoștință pentru ceva.

recunoaștere sf [At: CR (1834), 32 ¹/39 / Pl: ~ri / E: recunoaște] 1 Proces al memoriei prin care se constată în prezența unui lucru, a unei ființe etc. percepute anterior, că acestea au fost cunoscute dinainte. 2 Identificare a unor lucruri, ființe etc. cunoscute dinainte. 3 Identificare după anumite trăsături caracteristice a unui lucru, a unei persoane etc. care nu au fost cunoscute dinainte. 4 Admitere a unui lucru ca bun, ca existent, ca valabil etc. 5 Considerație (1). 6 Act prin care un stat declară expres sau admite tacit existența unor situații nou create pe planul relațiilor internaționale. 7 (Ccr) Act prin care se recunoaște primirea unei sume, a unui depozit. 8 Declarare a unui lucru ca fiind al său. 9 (Jur) Act prin care un copil născut în afara căsătoriei dobândește, pe temeiul manifestării de voință a părintelui sau al unei hotărâri judecătorești, o condiție juridică asemănătoare cu cea a copilului născut din căsătorie. 10 Acordare de către un stat a calității de cetățean unei persoane de altă cetățenie, dar care aparține, după origine, populației de bază a statului respectiv. 11 Cercetare efectuată de un militar sau de un grup de militari, pentru a cunoaște amănunțit o porțiune de teren în vederea îndeplinirii unei misiuni de luptă. 12 Formațiune militară care efectuează o acțiune de recunoaștere (11). 13 Cercetare (2). 14 (Îvr) Recunoștință (2).

IȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia (pl. lui licium).

RECUNOÁȘTERE (< recunoaște) s. f. 1. Acțiunea de a recunoaște și rezultatul ei. 2. (PSIH.) Proces al memoriei prin care ne dăm seama, în prezența unui obiect perceput anterior, că el a mai fost cunoscut de noi în trecut; identificare, după anumite trăsături caracteristice, a unui lucru, a unei persoane etc. care nu au fost cunoscute dinainte. ◊ Semn de r. = trăsătură distinctivă după care se recunoaște, se identifică o ființă sau un lucru. 3. (Dr.) Acceptarea, expresă sau tacită, de către un stat, a unei situații juridice nou create pe plan internațional (ex. apariția unui nou stat situație de independență dobândită de o națiune, venirea la putere a unui guvern nou, calitatea de beligerant a unui stat etc.). 4. (Dr.) Act prin care un copil nou născut în afară căsătoriei dobândește, pe temeiul manifestării de voință a părintelui (r. voluntară) sau al unei hotărâri judecătorești (r. forțată), o condiție juridică asemănătoare a celei a copilului născut din căsătorie. 5. (MILIT.) Activitate desfășurată în teren în scopul precizării hotărârii de luptă (r. comandantului) sau în scopul aflării posibilităților de deplasare (r. itinerarului). 6. (CONT.) Procesul de încorporare în bilanț sau în contul de profit și pierdere a unui element care îndeplinește următoarele criterii: a) este probabil ca orice beneficiu economic viitor asociat să intre sau să iasă în sau din întreprindere; și b) elementul are o valoare sau un cost, care pot fi evaluate în mod credibil.

OWEN [óuin], Robert (1771-1858), reformator social și filantrop britanic. În propria întreprindere din New Lanark (Scoția), a încercat să aplice un program de reforme sociale (ex. reducerea orelor zilei de muncă, înființarea de grădinițe pentru copiii muncitorilor, programe de educație social-culturală) care să amelioreze situația lucrătorilor, propunând și un plan de modificare a legislației muncii („Noi puncte de vedere asupra societății”, „Eseu despre formarea caracterului uman”). Devotat educației morale și idealurilor sale utopice, a încercat să înființeze în Marea Britanie și apoi în S.U.A. (colonia „Noua armonie”, 1825-1828), comunități cooperatiste, dar acestea au eșuat. Teoriile sale au făcut obiectul lucrării „Noua lume morală”.

IȚĂ, ițe, s. f. Dispozitiv la războiul de țesut, format dintr-o ramă dreptunghiulară pe care sunt fixate sârme sau sfori paralele, prin ochiurile cărora trec firele de urzeală pentru formarea rostului; fiecare dintre firele cu ochiuri care fac parte din acest dispozitiv. ◊ Expr. A (i se) încurca (cuiva) ițele = a (i se) strica planul (cuiva); a (se) complica situația. A (se) descurca ițele = a (se) lămuri o situație. – Lat. licia (pl. lui licium).

NIVEL s.n. I. 1. Starea unui plan orizontal sau a unor puncte situate în același plan orizontal; înălțime a unui loc, a unui obiect etc. în raport cu un plan orizontal dat. 2. (Fig.) Stadiu, grad; situație, treaptă; etapă; indice. II. Nivelmetru. [Pl. -luri, -le. / < nivela, cf. fr. niveau].

CEAUȘESCU, Nicolae (1918-1989, n. Scornicești), om politic comunist român. Membru al P.C.R. (din 1933). Arestat și condamnat pentru agitație comunistă în repetate rânduri, C. a contribuit la instaurarea regimului comunist în România, în urma ocupării țării de trupele sovietice. A aparținut grupului de comuniști „dinlăuntru” opus grupului de la Moscova venit în România după august 1944. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales prim-secretar al C.C. al P.C.R. (1965), secretar general al C.C. al P.C.R. (1965-1969), apoi secretar general al P.C.R. (1969-1989). A îndeplinit și funcția de președinte al Consiliului de Stat (1967-1974), președinte al R.S.R. (1974-1989). În primii ani după instalarea la conducerea P.C.R. a continuat și dezvoltat politica precedesorului său de deschidere în politica internă și internațională. Protestul său public împotriva invadării Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia în 1968 i-a atras puternice simpatii în țară și în opinia publică din Occident. Din 1971 a evoluat tot mai mult spre o formulă de guvernare de tip stalinist bazată pe un cult al personalității, fără precedent în istoria României. După 1980, situația României, deteriorată continuu pe toate planurile, a determinat o mare nemulțumire populară, care a izbucnit în decembrie 1989, când C. a fost înlăturat de la putere, judecat, condamnat la moarte și executat (25 dec.). Soția sa Elena a avut o influență politică nefastă în conducerea țării. A fost judecată, condamnată la moarte și executată împreună cu el.

BRODI, brodesc, vb. IV. 1. Tranz. (Construit cu pronumele feminin «o» eu sens neutru; uneori determinat prin «bine») A o nimeri bine, a o potrivi, a o scoate (ca din întîmplare) bine la capăt, a ieși bine (dintr-o încurcătură); (determinat prin «rău») a nu nimeri cum trebuie sau cum și-ar dori cineva, a ieși rău, a da greș. Stau în loc să mă gîndesc Cum să fac s-o mai brodesc. VISSARION, B. 95. La fugă Că mi-a tulea, Dar în fugă N-o brodea: De măceși Se încurca, Mărăcini îl înțepa. TEODORESCU, P. P. 508. ◊ Expr. (Ironic) A brodit-o = a făcut o gafă, a dat cu bîta-n baltă. ◊ (Ironic) Bată-l, doamne, om urît, Nu știu cum naiba-am brodit Să mîne cu el dintr-un blid! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 167. ♦ (Cu privire la o treabă, la un plan etc.) A pune la cale, a aranja. Așa să vă brodiți treburile, ca să nu tîndăliți prea mult cu datul colacilor și cu vinarsul. DAN, U. 89. Brodise planul să mînjească pe părintele Pantelimon pe cap. CONTEMPORANUL, VI_I 386. ♦ A potrivi (un lucru cu altul). Nu izbutise, vreme de vreo trei ceasuri, să brodească borvizul pe măsura vinului sau viceversa. D. ZAMFIRESCU, la TDRG. ◊ Refl. Vrei să întrebi dacă vreunul din planurile de acasă se brodesc pentru situații reale? CAMIL PETRESCU, T. II 175. 2. Refl. (Uneori impers.; urmat de diverse determinări) A se găsi din întîmplare, a se nimeri. Se brodiseră alăturați, uniți în aceeași temere care li se citea în ochi și pe obraz. PAS, L. I 31. Se brodi ca locul ce-și alesese să fie alături cu al unui țăran bogat. ISPIRESCU, L. 175. Batalionul nostru s-a brodit să nu fie nici cînd s-a luat Grivița, nici la căderea Plevnei. GHICA, S. 14. ♦ A se găsi prezent, a fi de față (din întîmplare). Brodindu-mă și eu...[la nuntă], am stat și-am mîncat. VISSARION, B. 80. ◊ Tranz. A găsi pe cineva, a da peste cineva tocmai la momentul oportun sau ca din întîmplare sau pe neașteptate, surprinzîndu-l. Turcii, măre, că mergea. Pe Pătrul că mi-l brodea, D-adormit ei mi-l găsea. TEODORESCU, P. P. 610. ◊ (Complementul e un abstract) Sper că-ți voi fi brodit gustul. ODOBESCU, S. III 155 ◊ Intranz. (Învechit) A ajunge, a nimeri undeva (din întîmplare sau tocmai la momentul oportun), a pica. Viind, Brodii cînd citeai p-o carte. PANN, P. V. I 75.

RĂMÎNE, rămîn, vb. III. (Și în forma rămînea) 1. Intranz. A sta pe loc, a nu părăsi locul sau localitatea unde se află, a nu pleca (după ce alții au plecat); (despre lucruri) a nu fi mișcate din locul unde se află. Rămîi aicea, printre florile voioase. EFTIMIU, Î. 110. Acum groapa este gata... Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. De ce pana mea rămîne în cerneală, mă întrebi? De ce ritmul nu m-abate cu ispita-i de la trebi? EMINESCU, O. I 137. Cea mai mare parte din tunuri au rămas pe drum. ALECSANDRI, T. II 16. Eu mă duc, mîndra rămîne, Cum s-o fac s-o duc cu mine Barem calea jumătate, Să n-o las așa departe? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Apa trece, pietrele rămîn (= lucrurile neînsemnate trec și rămîn cele importante). ◊ (Întărit prin «pe loc» sau «locului») Rămaseră pe loc numai morții și răniții. SADOVEANU, O. VII 154. Țăranii rămaseră pe loc. REBREANU, R. I 231. ♦ (Despre lucruri de care cineva se depărtează) Lăsat în urmă. Humuleștii rămîn la stînga, în liniștea și lumina începutului zilei. SADOVEANU, O. VII 200. Odăile rămîneau goale, cu visurile ce au adăpostit. BACOVIA, O. 243. ◊ (În formule de salut, la despărțire) Rămîneți cu bine și cu sănătate. SADOVEANU, N. F. 18. Binecuvîntează-mă, tată, și rămîi sănătos. CREANGĂ, P. 274. De-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine. EMINESCU, O. I 187. Rămîneți cu toții-n pace! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ◊ Expr. A-i rămîne cuiva inima la ceva (sau la cineva) sau a-i rămîne cuiva ceva (sau cineva) la inimă = a-i plăcea cuiva foarte mult un lucru sau o persoană; a îndrăgi. Era voinic și tinerel, Înalt și tras ca prin inel; De-atunci și ochii i-au rămas Și inima la el. COȘBUC, P. I 281. A rămîne în urmă = a merge sau a progresa mai încet decît cei cu care te afli împreună, a te lăsa întrecut de alții; (despre ceas) a marca timpul cu întîrziere. Soldații porniră pe șosea îndărăt. Unul rămase mai în urmă. DUMITRIU, N. 141. Tătarii rămaseră în urmă cu prinșii. SADOVEANU, O. VII 8. Merg cot la cot și vai de cel care va rămîne în urmă. C. PETRESCU, C. V. 40. A rămîne mai prejos v. jos¹. Să rămînă între noi, se spune ca îndemn pentru păstrarea unui secret. Aș fi vrut să-ți spun ceva... Dacă-mi făgăduiești să rămînă între noi. BARANGA, I. 164. (Popular) A rămîne de ceva = a se răzleți de o ceată, de o tovărășie, a nu mai prinde un vehicul care pleacă. Atîta pot să spun că omul a rămas de oaste ș-a trăit în țara bulgărească o vreme. SADOVEANU, O. VIII 187. Ion... cum dete de-o cîrciumă în cale, se coborî și rămase de chervan. La TDRG. A rămîne de căruță v. căruță. A rămîne de cineva = a supraviețui celui care trebuie să te susțină, să-ți poarte de grijă. (Cu pronunțare regională) Acum chiar rămîni de mine, dragă nevasta mea. RETEGANUL, P. II 56. ♦ 4 (Despre persoane, urmat de determinări locale) A muri (pe un cîmp de luptă). Frunză verde de sulcină, Mulți ochi fără de lumină, Mulți voinici fără de glas, La Grivița au rămas. BELDICEANU, P. 91. ◊ Expr. (Familiar) A-i rămîne cuiva ciolanele (pe) undeva = a muri în locuri străine. Numai să nu-i rămîie pe-aici ciolanele. SADOVEANU, O. VIII 254. 2. Intranz. (Urmat de un nume predicativ) A fi, a se găsi sau a ajunge într-un anumit loc sau într-o anumită situație (de obicei rea); a se opri într-o anumită atitudine, a se menține sub un anumit aspect sau într-un anumit fel. Gătită masa pentru cină Rămîne pusă de la prînz. ARGHEZI, V. 49. Rămîn pustii în urmă Munții singuri și bătrîni. TOPÎRCEANU, B. 22. Rămîne adevărat ce-am spus. CARAGIALE, O. III 200. Iar rămînem fără slujbă? ALECSANDRI, T. 299. ◊ (În corelație cu verbul a fi) Cei mai mari poeți din trecut ai noștri, Eminescu și Coșbuc, au rămas și sînt așa de mari tocmai pentru că opera lor este aproape de inima poporului. BENIUC, P. 64. ◊ Expr. A rămîne pe drumuri = a pierde tot, a-și pierde slujba; a deveni foarte sărac. A rămîne pe gînduri = a deveni gînditor; a medita, a reflecta. Bătrîna se ghemui în ungherul ei și rămase pe gînduri, cu buzele strînse. C. PETRESCU, A. 393. Fetele, uitînd de noapte și că e ceasul să se culce, Rămîn pînă tîrziu pe gînduri, oftînd cu dor lîngă ferestre. ANGHEL, Î. G. 14. Îl privi de aproape și rămase pe gînduri. D. ZAMFIRESCU, R. 212. A rămîne de minciună = a se dovedi mincinos. A rămîne de rușine = a suferi o înfrîngere morală, a se face de rîs. Nu cumva... să rămîn de rușine înaintea tovarășilor. CREANGĂ, A. 41. A rămîne ars (opărit sau fript), se zice cînd cineva își pierde cu totul puterea de a reacționa în fața unei situații care îl lovește, îi încurcă planurile. Baba a rămas opărită și nu știa ce să facă de ciudă. CREANGĂ, P. 291. A rămîne bun plătit, se zice cînd nu se mai poate reveni asupra unei plăți considerată de una dintre părți ca insuficientă sau greșit calculată. Simigiul... pentru plăcintele mîncate, rămase bun plătit numai cu cînticelul. ODOBESCU, S. III 10. A rămîne cu zile = a continua să trăiască, a fi lăsat în viață, a nu muri, a nu fi omorît. De rămîne cu zile, tot nu vom avea noi pace de el. RETEGANUL, P. V 83. [Moșneagului] i s-a zbîrlit părul în cap de bucurie c-a rămas cu zile. ȘEZ. II 109. (Despre femei) A rămîne grea = a fi însărcinată. (Despre acțiuni) A rămîne baltă = a fi întrerupt, a nu fi dus pînă la capăt. Aceasta se vede c-a pus pe gînduri pe «infamul calomniator, că lucrul a rămas atunci baltă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 6. Vremea trece, flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia, și însurătoarea rămînea baltă. CREANGĂ, P. 142. A rămîne de pomină v. pomină. A rămîne cu gura căscată = a fi cuprins de mirare sau de admirație. Cînd intra prin porturi cu toate pînzele întinse, stîrnea admirația marinarilor care rămîneau cu gura căscată. BART, E. 324. A rămas înțeles (sau rămînem înțeleși), se spune ca încheiere a unei discuții, după ce s-a ajuns la un acord. A rămas înțeles. Spui tuturor că așa a fost recomandația medicilor. C. PETRESCU, C. V. 357. A rămîne cu buzele umflate v. buză. A rămîne literă moartă v. literă. A-i rămîne cuiva pe brațe = a ajunge în sarcina cuiva. Copilul care mi-a rămas pe brațe, pe care l-am slujit cu credință... mă urăște. DELAVRANCEA, O. II 102. A rămîne pe mîna cuiva = a ajunge în stăpînirea sau la discreția cuiva. După moartea mea... toate rămîn pe mîna străinilor. RETEGANUL, P. III 11. Cum rămîne (cu)...? = ce se întîmplă (cu)...? ce hotărîre luăm (în privința...)? Omul putea să nu ne deie nimic, și atunci cum rămînea? CREANGĂ, A. 145. Numai aș vrea să știu cum rămîne cu moșu-tău? id. P. 187. Dar lasă vorba asta, spune-mi cum a rămas cu balul? NEGRUZZI, S. I 31. 3. Intranz. A continua să existe, a dăinui, a fi în continuare același, a nu se schimba (după plecarea, dispariția, moartea cuiva). Rămăseseră locurile pe unde sălășluise el, rămăseseră oamenii care-l cunoscuseră. SADOVEANU, E. 101. Căci rămîne stînca, deși moare valul. EMINESCU, O. I 15. ♦ A se menține, a se păstra în conștiința oamenilor prin valoarea pe care o reprezintă. Adesea literații... amestecă, în cercetările lor despre creațiuni intelectuale, întrebarea: opera aceasta rămîne? CARAGIALE, N. F. 9. Cei învățați, înțelepți, se înseamnă prin faptele care rămîn. RUSSO, O. 90. ♦ A supraviețui. Ca mîne-poimîne te-i trezi că ai îmbătrînit și nu-ți rămîne nici un urmaș. CREANGĂ, P. 154. ♦ A se afla, a ajunge, a trece în posesia cuiva. Toată a lui avere a voastră-a rămînea. ALECSANDRI, T. II 140. Îmbrăcămintea soldatului, după trecerea din slujbă, rămîne a lui. BĂLCESCU, O. I 36. Pe Golea nu vi-l dau vouă, Că numai el mi-a rămas. TEODORESCU, P. P. 586. 4. Intranz. (De obicei cu dativul pronumelui personal) A se menține ca un rest după consumarea părții cu care forma un tot sau care servea ca un tot. Mi se pare însă că nu-mi rămîne nimic din ploton. CAMIL PETRESCU, U. N. 317. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține. EFTIMIU, Î. 10. Și pentru tine nu mi-a mai rămas nimic. DELAVRANCEA, O. II 143. De mîncat îmi aducea Lapte acru-ntr-o mărgea, Mîncam și-mi mai rămînea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 394. Mult a fost, puțin a rămas, se spune ca încurajare cînd dintr-un lucru greu s-a făcut cea mai mare parte. ◊ (În operații aritmetice) Scăzînd pe cinci din șapte, rămîn doi. ◊ (În unele construcții fixe) A rămîne numai cu... = a nu mai avea decît... Am rămas numai cu casa, atît – și cu pușca... SADOVEANU, O. A. II 36. A nu-i (mai) rămîne cuiva decît să... = a nu se găsi pentru cineva altă soluție decît să... Nu ne rămîne decît să alergăm mereu înainte. CAMIL PETRESCU, U. N. 393. Nu-mi mai rămîne decît să ard tot ce-am scris, să rup condeiul și să m-apuc de altceva. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Nu-mi rămîne alta de făcut decit... ALECSANDRI, T. I 288. A rămîne pentru altă dată = a se amîna pentru o dată ulterioară. Așa, acea... călătorie au rămas pentru altă dată. DRĂGHICI, R. 109. A nu (mai) rămîne (nici o) îndoială = a exista siguranța că... Nu rămîne îndoială că «stornei» lui Dante... sînt graurii noștri. ODOBESCU, S. III 31. Nu (mai) rămîne vorbă sau mai rămîne vorbă? = e sigur, e neîndoios, nu mai e de discutat. Mai rămîne vorbă despre asta? zise tata posomorît. Are să urmeze cum știm noi, nu cum vrea el. CREANGĂ, A. 120. A rămas treaba pînă la atîta = atît mai este de făcut. Dac-a rămas treaba pînă la atîta, apoi las’ pe mine. CREANGĂ, P. 161. A rămîne (tot) pe a cuiva, se zice cînd, într-o discuție, cineva renunță la punctul lui de vedere și primește punctul de vedere al celuilalt. Cît s-a bălăbănit mama cu tata din pricina mea, tot pe-a mamei a rămas. CREANGĂ, A. 17. 5. Tranz. (Popular, în expr.) A rămîne pe cineva = a bate, a învinge (la un concurs, într-o întrecere, într-o prinsoare). Și, fiindcă de-aș fi discutat cu moșneagul în contradictoriu mă temeam să nu mă rămînă, schimbai cu meșteșug firul vorbirii. HOGAȘ, M. N. 199. Și luîndu-se la întrecere, Ercule îi rămase pe toți. ISPIRESCU, U. 69. – Prez. ind. și: rămîi (DELAVRANCEA, O. II 140, ODOBESCU, S. III 19). – Variantă: rămînea vb. II.

brodi vb. IV. (pop.; fam.) 1 tr. (adesea iron.; compl. indică întîmplări, lucruri etc.) A sfîrși cu bine, a o scoate bine la capăt. 2 tr. A găsi din întîmplare pe cineva sau ceva la momentul potrivit. 3 refl. A se găsi din întîmplare (undeva); a se nimeri la locul potrivit. S-a brodit la magazin tocmai cînd se făceau reduceri de prețuri. ◊ (refl. impers.) Se brodi ca locul ce-și alese să fie alături cu al unui țăran bogat (ISP.). 4 tr. (constr. cu pron. fem. „o” cu sens neutru; uneori determ. prin „bine”) A nimeri bine, a o scoate la capăt (din întîmplare). Ai brodit-o bine astăzi. ◊ Loc.adv. Pe brodite = la întîmplare, la nimereală. ◊ Expr. (iron.) A brodit-o = a făcut o gafa, a dat cu bîta în baltă. ♦ (determ. prin „rău”) A nu nimeri cum și-ar dori, a da greș, a ieși rău. Rău ai brodit-o (SLAV.). 5 tr. (compl. indică treburi, planuri etc.) A pune la cale, a aranja. Nu izbutise... să brodească borvizul (D. ZAMF.). ◊ (refl.) Vrei să întrebi dacă vreunul din planurile de acasă se brodesc pentru situații reale (CA. PETR.). • prez.ind. -esc. /sl. veche броднтн.

IȚĂ ițe f. mai ales la pl. 1) Dispozitiv la războiul de țesut, constând din două vergele între care sunt așezate vertical unele după altele coclețele, prin ochiurile cărora se trec firele de urzeală pentru formarea rostului. 2) Fiecare din firele cu ochiuri folosite la acest dispozitiv. ◊ A (i se) încurca ițele cuiva a (i se) strica cuiva planurile. A (i se) descurca ițele a clarifica situația; a lămuri lucrurile. /<lat. licia

AJUNGE, ajung, vb. III. 1. Intranz. (Adesea cu determinări locale introduse prin prep. «la», «pînă la», «în» etc.) A sosi (la destinație sau într-un punct anumit). Scrisoarea a ajuns la București. ◊ Ajunsese pînă în cele mai depărtate măhălăli vestea întîmplărilor înfricoșate de la curte. SADOVEANU, N. P. 388. Pîn-în Dunăre ajunge furtunosul Baiazid. EMINESCU, O. I 144. ◊ Expr. A ajunge departe = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti. Omenirea ar fi ajuns mult mai departe pe drumul progresului dacă muncitorimea nu ar fi fost scizionată. ◊ C-un asemenea cap [ca al lui Dionis] omul nu ajunge departe. EMINESCU, N. 36. Cine se scoală de dimineață departe ajunge. A ajunge la mal (sau la liman) = a răzbi prin greutăți. A-i ajunge cuțitul la os = a fi într-o situație desperată. A ajuns cuțitul la os bieților oameni. ȘEZ. V 20. ♦ A atinge (o limită în timp), a apuca (o anumită vreme); a trăi. El ajunsese la căruntețe și nu se învrednicise a avea și el măcar un copil. ISPIRESCU, L. 41. De-aș ajunge pin’ la toamnă, Să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 438. ◊ (Eliptic) Sărmana [maică-ta]... n-a ajuns să te vadă mare și mîndru. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Tranz. (Ironic) Să trăiești, fine, cu bine, Să n-ajungi ziua de mîne! HODOȘ, P. P. 125. 2. Tranz. (Adesea determinat prin «din urmă») A sosi, venind din urmă, lîngă o ființă sau un vehicul în mișcare; a prinde din urmă. Uitați-vă cum se zvîrle! mai să-l ajungă pe scumpul meu pui! SADOVEANU, N. F. 34. Du-te... că acuși te ajung din urmă. CREANGĂ, P. 113. Apucai pe drum la vale Și-ajunsei pe Leana-n cale. ALECSANDRI, P. P. 237. ◊ Fig. Și neguri se-nalță din vale. E noapte, și ziua de mîne Ne-ajunge pe cale! COȘBUC, P. II 28. ◊ Expr. A-l ajunge (pe cineva) zilele (sau anii de pe urmă) = a îmbătrîni, a-i fi trecut vremea. Spune craiului viteaz, din parte-mi, că e bătrîn, că l-au ajuns zilele. DELAVRANCEA, S. 94. ◊ Fig. A atinge același nivel moral sau intelectual cu cineva, a egala. Neputînd să te ajungă, crezi c-or vrea să te admire? EMINESCU, O. I 134. 3. Tranz. (Despre o armă, un proiectil, o lovitură etc.) A nimeri, a lovi. Fiul pașei din Ianina Sare-n șa, îndoaie brîul, Bate-n cal nebun cu frîul – Și-l ajunge carabina. COȘBUC, P. I 63. ◊ Fig. Mărturisesc că lovitura a fost tare și m-a ajuns drept în inimă. SADOVEANU, N. F. 97. ♦ (Despre un neajuns, o nenorocire) A da peste... a lovi. Ce nevoie te-a ajuns de mine, Harap-Alb? CREANGĂ, P. 271. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a ajuns? = ce ți s-a întîmplat? Ce te-a ajuns, dragă Petre? Spune-mi să știu, că mi se rupe inima. RETEGANUL, P. II 56. ♦ (Despre o stare sufletească sau fizică) A cuprinde, a răzbi. Mă ajungea truda zilei din ajun. SADOVEANU, N. F. 152. Fiind... ajuns de osteneala drumului, puse și el capul jos și-l fură somnul. ISPIRESCU, L. 109. De mergea ce mai mergea, Greu zăduf îl apuca, Osteneala-l ajungea. TEODORESCU, P. P. 438. 4. Intranz. A se întinde pînă la..., a atinge. Părul s-a făcut de-o mie de ori mai nalt de cum era, de-i ajunsese crengile-n nouri! CREANGĂ, P. 293. ♦ (Mai ales în construcții negative) A reuși să atingă un obiect care e prea sus sau prea departe, întinzîndu-se sau servindu-se de un instrument. Dragă mi-i lelița naltă, Că-mi dă gură peste poartă; Dar lelița mititea Să-ntindea și n-ajungea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 430. ◊ Expr. A nu-i ajunge (cuiva) cu prăjina (sau cu strămurarița) la nas = a fi ținut la distanță de cineva înfumurat. Acum patru ani, măi Dumitrache Hau, nu-ți ajungeam cu prăjina la nas. SADOVEANU, N. F. 94. Multe capele a sucit [Sultănica]; mulți ochi au jinduit-o; ea, aș, n-aude, nu vede; nu doară c-ar fi fudulă să nu-i ajungi cu strămurarița la nas, dar inima, bat-o pustia: să fii și cu stemă-n frunte, n-o frîngi, tot degeaba. DELAVRANCEA, S. 10. ◊ Tranz. La noi oamenii își fac grădinile de legumuri pe lîngă casă, de poți ajunge și pin fereastră ce-ți trebuie. SBIERA, P. 180. 5. Refl. A se întîlni (unul cu altul), a se împreuna, a se uni. Deal cu deal se ajunge, dar încă om cu om. CREANGĂ, P. 192. Trunchii pădurilor se ajungeau cu ramurile lor deasupra rîului. EMINESCU, N. 67. ◊ Fig. A se potrivi, a se înțelege, a cădea de acord. Se vede că nu s-au ajuns cu tîrgul. ALECSANDRI, T. 348. 6. Intranz. (Despre prețuri, p. ext. despre mărfuri) A atinge un nivel, a se ridica pînă la... În țările capitaliste articolele de primă necesitate au ajuns la prețuri foarte ridicate. 7. Intranz. (Urmat de determinări ca: «rezultat», «scop», «împlinire» etc. introduse prin prep. «la») A realiza, a împlini, a atinge. Printr-o muncă asiduă am ajuns la bune rezultate. ◊ Refl. impers. Nu ne-a fost de loc indiferent cum se va ajunge la realizarea planului și la depășirea lui. ♦ A fi în situația de a..., a avea parte de... Pînă acum toți rîdeau de Prepeleac, dar acum a ajuns să rîdă el și de dracul. CREANGĂ, P. 51. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști, Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști. EMINESCU, O. 1147. 8. Intranz. (Cu determinări introduse prin prep. «la») A trece într-o stare nouă, într-un nou fel de viață (ca urmare a unor procese de transformări, de schimbări succesive sau de răsturnări revoluționare). ♦ A se vedea, a se pomeni într-o situație nouă sau neașteptată; a deveni, a se face. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. Ne-au înșelat [stăpînii de altădată] cum c-au să ne deie pămînt. Nu mi-au dat nici măcar pe-al meu. Am făcut o jalbă la domnie. Cum n-ai primit tu răspuns, așa n-am primit nici eu; și-am ajuns precum mă vezi. SADOVEANU, N. F. 95. Ajunse ca un buștean pîrlit. ISPIRESCU, U. 124. Vei ajunge și tu o dată mare și tare. CREANGĂ, P. 223. ◊ Expr. A ajunge rău = a decădea, a se compromite, a fi în situație proastă. Ajunsese rău din pricina beției. PAS, Z. I 55. A ajunge bine (sau repede) = a dobîndi succese, a reuși, a izbuti, a ajunge departe. A ajunge pe drumuri = a rămîne fără sprijin, a sărăci, a scăpata. A ajunge pe mîinile cuiva = a fi la discreția cuiva, a fi în puterea cuiva. Cum se poate... să ajungă pe mîinile unora și altora, pe care nu putea să-i vază de urîți ce-i erau? ISPIRESCU, L. 26. A ajunge de pomină v. pomină. A ajunge la sapă de lemn v. sapă. A ajunge în mintea copiilor v. minte. 9. Intranz. (Peiorativ) A se căpătui; a parveni. Oportunistul se zbate ca s-ajungă. ◊ Refl. Te-ai ajuns! 10. Intranz. (Construit cu dativul) A fi în cantitate suficientă pentru a îndestula pe cineva. [Amorului] mii de lacrimi nu-i ajung Și tot mai multe cere. EMINESCU, O. I 189. ♦ A fi destul. Ajunge o măciucă la un car de oale. ◊ Refl. Ciorbă lungă, să se ajungă. PAS, L. I 93. ◊ (Rar; refl. ca formă și impers. ca înțeles) Vă poftesc... Slănini grase, Cîrnați lungi, Pîn’ la toamnă să te-ajungi. SEVASTOS, N. 291. ◊ (La indicativ, mai rar la conjunctiv, cu valoare de interjecție, în construcții eliptice) Ajunge! sau ajungă! = destul! Ajungă atîta sînge vărsat! NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Tranz. (în expr.) A-l ajunge (pe cineva) mintea (sau capul) = a ști, a se pricepe (într-un moment dat) ce e de făcut. Acu nu mă mai ajunge capu ce-i de făcut. SADOVEANU, N. F. 116. - Forme gramaticale: perf. s. ajunsei, part. ajuns.

DEVIZ, devize, s. n. Evaluare a cantităților de materiale sau de piese, a costului lor, precum și a forței de muncă, necesare pentru executarea unei construcții, a unei instalații etc. Înainta cereri, devize, planuri, memorii, care călătoreau de la un birou la altul. C. PETRESCU, Î. II 49. Să puie și de la sine vreo 250 galbeni, spre a face podul dupe planul și devizul arhitectului. I. IONESCU, D. 60. ♦ (Impropriu) Situație, listă. [S-a prezentat guvernului] un deviz de cheltuielile trebuitoare pentru a face să participe Romînia la Expozițiunea de la 1867. ODOBESCU, S. II 87.

strategie sf [At: CR (1830), 202¹/22 / Pl: ~ii / E: fr stratégie] 1 Partea cea mai importantă a artei militare, care se ocupă cu problemele pregătirii, planificării și ducerii războiului, campaniilor și operațiilor militare. 2 Disciplină militară care studiază marile operații de război, pregătește planurile marilor bătălii etc. 3 (Mat; în teoria jocurilor) Planul mișcărilor unui jucător ținând seamă de orice situație care poate apărea în cursul jocului. 4 (Fig; adesea cu determinări care arată domeniul de activitate) Pricepere de a folosi și de a îmbina cu abilitate toate mijloacele disponibile, toate împrejurările, condițiile etc. favorabile în vederea atingerii scopului propus. 5 Îmbinare astfel realizată.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, o dată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru sau unei ființe ținute strâns. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sânge = a face să curgă din corpul cuiva, printr-o incizie, o cantitate de sânge. Lasă-mă să te las, se spune despre un om indiferent, lipsit de energie, neglijent, comod. ♦ Spec. A da drumul să cadă; a lepăda. ♦ A pune, a depune ceva undeva. 2. Tranz. A permite, a îngădui, a admite, a nu opri; spec. a accepta ca cineva sau ceva să rămână într-o anumită stare, într-o anumită situație, a nu interveni pentru a modifica, a schimba sau a întrerupe ceva. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile sau a-i lăsa (cuiva) zilele = a cruța viața cuiva. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a nu deranja pe cineva, a nu-l supăra, a-l lăsa să facă ce vrea; a se dezinteresa de cineva. A lăsa (pe cineva) în boii (sau în banii, în apele) lui = a nu se amesteca în treburile cuiva, a lăsa pe cineva în situația în care se află, a nu contraria în planurile, în ideile lui pe cineva. A lăsa (pe cineva) în voie = a da cuiva multă libertate sau întreaga libertate. A lăsa (pe cineva) rece = a nu impresiona, a-l face să rămână indiferent. (Refl.) A (nu) se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a (nu) îngădui să fie întrecut de cineva; a (nu) se strădui să ajungă pe cineva. A nu se lăsa (cu una, cu două, odată cu capul etc.) = a nu admite să cedeze, a se împotrivi cu îndârjire. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută. ♦ A nu face ceva imediat, a amâna; a aștepta, a păsui¹. 3. Tranz. A se îndepărta de cineva sau de ceva, a părăsi (plecând); p. ext. a nu se mai interesa, a nu se mai preocupa de cineva sau de ceva. ◊ Expr. A lăsa pe cineva (sau, refl., a se lăsa) în (sau pe) seama (sau grija, voia) sau pradă cuiva = a (se) da în seama (sau în grija, voia) sau pradă cuiva; a (se) încredința cuiva. Lasă (sau, refl., lasă-te) pe mine (sau pe noi)! = ai încredere în mine (sau în noi)! A lăsa (pe cineva sau ceva) la naiba (sau naibii, dracului, focului) = a nu se mai gândi la... ♦ A nesocoti; a omite, a elimina, a trece cu vederea. ♦ Intranz. (La imper., urmat de o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi! ◊ Expr. Las’ dacă = a) desigur că nu; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Lasă că... = în afară de faptul că... ♦ (Despre facultăți fizice sau intelectuale ori despre obiecte care se uzează prin folosință) A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva (decât într-o mică măsură). ♦ (Despre dureri) A înceta, a trece. ♦ (Determinat prin „în urmă”; adesea fig.) A trece înaintea cuiva sau a ceva; a depăși, a întrece. ♦ Refl. A se dezbăra de un obicei rău, de un nărav. ♦ Refl. A renunța la o întreprindere proiectată. 4. Tranz. A ceda un bun cuiva; a transmite ceva prin moștenire. ♦ A face să rămână, să persiste, să se mențină în urma sa; a degaja, a răspândi în urmă; a provoca, a pricinui. ♦ A da o poruncă, a transmite o dispoziție (în momentul plecării, la despărțire); (despre divinitate) a rândui, a statornici, a hotărî. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurământ) = a da, în ultimele momente ale vieții, dispoziții care să fie îndeplinite după moarte. 5. Refl. A merge la vale, a coborî o pantă. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se produce, a veni. ◊ Expr. (Tranz.) A lăsa sec(ul) = a) a începe zilele de post (al Paștelui); b) a petrece cu ocazia ultimei zile dinaintea postului (Paștelui). 6. Tranz. A da (mai) jos; a coborî, a apleca. ♦ Intranz. A reduce din preț, a vinde mai ieftin; a ieftini. 7. Refl. A se îndoi, a se apleca (sub o povară); a se așeza; a se culca. ◊ Expr. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului; b) a consimți cu mare greutate să facă ceva. – Lat. laxare.

ÎNDREPTARE s. I. netezire, nivelare. (~ unei suprafețe neregulate.) II. 1. îmbunătățire, remediere. (~ stării existente.) 2. ameliorare, ameliorație, îmbunătățire. (~ vremii.) 3. corectare, corijare, rectificare, (rar) rectificație. (~ unor erori.) 4. corectare, corijare, îmbunătățire, rectificare, remediere, retuș, retușare, (fig.) reparare. (~ dicțiunii cuiva.) 5. corectiv, corectură, rectificare, (rar) rectificație. (A adus unele ~ planului inițial.) 6. normalizare, redresare, refacere, (înv. fig.) sculare, sculătoare. (~ situației economice a unei întreprinderi.) 7. înfiripare, însănătoșire, întremare, înzdrăvenire, lecuire, refacere, restabilire, ridicare, tămăduire, vindecare, (pop.) sculare, tămăduială, (înv.) sănătoșare, tămăduință, vracevanie. (~ completă a bolnavului.) 8. fortificare, înfiripare, întărire, întremare, înzdrăvenire, reconfortare, refacere, restabilire, tonificare, (rar) reconfort, (înv. și pop.) împuternicire. (~ cuiva după o boală.) III. călăuzire, conducere, dirijare, ghidare, îndrumare, orientare. (~ cuiva pe drumul cel bun.)

etaj sn [At: CĂLĂTORIE, IV, 144^v /5 / V: (îvp) ~agiu (Pl: ~agiuri) / Pl: ~e, (rar) ~uri / E: fr étage] 1 Fiecare dintre părțile de deasupra parterului ale unei clădiri cu locuințe suprapuse, cuprinzând încăperile situate pe același plan orizontal Si: cat, nivel. 2 (Pex) Fiecare dintre suprafețele plane ale unui obiect format din părți suprapuse. 3 (Fig) Situație socială. 4 (Fam; îe) A atinge (pe cineva) la ~ A lovi la cap. 5 (Teh) Parte dintr-o mașină de forță în care se produce o variație a vitezei sau a presiunii fluidului. 6 (Teh) Parte a unui amplificator electric în care se produce una dintre amplificări. 7 (Min) Porțiune dintr-un zăcământ cuprinsă între două orizonturi succesive. 8 (Tip) Subdiviziunea orizontală a capului unei tabele. 9 (Bot) Fiecare dintre grupele de frunze ale unei plante, deosebite morfologic între ele, datorită diferenței de înălțime în așezarea lor pe tulpină. 10 (Bot; șîs ~ de vegetație) Zonă de vegetație cu anumite caracteristici proprii, determinate de modificările regimului termic și hidric în altitudine. 11 (Sil; îs) ~ arborescent Zonă formată de arborii unui arboret, ale căror coronamente se găsesc, aproximativ, la același nivel. 12 (Glg; îs) ~ geologic Succesiune de terenuri, bine individualizate petrografic și faunistic, care corespunde în timp unei vârste geologice. corectat(ă)

INCIDENȚĂ s. f. 1. întretăiere a unui fascicul de radiații cu o suprafață. ♦ punctul de ~ = punct în care un fascicul de radiații întâlnește o suprafață; unghi de ~ = unghi pe care îl face un asemenea fascicul cu perpendiculara în punctul de incidență; plan de ~ = planul determinat de fasciculul incident și normala în punctul de incidență. 2. situație a unei propoziții incidente. 3. (biol.) prezența unui caracter, normal sau patologic, într-o populație oarecare. 4. (med.) totalitatea cazurilor de îmbolnăvire provocată de o boală infecțioasă într-un interval de timp, raportată la populația totală. ◊ (în radiologie) situație a corpului de iradiat (pentru diagnostic sau terapie) față de sursa de radiații. 5. (fig.) repercusiune, consecință. (< fr. incidence)

incidență sf [At: CADE / Pl: ~țe / E: fr incidence] 1 (Fiz) Întâlnire a unor raze de lumină între ele sau cu o suprafață. 2 (Fiz; îs) Punct de ~ Punct în care o rază de lumină întâlnește un corp sau suprafața de separație a două medii. 3 (Fiz; îs) Unghi de ~ Unghi format de cele două raze care se întâlnesc. 4 (Fiz; îas) Unghi format de raza incidentă cu perpendiculara pe suprafața întâlnită în punctul de incidență. 5 (Fiz; îs) Plan de ~ Plan care conține raza incidentă și perpendiculara în punctul de incidență. 6 Situație în care se aplică o lege juridică. 7 (Îe) A fi sub ~ța legii A fi pasibil de a suporta rigorile legii. 8 (Med) Totalitate a cazurilor de îmbolnăvire provocate de o anumită boală infecțioasă pe o perioadă dată, raportată la populația totală.

APĂRAREA ANTIAERIANĂ ansamblul măsurilor luate și acțiunilor desfășurate pentru interzicerea utilizării de către inamic a mijloacelor sale de atac aerian și a proteja trupele, formațiunile de apărare, populația și obiectivele importante pe teritoriu și în zona de operații împotriva atacurilor aeriene. A.A. intră în atribuțiile armatei și a formațiunilor sistemului național de apărare, conform specificului și mijloacelor acestora. Forța și eficiența A.A. este o premisă importantă a victoriei. Mijloacele de bază ale A.A. sunt: aviația de vânătoare și artileria antiaeriană. A.A. se asigură prin: descoperirea la timp a inamicului aerian și înștiințarea trupelor, a formațiunilor de apărare și a populației; nimicirea inamicului aerian înainte ca acesta să-și îndeplinească misiunea, respingerea atacurilor acestuia și interzicerea cercetării aeriene; neutralizarea mijloacelor de atac aerian fără pilot; lupta cu desantul aerian inamic pe timpul deplasării în aer și pe timpul desantării lui. A.A. este pregătită din timp de pace, având la bază o concepție unitară și un plan unic, pentru a respinge acțiunile prin surprindere ale inamicului aerian în orice situație indiferent de timp sau de starea vremii.

Sprechgesang (cuv. germ. „cântare vorbită”). Noțiune pe cât de limitată ca sens în vocabularul tehnic al muzicii dodecafonice* și postseriale (v. serială, muzică) (care o raportează exclusiv la propriul domeniu), pe atât de elastică în accepțiunile pe care i le conferă o teorie ce ține seama, pe de o parte, de imposibilitatea determinării exacte a raportului vorbire-cântare într-un debit vocal în care acestea se asimilează reciproc – așa cum se întâmplă prin excelență la Schönberg și emulii săi – iar pe de altă parte, de varietatea formelor de sintetizare a celor două modalități de tratare a vocii (1) în întreaga muzică a sec. 20. Este neîndoielnic, totodată, că etimologia cuvântului invită la interpretare, la speculații asupra raportului susmenționat, ceea ce vine de asemenea în sprijinul diversității de sensuri acordate noțiunii de S. Aceeași etimologie a cuvântului aruncă însă o lumină asupra originii fenomenului: în complexul ideilor și acțiunilor reformatoare ce au vizat, în primele decenii ale acestui sec., declamația* muzicală, S. s-a impus ca un concept operatoriu necesar numai atunci când întrepătrunderea pe plan structural dintre vorbire și muzică, dintre cuvântul rostit și cel cântat a devenit o cerință cvasi-generalizată – iar uneori chiar o situație de fapt – în creația vocală și mai ales în cea de operă*; or, departe de a se fi realizat unitar, această sinteză a fost încercată și înfăptuită pe căi sensibile diferite, prin soluții mai mult sau mai puțin organice de integrare a celor două; s-au configurat astfel, în chip firesc: 1. un sens larg al noțiunii – S. înțeles nu ca o modalitate anume ci ca un principiu de la care se revendică sau spre care converg acele tipuri de declamație muzicală în care apropierea de vorbire este urmărită în mod expres. 2. un sens restrâns al aceleiași noțiuni – S. înțeles ca un tip aparte de declamație muzicală, anume cel obținut de S. Schönberg printr-o acțiune sintetizatoare radicală. Dintre tentativele de revitalizare a declamației muzicale, melodrama*, reînviată în genurile dramatice mai ales de unii compozitori apuseni, a fost pusă câteodată sub semnul egalității cu S. Deși în principiu melodrama contravine dezideratului de organicitate al S. – prin desfășurarea pe planuri deosebite a vorbirii și a muzicii – sinonimia lor poate fi admisă în situații de compromis, adică atunci când în melodramă ritmul vorbirii se identifică cu cel muzical (așa cum se întâmplă, de pildă, în unele opere de Paul Dessau). Gradul de întrepătrundere dintre vorbire și cântare crește desigur în proporție inversă cu gradul de precizie a înălțimilor (2) sunetului muzical. Tipul de recitativ* pe care Janáček îl deduce în chip expres și programatic din intonațiile vorbirii (Sprachmelodik) se păstrează totuși în limitele cântării propriu-zise întrucât sunetele constitutive se găsesc (cu minime excepții) în obișnuitele raporturi ton*-semiton*. În schimb (urmărind fenomenul în același context de continuitate față de tradiții), o întrepătrundere categorică a declamației muzicale cu graiul vorbit se realizează la Enescu, mai întâi în oratoriul neterminat Strigoii (cf. C. Țăranu), apoi în Oedip, unde S. apare ca un rezultat al modelării înălțimilor muzicale (între altele și prin recurgerea la sferturi de ton – v. microinterval) după intonațiile unei vorbiri teatrale de maximă acuitate psihică (actul III). S. adoptat de Enescu din rațiuni pur dramaturgice se situează, după toate probabilitățile, în afara influenței celui schönbergian, diferențiindu-se de aceasta și prin maniera reprezentării sale grafice (în marcarea sa, Enescu folosește note asemănătoare cu acelea ale flageoletelor (1) artificiale). O egalitate efectivă de statut structural între vorbire și cântare se produce în atonalism* și în muzica dodecafonică, în sensul că valorile fonetice ale vorbirii sunt asimilate laolaltă și deopotrivă cu elementele și proprietățile sunetului muzical (cântat) în categoria materialului sonor, operant în compoziție (1). Rezultat al acestei omogenizări structurale a cântului și vorbirii, S., elaborat de Arnold Schönberg (în Gurrelieder – 1901, desăvârșit în Pierrot lunaire – 1912), este preluat apoi de ceilalți reprezentanți ai școlii dodecafonice (cu precădere de A. Berg) și de succesorii acestora. Noul tip de declamație muzicală este implicit un nou tip de emisiune vocală (v. voce (1)) deoarece în ciuda notării lor exacte pe portativ*, sunetele constitutive ale S. au, în execuție, înălțimi aproximative (în contrast cu stricta lor determinare ritmică), fiind intonate la jumătatea drumului între sunetul cântat și cel vorbit. Această labilitate a intonării (I, 1, 2) este totuși condiționată de respectarea, în mare, a calității intervalelor*. Trecerea de la un sunet la altul se face prin portament*, prin glissando*. S. reprezintă astfel singura modalitate care introduce în contextul de ultradeterminare al serialismului liberul arbitru, relativizarea. Pentru redarea grafică a sunetelor S. se folosesc în general note purtând deasupra o cruciuliță.

închipuire sf [At: CORESI, EV. 506/11 / Pl: ~ri / E: închipui] 1 Construire a unei păreri sau imagini despre cineva sau ceva. 2 Imaginare a sinelui într-o situație sau împrejurare. 3 Născocire. 4 Proiectare a unei imagini. 5 (Înv; fig) Întocmire a unui plan. 6 (Înv) Reprezentare printr-o icoană. 7 (Înv) Schițare a planului unei clădiri. 8 (Îrg) Zugrăvire. 9 (Îrg) Prezentare. 10 (Îrg) Descriere. 11 (Îrg) Înfăptuire. 12 (Îrg) Creare. 13 (Mol) Alcătuire. 14 (Mol) Procurare a unui lucru. 15 (Înv) Întruchipare a ceva. 16 (Înv) Întrupare. 17 (Înv) Îndeplinire. 18 (Înv) Luare a chipului cuiva sau a ceva. 19 Comparare cu ceva sau cu cineva. 20 Asemănare cu ceva sau cu cineva. 21 (Îvp; ccr) Aspect. 22 (Îvp) Reprezentare. 23 (Îvp) Simbolizare. 24 (Îvp) Caracterizare. 25 (Îvp) însemnare. 26 (Îvp) Echivalare. 27 (Înv) Înfățișare. 28 (Înv) Manifestare ca cineva sau ca ceva. 29 (Rar) Comportare după modelul cuiva. 30 Construire despre sine a unei imagini prea măgulitoare. 31 Chip. 32 (Înv) Imagine. 33 (Înv; îlv) A-și face ~ A-și imagina. 34 Ficțiune. 35 Plăsmuire. 36 Fantasmagorie. 37 Halucinație. 38 Himeră. 39 Fantomă. 40 (Înv) Născocire. 41 (Înv) Motiv inventat. 42 Idee. 43 Gând. 44 Opinie. 45-46 (Îe) A-și face ~ri A intra la griji sau la bănuieli. 47 (Îs) O ~ de Un fel de... 48 (Îas) Ceva asemănător cu...

Septimiu Prenume masculin modern, reluat din istoria romană, Septimiu reproduce lat. Septímius, nume cunoscut mai ales datorită împăratului Lucius Septimius Severus. Cu siguranță mai vechi decît purtătorul care i-a adus faima, Septimius, fem. Septimia (la noi forma de feminin este mai rar folosită), este o formație pe baza numeralului ordinal septimus „al șaptelea”, de la septem (continuînd forma latinească, rom. șapte este înrudit, în ultimă instanță, cu gr. heptá, rus. semi, engl. seven, germ. sieben etc.). Asemenea nume, care inițial arătau ordinea nașterii copiilor, erau obișnuite la multe popoare și apar și la noi astăzi (→ Octav, Pompiliu etc.). ☐ Germ. Septimus, Septimius, it. Settimio etc. ☐ L. Septimius Severus, 146 – 211 (împărat din 193), întemeietor al dinastiei Severilor, a purtat campanii împotriva părților și în Britania, unde își găsește moartea; se remarcă prin reorganizarea armatei, îmbunătățirea situației sclavilor și înfrumusețarea Romei (un edificiu monumental pe Palatin, construit pe șapte planuri, de unde și numele it. settizonio, Arcul lui Septimiu Sever etc.).

atașant, -ă adj. Captivant ◊ „[...] J.V., și el foarte atașant în rolul unui personaj-invadator, gălăgios, fanfaron.” R.l. 9 X 82 p. 2. ◊ „Că acest actor de excepție [...] place, captivează, e atașant – cum se zice – chiar și în asemenea situații penibile. De ce?” R.lit. 9 II 84 p. 17. ◊ „Astăzi, opera se așează în prim-plan ca una dintre cele mai atașante și mai semnificative ale acestui secol.” R.lit. 21/93 p. 22; v. și 42/93 p. 22 (din fr. attachant)

FAȚETĂ ~e f. 1) Suprafață plană a unui corp. 2) Față șlefuită a unui corp. 3) fig. Aspect specific. ~a problemei. ~ele situației. 4) tipogr. Placă groasă de fontă de care se fixează un clișeu cu plăcile de stereotipie. /<fr. facette

unison, distanță intervalică zero sau, altfel spus, intervalul* de primă*, obținut prin suprapunerea a două sunete cu înălțimi (2) identice. U. este considerat a fi o consonanță* perfectă, creând deseori sentimentul sonor al existenței unui singur sunet (senzația acustică cu atât mai pregnantă cu cât sursele sonore ce emit cele două sunete sunt mai apropiate din punct de vedere timbral*). U. joacă un rol esențial în conturarea concepției muzicale de eterofonie*, pe baza lui realizându-se unul din cele două momente fundamentale ale discursului eterofonic – momentul suprapunerii, al coincidenței celor două sau mai multor planuri melodice. El poate să se constituie într-un efect sonor remarcabil alternându-se cu situații acordice dense. Pe un u. se poate crea o tensiune paroxistică – ca urmare a a senzației de maximă acumulare – sau invers, de supremă relaxare, limpezită prin consensul general al vocilor (2). Poate fi utilizat în orchestrație* (dublaje ale instr. la u.), armonie (III, 1, 2) sau polifonie* (sublimarea unor structuri verticale), eterofonie.

POTSDAM, oraș în NE Germaniei, centru ad-tiv al landului Brandenburg, situat pe râul Havel, la 27 km SV de Berlin; 130,4 mii loc. (2002). Port fluvial. Ind. constr. de mașini (locomotive, reparații de nave fluviale), electrotehnică (echipament electric), chimică (filme fotografice, medicamente), instrumentelor de precizie, textilă și alim. Muzee; parcuri. Studiourile cinematografice „Defa”. Centru turistic. Vechea reșed. a regilor Prusiei. Castel (sec. 17), refăcut în stil neoclasic în sec. 18; parcul și castelul Sans-Souci (1745-1748), în stil rococo german, reșed. favorită a lui Frederic II; Neue Kammern (1747); Bildergalerie (Galeria de Artă, 1755-1763); Neues Palast (Noul Palat, 1763-1769); Poarta Brandenburg (1770); Nikolaikirche (1830-1837); Primăria (sec. 18). Menționat documentar în 993 ca două mici așezări pescărești slave, numite Pots și Dubis, iar apoi, într-un hrisov din 1317, ca o singură localitate cu numele de Potzdamp. Oraș (din sec. 14), a devenit reședința de vară a Hohenzollernilor. Reședința principilor-electori de Brandenburg (din 1640). A fost distrus aproape în întregime în timpul celui de-al Doilea Război Mondial și refăcut ulterior. – Conferința de la ~, s-a desfășurat în Palatul Cecilienhof, între 17 iul. și 2 aug. 1945, cu participarea șefilor de state (nu au participat M.I. Kalinin și regele George V) și guverne (H. Truman, I.V. Stalin, W. Churchill – înlocuit cu C. Atlee) și a miniștrilor de Externe ai U.R.S.S., S.U.A. și Marii Britanii, care au luat hotărâri cu privire la reglementarea situației postbelice în Europa (în special statutul și frontierele Germaniei și Austriei, precum și reparațiile, planurile politice și teritoriale pentru Europa de Est, continuarea războiului cu Japonia).

ridicat², ~ă a [At: CORESI, EV. 174 / V: (îvp) răd~, a~, (înv) ard~ / Pl: ~ați, ~e / E: ridica] 1 Luat de jos (și dus în sus, susținut cu brațele, cu spinarea etc.). 2 Luat în mână (sau în brațe) Si: înălțat, săltat. 3 Tras în sus. 4 Împins în sus. 5 (D. poduri, mobile, bariere etc.) Suspendat (1). 6 (D. pânzele unei corăbii) Întins (pe catarg). 7 Așezat (mai) sus. 8 Așezat peste ceva. 9 (Îvr; fig) închinat. 10 (Înv; fig) Adus jertfa. 11 (D. o parte a corpului omenesc) Îndreptat în sus. 12 (D. o parte a corpului omenesc) Dus (mai) sus. 13 (D. mânecile sau poalele hainelor) Suflecat. 14 (Înv) Scos cu efort. 15 (Înv) Răsărit². 16 (Înv; fig) Anulat (2). 17 (Înv; d. o prăvălie, un local public etc.) închis. 18 (Înv; d. o situație dificilă) Încheiat. 19 (Înv; d. o situație dificilă) Amânat (1). 20 (Fig) Răpit. 21 (D. obiecte sau persoane) Transportat. 22 (D. o tabără, un lagăr, o stână etc.) Desfăcut și mutat în altă parte. 23 (D. masă) Strânsă. 24 (D. masă) Sfârșită. 25 Arestat (2). 26 Luat în primire. 27 (D. un impozit, o dare etc.) Adunat (2). 28 (D. o sumă de bani) Încasat. 29 (D. o gardă sau o santinelă) Scoasă din post și înlocuită. 30 (Înv) Mutat. 31 (Înv) Alungat (4). 32 (Înv; d. animale care se vânează) Gonit (2). 33 (Înv; d. o acțiune) Început. 34 Sculat de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). 35 (D. vârful degetelor sau călcâi) Săltat de la pământ. 36 Sculat în șa, sprijinind picioarele în scări. 37 Detronat. 38 Salvat. 39 (D. un obiect aplecat sau culcat) Așezat drept. 40 (D. un obiect aplecat sau culcat) Îndreptat. 41 (Înv) Înviat. 42 (Azi) Însănătoșit. 43 Trezit. 44 (D. clădiri, copaci etc.) Înălțat. 45 Conturat (1). 46 Înălțat în văzduh. 47 (Îvr) Clarificat (4). 48 (D. aștri, pex, d. lumină, zori etc.) Suit pe bolta cerului Si: răsărit². 49 (D. nori, fum, praf etc.) Înălțat. 50 (D. negură, ceață etc.) Risipită. 51 (D. rouă) Evaporat (1). 52 (D. obiecte cufundate într-un lichid) Ieșit la suprafață. 53 (Înv; fig) îndreptat (din punct de vedere etic). 54 Înnobilat (din punct de vedere moral). 55 Urcat. 56 Cățărat (1). 57 Încălecat. 58 (Îs) ~ prin cineva Ajuns la o situație (prin cineva). 59 (D. un drum, o cărare etc.) Care duce în sus. 60 Situat pe o poziție socială mai înaltă. 61 (Fig) Impus în fața altora. 62 (Fig) Ajuns la putere. 63 (D. valori sociale, morale etc., pex, d. persoane) Promovat la o treaptă superioară. 64 (D. valori sociale, morale etc., pex, d. persoane) Ajutat să progreseze. 65 Evoluat (4). 66 Pus pe o treaptă mai înaltă (din punctul de vedere al aprecierii, al respectului). 67 Înălțat în grad, în rang. 68 (Îvp) Numit. 69 (Înv) Preamărit. 70 (D. copii, pex, d. puii de animale) Crescut (4). 71 (Fig) Ivit. 72 (Fig) Dezvoltat (5). 73 (Fig) Format². 74 (Înv; adesea urmat de complinirile „de vârstă” sau „la vârstă”) Îmbătrânit. 75 Crescut în înălțime. 76 (D. preț) Mărit. 77 (D. marfa) Scumpit. 78 (D. marfa) Confiscat². 79 (Mat; îs) Număr ~ la (o) putere (sau, înv, la o potentă) Număr înmulțit cu el însuși de câte ori arată exponentul. 80 (Mat; îs) Număr ~ la pătrat Număr înmulțit cu el însuși. 81 (Mat; îs) Număr ~ la cub Număr înmulțit cu pătratul său. 82 (D. o sumă) Valoros. 83 (D. o sumă) Mare (din punctul de vedere al cantității). 84 (D. o sumă) Cifrată la... 85 (D. o construcție, un monument etc.) Zidit. 86 Creat² (1). 87 Înființat. 88 (Mat; îs) Perpendiculară ~ă Dreaptă perpendiculară trasată pe o altă dreaptă sau pe un plan. 89 (Top; îs) Plan ~ Poziția punctelor dintr-o regiune detenuinată prin măsurători și reprezentată pe un plan. 90 Stârnit. 91 Produs. 92 (Înv; îs) Război ~ Război pornit. 93 (Înv; îas) Război purtat. 94 (Îe) Problemă ~ă Situație nou creată care trebuie rezolvată. 95 (D. sunete) Răsunător. 96 (Îs) Glas ~ în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva) Atitudine luată în favoarea (sau împotriva) cuiva (sau a ceva). 97 (Rar) Relevat. 98 (Îs) Problemă (sau o chestiune) ~ă Problemă pusă în discuție. 99 Reproșat. 100 (Îvr) Manifestat. 101 (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin prepoziția „împotriva”, înv „asupra”, „pre”, „spre”) Opus. 102 (D. oameni, pex, d. popoare, țări, clase sociale etc.; adesea cu compliniri introduse prin pp „împotriva”, înv „asupra”, „pre”, „spre”) Răsculat. 103 (D. voce, ton) Răstit. 104 (D. o colectivitate; șîs ~ în picioare sau în sus) Mobilizat. 105 (D. oameni; îs) ~ în arme Înarmat. 106 (Îas) Pornit la luptă. 107 (D. vapoare; îs) Cu ancora ~ă Pornit² în larg. 108 (D. oameni; îas) Pornit² pe mare. 109 (Îs) Cu mâinile ~e (către cineva) Predat². 110 (Îs) Cu capul ~ Sfidător. 111 (Pex; îas) Răzvrătit². 112 (Îas) Revenit² dintr-o situație proastă Si: redresat². 113 (Îs) Cu nasul ~ sus (sau mai sus decât se cuvine) Înfumurat². 114 (Îas) Obraznic. 115 (Îs) Cu sprâncenele ~e Mirat. 116 (D. păsări) Înălțat² în văzduh.

închipuit, ~ă a [At: (a. 1852) URICARIUL III, 255 / Pl: ~iți, ~e / E: închipui] 1 Care s-a imaginat pe sine într-o anumită situație sau împrejurare. 2 Plăsmuit cu mintea, cu fantezia. 3 (D. o imagine) Proiectat². 4 (Înv; fig; d. un plan) Întocmit². 5 (Îrg) Reprezentat printr-o icoană. 6 (Înv; d. planul unei clădiri) Schițat². 7 (Îrg) Zugrăvit². 8 (Îrg) Prezentat². 9 (Îrg) Descris². 10 (Îrg) Înfăptuit².11 (Îrg) Creat². 12 (Mol) Alcătuit². 13 (Mol) Procurat². 14 (Înv) Care a luat chipul cuiva. 15 (Înv) Asemănător cu cineva. 16 Transformat în... 17 Care este ca cineva sau ca ceva. 18 Asemănat cu cineva sau cu ceva. 19 (Înv) Care se comportă ca cineva. 20 (Înv) Care se conduce după cineva. 21 (Îvp) Reprezentat². 22 (Îvp) Simbolizat². 23 (Îvp) Caracterizat². 24 (Îvp) Echivalat². 25 Care a fost produs de imaginație Si: fictiv, imaginat, inventat, ireal. 26 Ideal. 27 Himeric. 28 (D. oameni) Care are o părere foarte bună despre sine Si: încrezut, înfumurat, îngâmfat.

CĂPĂTUIRE s. f. Acțiunea de a se căpătui, obținere a unei situații (prin mijloace condamnabile); căpătuială. (Familiar) Căsătorie. Domnul colonel își sorbea ultimele picături din cafea, istorisind cucoanei planul făcut cu căpătuirea nepotului lor, locotenentul Cireș. BUJOR, S. 141.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2) (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); (prin restricție) armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) (= lucrurile primite în dar se iau așa cum sînt, fără să se mai țină seamă de defecte). ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = persoană hărțuită, muncită de toți; problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) dintr-o situație mai bună într-una mai rea. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La paștile cailor (sau calului) = niciodată. O fugă de cal = o distanță nu prea mare. Calul dracului = baborniță; vrăjitoare. ♦ Compus: cal-putere = unitate de putere egală cu 75 de kilogrammetri pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1): a) aparat de gimnastică pentru sărituri; b) piesă în forma unui cap de cal la jocul de șah. 3. Compuse: calul-dracului sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă = libelulă; cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus). – Lat. caballus.

CAL, cai, s. m. 1. Animal domestic erbivor, cu copita nedespicată, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus); p. restr. armăsar castrat. Calul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) = lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) cal de poștă = a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. Cal de bătaie = a) persoană hărțuită, muncită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A face (sau a ajunge) din cal măgar = a face să ajungă (sau a ajunge) într-o situație mai rea de cum a fost. A visa (sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) = a-și închipui (sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. La Paștele cailor = niciodată. O alergătură (sau o fugă) de cal = o distanță (destul de) mică. Calul dracului = femeie bătrână și rea; vrăjitoare. ◊ Compus: cal-putere = unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 de kilogrammetri-forță pe secundă^[1]. 2. Nume dat unor aparate sau piese asemănătoare cu un cal (1); a) aparat de gimnastică; b) piesă la jocul de șah de forma unui cap de cal (1). 3. Compuse: (Entom.) calul-dracului (sau calul-popii, cal-turtit, cal-de-apă) = libelulă; (Iht.) cal-de-mare = mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului; căluț de mare, hipocamp (2). (Hippocampus hippocampus). – Lat. caballus.

cal sm [At: COD. VOR. 122/13 / Pl: cai / E: ml caballus] 1 Animal domestic erbivor, imparicopitat, folosit la călărie și la tracțiune (Equus caballus). 2 (Prc) Armăsar castrat. 3-4 (Îe; șîs) (A fi sau a ajunge) ~ de poștă (sau de curse) (A fi) om întrebuințat la toate. 5-6 (Îae; îas) (A fi) om muncit peste măsură. 7-8 (Îe; șîs) (A fi) ~ de bătaie (A fi) persoană hărțuită, muncită (de toți). 9-10 (Îae; îas) (A fi) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu în prim-plan. 11 (Îe) A face (sau a ajunge) din ~ măgar A face să ajungă sau a ajunge într-o situație mai rea decât cea inițială. 12-13 (Îe; șîs) (A visa sau a vedea, a spune) cai verzi (pe pereți) (A-și închipui sau a spune) lucruri imposibile, de necrezut. 14 (Îlav) La Paștele cailor Niciodată. 15 (Îs) O alergătură (sau o fugă) de ~ O distanță (destul de mică). 16 (Îs) ~ul dracului Femeie bătrână și rea. 17 (Îas) Vrăjitoare. 18 (Ent; reg; îas; șîs ~ul-popii, ~-turtit) Libelulă. 19 (Îc) ~-putere Unitate de măsură pentru putere, egală cu 75 kilogrammetri forță pe secundă, folosită pentru a exprima puterea unui motor. 20 (Șîs) ~ cu mânere Aparat de gimnastică. 21 Piesă la jocul de șah care are forma unui cap de cal (1). 22 (La mori) Una dintre cele două bucăți de laț, care împreună cu spetezele, țin coșul și alcătuiesc scara coșului. 23 (La mori) Aparat de lemn prin care se ridică sau se coboară piatra morii pentru a face făina mai mare sau mai măruntă Si: armăsar. 24 Una dintre grinzile perpendiculare pe direcția punții morii, pe care se reazemă unul dintre capetele punții. 25 (La mori) Grindă pe care este așezat scocul. 26 Fiecare dintre bârnele de la acoperișul casei care se află sub al patrulea căprior și care se îmbucă la capete cu alte bârne numite iepe, formând împreună scaunul podului. 27 (Reg.: la războiul de țesut) Împiedicătoare de la sulul dinapoi. 28 (Reg.) Aparat de lemn pentru depănatul bumbacului. 29 Suport pentru lemnele de foc (de pe vatră). 30 (Agr.: lpl) Prese ale mașinii de treierat care scutură paiele de boabe și le evacuează. Vz. scuturător. 31 Nume ale unei figuri a jocului de copii ~ în buși. 32 (Ast; art) Constelația Leului. 33 (Trs; înv) Cantitate de pește care cât se putea încărca pe un cal. 34 Nume al unui dans țărănesc. 35 Melodie după care se execută acest dans. 36 ~-de-mare Mic pește marin cu capul asemănător cu cel al calului (Hippocampus hippocampus). Si: călușel (3) -de-mare, căluț-de-mare, (liv) hipocamp (7). 37 (Bot; reg.; îc) Caii-popii Omag (Aconitum napellus).

închipuitor, ~oare [At: DOSOFTEI, V. S. 180/2 / Pl: ~i, ~oare / E: închipui + -tor] (Înv) 1-2 smf, a (Persoană) care-și face o părere sau o imagine despre cineva sau ceva. 3-4 smf, a (Persoană) care se imaginează pe sine într-o situație sau împrejurare. 5-6 smf a (Persoană) care plăsmuiește ceva cu mintea, cu fantezia. 7 smf Persoană care face un plan. 8 smf Persoană care face schița unei zidiri. 9 smf Persoană care pictează un tablou. 10 smf Persoană care arată. 11 smf Persoană care descrie. 12 smf Persoană care înfăptuiește. 13 smf Persoană care creează. 14 smf Persoană care o imită pe alta. 15 smf Persoană care o simbolizează pe alta. 16 sm (Înv) Reprezentant.

răsturna [At: CORESI, EV. 135 / V: (reg) ~tor~, ~una / S și: res~ / Pzi: răstorn / E: răs- + turna] 1 vt A deplasa un corp din poziția lui normală, făcându-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu partea de deasupra în jos. 2 vt A culca la pământ Si: (îrg) a răntuna (1). 3 vt (Îe) A ~ brazda, pământul etc. A ara (1). 4 vt (Îe) A ~ casa (cu susu-n jos) A produce dezordine mare. 5 vt (Reg; îe) A i se ~ (cuiva) rânza A i se face greață. 6 vt A întoarce un vas, un recipient etc. cu fundul în sus, pentru a face să cadă sau să curgă conținutul Si: a vărsa. 7 vt (Îe) A ~ o băutură (pe gât) A bea repede, pe nerăsuflate. 8-9 vtr A (se) rostogoli (1). 10 vt (Fig) A schimba o situație veche, înlocuind-o cu una nouă, total diferită. 11 vt A da unui lucru altă formă sau alt aspect. 12 vt A modifica. 13 vt A înlătura dintr-o situație înaltă sau dintr-un post de conducere. 14 vt A desființa o organizație, o stare de lucruri, un plan, o concepție, o teorie etc. Si: (înv) a distruge (1), a nimici. 15 vr A se așeza într-o poziție comodă, de obicei sprijinit cu spatele de o rezemătoare. 16-17 vtr (D. oameni) A cădea sau a face să cadă dintr-un scaun, dintr-un fotoliu etc. 18 vr (Fig) A se răsfrânge (17).

tangent, ~ă [At: GHEOM. – TRIGON. 7672 / V: (înv) ~nghentă sfi / Pl: ~nți, ~e / E: fr tangent, ger Tangente] 1 sf Dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct. 2 sf (Îlav) În (sau prin) ~ă Tangențial (5). 3 sf (Fam; îe) A scăpa prin ~ă A se eschiva de la un lucru, prinzând momentul potrivit. 4 sf (Fam; îae) A scăpa cu greu dintr-o situație dificilă. 5 sf Funcție trigonometrică egală cu câtul dintre funcția sinus și funcția cosinus. 6 a (D. drepte sau d. planuri) Care atinge o curbă sau o suprafață într-un singur punct.

A CHIBZUI ~iesc 1. tranz. 1) (acțiuni, situații etc.) A judeca luând în considerare eventualele posibilități; a cumpăni; a cântări. 2) (acțiuni) A prevedea din timp, elaborând un plan; a planifica. 2. intranz. 1) A gândi adânc; a cugeta; a medita; a reflecta. 2) A sta pe gânduri. /<ung. képezni

exploata vt [At: CODRESCU, C. II, 231/32 / P: ~plo-a~ / V: (înv) esp~, (îvr) ~ota^[1], sp~ / Pzi: ~tez / E: fr exploiter] 1 (În concepția marxistă; d. proprietarii particulari ai mijloacelor de producție) A-și însuși fără echivalent produsele muncii altora create prin supramuncă. 2 (C. i. terenuri, bogății naturale, întreprinderi producătoare) A obține un profit prin investiții bănești, de muncă etc. Si: a cultiva, a valorifica. 3-4 A trage foloase (în mod abuziv) de pe urma unei persoane, situații etc. Si: a profita, a abuza. 5 (Spc; c. indică întâmplări, situații etc.) A folosi ca sursă de inspirație (în vederea creării unor opere artistice). 6 (În concepția marxistă) A aservi pe plan economic (și politic) o țară, în scopul asigurării de profituri maxime pentru grupurile monopoliste din țara colonizatoare. corectat(ă)

închipui [At: CORESI, EV. 65/13 / Pzi: închipui, ~esc / E: în- + chip + -ui] 1 vr (Ccd) A-și face o părere sau o imagine despre cineva sau ceva. 2 vr A se imagina pe sine într-o situație sau împrejurare. 3 vt A născoci. 4 vt A produce o imagine Si: a proiecta. 5 vt (Înv; fig) A face un plan. 6 vta (îrg) A reprezenta printr-o icoană. 7 vt (Îrg) A face schița unei zidiri Si: a proiecta, a schița. 8 vt (Îrg) A zugrăvi. 9 vt (Îrg) A arăta. 10 vt (Îrg) A descrie. 11 vt (Îrg) A înfăptui. 12 vt (Îrg) A crea. 13 vta (Mol) A alcătui. 14 vta (Mol; pex) A face rost de ceva Si: a procura. 15 vr (Înv) A lua chip de... Si: a se întruchipa. 16 vr (Înv) A lua ființă Si: a se întrupa, (înv) a se împelița. 17 vt (Înv) A îndeplini. 18 vr (Pop ; udp „ca”) A lua chip de... Si: a se metamorfoza, a se preface, a se schimba, a se transforma. 19 vr A se face în chipul cuiva sau a ceva. 20 vr (Înv) A fi ca cineva sau ceva. 21 vr A se compara cu cineva sau ceva. 22-23 vtr (Înv) A (se) asemăna. 24 vr (Înv; ccd) A se comporta ca cineva. 25 vr (Înv; ccd) A se conduce după cineva. 26 vt (Îvp) A reprezenta. 27 vt (Îvp) A simboliza. 28 vt (Îvp) A caracteriza. 29 vt (îvp) A însemna. 30 vt (Îvp) A echivala. 31 vi (Înv) A se gândi la ceva. 32 vi A se gândi să... 33-34 vtr A (se) considera. 35 vr A-și face despre sine o idee prea bună.

MIHAI I (1921-2017, n. Sinaia), rege al României (1927-1930, sub regență și 1940-1947). Stabilit în Elveția. Fiul lui Carol II și al reginei Elena, principesă de Grecia. Căsătorit (iun. 1948) cu Anna de Bourbon-Parma, prințesă de Danemarca, cu care are cinci copii: Margareta, Elena, Irina, Sofia și Maria. La începutul celei de-a doua domnii, deși marginalizat de către „conducătorii statului”, M. a sprijinit campania militară din Est pentru eliberarea Basarabiei și Bucovinei de Nord ocupate de sovietici. În anii 1943-1944, în condițiile previzibilei victorii a Aliaților săi, împreună cu liderii politici ai principalelor partide democrate, unele cercuri din armată etc. întreprind demersuri politico-diplomatice, pe plan intern și extern, pentru ieșirea din război, ruperea alianței cu Germania și alăturarea României Națiunilor Unite. În fața deteriorării rapide a situației de pe front, mareșalul Ion Antonescu refuzând ieșirea imediată din Axă și încheierea armistițiului fără avertizarea lui Hitler, are loc lovitura de stat (23 aug. 1944), prin care M., potrivit atribuțiilor sale constituționale, dispune arestarea lui Ion și Mihai Antonescu, numirea unui nou prim-ministru în persoana generalului Constantin Sănătescu, iar, apoi, printr-o proclamație, se adresează națiunii române, care este anunțată de ruperea relațiilor diplomatice cu Germania și încheierea armistițiului cu Națiunile Unite. Lovitura de stat de la 23 aug. 1944 a precipitat prăbușirea Reichului, mutarea frontului cu 500 km spre vest și implicit scurtarea războiului cu cel puțin șase luni. Ca o recunoaștere a acestui fapt, M. a fost decorat de sovietici cu ordinul „Victoria” (iul. 1945) și de americani cu cea mai mai înaltă distincție de război a S.U.A., Legiunea Meritului, în cadrul de cavaler (mai 1947). La cererea expresă a lui Vîșinski și sub presiunea militară sovietică, M. este nevoit să accepte numirea dr. Petru Groza ca prim-ministru, care formează un nou guvern (6 mart. 1945) a cărui activitate se caracterizează printr-un șir de măsuri antidemocratice. În aceste condiții, M. a încercat să înlăture guvernul Groza, cerându-i (20 aug.) să demisioneze, iar în urma refuzului acestuia, a hotărât să nu mai semneze decretele-legi, urmărind să facă inoperantă activitatea guvernului („greva regală”). Demersul Regelui Mihai (aug.-dec. 1945) s-a constituit în ultima încercare de revenire la un regim parlamentar, cu guvern și opoziție, pe temeiul Constituției din 1923, teoretic încă în vigoare în 1945. Sub amenințarea declanșării unui război civil, M. a fost silit de comuniști să abdice (30 dec. 1947) în numele său și al urmașilor săi și să părăsească țara (ian. 1948), fapt care a marcat suprimarea totală a vieții constituționale în România. A revenit, împreună cu familia regală, pentru prima dată, într-o scurtă vizită în România, cu prilejul Sărbătorilor de Paști (1992); cu ocazia vizitei din 1997, i s-a redat cetățenia română, retrasă în 1948, de către autoritățile comuniste. În cadrul unor misiuni diplomatice, M. a efectuat o serie de turnee în țările europene cu regim monarhic, pentru a susține cauza României de a fi inclusă în NATO.

comisariat sn [At: COSTINESCU / Pl: ~e / E: fr commissariat, rs комисариать] 1-3 Funcția, misiunea sau demnitatea de comisar (2). 4 (Iuz) Secție a poliției orășenești condusă de un comisar (1). 5 (Iuz) Localul acestei secții. 6 (Iuz) Personalul care lucrează la comisariat (4). 7 (Iuz; în fosta U.R.S.S., în 1946) ~ al poporului Minister. 8 (Înv) ~ militar Organ de conducere militară locală de pe lângă fiecare unitate administrativă, care se ocupă de recrutarea și încorporarea celor care trebuie să îndeplinească serviciul militar, precum și cu evidența situației militare a cetățenilor. 9 (Înv) Localul comisarului (8). 10 Structură subordonată unei organizații internaționale care are rolul de a salva anumite probleme apărute pe plan mondial (economice, umanitare, conflictuale).

ORGANIZA vb. I. tr. A orîndui, a așeza, a coordona situația, lucrările, activitatea unui stat, a unei instituții, a unui grup social etc. în așa fel încît să funcționeze organic, lucrînd după un plan adecvat la îndeplinirea unui anumit scop. ♦ A pregăti temeinic o acțiune etc. ♦ refl. A proceda metodic și ordonat în acțiunile sale. [Cf. fr. organiser, it. organizzare].

INDICE, (1, 2) indici, s. m., (3, 4) indice, s. n. 1. Număr sau literă așezată la dreapta și de obicei mai jos decît simbolul valorii unei mărimi sau alt simbol literal. În formula chimică H₂O, 2 este un indice. ♦ Număr, cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții, care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ care trebuie realizat. A realiza planul de stat înseamnă a asigura îndeplinirea prevederilor sale la toți indicii cantitativi cît și calitativi – a respecta cu cea mai mare strictețe disciplina de plan. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2850. 2. Fapt, indicație care sub forma unui număr, a unei formule sau expresii înfățișează (sintetic) aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, situații etc. Indicele cel mai important pentru determinarea productivității muncii este productivitatea pe cap de muncitor. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 4, 63. 3. Index. Indice de autori. Indice de materii. 4. (Fiz.) Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate.

PERSONAJ (< fr. personnage < lat. persona, deschizătură în masca actorilor antici, prin care ieșeau vorbele acestora) Întruchipând o diversitate de tipuri umane, personajele, categorie literară, sînt prezentate în raporturile lor cu intriga operei literare, cu o anumită concepție de viață, cu celelalte personaje, cu atmosfera, cu mediul social etc. Literatura epică și dramatică din secolul al XlX-lea este populată de o mare diversitate de personaje, care constituie o adevărată galerie de tipuri umane. În critică se folosesc mai multe denumiri, aproape sinonime, în legătură cu personajele: erou literar, figură, imagine-personaj etc. Personajele, oricum sînt ele denumite, constituie elementul esențial din operă. De aceea, operele literare se interpretează și se valorifică adesea mai ales după eroi și mai puțin după situații. Capacitatea de a înfățișa omul este diferită pentru fiecare gen obiectiv – epic și dramatic. În operele epice, personajul este surprins pe toate planurile, atît exterior, cît și interior. În dramaturgie, datorită concentrării și condițiilor scenice, analiza directă a personajului de către autor este mai dificilă. Personajul literar a fost conceput și realizat în mod diferit pe parcursul etapelor literaturii. Astfel, în clasicism, personajul se prezintă cu biografia sa completă, cu caracterul definit geometric. Obiectivizarea și consecvența constituie logica personajului, ceea ce a dus la unitatea sa de caracter. În romantism, personajul este construit prin procedee antitetice, iar în literatura realistă, personajele prezintă o mai mare adîncime, cu o bogată viață interioară. În proza epică, mai ales în roman, ca și în dramaturgia modernă, s-au produs o serie de mutații în conceperea și structurarea personajelor, ajungîndu-se pînă la dizolvarea lor. În dramaturgie, personajul, ca imagine a eroului literar, devine întruchiparea scenică a unui rol, ceea ce caracterizează dealtfel artele de spectacol (teatru, operă, cinematografie, coregrafie etc). Imaginea eroului dramatic, întruchipată în imaginea reală, omenească a actorului, se înfățișează spectatorului în mod autonom, fără prezența sau intervenția autorului care în roman, nuvelă, poem sugerează cititorului cum să-i înțeleagă pe eroii epici, le analizează lumea interioară, motivele ascunse ale acțiunii lor. Din faptul că imaginea dramatică a personajului „e însuflețită” doar pe scenă, derivă necesitatea ca lectura unei piese de teatru să fie sprijinită și de vizionarea spectacolului. În evoluția dramaturgiei s-au produs o serie de mutații în modul de a concepe și a realiza personajele. Astfel, în tragedia clasică majoritatea personajelor au trăsături eroice, intruchipînd însușiri ideale de caracter (mîndrie, dîrzenie, curaj, demnitate, sentimentul datoriei ș.a.), care reies din lupta cu destinul, pe cînd în tragedia shakespeariană personajul este conceput și realizat mai complex, frămîntat de probleme de viață, prezentînd și virtuți, dar și slăbiciuni omenești (Hamlet, regele Lear, Macbeth etc.). În drama romantică, în afară de gruparea în simetrie antitetică a personajelor, contrastul de tendințe apare chiar în caracterul unui singur personaj, care este construit tot antitetic (smerenia aparentă a lui Vlaicu vodă, în contrast cu firea lui hotărîtă, dîrză, în conflictul cu doamna Clara). Drama realistă modernă, aducîd pe scenă probleme sociale ale contemporaneității, concretizează conflictele în chipuri de oameni obișnuiți, purtători ai mentalității de clasă, împinși în acțiune de pasiune și idei, care le definesc profilul de oameni ai anumitor epoci, ai unui anumit mediu. Clasificări, în funcție de anumite criterii, diferențiază personajele în fantastice, legendare, alegorice, istorice etc., aceasta de exemplu din punctul de vedere al raportului lor cu realitatea; în principale și secundare, după locul lor în compoziția operei și în pozitive și negative, din punct de vedere etic ș.a.

CATEGORIE (< fr., lat.) s. f. 1. Clasă determinată de obiecte sau de expresii logico-lingvistice avînd funcții de tip designativ și clasificator în planul realității sau al gîndirii. ♦ Noțiune fundamentală a unui domeniu de cunoaștere. ◊ (FILOZ.) Categoriile lui Aristotel = cele 10 categorii: substanța, cantitatea, calitatea, relația, locul, timpul, situația, posesia, acțiunea, pasiunea. Categoriile lui Kant = conceptele fundamentale ale intelectului pur care asigură cadrul cunoașterii. 2. (LINGV.) C. gramaticală = noțiune gramaticală fundamentală care exprimă relații stabilite de vorbitorii unei limbi între elemente ale limbii obiective (ex. gen, număr, persoană, comparație) sau între ei și lumea obiectivă (ex. timp, mod). C.g. reprezintă modul de organizare internă a materialului de forme ale unei limbi. 3. (BIOL.) C. sistematică (sau taxonomică) = fiecare dintre grupele de plante sau de animale asemănătoare și înrudite (clase, ordine, familii etc.). 4. (SPORT) Grupă specială în care sînt departajați sportivii sau echipele după criterii de greutate, vîrstă, sex, clasificare sportivă sau grad de pregătire. 5. (SOCIOL.) C. socială = ansamblu de indivizi care pot fi dispersați, dar care au caracteristici comune recunoscute de societatea în care trăiesc (ex. c.s. a studenților). C. socio-profesională = ansamblu de lucrători delimitat prin tipul de activitate profesională (agricultură, industrie etc.) și prin poziția pe care aceștia o ocupă în activitatea profesională respectivă (patroni, muncitori, funcționari).

JAPONIA 1. Țara Japoniei, „Țara Soarelui Răsare” (Nihon sau Nippon Koku), stat în E Asiei (Extremul Orient), ocupând Arh. Japonez, format din 3.922 ins. aflate în V Oc. Pacific, între 21° și 44° lat. N. Cuprinde 4 mari ins.: Hokkaidō, Honshū, Kyūshū, Shikoku, precum și arh. Ryūshū (ins. pr. Okinawa), Ogasawara (fost Bonin), Kazan Rettō (sau Volcano) și Minami-Tori. Lungimea țărmurilor: 33,4 mii km (țărmuri naturale 24,3 mii km, arficiale 8,8 mii km, guri de râu 0,3 mii km); supr.: 377,7 mii km²; 125,6 mil. loc. (1995). Limba oficială: japoneza (nipona). Religia: șintoistă și budistă c. 80%, creștină (protestanți, catolici) c. 20%. Cap.: Tōkiō. Orașe pr.: Yokohama, Ōsaka, Nagoya, Sapporo, Kyōto, Kōbe, Fukuoka, Kawasaki, Hiroshima, Kitakyūshū, Sendai. Este împărțit în 47 de prefecturi (todōfuken). Relief predominant muntos (83,8% împreună cu dealurile), în care 25 de vârfuri trec de 3.000 m alt. (Fuji Yama, 3.776 m. alt max. a J.). Lanțurile munților de încrețire, formați în Terțiar, li se adaugă 7 lanțuri de munți vulcanici cu 150 vulcani, în parte activi (Asama Yama, Bandai-san, Aso-san, Sakurajima, Azuma-san ș.a.). Seisme frecvente (Gifu, 516 anual), majoritatea de slabă intensitate, care, alături de vulcani, conturează imaginea unei zone labile tectonic, componentă a „Cercului de Foc” al Pacificului. Câmpiile ocupă 15% din terit., mai extinse fiind Kanto (în zona central-estică a ins. Honshū), Sendai (în NE ins. Honshū), Nobi, Setsu (Ōsaka), Ishikari și Tokachi (în ins. Hokkaidō). Clima este tropicală în Ryūkyū, subtropicală în Kyūshū și temperată în restul terit. (mai aspră în ins. Hokkaidō), cu nuanțe imprimate de orientarea reliefului, prezența oceanului și acțiunea musonilor. În V, precipitațiile sunt mai bogate toamna și iarna, pe când în E ele cad mai ales vara. Taifunurile și, uneori, valurile uriașe (tsunami) provocate de seismele puternice se abat asupra insulelor, având efecte dezastruoase în reg. litorale. Râurile, scurte, au un ridicat potențial energetic (în mare parte valorificat), iar lacurile (Biwa, Kasumiga, Saroma) completează peisajul japonez. Vegetație extrem de variată (magnolii, bananieri, arbori de camfor, cedrul japonez, pinul roșu, chiparoși ș.a.). Pădurile ocupă 67,3% din terit. Faună variată (140 de specii de mamifere, 350 specii de păsări, 30 specii de reptile ș.a.), este ocrotită în 27 de parcuri naționale (c. 2 mil. ha), parcuri ale prefecturilor și sute de rezervații, constituind atracții turistice majore (parcul național Fuji-Hakone-Izu este vizitat anual de peste 20 mil. turiști). Țară cu o economie dezvoltată, a doua putere economică mondială după S.U.A., J. are resurse minerale variate, care însă nu asigură decât în mică măsură necesarul de materii prime ale unei ind. complexe, cu înalt nivel tehnologic (J. importă 99,8% din cantitatea de petrol, 90,7% din gazele naturale și 82% din cărbunele de care are nevoie). Ocupă locul 2 pe glob după S.U.A. ca produs național brut și locul 3 pe glob (după S.U.A. și Germania) ca PIB/locuitor. Ind. antrenează 34% din pop. activă și contribuie cu 40% la PNB. J. se află pe unul dintre primele trei locuri pe glob în metalurgia feroasă și neferoasă, electronică, constr. navale (c. 1/3 din totalul prod. mondiale de nave comerciale), de autovehicule, ind. lemnului, mat. de constr., petrochimie, hârtie, textile ș.a. Marile concentrări ind. sunt Kanto (zona capitalei), Kinki (Ōsaka-Kōbe-Wakayama ș.a.), Chukyō (Yokkaichi-Nagoya-Toyohashi) și Kitakyūshū, dar ind. este bine reprezentată în toate centrele urbane. Expl. de huilă (6,9 mil. t, 1994), lignit, petrol, gaze naturale, imn. de fier, mangan, crom, tungsten, molibden, cupru, plumb, zinc, staniu, aur, argint, uraniu, bismut, sulf, germaniu, azbest, sare (toate în cantități moderate). Mare producătoare de energie electrică (906,7 miliarde kWh, 1993, locul 4 pe glob și locul 3 pe glob ca putere instalată în centrale electronucleare), fontă și feroaliaje (73,8 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), oțel (98,3 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), cocs (42 mil. t, locul 2 pe glob), nichel, titan, aluminiu (336,5 mii t, 1994, locul 3 pe glob), cupru brut și rafinat (1,1 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), plumb, zinc (665,5 mii t, 1994, locul 1 pe glob), staniu, magneziu, sulf, utilaje și instalații ind., linii tehnologice, mașini-unelte, tractoare (161,8 mil. bucăți, 1991, locul 3 pe glob), autovehicule (8,68 mil. bucăți autoturisme, 1993, locul 1 pe glob și 2,73 mil. buc. vehicule utilitare, 1993, locul 2 pe glob), avioane și elicoptere, motociclete (2,7 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), aparataj electrotehnic, elemente tranzistorizate, televizoare (9,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), calculatoare, instrumente de precizie și aparate optice, mașini de calcul, ceasuri, aparate foto (12,4 mil. buc., 1994, locul 1 pe glob), frigidere, produse petroliere (300 mil. t/an capacitatea rafinăriilor: benzină 43,9 mil. t, 1994, locul 2 pe glob, uleiuri grele, locul 1 pe glob), acid sulfuric (6,6 mil t, 1994, locul 4 pe glob), sodă caustică (3,8 mil t, 1994, locul 3 pe glob), sodă calcinată, îngrășăminte azotoase, materiale plastice și rășini sintetice (locul 3 pe glob), medicamente, cauciuc sintetic (1,4 mil t, 1994, locul 2 pe glob), anvelope (locul 2 pe glob), celuloză, hârtie și cartoane (10,6 mil. t, 1994, locul 2 pe glob), hârtie de ziar (2,97 mil t, 1994, locul 3 pe glob), cherestea, furnir, placaje, ciment (91,6 mil. t, 1994, locul 3 pe glob), fire și țesături de lână, țesături de mătase, fire și fibre artificiale (locul 3 pe glob) și sintetice (locul 2 pe glob), produse de sticlă și porțelan, țigarete (locul 3 pe glob), lapte, unt, brânzeturi, carne, conserve și făină de pește, margarină, zahăr, vin, bere ș.a. Meșteșuguri; artă tradițională. Terenul arabil reprezintă 15% din supr. țării. Agricultura, protejată (prețurile produselor agricole fiind de 2-3 ori mai mari decât media mondială), asigură 70% din necesarul de alimente al țării (mai ales cu cereale – orezul ocupă 45% din supr. cultivată, legume și fructe). Se cultivă orez (13,1 mil t, 1994), cartofi, batate, taro și igname, soia, trestie și sfeclă de zahăr, ceai (92 mii t, 1997, locul 7 pe glob), tutun, legume (varză, locul 3 pe glob, castraveți, locul 3 pe glob, vinete, locul 2 pe glob), struguri, fructe (mere 1,1 mil. t, 1994), citrice (mandarine 1,5 mil t, 1994, locul 1 pe glob), pepeni, ananas, căpșuni, castane (locul 2 pe glob), arahide. Floricultură dezvoltată. Sericicultură de veche tradiție. Creșterea animalelor este mai puțin extinsă (în 1994 erau 4,99 mil. capete bovine, 10,62 mil. capete porcine, 25 mii capete ovine). Pescuitul este foarte dezvoltat (11 mil. t/an, locul 1 pe glob), produse acvatice (maricultură), balene vânate (locul 2 pe glob). Rețeaua de comunicații este complexă și în continuă modernizare. Transportul feroviar este deservit de trenuri rapide „Shinkansen”, ce leagă întregul arhipelag. Căile ferate traversează numeroase poduri și tunele, între care se remarcă Seikan (53,85 km, cel mai mare din lume), ce leagă ins. Honshū de Hokkaidō. Porturile se numără printre cele mai mari de pe glob (Kōbe, Chiba, Nagoya, Yokohama, fiecare având peste 120 mil. t trafic anual). C. f.: 27.152 (din care 1/3 electrificate). Căi rutiere: 1,13 mil. km (din care 772 mii km asfaltate). Flota comercială: 24,28 mil. t. r. b. (locul 4 pe glob). Moneda: 1 yen = 100 sen. Turism dezvoltat (3,5 mil. loc.), cu numeroase obiective: marea metropolă Tōkyō (cea mai mare aglomerație de pe glob), vulcanii Fuji Yama și Asama Yama, stațiunile de sporturi de iarnă Kamizawa și Sugadaira, Nikko, unul dintre cele mai frumoase orașe ale J., cu cascada Kegon, Ōsaka – supranumită „Veneția J.”, cu templele Temmangu (sec. 10) și Shitennoji (sec. 6), iar, în apropiere de orașul Takarazuka, vechile capitale Nara, cu templul Todaiji (cu marea statuie a lui Buddha din anul 752) și Kyōtō, cu c. 2.000 de monumente de arhitectură (palatele Gosho și Saiho, Pavilionul de aur/Kinkakuji, Pavilionul de argint/Ginkakuji, templul Nishi Honganji, castelul Nijō ș.a.). J. are 2.053 puncte cu instalații de tratament balnear și hoteluri, mai cunoscut fiind Beppu (ins. Kyūshū), cu peste 3.000 de izvoare. J. este a treia mare putere comercială a lumii (după S.U.A. și Germania, în 1994), atât ca volum al exporturilor, cât și al importurilor, înregistrând excedente anuale impresionante atât cu statele Americii de Nord și Asiei, dar și cu țările U.E. (20% din exporturile sale). Export: mașini, utilaje, autoturisme, nave, computere, produse electronice, echipamente industriale diverse (65%), produse siderurgice și metalice (15%), textile, produse chimice, mat. de constr., produse alimentare. Import: combustibili și materii prime (50%), min. de fier și fier vechi, bumbac, cocs, grâu, lemn, orez, zahăr ș.a. – Istoric. Pe terit J., locuit încă din Paleoliticul inferior (ins. Honshū), cultura Jōmon (c. 5000-250 î. Hr.), continuată apoi de cultura Yayoi (250 î. Hr.-250 d. Hr.), în timpul căreia s-a dezvoltat agricultura și a fost introdusă cultura orezului. Potrivit tradiției, Jimmu Tenno, descendent al zeiței soarelui, Amaterasu Omikami, este considerat fondatorul (660 î. Hr.) imperiului japonez. În sec. 4-6, ca urmare a intensificării relațiilor cu China și a ocupării Coreii de Sud, în J. au pătruns confucianismul și budismul, intrând în conflict cu șintoismul, cultul populației băștinașe, budismul reușind, în cele din urmă, să se impună ca religie de stat (594). În epoca Nara (710-794), J. a devenit o monarhie absolută, marcată însă de o îndelungată perioadă de lupte interne pentru putere între marile clanuri. În aceste condiții a avut loc mutarea reședinței împăratului de la Nara (594) la Heiankyo (actualul Kyōto), întărirea autonomiei marilor feudali și slăbirea treptată a autorității centrale. Între 858 și 1192 puterea politică a fost uzurpată de clanul Fujiwara. În 1192, Yoritomo din clanul Minamoto, concentrează întreaga putere de stat în mâinile sale, punând bazele shogunatului (1192-1867), împăratul având doar rolul de suveran nominal. După invaziile eșuate ale mongolilor din 1274 și 1281, criza politică internă s-a accentuat, fiind urmată de o lungă perioadă de bipolarism politic și războaie civile între nordul, cu capitala la Kyōto, și sudul, cu capitala la Yōshino, atingând acum maximul descentralizării politice și fărâmițării feudale. Primii europeni ajunși în arh. japonez sunt comercianții portughezi (1543), care aduc cu ei armele de foc, și misionarii iezuiți (1549-1551 – Francisco Xavier), care introduc creștinismul în J. Devenit shogun în 1603, Ieyasu Tokugawa mută capitala la Edo (actualul Tōkyō), restabilește unitatea imperiului și impune, din 1639, o politică izolaționistă. În 1853, o escadră a S.U.A. sub comanda lui M.C. Perry a intrat în raza portului Edo în timp ce o escadră rusă, comandată de amiralul E.V. Putiatin, a staționat în fața portului Nagasaki, impunând renunțarea la măsurile izolaționiste. În urma tratatelor încheiate de J. cu Marile Puteri (1854 și 1855), porturile nipone au fost deschise pentru comerțul cu străinătatea. În urma revoluției din 1867-1868, are loc înlăturarea shogunatului, restabilirea puterii imperiale și începe epoca Meiji, caracterizată prin realizarea unor importante reforme: abolirea structurilor feudale (1871) și introducerea unor instituții moderne, după model occidental, în special german, care au asigurat dezvoltarea capitalistă a țării, transformând J. la începutul sec. 20 în una din marile puteri militare și economice ale lumii. În 1889, potrivit Constituției, J. este declarată monarhie constituțională ereditară. Tendințele expansioniste ale cercurilor politice conducătoare pe continentul asiatic s-au materializat prin războiul împotriva Chinei (1894-1895), soldat cu anexarea Formosei (azi Taiwan), a ins. Penghu și a războiului ruso-japonez (1904-1905), prin care J. își instituie stăpânirea asupra Manciuriei de Sud, a părții de S a ins. Sahalin și instaurarea protectoratului asupra Coreei, pe care a anexat-o în 1910. În timpul primului război mondial, J. se alătură Antantei, obținând, prin Tratatul de la Versailles, concesiunile germane din China și mandatul asupra fostelor colonii germane din Extremul Orient. În perioada 1918-1922, J. a efectuat o intervenție armată în Extremul Orient Sovietic. Anii de război au impulsionat puternic dezvoltarea industriei, în special a industriei de război și a comerțului. În 1926, Hirohito a devenit împărat. În perioada 1931-1932, J. a cucerit întreaga Manciurie. Devenind, în dec. 4, un stat autoritar, cu tendințe militarist-naționaliste, J. s-a apropiat treptat, după ce a părăsit Societatea Națiunilor (1933), de Germania și Italia cu care a încheiat Pactul Anticomintern (25 sept. 1936), la care, în 1937, a aderat și Italia, punându-se astfel bazele Axei Berlin-Roma-Tōkyō și Pactul Tripartit (27 sept. 1940). În 1938, au avut loc acțiuni armate ale trupelor japoneze în zona lacului Hasan (din U.R.S.S.), iar în 1939, în reg. Halhîn-Göl (din Mongolia). În apr. 1941, J. semnează la Moscova un pact de neagresiune cu U.R.S.S., ceea ce i-a permis ca, la 7 dec. 1941, în urma unui atac surpriză, îndreptat împotriva bazei americane de la Pearl Harbour, să se alăture puterilor Axei în cel de-al doilea război mondial. Datorită unei mobilizări exemplare, a unei rapidități de acțiune și a unei eficiențe remarcabile, J. a obținut o serie de victorii în dauna trupelor anglo-americane, cucerind întinse teritorii din Extremul Orient, sud-estul Asiei și Oc. Pacific, instaurând un regim de ocupație foarte dur. Bătăliile de la Midway (ian. 1942) și Guadalcanal (febr. 1943), au reprezentat o cotitură în desfășurarea războiului, trupele anglo-americane preluând inițiativa. După capitularea Germaniei (mai 1945), în condițiile în care teatrul de război s-a apropiat de terit. J., aceasta folosit ultimele resurse militare și umane, inclusiv atacurile kamikaze. Pentru a pune capăt războiului, S.U.A. a recurs la folosirea primelor 2 bombe atomice asupra orașelor Hiroshima (6 aug.) și Nagasaki (9 aug.), silind guvernul J. să semneze (2 sept. 1945) capitularea necondiționată. La 8 aug. 1945, U.R.S.S. au declarat război J., trupele sovietice ocupând arh. Kurile și ins. Sahalin. La 8 sept. 1951, S.U.A. și Marea Britanie au încheiat un tratat de pace separat cu Japonia, fără participarea U.R.S.S., precum și un acord militar care legaliza, pe timp nedeterminat, staționarea trupelor americane pe terit. J. În oct. 1956, s-a semnat declarația comună sovieto-japoneză, prin care înceta starea de război între cele două state și erau restabilite relațiile diplomatice. Pe baza tratatului încheiat cu S.U.A. (15 mai 1972), în contextul războiului rece, ins. Okinawa a fost retrocedată J., dar americanii și-au păstrat aici bazele militare. În deceniul 6, economia japoneză a cunoscut un puternic reviriment („miracolul japonez”), caracterizat printr-o creștere continuă a PNB, ajungând în 1987, să ocupe locul al doilea în lume (după S.U.A.). Pe plan politic s-au afirmat noi partide, în special Partidul Liberal Democrat, care a dominat timp îndelungat viața politică a țării (1955-1993). În ultimele decenii, situația politică din țară s-a caracterizat prin instabilitate, corupție și scandaluri financiar-bancare (în 1998 a traversat cea mai critică perioadă postbelică). În 1989, în urma morții lui Hirohito, tronul a revenit fiului său, Akihito. Monarhie constituțională, conform Constituției din 3 mai 1947. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral – Dieta – format din Camera Consilierilor și Camera Reprezentanților, iar cea executivă, de un guvern desemnat de Dietă și numit de împărat. 2. Marea Japoniei (Nihon-Kai), mare în bazinul de V al Oc. Pacific, situată între țărmul de E al Asiei, ins. Sahalin (în N), Hokkaidō și Honshū (în E) și arh. Tsushima (în S); 1.062 km². Ad. medie: 1.725 m; ad. max.: 3.742 m. Temp. apei 0-12°C (iarna) și 17-26°C (vara). Salinitate: 27,5-34,8‰. În S comunică, prin str. Coreii, cu Marea Chinei de Est și Marea Galbenă, în N, prin str. Tătară și La Pérouse, cu M. Ohotsk, iar în E prin str. Tsugaru cu Oc. Pacific. Pescuit și navigație intensă. Pr. porturi: Vladivostok, Nahodka (Rusia), Akita, Niigata. Kanazawa (Japonia), Wonsan, Hungnam, Ch’ongjin (R.P.D. Coreeană), Pusan, Ulsan (Rep. Coreea). 3. Groapa Japoniei, mare fosă în NV Oc. Pacific, în E Arh. Japonez; lungime: 680 km; lățime medie: 59 km; ad. max.: 8.412 m. 4. Curentul Japoniei v. Kuro-Șivo.

aleatorică, muzică ~ (aleatorism) (< lat. alea „zar”; engl. aleatoric music, indeterminacy; fr. musique aléatorique), muzică supusă hazardului. P. ex., noțiunea a înglobat vastul câmp de situații din muzica post-serială* (v. și dodecafonie), unde a intervenit indeterminarea, ca o relație de ambiguitate ce tulbură demarcația competențelor dintre compozitor și interpret*. Nu lipsit total de „strămoși”, între care și acea sortisatio (lat.: muzică întâmplătoare) menționată de tratatele sec. 16 (în opoziție cu compositio – lat.: „muzică fixată”), a. se leagă până la un punct de fenomenul larg al improvizației*. Din perspectiva nivelurilor la care operează indeterminarea, se pot distinge două tipuri de situații: 1. Compozitorul își consideră formulată lucrarea o dată cu precizarea structurilor*, lăsând interpretului, în măsură mai mare sau mai redusă, libertatea modului de articulare și de suprapunere a acelor structuri precum și opțiunea asupra duratei operei. 2. Compozitorul propune un plan ferm pentru macrostructura piesei, interpretul având de concretizat nivelul microstructural sau având variate opțiuni pentru configurarea detaliilor la specia de evenimente pe care le articulează în cadrul acelui plan ferm. La acest nivel a. poate afecta unul, mai mulți sau toți parametrii* muzicii, în care se cuprind și specia și numărul instr. sau vocilor (2). Situațiile precedente se pot găsi și reunite în variate proporții, finalitatea fiind aceeași: stimularea capacității de inițiativă a interpretului și/sau obținerea unor sunete sau țesături acustice cu anumite însușiri globale. În evoluția muzicii contemporane, indeterminarea a fost un asalt împotriva serialismului instituționalizat. Reacția s-a conturat mai întâi în sânul școlii amer., unde a fost susținută ideologic de de John Cage. În acest sens a. muzical s-a definit ca un curent artistic. Prin a. au trecut, generând forme de realizare foarte diverse, compozitorii din avangarda muzicală a anilor ’60 și ’70. Indeterminarea, mai precis, aproximarea scriiturii, și-a avut o origine și în interiorul compoziției seriale, după ce practica mai îndelungată a sistemului a scos în evidență inutilitatea aplicării acelui determinism pur, unde fiecare sunet în parte trebuie să fie un element al unui șir controlat. Când s-a observat că, peste o anumită densitate a evenimentelor pe unitatea de timp, structura urmărită se poate obține mai economic prin operațiuni statistice (v. stochastică, muzică), s-a recurs la aproximarea detaliilor, practică larg răspândită în partiturile școlii moderne poloneze. Momentul de maximă implicare a a. a fost reprezentat prin grafism și prin (germ.) Textkomposition, forme de aproximare care justifică greu conceptul european de compoziție (1) și pun sub semnul întrebării dreptul de autor, având mai degrabă contingențe cu libera improvizație* inspirată din jazz* și din tradițiile extra-europ. De altminteri, manifestele unor teoreticieni ai a. (Cornelius Cardew, Michael Nyman) au propus anularea barierelor dintre activitățile muzicale de grup și cele individuale, dintre profesioniști și amatori, dintre condiția de executant și cea de auditor, dintre muzica de concert (1) și cea aspirând la o ecologie sonoră, care să neutralizeze zgomotele nocive ale orașului, în fine, dintre muzica-obiect-de-artă, personal și muzica înțeleasă ca obiect-sonor-pur-și-simplu însuflețit de un grup de oameni. Dar, dincoace de cazurile-limită, care trascend în mod programatic noțiunea de artă, a. muzical este cultivat pe scară largă la ora actuală, ca un corespondent al gândiri care discerne mai multe trepte de situare a realității în spațiul rațiunii, prin forme răspunzând muzical gândirii probabilistice și legilor operaționale ale logicii polivalente.

CAL cai m. 1) Animal domestic erbivor cu copita nedespicată, folosit la tracțiune și la călărie. ~ pursânge. ~ șarg. ◊ ~ de bătaie a) persoană hărțuită de toți; b) problemă de care se ocupă multă lume și care revine mereu pe primul plan. A fi (sau a ajunge) ~ de poștă a fi întrebuințat la toate; a alerga mult. A face (sau a ajunge) din ~ măgar a face să ajungă într-o situație mai rea de cum a fost. La paștele cailor niciodată. A spune cai verzi pe pereți a povesti lucruri nereale. O fugă (sau o alergătură) de ~ o distanță (destul de) mică. ~ul râios găsește copacul scorțos cine se aseamănă, se adună. ~ul bun se vinde din grajd lucrul bun nu are nevoie de reclamă. ~ul are patru picioare și tot se poticnește pot greși și cei deștepți. ~ul de dar nu se caută la dinți (sau în gură) lucrurile primite în dar se iau așa cum sunt, fără să se mai țină seama de defecte. A cunoaște ca pe un ~ breaz a cunoaște foarte bine pe cineva. Vrei, ~ule, orz? nu e nevoie să mai întrebi când vrei să-i faci cuiva bine. 2): ~-de-apă, ~ul-popii, ~ul-dracului libelulă. ~-de-mare pește marin având capul asemănător cu cel al calului. 3): ~-putere unitate de măsură a puterii egală cu 75 de kilograme forță-metri pe secundă. 4) Aparat de gimnastică pentru sărituri. 5) Piesă la jocul de șah ce reprezintă capul și gâtul acestui animal. /<lat. caballus

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite întrebuințări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de ferăstrău = tăișul de metal al unui ferăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de straturi geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

PÂNZĂ, pânze, s. f. I. 1. Țesătură făcută din fire de bumbac, de in, de cânepă etc., din care se confecționează albituri de corp, de pat etc.; bucată din această țesătură. ◊ Pânză de casă = pânză țesută la războiul manual; pânză țărănească. ◊ Loc. adv. Până în pânzele albe = fără încetare, până la capăt; până la ultima limită; necruțător. ◊ Expr. A zări ca printr-o pânză = a nu vedea limpede, a desluși cu greu; a vedea ca prin sită. Ține-te (sau să te ții) pânză (să nu te rupi), se spune pentru a arăta că este vorba de o acțiune grea și de durată, de un lucru care se desfășoară cu mare intensitate și care, pentru a fi rezolvat, cere curaj, răbdare etc. A i se ridica (sau a-i cădea, a i se lua cuiva) pânza de pe ochi = a începe să înțeleagă limpede lucrurile, a înceta să mai privească eronat un anumit lucru, o anumită situație; a i se deschide ochii. (Adverbial) A curge pânză = a curge fără întrerupere. A țese pânzele = a face intrigi. A (i) se încurca cuiva pânza = a nu-i reuși planurile făcute. ♦ Plasă deasă de pescuit. ♦ Fig. Șir, rând (de oameni). ♦ Fig. Șuviță; fascicul. 2. Bucată de pânză (1) cu diferite utilizări; a) țesătură cu care se acoperă fața sau trupul mortului; giulgiu. (Expr.) Parcă i-a luat pânza de pe obraz (sau de pe ochi, de pe față), se spune despre cineva foarte palid sau foarte slab; b) (la pl.) bucată mare de țesătură rezistentă care se fixează de vergelele catargelor unui vas și care, împinsă de vânt, face să înainteze vasul; velă; c) bucată de țesătură deasă fixată pe un cadru, pe care se pictează; p. ext. tablou; d) (în sintagma) pânză de cort = foaie de cort; e) țesătură pe care se proiectează imagini de la un aparat de proiecție; ecran. 3. Țesătură pe care o face păianjenul pentru a prinde prada. 4. Țesătură sau împletitură specială din fire textile sau metalice, folosită în industrie, în laboratoare etc. ◊ Pânză de calc = pânză subțire și transparentă pe care se desenează planuri tehnice. II. 1. Lama sau tăișul de metal al unor instrumente. ◊ Pânză de fierăstrău = tăișul de metal al unui fierăstrău. 2. (Geol.; în sintagmele) Pânză de șariaj = ansamblu de strate geologice mai vechi, deplasate și împinse prin mișcările tectonice peste altele mai noi; suprafața pe care are loc deplasarea unor mase în acest proces. Pânză eruptivă = formă de zăcământ a rocilor vulcanice, rezultată prin consolidarea curgerilor de lave. Pânză de apă subterană = strat acvifer. 3. Desiș (de copaci) lung și îngust (crescut de-a lungul unui drum, al unei ape); perdea. – Et. nec.

omofonie, categorie sintactică [v. sintaxă (2)] ce se referă la simultaneitatea obiectelor sonore (axa frecvențelor*), privită în aspectele de succesiune (pe axa temporală). În sens abstract, o. cuprinde toate posibilitățile de incidență verticală ce se desfășoară numai în relația de simultaneitate a obiectelor, evenimentelor sau chiar a categoriilor sintactice, incluzând atât ideea de densitate sonoră (număr de sunete) în anumite momente determinate temporal (pe axa orizontală), sau pe suprafețe cu diferite dimensiuni, cât și de armonie (III, 1), deci raporturi intervalice* (acorduri*, conglomerate și blocuri sonore) pe care le percepem în starea de simultaneitate. Totodată cuprinde și aspectele ritmice* (și metrice*) care duc la o atare situație (numită izoritmie*, în cazul duratelor* egale). O. se prezintă sub patru tipuri distincte: 1) când se schimbă simultan toate evenimentele (schimbarea a două acorduri fără note comune); 2) când se repetă simultan toate evenimentele (repetarea unui acord); 3) când în limitele unei simultaneități se produc repetari succesive ale acelorași evenimente [o pedală (2) multiplă figurată* ritmic] și 4) când evenimentele nu se repetă (o pedală multiplă nefigurată). Cazul mișcării izoritmice presupune primul și al doilea tip sau îmbinarea celor două (schimbarea a două acorduri care conțin unele sunete comune, cu condiția atacării – repetării – tuturor sunetelor în momentul apariției celui de al doilea acord). Tot o situație intermediară poate apărea între cazul limită al tipului 3, care presupune repetarea evenimentelor fără coincidența momentelor inițiale, și în cazul limită al tipului 4, respectiv o pedală multiplă ce cuprinde o suprafață muzicală foarte întinsă având doar un atac (2) simultan (la început). O asemenea situație ar reclama porțiuni de coincidență și noncoincidență a momentelor inițiale (îmbinare între atacuri simultane și succesive pe aceeași configurație armonică). Bineînțeles se pot găsi tipuri intermediare între toate cele patru situații limită. Extinzând teoria, se observă că ultimul tip este este un caz limită al tipului 2. Tot așa, între celelalte tipuri există o strânsă legătură pe care o conferă, în primul rând, ideea de simultaneitate. Mai mult, din reunirea tipurilor de o., remarcabil prezentată de Șt. Niculescu într-un studiu despre categoriile sintactice ca mulțimi, unde aplică operațiile cu mulțimi la o. (Rev. Muz., nr. 3, 1973), se relevă combinările posibile care reprezintă o multitudine de situații. De asemenea, Șt. Niculescu, în studiul mai sus amintit, definește o. prin referire la monodie (1), arătând că o. „este dilatarea monodiei, adică o distribuție pe verticală (suprapunere) de obiecte peste și în limitele fiecărui obiect al monodiei”. Totodată practica muzicală a demonstrat posibilitatea combinării categoriilor sintactice (să amintim doar îmbinarea monodiei cu polifonia* din care a rezultat monodia (2) acompaniată ce a dominat clasicismul* muzical). Din cele 10 situații distincte (care se detașează din cele 16 posibile – combinări cu repetiție ale celor 4 categorii: monodie, polif., o., eterofonie*) distingem trei situații în care o. joacă rolul principal: omofonia de omofonii (O, O), omofonia de polifonii (O, P), omofonia de eterofonii (O, E) și una în care o. se află pe un plan secundar (de acompaniament*), respectiv monodia acompaniată (M, O). Rolul principal sau secundar este relevant doar în practica muzicală deoarece la nivel abstract (teoretic) în toate combinațiile nu primează nici una din categorii. ♦ Istoria muzicii* și mai ales etnomuzicologia* atestă apariția o. din cele mai vechi timpuri (o dată cu cântul paralel(2) la diferite intervale*). Ea este teoretizată abia după afirmarea armoniei tonale și folosită în special (practic) în combinația cu monodia (monodia acompaniată) deși în epoca de mare înflorire a polif. existau secțiuni izoritmice (la polifoniștii Renașterii*) care constituiau momente de compensație a desfășurării pe orizontală. O gândire evoluat omofonă o găsim tot la un polifonist: J.S. Bach (ale cărui lucrări reprezintă de fapt o simbioză perfectă între combinațiile sonore care privesc atât simultaneitatea cât și succesiunea, respectiv conviețuirea o. cu polif. și cu monodia). Coralele* lui Bach sunt mostre de o., bineînțeles reclamând o gândire armonică, deci pe relații de verticalitate și mai puțin pe ideea de tip de scriitură. Este totuși greu de a detecta de-a lungul istoriei muzicii o perioadă exclusiv omofonă, deoarece o., de la nașterea ei și până în zilele noastre, a apărut în combinație cu celelalte categorii sintactice, jucând un rol capital chiar și în gândirea armonică și în noile tipuri de scriituri aparținătoare sec. 20.

expune [At: VOINESCU II, M. 114/25 / V: (înv) esp~ / Pzi: expun / E: lat exponere după pune] 1 vt (C. i. stări, realizări, fapte etc.) A înfățișa, a relata pentru a lua cunoștință Si: a prezenta, a relata. 2 vt (C. i. ființe, obiecte etc.) A așeza la vedere pentru a atrage atenția publică. 3 vt (Pex) A arăta, a face să fie văzut de toată lumea. 4 vt(a) (Spc; c. i. opere de artă) A prezenta privirii și atenției publicului (într-o expoziție). 5 vt (Fig) A arăta ceva ostentativ. 6 vt (C. i. sentimente, stări, senzații etc.) A descrie, a dezvălui, a da pe față cuiva. 7 vt (C. i. idei, teorii, planuri, probleme etc.) A face cunoscut (prin cuvinte) cuiva Si: a explica (1). 8-9 vtr (Mai ales cu determinări în genitiv sau introduse prin prepoziția „la”) A pune sau a se afla într-o situație neplăcută. 10-11 vtr A fi sau a face să fie supus unui risc, unui pericol, unei boli etc. 12 vt (C. i. obiecte, substanțe, plante etc.) A așeza, a plasa astfel încât să fie supus acțiunii cuiva. 13 vt (C. i. filme, plăci fotografice etc.) A supune acțiunii luminii pentru a obține un clișeu, o fotografie etc.

problematizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: problematiza] 1 Atitudine a cuiva care obișnuiește să complice inutil lucrurile. 2 Punere în discuție a unor idei, a unor situații neclare sau dificile. 3 (Prc) Metodă de învățământ care urmărește declanșarea activității independente a elevului, gândirea și efortul personal ale acestuia. 4-5 Formulare a unor probleme pe care să le rezolve (o lucrare filozofică sau) un plan de cercetare științifică.

INDICE I. s. m. 1. (mat.) semn distinctiv afectat unei litere, reprezentând în același calcul mai multe mărimi analoage. 2. număr, cifră. ◊ cifră dintr-un plan economic ce trebuie atinsă pentru a se realiza un anumit nivel de producție. 3. mărime care caracterizează o proprietate a unei substanțe, a unui sistem tehnic etc. 4. fapt, indiciu care arată aspectul unui fenomen, al unei situații etc. II. s. n. 1. index. ♦ ~ de clasificare = combinație de cifre și litere cu care se notează, într-un sistem de clasificare după conținut, publicațiile. 2. indicator al scării unui instrument de măsură. (< fr., it. indice, lat. index)

CALCUL (< fr., lat. calculus „piatră”) subst. I. S. n. 1. Ansamblu de operații matematice făcute cu scopul de a găsi valorile unor mărimi, fie o anumită expresie matematică (ex. c. valorii numerice a unei expresii algebrice) ♦ C. diferențial v. diferențial. C. integral v. integral. Calculul erorilor v. eroare. C. vectorial v. vectorial. C. variațional (variațiilor) v. variație. C. operațional = capitol al matematicii având ca obiect rezolvarea ecuațiilor diferențiale și integrale prin transformarea acestora în ecuații algebrice. C. tensorial = capitol al matematicii în care se studiază operațiile cu tensori; dezvoltat de G. Ricci-Curbastro începând din 1886, c.t. a permis o formulare concisă a teoriei relativității generalizate. Mașina de c. = mașină pentru efectuarea unora sau a tuturor celor patru operații aritmetice fundamentale, eventual combinată cu mecanisme auxiliare pentru înregistrare sau imprimare (la m. de c. contabile), pentru sortare (la mașinile de statistică) etc. 2. Ansamblu de operații logice și de reguli și procedee de efectuare a acestora, prin care se deduc teoremele unui domeniu al științei. ♦ C. logic = calcul analog celui matematic, efectuat asupra enunțurilor transpuse în formă simbolică, adică transformate în expresii logice (c. claselor, c. predicatelor, c. propozițiilor, c. relațiilor, c. identității.) 3. Combinație, socoteală, apreciere; plan. ♦ C. economic = ansamblu de operații logice și procedee matematice utilizate conform unor anumite reguli în vederea stabilirii și realizării unui scop economic, a alegerii strategiei necesare în funcție de conjuncturile economice previzibile sau a determinării situației economice la un moment dat. II. S. m. (MED.) Concrețiune cu aspectul unei pietricele, care se formează prin precipitarea sărurilor organice sau anorganice în diferite organe (ex. c. renal, c. colecistic); piatră.

PULS (< fr., lat., germ., it.) s. n. Dilatare ritmică fiziologică a arterelor produsă de creșterea volumului de sânge o dată cu fiecare sistolă ventriculară. P. se simte, sub forma unei zvâcniri, prin comprimarea ușoară cu degetul a unei artere situate pe un plan osos (ex. artera radială). La adultul normal, p. este de 60-80 pe minut. Sin. pulsație (1). ◊ P. capilar = apariția anormală a unei unde pulsatile la nivelul capilarelor; se observă în insuficiența aortică. ◊ Expr. A prinde pulsul (unei situații) = a-și da seama (de o situație, de felul cum merg lucrurile).

REVOLUȚIA RUSĂ DIN FEBRUARIE 1917, izbucnită pe fondul contradicțiilor regimului țarist, agravate de înfrângerile din război, a răsturnat țarismul, marcând începutul transformării războiului în război civil. În fruntea mișcării s-a aflat partidul bolșevic. Începutul revoluției l-a constituit greva muncitorilor de la uzina „Putilov” din Petrograd sub lozincile „Pâine”, „Jos războiul”, „Jos absolutismul” (18 febr./3 mart. 1917). La 24 febr./9 mart. a avut loc o mare demonstrație care s-a transformat la 25 febr./10 mart. în grevă politică generală, iar la 26 febr./11 mart., în insurecție. La semnalul insurecției din Petrograd în întreaga șară s-au constituit sovietele de deputați ai muncitorilor și soldaților, organe ale dictaturii proletariatului și țărănimii. Comitetul Executiv al Sovietelor din Petrograd, în conducerea căruia precumpăneau menșevicii și socialiștii revoluționari, a acceptat ca guvernul să fie format de Comitetul provizoriu al Dumei de Stat (constituit în 27 febr./12 mart.). La 2/15 mart. a fost format Guvernul provizoriu, iar țarul Nicolae II a abdicat și a fost arestat. În țară s-a creat o situație politică instabilă, caracterizată prin dualismul puterii: dictatura burgheziei exercitată de Guvernul provizoriu – și dictatura bolșevică, exercitată prin Sovietele de deputați ai muncitorilor și soldaților. Întors din imigrație, Lenin a elaborat „Tezele din aprilie”, în care a formulat planul etapelor următoare. În perioada dualității puterii, bolșevicii au desfășurat o propagandă incisivă în vederea cuceririi maselor, organizând marile demonstrații de la 18 iun./1 iul. și 4/17 iul. 1917, sub lozinca „Toată puterea în mâinile sovietelor”. După reprimarea în sânge a demonstrațiilor din iul., dualitatea puterii a luat sfârșit, întreaga putere fiind preluată de guvernul provizoriu condus de Kerenski, care a fost răsturnat de Revoluția din Octombrie.

campanie sf [At: (a. 1693) FN 15 / Pl: ~ii / E: fr campagne, rs кампания] 1 Totalitatea operațiunilor executate de forțele armate ale unei țări pe un câmp de luptă, într-o anumită perioadă de timp, cu scopuri strategice parțiale. 2 (Îla) De ~ Destinat să fie folosit pe front. 3 (Îs) Piesă de ~ Tren ușor care însoțește o armată în campanie (1). 4 (Îs) Bucătărie de ~ Bucătărie portabilă a unei unități militare. 5 (Îs) Ținută de ~ Uniforma și echipamentul unui militar în timpul unei campanii (1). 6 (Îs) Pat de ~ Pat care se poate strânge, pentru a nu ocupa loc în timpul zilei sau pentru a fi mai ușor transportat. 7 Acțiune înfăptuită după un anumit plan în vederea realizării unei sarcini politice, sociale etc. într-o anumită perioadă de timp. 8 (Pex) Timpul cât durează această acțiune. 9 (Îs) ~ de presă Mobilizare a opiniei publice prin articole publicate în presă, în favoarea sau împotriva unei situații, unei cauze, unei persoane etc. 10 ~ publicitară Promovare prin mass-media a unui produs nou. corectat(ă)

Es gibt im Menschenleben Augenblicke… (germ. „Sînt clipe în viața omului...”) – vers din tragedia Moartea lui Wallenstein de Schiller (act. II, sc. 3). Generalul Wallenstein a fost una dintre figurile războiului de 30 de ani. Rîvnind să ajungă rege al Boemiei, pregătise o acțiune în acest scop. „Sînt clipe în viața unui om”... spunea el celor din anturajul său. Și într-adevăr, pierzînd momentul prielnic, planurile lui s-au năruit. Împăratul Ferdinand a descoperit complotul și Wallenstein, osîndit pentru trădare, a fost omorît chiar de ofițerii din garda sa. „Es gibt im Menschenleben Augenblicke”... e o expresie care se poate aplica în felurite situații: 1) cînd vrem să aducem aminte cuiva de o împrejurare – fericită sau nefavorabilă ; 2) cînd vrem să atragem atenția că anumite momente din viața unui om îi pot aduce ascensiunea, dacă știe să le utilizeze cum trebuie; 3) cînd, dimpotrivă acele momente îl pot prăbuși, dacă nu se folosește de ele, sau dacă le folosește greșit. LIT.

DUALITATE s.f. 1. Calitatea a ceea ce este dublu, care prezintă o natură dublă. 2. (Log.) Raport de opoziție între două funcții logice, astfel încît a doua poate fi obținută prin negarea simultană a valorii celei dintîi și a argumentelor ei. 3. Dualitatea puterii = situație politică instabilă și temporară, care se manifestă prin existența concomitentă a două puteri politice în stat, exprimînd interese de clasă opuse sau interesele a două grupuri politice rivale din cadrul aceleiași clase. 4. (Mat.) Transformare prin care, într-un plan, unui punct îi corespunde o dreaptă și invers. [Cf. fr. dualité, lat. dualitas].

INDICE I. s.m. 1. (Mat.) Semn distinctiv afectat unei litere reprezentînd în același calcul mai multe mărimi analoage. 2. Număr, cifră. ♦ Cifră dintr-un plan economic care trebuie atinsă pentru a se realiza un anumit nivel de producție cantitativ și calitativ. 3. Mărime care caracterizează o proprietate a unei substanțe, a unui sistem tehnic etc. 4. Fapt, indiciu care arată aspectul unui fenomen, al unei situații etc. II. s.n. 1. Index. ◊ Indice de clasificare = combinație de cifre și litere cu care se notează, într-un sistem de clasificare după conținut, publicațiile. 2. (Fiz.) Indicator al scării unui instrument de măsură. [< lat. index, cf. it., fr. indice].

RAPORTA vb. I. tr. 1. a relata unui șef ierarhic sau unei adunări o situație, rezultatul unei activități etc. 2. a stabili un raport între două sau mai multe noțiuni. 3. (mat.) a găsi valoarea pe care o are o mărime, când a doua mărime are o valoare egală cu unitatea. 4. a reprezenta pe un plan, la o anumită scară, elementele unei ridicări topografice. II. refl. a se referi, a face aluzie la ceva. (< fr. rapporter)

MIHAI VITEAZUL, domn al Țării Românești (1593-1601), al Transilvaniei (1599-1601) și al Moldovei (1600). Fiul lui Pătrașcu cel Bun. A urmărit întărirea autorității centrale și consolidarea autorității centrale și consolidarea pozițiilor acelei părți din boierime care îi era credincioasă, în frunte cu boierii olteni. A dat un așezământ prin care țăranii dependenți rămâneau pe moșiile unde erau stabiliți, stăpânii de la care fugiseră nemaiputându-i revendica. În condițiile existenței unei situații internaționale complicate, M.V., înzestrat cu un extraordinar spirit de inventivitate în strategia alianțelor, îmbinând talentul diplomatic cu acțiunea militară, a reușit să pună bazele unui sistem de alianțe antiotomane, capabil să ducă creșterea rolului Țării Românești pe plan extern. Începând războiul de eliberare de sub dominația Imp. Otoman (1594), a atacat cetățile stăpânite de turci pe linia Dunării și apoi a înfrânt câteva oști tătărești și turcești la Putinei, Stănești și Serpătești (1595). Grație atât însușirilor sale de mare strateg, cât și vitejiei și spiritului de eroism, M.V. a învins marea oaste otomană, condusă de Sinan Pașa la Călugăreni (13/23 aug. 1595) și la Giurgiu (oct. 1595). Prin victorioasele campanii antiotomane întreprinse la S de Dunăre (1596, 1598), a încurajat rezistența popoarelor de aici, care năzuiau dobândirea eliberării lor de sub dominația Porții. În 1599 l-a învins pe voievodul Andrei Báthori la Șelimbăr și a pus stăpânire pe Transilvania, iar în mai 1600, după o campanie fulgerătoare, și pe Moldova, realizând prima unire politică a celor trei țări române, intitulându-se „domn al Țării Românești, al Transilvaniei și a toată țara Moldovei”. Deși unirea realizată de M.V. nu a putut dăinui în condițiile istorice din acel timp, ea a reprezentat o expresie firească a legăturilor neîntrerupte – umane, politice, economice, culturale și militare – existente de-a lungul veacurilor între cele trei țări românești. Biruit la Mirăslău (sept. 1600) de nobilimea maghiară, ajutată de imperiali și apoi de poloni, care, ocupând Moldova au pătruns și în Țara Românească, a fost nevoit să se apeleze la ajutorul împăratului Rudolf II. Dar, după ce, împreună cu generalul Basta, a înfrânt armata nobiliară la Guruslău (1601), a fost asasinat (9/19 aug. 1601). A ctitorit cea de-a doua biserică a Mitropoliei ortodoxe de la Alba Iulia. Considerat în epocă, potrivit mărturiilor externe, ca fiind „unul dintre cei mai viteji, puternici, valoroși și înțelepți principi”, M.V., prin opera sa, a întruchipat pentru generațiile ce i-au urmat, simbolul luptei pentru independență și unitate, iar programul său politic și militar a avut un rol covârșitor în formarea conștiinței unității de neam și de limbă a poporului român.

mod (< lat. modus „măsură, regulă, fel”) 1. Formă superioară de organizare a materiei muzicale la nivelul parametrului* înălțime (2), prin dispunerea și succedarea ierarhizată de sunete* și raporturi intervalice (v. interval); m. funcționează – asemenea unui sistem cu autoreglare – pornind în genere de la constantele și variabilele ce decurg din influența unui element cu efect centripetal (centru modal, finală*) și/sau din aceea a unui cadru spațial de congruență (terță*-tricord*, tetracord*, octavă*-octacord*). Aceste elemente, în același timp organizatoare (deci relativ statice) și cu rol de autoreglare (deci preponderent dinamice), nu contrazic implicațiile – încă neelucidate – ale formulelor (I, 3) melodice, care, înaintea afirmării oricăror concretizări grafice sau scalare, au deținut și au reușit să-și mențină și după aceea – uneori prioritar (ca în ehurile* biz.) – menirea funcțională și determinatoare. ♦ În ceea ce privește geneza m., nu se face suficient distincția între o atitudine organicistă și una organizatoare. Cea dintâi se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan instinctiv și de durată imemorială, a rolului ce revine „afinităților” dintre sunete, fie în baza desenului pregnant al formulelor, fie în aceea a forțelor pe care le declanșează tensiunea (chiar micro-tensiunea, ca în cazul ictus(3)-ului) dintre sunete în mișcarea lor (suportul teoriilor atracționiste și energetiste*), fie în aceea a perceperii subconștiente a consonanței (v. consonantic, principiu) sau a (echi-)distanțelor (v. distanțial, principiu) ce se instaurează, începând de la nivelul structurilor minimale (bi-, tri-, tetra-, pentatonice*) și continuând chiar la acela maximal al heptatonicelor*. De remarcat că, evocate în legătură cu stadiile și situațiile de primitivitate ale muzicii, aceste principii beneficiază de o firească punere în ecuație în exclusivitate aproape de către muzicologia* modernă, mai ales cea de orientare comparatistă (v. etnomuzicologie). Cea de-a doua atitudine se întemeiază pe recunoașterea, într-un plan rațional, a rolului organizator al cadrelor de congruență cum sunt: terțele și cvintele (în sistemul chinez), tetracordul (în m. gr.), octava cu subdividerea sa în tetracord și pentacord* (în m. medievale); de aici, afirmarea imediată a centrelor de referință: mese*, finală, confinalis*, tonică*, dominantă* etc. Îndeajuns de vechi și reflectând în egală măsură apariția însăși reflecției despre structura muzicală, în culturile până acum cunoscute și studiate, fără să fi înlăturat, cum spuneam, datele instinctiv-empirice (subsumate, esențializate dar și lăsate doar pe seama mnemotehniei, ca de ex. silabizările de felul to-te-ta ale teoriei gr. (v. greacă, muzică, noane) sau al tereremurilor biz. (v. și cratimă) (1)), aceste organizări în spațiu* ale structurii modale au reprezentat un pas înainte pe calea sistematizării m., în lumina unei atitudini cu marcate predispoziții raționale. Speculativul a ocupat un loc preferențial în lăuntrul amintitei atitudini, sprijinit de altfel și pe dezvoltarea continuă a notației* muzicale, începând cu ant. gr., trecând prin ev. med. și prin Renaștere* și sfârșind, după o predominare a fizicalismului (de c. două sec.), cu epoca modernă (cea din urmă canalizând organizarea spațială a factorilor de congruență spre o strategie de tip geometric: proporții (I, 3), simetrii*, complementaritate). Pusă în fața alternativei pro sau contra formulelor, exegeza actuală înclină pe alocuri spre ideea acțiunii formative și permanent dinamice (și nu doar mnemotehnice) a formulelor. Cadrele tradiționale de congruență apar, în consecință, numai ca expresii spațializate, căzând în sarcina grafiei, ale mobilității interioare a substanței. Dar chiar și în această ipoteză, nu trebuie eliminat aportul operării fructuoase cu însăși aceste elemente proiective, atâta timp cât simulacrele – numite tetracord, pentacord, octocord – și uneori numai ele sunt, ca în mișcarea browniană, aceesibile practicianului și nu o ideală sau chiar ipotetică, invizibilă existență a formulelor-molecule. Or, tot notația este aceea care, în diversele ei înfățișări istoric-geografice, a declanșat noianul de speculații teoretice ce au contribuit enorm la punerea în evidență a structuralității m. prin proiecție spațială, atribute modale devenind și starea autentică și plagală, succesiunea de tonuri* și semitonuri, diviziunile (4) microintervalice*, sunetele de referință, clausulae*-le, sau, mai târziu, cadențele (1). În felul acesta și, uneori, dincolo de organicitatea lor privind dirijarea unei muzicalități primare, formulele au cedat în favoarea schemei, au fost împinse în sfera inferioară a învățării muzicii, refuzându-li-se, de ce să nu recunoaștem, pentru multă vreme statutul unui semn muzical definitoriu. Ar fi fost totuși posibilă această geometrizare, proprie cu precădere culturii europ., atingerea acelei faze necesare de raționalitate sub imperiul căreia a stat evoluția muzicii din ultimul milen.? 1. În noțiunea gr. a armoniilor (III) este cuprinsă oraganizarea într-un tot a unui material sonor unitar, pornind de la cadrul tetracordal. Dacă „armonia” se referă totuși la intervalul de octavă, atunci am putea admite că reuniunea a două tetracorduri de același fel (doric pe mi, frigid pe re, lidic pe do), într-o succesiune descendentă, în cuprinsul acestei octave, ar echivala cu ceea ce înțelegem astăzi prin m., prin scara acestuia. Dacă însă m. gr. erau „formulare”, cum crede Chailley, atunci pentru sistematizarea pe baza octavei a materialului melodic se recurge, în chip excepțional, la mecanismul tropos*-ului. Supraunitatea sistemului modal este conferită în systema teleion* de succesiunea, în aceeași ordine descendentă, a sunetelor luând ca unic etalon tetracordul doric, ceea ce probează, o dată în plus, rolul fundamental al tetracordului. V. greacă, muzică. 2. În noțiunea de eh* a muzicii biz. sunt cuprinse în egală măsură aspectele scalare ale acestor m. și – într-o stare perfect conservată până în muzica psaltică – aspectele formulare, apropiate principiului maqam*, fără de care aceste m. nu pot fi nici cunoscute și nici practicate. La început în număr de opt (conform octoehului), punând accentul în chiar sistematica lor pe autentic și pe plagal – preluând, se vede, ideea de hipo* din armoniile gr. – aceste ehuri sunt într-un număr mai mare, ținând și de apartenența lor la stilurile* stihiraric, papadic și irmologic. Se spune, pe bună dreptate, că sursa originară a acestor m. este muzica siriacă și unele moșteniri micro-asiatice și din Orientul Apropiat, la care se adaugă influențele târzii arabe, persane și tc. (culminând în sec. 18). Nu se poate contesta totuși, mai ales în ceea ce privește teoretizarea acestor m., subterana dar constanta înrâurire a teoriei gr. O adevărată emulație a avut loc între teoreticienii ev. med. occid. și ai celui biz., cu deosebire între umaniștii renascentiști ai ambelor zone culturale în a raporta realitățile modale la sistematizările elinilor. Dacă occidentalii au preluat din E continentului sistemul celor opt m. (gr. deuteros) sau termenii de authentus (gr. authentos) și plagius (gr. plaghios), bizantinii au preluat, dincolo de ceea ce ei înșiși cercetaseră în vechile scrieri și mss., „elenizările” operate în occid.: etnonimia m. (doric, frigic, lidic, mixolidic). Însăși conceperea ascendentă a m. medievale, ce se instaurează și în muzica biz., deși nu a primit până acum o explicație definitivă și unanim acceptabilă, pare să nu mai fie străină de izvoarele orient. ale muzicii biz. dar nici de cele târziu romane elenizate (Boethius), care la rându-le părăsiseră, sub presiunea aceluiași extrem de prolific Orient, fumdamentele clasicismului elin. 3. (lat. modus; it. modo; fr. mode; germ. Tonard, Modus; engl. mode; key; rus. лад) organizarea înălțimilor într-o succesiune ascendentă pe baza înlănțuirii în cadrul octavei, considerată însă permanentă ca un cuplu pentacord + tetracord sau tetracord + pentacord, proprie muzicii gr. și celei occid. până la cristalizarea tonalității (1). ♦ O discuție cu privire la etimologia și înțelesurile termenului m. și ale celor sin. acestuia are o importanță nu doar istorică ci și una ontologică, dată fiind implicarea lor și mecanismele pe care le-au declanșat în gândirea muzicală modernă. După ce Boethius (De institutione musica, IV, 15) întrebuințează denumirea de modi pentru tropi sau toni, adică pentru genul de octavă al armoniilor gr., ev. med. a aplicat termenul modus pentru aceleași „decupări” octaviante ale scării generale diatonice*, dar și pentru gruparea în formații de cvartă-cvintă (species diatessaron) sau cvintă-cvartă (species diapente) a materilaului melodic. Structurile astfel concepute au devenit m. ev. med. occid. Dată fiind indecizia terminologică dintre modus și tonus, în țările de lb. lat. a fost preluată în general denumirea de m., iar cele în care stăpânesc lb. germanice aceea de „ton” (de unde în germ. familia noțiunilor Ton, Tonart și Tongeschlecht; se remarcă totuși în vremea din urmă preluarea, chiar și în muzicologia germ., a lui Modus – de ex. la Bernhard Meier). ♦ Pare neîndoielnic astăzi faptul că m. occid. au evoluat de la formula melodică spre scară. Mai departe și după modelul octoehului bis., m. occid. vot fi tot în număr de opt, menționate fiind pentru prima dată ca atare la Aurelianus Reomensis (Musica disciplina, scrisă c. 850; cap. 8-18. GS I, 39 b ff; – v. și tratatul tipărit sub numele lui Alcuin, GS I, 26 f). Inițial se pare că au fost numai patru: protus, deuterus, tritus, tetrardus dar, având un ambitus de decimă*, s-a impus necesitatea subîmpărțirii lor în autentice și plagale (primele purtând numerele de ordine 1, 3, 5, 7 iar celelalte 2, 4, 6, 8). Genul de octavă, cel aplicat de Boethius, se convertește – în ciuda autorității teoreticianului și a susținerilor sale – într-o schemă ce asociază, e adevărat, în cadrul octavei în principiu, cvarta sau cvinta, sau invers, în așa fel încât două m. (autenticul și plagalul aferent) au ambitus(2)-uri și repercussae diferite dar aceleași finalis. În funcție de succesiunea tonurilor și semitonurilor, se disting trei specii tetracordale și patru specii pentacordale: 1. species diatessaron 1-1/2-1 2. species diatessaron 1/2-1-1 3. species diatessaron 1-1-1/2 1. species diapente 1-1/2-1-1 2. species diapente 1/2-1-1-1 3. species diapente 1-1-1-1/2 4. species diapente 1-1-1/2-1. Fiecare m. se constituia pe câte o specie de cvartă și de cvintă, astfel încât, în cazul autenticului, cvarta (tetracordul) se află în partea superioară iar, în cazul plagalului, în partea inferioară. Această dispoziție alternantă a celor două specii îi conferă m. caracterul neconfundabil, hotărându-i întreg sistemul tonurilor de referință: astfel, deși se sprijină pe același gen de octavă (re-re¹), doricul (protus authentus) și cu hipomixolidicul (tetrardus plagius) nu sunt identice. Numele gr. aplicate m. medievale apar pentru prima dată la Pseudo-Hucbald (De alia musica). Datorită însă confuziei dintre genul de octavă și scările traspozitorii gr., și m. octaviante în accepția medievală, precum și a schimbării de sens (sensul ascendent), etnonimia celor din urmă mai desemnează aceeași zonă a diatoniei. În sec. 16, celor opt. m. li se adaugă încă două autentice și două plagale, căutându-se pentru acestea nume din aceeași lume a triburilor eline: eolic (respectiv hipoeolic) și ionic (respectiv hipoionic); ionicul reprezintă poate, și o asimilare a omonimului ordin din arhitectură, fără, desigur, acoperirea și cu sens etic a respectivei noțiuni, raportate la ceea ce credeau cei vechi despre virtuțile tribului atic. După Glareanus (Dodekachordon) situația structurală a m. este următoarea: doric (starea: aut. nr. tonului: 1 nr. orig.: protus species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: re-re¹ finalis: re recperc.: la): hipodoric (starea: pl. nr. tonului: 2 species diatessaron: 1 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: re recperc.: fa); frigic (starea: aut. nr. tonului: 3 nr. orig.: deuterus species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: mi-mi¹ finalis: mi recperc.: do¹); hipofrigic (starea: pl. nr. tonului: 4 species diatessaron: 2 species diapente: 2 ambitus: si-si finalis: mi recperc.: la¹); lidic (starea: aut. nr. tonului: 5 nr. orig.: tritus species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: fa-fa¹ finalis: fa recperc.: do¹); hipolidic (starea: pl. nr. tonului: 6 species diatessaron: 3 species diapente: 3(4) ambitus: do-do¹ finalis: fa recperc.: la); mixolidic (starea: aut. nr. tonului: 7 nr. orig.: tetrardus species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: sol recperc.: do); hipomixolidic (starea: pl. nr. tonului: 8 species diatessaron: 1 species diapente: 4 ambitus: re-re¹ finalis: sol recperc.: do¹); eolic (starea: aut. nr. tonului: 9 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: la-la¹ finalis: la recperc.: mi¹); hipoeolic (starea: pl. nr. tonului: 10 species diatessaron: 2 species diapente: 1 ambitus: mi-mi¹ finalis: la recperc.: do¹); ionic (starea: aut. nr. tonului: 11 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: do-do¹ finalis: do recperc.: sol); hipoionic (starea: pl. nr. tonului: 12 species diatessaron: 3 species diapente: 4 ambitus: sol-sol¹ finalis: do recperc.: do). În practică, în ciuda sistematizărilor scalare, octaviante, ambitus-ul m. ajungea până la o nonă* sau o decimă: cu un ton sau o terță sub finală și o octavă peste acesta, în cazul autenticului, cu o cvartă sub finală și o sextă* sau septimă* peste aceasta, în cazul plagalului. Insistând într-o zonă sau alta (în funcție de finalis), o melodie este considerată ca aparținând fie autenticului fie plagalului. ♦ Apărută în condițiile monodiei* medievale, teoria m. este aplicabilă, chiar și în condițiile muzicii polif., cu deosebire unei singure voci (2); de obicei tenor(3)-ul sau sopranul (3). În general, regulile contrapunctului* au alte baze (cele ale consonanței* și ale conducerii vocilor) decât bazele structurilor interioare ale m. În plus, renunțarea treptată, în însuși procesul polifonizării (v. musica ficta), la caracteristicile intervalice și funcționale, modale, avea să îndrepte textura muzicală spre dualitatea major*-minoră* cu toate implicațiile decurgând din aceasta. Este și momentul în care se produce și distanțarea terminologică de vechile m., împinse în trecut și devenite astfel m. „eclesiastice” (germ. Kirchentöne). Totuși, cercetările mai noi relativizează dacă nu chiar rectifică această optică, socotind acele dispositiones modorum ale sec. 16 ca fiind o realitate a facturii polif. (Hermelink), iar clausulae-le modale ca ținând seama încă, în același sec., de cuplul autentic – plagal (Meier). 4. Organizări ale înălțimilor în ordine în general heptatonică, parțial diatonică și parțial cromatică*, în ariile de cultură muzicală indiană, persană, arabă și tc., ceea ce mai este cunoscut și sub numele de m. orientale. Două caracteristici sunt relevante în legătură cu aceste m. – ceea ce le deosebește în special de m. (3), dar le apropie întrucâtva de m. (1) și de ehuri: acțiunea principiului maqam și intervenția microintervalelor* (într-o cultură sau alta ca și în epoci succesive) din divizarea octavei. Reperele rămân, ca majoritatea sistemelor modale, pilonii octavei – implicând și sprijinul pe finală și tetracordul. Mai vechi se pare decât impactul teoriei gr. asupra muzicii Orientului Apropiat (cu toate că nu trebuie exclusă preluarea – probantă istoric – de către acestea a pitagoreismului sau a aristoxenismului, știut fiind că, nu numai prin Boethius și Quintilian, ci și prin scriitorii persani și arabi au fost transmise teoreticienilor Europei medievale și renascentiste cu deosebire procedeele de divizare a intervalelor), m. orient. au acceptat de la început atât octava cât și tetracordul drept cadre de congruență*. O teorie a etosului* poate fi descifrată și aici, m. nefiind legat numai de etnos ci și de ordinea cosmică, cu accent suplimentar, specific orient., pe ceea ce am numi astăzi psihologic, pe distingerea de subtile determinări temperamentale și stări sufletești în calitatea lor de componente morfologic-muzicale (ceea ce, să recunoaștem, a dat noi impulsuri ezoterismului medieval). 5. Contextul intonațional al melodiei folc., determinat de scară, ambitus, finală, cadențe interioare și terminale, stabilitate și fluctuație a treptelor, implicit de conturul (ca sumă a formulelor melodico-ritmice) și fluxul melodic descendent și ascendent. Este o definiție ideală și în același timp prolixă. Ideală pentru că, privind cvasitotalitatea datelor microstructurale ale produsului folc., ea nu se aplică, de la înălțimea abstracțiunii ei, nici unei entități muzicale constituite și prolixă pentru că, din latură sistematic-epistemologică, mizează mai mult pe dezideratul elucidării tuturor acestor date în singularitatea și, cu deosebire, în contextualitatea lor (ceea ce în demersul practic-analitic nu s-a făcut, evident, niciodată în chip concertat). Conștientizarea spațiului modal al muzicii folc. pornește nu de la preconcepte, de la scheme și reguli, ci, ca întreg materialul pe care îl reprezintă, de la organicitatea acestuia. Este poate una dintre explicațiile mai firavei conceptualizări a întregului domeniu al muzicii folc., care, din perspectiva culegătorului (v. culegere) și a cercetătorului etnomuzicolog nici nu reprezintă problema principală. O altă explicație este aceea a lipsei punților de legătură cu tradițiile constituite ale teoriei europ. a m. (I, 1, 2, 3), folclorul* și sistemul său modal fiind, indiferent de ascendentul mai mare sau mai mic pe care l-au avut culturile superioare asupra sa, prin definiție spontan, instinctiv, nepragmatic. Aici acționează legile consonanței și ale disonanței, ale afinităților (implicit atractive) dintre trepte, în cadrul unor unor formații melodice care, chiar dacă prin șirul de sunete ating heptatonica, prin osatura și prin forțele interioare își dezvăluie, dimpotrivă, originile pentatonice. De aceea, în m. pop. este dificil, dacă nu imposibil, a găsi principii ordonatoare ce țin de marele ambitus (de octavă, nonă sau decimă), de dipolaritatea autentic-plagal (deși încercări de acest gen nu lipsesc – ex. I. Husti), de raportatea materialului melodic la o dominantă, la o repercussa; dimpotrivă, cu mult mai influente sunt finalele, tendința lor coagulantă pentru restul materialului manifestându-se frecvent în cadrul unui ambitus restrâns, mai ales de cvintă (cadru ce se „deplasează” odată cu centrul – cum arată Paula Carp, Husti, Eugenia Cernea – ceea ce transformă în finale succesive inclusiv acele trepte care, la cadențele interioare, ar putea fi interpretate ca repercussae). Cu toată importanța lor funcțională, finalele unei melodii nu definesc întotdeauna – și tocmai datorită labilității lor – finala m.. Efectul concret al acestei incompatibilități sistematice a m. pop. față de sisteme constituite, cum sunt cele ale m. (I, 3), s-a răsfrânt asupra transcrierii (2) melodiilor pop. Din motive de comparistică urmându-i probabil pe Lach și Hornbostel cu ale lor Gebrauchstonleiter (germ. „scări uzuale”), Bartók propusese transcrierea melodiilor (a tuturora) cu finala sol, ceea ce nu putea să constituie, evident, un mijloc de desemnare a apartenenței lor la un anume m. diatonic originar, pentru a nu mai vorbi doar de minimul beneficiu metodologic în stabilirea înrudirilor melodico-ritmice, a variantelor (I, 1). Resimțindu-i-se schematismul, sistemului de notare cu finala sol i s-au adus în muzicologia românească importante amendamente sau s-a procedat chiar la înlocuirea lui. În primă ipoteză, Drăgoi a propus notarea melodiilor „majore” cu finala sol iar pe cele „minore” relative* cu finala mi. În a doua ipoteză, s-a propus considerarea sfârșitului melodiei ca fiind acela ce posedă finala reală a m., în sens medieval, dar cu deosebire elin (Breazul), considerându-se melosul pop. românesc ca având, prin numeroase trăsături (între care și profilul său precumpănitor descendent) atribute și o filogenie traco-elină; pornind de la constatarea lui Brăiloiu că, în funcție de locul picnonului*, principalele pentatonici sunt perechile pe mi și pe re și perechile pe sol și pe la și acceptându-se ideea osaturii pentatonice a m. heptatonice, s-a optat în transcriere pentru aceste finale. Mai realist decât alte modalități de notare a finalelor, nici acest sistem nu a făcut lumină deplină în natura, organizarea și filogeneza m. pop. În terminologia analitică se întâlnesc cu toate acestea expresii ca: sextă dorică, cvartă lidică, septimă mixolidică, secundă (sau cadență) frigică etc., expresii care, prin convenție, raportează particularitățile modale ale muzicii folc. în exclusivitate la teoria m. (I, 3). O altă problemă ce se găsește numai în faza de început a investigațiilor este aceea a formulelor modale, într-un domeniu în care, chiar dacă formula nu are un caracter normativ sau mnemotehnic, ca în întreg ev. med., are oricum unul generativ și modelator. S-au pus astfel formulele în legătură cu baza pentatonică a m. (prezența acestora fiind marcată de anumite intervale – Brăiloiu) dar și cu funcția lor arhitectonică (Emilia Comișel), cadențial-funcțională (Mîrza) și chiar general-intonațională (Husti). O categorie a m. pop. mult controversată este aceea a m. cromatice, considerate fie constitutive în chiar folc. arhaic, și având în acest caz ca element definitoriu secunda* mărită (Ciobanu), fie de proveniență orient., biz., sau chiar cultă occid. În realitate, marea majoritate a m. constituie pe aceeași finală, prin conexarea disjunctă (v. conjunct) a unor elemente-cadru, de tipul tricordului sau tetracordului natural (ex. tetracordul doric + ionic; lidic + doric etc.) sunt m. cromatice [v. m. (I, 9)]; tot astfel, fluctuația unor trepte, ce nu indică la un moment dat simpla situație de instabilitate a pienului*, canalizează în această măsură m. diatonice spre cele cromatice. ♦ Readucerea modalului în orbita interesului componistic s-a făcut în primul rând pornind de la constatarea naturii modale a muzicii pop. Cântecul și dansul* pop., cu structurile lor fruste, ingenue și aparent inedite la scara valorilor stilistice din imediata apropiere, devenind substanța unei muzici care, în spirit și mijloace, se îndepărta treptat de canoanele tradiționale (Listz, Chopin, Brahms, școlile naționale din sec. 19 și 20), aliniau factura muzicală multivocală* la sugestiile liniei melodice pop. Primul dintre obstacolele ce trebuiau înlăturate era acela al armonizării m., în condițiile predominării unui concept care, născut din însăși negarea prin omofonie* a vechii polif. modale, nu oferea în acea fază (armonia (III, 1) clasic-romantică) decât prea puține soluții practice. Empirismului disocierii în melodic a caracterului modal i s-a adăugat empirismul constituirii unei armonii modale. Nici vechea polif., ea însăși neconformă cu melodia pop., și nici încercările de armonizare – târzii și dogmatice – ale cântului greg. (întreprinse de Școala Niedermeyer) nu au netezit calea unei armonizări modale eficiente, artistice; în afara Școlii Niedermeyer, a unui Respighi sau Stravinski (în faza ultimă a creației sale), muzica greg. nici nu a fost ținta unui interes major care să fi determinat un curs viabil al utilizării modalului, comparativ aceluia declanșat de muzica pop. La rândul lor, armonizările de muzică biz. ( datorate unor Kiriac și P. Constantinescu, ce se numără printre primele din Europa) țin seama de experiența tratării modalului din sfera muzicii pop. – muzică cu care, nu doar prin monodismul ei funciar, cea biz. se și înrudește. Abia școlile naționale ale sec. 20, depășind etapa unui armonism dominant și exclusiv, făcând apel la polif. și în speță la liniarism*, imaginând structuri autonome în care esențele unui m. se pot regăsi la toate dimensiunile și pot influența toți parametrii discursului, au redat modalului, chiar dacă disociat de fundamentul său melodic strict (ex. citatul folc.), un statut independent, l-au pus la temelia unei direcții însemnate de gândire muzicală modernă. 6. Deși, în sine, pentatonica este considerată un sistem (II, 4) se întâlnește, în limbajul uzual, termenul de m. pentatonic, paradoxal, tocmai formațiile cantitativ inferioare acesteia, prepentatonicele, sunt desemnate prin expresia m. prepentatonice. 7. Sin. gamei prin tonuri întregi, gama hexatonică*. 8. Mai vechi decât se crede îndeobște, întâlnit la Glinka, la Rimski-Korsakov și la Ceaikovski, m. ton-semiton pare să aibă origini armonice, mai precis în cromatizarea discursului de această factură. Totuși, frecvența sa în muzica modală a sec. 20 îl apropie încă mai mult și pe bună dreptate, de sfera conceptului modal (la Bartók, Enescu, Messiaen – cel din urmă integrându-l sistemului său de m.) M. ton-semiton (abrev.: t-s) traduce într-o schemă sintetică intervalică specific modală prin tonul* constitutiv și prin semitonul* de conjuncție, provenit în același timp din pien* și din oscilația treptelor modale: formula cromatică întoarsă (v. cromatism) devine un element cu adevărat formular, vehiculator al acestei microstructuri cromatice. 9. Unii cercetători, străini și români (Emilia Comișel, Ileana Szenik) numesc m. acustice trei m. având următoarea scară, de două ori transpozabilă: 1) do, re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do; 2) re, mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, (re) (un „major melodic”) și 3) mi, fa diez, sol, la, si bemol, do, re (mi) (denumit de Pfrogner și m. istric). Coincidența apariției în scară a sunetelor fa diez și si bemol – aceleași pe care le generează seria armonicelor* superioare – nu justifică, terminologic, desemnarea acestora ca m. acustice (au fost propuși, în compensație, termenii de m. infradiatonice – Bardos, sau metadiatonice – Ghircoiașiu); ele sunt m. (1, 5) cromatice naturale, cu puternice rădăcini în folc., rezultând din asocierea de tetracorduri alogene. 10. Entități intervalice fixe, constituite inițial și de regulă în cuprinsul octavei, grupate, în unele situații, în funcție de anumite scheme geometrice și supuse unor operații permutaționale și de transpoziție limitată (redistribuire spațială a elementelor componente ce poate avea ca efect și apariția unor formații neoctaviante), proprii compoziției (2) contemporane. M. sintetizate, cum a numit W. Berger aceste structuri-entități, concentrează o întreagă experiență a modalului și se constituie într-o replică importantă din punct de vedere normativ la adresa sistemului (II, 5) dodecafonic-serial. Cu sistemele (II, 2) modale tradiționale, m. sintetizate au, ca principală legătură, preeminența intervalică (după cum opinează Vieru), vădind chiar unele proprietăți formulare, asupra imaginii succesiunii treptelor (scara). Cealaltă legătură o constituie centrarea – în cadrul octavei – pe o „finală” sau pe mai multe puncte de referință (ceea ce le opune hotărât atonalismului*). Legătura cu ansamblul de operații ale dodecafoniei* și serialismului se întrevede într-o anume autonomie de care beneficiază fiecare element al seriei modale (fapt ce nu contrazice, chiar și în aceste condiții, influența, și nu doar simbolică, a centrului modal); de aici tronsonarea segmentelor modale (ce a intervenit indubitabil în urma asimilării tehnicii similare weberniene); de aici tendința supunerii acestor tronsoane unor procedee care să ducă finalmente la atingerea totalului cromatic (principalele procedee fiind acelea ale complementarității și ale transpoziției limitate, procedee ce asociază, de ex., sunetele m. originar și pe acelea rezultate din inversarea acestuia, dar și diversele tronsoane, rezultate din materialul de bază, în diverse alte combinații). Între formațiile modale ce au premers, istoric și constructiv, m. sintetizate se numără gama hexatonică, m. t-s, m. cromatice și cele așa-zise acustice. M. create de Berger, pe baza secțiunii de aur*, sunt m. de tip sintetic, iar sistemul lor devine o expresie convingătoare a reevaluării gândirii de veche sorginte modală. II. Starea majoră* sau minoră* a tonalității (1) în sensul ei restrâns = m. major, respectiv m. minor; gen (II) al tonalității. Termenii în sine provin din lb. romanice și nu din teoria modală a intonaționalului, ci din m. (III) ritmice [v. și prolatio (2)]. Singură lb. germ. a păstrat termenii dur și moll. Genul tonalității (2) este determinat de poziția terței față de tonică*. Starea majoră sau minoră a m. (I, 3), deși o realitate, este aplicată prin retropolare în raport cu gândirea veche, căci caracteristicele acestora erau hotărâte de către un interval aparte; inserarea ionicului și a eolicului în sistemul lui Glareanus au impus terța mare și mică drept caracteristice, rămânând finalmente singurele intervale care „au făcut carieră” după restrângerea tututor m. la cele două amintite, mai bine zis, la dualitate tonală. III. (în Ars Antiqua) Schemă ritmică aplicată unei compoziții (1) și care nu se schimbă în cuprinsul unei voci (2). Una dintre noțiunile foarte puțin clarificate și intens controversate ale teoriei* muzicii, m. se bazau pe cele două valori* ritmice, longa* și brevis* (v. breve (2)), derivate, după unii teoreticieni, din valorile prozodiei* gr. Cu ajutorul ligaturilor, în notația (III) mensurală (numită și notația modală), m. puteau fi supuse combinărilor, prin treceri de la un m. la altul în conformitate cu așa-numita ordo, ce arăta frecvența și succesiunile schimbărilor schemei ritmică de bază (până la o pauză* ce readucea formula schemei inițiale). Cele șase m., stabilite în sec. 13, au fost categorisite în modi perfecti și modi imperfecti; la primele, valoarea de început corespundea aceleia de încheiere, la celelalte, aceste valori erau necorespondente. ♦ În sec. 15-16, noțiunea servea, alături de tempus [v. timp (1)] și prolatio la stabilirea mensurii (2). Astfel relația dintre maxima* și longa* închipuia modus maior (major) (m. maior perfectus: 1 maxima = 3 longae; m. maior imperfectus: 1 maxima = 2 longae), iar relația dintre longa și brevis închipuia modus minor (m. minor perfectus: 1 longa = 3 brevis; m. minor imperfectus: 1 longa = 2 brevis). Ideea de perfecțiune era, se știe, ezoteric atașată în ev. med. aceleia a simbolului numărului trei, de unde prevalența ternarului* asupra binarului*. ♦ Aflate în fond, ca și sistemul gr. al picioarelor (1) metrice sau sistemelor (II, 6) descoperite în folc., sub incidența unui principiu cantitativ de organizare a duratelor (deși raportul dintre valorile lungă și scurtă, constituit într-un șir discret, premerge sistemului divizionar al sec. 17-18), m. ritmice medievale sunt expresia perenității acestui fel de gândire cu și asupra duratelor. Existența sa latentă revine periodic la o viață istorică reală, ca de ex. în m. ritmice ale Messiaen. Surprinzătoare în cazul celor din urmă este nu atât recurgerea la valorile indivizibile (fiind mai aproape deci de sistemul ant. sau de acela parlando giusto), valori ce proliferează, dimpotrivă, prin adițiune, cât gruparea lor în emtități imuabile – m. ritmice – probând reafirmarea în muzica sec. 20 nu numai a constructivismului ci și a unui de mai înainte așteptat spirit normativ.