BIRUIT, -Ă, biruiți, -te, adj. Bătut în luptă, întrecut într-o competiție, învins, înfrânt. ♦ Fig. Stăpânit de un sentiment puternic, de o patimă etc. – V. birui.

CARTOFOR, -Ă, cartofori, -e, s. m. și f. Persoană care are patima jocului de cărți. – Din ngr. chartophóros (influențat de carte).

CĂLDURĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; faptul că un corp posedă o anumită temperatură; senzație produsă de corpurile calde; temperatură ridicată. 2. (Fiz.) Mărime scalară prin care se exprimă transferul de energie între sistemele fizico-chimice sau între diferite părți ale aceluiași sistem în cadrul unei transformări în care nu se efectuează lucru mecanic; p. ext. parte a fizicii care studiază fenomenele termice. ◊ Căldură specifică = căldură necesară ridicării cu un grad Celsius a temperaturii unui gram dintr-un corp. ◊ Căldură animală = energie calorică rezultată în decursul metabolismului pe seama proceselor de oxidare a substanțelor nutritive. 3. (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte; vreme toridă. 4. (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 5. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. 6. (La pl.) Perioadă din ciclul sexual în care animalele femele manifestă dorința naturală de a se împerechea. – Lat. pop. caldura.

DRAGOSTE, dragoste, s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; iubire, amor. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ◊ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ◊ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi (sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relații amoroase. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĭ.

ÎMPĂTIMI, împătimesc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face pe cineva să sufere, a provoca cuiva dureri. [Var.: împătima vb. I] – În + patimă.

METEAHNĂ, metehne, s. f. (Pop.) 1. Defect, cusur, lipsă, imperfecțiune. ♦ Pasiune, patimă, slăbiciune. 2. Boală, infirmitate, beteșug. – Et. nec.

VICIU, vicii, s. n. 1. defect, cusur, neajuns (de construcție, de funcționare etc.). ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică. ♦ Fig. Pornire nestăpânită și statornică spre rău, apucătură rea, patimă; desfrâu, dezmăț, destrăbălare. 2. Neîndeplinire a unor condiții legale de formă sau de conținut în întocmirea actelor, clauzelor etc. juridice, care duce la anularea valorii acestora. [Var.: (înv.) vițiu s. n.] – Din fr. vice, lat. vitium.

PĂTIMIRE, pătimiri, s. f. (Înv. și pop.) Faptul de a pătimi; patimă, suferință, chin. ♦ Boală. – V. pătimi.

POFTĂ, pofte, s. f. 1. Dorință puternică de a face sau de a obține ceva; năzuință, dispoziție, chef, plăcere. ◊ Loc. adv. Cu poftă = manifestând multă plăcere, cu plăcere. ◊ Expr. A-și (mai) pune pofta în cui, se spune pentru a arăta că cineva este nevoit să renunțe la un lucru mult dorit. Pe (sau după) poftă (sau pofta inimii ori sufletului, voii etc.) = pe placul sau pe gustul cuiva, conform cu dorința cuiva, spre mulțumirea cuiva. ♦ Dorință, impuls sexual; p. ext. dorință exagerată, patimă, viciu. ♦ (Înv.) Lăcomie. 2. Senzație de foame sau de sete; dorință, chef de a bea sau de a mânca un anumit lucru. ◊ Expr. De poftă sau (ca) să-și prindă pofta = în cantitate foarte mică, numai cât să guste. Poftă bună (sau mare!) urare adresată celor care mănâncă sau se duc să mănânce. [Var.: (înv. și reg.) pohtă s. f.] – Din pofti (derivat regresiv).

PASIONAT, -Ă, pasionați, -te, adj. 1. (Despre însușiri, sentimente, acțiuni etc.) Determinat de pasiune, izvorât dintr-o (mare) pasiune; care exprimă (o mare) pasiune. 2. (Despre oameni) Care pune pasiune în tot ceea ce face, care acționează cu pasiune; fervent, entuziast, inimos (3). ♦ Stăpânit, dominat de pasiuni sau de patimi. [Pr.: -si-o-] – V. pasiona.

PASIUNE, pasiuni, s. f. 1. Stare afectivă și intelectuală deosebit de intensă și stabilă, manifestată ca o tendință care polarizează procesele psihice ale omului, determinându-l prin intensitatea efectelor sau prin permanența acțiunii lor. ◊ Loc. adv. Cu pasiune = înflăcărat, entuziast; intens. 2. Înclinație vie, însoțită de plăcere pentru obiectul studiat sau pentru profesiunea exercitată. ♦ Dorință, aspirație. 3. Dragoste puternică față de o persoană (de sex opus). 4. Tendință puternică și nestăpânită însoțită de o preocupare excesivă și obsedantă pentru satisfacerea unor dorințe (reprobabile); patimă, viciu. 5. (Concr.) Ceea ce constituie obiectul unei pasiuni (1-4). 6. Gen muzical înrudit cu oratoriul, dar al cărui text este întotdeauna inspirat din patimile evanghelice; bucată muzicală aparținând acestui gen. [Pr.: -si-u-] – Din fr. passion, lat. passio, -onis, germ. Passion.

PATEMĂ s. f. v. patimă.

PATIMĂ, patimi, s. f. 1. Sentiment puternic și violent care copleșește pe om, întunecându-i adesea dreapta judecată; p. ext. pasiune, iubire excesivă pentru ceva, pornire nestăpânită; suferință morală. ♦ Părtinire, parțialitate; dușmănie, ură. ◊ Loc. adv. Cu patimă = pătimaș. 2. (Înv. și pop.) Suferință fizică, caznă, chin; boală. ♦ (În credința creștină) Patimile Mântuitorului = suferințele îndurate de Isus Cristos. Săptămâna patimilor = săptămâna dinainte de Paști; săptămâna mare. [Var.: patemă s. f.] – Din ngr. páthima.

PĂCAT, păcate, s. n. 1. Călcare a unei legi sau a unei porunci bisericești, abatere de la o normă (religioasă); fărădelege; p. gener. faptă vinovată, greșeală, vină. ◊ Păcatul strămoșesc (sau originar) = (în concepția religiei creștine) greșeala de a fi încălcat interdicția divină de a nu gusta din pomul cunoașterii binelui și a răului, fapt care a atras alungarea neamului omenesc din rai și pierderea stării paradiziace. Păcat capital = păcat considerat de biserică fundamental și din care ar izvorî toate celelalte păcate. ◊ Loc. adj. și adv. Cu păcat = greșit; nedrept, vinovat, neîngăduit, oprit. Fără (de) păcat = nevinovat, corect, drept, legiuit. ◊ Expr. A-și face păcat(e) cu cineva = a face o faptă rea în dauna cuiva, a oropsi, a nedreptăți pe cineva. A intra (sau a cădea) în păcat(e) = a comite o faptă condamnabilă, a greși. A-și spăla păcatul (sau păcatele) = a ispăși o greșeală, o vină. Lasă-mă păcatelor mele (sau lasă-l păcatelor lui etc.) sau la păcatele! = lasă-mă (sau lasă-l etc.) în pace! Păcatele mele (sau tale etc.)! = vai de mine (sau de tine etc.)! A trage păcatul (sau păcatele) cuiva = a) a suporta consecințele greșelii altuia; b) a fi ispitit, tentat să facă ceva. A vorbi cu păcat = a aduce învinuiri nedrepte, a greși, a se face vinovat spunând lucruri neadevărate. (E) păcat (de Dumnezeu) sau e mai mare păcat(ul) = nu se cuvine, nu e drept, nu e bine. ♦ (Înv. și pop.) Canon, osândă, primită pentru ispășirea unei vini. 2. Cusur, defect, scădere; slăbiciune, patimă, viciu. 3. Întâmplare rea; nenorocire, năpastă, pacoste, necaz. ◊ Loc. adv. Din păcate = din nenorocire, spre regretul cuiva. ◊ Expr. A-l împinge (sau a-l îndemna, a duce) pe cineva păcatul (sau păcatele) să... (sau de...) = a simți un imbold spre ceva oprit, a fi îndemnat de un cuget rău, de o slăbiciune. (Exclamativ) Mai știi păcatul! = cine ar putea ști? se prea poate. Păcat că... (sau de...) = îmi pare rău că... (sau de...); e regretabil că... Ce păcat! = cât îmi pare de rău! 4. (Eufemistic) Diavol, drac, naiba. ◊ Expr. Al păcatelor = al naibii, teribil, strașnic, cumplit, grozav. Ce păcatul? sau ce păcatele? = ce naiba? ce dracu? Ba pe păcatele! = ba pe naiba! atât mai trebuie! – Lat. peccatum.

PĂTIMAȘ, -Ă, pătimași, -e, adj. 1. (Adesea substantivat) Cuprins, stăpânit de o patimă, rob al unei pasiuni; p. ext. părtinitor. ♦ Care exprimă, trădează patimă; determinat de patimă; pasionat. ◊ (Adverbial) Vorbește pătimaș. 2. (Înv. și reg.) Bolnav, suferind. – Patimă + suf. -aș.

PĂTIMI, pătimesc, vb. IV. (Înv. și pop.) 1. Tranz. și intranz. A suferi, a îndura, a răbda, a păți. 2. Intranz. A fi bolnav, a zăcea. – Din patimă.

VINERI, vineri, s. f. Ziua a cincea a săptămânii, care urmează după joi. ◊ (În credința creștină) Vinerea Mare (sau a Patimilor, a Paștilor) = vinerea din ajunul Paștilor, în care creștinii țin post sever. Vinerea Mare = sărbătoare ortodoxă în care se prăznuiește Sfânta Paraschiva (la 14 octombrie). ♦ (Adverbial) În cursul zilei de vineri; (în forma vinerea) în fiecare vineri. – Lat. Veneris [dies].

POJAR, (2) pojaruri, s. n. 1. Boală contagioasă (la copii), caracterizată prin apariția unor pete roșii pe piele; rujeolă. 2. (Înv. și reg.) Foc mare; incendiu. ♦ Fig. Lumină purpurie a zorilor sau a amurgului. 3. Căldură mare, arșiță. ♦ Înflăcărare, ardoare, patos; pasiune, patimă. – Din sl. požarŭ.

PORNIRE, porniri, s. f. 1. Acțiunea de a (se) porni și rezultatul ei; plecare. 2. Impuls, îndemn, imbold; p. ext. avânt, elan. 3. Înclinare, predispoziție, tendință. 4. Patimă; înverșunare (împotriva cuiva). – V. porni.

FUROARE, furori, s. f. 1. (Rar) Mânie, furie, delir furios. 2. (Rar) Pasiune violentă, patimă arzătoare; încântare. 3. (Fam.; în expr.) A face furori = a provoca admirație, senzație, mai ales pentru aspectul exterior. – Din fr. fureur, lat. furor, -oris.

FURIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violență. ◊ Loc. adv. Cu furie = extrem de furios; cu putere mare, nestăvilită. ♦ Fig. (Rar) Dorință puternică, patimă, pornire nestăpânită. [Acc. și: furie] – Din fr. furie, lat. furia.

MURI, mor, vb. IV. Intranz. 1. A înceta de a mai trăi, de a mai fi în viață; a răposa, a deceda, a sucomba, a expia. ◊ Expr. A muri cu zile = a deceda în urma unei boli insuficient îngrijite sau în împrejurări^[1] neprevăzute. ♦ (Prin exagerare) A suferi foarte tare, a se simți covârșit de o durere, de un sentiment etc. ♦ (Cu determinări introduse prin prep. „după”) A ține foarte mult la cineva sau la ceva, a-i plăcea nespus, a iubi cu patimă. 2. (Despre plante) A se usca, a se veșteji. 3. Fig. A înceta de a mai fi văzut sau auzit; a se pierde treptat, a se stinge. – Lat. moriri. modificată

TOPI, topesc, vb. IV. 1. Refl. și tranz. A trece sau a face ca un corp să treacă, prin încălzire, din stare solidă în stare lichidă; a (se) lichefia. ♦ Refl. A-și pierde consistența, a se muia (sub efectul căldurii). ♦ Tranz. și refl. Fig. (Despre oameni) A (se) înduioșa, a (se) îmblânzi. 2. Tranz. și refl. (Fam.) A (se) dizolva (în apă sau în alt lichid). ♦ Refl. Fig. A se contopi, a fuziona. 3. Refl. (Despre lumânări; p. ext. despre obiecte supuse acțiunii focului) A se consuma prin ardere; a se mistui. ♦ Fig. (Despre oameni) A slăbi, a se usca, a se vlăgui. ♦ Fig. (Fam.; despre oameni) A se face nevăzut, a dispărea, a pleca. ♦ Fig. A se sfârși, a se prăpădi, a muri (de fericire sau de dragul cuiva). ◊ Expr. A se topi după cineva = a ține foarte mult la cineva, a iubi cu patimă pe cineva. A se topi de râs = a râde grozav, cu mare poftă. 4. Tranz. A supune unele plante textile unui proces metodic de descompunere a tulpinilor lor, prin menținerea în apă, sub zăpadă sau la rouă, pentru a separa astfel fibrele textile. 5. Refl. Fig. A se șterge, a se estompa; a se risipi. 6. Tranz. Fig. A distruge, a nimici, a desființa. ♦ A consuma, a irosi bani, avere, sănătate etc. – Din sl. topiti.

SĂPTĂMÂNĂ, săptămâni, s. f. Perioadă de șapte zile consecutive, care se socotește (la noi) de luni dimineața până duminică seara și care se repetă de cincizeci și două de ori într-un an; p. gener. perioadă de șapte zile consecutive. ◊ (În cultul religiei creștine) Săptămâna Mare (sau a Patimilor) = ultima săptămână înainte de Paști. Săptămâna luminată (sau albă) = săptămâna care începe cu duminica Paștilor. Săptămâna brânzei = prima săptămână din postul Paștilor, în care Biserica ortodoxă permite să se mănânce lapte și derivatele lui. ◊ Expr. A fi (sau a intra) în săptămâna oarbă (sau chioară) = a nu-și da seama de realitate, a acționa pe negândite. ♦ (Cu determinări în genitiv) Interval de șapte zile consacrat în mod oficial unei anumite activități. Săptămâna cărții. ♦ (La pl.) Timp nedeterminat, cuprinzând un număr mare de zile. – Lat. septimana.

AHOTĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire.

AHT s. v. chin, durere, încercare, oftare, oftat, patimă, păs, pătimire, suferință, suspin, suspinare, suspinat.

APRINDERE s. v. ardoare, avânt, congestie, congestionare, elan, entuziasm, îmbujorare, împurpurare, înflăcărare, înfocare, înroșire, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, roșire, rumenire.

ARDENȚĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire.

BĂSĂU s. afront, ciudă, cusur, dar, defect, gelozie, injurie, insultă, invidie, jignire, meteahnă, nărav, necaz, ocară, ofensă, patimă, pică, pizmă, pornire, ranchiună, răzbunare, rușine, umilință, viciu.

BOALĂ s. 1. (MED.) afecțiune, maladie, (rar) rău, suferință, (livr.) morb, (pop.) beteșug, patimă, vătămare, (înv. și reg.) neputință, (reg.) betegie, betejeală, (înv.) lâncezime, lângejune, lângoare, morbiciune, pătimire. (A pune diagnosticul unei ~.) 2. (MED.) boala lui Addison = diabet bronzat; boala lui Bazedow = bazedov, gușă exoftalmică; boala lui Hodgkin v. limfogranulomatoză malignă; boala lui Nicolas-Favre = limfogranulomatoză inghinală subacută; boala lui Pierre Marie și Marinescu v. acromegalie; boala lui Recklinghausen v. osteoză fibrochistică; boala papagalilor = psitacoză; boala Rustițki-Kahler v. mielom; boala somnului = encefalită letargică; boală mintală v. nebunie; boală venerică = (pop.) boală lumească. 3. (MED. VET.) boala lui Carré = (pop.) jigăraie, jigodie, rapăn.

BOALĂ s. v. capriciu, chef, ciudă, fandoseală, fantezie, fason, fiță, gelozie, invidie, maimuțăreală, moft, naz, nărav, necaz, pasiune, patimă, pică, pizmă, poftă, pornire, prosteală, ranchiună, sclifoseală, toană, viciu.

CĂLDURĂ s. v. afecțiune, ardoare, avânt, bunăvoință, cordialitate, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, prietenie.

CERCARE s. v. analizare, analiză, cercetare, chin, durere, examen, examinare, experiență, experiment, investigare, investigație, încercare, patimă, păs, pătimire, probare, probă, studiere, studiu, suferință, verificare.

CHIN s. 1. calvar, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, suferință, (înv. și pop.) muncă, (pop.) aht, cercare, năpastă, (înv. și reg.) pătimită, scârbă, (înv.) răbdare, straste, suferire, (fig.) povară. (Ce ~uri a avut de îndurat!) 2. v. zbucium. 3. v. tortură. 4. caznă, efort, forțare, muncă, osteneală, sforțare, silință, strădanie, străduință, trudă, zbatere, (livr.) travaliu, (rar) străduială, străduire, (pop.) canoneală, (reg.) ștrapaț, (prin Munt.) morânceală, (Mold. și Transilv.) zoală, (înv.) căznire, nevoință, ostenință, sforță, strădănuință, strădănuire. (~ul lui a fost încununat de succes.)

CUSUR s. 1. v. defect. 2. v. anomalie. 3. v. patimă.

DAR s. I. 1. v. cadou. 2. v. donație. 3. v. ofrandă. 4. v. aptitudine. 5. v. însușire. 6. calitate, har, însușire. (Are ~ul de a provoca râsul.) 7. v. avantaj. 8. v. grație. II. v. patimă.

DEFECT s., adj. 1. s. cusur, deficiență, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, neajuns, păcat, scădere, slăbiciune, viciu, (livr.) carență, racilă, tară, (pop. și fam.) beteșug, (reg. și fam.) hibă, (reg.) madea, teahnă, (Olt., Munt. și Mold.) ponos, (înv.) greșeală, lichea, nedesăvirșire, răutate. (Are nenumărate ~.) 2. s. v. anomalie. 3. s. v. patimă. 4. s. v. defecțiune. 5. adj. defectat, deranjat, dereglat, stricat, (rar) detracat, smintit. (Un mecanism, un ceas ~.)

ENTUZIASM s. ardoare, avânt, elan, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, (livr.) fervență, fervoare, patos, (rar) ardență, (Mold.) ahotă, (înv.) porneală, săltare, (fig.) aprindere, căldură, flacără, foc, pojar, suflu, zbor. (~ specific tinereții.)

FERVENȚĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire.

FERVOARE s. v. ardoare, avânt, bigotism, elan, entuziasm, fanatism, habotnicie, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire.

FLACĂRĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire.

FOC s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, scarlatină.

IUBIRE s. 1. amor, dragoste, (înv. și reg.) iboste, (înv.) libov. (~ dintre doi tineri.) 2. v. iubit. 3. v. dragoste. 4. v. patimă.

ÎMPĂTIMIRE s. v. pasiune, patimă.

ÎNVĂȚ s. v. cusur, dar, defect, deprindere, îndemn, îndrumare, învățătură, meteahnă, nărav, obicei, obișnuință, patimă, povață, povățuire, sfat, viciu, vorbă.

MADEA s. v. bir, categorie, chestiune, chip, cusur, dar, dare, defect, deficiență, dijmă, fel, gen, imperfecțiune, impozit, insuficiență, lacună, lipsă, lucru, materie, meteahnă, nărav, neajuns, neam, patimă, păcat, poveste, pricină, problemă, scădere, slăbiciune, socoteală, soi, sort, specie, subiect, tip, treabă, varietate, viciu, zeciuială.

METEAHNĂ s. 1. v. defect. 2. v. patimă.

MUCENICIE s. martiraj, martiriu, supliciu, (rar) martir, (înv. și pop.) patimă, (înv.) martirism, mărturie, mucenie, mucenire, strădanie. (A îndurat ~.)

MUNCĂ s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

MUNCITORIE s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

NATURĂ s. v. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu.

NĂPASTĂ s. v. ademenire, atracție, chin, cucă, durere, ispită, încercare, patimă, păs, pătimire, persecuție, prigoană, seducere, seducție, suferință, tentație.

NĂRAV s. 1. v. patimă. 2. pasiune, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 3. (Transilv.) snagă, sucă. (~ calului.) 4. (la pl.) v. comportare. 5. v. fire.

NĂRĂVIE s. v. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu.

NECAZ s. 1. v. mâhnire. 2. neplăcere, supărare, (înv. și pop.) price, (înv.) săblaznă, scădere, siclet. (Multe ~uri a avut de îndurat.) 3. păs, supărare. (Și-a spus pe îndelete ~.) 4. v. încercare. 5. greutate, încercare, nevoie, suferință, vicisitudine, (înv.) ispită. (A trecut prin multe ~uri.) 6. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare, (înv. și pop.) poznă, răutate, (pop.) alagea, daraveră, păcat, ponos, potcă, poticală, zăduf, (înv. și reg.) nacafa, nagodă, (reg.) dănănaie, încurcală, năzbâcă, năzdrăvănie, păcostenie, șugă, șugubină, toroapă, (prin Mold.) bacală, (Transilv.) bai, (Ban., Maram. și Bucov.) bedă, (Mold.) chichion, (Olt. și Ban.) cotoarbă, (Olt., Ban. și Transilv.) dabilă, (înv.) nesosință, nevoință, patimă, satara, stenahorie. (Ce ~ a căzut pe el!) 7. v. nervozitate. 8. v. invidie.

PARFIE s. v. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu.

PARȚIALITATE s. v. patimă, părtinire, subiectivism.

PASIUNE s. 1. v. entuziasm. 2. patimă, (înv.) împătimire. (O iubește cu ~.) 3. sentiment, simțire, (livr.) patos, (înv.) simț. (A cântat cu ~.) 4. slăbiciune. (~ lui e teatrul.) 5. nărav, patimă, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 6. v. patimă.

PASIUNE s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, părtinire, schingiuire, schingiuit, subiectivism, suferință, supliciu, tortură.

PATIMĂ s. 1. v. entuziasm. 2. v. pasiune. 3. nărav, pasiune, viciu, (fam.) boală. (A dat în ~ jocului de cărți.) 4. iubire, pasiune. (~ de bani.) 5. cusur, dar, defect, meteahnă, nărav, viciu, (pop. și fam.) pârțag, (pop.) învăț, (reg.) madea, natură, nărăvie, parfic, teahnă, (prin Bucov.) băsău. (Are ~ beției.) 6. v. părtinire. 7. v. chin. 8. v. tortură.

PATIMĂ s. v. afecțiune, belea, boală, bucluc, dandana, încurcătură, maladie, martiraj, martiriu, mucenicie, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, supărare, supliciu.

PATOS s. v. animozitate, ardoare, avânt, ciudă, discordie, dușmănie, elan, entuziasm, gelozie, invidie, înflăcărare, înfocare, însuflețire, învrăjbire, necaz, ostilitate, pasiune, patimă, pică, pizmă, pornire, ranchiună, sentiment, simțire, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.

PĂRTĂȘIE s. v. avantajare, favorizare, patimă, părtinire, protejare, subiectivism.

PĂRTINIRE s. 1. avantajare, favorizare, protejare, (înv.) părtășie. (~ cuiva în defavoarea altuia.) 2. partizanat, patimă, subiectivism, (rar) parțialitate, pasiune, (înv.) părtășie. (Atitudine plină de ~.)

PĂTIMITĂ s. v. chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, suferință.

PEDEAPSĂ s. v. calvar, canon, caznă, chin, creștere, cultivare, durere, educare, educație, formare, instrucție, învățământ, învățătură, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

PEDEPSITURĂ s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

PÂRȚAG s. v. capriciu, chef, cusur, dar, defect, fandoseală, fantezie, fason, fiță, maimuțăreală, meteahnă, moft, naz, nărav, patimă, poftă, prosteală, sclifoseală, toană, viciu.

POJAR s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, foc, incendiu, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pârjol, pojarniță, pornire, sunătoare.

PORNEALĂ s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, imbold, impuls, îndemn, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, plecare, pornire, stimul, stimulent.

RANĂ s. v. calvar, canon, caznă, chin, cicatrice, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, semn, suferință, supliciu, tortură, urmă.

RĂBDARE s. v. chin, durere, indulgență, încercare, îngăduință, îngăduire, nădejde, patimă, păs, pătimire, speranță, suferință, toleranță.

SĂLTARE s. v. ardoare, avânt, bătaie, dans, dezvoltare, elan, entuziasm, evoluție, înaintare, înflăcărare, înfocare, însuflețire, joc, mers-înainte, palpitare, palpitație, pasiune, patimă, pornire, progres, propășire, pulsație, salt, săltătură, săritură, ticăit, tresărire, țopăială, țopăit, țopăitură, zbatere, zvâcneală, zvâcnet, zvâcnire, zvâcnit, zvâcnitură.

SĂPTĂMÂNĂ s. 1. (înv.) sâmbătă. (Vine la noi de două ori pe ~.) 2. (BIS.) săptămâna mare = săptămâna patimilor; săptămâna patimilor = săptămâna mare.

SCHINGI s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

SCÂRBĂ s. v. amărăciune, animozitate, ceartă, chin, ciudă, conflict, dezacord, dezbinare, diferend, discordie, discuție, disensiune, dispută, divergență, durere, dușmănie, frică, furie, gelozie, gâlceavă, groază, invidie, încercare, încrâncenare, înfiorare, înfricoșare, îngrozire, înspăimântare, întristare, înverșunare, învrăjbire, litigiu, mâhnire, mânie, necaz, neînțelegere, nemulțumire, neplăcere, oroare, ostilitate, patimă, păs, pătimire, pică, pizmă, pornire, ranchiună, spaimă, suferință, supărare, teamă, temere, teroare, tristețe, ură, vrajbă, vrăjmășie, zâzanie.

STRASTE s. v. chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, suferință.

STRĂDANIE s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, martiraj, martiriu, mucenicie, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

STRÂNSOARE s. v. agoniseală, agonisire, agonisită, asuprire, calvar, canon, caznă, chin, colică, constrângere, contractare, contracție, convulsie, crampă, dificultate, dispoziție, durere, economie, exploatare, forță, hotărâre, impas, îmbrățișare, îmbrățișat, împilare, încleștare, încurcătură, îngustime, înlănțuire, năpăstuire, opresiune, oprimare, ordin, patimă, pedeapsă, persecutare, persecuție, poruncă, prigoană, prigonire, recoltă, rod, sancțiune, schingiuire, schingiuit, silă, silnicie, spasm, strângere, strâns, suferință, supliciu, tetanie, tortură, urgisire, violență, zgârcire.

SUFERIRE s. v. chin, durere, încercare, patimă, păs, pătimire, suferință.

SUFLU s. v. ardoare, avânt, elan, entuziasm, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, răsuflare, respirație, suflare.

SUPĂRARE s. 1. (pop. și fam.) burzuluială, (fam.) îmbufnare, (arg.) șucăreală. (Termină cu ~!) 2. v. mâhnire. 3. v. necaz. 4. v. necaz. 5. nemulțumire, neplăcere, (înv., reg. și fam.) parapon, (înv. și reg.) scârbă, (înv.) pricinuire. (Ce ~ te apasă?) 6. belea, bucluc, dandana, încurcătură, năpastă, neajuns, necaz, nemulțumire, nenorocire, neplăcere, nevoie, pacoste, pocinog, rău, (înv. și pop.) poznă, răutate, (pop.) alagea, daraveră, păcat, ponos, potcă, poticală, zăduf, (înv. și reg.) nacafa, nagodă, (reg.) dănănaie, încurcală, năzbâcă, năzdrăvănie, păcostenie, șugă, șugubină, toroapă, (prin Mold.) bacală, (Transilv.) bai, (Ban., Maram. și Bucov.) bedă, (Mold.) chichion, (Olt. și Ban.) cotoarbă, (Olt., Ban. și Transilv.) dabilă, (înv.) nesosință, nevoință, patimă, satara, stenahorie. (Ce ~ a căzut pe el!) 7. v. nervozitate. 8. deranj. (Nu vă fac nici o ~ dacă...)

TEAHNĂ s. v. abatere, culpabilitate, culpă, cusur, dar, defect, deficiență, eroare, greșeală, imperfecțiune, insuficiență, lacună, lipsă, meteahnă, nărav, neajuns, patimă, păcat, scădere, slăbiciune, viciu, vină, vinovăție.

TORTURĂ s. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, (înv. și pop.) trudă, (pop.) muncă, (înv.) muncitorie, pasiune, pedeapsă, pedepsitură, rană, schingi, strădanie, strânsoare, trudnicie. (Supus la ~i crâncene.)

TRUDĂ s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

TRUDNICIE s. v. calvar, canon, caznă, chin, durere, patimă, schingiuire, schingiuit, suferință, supliciu, tortură.

VICIU s. 1. v. defect. 2. v. patimă. 3. nărav, pasiune, patimă, (fam.) boală. (A dat în ~l jocului de cărți.) 4. v. corupție.

ZBOR s. v. adunare, adunătură, ardoare, avânt, bâlci, elan, entuziasm, fugă, gloată, goană, iarmaroc, înflăcărare, înfocare, însuflețire, pasiune, patimă, pornire, scursură, sfat, strânsură, șleahtă, târg, viteză.

patimă s. f., g.-d. art. patimii; pl. patimi

A ADORA ador tranz. 1) A iubi cu patimă. 2) (persoane, ființe sau lucruri) A trata cu dragoste sau admirație exagerată; a respecta în mod deosebit; a venera; a idolatriza; a zeifica; a diviniza. /<fr. adorer, lat. adorare

A BEA beau 1. tranz. 1) (un lichid) A consuma, înghițind (pentru a-și potoli setea). * ~ paharul până la fund a îndura un necaz sau o suferință până la capăt. ~ în sănătatea (sau în cinstea) cuiva a închina un pahar de băutură în cinstea celui sărbătorit. 2) (bani, avere) A cheltui până la epuizare. * A-și ~ și mințile a bea până la inconștiență. 3) pop.: ~ tutun a fuma, trăgând fumul în plămâni. 2. intranz. A consuma băuturi alcoolice în mod abuziv; a avea patima beției. /<lat. bibere

BEȚIE ~i f. 1) Stare provocată de consumul excesiv de alcool; ebrietate. * ~ rece (sau cu stupefiante) stare de intoxicație a organismului, provocată de consumarea unor stupefiante. 2) Patimă pentru băuturile alcoolice. A suferi de ~. 3) Petrecere cu multă băutură. 4) fig. Stare de uitare de sine, provocată de un anumit factor; exaltare cauzată de un factor, în special pozitiv. 5) fig. Cantitate foarte mare (de ceva), care vădește lipsă de măsură; exces. ~ de cuvinte. [Art. beția; G.-D. beției; Sil. -ți-e] /beat + suf. ~ie

BEȚIV ~ă (~i, ~e) și substantival (despre persoane) Care face abuz de băuturi alcoolice; care are patima beției; alcoolic. /beție + suf. ~iv

BOALĂ boli f. 1) Tulburare a stării normale a unui organism (uman sau animal); maladie; afecțiune. ~ infecțioasă. ~ epidemică. ~ de piele. ◊ ~a copiilor (sau neagră) epilepsie. ~ de zahăr diabet. Boli profesionale boli care survin în urma exercitării unei profesii. ~ mintală psihoză. A băga pe cineva în ~e a) a băga groaza în cineva; a speria pe cineva de moarte; b) a supăra tare pe cineva. 2) fig. Obișnuință anormală, nedirijată de voință și de rațiune; înclinație excesivă și condamnabilă; viciu; patimă. [G.-D. bolii; Sil. boa-lă; Pl. și boale (în expresii)] /<sl. boli

CĂLDURĂ ~i f. 1) Stare de încălzire a unui corp. 2) Senzație produsă de corpurile calde. 3) Timp călduros. 4) fiz. Formă de mișcare a materiei, care se exprimă în calorii. ~ de evaporare. 5) la pl. Temperatură ridicată a corpului; febră. 6) fig. Manifestare de entuziasm; înfocare; ardoare; patimă. A vorbi cu ~. 7) fig. Manifestare de bunăvoință, de amabilitate, de prietenie. A primi pe cineva cu ~. [G.-D. căldurii] /<lat. caldura

DRAGOSTE f. 1) Sentiment de afecțiune și devotament față de cineva sau de ceva; iubire: amor; drag. ◊ Cu multă ~ (sau cu toată ~ea) cu multă plăcere; foarte bucuros. 2) Sentiment de afecțiune față de o persoană de sex opus; amor; iubire. ◊ A prinde ~ față de cineva a se îndrăgosti. 3) Ființă iubită. 4) Sentiment de afecțiune foarte puternică (și durabilă) (pentru cineva sau ceva); pasiune; patimă. [Art. dragostea; G.-D. dragostei] /<sl. dragosti

FUROARE ~ori f. rar 1) Exces de furie. 2) Patimă arzătoare; pasiune puternică. ◊ A face ~ori a încânta pe cineva, în special, prin aspectul exterior. [Sil. -roa-re] /<fr. fureur, lat. furor, ~oris

MARE¹ ~i adj. 1) Care are dimensiuni ce întrec pe cele obișnuite; de proporții considerabile. Râu ~. Sat ~. ◊ Literă ~ literă inițială a substantivelor proprii și a cuvintelor de la începutul unei propoziții. A face ochi ~i a se mira; a privi uluit. În linii ~i (sau în ~) în general. Degetul ~ primul deget de la mână și de la picior. Casa (cea) ~ odaie împodobită în care se primesc oaspeții. 2) Care întrece cantitatea obișnuită. Recoltă ~. 3) (despre intervale de timp) Care durează mult; îndelung. Nopți ~i. ◊ Ziua în amiaza ~ în toiul zilei. 4) Care se manifestă cu intensitate. Temperatură ~. Furtună ~. 5) (despre sunete) Care se aude tare; puternic. ◊ A vorbi (sau a striga) în gura ~ a vorbi tare, cu glas ridicat. 6) (despre fenomene ale naturii, despre calamități) Care se produce pe neașteptate, cu repeziciune și violență. Vânt ~. Cutremur ~. Secetă ~. 7) (despre ființe) Care a ajuns la vârsta maturității. Băiat ~. Fată ~. ◊ A se face ~ a crește; a se dezvolta. Tată ~ bunic. Mamă ~ bunică. Socru (soacră) ~ tata (mama) mirelui. 8) Care posedă calități excepționale și se bucură de o faimă deosebită; celebru. ~ artist. 9) Care este de o importanță sau de o valoare deosebită. Zi ~. Faptă ~. 10) Care ocupă o treaptă mai înaltă într-o ierarhie; superior. Funcționar ~. ◊ ~ și tare care are putere și influență. A se ține ~ a fi mândru. Mai ~ele șeful; conducătorul. Să crești ~! urare cu care o persoană mai în vârstă mulțumește unui copil pentru un serviciu. Vorbe ~i cuvinte pompoase; promisiuni deșarte. Lucru ~ lucru important, valoros. ~ lucru, ~ socoteală lucru fără importanță, care nu merită atenție. Cu ~ ce cu greu. Săptămâna ~ săptămâna care precedă sărbătoarea Paștilor la creștini; Săptămâna Patimilor. /Probabil lat. mas, maris

PASIUNE ~i f. 1) Sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru cineva sau pentru ceva); patimă; dragoste. 2) Obiect sau cauză a unui astfel de sentiment. [G.-D. pasiunii; Sil. -si-u-] /<fr. passion, lat. passio, ~onis, germ. Passion

PATIMĂ ~e f. 1) Sentiment de afecțiune puternică și durabilă (pentru cineva sau ceva); pasiune; dragoste. 2) Obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; viciu. A avea ~a beției. 3) înv. Suferință fizică la care este supus cineva; caznă. ◊ Săptămâna ~ilor săptămâna dinaintea Paștilor; Săptămâna Mare. [G.-D. patimii] /<ngr. páthima

PĂTIMAȘ ~ă (~i, ~e) și adverbial 1) Care este stăpânit de o patimă. Atașament ~. A susține ~. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care denotă patimă. Atitudine ~ă. Privire ~ă. 3) înv. reg. Care suferă de o boală; bolnav. /patimă + suf. ~aș

A PĂTIMI ~esc 1. intranz. A trece prin patimi; a avea o durere fizică sau morală (cauzată de o boală sau de diferite greutăți, neplăceri etc.); a suferi. 2. tranz. A suporta depășind cu greu; a îndura. /Din patimă

A PILI² ~esc 1. tranz. fam. (băuturi alcoolice) A consuma în cantități mari (și sistematic). 2. intranz. A avea patima beției. /cf. țig. pilo

SCLAV ~ă ( ~i, ~e ) 1) (în sclavagism) Persoană lipsită de drepturi și de mijloace de producție, de munca și de viața căruia dispunea stăpânul; rob; serv. 2) fig. Persoană care se supune cu servilitate voinței altuia; rob. 3) fig. Persoană stăpânită de o patimă; rob. ~ul fumatului. /<lat. sclavus

A SUGE sug tranz. 1) (lichide) A trage în gură (cu ajutorul buzelor și al limbii). ~ lapte. ◊ ~ ceva o dată (sau împreună) cu laptele mamei a căpăta o deprindere din fragedă copilărie. A-și ~ de sub ungii a fi foarte zgârcit. 2) (băuturi selecte) A bea încet, savurând. 3) (aer, fum, miresme etc.) A trage în piept; a înghiți; a inspira; a inhala. ~ din ciubuc. 4) A face să se topească în gură (frământând cu limba și cu buzele) pentru a înghiți. ~ o bomboană. 5) (despre corpuri poroase) A trage în sine; a lăsa să pătrundă în sine; a absorbi; a îmbiba. ~ apa. 6) pop. rar A bea în permanență, suferind de patima beției. ◊ Suge-bute calificativ depreciativ atribuit unei persoane care are patima băutului. 7) fig. (persoane) A stoarce de bani, de bunuri materiale. ◊ ~ pe cineva până la măduvă a sărăci pe cineva complet. /<lat. sugere

VICIU ~i n. 1) Imperfecțiune gravă care face ca un lucru să nu corespundă modelului său ideal sau destinației sale. ◊ ~ de formă neglijare a unor cerințe și formalități obligatorii la întocmirea unui act juridic. 2) Obișnuință anormală nedirijată de voință și de rațiune; patimă. ~ul fumatului. [Sil. vi-ciu] /<fr. vice, lat. vitium, it. vizio

VICTIMĂ ~e f. Persoană care a nimerit într-un accident sau într-o catastrofă; jertfă. ~a unui accident de circulație. 2) fig. Persoană care suferă din cauza unor circumstanțe nefavorabile; jertfă. ~a propriilor patimi. 3) ist. Ființă sacrificată în semn de prinos unei divinități. /<fr. victime, lat. victima

VINERI ~ f. A cincea zi a săptămânii. ◊ ~ea Mare (sau Patimilor) vinerea dinaintea Paștilor la creștinii ortodocși. A avea încă multe ~ a avea de trăit încă mult. [Art. vinerea] /<lat. veneris

PASIUNE s.f. 1. Sentiment foarte puternic, generat de o dorință arzătoare sau de o înclinare irezistibilă; patimă. ♦ Obiectul acestui sentiment. 2. Bucată muzicală religioasă, care are ca subiect povestirea patimilor lui Cristos. [Pron. -si-u-. / cf. fr. passion, it. passione, lat. passio].

AVID, -Ă adj. Lacom, pasionat, doritor de ceva. ♦ (Peior.) Lacom, nesățios, stăpînit de patimi. [< fr. avide, cf. it. avido < lat. avidus].

VICIU s.n. 1. Cusur, defect; lipsă. ◊ Viciu de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică; (jur.) viciu de formă = greșeală în redactarea unui act, care face actul anulabil. 2. Deprindere de a face fapte rele; obicei urît, patimă rea. [Pron. -ciu. / < fr. vice, it. vizio, lat. vitium].

arde (ard, ars), vb. – 1. A fi aprins. – 2. A mistui, a consuma prin foc. – 3. A încălzi soarele, a pîrjoli. – 4. A încălzi. – 5. A se consuma grăsimile organice, a se produce combustie internă. – 6. A avea călduri sau febră, ca urmare a arderilor din organism. – 7. A fi mistuit de focul patimii. – 8. A ustura, a durea, a produce suferință. – 9. A încălzi, a dogorî. – 10. a înșela, a trage pe sfoară, a escroca. – 11. A avea chef de ceva. – 12. A face ceva de mîntuială, a da rasol. – 13. (Arg.) A avea relații sexuale cu o femeie. – Mr. ardu, ardire, megl. ard, istr. ordu. Lat. *ardĕre, în loc de ardēre (Pușcariu 114; Candrea-Dens., 78; REW 620; DAR); cf. vegl. ardar, it. ardere, prov., v. fr. ardre (cf. v. fr. ardoir < ardēre), cat., sp., port. arder. Cf. arșiță, arsură. Der. ardească, s. f. (dans tipic din Bucov.), dans legat de obiceiurile populare ale focurilor de Bobotează, și al cărui nume vine de la pericolul de a-și arde hainele la care s-ar expune cei care îl joacă, dacă nu ar fi atenți (DAR nu cunoaște originea acestui cuvînt); ardei, s. m., pe care Körting 826 îl deriva de la lat. *ardivus (respins de Densusianu, Rom., XXXIII, 274) este probabil un pl. vechi de la *ardel, formație dim.; ardeia, vb. (a condimenta cu ardei); ardeietură, s. f. (boia de ardei); arzător, adj. (fierbinte, puternic, intens, palpitant). Din. rom. a trecut în. mag. árdelj „ardei” (Edelspacher 8).

ETEROMANIE s.f. (Med.) Manie de a bea eter în loc de alcool. [Gen. -iei. / < fr. éthéromanie, cf. fr. éther – eter, gr. mania – patimă].

FURIE s.f. 1. Mînie violentă, nestăpînită; violență. ♦ (Fig.; rar) Dorință, patimă. 2. Fiecare dintre cele trei divinități ale infernului, care, în credințele celor antici, chinuiau sufletele păcătoșilor. [Pron. -ri-e, gen. -iei. / < lat. furia, cf. fr. furie].

slăbie¹, slăbii, s.f. (înv.) 1. (pop.) slăbiciune, debilitate fizică. 2. (reg.) anemie. 3. lipsit de tărie morală, de energie și de fermitate în acțiuni. 4. deprindere rea, cusur, defect, meteahnă, nărav, patimă, viciu. 5. (reg.) lipsă (de avere), nevoie, neavere, sărăcie.

căldură (călduri), s. f. – 1. Stare de încălzire a unui corp. – 2. Însuflețire, patimă, înflăcărare. – 3. Febră. – 4. Libido, perioadă de împerechere. – 5. (Arg.) Sîni, țîțe. – 6. (Arg.) Vestă, haină. Mr. căldură. Lat. *caldūra (Pușcariu 261; REW 1505; Candrea-Dens., 230; DAR); a cărui existență se confirmă prin it. caldura, prov. kaudüro. Cf. cald, scălda. – Der. călduros, adj. (care păstrează căldura, fierbinte, sufocant; arzător, înflăcărat; însuflețit, în călduri).

straste, strasti, s.f. (înv.; de obicei la pl.) 1. patimă. 2. durere de pântece. 3. săptămâna mare. 4. (reg.) denie.

tuie, tui, s.f. (reg.) dor fierbinte, patimă.

cura (-r, -at), vb. – 1. A curăța. – 2. A despăduri, a defrișa. – 3. A desface coaja, pielița. – 4. A scoate, a elimina, a expulza. – 5. A elibera, a da drumul, a slobozi. – 6. A dezvinovăți, a absolvi de vină. – Mr. curare „a curăța”. Lat. curāre (Candrea-Dens., 451; Tiktin, Archiv., CXXXIII, 120; Pascu, I, 73; REW 2412; DAR); cf. ven. curare „a curăța un pui”, fr. curer, cat. escurar. Este dublet al lui cura, vb. (a îngriji un bolnav). Este posibil, cum presupune DAR (cf. Cortés 127), ca termenul rom. să fi ajuns să se confunde cu lat. colare „a strecura, a curăța un lichid”, al cărui rezultat trebuia să fie identic. – Der. curat, s. n. (dezghiocatul porumbului); curătoare, s. f. (placentă, la vacă; vas de lemn, blid); curat, adj. (dezghiocat, desfăcut, defrișat, eliberat; iertat; curățit; lipsit de murdărie, pur; autentic, veritabil, adevărat; senin, clar, neprihănit, pur; inocent, drept, sincer, fidel, leal; sigur, exact); curăți, vb. (a înlătura murdăria, a spăla; a defrișa, a despăduri; a da drumul, a elibera; a elimina, a expulza; a purifica; a vindeca; a despuia; refl., a pierde totul, a rămîne fără un sfanț; fam., a muri, a da ortu popii; fam., a fura, a șmangli; a da un purgativ; a spăla de păcate, a salva, a izbăvi, a purifica; refl., a se justifica, a se dezvinovăți); necurăți, vb. (a trăi în păcat); curățitor, adj. (care curăță; purificator); curățitură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; gunoi; resturi); curățiciune, s. f. (înv., puritate); curăție, s. f. (curăție; puritate; neprihănire, nevinovăție; purificare; integritate, lealitate, cinste), cuvînt puțin înv.; necurăție, s. f. (murdărie; păcat, faptă rea; patimă condamnabilă; viciu; menstruație); curățenie, s. f. (calitatea de a fi curat; puritate; neprihănire; menstruație; purgativ; cinste, corectitudine; Arg., catastrofă); necurățenie, s. f. (murdărie; excrement); curătură, s. f. (curățare de coajă, pieliță, etc.; teren desțelenit; coji curățate; frunze uscate; pleavă, ciuruială); curățitoare, s. f. (sită, ciur). Curat, mr., megl. curat, istr. curǫt, ar putea fi și reprezentant direct al lat. curatus (Pascu, I, 73; Densusianu, GS, III, 443), sau al lat. colatus (Pușcariu 457; ZRPh., XXVII, 738; REW 2035a). Prima ipoteză este mai probabilă și este suficientă, cf. calabr. curare „a spăla pînza”, comel. kuratu „piele argăsită” (Tagliavini, Arch. Rom., X, 132). Din rom. provine săs. curat(ich) „curat”. Pentru curătură, Candrea-Dens., 452 propune și o der. directă din latină.

PASIUNE s. f. 1. afecțiune puternică și de durată pentru cineva sau ceva; patimă; manifestare a unui astfel de sentiment. ◊ obiectul acestei afecțiuni. 2. compoziție muzicală religioasă care are ca subiect povestirea patimilor lui Cristos. (< fr. passion, lat. passio, germ. Passion)

VICIU s. n. 1. defect, imperfecțiune; lipsă. ♦ ~ de conformație = dispoziție anormală a unor părți sau organe ale corpului; diformitate fizică; (jur.) ~ de formă = greșeală în redactarea unui act, care îl face anulabil. 2. deprindere de a face fapte rele; obicei urât, patimă rea. (< fr. vice, lat. vitium)

liturghie (liturghii), s. f. – 1. Slujbă, mesă. În biserica ortodoxă, fiecare din cele trei slujbe diferite, uzuale în prezent: cea a Sf. Vasile cel Mare, de zece ori pe an (duminicile din postul mare, Joia Mare, sîmbăta din Săptămîna Patimilor, în ajunul Crăciunului, de Bobotează și de Sf. Vasile); cea a Sf. Grigore, în 25 martie și în toate zilele de post, afară de duminici; și cea a Sf. Ioan Gură de Aur, în restul zilelor. – 2. Liturghier. – 3. Pîine sfințită în formă de colac; se dă preotului și dascălului. – Var. leturghie. – Mr., megl. liturghie „anafură”. Ngr. λειτουργία (Murnu 33; Sandfeld 21), parțial din sl. liturgija (Vasmer, Gr., 89), cf. sb. leturgija. – Der. leturghioară, s. f. (prescură); liturghisi, vb. (a face slujbă), din ngr. λειτουργῶ, sl. liturgisati; liturgic, adj., din fr.; liturghier, s. n. (cartea care conține liturghia).

păcat (păcate), s. n. – 1. Abatere de la norma religioasă sau de la morală. – 2. Nenorocire care pedepsește păcatul. – 3. Slăbiciune, patimă, defect. – Mr., megl. picat, istr. pecǫt. Lat. peccatum (Pușcariu 1234; Candrea-Dens., 1296; REW 6323), cf. it. peccato, prov., cat. pecat, fr. péché, sp., port. pecado. – Der. păcătos, adj. (cu păcate; nenorocit; rău, inutil, bun de nimic); păcătoși, vb. refl. (a decădea, a se ticăloși); păcătoșie, s. f. (viciu, ticăloșie); păcătui, vb. (a face păcate, a greși).

părpără s. f. – 1. Febră, fierbințeală, patimă. – 2. Lovitură, apăsare. – Var. pîrpără, Banat, Olt. pîrpor. Sb. prpor (Candrea). – Der. părpăriță (var. pîrpăriță, pîrpăliță, prepeliță), s. f. (piesă metalică fixată în piatra alergătoare a morii), din sl. prŭprica (Cihac, II, 82; Conev 82), cf. bg. perperica, sb., cr. paprica.

pască s. f. – 1. (Înv.) Miel pascal la evrei. – 2. Hostie pascală. – 3. Cocătură pentru sărbătoarea de Paști. – Var. înv. pashă. Mgr. πάσχα; der. prezintă dificultatea fonetică, dar există și în păscălie (var. pascalie), s. f. (zodiac, calendar de lungă durată), din mgr. πασχαλία. Der. din lat. pascha (Tiktin; Candrea) sau din sl. pascha (Cihac) este dubioasă; din sl. provine numai var. înv. – Der. păscăli, vb. (a prezice timpul și viitorul pe bază de zodiac, a ghici, a profetiza); păscălitor, s. m. (astrolog); păscuță, s. f. (covrigel dat de pomană în Săptămîna Patimilor). – Cf. Paște.

patimă (patimi), s. f. – 1. Pasiune, suferință, chin, martiriu. – 2. Maladie, boală. – 3. Pasiune, viciu. – Mr. pathimă. Mgr. πάθημα (Murnu 42; REW 6291). Der. din ngr. nu e posibilă fonetic (Pascu, Beiträge, 11). – Der. pătimaș, adj. (pasionat; bolnav); pătimi, vb. (a suferi); împătimi, vb. refl. (a trezi o pasiune; a se vicia); pătimitor, adj. (înv., pasiv); compătimi, vb., din fr. compatir adaptat la rom. pătimi; compătimitor, adj. (care compătimește).

ANTÍMIS (< ngr.) s. n. Acoperămînt liturgic pe care sînt reprezentate punerea în mormînt și patimile lui Hristos și cei patru evangheliști, în cele patru colțuri. Pe a. sînt cusute fragmente din moaștele unui sfînt ori martir al Bisericii.

BACH [bah], familie de muzicieni germani. Mai importanți: 1. Johann Sebastian B. (1685-1750, n. Eisenach), compozitor și organist. A compus în toate genurile epocii (cu excepția operei), atît în cele religioase (cantate, oratorii – „Patimile după Ioan”, „Patimile după Matei”, „Oratoriul de crăciun”, – „Marea misă în si minor”, „Magnificat”), cît și în cele laice (piese pentru orgă – corale, preludii, fugi, tocate, passacaglii – și pentru clavecin – „Clavecinul bine temperat”, „Arta fugii” – sonate, suite și concerte instrumentale). Creația sa reprezintă o culme a gîndirii componistice în domeniul muzicii absolute, realizînd o sinteză a cuceririlor estetice și tehnice de la Renaștere și pînă în vremea sa. Încheie strălucita epocă a polifoniei instrumentale. Legile riguroase ale construcției (bazate pe contrapunctul imitativ, cantus firmus, simbolica numerelor) servesc cu înaltă măiestrie textul poetic și expresia muzicală în general, caracterizată printr-o emoție profundă, prin patetism. Uitată imediat după moartea sa, opera lui B. a stimulat gîndirea clasicilor (Mozart, Beethoven), a stîrnit admirația romanticilor (Mendelssohn, Brahms) și a constituit un model al resuscitării polifoniei și construcției pentru neoclasici (Hindemith, Stravinsky). 2. Wilhelm Friedemann B. (1710-1784), organist, clavecinist, compozitor. Fiu lui B. (1). A excelat în lucrări pentru clavecin și de cameră. 3. Carl Philipp Emanuel B. (1714-1788), compozitor și clavecinist. Fiul lui B. (1). Unul dintre creatorii sonatei bitematice, precursor al clasicilor vienezi. 4. Johann Christian B. (1735-1782), pianist și compozitor. Fiul lui B. (1). Opere, simfonii, sonate. L-a influențat pe Mozart.

a judeca la rece expr. a analiza, a chibzui, a cumpăni cu atenție, fără prejudecăți sau patimă.

BEA, beau, vb. II. 1. Tranz. (Adesea fig.) A înghiți, a consuma un lichid. ◊ Expr. A bea paharul pînă-n fund = a îndura un necaz, o durere pînă la capăt. (Fam.) Doar n-am băut gaz, se spune ca răspuns negativ la o propunere nepotrivită. 2. Intranz. A consuma băuturi alcoolice. ◊ Expr. A bea în sănătatea (sau în cinstea) cuiva = a închina cu un pahar de băutură pentru cineva, făcîndu-i urări. ♦ A cădea în patima beției. ♦ Tranz. (Fam.) A sărbători pe cineva (printr-un chef sau printr-o petrecere), a consuma băuturi în cinstea (și pe socoteala) cuiva. 3. Tranz. A cheltui, a risipi bani, avere etc. pe băutură. ◊ Expr. A-și bea și cămașa = a cheltui totul pe băutură. A-și bea și mințile = a bea pînă la inconștiență sau pînă la nebunie. 4. Tranz. (Pop.) A fuma. Nu mai beau tabac (CAMILAR). – Lat. bibere.

BEȚIE, beții, s. f. 1. Stare de intoxicație în care se află omul beat și care se caracterizează prin amețeală, tulburare a minții etc. ◊ Beție cu stupefiante sau beție rece = stare de amețeală și de tulburare a minții, provocată de introducerea în organism a unor stupefiante. ♦ Deprindere sau patimă de a bea băuturi alcoolice în cantități mari. 2. Petrecere cu băutură; chef. 3. Fig. Stare sufletească de tulburare, de uitare de sine, cauzată de o emoție puternică. ♦ Beție de cuvinte = înșirare fără sens de cuvinte; stil umflat, bombastic. ♦ Pornire nestăpînită; furie. – Din beat + suf. -ie.

BEȚIV, -Ă, bețivi, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care are patima beției. 2. Adj. (În expr.) Muscă-bețivă = musculiță care trăiește în roiuri în jurul vaselor cu băuturi alcoolice (Drosophila funebris). – Din bețiu (rar folosit,<lat. *bibitivus) + suf. -iv.

a prinde darul suptului expr. a se apuca de băut, a da în patima beției.

oboe [înv. oboè] da caccia (cuv. it. „oboi de vânătoare”; fr. hautbois de chasse; germ. Jagdoboe), instrument de suflat cu ancie* dublă, de forma secerei, mai târziu de forma unui unghi obtuz, utilizat în sec. 17-18. Tubul (cu interiorul de formă conică) a avut ca terminație un pavilion* deschis, luând mai târziu aspectul unei pere. Extinderea scrisă a instr., între si-fa³, notată în cheia de alto (4), mai rar în cheia fa*, sună cu o cvintă* perfectă mai jos. A fost utilizat de maeștrii barocului* (ex. J.S. Bach, Patimile după Matei și Oratoriul de Crăciun etc.). În sec. 19 a fost înlocuit cu cornul englez*.

oboe [înv. oboè] d’amore (cuv. it.; fr. hautbois d’amore; germ. Liebesoboe), instrument aerofon cu ancie* dublă din sec. 17-18, cu un tub de formă conică și pavilionul* de forma perei. Extinderea scrisă între si-fa³ (notată în cheia* sol) suna ca o terță mică mai jos. Sunetul plăcut, puțin nazal, este des utilizat de maeștrii barocului (ex. J.S. Bach, Patimile după Matei, Oratoriul de Crăciun, Magnificat), mai rar în muzica contemporană (R. Strauss, Simfonia domestică, Ravel, Bolero).

oratoriu (< lat. oratorium), lucrare muzicală de mari proporții, cu caracter dramatic, pentru soliști*, cor (1) și orchestră*, divizată în mai multe părți, prezentată exclusiv în cadrul concertului (1). Își trage rădăcina din misterele medievale (v. dramă liturgică), foarte populare în sec. 16. Se apreciază că prima lucrare de acest gen a fost prezentată la Roma, în 1600 (La rappresentatione di Anima e di Corpo de Emilio Cavalieri). Un alt compozitor it., G. Carissimi ocupă un loc important în evoluția o. și în stabilirea viitoarei sale forme prin introducerea recitatorului care narează subiectul, montarea și costumele fiind excluse din acest moment. Alessandro Scarlatti introduce o altă schimbare și anume, înlocuiește în unele părți aria (1) cu recitativul* pentru a evita monotonia. Printre creațiile sale reprezentative se numără: Sacrificiul lui Avraam, Martiriul Sfintei Teodosia. După acest început fructuos, genul intră, cu scurte perioade de revenire, în declin o dată cu creșterea interesului pentru operă*, gen cu care nu de puține ori se confundă (de ex. Moise în Egipt de Rossini). În Germania, o. s-a desprins din Geistliches Schauspiel, un spectacol pe text religios însoțit de muzică, ce se apropia ca formă* și conținut mai mult din pasiune*. În sec. 17-18 dintre compozitorii germ. cu creații reprezentative se numără: H. Schütz, Reinhard Keiser, J. Mattheson, G. Ph. Telemann și G. Fr. Händel, acesta din urmă lăsând lucrări de referință: Saul, Israel în Egipt, Jephta, Josua, Judas Maccabeus, Acis și Galatea, Hercule. În sec. 19: Felix Mendelssohn-Bartholdy (Paul, Elias), Robert Schumann (o. laic Paradis și Peri). Un loc aparte în creația de o. ocupă lucrările lui Joseph Haydn Creațiunea și Anotimpurile ce se mențin până astăzi în repertoriul curent. În Franța, introduce o. M.A. Charpentier (1634-1704), elev al lui G. Carissimi. Aici genul nu se bucură de adeziunea publicului larg. Totuși numele unor Jean-Baptiste Lully, Jean-François Lesueur și, mai târziu, cel al lui H. Berlioz, C. Franck, V d’Indy rămân legate și de literatura genului. În sec. 20, o. capătă o nouă dimensiune în viziunea unor creatori ca: Șostakovici (Cântarea pădurilor), Prokofiev (De strajă păcii), Honegger (Ioana pe rug, Regele David), Stravinski (Oedipus Rex), W. Walton (Sărbătoarea lui Belshazzar). Compozitorii români au găsit în o. un gen predilect pentru a înfățișa eroismul evidențiat de marile evenimente istorice: Tudor Vladimirescu, Grivița noastră, Soarele neatârnării (Gh. Dumitrescu), Horia (A. Mendelsohn), Cântare străbunilor (R Georgescu), Un pământ numit România (L. Glodeanu), largul diapazon tematic reflectându-se în creații ca: O. Patimile și Învierea Domnului, O. bizantin de Crăciun (P. Constantinescu), Miorița (în viziunile lui S. Toduță și A. Vieru), precum și Canti per Europa de Th. Grigoriu.

pasiune, gen (1, 2) înrudit cu oratoriul* atât prin geneză (misterul medieval – v. dramă liturgică) și structură – două sau mai multe părți, fiecare divizată în numere* muzicale cuprinzând arii (1) recitative* și coruri (2) – cât și prin ansamblul căruia îi este destinat – soliști*, cor (1) și orchestră*. Diferența constă doar în privința textului, care la p. este întotdeauna evanghelic (patimile). Noțiunea de p. se întâlnește încă din sec. 4 (când în serviciul religios, în cadrul recitării textelor evanghelice, intervine melodia greg.*). În sec. 12, textul liturgic este narat de trei soliști, păstrându-se caracterul omofon*. Spre sfârșitul sec. 15 și în sec. 16, se amplifică rolul corului, p. devenind o lucrare corală a cappella*. În această perioadă sunt reprezentative creațiile compozitorilor Jakob Obrecht, Orlando di Lasso, Joachim von Burgk și Heinrich Schütz. În sec. 17, genul se dezvoltă preponderent în mediul protestant, unde capătă și o anumită independență față de bis., își amplifică suportul muzical prin introducerea ariei* și prin adăugarea unui grup instr. (2 vl. și 4. viole* da gamba). Recitativul va fi acomp. de un bas continuu*, iar ariile și corurile de către orch. Treptat, spre sfârșitul sec. 18, p. devine o cantată* mai amplă (când s-a încercat inclusiv o parafrază metrică și ritmică a textului biblic, experiment neacceptat însă de către bis.). În acest sec. creații de referință au scris Goerg Friedrich Händel, Georg Philipp Telemann, Johann Mattheson; p. culminează cu lucrările lui J.S. Bach (Johannes Passion, 1723 și Matthäus Passion, 1729), în care se îmbină, la o înaltă tensiune dramatică, oratoriul cu p. (textul biblic și coralul*, aria lirică și corurile dramatice). În sec. 19, se remarcă creația lui Ludwig van Beethoven Hristos pe Muntele Măslinilor (Christus am Ölberg), iar în sec. 20, Johannes-Passion și Mathaüs-Passion de Hermann Schröder și Lukas-Passion de Krzystof Penderecki.

CARTOFOR, -Ă, cartofori, -e, s. m. și f. Persoană care are patima jocului de cărți. – Ngr. chartophoros.

CĂLDURĂ, călduri, s. f. 1. Starea sau gradul de încălzire a unui corp; temperatură ridicată. ♦ (La pl.) Timp călduros, atmosferă fierbinte. ♦ (Fiz.) Formă de mișcare a materiei care se poate exprima în unități de energie sau în calorii. ♦ (La pl.) Temperatură ridicată a corpului; febră. 2. Fig. Ardoare, înfocare, patimă. ♦ Afecțiune, amabilitate, prietenie. – Lat. *caldura.

CÍNĂ (lat. cena) Masa de seară; mîncare destinată pentru această masă. ♦ Cina cea de taină = masa de pe urmă a lui Hristos și a apostolilor săi, ajunul patimilor, în cursul căreia a instituit taina euharistiei. Sfînta Cină = (la protestanți) împărtășania cu pîine și vin.

Brâncoveanu, Constantin (1654-1714), sfânt și martir, domn al Țării Românești (1688-1714). Printr-o politică externă abilă față de turci, austrieci și ruși, a asigurat țării o excepțională dezvoltare pe toate planurile. A tipărit cărți de cult în limba română și în limbile ortodocșilor din țările orientale ocupate de turci, a ctitorit numeroase biserici și m-ri, printre care Hurez din jud. Vâlcea și Sf. Gheorghe Nou din Buc. în stilul arhitectonic care-i poartă numele, și a trimis ajutoare fraților din Trans. și Moldova, precum și prin locurile sfinte ale Răsăritului. În săptămâna Patimilor 1714 a fost ridicat de turci și dus la Înalta Poartă, unde după patru luni de chinuri în închisoare, și-a încununat fruntea cu coroana muceniciei, împreună cu cei patru fii ai săi (Constantin, Ștefan, Radu și Mihai) și cu sfetnicul său Ianache prin tăierea capului pentru credința ortodoxă, pe care a mărturisit-o până la sfârșit. Osemintele au fost aduse în țară în 1720 de soția sa Marica și depuse în bis. Sf. Gheorghe Nou din Buc. Sf. Sinod al Bis. Ortodoxe Române i-a canonizat la 20 iunie 1990 și sunt sărbătoriți la 16 august.

CIOBANU, Mircea (1940-1996, n. București), scriitor român. Lirică inițiatică, dominată de sentimentul suferinței („Imnuri pentru nesomnul cuvintelor”, „Patimile”). Proză poematică, parabolică și eseistică („Martorii”, „Cartea fiilor”, „Istorii”).

calvar, calvaruri s. n. 1. Chin, suferință, durere îndelungată. 2. Drumul de patimi pe care l-a parcurs Iisus Hristos de la locul de judecată până la mormânt; drumul crucii (Via dolorosa). 3. (La catolici; la pl.) Monumente de lemn sau de piatră ridicate în apropierea bisericilor, în cimitire sau la răspântii, cu icoane pictate ori sculptate, care înfățișează cele 14 scene din timpul patimilor. – Din fr. calvaire, lat. calvarium.

Constantinescu, Paul (1909-1963), compozitor, n. la Ploiești, prof. la Conservatorul din București, membru corespondent al Academiei Române din 1962. A compus muzică vocal-simfonică (oratoriile Patimile și Învierea Domnului, 1946, și Nașterea Domnului, 1947), colinde, coruri (Liturghia în stil psaltic, 1935) și alte imnuri religioase.

ZGÎRCENIE, zgîrcenii, s. f. Înclinația de a fi zgîrcit; patima zgîrcitului; avariție. – Din zgîrci + suf. -enie.

denie, denii s. f. Slujbă a utreniei oficiată în ajunul zilei respective, seara sau în prima parte a nopții. Specifice postului Paștilor, deniile se săvârșeșc miercurea și vinerea din săptămâna a cincea a postului și în fiecare zi din săpătămâna patimilor. O rânduială deosebită o au deniile de joi seara, când se citesc cele 12 evanghelii, și vineri seara, când se cântă Prohodul, care este de fapt slujba înmormântării Domnului Hristos, și se desfășoară procesiunea înconjurării bis. de către cler și credincioși cu sfântul epitaf. – Din scr. denije.

epitaf, epitafuri s. n. 1. Obiect de cult constând dintr-o pânză de in sau mătase, catifea sau mușama, pe care se află imprimată, brodată sau zugrăvită icoana înmormântării lui Hristos; sfântul aer. Se întrebuințează joi, la slujba vecerniei din vinerea patimilor când se scoate din altar și se așază în mijlocul bis. pe o masă, și la slujba Prohodului din noaptea de vineri, când este purtat în procesiune în jurul bis. și apoi așezat pe sf. masă din altar, unde rămâne până la Înălțare. 2. Inscripție funerară cuprinzând elogiul defunctului sau o sentință morală. – Din gr. epitafion, fr. épitaphe.

evanghelie, evanghelii s. f. 1. „Vestea cea bună” sau revelația lui Dumnezeu în persoana și în lucrarea lui Iisus Hristos, precum și mesajul sau conținutul acestei descoperiri cuprins în predica și în învățătura Sa. ♦ (La începutul creștinismului) Tradiția orală a predicii lui Iisus Hristos. 2. Parte a Noului Testament (cele patru evanghelii) care cuprinde viața și învățătura lui IIsus Hristos. ♦ Evangheliar. ◊ Literă sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de orice îndoială. ♦ Fiecare pasaj dintr-o evanghelie care se citește în cadrul slujbelor religioase creștine. ◊ Evanghelii sinoptice v. sinoptic [Var.: (pop.) vanghelie, ivanghelie s. f.] – Din sl. evanghelije. ◊ Evanghelia după Matei, evanghelie scrisă de apostolul Matei în anii 43-44 (28 cap.). În partea întâi (cap. 1-4) sunt descrise evenimentele anterioare activității publice a lui Iisus, spița neamului Său, nașterea Sa din Fecioara Maria, botezul și ispitirea din pustie, în partea a doua (cap. 5-18) activitatea lui Iisus în Galileea, iar în al treilea (cap. 19-28) activitatea Sa în drum spre Ierusalim, întrarea triumfală în cetate, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Scrisă inițial în limba aramaică pentru compatrioții săi iudei, evanghelia sa a avut menirea de a dovedi că în Iisus Hristos, Mesia, se împlinesc prorociile Vechiului Testament și că El este Mesia care a venit pentru mântuirea lumii. ◊ Evanghelia după Marcu, evanghelie scrisă de Marcu în anii 63-64 (16 cap.). Are o introducere, în care Mântuitorul este arătat ca fiu al lui Dumnezeu, apoi descrie activitatea Sa în Galileea (cap. 1-9) și faptele Sale spre Ierusalim și Iudeea (cap. 10-14), încheindu-se cu patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer (cap. 15-16). Evanghelia ni-L arată pe Iisus ca fiind recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de către Tatăl ceresc la botez și cuprinde multe învățături morale. ◊ Evanghelia după Luca, evanghelie scrisă din Roma de medicul Luca în anii 62-63 d. Hr., cuprinzând 24 cap. Partea întâi (cap. 1-2), proprie numai sf. apostol Luca, cuprinde Buna-Vestire și nașterea sf. Ioan Botezătorul și a lui Iisus, precum și date privind copilăria Domnului, partea a doua (cap 3-9, 50) activitatea Domnului în Galileea, partea a treia (cap. 19, 24-28) activitatea Sa la Ierusalim, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Evanghelia după Luca este foarte sintetică, dându-ne în plus față de celelalte evanghelii și multe învățături dogmatice, căutând să dovedească dumnezeirea lui Hristos și universalitatea creștinismului. ◊ Evanghelia după Ioan, evanghelie scrisă de sfântul apostol Ioan între 96 și 98 d. Hr. în Efes, cuprinzând 21 cap. Dacă primele trei evanghelii, numite și evanghelii sinoptice, ne redau în esență aceleași întâmplări și învățături ale lui Iisus Hristos, această evanghelie le completează în mod fericit, fiind scrisă cea din urmă. Ea accentuează dumnezeirea lui Iisus, fiind numită și evanghelia dragostei.

Hubic, Francisc (1883-1947), compozitor, n. în com. Abram, jud. Bihor, prof. de muzică și prof. la Acad. teologică din Blaj și Oradea. A compus muzică vocal-simfonică: Dumnezeul răzbunării (Psalmul 100), Liturghia sf. Vasile cel Mare, Vecernia, precum și muzică vocală (Ave Maria) și corală (liturghii, colinde, prohodul din vinerea patimilor etc.).

triod (Biz.) (< gr. Tριῴδιον [Triodion], de la τρίς, „de trei ori” + ᾡδή „odă”), carte care cuprinde cântările și citirile din perioada numită a t., care ține zece săptămâni, începând cu Duminica Vameșului și a Fariseului și încheindu-se cu Săptămâna Patimilor, dinainte de Paști. Denumirea provine de la numărul odelor (2) din canoanele (2) utreniei* din acest timp care, spre deosebire de canoanele cuprinse în octoih* și minei*, nu sunt formate din opt (nouă) ode, ci de regulă numai trei. Compunerea celor mai multe canoane de t. ca și introducerea lor în cult se atribuie lui Teodor Studitul (m. 826) și fratele său Iosif Studitul (m. 830), care contribuie și la ordonarea lor, făcând ceea ce făcuseră Ioan Damaschinul în sec. 8 pentru Octoih și ceea ce face Ioan Mauropus în sec. 9 pentru Minei*. Începând cu sec. 7-8, t. făcea parte din colecția numită Tropologhion*. În cadrul tropologhionului*, t. se definea ca o unitate distinctă (sec. 9). În manuscrisul Tropologhion de la Moscova, t. se găsește așezat – ca parte distinctă – după luna august (la sfârșitul mineelor), iar în Manuscrisul corsican (sec. 11) este așezat între luna februarie și aprilie, deci în vremea „patruzecimii” sau păresimilor, care fac parte din perioada t.

miercuri s. f. A treia zi a săptămânii, care urmează după marți. ♦ (Bis.) Zi închinată, în cadrul săptămânii liturgice (împreună cu vineri), cinstirii sfintei Cruci și sfintelor patimi ale Domnului, pentru că miercuri au făcut sfat arhiereii și cărturarii să-L prindă pe Iisus, iar vineri L-au răstignit pe cruce. ◊ (Pop.) Miercurea strâmbă (sau frumoasă) = prima miercuri din postul mare. – Din lat. mercuris.

săptămână, săptămâni s. f. Perioadă de șapte zile consecutive, socotită de luni dimineață până duminică seară; p. ext. orice perioadă de șapte zile consecutive. ◊ Săptămâna mare (sau a patimilor) = ultima săptămână înainte de Paști. ◊ Săptămâna luminată (sau albă) = săptămâna care începe cu duminica Paștilor. ◊ Săptămâna brânzei = ultima săptămână din perioada de dulce dinaintea postului Paștilor, când Biserica recomandă creștinilor în alimentație laptele și derivatele lui. ◊ Săptămâna liturgică = săptămâna care începe cu duminica (respectiv cu vecernia de sâmbătă seara) și se sfârșește cu sâmbăta (respectiv cu ceasul al nouălea). Constituie o subdiviziune importantă a anului liturgic (bisericesc), deoarece reglementează succesiunea celor opt glasuri (ehuri sau moduri de cântare) ale Octoihului în tot cursul anului. Șirul lor începe cu săptămâna luminată (prima după Paști) și se încheie cu ultima săptămână dinaintea Paștilor numită și săptămâna mare. – Din lat. septimana.

handicapant, -ă adj. Distrugător ◊ „În răstimp de douăzeci de ani, John Cheever a sucombat treptat celei mai handicapante dintre patimi – alccolismul.” R.lit. 6 VI 85 p. 22 (din handicap + -ant)

adáug, a adăuga și (est) -gésc, a adăugi și (vechĭ) a adáuge, part. adáus v. tr. (lat. adaugére, pop. adáugere, part. adauctum, id., d. augére, a mări. V. augment). Pun ceva pe lîngă altu saŭ altele: a adăuga un franc la sută, sare ciorbei. Fig. Maĭ spun ceva: nu maĭ adaug nimic la cele spuse. Vechĭ. Măresc, sporesc: a adăuga banii, averea. Încarc la plata biruluĭ: să n’aibă voĭe a-ĭ scădea, nicĭ a-ĭ adăugi. L-a adăugat cu pîra, l-a încărcat cu pîra. I-a adăugit pîntecele, a lăsat-o gravidă. V. refl. Vechĭ. Cresc, sporesc: apa, patima, suspinu se adaoge. Mă unesc. Trans. Mă recăsătoresc. Mă înmulțesc: păcătoșiĭ se adaug. Mă compar, mă asemăn (Cor.). Mă adaug la masa cuĭva, mă pun la masa luĭ. V. intr. Boala adăogea, se agrava. – Forme vechĭ: adao-: să-și adaogă, Domnu să vă adaogă, se va adaoge, va adaoga, va adaogi, aŭ adaoș (adăuga), îl adaoseră (adăugără).

IMAGO PIETATIS, reprezentarea în Evul Mediu a lui Iisus Hristos înălțându-se din mormânt, înconjurat de Fecioara Maria, sfinți sau îngeri; trupul Mântuitorului poartă semnele clare ale Patimilor. Imaginea a slujit drept model unei întregi direcții a iconografiei medievale și viziunii renascentiste.

HAGIOGRÁFIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Referitor la viețile sfinților. ♦ Scriere h. = scriere bisericească despre viața, patimile și faptele sfinților canonizați de Bierica creștină. Ca gen literar s-a constituit în Bizanț. În literatura română veche, una dintre cele mai importante scrieri h. este „Pătimirea sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel Nou” de Gr. Țamblac. 2. (Și adverbial; peior.) Care laudă în mod exagerat, fără spirit critic.

SUSTINE ET ABSTINE! (lat.) rabdă și stăpânește-te! – Versiunea latină a unei vechi maxime grecești, devenită deviza filozofului stoic Epictet. Indică două modalități ale rezistenței la rău și în general ale detașării: puterea de a îndura și aceea de a fi stăpân pe tine însuți, ferindu-te de patimile care-ți subminează libertatea morală.

OBERRAMMERGAU [ó:bəramərgau], localitate în Germania (Bavaria), în Alpii Bavariei. la 840 m alt., la SV de München; c. 5 mii loc. Începând din 1634, aici au loc, din 10 în 10 ani, reprezentații populare având ca temă patimile lui Iisus Hristos. Katherinenkirche (1736-1742), în stil rococo.

COZORICI, Gheorghe (1933-1993, n. Iași), actor român de teatru și film. Dicție impecabilă, joc sobru, incisiv (în teatru: „Becket” de Anouilh, „Danton” de Camil Petrescu, „Tinerețea lui Moromete” de M. Preda; în film: „Partea ta de vină”, „Patima”, „Clipa”, „Ștefan cel Mare – Vaslui 1475”).

cîrîitoáre f., pl. orĭ (d. cîrîĭ). Jucărie (numită și sfîrîitoare) pe care șĭ-o fac copiiĭ găurind o nucă pin care trec un bețișor, îĭ leagă cu sfoară, îĭ atîrnă o greutate (de ordinar un cartof) și-l fac să se învîrtească desfășurînd sfoara pin altă gaură laterală. Se fac și unele de lemn orĭ de tinichea și se învîrtesc c’o singură mîna agitîndu-le în aer. Acestea se pot numi și pîrîitorĭ, plesnitorĭ saŭ scîrțîitorĭ (fr. crécelle). La catolicĭ, în vechime, cîrîitoarea înlocuĭa clopotu bisericiĭ în Vinerea și Sîmbăta din săptămîna patimilor.

IRONS [aiənz], Jeremy (n. 1948), actor britanic de film. Datorită calităților sale fizice (siluetă elegantă, paloare romantică), întruchipează în special tipul gentlemanului perfect, devastat însă de obsesii și patimi necontrolate („Logodnica locotenentului francez”, „Dragostea lui Swann”, „Misiunea”, „Iubire imaginabilă”, „Casa spiritelor”, „Frumusețe furată”). Premiul Oscar: 1990 („Misterul familiei von Bullow”).

PENDERECKI [penderétski], Krzysztof (n. 1933), compozitor și dirijor polonez. Prof. la Acad. de Muzică din Cracovia. Lucrări reflectând interesul față de timbrul instrumental și prelungirea acestuia în tratarea vocilor. A conceput o scriitură schematică, devenită pur grafică; a explorat sistematic toate resursele instrumentale, de la sunet la zgomot („Fluorescențe”). Creație de sinteză între serialism și tehnica cântului gregorian („Stabat mater”, „Patimile după Luca”), apoi evoluție spre neoromantism („Utrenia”, „Kosmogonia”). A compus opera „Paradisul pierdut” și concerte pentru vioară, violă și violoncel.

dénie și (vechĭ) bdénie f. (vsl. bŭdeniĭe, priveghere, d. bŭdĕți, a veghea; bg. sîrb. deniĭe, rus. bdĕnie). Serviciŭ divin făcut noaptea (la ortodocșĭ Mercurea și Vinerea din săptămîna a cincea a postuluĭ mare și în toate serile din săptămîna patimilor). Se poate zice și priveghere.

OTFRIED (OTFRID) von Weissenburg (c. 800-c. 870), cleric și poet german. Abate de Weissenburg. Autorul „Cărții evangheliilor”, poem didactic conținând 16.000 de versuri, în care evocă nașterea, patimile și moartea lui Iisus Hristos, considerată una dintre cele mai importante opere ale literaturii germane vechi.

SORBUL, Mihail (pseud. lui Mihail Smolsky) (1895-1966, n. Botoșani), scriitor român. Drame de inspirație istorică („Letopiseți”); comedii tragice, explorând zone obscure ale sufletului uman („Patima roșie”, „Dezertorul”); romane, dramatizări.

FERNANDES, Vasco (c. 1480-c. 1543), pictor portughez. A îmbinat în opera sa manierismul cu instinctul frust și cu o vigoare aproape populară („Bunavestire”, „Vizitațiunea”, „Creația animalelor”). A realizat un ciclu al Patimilor în 16 episoade.

FOGGINI, Giovanni Battista (1652-1725), sculptor și arhitect italian. Lucrări statuare („Cardinalul Leopoldo de Medici”, bustul lui G. Galilei), reliefuri („Patimile”) și de arhitectură (Palatul Viniani della Robbia, Capela Feroni a Bisericii Sf. Annunziata din Florența).

*împătimíre f. (cuv. fabricat). Lit. Patimă, pasiune.

GOMA, Paul (n. 1935, Mana, Basarabia), scriitor român. Promotor al curentului de disidență față de regimul totalitar comunist, și a fost persecutat, închis, și, în cele din urmă, nevoit să se exileze, stabilindu-se ca refugiat politic la Paris (1977). Romane cu implicații autobiografice, despre universul concentraționar comunist și de evocare a Basarabiei natale („Ostinato”, „Gherla”, „Culorile curcubeului ’77”, „Patimile după Pitești”, „În cerc”).

DOSTOEVSKI, Fiodor Mihailovici (1821-1881), scriitor rus. A debutat cu romanul „Oameni sărmani”, în care își exprimă compasiunea față de cei oprimați. Frecventând cercul liberal al lui M. V. Petrașevski, este arestat și condamnat la moarte sub acuzația de complot împotriva statului, sentință comutată în deportare, prin ordinul de grațiere sosit cu câteva minute înaintea execuției. În Siberia (1850-1854), unde singura carte pe care o poate citi este Biblia, traversează o criză religioasă devenind credincios. Se întoarce la Sankt Petersburg, unde are frecvente crize de epilepsie. Perioada detenției, evocată în „Amintiri din casa morților” și „Însemnări din subterană”, și-a pus amprenta asupra întregii sale opere. Realismul fantastic și psihologic al scrierilor din tinerețe („Nopți albe”, „Netocika Nezvanova”), în care viața omului mărunt este descrisă ca o tragedie socială, a evoluat în opera de maturitate spre un realism cu accente simbolice, vizionare, mistice, filozofice și didactice, puternic marcate de boală și de experiența personală a patimii pentru jocurile de noroc, și către formula unui roman „polifonic”, de o complexitate structurală pe măsura realităților umane pe care le evocă. Interesul pentru tipologie nu scade din profunzimea și adevărul uman al personajelor sale, caractere complexe, contradictorii, oscilând între bine și rău, între eul rațional conștient și subconștientul însetat de libertate. Față de condiția dramatică a omului supus agresiunii răului social și moral, D. propune soluția creștină a mântuirii prin iubire, jertfă și umilință („Crimă și pedeapsă”, „Adolescentul”, „Idiotul”, „Demonii”, „Frații Karamazov”). Opera lui D. a exercitat o puternică influență asupra literaturii ruse și universale.

DREYER, Carl Theodore (1899-1968), cineast danez. Clasic al cinematografiei nordice; creații de mare originalitate și și rigoare tematică și stilistică („Dezmoșteniții”, „Vampir”, „Gertrud”, „Patimile Ioanei d’Arc” – capodopera sa).

LAHOVARI, Gheorghe Ioan (1838-1909, n. Râmnicu Vâlcea), inginer român. M. de onoare al Acad. (1901). Președinte al Înaltei Curți de Conturi (din 1893). Ca director general al Poștelor și Telegrafelor (1871-1876), a introdus cărțile și mandatele poștale. Se numără printre fondatorii Societății Române de Geografie (1875), al cărui secretar general a fost, redactând și „Buletinul Societății”. Unul dintre conducătorii Societății pentru Învățătura Poporului Român (1866). A tipărit și a îngrijit, în colab., „Dicționarul geografic al României” și „Dicționarul geografic al Basarabiei”. Preocupări literare (povestirile „Moș Kivu”, „Săptămâna Patimilor”, „Hedwige”); traduceri.

MASEREEL [masərél], Frans (1889-1972), grafician, pictor și sculptor belgian. Operă pătrunsă de umanism, caracterizată prin claritatea expresiei și prin tensiunea dramatică (ciclul de gravuri „Patimile unui om”, „Tinerețe”, „Ecce homo”, „Soarele”, ciclurile de desene „Destine” și „Ține minte”). Ilustrații de carte („Elogiul nebuniei” de Erasmus, „Bătrânul și marea” de Hemingway, „Prometeu înlănțuit” de Eschil); portrete și peisaje.

MEMLING (MEMLINC), Hans (c. 1433-1494), pictor flamand. Supranumit „Fra Angelico al Nordului” pentru grația și suavitatea melancolică a figurilor din tablourile sale. A lucrat mai ales la Brugge. Pictură de altar, compoziții cu teme religioase („Judecata de Apoi”, „Patimile”, „Căsătoria mistică a Sfintei Ecaterina”) și portrete („Portret de bărbat”, „Bărbat citind”, ultimul în Muzeul Național de Artă al României).

MICU, Mircea (1937-2010, n. Vârșand, jud. Arad), scriitor român. Versuri („Poeme pentru mama”, „Murind pentru prima oară”) și proză („Patima”, „Semnul șarpelui”) în care tratează temele grave ale existenței într-un registru ironic. Dramaturgie („Avram Iancu”). Parodii.

MIRÓ FERRER, Gabriel (1879-1930), scriitor spaniol. Rafinat stilist, s-a făcut remarcat printr-o proză poetică contemplativă, în care personajele au destine dramatice („Romanul prietenului meu”, „Cireșele cimitirului”, „Chipurile patimilor Domnului”, „Episcopul lepros”).

*paramán și perimán n., pl. e (ngr. paramandýas, id.) O bucată de postav pe care e brodat: „Patimile Domnuluĭ Iisus Hristos le port eŭ” și pe care călugăriĭ o poartă pe spate supt rasă cîte-va zile după ce intră în tagmă: a luat paramanu din mîna preutuluĭ (Augustin Pop, CL. 1935, 2, 8).

*pasiúne f. (lat. pássio, -ónis, d. pati, passus sum, a suferi. V. pățesc, patimă). Patimă, supliciŭ: pasiunea luĭ Iisus Hristos. Agitațiune a sufletuluĭ, ca ura, ĭubirea: a-țĭ domina pasiunile. Ĭubire foarte mare de ceva: a avea pasiunea științeĭ. Obĭectu acesteĭ pasiunĭ: știința e pasiunea luĭ. Parțialitate: a judeca cu pasiune. Fil. Impresiune asupra cuĭva (în opoz. cu acțiune).

pátimă f., pl. ĭ și (rar) e (ngr. páthima, d. vgr. pásho [aor. épathon], sufer. V. pătimesc, pățesc, patos). Suferință, maĭ ales vorbind de a luĭ Iisus Hristos: săptămîna patimilor (cele șapte zile în ainte de Paște). Pasiune, ĭubire excesivă: a ĭubi cu patimă, patima bețiiĭ. Pasiune, ură: a judeca cu patimă. Rar. Boală: patimă de picĭoare.

2) *pátos n., pl. urĭ (vgr. páthos, boală, dispozițiune sufletească orĭ trupească. V. patimă, patetic, pato-logie). Enfază, afectare în vorbă.

pătimésc v. intr. (d. patimă). Sufer, îndur martiriu: Iĭsus Hristos a pătimit pentru oamenĭ. Îs bolnav: a pătimi de stomah. Îndur necazurĭ, neplăcerĭ morale: multe am pătimit de atuncĭ.

pătimáș, -ă adj. (d. patimă). Pasionat, prea ĭubitor: pătimaș după literatură, după vin, de vin. Pasionat, plin de ură: judecător pătimaș, critică pătimașă. Bolnav: pătimaș de reŭmatizm.

pățésc v. tr. (lat. pátio, patire îld. pátior, páti, a suferi, înrudit cu vgr. pásho, épathon, sufer; it. patire, sp. pg. padecer. V. pasiune, patimă, apatie). Sufer, mi se întîmplă neplăcerĭ: multe am pățit de atuncĭ: m’am îmbolnăvit, mĭ-a ars casa, mĭ-a murit o vacă; am căzut din copac, dar n’am pățit nimica. A o păți, a ți se întîmpla o neplăcere: a pățit-o hoțu, că l-a prins gardistu. Ce-aĭ pățit? ce minune s’a întîmplat: ce-aĭ pățit, zgîrcitule, de eștĭ așa de darnic astăzĭ?! – În vest și pat, pate, să pat, să pată saŭ să pață.

NOWICKI [novítski], Jan (n. 1939), actor polonez de film. Creator al unor personaje dominate de neliniști, patimi și vicii în filme de mare diversitate tematică („Cenușa”, „Clepsidra”, „Marele trișor”, „Jurnal pentru iubirile mele”, „A șaptea cameră”).

OLTEANU-MATEI, Draga (n. 1933, București), actriță română. Interpreta unor partituri complexe, comice și dramatice, joc plin de energie și vervă (pe scenă: „Coana Chirița” de V. Alecsandri, „Căsătoria” de Gogol, „Gaițele” de Al. Kirițescu, „Azilul de noapte” de Gorki; pe ecran: „Ilustrate cu flori de câmp”, „Filip cel bun”, „Golgota”). Autoare de scenarii pentru film („Dumbrava minunată”, „Patima”, „Chirița în Iași”).

O’NEAL [ouní:l] 1. Ryan O. (n. 1941), actor american de cinema. După un succes extraordinar cu filmul „Love story”, abordează roluri de comedie sau de personaje dure, aventurieri, sportivi („Hoinarii primejdioși”, „Ce se întâmplă doctore?”, „Luna de hârtie”, „Love story pe ring”, „Patima jocului”). 2. Tatum O. (n. 1963), actriță americană de film. Fiica lui O. (1). Copil-vedetă minune, nu are mai târziu apariții la fel de ilustre („Vis de glorie”, „Obsesie”, „O femeie urmărită”). Premiul Oscar: 1973 („Luna de hârtie”).

O’NEILL [ouní:l], Eugene Gladstone (1888-1953), dramaturg american. Viață tumultuoasă (navigator, căutător de aur, actor, publicist), care i-a marcat opera. Vastă (peste 40 de piese) și contradictorie prin caracterul său experimental, creația sa, de un profund umanism, reflectă neliniștile omului societății moderne, insistând în mod special asupra temei destinului. Piese de factură naturalistă cu sugestii psihanalitice („Dincolo de zare”, „Anna Christie”, „Maimuța păroasă”). Utilizând procedee expresioniste (măștile, monologul interior) ori ale romanului modern (fluxul conștiinței, solilocviul), a pus bazele teatrului american contemporan, încercând prin crearea unei mitologii colective să opună civilizației mecanice viziunea unui pietism poetic („Patima de sub ulmi”, „Straniul interludiu”, „Marele zeu Brown”, „Din jale se întrupează Electra”, „Sosește omul de gheață”, „Lungul drum al zilei către noapte”). Premiul Nobel pentru literatură (1936).

PAISIELLO, Giovanni Gregorio (1740-1816), compozitor italian. Capelmaistru la Sankt-Petersburg, Viena și Napoli. Cunoscut ca autor de opere comice sau seria („Don Quijote”, „Socrate imaginar”, „Bărbierul din Sevilla”). S-a distins și în domeniul muzicii sacre („Patimile lui Iisus”, „Recviem”), în muzica de cameră și în concerte pentru clavecin și orchestră.

* nevropát, -ă s. (ngr. névron, vgr. și páthos, suferință. V. patos, patimă). Med. Bolnav de nervĭ, dar nu chear nebun.

DRAGOSTE, dragoste s. f. I. Sentiment de afecțiune pentru cineva sau ceva; spec. sentiment de afecțiune față de o persoană; iubire, amor. ◊ Loc. adv. Cu (multă) dragoste sau cu toată dragostea = cu (multă) plăcere, (foarte) bucuros. ◊ Loc. vb. A prinde dragoste de (sau pentru, față de) cineva (sau de ceva) = a se îndrăgosti de cineva (sau de ceva). ◊ Expr. A avea dragoste = a-i plăcea să... A se topi ( sau a se sfârși, a muri) de dragoste pentru cineva = a iubi pe cineva cu patimă. ♦ (Concr.) Ființă iubită; p. gener. ceea ce constituie obiectul iubirii cuiva. ♦ Legătură sexuală; relație amoroasă. II. Plantă erbacee cu frunze în formă de lance, dințate și cu flori roz-purpurii (Sedum fabaria). – Din sl. dragostĭ.

PIETÁ (cuv. it.) s. f. Termen preluat și adaptat de creștinism din Antichitatea romană, incluzând în cultul divin și pe acela al milei, al iubirii. În repertoriul catolic a reprezentat o importantă temă iconografică, inspirată din patimile lui Iisus Hristos, ilustrând tema plângerii lui. De obicei, scenele (statuie sau tablou) o reprezintă pe Maica Domnului (singură sau însoțită de alte personaje) ținându-l în brațe pe Iisus mort, coborât de pe cruce. Motiv foarte frecvent în Evul Mediu și Renaștere a constituit tema multor capodopere, din care, dincolo de sentimentul religios, răzbate sentimentul etern uman al mamei îndurerate. Tema apare pentru prima oară în Germania, la începutul sec. 14; cea mai cunoscută „Pietà” este creația lui Michelangelo de la Catedrala Sf. Petru din Roma (1499).

prohód n., pl. urĭ, oade (vechĭ provod, d. vsl. pro-vodŭ, trecere, acompaniere, înmormîntare, prohodŭ, trecere; rus. próvody, convoĭ, suită, sîrb. provod, suită, cortegiŭ. V s’a prefăcut în h ca și’n pohod, pohoĭ. V. iz-vod, pod-hod, vo-hod). Slujba îngropăcĭuniĭ, serviciŭ funebru. Cîntecele care se cîntă în onoarea luĭ Hristos la denia din Vinerea patimilor. – În Buc. și prăhod, trecere (Șez. 34, 74).

PÚNERE (< pune) s. f. Acțiunea de a (se) pune. ◊ (ELT.) Punere la pământ = defect în instalațiile electrice, constând în punerea accidentală a unui conductor, aflat sub tensiune, în legătură conductoare cu pământul (prin ruperea unui cablu, prin străpungerea izolației electrice dintre conductorul sub tensiune și un conductor legat la pământ etc.). (REL.) Punerea în mormânt = scenă finală a ciclului Patimilor, în care trupul lui Hristos mort, înfășurat în giulgiu, este purtat pe brațe spre mormântul pregătit de Iosif din Arimateea și Nicodim, fiind urmat de Maica Domnului și femeile pioase.

HARLOW [há:rləu], Jean (pseud. lui Harlean Jean Carpentier) (1911-1937), actriță americană de film. Debutează în roluri de ingenuă, evoluând ulterior spre tipologia „vampelor” provocatoare, pasionale și capricioase („Patima blondă”, „Îngerii infernului”, „Frumoasa din Saigon”, „Saratoga”). Sex-simbol al cinematografiei anilor ’30.

triód n., pl. urĭ și oade (ngr. triódi, vgr. triódion, d. treís, treĭ și odé, odă; vsl. rus. triódĭ). O carte bisericească în care se cuprind cîntările de postu Mare de la Duminica vameșuluĭ și fariseuluĭ (3 săptămînĭ în ainte de postu mare) pînă în Sîmbăta patimilor.

patimă s. f., g.-d. art. patimii; pl. patimi

Vínerĭ f. (lat. Véneris [dies], ziŭa Vineriĭ, it. venerdi, pv. venres și divenres, fr. vendredi, sp. viernes). A cincea zi a săptămîniĭ, între Joĭ și Sîmbătă. Vinerea Mare, Vinerea din săptămîna patimilor. Sfînta Vinerĭ, o sfîntă în credințele poporuluĭ, dar nu în biserică. Adv. Vinerea, în ziŭa Vineriĭ: a posti Vinerea.

vînt n., pl. urĭ (lat. vĕntus, it. pg. vento, pv. fr. cat. vent, sp. viento). Mișcare a aeruluĭ cauzată de diferența de temperatură într’o regiune oare-care: vîntu adie, bate (orĭ suflă) turbat. Fig. Zbucĭum: vîntu patimilor. A face vînt, a sufla cu foĭu saŭ a agita evantaliu ca să te răcoreștĭ. Fig. A împinge ca să ajungă maĭ departe: a face vînt (și: a face forță) unor copiĭ care se daŭ în leagăn. A împinge, a îmbrînci: ĭ-a făcut un vînt de-a ajuns afară. A ajuta să se înalțe răpede în rang: partidu ĭ-a făcut vînt. A-șĭ lua vînt, a se porni pe o fugă dezordonată, cum fac caiĭ cînd se sperie. Fig. A se aprinde, a se porni într’o acțiune. A te da în vînt după cineva, după ceva, a-țĭ plăcea foarte. Nu știa nicĭ vîntu, nicĭ pămîntu, nu știa nimenĭ, era absolut secret. Vîntu cel turbat, V. turbat. În vînt, în zădar, fără folos: a munci, a vorbi în vînt. Prov. Cine seamănă vînt, culege furtună, cine stîrnește un lucru, trebuĭe să se aștepte la urmărĭ. – Austru e vîntu de vest în Oltenia. (V. gorneag) și’n vestu Munteniiĭ și de sud în estu Munteniiĭ. Băltărețu e cel de sud în Munt. și de est în R. S. Brașoveanu e cel de nord în Mușcel. Crivățu e cel de est în Munt. și de est orĭ nord-est în R. S. și’n Mold. Hațeganu e cel de nord în Mehedințĭ. Munteanu e cel de nord în Munt. și de vest în R. S. V. furtună, uragan, vifor, vijălie, viscol.

săptămînă f., pl. ĭ (lat. pop. sĕptimani, din cl. septimanus, care cade la șapte ale luniĭ, d. septem, șapte; it. settimana, pv. setmana, fr. semaine, sp. semana). Timp de șapte zile fixate de calendar: anu are 52 de săptămîni, săptămîna are 7 zile (Lunĭ, Marțĭ, Mercurĭ, Joĭ, Vinerĭ, Sîmbătă și Duminică). Timp de șapte zile începînd orĭ de cînd: mă întorn într’o săptămînă. Săptămîna albă, săptămîna brînzeĭ, oŭălor și peșteluĭ, săptămîna care precede postu mare. Săptămîna mare saŭ săptămîna patimilor, săptămîna deniilor, cea care precede Paștele. Săptămîna luminată, săptămîna Pașteluĭ. – Pl. e (Let. 2, 11).

vúltur și (vest) -ure m. (lat. vŭltŭr, vúlturis, vultur; vfr. voutre, sp. buitre, pg. abutre). Cea maĭ mare pasăre răpitoare, diurnă din Eŭropa. (E maĭ mare de cît pajura saŭ áchila și are capu acoperit cu puf, nu cu pene, și de aceĭa i se zice și „vultur pleșuv”. Răpește meĭ și copiĭ, mănîncă cu plăcere mortăcĭunĭ și nu e așa de agresiv ca pajura). Fig. Om vioĭ, viteaz și energic (ca și șoim). Ochĭ de vultur, ochĭ foarte vioĭ și pătrunzătorĭ. Potnojă pe care e brodat un vultur și pe care stă arhiereu (ca să arate că trebuĭe să se suĭe ca un vultur deasupra patimilor). Nume de decorațiunĭ (tradus greșit după fr. aigle orĭ germ. adler, care e „pajură”, nu „vultur”). O constelațiune boreală vizibilă vara. – În vest vultúr (lat. vŭltúrius, it. avoltojo, ĭar it. avoltóre și fr. vautour, d. lat. *vultor, -óris). În est și húltur, la Moxa vîltur. V. ceahlăŭ, sorliță, șoĭm, zăgan, condor.