OPINTIC ~ci m. 1) Plantă erbacee cu tulpina scundă, păroasă, cu frunze verzi-brumate, lucioase și cu flori galbene, grupate în vârful tulpinii. 2) la pl. reg. Ciuperci comestibile, care cresc în grupuri prin pădurile de fag și de brad; ghebe. /Orig. nec.

PÂINIȘOARĂ ~e f. (diminutiv de la pâine) Ciupercă comestibilă, de culoare roșie-violacee, care crește prin păduri de fag și de stejar. /pâine + suf. ~ișoară

RÂȘCOV ~i m. Ciupercă comestibilă cu piciorul galben-roșcat și cu pălăria portocalie-cărămizie, care crește prin pădurile de fag și de brad. /cf. ucr. ryžok, ryžka

NEOTIE s.f. Specie de orhidee saprofită din pădurile de fagi. [< fr. néottie].

fag (fagi), s. m. – Copac înalt cu coaja netedă și lemnul tare (Fagus silvatica). – Mr., megl. fag. Lat. fagus (Pușcariu 568; Candrea-Dens., 540; REW 3145; DAR), cf. it. faggio (lom., piem., engad. fo), sicil., sard., prov. fau, v. fr. fou (› fr. fouet), sp. (haya), port. (faia). Alb. fag provine din calabr. fagu (Meyer 97) sau din rom. – Der. făget, s. n. (var. făgiș), (pădure de fag), mr. fădzet, cf. it. faggeto.

LACTAR s. m. ciupercă bazidiomicetă, comestibilă, din familia agaricacee, cu pălăria de culoare portocalie, care crește prin pădurile de fag și de brad și care secretă un latex alb sau colorat; roșcov. (< fr. lactaire, lat. lactarius)

NEOTIE s. f. specie de orhidee saprofită din pădurile de fagi. (< fr. néottie)

jir s. m. – Fructul fagului. Sl. žirŭ „hrană” (Miklosich, Slaw. Elem., 22; Cihac, II, 159), fiind hrana obișnuită a porcilor; cf. bg., sb. žir „ghindă”, rut. žir „aliment”, rus. žir „grăsime”. – Der. jiriște, s. f. (pădure de fagi); jirovină, s. f. (închiriere de jiriște pentru porci; teren cu ghindă).

ALMĂJ (ALMĂJULUI) 1. Munții ~, masiv muntos din grupa M-ților Banatului, la N de defileul Dunării, constituit din roci cristaline cu intruziuni de granite și calcare jurasice. Alt. max.: 1,224 m (vf. Svinecea Mare). Păduri de fag. 2. Depresiunea ~, zonă depresionară intramontană în sudul Banatului, între M-ții Semenicului, Almăjului și Locvei, drenată de rîul Nera. Supr.: 250 km². Relief colinar, de terase și lunci. Climă blîndă. Expl. forestiere, de calcare, de cărbuni și azbest. Culturi de cartofi și de porumb. Zonă pomicolă și de creștere a vacilor de lapte. Cunoscută și sub numele de Depresiunea Bozovici. 3. Com. în jud. Dolj; 4.115 loc. (1991). Cula Poenaru (1764); biserică (1787).

ALUN (< alună) s. m. Arbust din familia betulaceelor, înalt de 2-5 m, cu frunze rotunde cordate, flori dispuse monoic, cele mascule așezate în amenți, și cu fructe comestibile (Corylus avellana). ♦ A. turcesc = arbore din familia betulaceelor, înalt de 8-20 m, cu frunze rotunjite, lat-ovale, răspîndit în pădurile de fag, pe soluri calcaroase (Corylus colurna). Este ocrotit prin lege.

ARMENIA 1. Republica ~, stat în Europa în S Transcaucaziei; 29,9 mii km²; 3,28 mil. loc. (1989). Limba de stat: armeana. Cap.: Erevan. Orașe pr.: Leninakan, Kirovakan, Ecimiadzin. Pop. Urbană: 68 la sută. Este împărțită în 37 de raioane. Cuprinde NE Pod. Armeniei, culmi ale Caucazului Mic cu alt. max. 4.090 m (vf. Aragaț) și depr. L. Sevan. Climă temperat continentală uscată, cu precipitații de 400-500 mm/an. Pr. rîu este Araks (care formează granița cu Turcia și Iran) cu afl. său Razdan. Peste 100 de lacuri, cel mai mare fiind Sevan (1,4 mii km²), de origine tectonică, la 1.903 m alt. Peste 20 la sută din supr. țării este ocupată de păduri de fag și stejar. Resurse de subsol (cu rezerve restrînse): molibden, cupru, plumb, zinc. Ind. A. produce energie electrică (14,5 miliarde KWh, 1986), mașini unelte și strunguri, echipament energetic, produse electrotehnice și electronice, aluminiu, concentrate de cupru și molibden, mat. de constr. și ciment, cauciuc sintetic, mase plastice, acid sulfuric, fire și fibre chimice, țesături de lînă și mătase, încălțăminte, conserve, vin și coniac. Terenurile arabile care ocupă c. 16 la sută sînt cultivate cu grîu, plante tehnice (sfeclă de zahăr, tutun) și legume. În valea rîului Araks se cultivă bumbac și orez. Mari supr. de livezi și vii (240 mii t. struguri, 1986). Este dezvoltată creșterea animalelor pentru carne și lapte: bovine (0,9 mil. capete, 1987), ovine și caprine (1,9 mil. capete, 1987). C. f.: 870 km. Căi rutiere: 7,6 mil. km. Gazoducte dinspre Azerbaidjan și Gruzia. Turism în M-ții Caucaz și stațiuni climaterice. Exportă: concentrate neferoase, produse electrotehnice, chimice, bunuri industriale de consum, produse textile și alim. (vin, coniac, conserve de fructe, țigarete) și importă materii prime și semifabricate, mijloace de transport, combustibili ș.a. Istoric. Pe terit. A., locuit din timpuri străvechi, s-au stabilit armenii (mieln. 1 î. Hr.), unul dintre cele mai vechi popoare din Asia Anterioară. În condițiile dispariției puternicului stat sclavagist Urartu (sec. 9-6 î. Hr.) s-au pus bazele Regatului armean, care la scurtă vreme a căzut în stăpînirea Ahemenizilor (sec. 6-3 î. Hr.), și apoi, a Seleucizilor (sec. 3-2 î. Hr.), sub forma a două satrapii: A. Maior în est și A. Minor în vest. După înfrîngerea Seleucizilor de către romani (190 î. Hr.), Artașe (Artaxias I) proclamă independența A. Maior, își ia titlul de rege și fondează o dinastie, în timpul căreia Regatul armean a atins apogeul puterii și expansiunii terit., mai ales sub domnia regelui Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î. Hr.). Începînd din sec. 1 î. Hr., A. a fost obiectul unei acerbe rivalități între Roma și Regatul parților. În sec 3-4, relațiile feudale devin predominante. În 301 s-a adoptat creștinismul, A. fiind primul stat în care acesta a fost declarat religie oficială. Pe fondul unor grave crize social-politice, în 387, A. a fost înpărțită între Persia Sasanidă și Roma; pe o mare parte a terit. A. s-a exercitat autoritatea Persiei. În sec. 7-15, pe terit. A. a avut loc invazia arabilor, bizantinilor, selgiucizilor și mongolo-tătarilor. În sec. 11-18, A. a devenit obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei (în 1639, A. este definitiv împărțită: V țării a fost încorporat Imp. Otoman, iar E – Persiei). În urma războiului ruso-persan (1826-1828), A. răsăriteană a fost anexată la Rusia. În a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat lupta împotriva Imp. Otoman care a practicat față de populația armeană o politică de exterminare în masă (1895-1896; 1915-1916), însoțită de un mare exod al unei mari părți a armenilor. În împrejurările evenimentelor revoluționare din Rusia (1917), puterea a fost preluată de dașnaci (membrii ai partidului armean Dașnaktutiun), A. fiind ocupată, în același timp, de trupele anglo-turce. La 29 nov. 1920 s-a constituit R.S.S. Armeană: din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucaziene; la 5 dec. 1936, A. a intrat în cadrul U.R.S.S., ca republică unională. Pe fondul tensiunilor interetnice, autoritățile guvernamentale armene revendică instituirea suveranității de stat asupra reg. Nagorno-Karabah (creată în 1923 și aflată în componeneța Azerbaidjanului), cu populație majoritar armeană. La 7 dec. 1988, în A. s-a produs un devastator cutremur de pămînt, soldat cu mari distrugeri de valori materiale și zeci de mii de pierderi de vieți omenești. La 23 sept. 1991, Parlamentul A. în urma unui referendum a adoptat Declarația privind independența A. 2. Pod. Armeniei, podiș în Turcia, Iran și Armenia, limitat la N de Caucazul Mic și la S de M-ții Taurus Armean, acoperit de roci vulcanice. Alt. med.: 1.650 m. De aici izv. rîurile Kura, Araks, Tigru și Eufrat. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Azerbaidjan pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită preponderent de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.

BARAOLT 1. Masiv muntos în SV Carpaților Orientali, în marele cot al Oltului (între defileele Tușnad și Racoș), limitat de M-ții Harghita și depr. Baraolt (la NV) și depr. Sfîntu Gheorghe (la S). Alcătuit din fliș (marno-grezos și grezos-calcaros) cu intruziuni de roci vulcanice. Alt. max.: 1.018 m (vf. Gurgău). Păduri de fag și stejar. Pășuni. Expl. de lignit (Valea Crișului, Sf. Gheorghe). 2. Depr. tectono-erozivă în SV Carpaților Orientali, între Dealul Dugău și M-ții Perșani (la V), M-ții Baraolt (la S) și Harghita (la NE), drenantă de rîurile Baraolt, Vîrghiș și Cormoș. Relief colinar și de terase. Expl. de lignit (Căpeni, Vîrghiș etc.) și mat. de constr.; ape minerale (Vîrghiș, Biborțeni). 3. Oraș în jud. Covasna, în depr. și pe rîul cu același nume (afl. al Oltului); 10.530 loc. (1991). Expl. de lignit; stație de sortare și însilozare a lignitului. Combinat pentru produse lactate; fabrică de pîine; constr. de mașini. Menționat documentar din 1224. Declarat oraș în 1968. În satul Biborțeni, biserică (sec. 13, cu transformări ulterioare). În satul Căpeni, biserică (sec. 14-15, cu transformări din sec. 18).

BEIUȘ 1. Depr. tectonică de tip golf, limitată de M-ții Codru-Moma (la SV), masivele Vlădeasa și Bihor (la E) și M-ții Pădurea Craiului (la N), drenată de Crișu Negru cu afl. lui; 825 km². Relief de terese și dealuri rotunjite. Climă blîndă (media termică anuală, 9-10°C); precipitații bogate (800 mm/an). Păduri de fag și stejar; pășuni și fînețe. Expl. de marmură (Vașcău, Moneasa) și de calcare (Cărpinet). Aici se găsesc orașele Beiuș, Vașcău, Nucet, Ștei. 2. Oraș în jud. Bihor, în depr. cu același nume, pe Crișu Negru; 12.318 loc. (1991). Constr. de mașini-unelte și piese de schimb. Fabrică de mobilă și de conf.; mat. de constr.; produse alim.; ateliere de reparații. Centru pomicol. Două biserici (sec. 18). Muzeu etnografic. Menționat prima oară în 1270; declarat oraș liber în 1444; ridicat la rangul de civitas în 1451. Samuil Vulcan a înființat aici în 1828 un gimnaziu greco-catolic superior pentru români. S-a mai numit Beinș.

BUCOVINA, prov. istorică românească, parte integrantă a Moldovei, situată în NE Carpaților Orientali, locuită în antic. de geto-daci. Denumirea de B. provine de la apelativul slavon care înseamnă „pădure de fagi”. Între sec. 10 și 14, s-au dezvoltat numeroase așezări românești. A aparținut Moldovei pînă în 1775, cînd a fost anexată de Austria prin actul de la Palmuta, pe Nistru, și inclusă în 1791 acesteia prin Tratatul de Pace de la Șiștov. În urma Revoluției de la 1848, guvernul de la Viena a acordat B. autonomie internă și titlul de ducat. La 14/27 oct. 1918 s-a format Adunarea Constituantă care a adoptat moțiunea pentru „Unirea B. cu celelalte țări românești într-un stat național independent”. La 15/28 nov. 1918, Congresul Național din B., întrunit la Cernăuți, a vot în majoritate „unirea necondiționată și pentru vecie a B. în vechile ei hotare pînă la Ceremuș, Colacin și Nistru cu Regatul României”. La 10 sept. 1919, Tratatul de Pace de la Saint-Germain-en-Laye a recunoscut această unire. În urma notelor ultimative din 26-27 iun. 1940 ale guvernului sovietic, nordul B. împreună cu ținutul Herței și cu Basarabia, au fost ocupate de U.R.S.S. După intrarea României în al doilea război mondial (iun. 1941), B. a fost eliberată și reintegrată în hotarele firești ale României, pînă în 1944, cînd a fost din nou ocupată de trupele sovietice și anexată U.R.S.S. V. și Ucraina.

OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km². Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.

OBCINELE BUCOVINEI, complex de culmi montane joase și prelungi, situat în NE Carpaților Orientali, pe terit. jud. Suceava, între granița cu Ucraina (N), Pod. Sucevei (E), culoarul depresionar Gura Homorului – Cămpulung Moldovenesc – Depr. Dornelor (S) și valea superioară a Bistriței Aurii (V). O.B. cuprind trei mari subunități, dispuse paralel pe direcția NV-SE, separate de văile superioare ale râurilor Moldova și Moldovița: Obcina Mestecăniș, extinsă între văile râurilor Moldova (E), Putna (SE), Bistrița Aurie (V) și granița cu Ucraina (NV), este alcătuită din roci cristaline și sedimentare; prezintă culmi prelungi cu alt. de 1.000-1.500 m, bine împădurite, fragmentate de văi; către N, se prelungește cu Obcina Lucina (o mică subunitate a acesteia), în care se află cea mai mare alt. (1.588 m, vf. Lucian); Obcina Feredeu, dezvoltată pe fliș cretacic (în V) și paleogen (în E), este situată între văile râurilor Moldova (în V) și Moldovița (în E), fiind alcătuită dintr-o culme centrală (1.300-1.400 m alt.) din care se desprind mai multe culmi secundare (1.000-2.000 m) alt.; alt. max.: 1.479 m (vf. Pașcani); Obcina Mare, aflată între valea Moldoviței (V) și Pod. Sucevei (E), este alcătuit din fliș cretacic și paleogen (gresii, șisturi bituminoase, calcare, argile); alt. max.: 1.224 m (vf. Sihloaia). Prezintă o climă răcoroasă (media termică anuală variază între 6°C pe văi și 2° pe culmi) și umedă (precipitațiile însumează peste 1.000 mm anual); dispune de o rețea hidrografică densă și de numeroase izvoare cu ape minerale. Vegetația este reprezentată prin păduri de molid în V, păduri de amestec (molid, brad și fag) în partea centrală și păduri de fag cu brad în partea de E a Obcinei Mari. În ariile depresionare se dezvoltă pajiști secundare, dominate de păiuș roșu (Festuca rubra), țăpoșică (Nardus stricta), iarba vântului (Agrostis tenuis) ș.a. Local, vegetație de mlaștină, cuprinzând unele relicte glaciare, cel mai cunoscut fiind mesteacănul pitic (Betula nana) din tinovul Găina de la Lucina. Turism dezvoltat legat de accesibilitatea zonei, de prezența numeroaselor monumente istorice și de artă medievală (mănăstirile Voroneț, Moldovița, Sucevița, Humor, Putna ș.a.), de frumusețea peisajului, de varietatea și originalitatea folclorului și artei populare etc.

REPEDEA 1. Deal cu caracter structural, situat la marginea NE a Pod. Central Moldovenesc, la SE de Iași, alcătuit dintr-o succesiune de straturi de argile, gresii și calcare oolitice sarmațiene. Spre NE este delimitat de cueste puternice, afectate de alunecări de straturi. Alt. max.: 404 m. Acoperit cu păduri de fag, stejar, gorun și, parțial, de livezi și podgorii. A fost studiat din punct de vedere geologic de către Grigore Cobălcescu, în 1862, care a elaborat prima lucrare geologică din România („Calcarul de la Răpidea”). Cunoscut și sub numele de Răpedea sau Răpidea. Declarat monument al naturii (1955). Punct turistic. 2. Com. în jud. Maramureș, situată în depr. Poienile de sub Munte, la poalele m-ților Maramureș, la confl. râului Repedea cu Ruscova; 4.877 loc. (2005). Rezervațiile naturale Poiana cu narcise Tomnatec, Sehleanu, vârfurile Farcău, Vinderelu și Mihailecu.

PIATRA CLOȘANILOR, vârf în m-ții Mehedinți, la V de Motru, alcătuit din calcare jurasice. Alt.: 1.421 m. Forme carstice. Rezervație naturală, inclusă în parcul național Dormogled-Valea Cernei; păduri de fag cu exemplare de alun turcesc, poiană cu narcise, pe stâncării tufișuri de liliac. În cadrul rezervației se află și peșterile Cloșani și Cioaca cu Brebenei.

RUNCU 1. Masiv deluros cu aspect de culme, situat în extremitatea de V a muscelelor Argelului, între văile Olt (la V) și Topolog (la E), alcătuit predominant din formațiuni sarmațiene și acvitaniene (gresii, marne, șisturi argiloase, cinerite). Alt. max.: 700 m. Acoperit cu păduri de fag și cu livezi. 2. Com. în jud. Dâmbovița, situată la poalele SE ale m-ților Bucegi, pe cursul superior al râului Ialomicioara; 4.642 loc. (2005). În satul Bădeni se află biserica Adormirea Maicii Domnului (1820, reparată în 1880), iar în satul R. o biserică cu hramul Sf. Ignatie (1844-1845) și o biserică cu triplu hram – Intrarea în Biserică a Maicii Domnului, Sf. Nicolae și Duminica Tomii (1844-1846). 3. Com. în jud. Gorj, situată în Depr. Subcarpatică Olteană, la poalele S ale m-ților Vâlcan, pe cursul superior al râului Jaleș; 5.550 loc. (2005). Expl. de calcar în satul Suseni). Pomicultură. Sanatoriu și muzeu etnografic (în satul Dobrița). În satul R. se află o biserică din sec. 17, atribuită Domniței Florica (fiica lui Mihai Viteazul). În arealul com. R.se află rezervațiile naturale Cheile Runcului (sau Sohodului, 350 ha), izbucul Jaleșul. 4. Com. în jud. Vâlcea, situată în V muscelelor Argeșului, la poalele S ale dealului Runcu, în zona de izvor a râului Sâminic; 1.134 loc. (2005). Pomicultură. Biserica Sfinții Voievozi (1577, renovată în 1855), în satul R.

DORNA 1. Râu, afl. dr. al Bistriței moldovenești în Depr. Dornelor, la Vatra Dornei; 50 km. Izv. din N M-ților Călimani, 2. Depresiunea sau Țara Dornelor, depr. tectono-erozivă în Carpații Orientali, încadrată de munții Suhard, Bârgău Rarău, Giumalău, Călimani și Bistrița, drenată de Bistrița cu afl. ei Dorna, Negrișoara, Neagra Șarului ș.a. Supr.: 450 km². Relief deluros, cu alt. între 800 și 1.000 m, cu văi largi, terase de acumulare, meandre, turbării (Poiana Stampei), păduri de fag și conifere. Expl. forestiere, de min. de mangan și turbă. Izv. minerale. Stațiuni balneoclimaterice (Vatra Dornei, Șaru Dornei).

LĂPUȘ 1. M-ții ~, masiv muntos în NV Carpaților Orientali, în grupa munților vulcanici, situat între M-ții Gutâi (la VNV) și Țibleș (la ESE). Are mai multe culmi domoale, orientate spre S (Culmea Șatra, 1.041 m alt.) sau spre N, din care se detașează câteva vârfuri ce depășesc 1.300 m alt. (Neteda 1.322 m, Sermeteș 1.306 m, Secu 1.311 m). Alt. max.: 1.358 m (vf. Văratec). M-ții L. sunt alcătuiți din roci eruptive (andezite, andezite bazaltoide, piroclastice) și sunt acoperiți cu păduri de fag în amestec cu rășinoase. Nod hidrografic (de aici izvorăște râurile Lăpuș, Botiz, Bloaja, Cavnic ș.a.). 2. Depresiune intramontană, tectono-erozivă, delimitată de M-ții Gutâi și M-ții Lăpuș (la N), Țibleș (NE), culmea Breaza (S) și masivul Preluca (V), drenată de râul Lăpuș și afl. lui (Rotunda, Dobric, Suciu, Rohia). Supr.: c. 225 km². Relief colinar, cu alt. de 450-550 m. Intens fragmentat de o rețea densă de văi, însoțite de terase și lunci. La contactul depresiunii cu zonele montane limitrofe se află glacisuri (Vima și Rohia în S) sau resturi piemontane (Piemontul Șatra în N). Climă temperat-moderată (temp. medie anuală 8-9°C); precipitații abundente (800-1.000 mm anual). Pomicultură (meri, pruni, peri). Cunoscută și sub numele de Țara Lăpușului. 3. Râu, afl. dr. al Someșului; 112 km. Izv. din M-ții Lăpuș, de sub vf. Văratec, de la 1.200 m alt., străbate depr. Lăpuș, și străpunge partea de S a masivului Preluca, unde formează un sector de chei epigenetice, lung de 30 km. Afl. pr.: Rotunda, Suciu, Rohia, Cavnic, Săsar. 4. Com. în jud. Maramureș, în partea de E a depr. Lăpuș, pe râul cu același nume; 3.925 loc. (2000). Expl. de argilă refractară, pomicultură. Muzeu etnografic și de artă populară. În satul L., menționat documentar în 1505, se află biserica Adormirea Maicii Domnului (sec. 16, cu picturi interioare din 1697). Vestigii ale unei așezări din Epoca bronzului, cu o necropolă în care s-au găsit podoabe de aur, topoare, pumnale, fragmente ceramice ș.a.

MESEȘ, Munții ~, culme muntoasă cristalină în N M-ților Apuseni, între văile Crasnei, Crișului Repede și Agrijului, orientată SV-NE. Alt. max.: 996 m (Măgura Priei). Fragmentată de ape, slab împădurită cu păduri de fag, carpen și gorun și cu pășuni și culturi.

NĂSĂUD 1. Dealurile sau Muscelele Năsăudului, dealuri piemontane înalte (400-1.100 m alt.), situate pe marginea NE a Pod. Transilvaniei, la poalele M-ților Rodnei și Bârgăului, între văile râurilor Sălăuța (V), Cormana (E) și Someșu Mare (S). Sunt alcătuite din conglomerate, argile marnoase, gresii și nisipuri, au structură monclinală, sunt faliate și puternic fragmentate de ape. Prezintă un relief specific de cueste. Alt. max.: 1.112 m (vf. Măgura). Acoperite de păduri de fag. 2. Oraș în jud. Bistrița-Năsăud, la poalele dealurilor cu același nume, la 330 m alt., pe Someșu Mare; 11.302 loc. (2000). Fabrici de mobilă, cherestea, de prelucr. a maselor plastice și de țesături extralate. Filatură de bumbac. Produse alim. (panificație, băuturi alcoolice, bere, sucuri). Centru pomicol. Centru etnografic și de artă populară (broderii fine aplicate pe bluzele femeilor și pe pieptarele bărbaților). Muzeu cu secții de istorie, etnografie, artă, științele naturii. Muzeul memorial „Liviu Rebreanu”, inaugurat la 2 iul. 1957, în localit. componentă Liviu Rebreanu. Menționat documentar ca sat în 1264 și ridicat la rang de târg în 1765. În 1766 a fost înființată prima școală cu limba de predare română, în 1784 s-a inaugurat un institut militar pentru pregătirea ofițerilor și subofițerilor, în 1858 a luat ființă Preparandia, iar la 4 oct. 1863, Gimnaziul (predare în limba română). Biserică ortodoxă (1880-1884).

PÁLTIN (lat. platanus) s. m. Numele mai multor arbori din genul Acer. ◊ P. de câmp (arțar) = arbore din familia aceraceelor, înalt până la 25 m, cu frunze subțiri, palmat-lobate, și fructe disamare cu aripile în unghi obtuz; are lemnul alb, elastic și rezistent (Acer platanoides). Crește în pădurile de foioase de la câmpie și deal. Este cultivat în plantații forestiere, parcuri și pe marginea străzilor. ◊ P. de munte = arbore înalt până la 40 m, cu frunze groase, palmat-lobate și fructe disamare cu aripile în unghi obtuz; lemnul, de calitate superioară, foarte rezistent, elstic și fin, de culoare albă, este folosit în industria mobilei și a instrumentelor muzicale (Acer pseudoplatanus). Crește diseminat în păduri de fag sau de amestec de fag cu brad și molid, adesea la baza versanților stâncoși. ◊ P. argintiu = arbore exotic din America de Nord, rezistent la ger, înalt până la 25 m, cu lujeri roșcați, muguri roșii și frunze palmat-lobate verzi pe fața superioară și argintii pe cea inferioară (Acer saccharinum). Cultivat ca arbore decorativ pentru forma și culoarea frunzelor. Lemnul este folosit pentru parchete și mobilă.

PIETRICICA, vastă culme deluroasă în Subcarpații Moldovei, extinsă pe direcție NV-SE, între râurile Bistrița și Trotuș, alcătuită din gresii, marne și argile oligocene și miocene, care mărginește spre E depr. Tazlău-Cașin. Alt. max.: 746 m (vf. Biene). Păduri de fag și carpen.

PLEȘU (Culmea Pleșului), culme deluroasă îngustă în NV Subcarpaților Neamțului, extinsă pe o lungime de 24 km, pe direcție NV-SE, între văile râurilor Neamț (la V) și Nemțișor (la E). Alcătuită din conglomerate, marne și gresii. Alt. max.: 911 m. Acoperită cu păduri de fag, de fag în amestec cu conifere și de molid în amestec cu brad. Prezintă abrupturi de peste 400 m față de depr. Neamț.

POIANA RUSCĂI, masiv muntos în Carpații Occidentali, cuprins între depr. Hațeg (la E), valea Bistrei (la S), culoarul Mureșului (la N) și valea Timișului (la V). Alcătuit, predominant, din șisturi cristaline, precum și din petice de calcare și dolomite cristaline. Prezintă un relief de culmi domoale, larg ondulate și nivelate, cu aspect de platouri, fragmentate de văi înguste, sub formă de chei. Alt. max.: 1.374 m (vf. Padeș). Expl. de min. de fier (Ghelari, Teliucu Inferior), de minereuri complexe (Muncelu Mic, Boița) și de marmură (Ruschița). Acoperit în mare parte cu păduri de amestec (fag cu conifere), păduri de fag și păduri de gorun și cer (la altitudini mai mici), care alternează cu poieni în care se află vegetație secundară de pajiști. Partea de E a masivului P.R., cu specific etnografic propriu, este cunoscută sub numele de „Ținutul Pădurenilor”.

PRELUCA, culme muntoasă situată în N Pod. Someșan, parte componentă a șirului de munți scufundați („Jugul intracarpatic”) care face legătura între Carpații Orientali și cei Occidentali. Extinsă pe direcție E-V, între râul Lăpuș (la S) și aliniamentul văilor Cavnic și Bloaja (la N), P. are abrupturi (tectono-erozive) accentuate spre N și o culme largă, teșită ca o platformă. Alcătuită din șisturi cristaline. Alt. max.: 810 m (vf. Florii). Acoperită cu păduri de fag și gorun în proporție de 85%.

PRIGOR, com. în jud. Caraș-Severin, situată în NV depr. Almăj, la confl. râului Prigor cu Nera; 2.927 loc. (2003). Expl. de azbest (în satul Puma). Pomicultură. Satul P. apare menționat documentar în 1550. Rezervația naturală Izvoarele Nerei (5.028 ha) cuprinde păduri de fag cu paltin, ulm și frasin, cu arbori seculari și este inclusă în Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.

PRISACA, Măgura ~, masiv deluros în V dealurilor Chioarului alcătuit din marne, calcare, tufuri, gresii și conglomerate. Alt. max.: 660 m (Dealu Mare; vf. Prisaca are 625 m alt.). Masivul P., care reprezintă un horst cristalin tipic, mai este cunoscut și sub denumirile de Țicău și Dealu Mare. Acoperit cu păduri de fag și de gorun.

dumbravnic, s.n. – (bot.) Plantă ierboasă aromată, perenă, care crește în păduri de fag și stejar (Melittis melissophillum). În Maramureș se mai numește și cânepa-codrului (Bârlea 1924). Utilizată (în medicina populară) în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronșic etc. – Din sl. donbravǐnǔ.

HUȘI 1. Depresiune sculpturală intracolinară, situată în SE Pod. Central Moldovenesc, la 70-150 m alt. Vatra depresiunii, extinsă pe c. 25 km lungime și 12 km lățime max., are un relief slab vălurit, cu câmpuri colinare acumulative, prelungi (numite tăpșane), terase și lunci. Climă temperat-continentală, cu temp. medii multianuale în jur de 9,5°C și precipitații reduse (400-500 mm anual). Rama deluroasă de pe latura vestică a depr. H. este acoperită cu păduri de fag, în amestec cu stejar tei, carpen. Pomicultură, viticultură. 2. Municipiu în jud, Vaslui, în depresiunea omonimă, la 70-120 m alt.; 33.483 loc. (1998). Constr. de mașini-unelte, și utilaje pentru ind. alim.; fabrici de mobilă, încălț., tricotaje și conf.; filatură și țesătorie de bumbac; produse alim (conserve de legume și fructe, preparate din lapte, băuturi răcoritoare). Centru viticol și pomicol. Atestat documentar în 1487. Ridicat la rangul de oraș în 1824 și de municipiu în 1995. Reședință domnească a lui Ștefan cel Mare. Biserica Sf. Apostoli Petru și Pavel (ctitorie a lui Ștefan cel Mare din 1494-1495, construită cu prilejul întemeierii Episcopiei de H., reconstruită în 1596-1599 de Ieremia Movilă, refăcută în 1756, 1887-1889, 1910, consolidată și reparată în 1941-1945 și după cutremurele din 1977 și 1986), a fost pictată de Gh. Tattarescu, 1890-1891; bisericile Sf. Dumitru (sec. 18), Sf. Gheorghe (1858-1868), Sf. Voievozi (1770, refăcută în 1849-1855); palat episcopal (1782-1792). Muzeu cu colecții de arheologie, etnografie și științele naturii; Muzeu memorial „Dimitrie Cantemir”; Muzeul Viticulturii. În oraș se află Episcopia Hușilor, reînființată în 1996, după ce fusese contopită abuziv, în 1948, cu Episcopia Romanului.

RĂCHITAȘU MARE, masiv deluros în NV Subcarpaților Vrancei, situat între văile Șușiței (la N) și Putnei (la S), alcătuit din gresii, marne nisipoase, șisturi argiloase, nisipuri etc. Apare în relief sub formă de hogback, cu povârnișuri, prăpăstioase. Alt. max.: 927 m. Acoperit cu păduri de fag și de gorun.

REGHIU 1. Masiv deluros în Subcarpații Vrancei, situat între văile râurilor Milcov (la E) și Zăbala (la V), alcătuit din gresii, șisturi argiloase, marne ș.a. Alt. max.; 867 m (vf. Răchitașu). Acoperit cu păduri de fag. În perimetrul acestui masiv se află rezervația complexă (geologică, paleontologică și floristică) Scruntaru (95 ha), ocrotită din apr. 1973, în cadrul căreia se evidențiază un interesant relief ruiniform, dezvoltat pe gresiile sarmațiene (vârfuri conice, jgheaburi adânci, pereți abrupți etc.), bogate depozite fosilifere (lamelibranhiate, gasteropode) și variate specii de plante, printre care mojdreanul (Fraxinus ornus), jugastrul (Acer campestre), cătina (Hippophäe rhamnoides), iarba fiarelor (Cynanchum vincetoxicum), inul sălbatic (Linum austriacum) ș.a. 2. Com. în jud. Vrancea, situată în Subcarpații Vrancei, la poalele dealurilor Reghiu și Răiuț, pe cursul superior al râului Milcov; 2.599 loc. (2005). Zăcăminte de sare gemă și de cărbune brun (neexploatate). Pomicultură. Biserica Pogorârea Duhului sfânt (ante 1809), în satul Ursoaia.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

făget n. pădure de fagi.

Bucovina f. fostă provincie a Austro-Ungariei (10.440 km.), pe ambele cline ale Carpaților, la N.-V. Moldovei, din care făcea parte integrantă până la 1777, când fu anexată Austriei, cu cap. Cernăuți și cu 800.000 loc., dintre cari 300.000 vorbesc românește (Bucovinean). [Lit. pădure de fagi, din slav. BUKY, BUKVE, fag (cf. Bucov, Bucovăț)]. După răsboiul mondial (1919), Bucovina fu reunită cu patria mumă, redevenind după un secol și jumătate provincie românească. Azi e împărțită în 5 județe.

ROȘU 1. Dealul ~, masiv deluros în Subcarpații Vrancei, delimitat de râurile Râmnic (S) și Motnău (N și E), alcătuit din fliș grezos cu intercalații șistoase, fliș bituminos cu gresie de Kliwa și din conglomerate. Alt. max.: 944 m. Acoperit cu păduri de fag. 2. Vârf în masivul Iezer, reprezentând alt. max. a acestuia (2.473 m). 3. Lac în E Deltei Dunării, între brațele Sulina și Sfântu Gheorghe, la N de grindul Sărăturile; 14,5 km²; lungimea: 7,5 km; lățimea max.: 4,5 km. Fundul lacului se află la 2 m sub nivelul Mării Negre. Comunică cu lacul Puiu prin canalul Potcoava, cu brațul Sfântu Gheorghe prin canalele Ivancea și Tătaru, cu brațul Sulina prin canalul Tătaru, iar cu Marea Neagră prin mai multe canale mici. Importanță piscicolă. V. și Lacul Roșu.

ESENȚĂ, esențe, s. f. 1. (Fil.) Ceea ce exprimă principalul din obiecte și din fenomene, latura lor interioară cea mai importantă, procesele care se desfășoară în adîncul lor; ea poate fi cunoscută numai trecînd de forma exterioară a lucrurilor, pătrunzînd în adîncul lor cu ajutorul gîndirii. A-ți însuși teoria marxist-leninistă înseamnă a-ți însuși esența acestei teorii și a învăța să o aplici creator la condițiile istorice concrete. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2605. ◊ Loc. adv. În esență = în ceea ce are esențial, fundamental, în ultimă analiză. 2. (Chim.) Lichid volatil, cu miros aromatic puternic, extras din plante sau preparat sintetic și întrebuințat în farmacie și în parfumerie sau pentru uzul casnic. Esență de fructe. ▭ Servitorii începeau să măture, să deschidă ferestrele, să pulverizeze esența de brad. C. PETRESCU, C. V. 179. ♦ Substanță concentrată care, diluată de obicei în apă, dă un produs alimentar. Esență de ceai. 3. (Silv.) Soi, specie de arbori care intră în componența arboretului principal dintr-o pădure. Aceste specii [de insecte] colonizează frunzele esențelor lemnoase foioase. FAUNA R.P.R. VIII_I 31. Esențele forestiere din aceste păduri sînt fagul și stejarul. I. IONESCU, D. 267. ♦ Varietate de lemn. Esență tare.

FĂGET s. n. Pădure de fag. Tot colbul cerului se-ncurcă Prin uriașul meu penet Și luna strigă ca o curcă, Ascunsă roșie-n făget. BENIUC, V. 11.

BUCIUM¹, buciume, s. n. 1. Instrument muzical de suflat în forma unui tub conic, lung (pînă la 2 metri și jumătate), făcut din coajă de tei, din lemn sau din metal și folosit în special de ciobani și de oamenii de la munte, mai ales pentru chemări și semnale; tulnic. Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag, Și din bucium cîteodată Să cînt hora legănată. COȘBUC, P. I 167. Plîng tilingi, tălăngi răspund, Soarele apune, – Glas de bucium sună-n fund Ca o rugăciune. IOSIF, V. 74. Tînguiosul bucium sună, L-ascultăm cu-atîta drag... EMINESCU, O. I 209. Buciumul vuiește-n munte, sună valea de cimpoi. ALECSANDRI, P. A. 45. ♦ Sunet scos cu acest instrument. Codrul clocoti de zgomot și de arme și de bucium. EMINESCU, O. I 147. 2. Tub de metal sau de carton în care se păstrează acte (făcute sul). Nu mă puteam opri de a o tot scoate [diploma] din buciumul ei de tinichea. La TDRG. – Variantă: (1, Transilv.) bucin (BUDAI-DELEANU, Ț. 257) s. n.

CENUȘIU, -IE, cenușii, adj. De culoarea cenușii; sur, gri. Ca niște aripi de vulturi cenușii, se ridicau departe pădurile de fag. GALACTION, O. I 334. Nu mai poate să distingă culorile stofelor din vitrină. Parcă toate sînt cenușii. SAHIA, N. 98. Nu știu... Cînd se coboară în grădină, că-n biata floare cenușie Ce se ascunde umilită, e-atît parfum și poezie. ANGHEL, Î. G. 14. Numai ochii săi mișca, Vulturește-i alerga Pe cea zare cenușie, Lungă, tainică, pustie. ALECSANDRI, P. II 11. Cerul era turburat; nori groși se primblau ca niște munți pe el, lăsînd în urma lor o ceață cenușie. NEGRUZZI, S. 1 57. Materie cenușie v. materie. ♦ (Substantivat, n.) Culoarea sură. Boarea amiezii lungi mîna apa galbenă a grilelor pînă sub cenușiul pădurilor. CAMILAR, N. I 255. Mitrea sta singur, privind cenușiul zării către miazăzi. SADOVEANU, M. C. 11.

DRAG², -Ă, dragi, adj. 1. (Despre persoane sau lucruri) Iubit, scump, neprețuit. Dar dintr-al prinților șirag, Cîți au trecut al casei prag, De bună seamă cel mai drag A fost ales. COȘBUC, P. I 54. ◊ (Mai ales construit cu verbul «a fi» și cu dativul pronumelui personal conjunct) Mi-a fost viața dragă. CAMILAR, N. I 141. Ea rîde-n plînsul meu! Dar ea atîta știe! Eu știu: Mi-e dragă și n-aș vrea să-mi fie dragă, Dar dragă dacă nu mi-ar fi, aș vrea să-mi fie! COȘBUC, P. I 174. [Îi] erau dragi cărțile. NEGRUZZI, S. I 81. ◊ (Cu altă construcție) Eram dragă la oricine, Iar acum fug toți de mine. ALECSANDRI, T. I 339. ◊ Expr. A-i fi (cuiva) drag să... = a-i plăcea mult să facă ceva, a se simți atras spre ceva. Îi era drag să învețe și el meșteșugul albinăritului. SADOVEANU, P. M. 50. Cît mi-a fost mie de drag Să mîn oile să pască, Caprele să rătăcească Prin pădurile de fag! COȘBUC, P. II 167. Niciodată nu găsise o cameră să-i placă, să-i fie drag să stea acasă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 18. A cădea drag (cuiva) v. cădea. A avea (pe cineva) drag = a iubi (pe cineva). Vai de mine, ce să fac... Că n-am pe nimenea drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 208. Spune-mi, bade, din inimă, Bagă-mi maică-ta vreo vină? – Eu îți spui de la inimă Că nu-ți bagă nici o vină... Ci te are Dragă tare! id. ib. 271. A se avea dragi = a se iubi unul pe altul. Se aveau dragi de multă vreme. A prinde (pe cineva) drag = a se îndrăgosti (de cineva). Las’să văd și cum se leagă Dragostea – dar știu eu bine!... Hai, mă prind feciorii dragă Și pe mine! COȘBUC, P. I 104. A-i fi drag (cuiva) ca ochii din cap v. ochi. A-i fi drag (cuiva) ca sarea în ochi v. sare. Cînd ți-e lumea mai dragă (atunci se întîmplă ceva neplăcut) = cînd ești mai fericit, cînd te simți mai bine (atunci ești contrariat de ceva). ◊ (Adverbial) Priveam în juru-mi noroadele albastre, albe și gălbioare, roșii și cafenii, care-și trăiau atît de drag ziua lor. GALACTION, O. I 39. ◊ (Substantivat) Stai liniștită, draga mamei. BUJOR, S. 49. Dobîndi un drag de copilaș. ISPIRESCU, L. 41. S-alerge-acum aice Dragul mîndrei, Făt-Frumos. ALECSANDRI, P. A. 37. (Ironic) Mai mîncă... o dragă de bătaie. RETEGANUL, P. III 29. ◊ (Cu un vocativ sg., în forma feminină pentru amîndouă genurile; adesea cu sens atenuat) Dragă codrule, te las... Plec pe căi străine. IOSIF, P. 54. Ei, jupîneșică dragă, asta nu se poate spune. CREANGĂ, P. 122. Traiul lumii, dragă tată, Cine vor, aceia lese-l. EMINESCU, O. I 102. (În expr.) Dragă doamne = vorba vine, ca să zic așa, chipurile. Și ne punem, dragă doamne, la învățat. CREANGĂ, A. 110. Pune mîna pe capu ei, ca și cum, dragă doamne, o ar descînta. EMINESCU, L. P. 201. ♦ (Substantivat, familiar, la vocativ, în forma feminină pentru amîndouă genurile) Termen de afecțiune cu care te adresezi cuiva. E-un miros de brad, mă dragă, de te amețește. CAMIL PETRESCU, T. I 41. Hai și noi la craiul, dragă, Și să fim din nou copii. EMINESCU, O. I 100. ◊ (Rar la masculin) Apoi uite, dragule, că ai scos producție frumoasă. DAVIDOGLU, M. 42. 2. Plin de afecțiune; plăcut (ochiului). Și Ținteș cel cu trainic rost Cu Lia lui sosit a fost... Și alții, doamne! Drag alint De trupuri prinse-n mărgărint! COȘBUC, P. I 55. Aminte să-ți aduci De-ale noastre vorbe dulci, De-ale noastre dragi cuvinte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 267. ◊ Expr. Cu dragă inimă = cu multă plăcere, din toată inima, foarte bucuros. Vă poftim cu dragă inimă la sărăcia noastră. SADOVEANU, Z. C. 34.

CIRCUMSTANȚIAL s. n. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): complement care arată împrejurarea în care se desfășoară acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă precum și circumstanța în care există o însușire exprimată de un adjectiv sau o caracteristică exprimată de un adverb. ◊ ~ de loc: c. care arată locul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: punctul de plecare în spațiu, limita în spațiu, direcția în spațiu, spațiul străbătut etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv, dativ și mai ales acuzativ, prin adverbe de loc cu sau fără prepoziții și prin locuțiuni adverbiale de loc. Răspunde la întrebările unde?, de unde?, până unde?, încotro? și pe unde?: „Grigorescu umbla vara prin munți” (A. Vlahuță); „...o veste învechită... ne-a întors gândurile îndărăt” (Cezar Petrescu); „Ies din scorburi jderii și mâțele sălbatice” (M. Sadoveanu); „Mircea s-a grăbit spre Argeș!” (E. Camilar); „Nu-i mai mult decât de-o fugă / Până-n deal” (G. Coșbuc); „...și l-am privit până s-au aprins deasupra lui stelele” (Z. Stancu); „La noi sunt codri verzi de brad” (O. Goga): „Călătorul străin se așază jos lângă cei doi” (Ion Creangă); „Undeva, în urmă, în zare, se vedeau dealurile ondulate” (Z. Stancu); „Înspre apus, cătră munții cei mari, dincolo de păduri de fag și brad, înalbăstreau pâcle” (M. Sadoveanu); „Așterne-te drumului / Ca și floarea câmpului” (Folclor). ◊ ~ de timp (temporal): c. care arată timpul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: momentul, epoca, punctul de plecare în timp, limita în timp, răstimpul, durata, frecvența etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (de obicei cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ (mai ales), prin adverbe de timp cu sau fără prepoziții, prin locuțiuni adverbiale de timp și prin verbe la infinitiv (precedate de prepoziția până sau de locuțiunea prepozițională înainte de) și la gerunziu. Răspunde la întrebările când?, de când?, până când?, pe când?, pentru când? și cât timp?: „Spre miezul nopții se-ntoarce acasă” (M. Eminescu); „Când mă deșteptai, soarele pășise de mult peste meridiană...” (C. Hogaș); „Pe ulița pustie sună când și când... călcâile vreunui trecător grăbit” (Em. Gârleanu); „Azi-dimineață, neavând treabă, mă scobor la gârlă” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...dacă deci nici de astă dată Moromete nu va sta cinstit de vorbă, niciodată nu-i va mai da bună ziua” (M. Preda); „Tămădăienii... au dat roată... zile și luni întregi, împrejurul falnicilor dropioi” (Al. Odobescu); „Tu ai venit înaintea noastră, iar el a venit după noi”; „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „Ichim șovăi îndelung înainte de a spune” (Camil Petrescu); „Că doar nu samăn eu grâu de ieri, de alaltăieri” (Ion Creangă); „...până a nu se revărsa bine de zori, el era purces la vânătoare” (Al. Odobescu); „Vorbind, trecu lângă stâlpul de brad” (L. Rebreanu). ◊ ~ de mod (modal): c. care arată modul de desfășurare a unei acțiuni (cu diversele lui nuanțe: modalitatea propriu-zisă, comparația, măsura sau cantitatea, progresia etc.) exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă, modul de prezentare al unei însușiri exprimate de adjectivul determinat sau al unei caracteristici exprimate de adverbul determinat. Este exprimat prin substantive, prin pronume sau prin numerale (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile dativ și acuzativ (mai ales), prin adverbe și locuțiuni adverbiale de mod, prin verbe la modurile infinitiv (precedate de prepoziția fără) și gerunziu și prin interjecții. Răspunde la întrebările cum?, în ce fel?, în ce chip?, în ce mod? și cât?: „Nori atârnați ca niște perdele de cer, își târau capetele pe pământ, împrăștiindu-se... într-o bură de ploaie măruntă” (Em. Gârleanu); „Cântau un cântec simplu ca pământul” (N. Labiș); „Ei nu vor mai ieși cu drag / Să-i iau cu mine-n șa pe rând” (G. Coșbuc); „Și punând mâna pe condei, scrie bățos și apăsat” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...omul, mirosind a ploaie ș-a paie umede, le mărturisi îngrijorările lui” (M. Sadoveanu); „Visul său se-nfiripează și se-ntinde vulturește” (M. Eminescu); „Ciobanul intră cu sfială. Abia călca...” (P. Ispirescu); „În dosul șurii era o livadă mărișoară... tăiată în două de o cărare” (L. Rebreanu); „Uneori făcea fi, fi, fi, tiha! tiha! tiha! chiau! chiau! chiau! clings!” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...și începu să sune dintr-însa ca prepelițele” (D. Zamfirescu); „Se așezară fără a mai întreba ceva” (E. Barbu); „Și începe să-nsemne cu ghiotura greșelile pe o draniță” (Ion Creangă); „Singure vrăbiile, care zboară puțin, s-au vârât printre grinzi și țigle” (T. Arghezi); „Te iubesc atât de mult” (M. Eminescu); „...de urgență să satisfaceți, conform legii, justele reclamațiuni ale doamnei directoare” (I. L. Caragiale); „Trebuie să te faci om al nevoii, ca noi” (D. Zamfirescu). ◊ ~ de cauză (cauzal): c. care arată cauza desfășurării unei acțiuni (exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă) sau cauza existenței unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat prin substantive, adjective, pronume sau numerale (cu prepoziție sau cu locuțiune prepozițională) în cazurile genitiv, dativ și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de cauză și prin verbe la modul gerunziu. Răspunde la întrebările din ce cauză?, din ce pricină?: „Freamătă codrii de vuietul apelor” (A. Vlahuță); „Din pricina dogoarei, mlaștinile sunt uscate peste tot” (Em. Gârleanu); „Sângeră boturile vitelor căutând rădăcini” (Z. Stancu); „... la Vadu-Vechi, oamenii... din prostie... s-au unit în jurul lui Iosub Prisăcarul” (V. Em. Galan); „Datorită ploii, n-am putut ieși din casă”; „Lupului îl scăpărau ochii de flămând.” (Ion Creangă); „Alții spuneau că din pricina ei se fac atâtea jertfe” (idem); „N-a putut vorbi din cauza celor trei”; „De-aceea, doamnă, te-am ruga / Să nu mai plângi” (G. Coșbuc). ◊ ~ de scop (final): c. care arată scopul desfășurării unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive (cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale) în cazurile genitiv și acuzativ, prin locuțiuni adverbiale de scop și prin verbe la modurile infinitiv (precedat de prepozițiile pentru și spre) sau supin. Răspunde la întrebările cu ce scop? și în ce scop?: „Se pregătea în vederea obținerii diplomei”; „... și porni în călătorie spre a-și găsi bărbatul” (P. Ispirescu); „La curte se făcuse mare pregătire pentru ospățul acesta” (C. Negruzzi); „Tocmai atunci veneau după apă... fetele lui Keleu” (Al. Odobescu); „De ce nu voi pentru nume, pentru glorie să scriu?” (M. Eminescu); „Când punea mama oalele la prins, eu... și începeam a linchi groșciorul...” (Ion Creangă); „Pentru aceea s-au deplasat acolo”. ◊ ~ de consecință (consecutiv): c. care arată consecința unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau a intensificării unei însușiri exprimate de un adjectiv. Este exprimat printr-un substantiv în acuzativ, cu prepozițiile de sau la sau printr-un verb la modul supin. Răspunde la întrebarea care e consecința faptului că?: „Tânărul cânta de minune”; „Omul ăsta mânca de speriat”; „Studentul o iubea la nebunie”; „Era frumoasă de invidiat”. ◊ ~ de condiție (condițional): c. care arată condiția de care depinde realizarea unei acțiuni exprimate printr-un verb sau printr-o locuțiune verbală. Este exprimat printr-un substantiv, pronume sau numeral în cazurile genitiv și acuzativ, precedat de locuțiuni prepoziționale, printr-un verb la gerunziu sau printr-un adverb de mod cu sens condițional. Răspunde la întrebările cu ce condiție? și în ce situație?: „Domnule, în caz de mobilizare vă rugăm a vă prezenta în termen de 48 de ore” (Cezar Petrescu); „În locul spătarului Ghica, eu nu-ți trăgeam palme” (Camil Petrescu); „Dar trăind și nemurind, te-oi sluji eu, măi badeo!” (Ion Creangă); „Altul, în locul lui, ar fi murit” (Folclor); „Imediat să părăsești primăria, altfel te arestez” (L. Rebreanu). ◊ ~ de concesie (concesiv): c. care arată împrejurarea care ar fi putut împiedica realizarea unei acțiuni exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau existența unei însușiri exprimate de un adjectiv, dar care nu a împiedicat-o. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, cu prepoziții sau cu locuțiuni prepoziționale, sau prin verbe la modurile gerunziu (precedat uneori de adverbele chiar și nici) și infinitiv (precedat de prepoziția fără). Răspunde la întrebarea în ciuda cărui fapt?: „Împotriva obiceiului său, Lăpușneanul... era îmbrăcat cu toată pompa domnească” (C. Negruzzi); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „...în ciuda mâniei, ochii ei rămâneau mari și curați” (idem); „...îi sărută și le dă ghes, în pofida mamei” (G. Călinescu); „...cu toate astea, el era Budulea Taichii” (I. Slavici); „...acest chip, fără a fi frumos, are un farmec deosebit” (I. Al. Brătescu-Voinești); „...țăranii noștri, robotind mai rău ca robii, nu ajung să-și câștige nici măcar mâncarea omenească” (L. Rebreanu). ◊ ~ instrumental: c. care arată instrumentul sau mijlocul prin care se realizează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerată de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv, dativ și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la gerunziu. Răspunde la întrebările cu ce?, prin cine? și prin intermediul cui?: „Prin intermediul colegilor am ajuns până la el.”; „Datorită unor foi de învelit marfa... am descoperit versiunea cea bună” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „Grație ei i-a revenit inspirația poetică” (L. Rebreanu); „Iradiind asupra lumii valuri neîntrerupte de poezie și mister, ea (luna) îi schimbă fundamental înfățișarea” (Geo Bogza). ◊ ~ sociativ: c. care arată cine sau ce însoțește subiectul în realizarea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală sau sugerate de o interjecție predicativă. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazul acuzativ, precedate de prepoziții și locuțiuni prepoziționale. Răspunde la întrebările cu cine?, cu ce?, împreună cu cine?, împreună cu ce?: „Ba și pe la scăldat am tras o raită cu prietenul meu Chiriac” (Ion Creangă); „Poftim, om bun, de-i ospăta împreună cu noi” (idem); „A intrat în războiul de front... dimpreună cu ceilalți” (T. Arghezi); „...el a trecut cu plugul pe la noi” (G. Coșbuc). ◊ ~ opozițional: c. care arată obiectul sau acțiunea ce se opune conținutului exprimat de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de locuțiunile prepoziționale în locul și în loc de sau printr-un verb la infinitiv precedat de locuțiunea prepozițională în loc de. Răspunde la întrebările în loc de cine?, în locul cui?, în loc de ce?. „Pe pieptul tânăr el și-a pus /Altiță-n loc de-aramă” (G. Coșbuc); „În locul lui se trimise un alt sergent” (T. Arghezi); „...mi-e teamă că, în loc de a avea un sprijin, aș avea o piedică” (L. Rebreanu). ◊ ~ cumulativ: c. care arată cui i se adaugă cele exprimate de subiect, de complement sau de predicat. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepozițiile decât și pe lângă, de locuțiunile prepoziționale în afara și (în) afară de sau prin locuțiunile adverbiale de cumul pe lângă asta, (în) afară de asta și plus de asta. Răspunde la întrebările pe lângă cine?, pe lângă ce?, în afara cui? și în afară de ce?: „...pe lângă celelalte, mai dăruiai arșice și condeie de fier noi” (B. Șt. Delavrancea); „Citeam și alte cărți decât acestea”; „În afara priceperii, mai trebuie și putere de muncă”; „În afară de Pascalopol și Otilia, pe bancheta din fața lor ședea ghemuit și moș Costache” (G. Călinescu); „E bună și harnică; afară de asta, îi place să citească”. ◊ ~ de relație: c. care arată obiectul sau faptul la care se limitează acțiunea exprimată de un verb sau de o locuțiune verbală sau calitatea exprimată de un adjectiv. Este exprimat prin substantive sau pronume în cazurile genitiv și acuzativ (precedate de prepoziții sau de locuțiuni prepoziționale) sau prin verbe la supin. Răspunde la întrebările în legătură cu ce?, în ce privință?, în privința cui?, relativ la ce?: „...întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii” (Ion Creangă); „Cântecelul dascălului... este în privința regulelor prozodice, cu mult mai prejos” (Al. Odobescu); „Despre mine cu atât mai bine, măi Chirică” (Ion Creangă); „Și după dumneavoastră, ce e libertatea?” (Titus Popovici); „Nu fi zgârcit... dar nici scump la târâțe și ieftin la făină” (C. Negruzzi); „Cu privire la întrebuințarea banilor, oamenii se împărțeau în tabere” (M. Sadoveanu); „De citit a citit, dar n-a reținut mare lucru”. ◊ ~ de excepție: c. care arată obiectul sau faptul ce reprezintă o excepție față de subiect, de complement, de atribut sau de numele predicativ. Este exprimat prin substantive, pronume sau numerale în cazurile genitiv și acuzativ, precedate de prepoziția decât sau de locuțiunile prepoziționale în afara, (în) afară de și cu excepția, sau prin adverbe precedate de locuțiunea prepozițională în afară de. Răspunde la întrebările cu exepția cui?, în afara cui? și în afară de ce?: „Ținea mânele tinerei dame strânse întru ale sale cu o familiaritate neiertată altui decât unui bărbat” (C. Negruzzi); „Altcineva decât mine ar fi găsit tovărășia veselă” (G. Galaction); „Adusese aproape toate lucrurile, cu excepția tablourilor”; „În afară de aceștia, eu n-am mai văzut pe nimeni”; „Te aștept oricând în afară de mâine”.

ISPRĂVI, isprăvesc, vb. IV. Tranz. 1. A duce la capăt, a sfîrși, a termina, a mîntui. Vremea cea mai fericită și mai plină de visuri, în viața unui școlar bun, sînt cele două luni de vară, după ce și-a isprăvit liceul. VLAHUȚĂ, O. AL. 110. Haidem... să isprăvim o dată și trebușoara asta. CREANGĂ, P. 224. ◊ Absol. (În expr.) Am isprăvit! = nu mai stau de vorbă! Isprăvește o dată! = taci! termină! ♦ Refl. A ajunge la capăt, a se sfîrși, a se termina. Am plecat pe străzi care păreau că nu se mai isprăvesc. STANCU, U.R.S.S. 53. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Orbul cînd dă de părete crede că s-a isprăvit lumea. PANN, la TDRG. ◊ Expr. S-a isprăvit! = a) nu mai e nimic de făcut; b) ai dreptate, așa e, sigur. ♦ A duce la îndeplinire, a executa. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba, cu care te-ai însărcinat de bunăvoie. ISPIRESCU, L. 18. ♦ (Regional) A înfăptui, a realiza. Ce-or fi isprăvit ceilalți draci nu știm. CREANGĂ, P. 144. Mers-am eu asupra ei cu bătălie, dar n-am isprăvit nemica. EMINESCU, N. 7. 2. (Rar) A pune capăt, a face să dispară, să nu mai existe. Turcii la dînsa sosea. Ea-n drum cofile-o țipat (= a aruncat) Și la poartă o strigat: Deschide, mamă, poarta, Că mi-ai isprăvit viața. ȘEZ. I 76. ◊ Expr. A o isprăvi rău = a ajunge într-o stare jalnică, umilitoare; a-și sfîrși viața în chip tragic. ♦ Refl. A se sfîrși, a muri. Cînd ajunseră, Prian se isprăvise de tot. CARAGIALE, S. 80.

PĂDURE, păduri, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd soiul copacilor) Mulțime deasă de copaci crescuți de obicei în stare sălbatică pe o suprafață mare de teren. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, P. 119. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii. COȘBUC, P. I 262. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ◊ Loc. adj. (Despre persoane) Din (sau de la) pădure = fără maniere, necioplit, necivilizat. Ce-are să creadă lumea?... Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ținem ascuns. Un neam de la pădure. C. PETRESCU, C. V. 98. ◊ Expr. A căra lemne la pădure = a face un lucru de prisos; a căra apă la puț, v. puț. A vinde pielea ursului din pădure v. vinde. ♦ Totalitatea copacilor de pe un teren. A tăiat pădurea. ▭ Doi munți ce sînt împodobiți din fire cu felurimi de păduri. GOLESCU, Î. 144. ◊ Expr. Mama-pădurii v. mamă. ◊ Fig. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii! EMINESCU, O. I 147.

RÎȘCOV, rîșcovi, s. m. Ciupercă comestibilă, care crește prin pădurile de fag și de brad (Lactarius deliciosus, Agaricus deliciosus sau canthorellus). Plecai în pădure după ciuperci... Peste puțin, mă întorsei cu desagii plini de hribi, de rîșcovi. HOGAȘ, M. N. 171. Rîșcovii se fac pe unde sînt păduri de brad. ȘEZ. VIII 6.

TAINIC, -Ă, tainici, -e, adj. 1. Plin de mister, de taină; misterios. Priceperea sa nici nu-i îngăduia să pătrundă tainicul înțeles, plin de amenințare, din vorbirea lui Zaharia Duhu. C. PETRESCU, A. 305. Viața-i plină de tainice puteri, Învinge orice stavilă și orișice dureri. EFTIMIU, C. 28. Un magnet tainic mă trăgea fără voie spre teatru, cînd știam că era să cînte Cecilia. ALECSANDRI, O. P. 17. (Adverbial) Pan Zubovski rîdea tainic, și făcea din ochi cătră Bîrnoavă. SADOVEANU, O. VII 88. ◊ (Poetic) Parcă-i îndemna la un sfat încet lumina tainică ce se revărsase în nemărginire. SADOVEANU, O. VII 27. Mi-e dor de freamăt lin de brazi, De murmur tainic de izvor. IOSIF, P. 64. (Adverbial) Numai într-un geam pîlpîia tainic o luminiță galbenă. REBREANU, R. II 205. Tainic trece vîntul Prin păduri de fag. CERNA, P. 115. Se revarsă pîrăiele cu răpejune, șoptind tainic în mersul lor neîncetat. CREANGĂ, A. 125. 2. Neștiut de alții, secret. Gheorghiță era numele care plăcuse Vitoriei, căci era numele cel adevărat și tainic al lui Nichifor Lipan. SADOVEANU, B. 13. Plecase de astă-iarnă, cu o scrisoare tainică de la socru-său Dănilă, către Tudor Vladimirescu. GALACTION, O. I 155. Se întorcea de la o sfătuire tainică și era cu sufletul greu. C. PETRESCU, C. V. 268. El știa la miezul nopții gîndul tainic să-mi ghicească. EFTIMIU, Î. 129. ◊ (Adverbial) Eu singură nu știu ce vreu Atît e de tainic ascunsă Dorința în sufletul meu. EMINESCU, O. IV 99. ♦ (Adverbial) Pe ascuns, pe furiș. Tainic se-ntîlnește-n prag, Dor cu dor să se cuprindă, Drag cu drag. COȘBUC, P. I 49. Și trei flori ea culegea... Ș-apoi tainic ea le da Unei roabe. ALECSANDRI, P. P. 150. ♦ Intim. Chemă într-o zi tot sfatul cel tainic al împărăției. POPESCU, B. III 60. Apusul soarelui ne făcu să gustăm una din cele mai tainice mulțămiri ale sufletului. ALECSANDRI, O. P. 293. 3. (Despre locuri) Ascuns, ferit, izolat. Locul era tăcut și tainic în rariștea pădurii. C. PETRESCU, R. DR. 53. De prin tainice-ascunzișuri Se ivesc pe jumătate Păsărele ciufulite, Alarmate Și-ngrozite. TOPÎRCEANU, B. 41. Se scoboară din pod, printr-un loc tainic, trei zîne foarte frumoase. CREANGĂ, O. A. 274. ♦ (Despre ființe) Retras, izolat, singuratic. E cocostîrcul tainic, în lume călător, Al primăverii dulce iubit prevestitor. ALECSANDRI, P. A. 118. 4. (Despre persoane) Care știe să tacă; discret, închis, tăcut. Aveam legături cu două ori trei babe din sat. Am chemat la curte pe baba Maria, cea mai șireată și cea mai tainică dintre ele. SADOVEANU, O. VIII 33. ♦ (Adverbial) În mod discret, abia perceptibil. Să-ți cînt dulce, dulce tainic, Cîntul jalnic Ce-ți cîntam adeseori. EMINESCU, O. I 4.

UDEALĂ s. f. 1. Apă; umezeală. Udeala a pătruns prin opinci și s-a urcat pe cioareci ca pe un fitil de lampă, pînă deasupra genunchilor. GALAN, Z. R. 74. În pădure trosneau fagii și brazii, uscați ca toaca și cerșind văzduhului arzător udeală. C. PETRESCU, R. DR. 151. Ne-am covrigit împrejurul focului; și deasupra ninsoare, dedesubt udeală. CREANGĂ, A. 31. 2. Băutură alcoolică; udătură. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfîrîie gîtlejul de sete. CREANGĂ, P. 257.

dumbravnic, s.n. – (bot.) Plantă ierboasă aromată, perenă, care crește în păduri de fag și stejar (Melittis melissophillum). În Maramureș, se mai numește și cânepa-codrului (Bârlea, 1924). ♦ (med. pop.) Utilizată în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronșic etc. – Din sl. donbravǐnǔ (Scriban, DEX).

tău, tăuri, s.n. – (reg.) 1. Apă stătătoare, lac, baltă, mlaștină: „Când după ploi se adună apa pe un loc arabil sau fânaț” (ALRRM, 1973: 682). „Mândrior, de doru tău, / Mă topesc ca inu-n tău” (Calendar, 1980: 63). 2. Lac glaciar. ♦ (top.) Tăul Roșu, lac situat în bazinul Vaserului (într-o căldare glaciară), sub Vârful Pietrosul Bardăului (1.850 m), în Parcul Național Munții Maramureșului (Timur, 2007: 88). Tăul cu zerni (șerpi), lac situat într-o pădure de fag în apropiere de satul Văleni (com. Călinești), format în urma unei alunecări de teren (Timur, 2007: 37). Tăul fără fund, lac natural situat lângă băile vechi de la Ocna-Șugatag; este cel mai adânc lac de mină din Maramureș (32,9 m) (Pânzariu, 1969, cf. Timur, 2007: 53). Tăul Morărenilor (Tăul în Tăciunoasa, Tăul Brebului, Iezerul Brebului), lac de baraj natural, format prin alunecarea unei coline, care a barat pârâul ce se varsă în Valea Neagră, afluent al râului Mara. Este situat pe Piemontul Gutâiului, în hotarul satului Breb, la altitudine de 825 m; are o adâncime maximă de 20 m (Monumente, 1976: 60; Timur, 2007: 44-48). Tăul Chendroaiei (Tăul de sub Gutâi, Iezerul Gutâiului), mlaștină cu două ochiuri de apă în centru, situat sub Creasta Cocoșului, în Munții Gutâi, la altitudine de 1.043 m (Timur, 2007: 67). Tăul lui Dumitru, mlaștină situată într-un crater vulcanic, la altitudine de 1.200 m, în hotarul localității Sat Șugatag (Ardelean, Bereș, 2000: 33). Tăurile de la Hoteni (Tinoavele plutitoare de la Hoteni), mlaștini situate la altitudine de 530 m, în zona Piemontului Gutâi; aici vegetează cele două plante ierbivore: roua-cerului și otrățelul-de-baltă (Timur, 2007: 49-50). Tăul cu Mușchi este situat în Parcul Național Munții Maramureșului, la 1.450 m altitudine (Bârlea, 1983, cf. Timur, 2007: 92). Tăul Muced, în bazinul superior al Văii Izei, pe creasta principală a Munților Rodnei, pe Muntele Bătrâna (Timur, 2007: 27). Tăul Obcioarei, mlaștină în Munții Rodnei, într-o pădure de molid. În partea centrală se află două lacuri adânci (Ardelean, Bereș, 2000: 34). Tăul Roșu, carieră de andezit situată pe pârâul Jidevoaia, afluent al văii Firiza (Posea, 1980: 125). ♦ (onom.) Tău, nume de familie în Maramureș. – Din magh. tó „lac” (Șăineanu, Scriban; DLRM, DEX, MDA).

SEELAND [zé:lant] (SJÆLLAND) [sielan], cea mai mare ins. din arh. danez, situată în SV M. Baltice, între pen. Iutlanda și Scandinavă, de care este separată prin str. Beltul Mare (Store Bælt) la V și Øresund la E; 7,4 mii km²; 130 km lungime; 115 km lățime max. Orașe pr.: Copenhaga, Helsingør, Korsør. Relief slab vălurit, de origine glaciară și fluvioglaciară, cu alt. max. de 126 m. Climă temperată cu nuanțe oceanice. Păduri de fag în NE. Cereale, sfeclă de zahăr, plante furajere. Legumicultură și creșterea animalelor. Pescuit.

SEMENIC 1. ~, masiv muntos în m-ții Banatului (Carpații Occidentali), situat între valea superioară a Pogănișului (la N), culoarul Timiș-Cerna (la E), valea Nerei (la S) și aliniamentul văilor Poneasca-Bârzava (la V). Alcătuit predominant din șisturi cristaline, intens metamorfozate, și calcare mezozoice, masivul S. se caracterizează prin culmi prelungi, netede și rotunjite, separate de văi adânci, dominate de vârfuri care nu depășesc 1.500 m alt. (vf. Piatra Goznei, 1.447 m, alt. max. a masivului, vf. Semenic 1.446 m, Piatra Nedeii 1.437 m, Nemanu Mare 1.122 m ș.a.). Are întinse suprafețe de eroziune, etajate la diferite altitudini. Nod hidrografic (de aici izv. râurile Caraș, Timiș, Nera, Bârzava, Goleț, Mehadica, Teregova ș.a.). Versanții sunt împăduriți cu brad și fag. Zăcăminte de min. de mangan (Delinești) și feldspat (Teregova). Centrală electrică eoliană (300 kV) dată în folosință în 1993. Importantă zonă turistică inclusiv pentru sporturi de iarnă. Rezervația naturală „Izvoarele Nerei” (2.409 ha) situată pe versantul S al masivului S., la 650-1.400 m alt., cuprinde codri seculari cu arbori ce depășesc 40 m înălțime, reprezentând unele dintre cele mai frumoase păduri de fag din Europa. 2. Vârfr în partea centrală a m-ților Semenic, alcătuit din granit, cu aspect rezidual, îngropat aproape în întregime într-o masă de grohotiș. Alt.: 1.446 m. 3. Stațiune climaterică și de odihnă, de interes local, situată în jud. Caraș-Severin, la 1.400 m alt., pe o suprafață slab ondulată la baza vf. Semenic, în mijlocul unor păduri seculare de fag, în amestec cu brad și mesteacăn. Climat montan cu veri răcoroase și ierni cu zăpadă multă (stratul de zăpadă atinge 60-80 cm grosime), care se menține în jur de 5 luni pe an. Complex turistic modern, cu hoteluri, pensiuni, club, săli de biliard, cinema ș.a. Pârtii de schi amenajate cu diferite grade de dificultate, unele deservite de un telescaun (cel mai vechi din țară, datând din 1944), de un schilift și de un babylift. Biserică de lemn.

SEMENIC-CHEILE CARAȘULUI, parc național (36.665 ha) din jud. Caraș-Severin, care cuprinde partea centrală a m-ților Semenic și o mare parte din m-ții Aninei, întinzându-se în E până la cumpăna de ape dintre Nera și Timiș iar în V până la limita cu localitățile Anina, Gârliște, Carașova și Doman. Include și rezervațiile naturale Izvoarele Nerei, Izvoarele Carașului, Cheile Carașului și Cheile Gârliștei, ca și o serie de peșteri, dintre care sunt declarate rezervații speologice peșterile Comarnic (prin care trece pârâul Ponicova), Buhui, Popovăț și Peștera Răsuflătoarei. Vegetație abundentă, îndeosebi frumoase păduri de fag sau de fag cu brad iar în chei și pe micile masive calcaroase din m-ții Aninei tufărișuri de cărpiniță, liliac, mojdrean și scumpie și vegetație, de stâncărie cuprinzând și o serie de rarități floristice.

burete sm [At: TETRAEV. (1574) 252 / Pl: ~eți / E: lat *boletis] 1 Nume generic dat unor ciuperci Si: spongie. 2 (Pfm; îe) Doar n-am mâncat ~eți nebuni Doar n-am înnebunit! 3 (Reg; îc) ~-acru (sau ~-iute, ~-amar, ~-galben, ~eți-albi, ~eți-de-spin, ~eți-lucii, ~eți-usturoi, ~eți-vineți) Ciupercă comestibilă, care crește în pădure vara și toamna, cu pălăria alb-gălbuie, cu piciorul alb, gros, scurt și cărnos, cu carne albă și piperată Si: (reg) coreani, hulubițe, iuțani, iuțari, iuțăi, iuțișori, lăptucă, usturoi, pâinea pădurii, piperuș, râșcov (Lactarius piperatus). 4 (Reg; îc) ~-bălos Ciuperca necomestibilă Hygrophorus eburneus. 5 (Reg; îae) Ciupercă necomestibilă care crește pe pământ, în pădurile de brad și de fag, cu miros neplăcut, cu pălărie galben-roșietică, cu piciorul alb, gros, plin, cu carne albă, grețoasă (Russula foetens). 6 (Reg; îc) ~-bubos (sau ~-pestriț) Ciuperca toxică Amanita pantherina. 7 (Reg; îc) ~-crăiesc (sau ~-domnesc) Ciuperca necomestibilă Bolbitius vitellinus. 8 (Reg; îc) ~-de-bubă, ~-domnesc (sau ~-de-inimă, ~-pucios, ~-puturos) Ciuperca necomestibilă Phallus impudicus Si: (reg) boțiți, bozur, ciuperca bubii. 9 (Reg; îc) ~-de-casă (sau ~-de-pivniță) Ciupercă necomestibilă care crește în locuri umede și întunecoase, spongioasă Si: (reg) ciupercă de casă (Merulius lacrymans). 10 (Reg; îc) ~-de-conopidă (sau ~ți-de-veveriță) Ciuperca comestibilă Ramaria coralloides Si: (reg) creasta cocoșului, crețișoară, curălice, laba mâței, laba ursului. 11 (Reg; îc) ~-de-mesteacăn Ciupercă necomestibilă care crește în pădure, pe pământ, cu pălărie cărnoasă, de culoarea scorțișoarei, cu picior gros, cu carne parfumată (Cortinarius cinnamomeus) Si: (reg) pâinișoare, ciuculem, ciuculați, ciuculeți. 12 (Reg; îc) ~-de-nuc Ciuperca necomestibilă Polyporus squamosus Si: (reg) păstrăv. 13 (Reg; îc) ~-de-prund (sau ~-de-rouă, ~-pestriț) Ciupercă comestibilă care crește în pădure, cu pălărie galben-brună, cu carne albă, cu gust amar (Collybia esculenta) Si: (reg) pestriță. 14 (Reg; îc) ~-de-soc Ciuperca necomestibilă Auricularia auriculavia-judae Si: drehle. 15 (Reg; îc) ~-de-spin Ciuperca comestibilă Russula alutaceea Si: pâinișoară, vinețică. 16 (Reg; îae) Ciuperca comestibilă Russula grisea Si: (reg) vinețele, vinețică. 17 (Reg; îc) ~-de-stejar (sau ~-de-gorun) Ciuperca necomestibilă Daedalea quercina Si: iască. 18 (Reg; îae) Ciupercă comestibilă, care crește pe trunchiurile arborilor, cu pălărie roșie Si: (reg) burete roșu de stejar, limba boului, păstrăvi roșii de stejar (Fistulina hepatica). 19 (Reg; îc) ~-domnesc (sau ~-crăiesc) Ciuperca comestibilă Tricholoma equestre. 20 (Reg; îc) ~-dulce Ciuperca comestibilă care crește în pădurile de fag sau de brad, cu pălăria roșcat-aurie și cu carnea albă, gustoasă, parfumată și care conține un suc alb, dulceag (Lactarius volenus) Si: (reg) lăptucă, pâinișoare, râșcov, vinețea, vinețică cu lapte. 21 (Reg; îc)~-roșu Ciuperca necomestibilă Hygrophorus coccinus. 22 (Reg; îae) Ciuperca necomestibilă Hygrophorus niveus. 23 (Reg; îae) Plantă erbacee care crește spontan, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri lungi, vâscoși, cu frunze lungi și ovale, cu flori galbene cu pete violet Si: (reg) măsălariță (Hygrophorus niger). 24 (Reg; îc) ~-șerpesc Ciupercă comestibilă cu pălăria mamelonată, cu piciorul înalt, fistulos și cu came albă, plăcut mirositoare Si: (reg) pălăria șarpelui (Lepiota procera). 25 (Reg; îc) ~-țepos Ciuperca comestibilă, care crește în pădurile de fag și de brad, cu pălăria ruginie, care prezintă țepi pe partea concavă și cu carnea albă Si: (reg) flocoșel (Hydrum repandum). 26 (Reg; îc) ~-vânăt Ciupercă comestibilă care crește în pădure, de culoare violet, cu pălăria cărnoasă și piciorul păros Cortinarius violaceus. 27 (Reg; îc) ~le-calului Ciuperca necomestibilă Coprinus macrorrhizus. 28 (Reg; îc) -le-cerbilor Ciupercă necomestibilă, care crește și la lumină, de formă sferică, galben-citron, cu carnea albă, marmorată sau albăstruie și cu miros neplăcut Si: (reg) bășina-porcului (Scleroderma aurantiacum). 29 (Reg; îc) ~le-oilor Ciuperca comestibilă Polyporus ovinus. 30 (Reg; îac) Ciupercă comestibilă care crește pe mușchi în pădurile de fag și brad, rigidă, cărnoasă, albă și plăcut mirositoare (Polyporus confluens). 31 (Reg; îc) ~le-vacii Ciupercă comestibilă care crește în păduri, în regiunea alpină, cu pălăria galben-roșietică și care secretă un suc alb, dulce-acrișor (Lactarius subdulcis). 32 (Reg; îc) ~eți-călugărești Ciupercă comestibilă care crește pe trunchiul stejarilor cu pălării numeroase, brun-cenușii, imbricate și reunite prin pedicule într-un singur trunchi, cu carnea albă, plăcut mirositoare (Polyporus frondosus). 33 (Reg; îc) ~eți-de-fag Ciuperca comestibilă Dryodon crinaceus. Si: (reg) buzdugea, nitorcă-sură, păstrăvi. 34 (Reg; îc) ~de-iarbă (sau ~de-pajiște) Ciuperca necomestibilă Marasmius alliaceus Si: (reg) bureciori, ciocărți, ciuciulași, cocărle. 35 (Reg; îc) ~eți-de-mesteacăn Ciuperca necomestibilă Placodes betulinus. 36 (Reg; îc) ~eți-de-rouă Ciupercă comestibilă, care crește pe bălegar, cu pălăria conic-cilindrică roșie-brună Si: (reg) bureavi, cuișoare (Marasmius oreades). 37 (Reg; iac) ~eți-de-spin Ciupercă comestibilă, care crește în pădurile de fag și de stejar, cu pălăria cărnoasă, roșie-violetă, cu piciorul neted, alb sau roz, cu carnea dulce și plăcut mirositoare Si: (reg) pâinișoare (Russula lepida). 38 (Reg; îc) ~eți-de-veveriță (sau ~-creț, ~-de-conopidă) Ciupercă comestibilă, care crește în pădurile de fag și de brad, cu tulpina cărnoasă, neregulată, alburie, ramificată inegal, cu came suculentă Si: (reg) barba caprei, creasta cocoșului, mărgean, opintic, rămurele (Ramaria botrytis). 39 (Reg; îc) ~ți-lucii-țigănești Ciuperca necomestibilă Hygrophorus niveus. 40 (Reg; îc) ~eți-pestriți (sau ~-pipărat, ~-veninos, ~le șarpelui, ~eți șerpești) Ciuperca toxică Amanita muscaria Si: (reg) muscar, muscariță, pălăria șarpelui, pistriț, prostia calului. 41 (Reg; îc) ~eți-popești (sau ~-grași) Ciuperca toxică Boletus calopus Si: (reg) ghebe, hribe. 42 (Reg; îc) ~-vinete Ciuperca comestibilă Russula cyanoxatha. 43 (Îc; lpl) ~-de-mare Încrengătură de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu formă variată și cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicoase sau calcaroase (Spongiaria). 44 (Lsg) Animal din această încrengătură. 45-46 Scheletul poros al acestui animal (sau obiect sintetic similar) care, având capacitate mare de absorbție, este folosit la șters și la spălat.^[1] corectat(ă)

făget sn [At: URICARIUL IV, 93 / V: ~găt / Pl: ~e / E: fag¹ + -et] Pădure de fag¹ Si: (rar) făgiș, (reg) faganiș, făgar, făgărie, făgină, făgiște, făierag³ (1).

neotie sf [At: DN³ / P: ne-o~ / Pl: -ii / E: fr néottie] Specie de orhidee saprofită din pădurile de fagi.

SOVEJA 1. Depresiune tectono-erozivă, relativ izolată, situată în Subcarpații Vrancei, pe valea superioară a râului Șușița, străjuită de m-ții Zboina Neagră (la V), dealul Oușoru (la N și NE) și dealul Răchitașu Mare (la S). Relief colinar, cu alt. de 500-600 m, cu pășuni naturale, fânețe și păduri de fag. Importantă zonă etnofolclorică și turistică. 2. Com. în jud. Vrancea, situată în depresiunea omonimă, la confl. râului Soveja cu Șușița; 2.724 loc. (2005). Reșed. com. S. este satul Dragosloveni. Expl. forestiere și de gips. Muzeu de istorie și etnografie. În com. S. are loc anual o tabără estivală de sculptură, în aer liber, pentru studenți. Com. S. a luat ființă în sec. 17 prin stabilirea aici a oierilor veniți din satele argeșene Rucăr și Dragoslavele. Are statut de stațiune climetarică și de odihnă, cu climat sedativ și cu numeroase izvoare minerale sulfuroase, clorurate, sodice, profilată pe tratarea nevrozelor, a stărilor de debilitate, de surmanej fizic și intelectual. Complex sanatorial. Monumente: în satul Dragoslavele se află biserica Nașterea Maicii Domnului a fostei mănăstiri Soveja, ctitorie din anii 1640-1645 a domnului Matei Basarab. Mausoleul eroilor, construit în 1929 în memoria ostașilor români căzuți la datorie în Primul Război mondial. Parc național (20 ha), creat în 1891.

râșcov sm [At: BIANU, D.S. / V: râșcog, ~cuv, răș~, riș~, roș~, hriș~, răscugi / Pl: ~i / E: ns cf ucr рижоϰ, рижка] (Bot) 1 (Șîc ~ de brad, ~ de fag) Ciupercă comestibilă, cu pălăria portocalie-cărămizie și cu picior galben-portocaliu care crește prin pădurile de fag și de brad Si: (reg) burete-dulce, lăptucă, opintic, rășcoviță, râșcovan, păstrăv-de-pădure, pâinea-pădurii, pita-lui-Dumnezeu (Lactarius deliciosus). 2 Vinețică-cu-lapte (Lactarius volenus). 3 Burete-galben (Cantharellus cibarius). 4 Burete (3)-iute (Lactarius piperatus). 5 Zbârciogi-grași (Gyromitra esculenta).

printru pp [At: PSALT. HUR. 74^v/18 / V: pen~, (pop) pîn~, (îrg) păn~, pin~, (înv) păîn~, pean~, peîn~, pentră, preîn~, priîn~, pren~, (reg) păntu, pântu, pentu, pintu, prîntra, prîn~^[1], pun~ / E: pre + întru] 1-2 Semnifică ideea de includere a unei realități (în cuprinsul unui element singularizat față de altele subînțelese de același fel sau) în cuprinsul nedeterminat al mai multora singularizate dintr-o multitudine subînțeleasă de elemente identice. 3 Exprimă situarea unei realități în cuprinsul unei suprafețe singularizate față de altele subînțelese Se jucau printr-o curte. 4 Arată că suprafața pe care se situează o realitate este parte a unui interior spațial singularizat față de altele de același fel L-a găsit printr-un sertar. 5 Exprimă faptul că interiorul spațial este un mediu lichid sau masa unui material afânat, unei structuri elastice Se bălăceau printr-o apă murdară. 6 Exprimă faptul că interiorul spațial este gândit ca plasat între limitele unei stări fizice, ale manifestării unui fenomen meteorologic etc. Se vedea casa printr-o ceață alburie. 7 Arată că starea fizică gândită ca interior spațial este un mediu sonor sau optic Vocea se auzea printr-un zgomot infernal. 8 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți rămase neocupate de vreunul dintre elementele de același fel aflate într-o aglomerare discontinuă Avea vizuina printr-o pădure de fagi. 9 Arată că situarea în cuprinsul unui spațiu este percepută explicit senzorial Omul pândea printr-o gaură a gardului. 10 Exprimă faptul că senzația este resimțită ca localizată într-una sau mai multe părți din interiorul spațial al corpului unei ființe Simțea o durere printr-un picior. 11 Exprimă străbaterea unui traseu nedefinit pe una sau mai multe linii posibile de traversare a unei suprafețe singularizate față de altele de același fel Au trecut printr-o localitate. 12 Arată că suprafața traversată este un loc de trecere care permite intrarea și ieșirea a ceva dintr-un spațiu în altul A intrat printr-o spărtură a gardului. 13 Arată că suprafața traversată este o cale de trecere dintr-un loc în altul Printr-o cărare îngustă se ajunge la râu. 14 Exprimă faptul că interiorul spațial este constituit din părți, zone de pătrundere, de străpungere, de infiltrare într-o masă materială compactă Morcovul îl pasezi printr-o sită. 15 În legătură cu o suprafață, cu un cuprins spațial, determinate cantitativ, exprimă extinderea a ceva pe tot întinsul indicat de determinant prin singularizare față de alte întinderi identice Printr-un sfert de țară a plouat. 16 Exprimă îndrumarea unei deplasări spre o localizare spațială singularizată ca reper orientativ sau spre mai multe localizări spațiale singularizate Evacuarea s-a făcut printr-o ieșire de serviciu. 17 Arată că localizarea spațială singularizată ca reper orientativ este parte a unui interior Treceți printr-aceeași cameră pe unde ați venit. 18 Exprimă mijlocirea realizării a ceva de către o orientare spațială singularizată față de altele de același fel Printr-un drum drept ajungi mai repede. 19 Exprimă încadrarea a ceva într-un interval de timp sau în decursul duratei unei circumstanțe. 20 Exprimă plasarea petrecerii unui fapt într-un interval calendaristic singularizat față de altele de același fel Era printr-un august ploios. 21 Exprimă faptul că interiorul duratei privește perioada desfășurării unei stări fizice, fiziologice, meteorologice etc. Muncea printr-o arșiță mare. 22 Exprimă parcurgerea unui interval de timp delimitat calendaristic și singularizat față de altele de același fel Am trecut printr-o vară secetoasă. 23 Este urmat de determinări care marchează explicit durata în interiorul căreia se manifestă o circumstanță A trecut printr-un moment dificil. 24 În legătură cu un interval de timp determinat cantitativ, exprimă extinderea pe toată durata indicată de determinant prin singularizare față de alte durate de același fel A trecut printr-un deceniu de frământări sociale. 25 Exprimă faptul că perioada de desfășurare a unui fapt este delimitată în tot interiorul duratei unei circumstanțe Printr-una din acele ierni, n-a existat zi fără zăpadă. 26 Exprimă proiectarea unui fapt într-un interval de timp singularizat față de altele subînțelese Vom face excursia printr-o lună de vară. 27 Exprimă rolul mediator în favoarea sau în defavoarea împlinirii unui fapt, al scurgerii unui interval de timp singularizat față de altele de același fel Printr-o lună de practică, muncitorii au deprins meșteșugul. 28 Exprimă faptul că intervalul de timp care favorizează împlinirea unui fapt este delimitat de o circumstanță Mi-am revenit printr-un concediu de odihnă. 29 Exprimă integrarea a ceva în sfera unui domeniu, a unei posibilități, a unei modalități etc. 30 Exprimă implicarea a ceva ca aspect înglobat, ca parte componentă în sfera unitară a unui domeniu singularizat față de altele de același fel Prezența elementelor progresiste printr-unele literaturi occidentale este evidentă. 31 Arată că sfera de implicație în care se singularizează aspectele eterogene ale unui tot este o însușire dominantă unificatoare Operele se caracterizează printr-o sobrietate stilistică remarcabilă. 32 Exprimă faptul că sfera de implicație este suportul obiectiv al unui act de comunicare Nu se înțelegea nimic printr-aceste vorbe laconice. 33 Exprimă petrecerea de către cineva sau ceva a unui fapt singularizat față de altele de același fel El trece printr-o criză morală. 34 În legătură cu un fapt determinant cantitativ, exprimă amploarea modului de manifestare, de săvârșire a acestui fapt Se remarca printr-o bogată activitate literară. 35 Exprimă faptul că amploarea modului de manifestare a unui fapt rezultă din aspectul cantitativ al realității asupra căreia se extinde Aducerea aminte a acelei epoci se păstrează printr-o mulțime de legende. 36 Exprimă direcționarea către ceva singularizat ca reper intermediar în descrierea desfășurării cursului evolutiv al unui fapt Romantismul a trecut printr-unii poeți minori până la marii săi reprezentanți. 37 În legătură cu un termen care indică o modalitate, exprimă recurgerea la un factor mediator sau datorarea decurgerii a ceva din manifestarea unui factor mediator Printr-acest mijloc obținură victoria. 38 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de trimitere sau de primire a ceva Animalele vii se trimit printr-o coletărie specială. 39 Arată că factorul mediator la care se recurge privește modalitatea de justificare a manifestării unui fapt E vestit printr-un castel încărcat de opere de artă. 40 Exprimă faptul că factorul mediator prin care poate fi demarcată o manifestare specifică este o modalitate de exteriorizare particulară Boala începe printr-o stare de indispoziție. 41 Arată că factorul mediator privește modalitatea adecvată de realizare a ceva A trântit-o printr-o lovitură. 42 În legătură cu un termen care indică un instrument, exprimă faptul că factorul mediator la care se recurge este un mijloc concret Apa a fost absorbită printr-o pompă. 43 Arată că mijlocul concret la care se recurge privește transportarea a ceva Ziarele veneau printr-o bandă rulantă. 44 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește actul recepționării unei informații îi vorbisem printr-un videofon. 45 Exprimă faptul că mijlocul concret la care se recurge privește eficiența îndeplinirii unui fapt Circulația era dirijată printr-un semafor. 46 În legătură cu un termen cu valoare operațională, exprimă faptul că factorul mediator este o cale de obținere a unui rezultat Am închis robinetul printr-o înșurubare bruscă. 47 Arată că mijlocul la care se recurge privește felul de redare a unui conținut de idei sau de sentimente Relatase totul printr-un grai foarte colorat. 48 În legătură cu un termen care indică un document, exprimă faptul că mijlocul mediator la care se recurge este un asemenea înscris Și-a lăsat averea printr-un testament legalizat. 49 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește transferarea unei sume de bani Suma e transferată printr-o foaie de virament. 50-51 Exprimă faptul că înscrisul la a cărui valoare mediatoare se recurge privește (aducerea la cunoștință sau) justificarea unui fapt îl anunț printr-o telegramă. Mă justific printr-o chitanță. 52 Exprimă faptul că înscrisul datorită căruia poate fi consemnată o manifestare specifică într-un anumit stadiu din desfășurarea unei activități este o fonnă de contribuție în domeniul activității respective Și-a încheiat activitatea printr-un roman istoric. 53 În legătură cu un termen care indică o persoană, o instituție, un organ administrativ, exprimă faptul că factorul mediator este un asemenea intermediar Nota a fost remisă printr-o ambasadă. 54 Arată că intermediarul la al cărui serviciu se recurge privește aducerea unei probe despre ceva L-am convins printr-un martor ocular. 55 Arată că intermediarul datorită căruia poate surveni trecerea într-un nou stadiu al unei situații este un agent declanșator Totul a început printr-un prieten care ne-a făcut cunoștință. 56 Exprimă faptul că intennediarul datorită căruia pot fi puse în legătură două sau mai multe elemente este un factor determinant al unirii sau separării Suntem legați printr-un copil. 57 În legătură cu un termen care indică o stare psihică, exprimă faptul că factorul mediator datorită căruia decurge ceva este o reacție afectivă sau comportamentală O îmbună printr-un compliment. 58 Arată că reacția afectivă sau comportamentală privește exteriorizarea atitudinii față de ceva sau față de cineva Ea își manifestă dezaprobarea printr-o tăcere ostentativă. 59 Exprimă faptul că reacția comportamentală datorită căreia poate fi generată o ambianță specifică este o formă de manifestare consacrată în circumstanța dată Ceremonia se încheia printr-o horă mare. 60 Exprimă faptul că reacția comportamentală prin intermediul căreia pot fi puse în legătură două elemente este o manifestare a divergenței dintre ele Se deosebea de colegii săi printr-o rară dibăcie.

vinețel, ~ea [At: POLIZU / V: (înv) vânețea, ~nățea, (reg) vânățauă, vânățea, ~ța, ~nițea / Pl: ~i, ~ele / E: vânăt + -el, -ea] 1-2 a (Pop; șhp) (Cam) vânăt (1). 3 a (Pop) De o culoare care se apropie de vânăt (1). 4 a (Pop) Care bate în vânăt (1). 5 sf (Reg) Culoare vânătă. 6 sf (Reg) Albăstreală (2) pentru var. 7 sf (Reg; îf vânățauă) Învinețire. 8-9 sf (Reg; îf vânățauă) Vinețeală (2-3). 10 sf (Reg; îf vânățauă) Vânătaie (1). 11 sf (Reg; îf vânățauă) Bășicuță care se face în palmă sau în talpă în urma unei lovituri. 12 sf (Trs; îf vânățauă) Panarițiu. 13 sf (Ban; îs; îf vânățauă) ~ de la ochi Pupilă. 14 sf (Mpl) Plantă erbacee din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu frunzele ovate, cu florile albastre, rar roșii sau albe, grupate în capitule solitare în vârful ramurilor, folosită în farmacie și în medicina populară Si: albăstrea, albăstrică, albăstriță, vinecioară, vinețică (6)-de-câmp, (reg) ghioc³, zglăvoc, floarea-grâului, floarea-paiului (Centaurea cyanus). 15 sfp Ghioc³ (Centaurea phrygia). 16 sfp Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunzele lanceolate sau ovate și cu florile grupate în capitule terminale, albăstrii, rar roșii sau albe, pe margini și roșietice în centru, care crește în regiunea alpină și în cea subalpină Si: albăstrele (Centaurea axillaris). 17 sfp Plantă erbacee din familia compozitelor, cu frunzele mari, lanceolate sau eliptice, cu tulpina terminată cu un singur capitul și cu flori albăstrii pe margini și violete în centru (Centaurea mollis). 18 sfp (Bot; reg) Săpunele (Aster novae-angliae). 19 sfp (Reg) Scânteiuțe (Aster novi-belgii). 20 sfp (Bot) Dumitrițe (Aster salignus). 21 sfp Plantă erbacee ornamentală cu tulpina ramificată, noduroasă și cu florile azurii (Commelina coelestis). 22 sf (Reg) Ciupercă cu pălăria albă, cărnoasă, tare, cu gust plăcut, puțin amar, care crește prin pădurile de brad (Russula delica). 23-24 sf Burete-de-spin (Russula alutacea și Russula grisea). 25 sf Ciupercă cu pălăria măslinie-roșcată, cărnoasă, care crește toamna, în pădurile de conifere (Russula olivacea). 26 sf Ciupercă cu pălăria cărnoasă, portocalie sau roz, cu gust dulce, care crește prin pădurile de fag și de brad (Russula xeramplina). 27 sf Ciupercă din familia agaricaceelor, cu pălăria cărnoasă, de culoare roșcată-aurie sau brună-portocalie, care conține un suc lăptos și dulce Si: râșcov, (reg) râșcoviță, burete-dulce, vinețică-cu-lapte (Lactarius volemus).

MARGINE s. f. (De obicei urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. „de”) I. 1. (În opoziție cumijloc, centru) Parte extremă a unui teren, a unei regiuni, a unei localități etc.; s p e c. punct inițial sau final al unei suprafețe, al unui lucru etc.; capăt, extremitate. De va sta un pom într-o margine de vie a unui om și cu ramurile lui va face umbră altei vii. . . dăm învățătură, stăpînul cela cu pomul sâ-ș taie crângile. PRAV 21. Într-o horă trebuie să fie unul să o poarte, carele să cheamă adevărat verhovnic, căci iaste în marginea horii (a. 1699). GCR I, 330/12. Lumina. . . focului toată asemenea iaste eiși și nu are întru sineși cap sau margine (a. 1775). id. ib. II, 107/24. Și purceasă Alicsandru de acolo spre răsărit. . . și sosi la margine țărilor și de acolo nu mai era oameni dumesnici (a. 1784). id. ib. 132/18. Am mers vro două ceasuri pînă la margenea Moscovei. CHIRiAC, 93. În timpul acesta trăsura damelor se oprește în marginea unui sat, sub poalele munților. BOLINTINEANU, O. 328. Uit’te florile cele frumoase de prin margenea pădurei, cum împlu văzduhul de miroznă. CREANGĂ, P. 123. La marginea împărăției lui mai era un alt împărat, carele, cît au fost tînăr, nu se lăsase să-l bată. ISPIRESCU, L. 11. Șed la o femeie bătrînâ, departe, departe, tocmai la marginea orașului. vlahuță, O. A. 134. În marginea dinspre pădure a satului răsar din pieptul unui deal zidurile înalte și roșietice ale mărețului castel. id. ib. 153. Pe sub marginea pădurii Boii pasc. COȘBUC, P. I, 153. Amara se afla la marginea pădurii. REBREANU, R. I, 77, cf. II, 38. Soarele sclipește proaspăt lustruit la marginea orizontului. C. PETRESCU, A. 295, cf. 273, id. R. DR. 58. Noaptea, liniștea desăvîrșită a marginei de oraș nu era turburată decît de lătratul sătesc al cîinilor. CĂLINESCU, E. 308. Călări pe cai, trecură spre marginea din sus a taberei. SADOVEANU, O. V, 514. Pădurea de fagi se isprăvea, și marginea ei cotea pe văi. id. ib. 557, cf. id. A. L. 142. La marginea dinspre miazănoapte a satului, cotim pe stîngă. STANCU, U.R.S.S. 85, cf. id. D. 314. Nu o dată, la marginea unor sate, a aterizat avionul sanitar, pentru a transporta în grabă un bolnav într-o clinică din oraș. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2760. În timpul războiului m-am adăpostit două luni într-o căsuță a unui muncitor la marginea Cîmpinei. BARANGA, I. 174. Mulțimea tresări. O sută de glasuri vuiră îndată. . . Cei de pe margini se îmbulziră în față. VORNIC, P. 219. Frumos e-aici la margine de sat! A înflorit în curte oțetarul. DEȘLIU, M. 37, cf. 15. La o margine de tîrg. JARNIK-BÎRSEANU, D. 348. Ajunse într-o zi, de cătră sară, într-o cetate și, fiindcă era foarte trudit și ostenit, n-au intrat înlăuntru, ci au abătut la o căsuță micuță în marginea cetății. SBIERA, P. 123. A ajuns tuma la marnea orașului, unde era un oț spînzurat.GRAIUL, I, 208, cf. ALR SN III h 808, ALR I 404/283, 679, 980/700, 710, 720, 725, 960, 984, 986, ALR II 2485/365, A I 17, 23, II 12, iii 16. Golea ici, Golea colea, Golea-n margine de sat, În cel cătun afumat, se zice cînd cauți pe cineva despre care nu știi unde șade. ZANNE, P. VI, 129. ♦ (În contexte figurate) Deasupra seninul, tivit pe amîndouă mărnile de șirurile de case, părea ca o pestelcă bătută în mărgele sinilii. CONV. LiT. XLV, 362. ◊ Marginea (sau marginile) pămîntului (sau lumii) sau margine (sau margini) de pămînt = a) (învechit și popular) limita pămîntului (privit ca întindere). În tot pămîntul veastea lor și în margirile lumiei graiurile lor. PSALT. HUR. 14^v/5. Veastea bunătăților lor. . . ajungînd pre în toate marginile lumii (a. 1648). GCR I, 131/11. Din marginea lumii a nopții regină Vărsa-n calea noastră duioasa-i lumină. ALECSANDRI, P. I, 126. Țara în care împărâțea fratele cel mai mare era tocmai la o margine a pămîntului și crăia istuilalt, la altă margine. CREANGĂ, P. 183. Și patru margini de pămînt Ce strimte-au fost în largul lor, Cînd s-a pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt. COȘBUC, P. I, 54; b) p. e x t. (învechit) oamenii de pe întreg pămîntul, lumea întreagă. Întoarce-se-vor cătră d[o]m[nu]lu toatea margirele pămîntului și închinra-se-vor înraintea-i. PSALT. HUR. 18^r/15. Se vor teame de el toate marginrile pămîntului. ib. 55^r/6. Toată marginea pâmîntul[u]i i pare bine de împreunarea cereștilor cu pâmînteanii (a. 1633). GCR I, 83/9. Și porțile. . . nu vor hi închise nice dzua, nice noaptea, ce vor întră marginile și laturile lumiei. VARLAAM, C. 169. Acela va giudeca marginile pămîntului dirept fiind. DOSOFTEI, ap. GCR I, 250/21. Cela ce iaste nădeajdea tuturor margenilor pămîntului. VARLAAM-IOASAF, 166^r/1. (Cu determinantul subînțeles) Bucură-te nădeajdea marginilor, sprijineala celor scîrbiți. MINEIUL (1776), 210^r2/19. ◊ Loc. adj. Fără (de) margini (sau, rar, margine) = care este sau pare a fi nelimitat; foarte mare, foarte întins ; nesfîrșit. Ce prăpastie fără marginii. . . Grozavă vecinicie. MARCOVICI, C. 10/19. Codrii-făr-de margini au a-i da adăpostire. CONACHI, P. 263. Pustiul fără margini. ALEXANDRESCU, M. 20. Calea-i lungă, fără margini, Cum e și iubirea mea. ALECSANDRI, T. I, 435. Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132, cf. id. N. 32. Am văzut cîrdurile de dropii cutrierînd. . . acele șesuri fără margine. ODOBESCU, S. III, 14. Cîmpia părea fără margini. V. ROM. iunie 1955, 73. ◊ Expr. De la (sau din ori la) marginea (sau marginile) lumii (sau de lume, pămîntului, de pămînt) = (de) foarte departe. Veni de la marginea pămîntului să auză înțelepțiia lui Solomon. N. TEST. (1648), 16^r/28. Răsar-o vijelie din margini de pămînt, Dînd pulberea-mi țărînii și inima-mi la vînt. EMINESCU, O. I, 128. Pustii ei se simt Și-aruncați Departe la margini de lume. COȘBUC, P. II, 46. Neștiind că astfel mor oamenii în orașele mici, la marginile lumii, privea în toate părțile împungător și cu dușmănie. SADOVEANU, O. IX, 142. Glas nu am, dar cînd vorbesc, S-aude la marginea lumii (Condeiul). ȘEZ. IV, 88. (Învechit) De la margini pînă la margini = de la un capăt la altul, de pretutindeni. De la margini pînă la margini au străbătut vestirea ta. MINEIUL (1776), 35^v2/32. A nu ști la ce margine (îi) va ieși (ceva) = a nu ști ce reușită va avea la ceea ce a întreprins (sau ce reușită va avea lucrul întreprins). Șădea ca un osîndit, de nu știa la ce margine va să-i iasă lucrul. IST. Ț. R. 104. Nu știu la ce margine va să-i iasă. ap. DDRF, cf. ZANNE, P. VI, 195. (Regional) A umbla huci marginea = a fugi de frică; a da dosul. Com. din PIATRA NEAMȚ. (Argotic) A gini (sau a gimbi) marginea = a fi atent la ceva, a observa. GR. S. VII, 130, cf. BUL. FIL. II, 207, BL II, 156. ♦ Rezervă de care se poate dispune în anumite limite; marjă. ♦ F i g. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care e posibil ceva. Tot omul înțelept datoriu iaste cu bun cuget și cu semuire vie fietecare lucru de folos. . . a socoti și ce folos trage cu el și până la care margine măsură (a. 1642). GCR I, 97/21. Înțeleptele oblăduiri feresc pe noroade a nu se atinge de două margeni, de care atingîndu-se, pricinuiesc lor zdrobire și sfărîmare neapărată, adecă, nici le împilează. . . dar nici le lasă întru ușurință atît de nemăsurată (a. 1802). URICARIUL, I, 12. Omul este centrul din care izvorăsc două nemărginiri înprotivitoare; într-însul se văd adunate marginile cele mai depărtate. MARCOVICI, C. 11/8. Puterea ce margini n-are Au așezat rînduiala crugurilor călătoare. CONACHI, P. 259, cf. MAIORESCU, CR. I, 294. Dorind să contribuiesc și eu, în marginile puterii mele, la numărul de sărbători al „Tribunei”,, vă trimit, alăturat, un mic cîntec studențesc. CARAGIALE, O. VII, 218. Într-un mic studiu critic e foarte greu a vorbi despre o chestie însemnată; sînt neajunsuri fatale, care țin de marginile restrînse ale unui articol. GHEREA, ST. CR. II, 290. Furia lui Scatiu nu mai cunoscu margini. D. ZAMFIRESCU, T. S. 6. Să se știe că toate au o margine, chiar și în țara noastră bine- cuvîntată. REBREANU, R. II, 25. Entuziasmul a întrecut orice margine, cînd scamatorul și-a fluturat în soare cele trei săbii. SAHIA, N. 67. Impresia pe care o lasă istoriile tradiționale ale răscoalei din 1821 e că mișcarea a izbucnit spontan, din suferințe care atinseseră marginile răbdării. OȚETEA, T. V. 133. Aurica. . . se aprinse pînă la marginea de a-și închipui că poate să intereseze pe student. CĂLINESCU, E. O. II, 251. Întreabă-măl În marginile cuvîntului de onoare, tot ai să afli ceva. C. PETRESCU, A. R. 31. Au dreptate, toate au o margine. PREDA, D. 157. ◊ (În propoziții consecutive negative dă determinantului valoare de superlativ) Șiret de nu mai avea margini. ȘEZ. III, 3. Îi zgîrcit de n-are margină. ALR II 3038/682, cf. ALR I 783/984. ◊ Loc. adj. și adv. Fără margini = foarte puternic, intens; nestăvilit. El îi pune pe-a ei frunte mîndru diadem de stele. . . Și iubind-o fără margini, scrie; „visul de poet”. EMINESCU, O. I, 32. În ușoara lui tristețe e o hotărîre de fier și un curaj fără margini. PETRESCU, O. III, 203. Ilie se făcu crunt și o ură fără margini îi pustii inima. PREDA, D. 46. ♦ (Regional) Loc de pășunat situat la un capăt de sat (unde dorm vitele vara). Cf. CHEST. V 21/74, ALR I 648/980, 1122/880, ALR II 3869/769. ♦ (Regional) Cimitir. Cf. IORDAN, STIL. 365. 2. (Învechit și popular) (Teritoriu de) graniță; frontieră, hotar. Aceia sănto cădzace șe ședu prea cele margene în țara leșească (a. 1612). ROSETTI, B. 79, cf. ANON. CAR., LB. Mergi la margine și ține straja acolo. ALEXANDRIA, 4/7. Îndată au trimis cărți pre la margini să păzească. N. COSTIN, L. 570. Și au gătit leșii oaste și au pornit-o păn-la marginea lor, la Snetin. NECULCE, L. 224, cf. 197. Căpitanii cei mari de marginea de Cernăuți. . . vor da de zece bucate un leu (a. 1728). URICARIUL, i, 51. Se orînduisă în cîteva locuri oaste turcească pentru paza marginei la Hotin (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 268/36. Primejdiile marginilor și ale crăimei noastre întregi atîta sînt de mari, cît nu se pot arăta prin cărți. ȘINCAI, HR. II, 143/17, cf. 151/17. Venisă pîră de la Stroia vornicul. . . cum că au îmbiat oamenii lui pe marginea turcească (a. 1810). GCR II, 206/22, cf. BUL. COM. IST. IV, 52. Intrînd pe margine în țară, s-au lovit cu turcii. DIONISIE,173. Prin poruncile domniii mele. . . către căpitanii mărginilor, s-au poprit cu totul a nu să mai aduce vinuri streine (a. 1822). DOC. EC. 262, cf. 360. Banii vămii i-au răspuns aici la Divanu săvîrșitor. . . Drept aceea, i s-au dat acest bilet de trecătoare la margine, spre a fi nesupărat (a. 1830). ib. 462. În vreme de pace ei erau îndatorați să facă garnizoana orașelor și tîrgurilor și să păzească pe rînd marginile. BĂLCESCU, M. V. 608, cf. 607. Un an și mai bine Tomșa primi vești după vești de la marginile Lehiei, cum că Moviloaia cu feciorii și ginerii strîng oști. SADOVEANU, O. V, 671, cf. X, 9. Eram în oștire, grănicer d-ăi dă pă marne. GRAIUL, I, 196. ◊ F i g. Era și ea încă la marginea copilăriei, fără prea multe griji. C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ L o c. adj. (Învechit) De margine = periferic, mărginaș. Au mărsu la vizirul și i-au dat răspunsu că nu va pute purta grije a doo țări ce sint de margine. NECULCE, L. 164. Socoti cum că fiul său este prea tînăr și nu va putea cîrmui o țară de margine. BĂLCESCU, M. V. 437. 3. Terenul din imediata apropiere a unei ape (v. m a l, ț ă r m); porțiunea de apă din imediata apropiere a malului. Păru corabniciloru că se apropiarâ la vriu o marrgire (ț ă n u t u N. TEST. 1648, ț a r ă BIBLIA 1688). COD. VOR. 90/26, cf. 86/2. Rrădicară veatrila și sufla ventișoru și văslămu la marrgiri. ib. 94/21. Se umnojești semănța lor ca stealele ceriului și ca arira pre margirea mariei. PSALT. 328, cf. IORGA, L. R. 31. [Scoaseră năvodul] la margine și șezură de aleaserâ bunii în vase, e putrezii lepădară afară. CORESI, ap. GCR I, 18/6. Domnul, deaca întră în vasul ce era a lui Petru, ședzu și-i dzise să urnească vasul de la margine. VARLAAM, C. 258. Ieșind vasăle la margină, le așăză și ieși oastea pre uscat și o tocmi. HERODOT (1645), 345. Carele va găsi pre marginia unii ape mari fiece lucru. . . de nu-l va mărturisi, nu va avia nice o certare. PRAV. 39. Născură ca mulțimea stealelor ceriului și ca năsipul nenumărat la margenea măriei. N. TEST. (1648), 299^v/23. Iară alții s-au tinsu în gios preste tot locul, de au făcut oraș și sate, păn-în marginea Dunării și pănă în Olt (cca 1650). GCR I, 189/29. Au ieșit la margine, la uscat, pre pămînt și priviia pre mare (a. 1675). id. ib. I, 223/14. Strîngînd de tot feliul de peaște. . . îl scoaseră la margine. CHEIA ÎN. 9^v/6. Și sosim. . . la dîlboană adîncă și mare și de margine era o muiare despletită. DOSOFTEI, V. S. octombrie 79^v/35. De la munții Monomotapii pînă în marginea Marii Roșii 5015 de mile se numera. CANTEMIR, IST. 139. Prezburg. . . Oraș mare și frumos, în marginea Dunării și cu toate cele spre odihnă și podoabă orînduieli. GOLESCU, Î. 20. Toate marginile mării ce sînt spre oraș, și canaturile ce intră în oraș, sînt pline de corăbii. id. ib. 79. Ajungînd de mărginea unui eleșteu. ap. DDRF. Oltule, care-ai fost martur vijeliilor trecute, Și puternici legioane p-a ta margine-ai privit. ALEXANDRESCU, O. I, 72. În liniștea serii, Să mă lăsați să mor La marginea mării. EMINESCU, O. I, 216. Trecînd desculți, prin vad. . . Moldova înghețată pe la margini. . . ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Cum mergea el gîndindu-se. . . se pomeni la marginea unui eleșteu. ISPIRESCU, L. 43, cf. 34. Podarul îngenunche pe marnea rîului, luă apă în pumnii făcuți găvan. . . și. . . și-o împroșcă pe obraji. CONV. LIT. XLIV, 38. Ciutălina am scornit Din lunca Siretului Pînă-n marnea Prutului. PAMFILE, CR. 80. Trage la marne. ALR I 1737/954, cf. ALR II 2485/219, ALR SN III h 824. Luntrea pă mare, pă margine s-o tragi. ZANNE, P. V, 395. 4. Fiecare dintre cele două părți laterale ale unui drum; p. e x t. porțiunea de teren din imediata apropiere a unui drum. Mergea Ivan șovăind cînd la o margine de drum, cînd la alta. CREANGĂ, P. 297. Era odată, la marginea unui drum umblat, o fîntînă. CARAGIALE, O. II, 244. Sub tei, la margine de drum, S-oprise pe rezor. COȘBUC, F. 69. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. Venea pe marginea uliței. REBREANU, R. I, 176. Călca cu băgare de seamă. . . ferind noroiul și băltoacele, ținînd marginea.id. ib. 298. Mecanicul spune că a văzut-o mergînd liniștită pe marginea liniei. C. PETRESCU, C. V. Ar fi mers pe jos. . . dacă nu ar fi simțit numaidecît o sfîrșeală a trupului, ce-l făcuse să se așeze în marginea șoselei. BARBU, Ș. N. 8. Marnea drumului. ALR II/987. ♦ S p e c. Bordură (la un drum). Cf. CIHAC, I, 158. 5. (Învechit și popular; mai ales la pl.) Fiecare dintre cele două laturi ale unei formații de luptă; flanc, aripă. Purcegînd. . . cu oastia, vioții [=beoțienii] luară două margini a athineilor. HERODOT (1645), 298. Radu din gură grăia. . . Băteți voi mijloacele, Iară eu marginile. De la voi ce va scapa, De la noi nu s-a-nturna. POP., AP. GCR II, 301. ◊ Expr. A ține (tot) marginile sau a bate marginile = a se feri de ce-i mai greu, a se codi la treabă; p. e x t. a fi ascuns, fals, înșelător. Cf. ZANNE, P. VI, 195. 6. (Regional) Fiecare dintre cei doi drugi laterali ai unei scări; carîmb. Cf. ALR II/I MN 134, 3888/47, 235, ALRM II/I h 343. 7. (Regional) Fiecare dintre cele două brațe ale ferăstrăului. Cf. PAMFILE, I. C. 121. 8. Extremitate laterală a unui obiect (v. l a t u r ă, d u n g ă, m u c h e); partea de jos sau de sus a unui obiect (v. c a p ă t). Atinse-se de marginea veșmintelor lui. CORESI, EV. 380. Margenele hlamidei aruncîndu-le preste. . . pulpele picioarelor calului (a. 1773). GCR II, 90/29, cf. LB, PONTBRIANT, D. Brațul ei atîrnâ leneș peste marginea de pat. EMINESCU, O. I, 79. Le privi din urmă, aplecată peste marginea balustradei. PETRESCU, C. V. 363. După ce umplu cu bagajele-i prețioase locurile libere de pe canapele. . . arendașul se ghemui cum putu pe o margine, lîngă un geamantan. REBREANU, R. I, 13. Mă plec peste el, sprijinindu-mi mîna de marginea patului. SAHIA, N. 117. Ia șezi, tu, colea pe marginea prispei. SADOVEANU, O. VII, 334. Prinde cu greu, din cauza pantofilor, marginea de sus a ulucilor înalte și dese. V. ROM. iunie 1954,129. Se așeză pe marginea patului. PREDA, Î. 32. Doisprezece frați, Într-un pat culcați, Nici unul nu-i la margine (Spițele roții). SADOVEANU, P. C. 13. ◊ (Învechit) Marginea unghiului sau margine de unghi = temelie. Puiu [scris : poiu] întru Sion piatră în marrgire de unghiu (p i i a t r ă t e m e l i e u n g h i u l u i N. TEST. 1648). COD. VOR. 146/13. Piatra. . . cea din marginea unghiului. MiNEIUL (1776), 98^v2/15. ◊ Loc. adv. (Regional) Într-o margine = (culcat sau aplecat) pe o parte; într-o rînă. Cf. ALR II/I h 98. ♦ Porțiune lăsată nescrisă pe una sau pe mai multe laturi ale unei foi de hîrtie sau ale unei pagini de carte. Unele cuvente le-am pus pre rănd, ce le-am închis în parintijiș. . . iară altele le-am pus pre margene (a. 1651). BV I, 189. Și pe margini de caiete scriam versuri dulci. EMINESCU, O. I, 140. Am însemnat pe marginea cărții unele pasagii, cu gîndul să le transcriu pentru cetitor. IBRĂILEANU, S. L. 110. ◊ Pe marginea cărților = rubrică a unor reviste, în care se face prezentarea lucrărilor recent apărute Cf. DR. V, 744, VI, 484. Pe marginea (sau marginile) = în legătură cu. . . , în raport cu. . . , ca corolar a. . . Pe marginea ideii pe care am enunțat-o mai înainte, amintim acum, numai în treacăt, că. . . V. ROM. ianuarie 1954. Au continuat cu discuții pe marginea celor două rapoarte prezentate. SCÎNTEIA, 1961, nr. 4855. ♦ (Transilv.) Porțiune dintr-un copac care se lasă netăiată cu ferăstrăul, pentru a susține trunchiul pînă în momentul cînd va fi prăbușit. Cf. ALR I 985/231, 283, 335, 558. ♦ (Regional, în sintagma) Altoire la margine = altoire în coroană. V. c o r o a n ă. (Dobra-Deva). ALR II 6102/105. 9. (Învechit, mai ales la pl.) Extremitate a corpului unei ființe (v. m î n ă, p i c i o r) sau a membrelor corpului (v. d e g e t). Piialea vițelului și tot trupul lui cu capul lui și cu marginele (p i c i o a r e l e B 1938, 108) lui. BIBLIA (1688), 71²/17. L-au prins pre el și i-au tăiat margenile (degetele cele mari B 1938, 252) mînilor lui și marginele picioarelor lui. ib. 173¹/19. Că n-au scris mîna cerească, îngerească, ce mîna păcătoasă și n-am dat odihnă marginilor meale (a. 1694). GCR I, 314/3. 10. (Regional) Scîndură de calitate inferioară tăiată de pe laturile bușteanului (avînd o parte plană și una convexă), lătunoaie; p. g e n e r. scîndură (ALR I 1853/40). Cf. LM. Materialul cel mai ieftin, potrivit mai ales pentru împrejmuirea grădinilor și a livezilor, îl formează despicăturile, marginile, lăturoaiele. PĂCALĂ, M. R. 439. Gard d’i mărgini, ALR II/I MN 125, 3838/551, cf. ALR I 1851. ♦ Doagă mică. V. a r i p ă. ALR II 6707/235, cf. 6707/551, 812, 928, 987. ♦ S p e c. (La pl.) Șipci care se bat pe pereții caselor de lemn, ca să țină tencuiala sau lutul (Petreștii de Sus-Turda). CHEST. II 369/329. 11. (Învechit) Rest dintr-un val de pînză sau de stofă; cupon. Cf. POLIZU. Margine de postav, 14 ocă: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 159. ♦ (Regional) Bucată de teren de formă triunghiulară, care rămîne nearată la capătul ogorului; clin, colțar (Iscroni-Petroșeni). A III 7. ♦ (Regional) Colț de pîine (Marginea-Rădăuți). ALR II 4016/386. II. Ceea ce mărginește un obiect sau o suprafață; ceea ce se găsește pe margine (I) sau în imediata ei apropiere. 1. Limita superioară a pereților unui recipient, a unei cavități etc.; gură, buză, (învechit) usnă. Cf. COSTINESCU. Sta în groapă liniștit, sprijinindu-și mîinile de marginea ei. SAHIA, N. Acolo sus se află marele amfiteatru al carierei, ca un circ uriaș de granit. . ., iar oamenii apar și dispar pe marginea prăpastiei, asemeni unor pitici. BOGZA, C. O. 255. ◊ E x p r. A fi (sau a se găsi, a ajunge) pe (sau la) marginea gropii = a fi aproape de moarte. Cf. COSTINESCU. Iată că împăratul ajunse la marginea groapei. Cînd fu la ceasul morții, el luă copilul pe genunchi și-i zise: . . sînt în clipa de a-mi da obștescul sfîrșit. ISPIRESCU, L. 41. A fi pe (sau la) marginea prăpastiei = a se afla într-un moment critic; a fi amenințat de o mare primejdie. Cf. COSTINESCU. Am fost din cauza ei pe marginea prăpastiei. GANE, N. III, 80. 2. Împrejmuire de piatră sau de bîrne ridicată în jurul gurii unei fîntîni sau a unui bazin. V. g h i z d. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU, D. U. (În contexte figurate) Iubirea ei era o amforă uitată pe marginea unei fîntîni. TEODOREANU, M. II, 112. ♦ (Regional) Peretele de lemn de formă circulară al sitei; veșcă (Nucșoara-Cîmpulung). ALR II 3983/784. ♦ (Regional, la pl.) Pereții laterali ai scocului. Cf. ALR SN I h 156. 3. Partea răsfrîntă a unei pălării; bor. Cf. POLIZU, COSTINESCU. Umblă îndeobște cu haine negre. . . iar capul și-l acopere cu o pălărie de pîslă cu margini largi. CONV. LIT. V, 335, cf. LM, ALEXI, W., ALR I 1859. 4. Chenar decorativ la o țesătură. Cf. APMFILE, I. C. 321. Formarea marginii. . . comportă un grup de două sau mai multe fire care parcurg drept pe direcția urzelii, IONESCU-MUSCEL, ȚES. 290. – Pl.: margini și (popular) mărgini, (rar) margine. – Și: márgină, márgene (pl. margene și margeni), (neobișnuit) mărgine, (regional, prin sincopare) márne (pl. mărni) s. f. – Lat. margo, marginis.

vinețică s.f. (bot.) 1 vineriță (Ajuga reptans). 2 Nume dat mai multor specii de ciuperci (comestibile) din familia agaricaceelor (Russula). ◊ Vinețică cu lapte = ciupercă comestibilă, din familia agaricaceelor, cu pălărie cărnoasă, roșcată-aurie sau brună-portocalie, care crește în pădurile de fag și de brad și conține un suc lăptos, dulce (Lactarius volenus). • pl. -ele. /vînăt + -ică.

MESTEACĂN s. m. I. (Bot.) 1. Arbore cu scoarța albă, cu lemnul alb, gălbui sau roșiatic, cu ramuri flexibile și cu frunze verzi-cenușii, care crește în regiunile deluroase și subalpine; (livresc) betulă (Betula verrucosa). Iacov iară luo nuiale verzi de mesteacăn, de alun și de castan. PALIA (1 581), 121/18, cf. CUV. D. BĂTR. I, 293. Are atîția măstacăni crescuți, cît să pare că iaste o grădină pe un munte de piatră. CANTEMIR, HR. 374, cf. GCR I, 356/33, IORGA, S. D. XIV, 270, BUDAI-DELEANU, LEX. Acel sat îi aproape de un codru foarte frumos cu mulți măstacăni. KOGĂLNICEANU, S. 5. Mastacănul jalnic se zbuciumă, se-ndoiește Scrîșnește și plesnind cade. DACIA LIT. 145/3. Pădure mare de gîrneațâ, fag și mesteacăn, ca de o palmă în retez (diametru). I. IONESCU, P. 492. O dumbravă de mesteceni formează poarta acestui rai pămîntesc. BOLINTINEANU, O. 321. Pădurile de brad și de mesteacăn ale Rusiei sînt pline de această prețioasă zburătoare. ODOBESCU, S. III, 33, cf. BARONZI, L. 138. A scos un ulcior cu dohot de mesteacăn, ne-a uns peste tot trupul. CREANGĂ, A. 32. Își tremură frunzulița cîțiva mesteacăni subțiri, crescuți pe vîrfurile munților. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Muguri de mesteacăn. BIANU, D. S. Am văzut felezeie făcute. . . din mlădițe subțiri de mesteacăn. PAMFILE, A. R. 216. Înainte de a se colora lucrurile în roșu, se colorează galben prin ajutorul frunzei de mesteacăn. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 119. Cosașii dormeau sub mesteceni, pe deal. GALACTION, O. 344. Printre mesteacănii și fagii subțiri, se vedea satul. C. PETRESCU, R. DR. 53. Flăcăi chipeși, mlădioși și înalți ca niște pui de mesteacăni. I. BOTEZ, B. I, 122. Mestecenii din deal, de la spatele casei, spre asfințit, stăteau neclintiți, cu crengile răsfirate în jos. SADOVEANU, O. V, 333. Vîntul trecu șușuind prin crengile subțiri ale mestecenilor din preajmă. id. ib. X, 523, cf. V. ROM. septembrie 1 954,125. Locurile. . . erau toate împănate cu păduri de fagi, paltini, carpeni, mesteceni. MARIAN, T. 279. Ungerea cu dohot, care se capătă din arderea coajei de mesteacăni. ȘEZ. II, 69, cf. XV, 84. Huci de mesteacăn. ALRM SN I h 405. ◊ Mesteacăn (alb) = specie de mesteacăn cu scoarța de culoare albă vie, strălucitoare (Betula alba). Cf. COTEANU, PL. 31, LB, LM. Mesteacănul (Betula alba) crește și la munți, printre brazi. ȘEZ. XV, 84. Mesteacăn negru = specie de mesteacăn cu scoarța de culoare brună (Betula carpatica). PANȚU, PL., cf. SIMIONESCU, FL. 85. Mesteacăn mic = specie de mesteacăn, arbust înalt pînă la un metru, care crește în regiunile alpine (Betula humilis). Cf. SIMIONESCU, FL. 292. Mesteacăn pitic = specie de mesteacăn, arbust înalt pînă la o jumătate de metru (Betula nana). Cf. id. ib. 292, DS. Mesteacăn pufos = specie de mesteacăn, arbust sau arbore cu scoarța albă sau brună-cenușie cu pete albe; mestecănaș (2) (Betula pubescens). Cf. PANȚU, PL., DS. ◊ F i g. (Cu aluzie la scoarța de culoare albă a arborelui) Nu mai sînt așa de tînăr, nu mai sînt așa de sprinten, Văd la tîmpla mea mesteceni. LESTEA, A. 139. (E x p r., regional) A-i ieși (cuiva) mestecenii = a încărunți. BREBENEL, GR. P. Nu te mai ținea tînăr, că ți-o ieșit mestecenii. id. ib. ♦ Lemn de mesteacăn (I 1). M-am oprit să mă gîndesc pe o bancă de mesteacăn. CAMIL PETRESCU, U. N. 241. Pe o vatră veche de foc ardeau bucăți mari de mesteacăn. SADOVEANU, O. VII, 273. ♦ Crengi (flexibile) de mesteacăn (I 1). Mătură de mastacăn. ALR II/I MN 150, 3 934/836. 2. (Prin Olt.) „Oțetar, salcîm”. LEXIC REG. 42. II. (Regional) Epitet dat unui cal de culoare albă (Mateiaș-Rupea). Cf. UN. V, 211. De unde ai cumpărat mesteacănul ăla? ib. III. (Prin Transilv.) Numele unui vînt (H XVII 10) care bate dinspre nord (ib. XVIII 106). – Pl.: mesteceni (regional meșteceni, VÎRCOL, V. 96), mesteacăni și (regional) mestecini. – Și: (regional) mesteácăl (ALR I 1 930/156) s. m., mesteácă (DR. IV, 481, ALR I 1 930/231, 516, ALR II 6 397/95) s. f., mesteác (ALR I 1 930/402, 420, 708, ALR II/I MN 150, 3 934/414), măsteăcăn, măstcác, măstăcăn, măstác (GR. S. I, 179, ALR I 1 930/24, 30, 35, ALR II/I MN 150, 3 934, ALR II 6 397/29) s. m. – Lat. mastichinus „de mastic”. Pentru explicarea formei românești, cf. CDDE.

BURETE sm. 1 🐙 Animal zoofit alcătuit dintr’un fel de sac lipit la bază de stîncile din mare; acest sac are o deschizătură la partea superioară și un mare număr de găuri pe toată întinderea pereților lui; corpul lui e format dintr’un schelet compus din țesătura mai multor firicele elastice; trăește în colonii și se pescuește cu deosebire în marea Mediterană, pe țărmurile Greciei, Siriei și Tunisiei (🖼 655) ¶ 2 Scheletul elastic al acestui animal (sau mai bine al unei colonii din aceste animale), curățat de materiile organice și lăsat cîtva timp într’o soluțiune de acid sulfuric amestecat cu multă apă, e întrebuințat pentru spălat corpul, pentru șters tabla, etc.; Fig. a stoarce ca pe-un ~; bea sau suge ca un ~, e un mare bețiv ¶ 3 pr. ext. Burete artificial, de cauciuc, întrebuințat la toaletă ¶ 4 🌿 Nume generic dat unor plante dintr’o clasă specială de criptogame care trăesc în locurile gunoioase, grase și umede, sau ca paraziți, pe arbori sau pe alte plante; unele din ele sînt bune de mîncare (ciuperca, mănătarca, etc,), iar altele sînt foarte otrăvitoare: muierea ... fripse niște bureți ce aflase prin pădure (RET.); proverb: doar n’am mîncat bureți! (ZNN.), n’am înnebunit; a tăia dracului bureți (ZNN.), a sta fără nici o treabă, a sta cu gura căscată. – Dintre speciile cunoscute la noi în țară, cităm următoarele; ~ -ACRU (sau ~-ALB, ~ -GALBEN, ~ -IUTE, ~ -LĂPTOS, ~ -PIPERAT, ~ -USTUROS) = IUȚARI; -~ BĂLOS¹, ciupercă comestibilă albă, cu miros și gust plăcut; crește pe pămînt în pădurile de fag și de brad (Hygrophorus eburneus) (🖼 656); – ~ BĂLOS² – BĂLOȘEL; – BUREȚI-CĂLUGĂREȘTI, ciuperci foarte mari, comestibile, cu pălăria brună-cenușie, cu carnea albă; cresc toamna pe rădăcinile și trunchiul stejarilor bătrîni; o singură ciupercă cîntărește uneori pînă la 15 kgr. (Polyporus frondosus) (🖼 657); – BURETELE-CALULUI, ciupercă cu pălăria cenușie, verzuie sau roșiatică, cu miros plăcut; crește pe pămînt gras și pe bălegar (Coprinus fimetarius); (🖼 658); – BURETELE-CERBILOR, ciupercă veninoasă, de formă sferică, de coloare galbenă ca lămîia sau galben-brună; carnea e albă la început, apoi devine albăstrie, marmorată și în urmă brună, cu un miros tare și neplăcut; crește prin păduri, vara și toamna; numită în Mold. și „bășina-porcului” (Scleroderma vulgare) (🖼 659); – ~ -CRĂIESC = BURETE-DOMNESC; – ~ -CREȚ¹, ciupercă comestibilă, cu gust plăcut, foarte ramificată, la început albă, apoi gălbuie, crește toamna pe trunchiul copacilor bătrîni din păduri; numită și „burete-de conopidă” (Hydnum coralloides); – ~ -CREȚ² RĂMURELE; – ~ -CREȚ³ – BUREȚI-DE-CONOPIDE²; – ~ -CREȚ⁴ = TOGMĂGEL 1; – Olten. ~ DE-BUBĂ- ~-PUCIOS; – ~-DE-CASĂ CIUPERCĂ; – ~ -DE-CONOPIDĂ¹= ~ -CREȚ¹; – BURETE-DE-CONOPIDĂ² , ciupercă comestibilă, de coloare albă, cu tulpina groasă, din care pornesc rămurele dese și ascuțite, goale înăuntru și fragile; crește prin pădurile umbroase și umede, mai cu seamă în păduri de brad; numită și „barba-caprei”, „burete-creț”, „crețișoară”, „curălice”, „laba-mîței”, „meloșel”, „opintici” sau „togmăgel” (Clavaria coralloides) (🖼 660); – ~-DE-IARBĂ (PĂC.) VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DE-MESTEACĂN, ciupercă comestibilă, cu miros aromatic, cu pălăria cărnoasă de coloarea scorțișoarei, cu piciorul, gol înăuntru, de coloare gălbuie; crește pe pămînt, în păduri, în grămezi mai mari; numită și „pîinișoare” (Cortinarius cinnamomeus); – ~-DE-NUC, ciupercă, cu carnea albă, cu miros pătrunzător și cu gust plăcut; pălăria, galbenă-roșiatică, și prevăzută cu solzi bruni, are forma unui evantaliu; crește pe trunchiul nucilor, fagilor și ulmilor din păduri; numit și „(burete-) păstrăv” sau „păstrăv-de nuc” (Polyporus squamosus); (🖼 661); – ~-DE-PRUND, ciupercă comestibilă, cu gust amar, cu miros foarte aromatic, cu pălăria galbenă-cafenie; crește în grupuri prin păduri, de la primăvară pînă la toamnă; numită (în Bucov.) și „burete-de rouă” (Collybia esculenta); – ~-DE-ROUĂ¹, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare roșie-cafenie; crește pe bălegar și pe lemn putred (Coprinus micaceus); (🖼 662); – ~-DE-ROUĂ², = BURETE-DE-PRUND; – ~-DE-SOC, ciupercă moale, gelatinoasă, concavă, în formă de scoică, de coloare brună-roșiatică; crește pe trunchiurile bătrîne de soc (Hirneola auricula Judae) (🖼 663); – ~-DE-SPIN¹, ciupercă comestibilă, dulce la gust și fără nici un miros, cu pălăria cenușie, purpurie pe margini și verzuie sau gălbuie la centru; crește pe pămînt, prin păduri (Russula grisea); – ~-DE-SPIN², NICORETE; – ~-DE-STEJAR¹, ciupercă cu pălăria bombată, de coloare purpurie, puțin catifelată; crește prin păduri (Boletus purpureus); – ~-DE-STEJAR², ciupercă roșie ca sîngele ce crește pe trunchiul copacilor, mai ales pe stejar; din ea se extrage așa numitul „cleiu de stejar” (Fistulina hepatica) (🖼 664); – ~-DE-VEVERIȚĂ = RĂMURELE; – ~-DOMNESC, ciupercă cu pălăria aproape membranoasă, de coloare galbenă; crește pe drumurile de la cîmp; numită (în Trans.) și „burete-crăiesc” (Bolbitius fragilis); – ~-DULCE¹ = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~-DULCE² = RÎȘCOV; – ~- FLOCOS, ciupercă cu pălăria gălbuie-roșiatică, a cărei carne conține un suc lăptos alb și foarte acru; crește pe pămînt, mai ales prin pădurile de mesteacăn; numită (în Mold.) și „flocoșel” (Lactarius torminosus) (🖼 665); – ~-GALBEN¹, una din cele mai bune ciuperci comestibile cu carnea albă, spre periferie gălbuie, cu miros plăcut și gust puțin piperat; crește în grupuri mici prin pădurile umbroase de fag, de brad și de mesteacăn; numită și „gălbinele”, „gălbiori”, „unghia-caprei” sau „urechiușă” (Cantharellus cibarius) (🖼 666); – ~-GALBEN² = IUȚARI; – ~-GĂLBIȘOR, ciupercă a cărei carne conține un suc lăptos care devine mai tîrziu acru; crește toamna prin pădurile umbroase (Lactarius aurantiacus); – ~-NEGRU = PĂSTRĂV 2; – BURETELE-OILOR, ciupercă comestibilă cu carnea albicioasă, puțin amară și cu miros plăcut; e compusă din mai multe pălării neregulate și legate între ele, de coloare brună gălbuie; crește pe sub brazi și pini, prin mușchi, în grupuri mari, mai ales toamna (Polyporus confluens) (🖼 667); – ~-PESTRIȚ, ~-ȘERPESC, BURETELE-ȘARPELUI, BURETE-DOMNESC-NEBUN (PĂC.), ciupercă foarte veninoasă, cu pălăria de o coloare roșie, frumoasă, acoperită mai adesea de pete albe; crește pe pămînt, în păduri; numită (în Mold.) și „pălăria-șarpelui” (Amanita muscaria) (🖼 668); – ~-PUCIOS, ~-PUTUROS, ciupercă de o formă ciudată, cu piciorul lung de 12-14 cm., de coloare alburie, în vîrful căruia e așezată pălăria conică, foarte scurtă; mirosul puternic, foarte urît, al acestei ciuperci face ca să fie descoperită de la distanță, atrăgînd în același timp muștele și alte insecte, cari mănîncă pulpa conținută în alveole; numită și „burete-de-bubă”, „boțiți” sau „bozuz” (Phallus impudicus) (🖼 669); – ~-ROȘU¹, ciupercă roșie, cu pălăria cărnoasă și piciorul vîrtos; crește prin foile căzute din pădurile de fag și pe cucuruzii de pin (Mycena strobilina); (🖼 670) – ~-ROȘU² = VINEȚICĂ-CU-LAPTE; – ~ȘERPESC¹, ciupercă comestibilă, cu carnea albă și moale, cu gust și miros plăcut; numită și „pălăria-șarpelui” (Agaricus procerus, Lepiota procera) (🖼 671); – ~-ȘERPESC² = BURETE-PESTRIȚ; – ~ȚEPOS – FLOCOȘEL 1; – BURETELE-VACII, ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, de coloare galbenă-roșiatică; crește pe pămînt, în pădurile de brad și de fag (Lactarius subdulcis); – ~-VÎNĂT, ciupercă comestibilă, de coloare violetă-închisă, cu carnea moale, fără nici un miros; crește izolat printre frunzele uscate din pădure (Cortinarius violaceus) ¶ 5 🔧 Capetele umflate ale butucului de la roțile carului în care sînt vîrîte capetele spițelor (👉 ROATĂ) [lat. vulg. *boletis = clas. boletus].

dumbrávnic, (dumbrăvan), s.n. Plantă ierboasă aromată, perenă, care crește în păduri de fag și stejar (Melittis melissophillum); cânepa-codrului. ■ (med. pop.) Utilizată în caz de insomnii, paralizii, dureri de cap, astm bronșic etc. – Din sl. donbravǐnǔ (Scriban, DEX).

NEBUNOASĂ s. f. (Bot.; regional) Vinariță (Asperula odorata). Credincioasă pădurii de fag este vinarița, zisă și nebunoasă. SIMIONESCU, FL. 61. – pl.: nebunoase. – Nebun + suf. -oasă.

NĂDRAG s. m. (Popular; de obicei la pl. cu valoare de sg.) 1. Pantaloni (țărănești). V. cioareci, ițari. Nadragi [de] Karagiu (a. 1589). cuv. d. bătr. i, 258. [Egiptenii] încă poartă și nădragi de păr. herodot (1645), 115. Și vei face lor nădragi de in, să acopere rușinea trupurilor lor, de la brîu pînă la coapse să fie. biblia (1688), 59²/56, cf. 82²/9, anon. car., lex. mars. 191. N-au fost avînd mestei la nădragi. neculce, l. 12. Feciorul meu s-au dus și i-au tras nădragii (a. 1770). iorga, s. d. xii, 85. Am luat... o dulamă roșie de anglie veche și o părechie de nădragi (a. 1775). id. ib. 90. Și luînd toate de la Frater și Sekeli, pre ei numai în nădragi și niște dulmăni rele i-au lăsat. șincai, hr. ii, 310/8. L-au pus într-un car cu doi boi, numai cu anteriu și cu nădragi, id. ib. iii, 104/16. Dar iacă zmeoașii de toată parte Năpădind, m-apucă unul de nădragă, Altul de cizme. budai-deleanu, t. v. 92. Se dezbrăcă d-anteriu, nădrag. pann, p. v. i, 43/10. Niște strimți nadragi. negruzzi, s. ii, 249. Poți să te îmbraci după modă. În locul nădragilor acelor roși, să pui un pantalon elegant. id., în pr. dram. 478. Nae Gîrcănescu îmbrăcat husărește, cu nădragi strimți și cu chiveră. alecsandri, t. 128. Femeia toarce, urzește, țese; ea coase, face nădragi, zechi, cămașă. jipescu, o. 35. Cu antereu de canavață Ce se ținea numa-n ață Și cu nădragi de anglie, Petece pe ei o mie. creangă, p. 148. Unul dintre negustori se căuta cu multă stăruință în fundul buzunarului de la nădragi. caragiale, o. iii, 143. Și ce s-ar face popii de-ar fi să nu murim?... Orfanii ce ne-mbracă jiletce și nădragi? maceDONSKI, o. I, 43, cf. MOLDOVAN, ț. n. 127. Straiele făcute de abagii sînt tuzluci, nădragi, mintene. pamfile, i. c. 288. Cioarecii, numiți nădragi, se fac din postav alb, bătut la piuă, au o lărgime potrivită și la glezne se vîră în ciorapi. păcală, m. r. 120. Au cioareci, numiți și nădragi albi, de lînă sau pănură. varone, d. 7. Un dulău... îl apucă de pulpa piciorului și-i sfîșie nădragii pînă jos la imineu. galaction, o. 282. Bărbații în ultimul timp de asemeni au părăsit portul bătrînesc, înlocuindu-l cu nădragi în loc de cioareci. pribeagul, p. r. 46. Aveau pe ei ceva care se putea numi suman, pe lîngă cămăși și nădragi suflecați. sadoveanu, o. ix, 390. Deasupra nădragilor suflecați, o cămașă roșie care-l slujea probabil de ani mulți. id. ib. xviii, 580. Din pînza de lînă se fac haine și nădragi. ionescu-muscel, țes. 691. Văd că lucrul nu ți-e drag, Coși de-o zi la un nădrag. arghezi, s. p. 27, cf. 16. Zdrențăros, cu nădragii peticiți și cămașa ferfeniță. camil petrescu, o. i, 618. Au intrat sanitarii cu nădragii, mantalele, bocancii și capelele. pas, z. iv, 19. Da, șmecherii vor spune că-i imbecil să lupți... Cu visuri zvăpăiate și cu nădragii rupți. beniuc, v. 60. S-a apropiat zîmbind un bărbos cu cămașa de tîrgoveț purtată lipovenește, peste nădragi. galan, z. r. 371. Avea nădragii roșii, dolman vînăt..., pinteni și sabie. t. popovici, se. 7. Mitru își trase repede nădragii și ieși. id. ib. 379, cf. h ii 31, 132, 147, iv 57, 98, v 258, vi 31, xii 132. Și nădragi vineți, frumoși, Abia-i port de petecoși. hodoș, p. p. 227. Tu n-ai cap de comanac, Nici picioare de nădragi. șez. ii, 199, cf. iii, 38, vii, 109. Io mi t-oi loa Cîn mi s-oi vedea Ursu cu nădragi Umblîn după vaci. vîncol, v. 73, cf. chest. v 165, alr sn iv h 1 176, 1 177, a i 23, iii 13. N-are pe sine nădragi Și își cumpără desagi. zanne, p. iii, 252. Oricîți cu nădragi, Toți îi sînt ei dragi. id. ib. 253, cf. iv, 512, v, 189. Prin pădure, printre fagi, Merge-un om făr’ de nădragi (Vîntul). gorovei, c. 397. ◊ Expr. A-i scutura (cuiva) nădragii de praf = a bate (pe cineva). cf. zanne, p. iii, 253. ◊ Compus: (Bot.; regional) nădragu’-țiganului = jale (Salvia officinalis). alr sn iii h 656/29. ♦ (Ironic) Pantaloni prea largi, scri-ban, d. 2. Izmene. Aglae îi trase pantalonii, de la capătul de jos, cum ai scutura un sac, și bătrînul apăru în niște nădragi largi de stambă colorată, legați jos, în lipsa șireturilor rupte, cu bucăți de sfoară. călinescu, e. o. ii, 159. – Pl.: nădragi. – Și: (Învechit, rar) nădragă s. f., (învechit și regional) nadrăg s. m. – Din slavonul надраги, magh. nadrag.

CERB (lat. cervus) s. m. Mamifer artiodactil, rumegător, din pădurile Europei, Asiei, Americii, de talie mare (c. 1,50 m înălțime), cu corpul zvelt, coada scurtă și coarne ramificate (Cervus elaphus). ♦ Cerbul carpatin = cea mai mare specie cinegetică dintre mamifere, din fauna României (c. 1,5 m înălțime; taurul, 250 kg, ciuta, 150 kg), cu blană scurtă, cenușie-roșcată; trăiește în pădurile de amestec (fag cu rășinoase); longevitate 18 ani (Cervus elaphus montanus). Cerbul lopătar = specie de c. mediteranean, de c. 1,30 m înălțime, cu blana brun-roșcată cu pete alburii vara și coarne lățite (Dama dama). Cerbul gigant = gen de mamifer fosil din Cuaternar, cu înălțimea de c. 1,5 m, coarne late, distanțate la vârfuri pînă la 3 m și blana foarte bogată (Cervus megaceros).

hădăraș, -i, (hădărău, hadarău, hadarag), s.m. – Bota scurtă a îmblăciului, cu care se lovește snopul: „Voi d-aicea vă luați, / În pădurea cea de fagi / Și vă tăiați hădăragi” (Bârlea 1924: 26). – Din magh. hadaró „îmblăciu”.

RARĂU 1. Masiv muntos în N m-ților Bistriței (Carpații Orientali), între văile Moldovei (la N) și Bistriței (la S) alcătuit din șisturi cristaline și calcare mezozoice. Eroziunea diferențială a scos în evidență calcare sub formă de turnuri, piramide, blocuri, pereți abrupți, stânci zvelte (ex. Pietrele Doamnei, monument al naturii). Alt. max.: 1.651 m (vf. Rarău). Rezervația științifică Codrul secular Slătioara (1.064 ha), situată pe versantul de E, include păduri seculare de fag în amestec cu brad și molid, cu exemple rare de tisă (Taxus baccata), iar la altitudini mai mari păduri de molid. Pe creastă se află pajiștea numită „plaiul Todirescu” (44 ha), cu un bogat covor vegetal format din arnică, margarete, clopoței de munte etc. Obiectiv turistic. Stație meteorologică Pârtie de schi. Conform legendei, masivul R. s-a numit Dodu, până în anul 1541, denumirea actuală datând din timpul lui Petru Rareș, care i-a atribuit acest nume. 2. Mănăstire (de călugări) situată pe masivul cu același nume, având biserica cu hramul Sf. Ioan Boguslavul, construită de către Petru Rareș, în timpul celei de-a a doua domnii (1541-1546), pe locul unei biserici vechi a fostei sihăstrii Dodu, care data de la sf. sec. 15. În 1538, în timpul refugierii lui Petru Rareș în cetatea Ciceu, aici s-au ascuns Doamna Elena (soția sa) cu copiii, fiind ocrotiți de călugării sihăstriei Dodu. Drept recunoștință, domnul a sprijinit construirea bisericii și a poruncit ca sihăstria și muntele să se numească Rarău. Jefuită și devastată de mai multe ori, mănăstirea a fost desființată de austrieci în 1786, fiind reînființată în 1918; în 1959 a devenit schit, iar din 1990 mănăstire. Aici se află o icoană a Maicii Domnului, considerată făcătoare de minuni.

RILA (RILA PLANINA), Munții ~, lanț muntos în SV Bulgariei, prelungire spre NV a m-ților Rodopi, alcătuit din roci cristaline, cu relief glaciar (circuri, lacuri, văi). Alt. max.: 2.925 m (vf. Musala), cel mai înalt din Pen. Balcanică. Păduri de stejar, fag și conifere până la 2.100 m, apoi pajiști alpine. Numeroase lacuri de retenție. De aci izvorăsc fl. Marița și Mesta și râul Iskăr. Parcul Național Rila (81.000 ha), în partea centrală a masivului, adăpostește o faună montană bogată, o serie de endemite balcanice și locale. La poalele acestui masiv (la 1.147 m alt.) se află mănăstirea Rila fondată de Ivan Rilski (876-946), refăcută după incendiile din sec. 14 și din 1833, inclusă (din 1983) în lista Patrimoniului cultural universal, important centru cultural și religios al Bulgariei medievale. Actualul complex a fost ridicat între 1836 și 1860.

TÎNĂR¹, -Ă, tineri, -e, adj. I. (În opoziție cu bătrîn) 1. (Despre oameni) Care se află între copilărie și maturitate, care nu e înaintat în vîrstă, care nu e matur; (despre animale) care de-abia a ajuns la maturitate. Deasupra sta, înfofolită în cojoace, ca Dochia, o femeie încă tînără, cu privirea, energică. SADOVEANU, P. M. 234. Noi toți sîntem așa de tineri Că am putea să-ți fim nepoți... Dar cînd ne zici bătrîna doină, Ești cel mai tînăr dintre toți! IOSIF, V. 48. Îi plăcea moșneagului să aibă tot iepe tinere și curățele. CREANGĂ, P. 106. Braț la braț pășesc alături... le sta bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Loc. adj. și adv. De tînăr = din fragedă vîrstă, de timpuriu. Dar ce vrei să mori de tînăr? DELAVRANCEA, O. II 233. Însuratul de tînăr niciodată nu strică. ȘEZ. I 218. ♦ Care aparține sau este caracteristic unui om (sau unui animal) neajuns încă la maturitate. Ochii negri le erau tineri. DUMITRIU, N. 23. Deasupra revistei – o frunte tînără curată, cam prea înaltă din pricina cheliei timpurii. GALAN, B. I 5. Trei ani nu schimbaseră nimic din obrazul tînăr. C. PETRESCU, C. V. 244. Zgomot de tinere guri răsare deodată din crînguri. COȘBUC, P. II 63. 2. (Despre plante) Care a fost plantat sau a răsărit de puțină vreme (în raport cu timpul cît urmează să trăiască). Trecu apoi în livadă, ca să mai vadă pomii cei tineri. SADOVEANU, O. VII 123. Ascunzîndu-se printre fagii tineri ai Pădurii Domnești. REBREANU, I. 9. În parc sînt astăzi încă tineri teii, – Li-e frunza ca mînuța de copil. D. BOTEZ, F. S. 41. ♦ Care este format din plante fără multă vechime. Peste vechi morminte ruinate Tînăra pădure crește. BENIUC, A. R. 54. A văzut păduri mereu tinere, fiindcă uscăturile au fost scoase treptat. C. PETRESCU, A. 396. ♦ Care aparține sau este caracteristic unei plante răsărită de curînd. Frunzele tinere luceau în soare; nici șoapte, nici înfiorări nu treceau. SADOVEANU, O. V 682. II. (În opoziție cu vechi) Nou, recent. Pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire. ALEXANDRESCU, M. 4. ◊ Fig. Purure vîndut de femeile care îmi jurau un tînăr și vecinic amor. NEGRUZZI, S. I 47. – Variantă: (Transilv.) tinăr, -ă adj.

hădăraș, hădărași, (hădărău, hadarău, hadarag), s.m. – (reg.) Bota scurtă a îmblăciului, cu care se lovește snopul: „Voi d-aicea vă luați, / În pădurea cea de fagi / Și vă tăiați hădăragi” (Bârlea, 1924: 26). – Din magh. hadaró „îmblăciu” (MDA); din hadăr[ău] + suf. -aș (Frățilă).

țânțar¹ sm [At: PSALT. HUR. 89^r/20 / V: (înv) țin~ / Pl: ~i / E: ml zanzalus] (Ent) 1 (Șîs ~ obișnuit, ~ vulgar, muscă ~ă a) Insectă din ordinul dipterelor, cu corpul și picioarele lungi și subțiri, cu aripi înguste, cu aparat bucal pentru înțepat și supt, ale cărei larve sunt acvatice, iar adulții hematofagi (Culex pipiens). 2 Nume dat unei specii de țânțar¹ (1), care produce înțepături foarte dureroase Si: (reg) arșiță (Culex annulatus). 3 (Șîs ~ anofel) Gen de țânțar¹ (1) caracterizat prin poziția lui oblică în timp de repaus, dintre care unele specii transmit, prin înțepături, malaria (Anopheles maculipennis, Anopheles sacharovi). 4 Țânțar¹ (1) mic care tremură din picioare când stă pe loc Si: (reg) bâțan (1), zgribulici (Chironomus leucopogon). 5 Țânțar¹ (1) foarte mic Si: (reg) morniță (Ceratopogon publicarius). 6 Țânțar¹ (1) ale cărui larve produc gogoși pe frunzele de tei (Hormomya fagi). 7 (Îc) ~ de pădure Nume dat insectei Anopheles bifurcatus. 8 (Îc) ~ mic (sau mânâțel) Specie de țânțar¹ (1) foarte mic și care se adună uneori în roiuri Si: (reg) nouraș, țânțăraș (3), țânțărel (Chironomus stercorarius). 9 (Îc) ~ de baltă Țânțar¹ (1) ale cărui larve transparente trăiesc în apă (Corethra plumicornis). 10 (Pop; îe) ~ul cu cântări te sărută Se spune despre o persoană care vorbește cu blândețe, dar care, pe ascuns, face rău. 11 (Pop; îe) Nici o frică De furnică, De ~ Nici habar Se spune despre cei care se laudă cu acțiunile lor, dar care, în realitate, nu pot face nimic. 12 (Pop; îe) ~ul cu armăsarul (sau cu măgarul) Se spune despre cei care încearcă să asocieze două persoane sau să îmbine două lucruri total diferite. 13 (Pop; îe) Strecură ~ul și înghite armăsarul (sau cămila) Se spune despre cei care se feresc să facă greșeli mici, dar fac greșeli mari. 14 (Pop; îe) Încornorează ~ul, De ți-l face cât măgarul Se spune despre cei care exagerează proporțiile unui lucru, ale unei fapte etc. 15 (Pop; îe) Unge-te cu untură de ~ trăsnit Se spune, în glumă, celui care se vaită de o boală ușoară. 16 (Îe) A face din ~ armăsar A exagera. 17 (Îe) A avea puterea ~ului A fi slab, fără putere fizică. 18 (Îe) A fi (gras) ca un ~ A fi slab la trup. 19 (Îe) A ține (pe cineva) cu untură (sau cu mațe) de ~ A hrăni rău (pe cineva). 20 (Îs) Untură de ~ Se spune în batjocură celor slabi la trup. 21 (Reg; îe) A intra (sau a veni) ~ii în casă, a intra un car de ~i A intra frigul pe ușă. 22 (Reg; îc) ~-mare (sau ~-lăbănat, ~-mășcat) Țânțăroi (1) (Tipula oleracea). 23 (Îc) ~-de-apă Nume dat unei specii de libelulă cu pântecele subțire, albăstrui strălucitor, cu aripile castanii și verzui Si: (reg) căluș (24), păuniță (Calopteiyx splendens). 24 (Îae) Efemeră (Ephemera vulgata). 25 (Reg; șîs ~ de apă, ~ de baltă) Insectă asemănătoare cu țânțarul¹ (1), cu picioarele foarte lungi, care umblă cu o mare iuțeală pe suprafața apei Si: (reg) fugău (2), gonaci (8) (Hydrometra paludum). 26 (Trs; Buc; șîs ~ mare) Tăun¹ (Tabanus bovinus). 27 (Reg) Strechea vitelor (Hypoderma bovis). 28 (Reg) Viespe (Vespa vulgaris). 29 (Reg) Cosaș de dimensiuni mari, verde, cu antenele lungi și corpul mai scurt decât aripile (Locusta viridissima). 30 (Reg) Cosaș de dimensiuni mici, cu antenele de lungimea corpului, care produce sunete caracteristice puternice, mai ales seara (Locusta cantans). 31 (Reg) Cosaș de culoare brună, cu abdomenul mai gros, având o muchie pronunțată, cu aripile mai înguste Si: (reg) călușel (Decticus verrucivorus). 32 (Ban; gmț) Epitet pentru o pesoană sprintenă în mișcări. 33 (Mol; mai ales art) Numele unui dans popular. corectat(ă)

UN FAG NU FACE PĂDURE = Omul trebue să fie consecuent în faptele lui bune.

hădăráș, hădărași, (hădărău, hadarău, hadarag), s.m. (reg.) Bota scurtă a îmblăciului, cu care se lovește snopul: „Voi d-aicea vă luați, / În pădurea cea de fagi / Și vă tăiați hădăragi” (Bârlea, 1924: 26). – Din magh. hadaró „îmblăciu” (MDA); din hadăr[ău] + suf. -aș (Frățilă).

JIRIȘTE, jiriști, s. f. (Rar) Pădure în care predomină fagul; loc (dintr-o pădure) cu mult jir. – Jir + suf. -iște.

JIRIȘTE ~i f. Pădure în care predomină fagul. /jir + suf. ~iște

PARÂNG, Munții ~, masiv muntos în Carpații Meridionali, limitat de defileul Jiului (la V), depr. Petroșani (NV), m-ții Șureanu și Lotru (N și NE), valea Oltețului (E) și Subcarpații Olteniei (S). Alcătuit din roci cristalino-mezozoice (micașisturi, amfibolite, calcare cristaline, cuarțite, șisturi gnaisice, cloritoase, filitoase și grafitoase, iar pe rama sudică calcare în care au fost sculptate cheile Oltețului și Galbenului). Mare nod orohidrografic a cărui culme principală, extinsă pe direcție E-V, este dominată de numeroase vârfuri delimitate de versanți abrupți: Parângu Mare (2.519 m, alt. max. a masivului), Mohoru (2.337 m), Păpușa (2.136 m), Cîrja (2.405 m) ș.a. Relief de tip alpin, cu trei complexe de suprafețe de nivelare, etajate la diferite alt. (Gornovița, Râu Șes, Borăscu) și urme glaciare (căldări și lacuri, custuri, văi și morene glaciare). Climă montană, cu precipitații abundente și vânturi predominante dinspre vest. Pajiști alpine și vegetație subalpină, versanți cu păduri de conifere și fag. Străbătut de șoseaua Novaci-Oașa-Sebeș. Teleferic. Importante obiective turistice (vf. Parângu Mare, stațiunea Rânca, Lacul Gâlcescu, Rezervația botanică Parângu Mic, cu raritatea floristică Potentilla haynaldiana etc.).

PODIȘUL CENTRAL MOLDOVENESC, unitate înaltă de relief, în E României, reprezentând partea de N a podișului Bârladului, cuprinsă între câmpia Jijiei la N, aliniamentul văilor Racova-Lohan în S, Prut la E și Siret la V. Structura geologică complexă, monoclinală, alcătuită predominant din formațiuni sarmațiene (marne, argile, gresii, calcare oolitice) a generat un relief de cueste și platouri structurale. P.C.M. este alcătuit dintr-o culme principală, extinsă pe direcție V-E, cu înălțimi de 350-450 m, din care se desprind culmi secundare scurte, spre N, și prelungi și mai largi, către S. Trecerea spre câmpia Jijiei (în N) se face printr-un abrupt cuestic (Coasta Iașilor), cu o energie de relief de 200-300 m. În cadrul lui se întâlnesc dealuri înalte (Tansa 466 m – alt. max. a P.C.M., Cheia Domniței 458 m, Dealu Bourului 455 m, Suhuleț 449 m, Movila 417, Repedea 404 m ș.a.), bine individualizate, precum și numeroase platouri structurale mici (Bunești-Averești, Transa, Ipatele, Borosești, Slobozia, Dobrovăț, Schitu Duca ș.a., mărginite de versanți abrupți. Nenumăratele văi torențiale și alunecări de straturi, care se dezvoltă pe cuestele ce flanchează masivele deluroase, reduc necontenit suprafața acestora. Condițiile meteorologice din uniĭ ani favorizează accelerarea proceselor de eroziune torențială și reactivarea unor alunecări de teren mai vechi (parțial stabilizate), așa cum s-a întâmplat în 1970 când, din cauza precipitațiilor abundente, au avut loc alunecări de teren pe suprafețe mari în arealul localităților Chiperești (264 ha), Răducăneni (80 ha) ș.a. Pădurile de gorun și fag alternează cu pajiștile naturale și culturi agricole. Pomicultură și viticultură (podgoriile Huși și Bohotin). Păduri de foioase, silvostepă și stepă, în prezent în mare parte înlocuite de culturi agricole.

butinar, -i, s.m. – Muncitor forestier: „Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi și brazi și-i coboară până la locurile unde pot fi încărcați în căruțe sau încheiați în plute. Exercitându-și meseria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai ușor pe pământul sau zăpada înghețată și făcută pârtie), și-au construit colibe pentru adăpost în creerii munților” (Georgeoni 1936: 15). „Viața butinarilor maramureșeni era foarte grea. Trăiau și munceau în condiții de izolare și mizerie, departe de casă” (Dăncuș 1986: 66). -Din butin „exploatare forestieră” + -ar.

JIRIȘTE, jiriști, s. f. (Reg.) Pădure în care predomină fagul; loc (dintr-o pădure) cu mult jir. – Jir + suf. -iște.

GÎRNEAȚĂ, gîrnețe, s. f. (Mold.) Gîrniță. O gîrneață subțire se clătina încet. SADOVEANU, O. III 356. [În pădure] domină gîrneața și fagul. I. IONESCU, P. 492. – Pronunțat: -nea-.

JIRIȘTE, jiriști, s. f. (Rar) Pădure în care predomină fagul; loc (dintr-o pădure) cu mult jir. Mistreț doborît la jiriștea pădurilor? DELAVRANCEA, S. 172.

PÎINIȘOARĂ, pîinișoare, s. f. (Și în forma pînișoară) 1. Diminutiv al lui pîine; pîine mică, chiflă. În pachet, pui fripți, ouă răscoapte, prăjituri, pînișoare mici și rotunde de casă. HOGAȘ, M. N. 59. Frămîntă făină curată din care fac pe seama fieștecăria cîte o pîinișoară mică. ȘEZ. III 101. 2. Ciupercă comestibilă, de culoare roșie-violacee, care crește în pădurile de stejar și fag (Russula lepida). – Variantă: pînișoară s. f.

butinar, butinari, s.m. – (reg.) Muncitor forestier: „Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi și brazi și-i coboară până la locurile unde pot fi încărcați în căruțe sau încheiați în plute. Exercitându-și meseria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai ușor pe pământul sau zăpada înghețată și făcută pârtie), și-au construit colibe pentru adăpost în creerii munților” (Georgeoni, 1936: 15). „Viața butinarilor maramureșeni era foarte grea. Trăiau și munceau în condiții de izolare și mizerie, departe de casă” (Dăncuș, 1986: 66). – Din butin „exploatare forestieră” + suf. -ar.

crâng sn [At: PSALT. (1651), ap. DA / V: ~âg, cring / Pl: ~uri / E: bg крагъ] 1-2 (Înv; nob) Centru (al unui loc) Cf crug. 3 (Înv; iuz) Eveniment important. 4 (Ast; pop; rar; lpl) Ciclu. 5 (îvr; îs) ~ul cerului Bolta cerească. 6 (îvr; îas) Adâncime de la fața pământului până pe lumea cealaltă. 7 (Ast; pop; îae) Calea lactee. 8 (Îrg) Curs. 9 (Îrg) Circuit. 10 (Îrg) Direcție. 11 (Îrg; îs) ~ul anului Durată a anului. 12 (Mol; îs) Cum stă ~ul Situație. 13 (Mol; îas) Afacere. 14 (Înv; Buc) Indicator al ceasului. 15-17 (Îoc codru) Pădure (tânără sau) (mică ori) de formă circulară. 18 Pădure deasă de aluni, fagi, frasini etc. crescută în locul unei păduri tăiate Si: (reg) buciu, rădiu. 19-20 Loc acoperit cu (tufe sau) arbuști Si: (reg) huceag. 21 Pădure bătrână de lângă un oraș Si: dumbravă, sihlă. 22 Ridicătură de pământ în câmp, de unde se vede până departe. 23-24 (Pop; îe) Bate ~ul, să sară iepurii Caută (să afle sau) să găsească ceva. 25-26 (Pop; îe) A lua ~ul în cap A fugi (de frică) foarte repede. 27 (Îae) A se ascunde în păduri. 28 (Înv) Cărare. 29 (Înv) Umplutură de crengi la un baraj distrus de inundație. 30 (Rar) Bucată de pâine Si: codru. 31 Câmp nelucrat. 32 Parte a morii învârtită de roata cea mică din interior Si: (reg) fanar, fener, prâsnel, prâstelnic, vălug, vălog. 33 (Pop; îe) S-a întors ~ul morii S-au schimbat vremurile. 34 (Fig; înv) Axă a pământului. 35 (Îvr; îf cring) Braț.

jiriște sf [At: DELAVRANCEA, S. 172 / Pl: ~ti / E: jir¹ + -iște] 1 (Rar) Pădure în care predomină fagul. 2 Loc dintr-o pădure cu mult jir¹ (1).

butinar, butinari, s.m. (reg.) Muncitor forestier. ■ „Butinarii se numesc lucrătorii în pădure, aceia cari doboară fagi și brazi și-i coboară până la locurile unde pot fi încărcați în căruțe sau încheiați în plute. Exercitându-și meseria mai mult iarna decât vara (iarna trunchiurile copacilor alunecă mai ușor pe pământul sau zăpada înghețată și făcută pârtie), și-au construit colibe pentru adăpost în creerii munților” (Georgeoni, 1936: 15). – Din butin „exploatare forestieră” + suf. -ar.

*ARBORE sm. 1 🌿 Copac, pom; arbori de pădure, copaci cari alcătuesc pădurile, cum sînt bradul, fagul, ulmul, frasinul, arțarul, paltinul, etc.; arbori rășinoși, copaci verzi, a căror mîzgă îngroșată produce rășina, ca: bradul, pinul, cedrul, etc.; arbori fructiferi, pomi roditori; arbori de ornament, copaci cari se plantează pe alee, prin parcuri, grădini, boschete, etc. ¶ 2 🌿 ~-PUTUROS = CENUȘER; ARBORELE-VIEȚII = TUIE ¶ 3 ⛵ Catart: ~ trinchet, ~ mic, ~ din provă, catartul care se află în apropierea provei; ~ mare, catartul cel mai mare, așezat aproape de centrul vasului; ~ artimon, catartul cel mai mic, așezat aproape de pupă; ~ gabier 👉 GABIER ¶ 4 🛡 ~ genealogic, desen în formă de arbore din care se vede ieșind, ca dintr’un trunchiu, diferitele ramuri ale unei familii, spița neamului (🖼 175) ¶ 5 🔬 ~le Dianei, cristalizație artificială în formă de arbore obținută printr’un amalgam de argint; ~le lui Jupiter, grupări cristaline de săruri de cositor; ~le lui Saturn, cristalizări de plumb pe o lamă de zinc ¶ 6 Ax de transmisiune [lat.].

BAKONY [bəcoñ], masiv muntos în Ungaria, lung de 80 km, la N de L. Balaton. Alt. max.: 704 m (vf. Körishegy). Carst. Păduri de stejar și de fag. Expl. de bauxită, cărbune brun și mangan.

RÂȘCOV (cf. ucr. ryžok, ryžka) s. m. Ciupercă comestibilă, de culoare portocalie-cărămizie și cu picior galben-portocaliu (Lactarius deliciosus). Pălăria, măsurând 5-15 cm în diametru, este convexă la ciupercile tinere, căpătând apoi formă de pâlnie. Secretă latex roșu-portocaliu cu gust dulce; crește în pădurile de brad și de fag și în pajiști.

RODNA 1. Munții Rodnei, masiv muntos în N Carpaților Orientali, situat între văile râurilor Vișeu și Bistrița Aurie (N și NE), Someșu Mare (E și SE) și Sălăuța (V) și dealurile Năsăudului (S). Extins pe o supr. de c. 1.300 km², prezintă o creastă principală, orientată E-V, între pasurile Rodna și Șetref, cu o lungime de 52 km și o lățime max. de 25 km, dominată de mai multe vârfuri de peste 2.000 m alt.: Pietrosu Mare (2.303 m, cel mai înalt din Carpații Orientali), Ineu (2.279 m), Rebra (2.221 m), Puzdrele (2.189 m) ș.a. Alcătuit predominant din șisturi și calcare cristaline, intens faliate în N (falia Dragoș Vodă) și în S (falia Rodnei). Marginile cristalinului sunt acoperite, transgresiv, cu gresii, marne, conglomerate și calcare numulitice, străpunse pe alocuri de formațiuni eruptive (andezite, riolite, dacite), care apar în relief sub formă de măguri, mai frecvente pe versantul de S (Măgura Porcului, Măgura Sângeorz, Măgura Mare). Masivul R. are aspectul unui horst asimetric, înalt și cu pereții abrupți în N și mai scund și cu înclinare accentuată spre S. Prezintă un relief puternic fragmentat, cu forme semețe (creste ascuțite, versanți abrupți), niveluri de eroziune etajate, forme structurale, fenomene carstice (peșterile Izvorul Tăușoarelor, Zânelor), pe versantul SV și pe cel N (izbucul Albastru al Izei), văi adânci ș.a. Frecvente urme ale glaciației cuaternare (lacurile glaciare Buhăescu, Lala Mare, Lala Mică, Iezerul Pietrosului ș.a, circuri glaciare etc.). Important nod hidrografic din care izvorăsc râurile Someșu Mare, Vișeu, Iza, Bistrița Aurie, Arieș, Cormaia, Rebra ș.a. Stație meteorologică de altitudine. Acoperit cu păduri de molid și de fag și brad. La peste 1.800 m alt. se află domeniul subalpin cu tufărișuri de jneapăn, pâlcuri de smârdar (Rhododendron myrtifolium) și exemplare rare de zâmbru (Pinus cembra), iar pe culmi pajiști alpine în care sunt dominante Carex curvula, Juncus trifidus și Oreochloa disticha. În cadrul florei M-ților Rodnei se remarcă o specie înrudită cu gușa porumbelului (Silene nivalis), endemit al R., precum și o serie de endemite ale Carpaților Orientali ca de ex. Centaurea carpatica, Silene zawadzkii ș.a. Pe muntele Saca poiană cu narcise. Faună bogată (urși, mistreți, cerbi, râși, jderi, cocoși de munte și de mesteacăn, ieruncă, capră neagră – reintrodusă în rezervația Pietrosu Rodnei ș.a.). Începând din 1973 a fost colonizată cu succes marmota. Incluși în cea mai mare parte în Parcul Național Munții Rodnei, în cadrul căruia se individualizează. Rezervația naturală complexă Pietro Rodnei (900 ha), înființată în 1932 și rezervația Ineu-Lala. Turism. 2. Pas în N Carpaților Oriental, între culmile de E ale m-ților Rodnei și cele de NV ale m-ților Suhard, în zona de izvor a Someșului Mare, la 1.271 m alt., prin care se fac legături rutiere între Moldova și Transilvania. Cunoscut și sub numele de Rotunda. 3. Com. în jud. Bistrița-Năsăud, situată la poalele SSE ale m-ților Bârgău, pe cursul superior al Someșului Mare; 6.354 loc. (2005). Punct terminus de c. f. Expl. de min. cuprifere și min. complexe. Expl. de prelucr. lemnului. Muzeu etnografic. În satul Valea Vinului sunt izv. cu ape minerale carbogazoase, bicarbonatate, calcice. În satul R., atestat documentar în 1235, se află o biserica romano-catolică (sec. 18) și o biserică ortodoxă în stil neobizantin (1825). Ruinele unei mănăstiri dominicane din sec. 13-14.

FĂGĂRAȘ 1. Munții Făgăraș, masiv muntos în Carpații Meridionali, între Olt și Dâmbovița, constituit din șisturi cristaline. Culmea principală, care se întinde pe 70 km lungime, e dublată, spre S, de culmile Iezer-Păpușa-Ghițu-Frunți-Cozia. Sunt munți înalți, masivi, cu caractere alpine, cu urme ale glaciației cuaternare (circuri cu lacuri glaciare, custuri, văi glaciare). Vf. pr.: Moldoveanu (2.544 m, cel mai înalt din țară), Negoiu (2.535 m), Viștea Mare (2.527 m), Lespezi (2.522 m), Vânătatea lui Buteanu (2.508 m), Dara (2.500 m). Climat alpin, cu precipitații predominante dinspre V. În zona înaltă, la peste 1.700 m alt., se află pășuni alpine (păstorit), iar mai jos, păduri de conifere și de fag. Nod orohidrografic. Zonă turistică importantă. Traversat, pe la obârșia râului Argeș, de Transfăgărășan. 2. Depresiunea Făgăraș, depr. tectono-erozivă cuprinsă între M-ții Făgăraș, Perșani și Pod. Hârtibaciului, formată prin drenarea și colmatarea de către Olt și afl. săi a unui vechi lac. Supr.: c. 1.000 km². Relieful este reprezentat printr-o câmpie joasă de acumulare. Climă răcoroasă cu inversiuni de temp. Cunoscută și sub denumirea Țara Făgărașului sau Țara Oltului. 3. Municipiu în jud, Brașov, în depr. cu același nume, pe stg. Oltului; 45.426 loc. (1995). Expl. de argile. Termocentrală. Hidrocentrală. Combinat chimic (îngrășăminte, mase plastice, vopsele). Constr. de utilaje pentru ind. chimică și alim.; cherestea, mobilă, produse alim. (preparate din carne și lapte, panificație). Muzeul Țării Făgărașului cu colecții de etnografie locală (ceramică populară, țesături, icoane pe sticlă, piese de port popular). Castel-cetate (sec. 15-18) construit pe ruinele unuia mai vechi (1308-13010) și refăcut după 1620; Biserica Sf. Nicolae (1694-1697), ctitorie a lui Constantin Brâncoveanu, biserică reformată (1712-1715). Menționat documentar în 1431. Declarat municipiu în 1979.

PIRIN, masiv muntos în SV Bulgariei, între văile Mesta și Struma, format din roci cristaline vechi și din calcare; lungime: c. 80 km; lățime max.: 40 km. Alt. medie: 1.600-2.000 m. Alt. max.: 2.914 m (vf. Vihren). Păduri de conifere, stejar și fag. A fost declarat parc național (27,4 mii ha) cu peșteri, cascade, peste 70 lacuri glaciare, inclus (din 1983) în patrimoniul natural mondial.

sălămâzdră, -e, (solomâzdră), s.f. – (pop.) Salamandră, batrician cu pielea netedă, neagră, pătată cu galben. În Maramureș întâlnim mai multe specii cu acest nume: salamandră de uscat (Salamandra salamandra), care trăiește în pădurile întunecate și umede de fag, îndeosebi pe malul pâraielor sau lângă izvoare (în M-ții Rodnei, pe valea Slătioara, pe Vaser) și salamandră de munte (Triturus alpestris, Laur), pe Vaser, pasul Gutâi, M-ții Maramureșului, M-ții Rodnei (Ardelean, Beres 2000). – Din gr. salamandra (Tiktin); lat. salamandra (DEX).

fag m. arbore mare de pădure al cărui lemn servă mai ales ca combustibil, mai rar pentru mobile și unelte (Fagus silvatica). [Lat. FAGUS].

ȚINUT¹, ținuturi, s. n. 1. (În trecut) Teritoriu mai întins asupra căruia se exercita autoritatea unui for administrativ unic și care constituia o unitate administrativă. V. district, județ, provincie. Sîntem de la Turturești, din ținutul Vasluiului. MIRONESCU, S. A. 32. De loc era de la Găiceni, din ținutul Teleorman. VLAHUȚĂ, O. AL. 98. Acest tîrg... pe urmă ajunsese a fi capitală de ținut, iar acum nici aceea nu este. NEGRUZZI, S. I 192. Gios, pe apa Prutului, În ținutul Hușului, La casele Lupului. ALECSANDRI, P. P. 179. ◊ Ținut grăniceresc v. grăniceresc. 2. (Astăzi) Loc, regiune. Păduri negre de brazi, de fag, uneori și de stejar acoperă ca niște armii dese totul, făcînd ținutul de nestrăbătut. CĂLINESCU, I. C. 7. Îi vorbește de ținuturile în care a trăit el odinioară. SADOVEANU, E. 260. Porniseră să străbată țara din ținut în ținut, ca s-o cunoască prin văzul și prin auzul lor cu de-amănuntul. C. PETRESCU, R. DR. 35. Sîntem în ținutul pinului și moliftului. I. BOTEZ, ȘC. 222. 3. (Învechit) Țară. [Păsările numite «grive»] se află... multe prin ținuturi vecine noi, prin Polonia și Austria. ODOBESCU, S. III 28. ♦ Întindere, cuprins (al unei țări). Așa scrisoare nu se mai văzuse pînă atunci în tot ținutul acelui împărat. GORJAN, H. I 123. Am temeinică nădejde că patria noastră poate cu mult mai mult a să ferici, fiindu-i ținutul mai mare și pămîntul din fire bogat. GOLESCU, Î. 184.

sălămâzdră, sălămâzdre, (solomâzdră), s.f. – (reg.; pop.) Salamandră, batrician cu pielea netedă, neagră, pătată cu galben. În Maramureș, întâlnim mai multe specii cu acest nume: salamandră de uscat (Salamandra salamandra), care trăiește în pădurile întunecate și umede de fag, îndeosebi pe malul pâraielor sau lângă izvoare (în Munții Rodnei, pe valea Slătioara, pe Vaser) și salamandră de munte (Triturus alpestris, Laur), pe Vaser, Pasul Gutâi, Munții Maramureșului, Munții Rodnei (Ardelean, Beres, 2000). – Din gr. salamandra (Tiktin, cf. DER; DLRM).

pâinișoară sf [At: EUSTRATIE, PRAV. 36/13 / V: (reg) pân~ sf / Pl: ~re / E: pâine + -ișoară] 1-20 (Pop; șhp) Pâinică (1-20). 21 (Bot; reg; lpl) Ciupercă comestibilă, cu pălăria cărnoasă, de culoare roșie-violacee, cu gust și miros plăcut, care crește prin pădurile de stejar și de fag Si: (reg) bureți-roșii, bureți-de-spini, oiță (Russula lepida). 22 (Bot; reg) Ciupercă comestibilă cu pălăria de culoare roșie sau galbenă-roșiatică, cu gust dulce, care crește prin pădurile de brad Si: (reg) vinețică (Russula integra). 23 (Bot; reg; lpl) Hubuliță (Russula aurata). 24 (Bot; reg) Burete-de-spin (Russula alutacea). 25 (Bot; reg) Râșcov (Lactarius deliciosus). 26 (Reg; lpl) Burete-dulce (Lactarius volumus). 27-28 (Reg; lpl) Bureți-de-mesteacăn (Placodes belutinus și Cortinarius cinnamomeus). 29 (Bot; reg) Zgârciogi-grași (Gyromitra esculenta). 30 (Bot; reg; îc) ~-pipărată Ciuperca Russula emetica. 31 (Bot; reg) Coșul-popii (Malva pusilla).

BĂLOȘEL sm. 🌿 Ciupercă galbenă-roșietică, cu miros caracteristic foarte neplăcut; crește în pădurile de brad și de fag; numită și „burete-bălos” (Russula foetens) [bălos].

BĂȘINĂ (pl. -ni) sf. vulg. 1 Gaz fetid care iese din canalul șezutului ¶ 2 🌿 BĂȘINA-CALULUI, BĂȘINA-LUPULUI, BĂȘINA-PORCULUI¹, BĂȘINA-VULPII = GOGOAȘĂ ¶ 3 🌿 BĂȘINA-PORCULUI², ciupercă globuloasă, mai întîiu albă, apoi roșiatică sau brună care crește pe pămînt în pădurile de conifere și de fag; are miros plăcut și e comestibilă cînd e tînără; la maturitate însă e considerată ca veninoasă (Lycoperdon gemmatum) (🖼 408) ¶ 4 🌿 BĂȘINA- PORCULUI³, BURETELE-CERBILOR [lat. vulg. *bĭssĭna].

FAG¹ sm. 🌿 Copac mare de pădure care crește în regiunile muntoase și al cărui lemn e întrebuințat la facerea uneltelor, mobilelor și la încălzit; fructul său e numit „jir” (Fagus silvatica) (🖼 2024): Și din ~ul nalt și falnic ... Iese-un glas plăpînd și jalnic ALECS. ¶ 2 Lemnul acestui copac [lat. fagus].

sălămấzdră, sălămâzdre, (solomâzdră), s.f. (reg.; pop.) Salamandră. ■ În Maram.: salamandră de uscat (Salamandra salamandra), care trăiește în pădurile întunecate și umede de fag (în Munții Rodnei, pe valea Slătioara, pe Vaser) și salamandră de munte (Triturus alpestris, Laur), pe Vaser, Pasul Gutâi, Munții Maramureșului, Munții Rodnei. – Din gr. salamandra (DLRM).

mană s.f. I 1 (bot.; și, art., mana-florilor) nectar, <pop.> miere, suc, <înv.> rouă-dulce. Mana este colectată de albine și transformată în miere. 2 (bot.; și, art., mana-albinelor) <reg.> moină-galbenă. Mana este polenul de brad sau de fag care plutește primăvara deasupra pădurilor sau a apelor. 3 (bot.) mană-de-apă = Glyceria aquatica; <reg.> iarba-rațelor (v. iarbă), iarbă-rea, roua-cerului (v. rouă), rourică, spetează; (art.) mana-câmpului = Equisetum arvense; barba-ursului (v. barbă), coada-calului (v. coadă), mălai-mărunt, <rar> equisetum, <reg.> barba-sasului (v. barbă), brad, brădișor, coada-iepei (v. coadă), coada-mânzului (v. coadă), codâie, deznodățel, iarbă-de-cositor, mâță, mierea-ursului (v. miere), motan, motocel, mucul-curcanului (v. muc), nodățică, părul-porcului (v. păr), peria-ursului (v. perie), perie, perie-ursească, pujlă, rușinea-ursului (v. rușine), slăbănog, șirușliță, unterniță, ursancă, ursoaică¹; (reg.) mana-jidovului v. a Zmeur. Zmeurar (Rubus idaeus); b Zmeură; mana-pământului v. Rodul-pământului (v. rod¹) (Arum maculatum). frupt, <reg.> știmă. Au mană bună atât de la vaci, cât și de la oi. 5 (art.; apic.; rar) mana-florilor v. Miere. Miere de albine. II fig. (econ.; reg.) v. Beneficiu. Câștig. Emolument. Profit. Venit¹.

* DESIȘ (pl. -ișuri) sn. 🌳 Pădure tînără și foarte deasă: spărgînd ~urile de fagi (VLAH.); iese din ~urile pădurilor și se aruncă asupra necredincioșilor (ISP.); pr. anal.: din ~ul sprîncenelor luceau doi ochi galbeni, căprii (I.-GH.).

COMISIA PENTRU OCROTIREA MONUMENTELOR NATURII, instituție înființată în anul 1930, sub denumirea de Comisiunea Monumentelor Naturii; este afiliată Academiei Române (din 1950); are sarcina de a inventaria monumentele naturii și de a adopta măsuri pentru ocrotirea lor. Pînă în prezent a delimitat c. 400 de rezervații naturale (ex. Parcul național Retezat, Polița cu Crini din Ceahlău, Valea Fagilor din N M-ților Măcin, Pădurea Letea, lacul și pîrîul Pețea etc.) și a declarat monumente ale naturii o serie de elemente floristice (ex. laleaua Cazanelor, floarea de colți) și faunistice (ex. rîsul, nagîțul, ciocîntorsul). C. a propus, pe baza unor studii fundamentate, constituirea a încă 11 parcuri naționale (Rodna, Călimani, Ceahlău, Piatra Craiului, Delta Dunării ș.a.) realizate în 1990 și reglementarea prin legi a protecției mediului înconjurător.

PIEMONTUL GETIC, mare unitate geografică, cu aspect deluros și de podiș, situată la S de Carpații Meridionali, cuprinsă între Subcarpații Getici (la N), râul Dâmbovița (E), Câmpia Română (S) și Dunăre (V), formată dintr-o cuvertură groasă de depozite fluviolacustre de prundișuri, nisipuri, marme și argile, care stau transgresiv peste fundamentul scufundat al cristalinului carpatic. Relieful se caracterizează prin creste, interfluvii structurale, văi largi etc. Se deosebesc două sectoare principale: sectorul piemontan deluros (în N), cu alt. între 500 și 650 m, și sectorul câmpiei colinare (în S), cu alt. de 200-300 m. Oltul desparte P.G. în două: P.G. Oltean (în V), care cuprinde piemontul Motrului, al Bălăciței, gruiurile Jiului, piemontul Oltețului, și P.G. muntean (în E), care cuprinde piemontul Cotmenei, gruiurile Argeșului și piemontul Cândești. Climă temperată cu slabe influențe mediteraneene (temp. medie anuală este de 9-11°C) și precipitații moderate (500-600 mm/an). Soluri brune-acide, brune-luvice și luvisoluri. Păduri de gorun în amestec cu fag (în N), de cer și gârniță (în S), alternând cu livezi, vii, terenuri arabile (cu pondere mai mare în partea sudică). Importantă zonă petroliferă (Țicleni, Băbeni, Iancu Jianu, Bogați ș.a.) și carboniferă (bazinul Rovinari-Motru) a României. Cunoscut și sub denumirea (de Podișul Getic sau Platforma Getică).

LOTRU 1. Râu afl. dr. al Oltului în aval de Brezoi; 80 km. Izvorăște din L. Gâlcescu (Masivul Parâng) și drenează în cursul inferior depr. Țara Loviștei. Pe cursul superior, la 1.300 m alt., s-a creat lacul de acumulare Vidra, iar în aval de acesta hidrocentrala Ciunget, cu o putere instalată de 519,3 MW, cea mai mare hidrocentrală de pe râurile interioare ale țării. În arealul com. Malaia a fost construit lacul de acumulare Malaia-Brădișor și, respectiv, hidrocentrala Brădișor (115 MW). 2. Munții Lotrului, masiv muntos în partea centrală a Carpaților Meridionali, situat între aliniamentul văilor Sebeș-Sadu (la N) și Latorița-Lotru (la S), râul Olt (la E) și M-ții Parâng-Șureanu (la V), alcătuit din șisturi cristaline cu intruziuni granitoide, gnaisice, gnaisuri oculare și amfibolite. Alt. max.: 2.242 m (vf. Șteflești). Păstrează urme ale glaciației cuaternare (văi și circuri glaciare) și prezintă chei săpate de râuri (Cheile Latoriței). Acoperit cu păduri de molid în amestec cu fag și întinse pășuni alpine pe creste, la peste 1.800 m alt. În zona de izvor a râului Latorița se află rezervația forestieră Latorița (690 ha) alcătuită din arbori seculari de larice și zâmbru. Expl. de granit. 3. Pas de înălțime în partea de V a M-ților Parâng, la 1.800 m alt., care asigură trecerea între depresiunile Petroșani și Loviștea.

PUCIOSU, masiv vulcanic de mici dimensiuni (de fapt un con vulcanic bine conservat), situat în SE m-ților Harghita, pe stg. văii Oltului, în zona defileului de la Tușnad, format din andezite și piroclastite. Alt. max.: 1.301 m. În craterul de explozie al conului se află cantonat lacul Sf. Ana, iar la 1 km NE de acesta se extinde tinovul Mohoș sau Lacul cu Mușchi (40 ha), un fost lac, tot de crater, în prezent colmatat. Masivul P. este acoperit de păduri de molid, brad, pin și fag. Cunoscut și sub numele Ciomatu Mare sau Ciumatu Mare. Rezervație naturală complexă (speologică, floristică și faunistică), în cadrul căreia se află cinci peșteri cu atmosferă interioară puternic încărcată cu hidrogen sulfurat și dioxid de carbon. Zonă turistică.

FALĂ s. f. 1. Trufie, îngîmfare, înfumurare, orgoliu. Boierul, îndemnat de fala lui obișnuită, își scutura barba și umplea încăperea c-un glas detunător. SADOVEANU, O. VII 54. Vorba ceea: fală goală – traistă ușoară! CREANGĂ, P. 320. Iar ciocoiul cum se pleacă De mă vede la potică! Cum, smerit, în genunchi pică Și de fală se dezbracă! ALECSANDRI, P. A. 44. 2. Motiv de a se mîndri cu ceva; mîndrie. Era un om cinstit, muncitor... într-o zi putea ajunge fala gospodăriei. CAMILAR, TEM. 32. O, calul meu! Tu fala mea, De-acum eu nu te voi vedea. COȘBUC, P. I 112. ◊ Expr. (Regional) A(-i) fi fală (cuiva cu cineva sau cu ceva) = a se simți mîndru (de ceva), a se mîndri (cu ceva). Place-mi mîndra cinășea (= frumușică), Că mi-i fală-n tîrg cu ea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 3. Strălucire, măreție; pompă. În amîndouă părțile... păduri suiau peste păduri, ducînd pînă la cer fala fagului și a moliftului. GALACTION, O. I 281. Mîine, te-oi primi cu fală și mai cuvenit alai. DAVILA, V. V. 183. Sigismund se duse la Viena. În toate părțile fu primit cu aceeași fală. BĂLCESCU, O. II 165. 4. Glorie, faimă, renume. Un viitor de fală Ți se pune dinainte, ți s-așterne drum măreț. DAVILA, V. V. 56. Fală-n lume și mărire pentru tine-n veci să fie, O, Moldovo, țară mîndră! tu ce dai sfînta dreptate! ALECSANDRI, O. 74. Fală ți-am făcut Ție de voinic, Mie de cal bun! TEODORESCU, P. P. 56.

mană sf [At: PSALT. 157 / V: (reg) mea- / E: slv мана, ngr μάννα] 1 (Șîs ~ cerească, ~na evreilor) Lichen comestibil care crește pe stânci în forma unor glomerule cenușii diseminate adesea sub formă de ploaie (Lecanora esculenta). 2 (Pex) Pâine făcută din mană (1). 3 (Pop; șîs ~na albinelor) Polen al florilor de porumb, de secară etc. 4 (Pop; îas) Polen de brad sau de fag, care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc. Si: moină (4) galbenă. 5 (Șîs ~na florilor) Nectar. 6 (Pex; îas) Miere. 7 Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte, și care este folosit ca laxativ. 8 Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. 9 (Reg; îc) ~-de-apă (sau ~-de-ape) Plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și flori hermafrodite dispuse în spicule care crește prin mlaștini și pe marginea apelor Si: roua-cerului (Glyceria aquatica) 10 (Bot; reg; îc) ~na-câmpului Barba-ursului (Usnea). 11 (Bot; reg; îc) ~na-pământului Rodul-pământului (Arum maculatum). 12 (Reg; îc) ~na-pădurii Planta Asphodelus odoratus. 13 (Reg; îc) ~na-albinelor Plantă nedefinită mai îndeaproape. 14 (Bot; reg; îc) ~-jidovească sau ~na-jidovului Zmeur (Rubus idaeus). 15 (Fig) Recoltă bogată în semănături. 16 (Pex) Condiții prielnice pentru o recoltă bogată. 17 Belșug de lapte de vite Si: frupt. 18 (Reg) Belșug de produse la recolta stupilor. 19 (Fig) Cantitate mare de bunuri materiale Si: câștig, profit, venit. 20 (Îvp; îe) A nu fi de vreo ~ sau a nu fi mare ~ (de) A nu fi de valoare sau de folos, a nu aduce profit. 21 Boli diverse ale plantelor cultivate, cauzate de ciuperci parazite care, pătrunzând în țesuturile verzi ale plantelor și localizându-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii Vz mălură, perenosporă, rugină, tăciune. 22 Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor. 23 (Pex) Stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. 24 (Reg) Un fel de rouă care cade pe plante și care, fiind mâncată de albine, le produce o boală numită coleră.

MANĂ s. f. I. 1. (Și în sintagmele mană cerească, mana evreilor, panțu, pl.) Lichen comestibil care crește pe stînci în forma unor mici ghemuri cenușii purtate uneori de vînt în locuri foarte depărtate, unde cad ca o ploaie (Lecanora esculenta) ; p. e x t. pîine făcută din acest lichen. Și ploo lor mannă să mărănce și pâre din ceriu deade lor. PSALT. 157. I-au hrănit cu mană în pustie. PALIA (1581), 6/12. Părinții noștri mîncară mannă în pustie. N. TEST. (1648), 113^r/1. Lada. . . în carea era vadră de aur cu mană. ib. 297^r/6. l-au hrănit în pustie cu mană din cer (începutul sec. XVIII). MAG. iIST. IV, 337. Năstrapa de aur cea cu mană. MiNEIUL (1776), 197^v1/2. L-au împodobit cu haină țesută. . . și-l hrănește. . . cu mană cerească. MOLNAR, RET. 19/23. Cîntul meu, ca mana se răsfiră Peste jalea grea a veacului. BENIUC, V. 78. 2. (Popular; și în sintagma mana albinelor, chest. VI 19 supl.) Polenul florilor de porumb, de secară etc.; polen de brad sau de fag (care plutește primăvara pe deasupra pădurilor, apelor etc.); (regional) moină galbenă. Cf. PAMFILE, VĂZD. 62, GOROVEI, CR. 21, ATILA, P. 68, ȘEZ. II, 65, V, 105, VI, 21, ALR SN I h 107, ALR II 5053/228, 514, A V 15. 3. (Și în sintagma mana florilor) Nectar; p. e x t. miere. Fagurii albinii n-ar fi dulci, de ar fi strîns mană din toate florile, ci pentru că ea se ferește de cele rele și adună din cele bune. NEAGOE, ÎNV. 303/10. Alte timpuri, alte-Albine, De soartă mai favorite, Cu mană vor face pline Fagurile – acum urzite! ASACHI, S. L. I, 125. Intrau într-una monahi cu faguri proaspeți Și minunata mană a florilor se scurgea în vase. CAMILAR, C. P. 81. ♦ Suc cleios care se obține prin crestarea scoarței anumitor arbori, în special a frasinului de munte (și Care este folosit ca laxativ). Cf. LB. Sirop de mană. PISCUPESCU, O. 214/22, cf. 218/11, BIANU, D. S., VOICULESCU, L. 173. ♦ Secreție cleioasă și strălucitoare care apare pe frunzele unor plante, în zilele călduroase care urmează după nopți reci. DICȚ. 4. Compuse: (Bot.) mană-de-apă (sau -de-ape) = plantă erbacee din familia gramineelor, cu frunze lanceolate și cu flori hermafrodite dispuse în spicule; crește prin mlaștini și pe marginea apelor; roua-cerului (Glyceria- aquatica). Cf. BARCIANU, PANȚU, PL. ; (regional) mana-cîmpului = barba-ursului. ALR I 1952/590 ; (regional) mana-pămîntului = rodul-pămîntului. H X 469, cf. ALR II 6318/537; mana-pădurii = Asphodelus odoratus. Cf. BARCIANU; mana-jidovului = a) zmeur. BRANDZA, FL. 53, PANȚU, PL. ; b) zmeură. BIANU, D. S., cf. ALR I 867; (regional) mana-albinelor = numele unei plante nedefinite mai de aproape. CHEST. VI 27 supl. 5. F i g. Recoltă bogată, belșug (în semănături) ; p. e x t. condiții prielnice pentru o recoltă bogată. Cf. POLIZU. [Norul] vine repede, minat de vînt, Și plouînd, el varsă mană, varsă aur pe pămînt. BELDICEANU, P. 65, Cf. GOROVEI, CR.447, PAMFILE, A. R. 67. Scoală, Doamne, nu dormi, De-ți dă mană cîmpului și apă izvoarelor. BIBiCESCU, P. P. 254. Din țipău de grîu Să ne sâmănăm Roada Timpului, Meana grîului. VICIU, COL. 105, cf. ȘEZ. XVIII, 49, GRAIUL, I, 463. Peste vara întreagă mană multă. COM. SAT. V, 33, cf. CHEST. VI 3. Strigoile umblă noaptea de ie mana de pe hotar. ALR II 4234/141, cf. 4240/704, 4241/172. N-are pînea mană anul acesta. A VI 26, cf. II 12. ◊ F i g. Îs înțeleși toți ca să ne ieie mai cu spor mana mînilor. CAMILAR, N. I, 145. ♦ Belșug de lapte la vite; frupt. Poate c-au luat strigoaicele mana de la vaci. CREANGĂ, A. 45. Mana vitelor. ȘEZ. I, 128. Unele babe, pentru ca vacile să aibă lapte mult și bun, le descîntă de mană. ib. VII, 74. Cînd scade laptele la oi, atunci se zice că li s-a luat mana. CHEST. V 74/173. ** (Regional) Belșug de produse la recolta stupilor (Globu Craiovei-Orșova). CHEST. VI/13. 6. F i g. Cantitate mare de bunuri materiale; cîștig, profit, venit. Cu ce mană te-ai ales? ap. DDRF. Iaca, oameni buni, ce mană v-aduc vouă două sute și optzeci de vite cîte aveți aici. GALAN, Z. R. 285. ◊ E x p r. A fi de vreo mană sau a fi mare mană (de... ) = (de obicei în construcții negative) a fi de valoare sau de folos, a aduce profit. Dar măcieșu-i mărăcine, Știți că nu e de vro mană. HELIADE, O. I, 134. Lasă, că nu va fi mare mană de cîștigul meu. ISPIRESCU, ap. CADE. Că nu e mană mare unu a spune dă pă carte ș-altu a asculta. JIPESCU, O. 19. II. 1. Numele mai multor boli ale plantelor cultivate, cauzate de anumite ciuperci parazite care, pătrunzînd în țesuturile verzi ale plantelor și localizíndu-se în special în frunze, provoacă apariția unor pete ruginii. V. r u g i n ă, m ă l u r ă, t ă c i u n e, p e r e n o s p o r ă. Cf. anon. car. Săcara nu este atîta de supusă la boala numită mană râ. I. IONESCU, C. 182/2. De agriși m-am cam lăsat. . . , mana îi răpune uneori cu nemiluita. COMȘA, N. Z. 51, cf. ALRM SN I h 32, ALR II 6116. 2. Rouă sau ploaie de vară (pe vreme însorită) care are un efect dăunător asupra plantelor; p. e x t. stricăciune provocată de soarele prea fierbinte care apare după ploaie. Cf. COSTINESCU, LM, DDRF. ◊ (Popular, în imprecații) Mînca-te-ar mana, pămînt, Ce-am semănat n-o ieșit; Am sămănat grîu de vară Și-o ieșit neagră săcară. ȘEZ. XVIII, 31. ♦ (Regional) Un fel de rouă care cade pe plante (și care, fiind mîncată de albine, le produce o boală numită coleră) (Mărgineni-Făgăraș). CHEST. VI 19 supl. - Și: (regional) meánă s. f. – Din v. sl. мана, gr. μάννα.

mătrăgună, mătrăgune, s.f. – (bot.) Plantă erbacee otrăvitoare, cu flori brun-violete și cu fructe negre, lucitoare (Atropa belladonna). Crește prin păduri umbroase, prin poieni și tăieturile de fag din regiunile montane. ♦ (med. pop.) Utilizată pentru dureri de picioare, șale, mâini, friguri (Borza, 1968: 27), dar și pentru excitarea sistemului nervos central și accelerarea ritmului cardiac (Dumitru, 1992: 163). ♦ (mag.) Are puterea să mărite fetele, să poarte noroc în dragoste și fecunditate în căsnicie; poate spori cantitatea de lapte a vacilor, acționează benefic asupra mersului afacerilor, aduce bogăție în general (Eliade, 1970: 215). „Când mătrăguna este culeasă, trebuie să i se descânte (...). Apoi o stropesc cu miere, cu vin, cu țuică etc. și iar îi descântă. Apoi o sapi, o scoți afară și în locul ei pui bani, miere și pască slujită. Ca să poată fi luată din pământ, trebuie să fie două femei îmbrăcate de sărbătoare. După ce o scot din pământ, joacă pe lângă ea în pielea goală (...). O așază pe o față de masă lângă tot felul de bucate. După ce sosești cu ea acasă, trebuie să o pui în cel mai frumos loc, și anume în grădiniță, între flori, unde sapi o groapă, pui miere și bani, apoi descânți: Doamna doamnelor, / Stăpânitoarea florilor, / Ne-am trudit și te-am găsit / Și te-am adus / Și-n grădinuță te-am răsădit. / Și te-am pus în loc de frunte / Ca să ne fii de folos. Nu-i place să stea oriunde și nu-i voie să arunci spre ea spălături, gunoaie; trebuie ținută într-un loc frumos. E năzdrăvană și nu-i place loc urât. Ea poate să meargă dintr-un loc în altul. Fructele ei sunt otrăvitoare și înnebunești dacă le mănânci” (Antologie, 1980: 266-267; Nănești). Plantă erotică prin excelență. Felele de măritat o caută în pădure, mai ales între Paști și Rusalii și, când o găsesc, „se dezbracă și toate, împreună, în pielea goală și despletite, se învârtesc de 9 ori în jurul mătrăgunei, rostind: Mătrăgună, Doamnă bună, / Mărită-mă astă lună...” (Memoria, 2001: 36-37). – Cf. alb. matërgonë (Scriban, DER, DEX, MDA) < gr. mandragóra.

păhui¹, păhui, s.m. (reg.) 1. pădure tânără, desiș, mladă. 2. copăcel, arbust, puiet; copac, fag. 3. om înalt și bine făcut. 4. molid. 5. cânepă de toamnă; hăldan. 6. loc unde se adăpostesc găinile noaptea.

păstrăv¹ sm [At: (a. 1698) IORGA, S. D. X, 307 / V: (reg) ~rav, ~ăg, ~ă, ~râv, ~riv, ~rov, păstru, ~rug, ~ruv, ~ruve, prăstav, prăstăv / A și: ~răv / Pl: ~i / E: bg пъстърва] 1 (Șîc ~-de-Bistrița, ~-de-munte, ~-de-piatră) Pește de apă dulce din familia salmonidelor, cu corpul fusiform, de 20-40 cm lungime, acoperit cu solzi mici, cu spatele verde-măsliniu, stropit cu puncte negre și roșii, care trăiește în apele limpezi și reci de munte, fiind apreciat pentru carnea lui gustoasă Si: (reg) păstran, pătat (Salmo trutta fario). 2 (Iht; îc) ~-american (sau ~-irideu, ~-curcubeu, ~-sămănat) Specie de păstrăv de culoare albastră marmorată, originar din râurile Americii de Nord și care, dezvoltându-se mai repede, se crește în pepinierele piscicole (Salmo trutta iridea). 3 (Iht; îc) ~-de-mare Specie de lostriță care trăiește în mare (Salmo trutta marina). 4 (Iht; îs) ~ icraș Păstrăv femelă în perioada de reproducere. 5 (Iht; îs) ~ lăptaș Păstrăv mascul în perioada de reproducere. 6 (Iht; îc) ~-de-nisip Mreană (Barbus meridionalis peteyi). 7 (Iht; Mun; îf ~ru) Zvârlugă (Cobitis taenia). 8 (Bot; reg; îc) Burete-~ Specie de ciupercă comestibilă care crește în grupuri pe trunchiul arborilor, cu pălăria brună-roșcată, cu lamele albe, cu sporii albi și cu piciorul scurt Si: burete-negru (Pleurotus ostreatus). 9 (Bot; reg; îac) Specie de ciupercă cu pălăria cenușie verzuie sau roșiatică, cu lamele gălbui și cu piciorul galben cu puncte negre (Pleurotus serotinus). 10 (Îe) Doar n-am mâncat ~i N-am înnebunit. 11 (Bot; reg; îc) ~-de-nuc Specie de ciupercă comestibilă cu pălăria cărnoasă în formă de evantai, de culoare galbenă-roșiatică, care crește pe trunchiul nucilor, fagilor sau ulmilor Si: burete-de-nuc (Polyporus squamosus). 12 (Bot; reg; îc) ~i-roșii Ciupercă comestibilă cu pălăria zgrunțuroasă, de culoare roșie, cu porii rotunzi, tot roșii, care crește pe arbori (Polyporus cinnabarinus). 13 (Bot; reg; îc) ~-de-pământ Ciupercă comestibilă moale, fără picior, cu pălăria membranoasă și albă, care crește pe ramuri putrede (Merulius niveus). 14 (Bot; reg; îc) ~-(roșu)-de-stejar Ciupercă comestibilă cu pălăria bombată, purpurie, puțin catifelată, cu piciorul gros și cu dungi sau puncte roșii Si: burete-de-stejar (Fistulina hapatica). 15 (Bot; reg; îc) ~-de-pădure Râșcov (Lactarius deliciosus). 16 (Reg; lpl) Bureți-de-fag (Dryodon erinaceus).

NĂPRASNIC, -Ă adj., subst. I. adj. 1. Care survine în mod neprevăzut, dintr-o dată (și cu intensitate); care se petrece fulgerător. Pe cînd ne opream răsuflarea, emoționați de astă năprasnică schimbare..., buciumașul se lungise pe o scîndură și se uita in sus. 1. negruzzi, s. v, 121, cf. iii, 355. Vedea-n năprasnica-i mirare Cum una pe-alta se ținea în brațe strîns. coșbuc, p. i, 256. Un cîne, care mușluise pe la capul meu în timpul somnului, fugea spre pădure, spăriet de năprasnica mea deșteptare. hogaș, dr. i, 83. C-un salt năprasnic, zaporojanul cel cărunt dispăru în tufe. sadoveanu, o.v, 532. Boierul și Mărul îl priveau serioși, cugetînd și ei la năprasnicile întorsături ale vieții, id. ib. 566. ◊ Moarte (sau pieire) năprasnică = (în opoziție cu moarte bună, naturală) moarte produsă de un accident, de un act de violență sau de o altă cauză nefirească. Să mîntuiră de mîniia și de moartea cea năprasnică și au scăpat la un ostrov. anon. cantac., cm i, 98. Cei înecați sau periți fără voie de moarte năpraznică. marian, i. 29. Se sguduie zarea de fulger Moarte năprasnic-acum prevestind călătorilor palizi. coșbuc, ae. 13. Dacă moare cineva de moarte năprasnică în păduri, la înmormîntarea lui vor fi ploi mari. gorovei, cr. 274. Au murit pe rînd bătrîni și tineri, de moarte bună sau năprasnică, semă-nîndu-și uitarea. teodoreanu, m. u. 52. Umbla baba suspinînd și aducîndu-și aminte de pieirea năprasnică a feciorului ei. sadoveanu, o. vii, 351. Moartea grabnică, zisă și moarte năprasnică. șez. iii, 115, cf. vi, 52, alrm ii/i h 214. ◊ (Adverbial) A murit sărmanul năprasnic într-aceeași sară. Otrava, înțelegi? negruzzi, s. iii, 428. Dacă s-ar fi deschis năprasnic din mijlocul cerului o gîrlă de apă rece, ...el n-ar fi rămas mai aiurit, gane, n. ii, 26. O stîncă amețitor de înaltă și dreaptă ca un părete căzuse parcă năprasnic din cer și tăiase capul drumului pe care urcam la deal. hogaș, m. n. 160. Într-o zi, a izbucnit năprasnic o furtună. ibrăileanu, a. 50. Toate s-au petrecut așa de năprasnic că nici el, nici nimeni n-a putut interveni. rebreanu, r. ii, 245. 2. Care nu poate fi stăpînit, înnăbușit, potolit, care covîrșește; nestăpînit, năvalnic (I 1), furtunos. Ceia ce îmblă în poftele necurăției trupești năprasnice. n. test. (1648), 188r/32. Emoția este o mișcare internă mai năprasnică și mai scurtă decît „neastîmpărul sufletesc”, care e stătător. i. negruzzi, s. i, 487. Chiotele unei bucurii năprasnice înnăbușeau trosniturile focului. rebreanu, r. ii, 206. ♦ (Despre oameni) Care nu-și poate stăpîni sentimentele, pornirile, care acționează cu violență sub influența primului impuls; impulsiv, violent, aprig. Omul năprasnic digrab’ răspundi, iar apoi pe urmă ti căiești (a. 1784). gcr ii, 135/15. Vornicul descălecă în fața șatrei domnești, însoțit d-o gloată năprasnică de boieri și de slujitori. odobescu, s. i, 172. Cea fată sălbatecă Și năprasnică, Prin Cerna că da. păsculescu, l. p. 181. ◊ (Substantivat) Era acolo... dracii clevetnicilor și a mînioșilor și a năprasnicilor. cod. tod. 211. 3. Care înspăimîntă, îngrozește (prin comportare, intensitate, violență, consecințe etc.); îngrozitor, înfricoșător; teribil, cumplit, crîncen; nemilos, necruțător (1). O, năprasnică cădeare! moxa, 347/12. S-au cutremurat toate țările... de năprasnică tulburare crăiei leșești. m. costin, let. i, 292/21. Iarna va fi gre și năprasnică (cca 1750). gcr ii, 59/30. Trecîndu cîțiva ani, să petrecu acel năprasnic tiran, de să duse în fundul iadului. mineiul (1776), 180^r1/31. Un spital obștesc, trebuincios pentru năprasnica boală a ciumii (a. 1804). uricariul, i, 318. Destin, destin năprasnic, în pumnul tău deschis Mi-ai arătat coroana dincolo de-un abis. alecsandri, t. ii, 177. Năprasnicul potop slovenesc care a năpădit asupra Turciei. odobescu, s. iii, 561. Smeu năpraznic cu ochi ce sorb și mint. macedonski, o. i, 24. Buruienile de săgetătură... sînt leacurile contra acestei năpraznice boale. n. leon, Med. 145. Se plămădea soartă năpraznică și cruntă. galaction, o. 74. Era năprasnic ca un zmeu cînd poruncea corului, cu strașnică sprînceană, glas detunător. teodoreanu, m. u. 68. Nădăjduia să-i vie măcar o veste, ca să se încredințeze că n-a căzut în viața ei o întîmplare năprasnică, sadoveanu, o. x, 317. Năpraznicei cucoane [= morții] li trebuiesc cadavre milioane. arghezi, c. o. 135. Vor clocoti străfunduri de mînie Sub crîncenul, năprasnicul lor pas. beniuc, v. 87. În murmur de cetini, în foșnet de fagi, Pierea fără veste năpraznicul geamăt Stîrnit din pădurea de robi și iobagi. deșliu, g. 37. O, sabie, săbioară... tot astfel să te porți Ca și mai în alte dăți, Vărsînd de sînge și[r]oaie în năprasnice războaie, teodorescu, p. p. 118. Românii avură... a se lupta cu atîția dușmani, unii mai nesățioși, mai lacomi, mai năprasnici și mai răi decît alții. marian, t. 255. ◊ (Adverbial) înjura năpraznic. pas, z. i, 157. 4. Care depășește cu mult limitele obișnuite, care iese cu totul din comun (prin dimensiuni, forță, intensitate); extraordinar, fenomenal. Răpit fiind de năprasnică vijelie și vînturi năsălnice, să trezeaște aruncat înapoi cu multe sule de miluri. budai-deleanu, lex. Roma cea năprasnică ajunsă la cădere. i. văcărescul, p. 136/8. Balcanul și Carpatul la Dunărea măreață Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față. alecsandri, poezii, 433. S-a stîrnit un vînt năprasnic, și venind un vîrtej înfricoșat, a ridicat pe ginerele împăratului în sus. creangă, p. 89. Un vultur năprasnic își luă zborul din muntele vecin, ispirescu, m. v. 28. De-o năpraznică putere mă resimt însuflețit. macedonski,o. i, 29. C-un vîjîit năprasnic se-nalță valurile aruncîndu-se pe podelele vaporului. vlahuță, R. p. 55. În fața noastră se ridică un munte înalt și drept ca un zid năprasnic, de crezi c-aici e sfîrșitul lumii. id., ap. tdrg. Din culmi se răstoarnă molizii năpraznici. coșbuc, ae. 112. A fost o ciocnire nebună: de-o parte, puterea năprasnică a taurului turbat; de alta, fulgerătura groaznică a toporului, care a trăsnit drept între coarne, intrînd adînc. sandu-aldea, u. p. 27. Vifor năprasnic cu brațe de flăcări. goga, p. 68. Afară era un ger năpraznic. rebreanu, r. i, 232. Afară viscolul izbea în pereți, în uși, în ferestre, cu asalturi năpraznice. c. petrescu, a. 287. Furtuna se dezlănțuise cu așa năprasnică iuțeală, că ne-a surprins aproape cu toate pînzele sus. bart, s. m. 51. [Vînatul rănit] în astfel de împrejurări are particularitatea de a ataca cu o iuțeală și furie năprasnică. stoica, vîn. 44. Suflase peste noapte un vînt năprasnic, care speriase vietățile în pădure. călinescu, s. 755. Noaptea venea la loc, cu lupi și cu viscole năprasnice. camilar, n. i, 222, cf. 353. De departe, de către zare, se iscă în acea clipă un bubuit năprasnic, mereu mai tare. galan, z. r. 95. Afară e un ger năprasnic. v. rom. septembrie 1953, 103. Izbitura toporului este năprasnică, contemp. 1954, nr. 388, 4/3. Semnele de „rătăcire” ale lui Toderiță îi răscoleau deci o furie năprasnică. vornic, p. 9. Ilie îi dăduse un singur pumn, dar fusese așa de năpraznic, încît falca lovită i se și umflase. preda, d. 153. Din cînd în cînd îl cuprindea un dor năprasnic de casă. t. popovici, se. 22. l-au venit căpitanului un somn așa de năprasnic, cît au trebuit să se culce pe iarbă și să doarmă. sbiera, p. 277. ♦ (Adverbial) Cu putere, intensitate extraordinară. S-au deschis găurile ocheanului celui adînc și toate prăpăștile izvorînd năprasnic. n. costin, let. i, 46/12. Deodată, năprasnic se ridică din fundurile noroioase ale apei un strigăt, gane, n. ii, 181. Tot crește năpraznic furtuna Și codrul e singur lăsat! coșbuc, p. i, 237. Departe s-a aprins un fulger, Lovind... năprasnic. goga, p. 50. Plouă năprasnic zi și noapte. ibrăileanu, a. 102. Acum se aprinseseră în mine dorințile de dragoste, năprasnic. sadoveanu, o. vi, 526. Puhoiul pămîntiu vuia năprasnic. v. rom. noiembrie 1953, 18. Vîntul bătea năprasnic. contemp. 1954, nr. 417, 4/5. ♦ (Rar; substantivat) Om voinic; vlăjgan. Bătrînul Matei Cîrjă are împrejurul lui Cinci sute de năprasnici ce vin despre Vaslui, alecsandri, p. iii, 204. „Eu!” zice un năprasnic cu brațele vînoase. beldiceanu, p. 62. ♦ p. ext. (Rar) Care are un aspect neobișnuit (3), ciudat. El îi jură că are să i-l arate cu adevărat pe năpraznicul pui. macedonski, o. iii, 7. II. subst. (Bot.) 1. s. m. Plantă erbacee din familia compozitelor, cu flori galbene-albe, cu frunze rigide acoperite cu peri moi și cu tulpina dreaptă; (regional) ochiul-boului-a-ferigei (Chrysanthemum corymbosum). cf. panȚu, pl. 2. s. f. Plantă erbacee din familia geraniaceelor, cu tulpină dreaptă, păroasă, cu flori roșii-roz și miros neplăcut; (rar) piretru (b), (regional) închegătoare, priboi-căpresc (Geraniurn Robertianum). cf. brandza, d. 91, panțu, PL., ȘĂINEANU, D. U., VOICULESCU, L. 198. 3. s. m. și f. (Regional) Luminoasă (Clematis recta). cf. coteanu, pl. 24, lb, brandza, fl. 32, 527, grecescu, fl. 21, panȚu, pl. 4. s. f. (Regional) Curpen-de-munte (Atragene alpina). cf. baronzi, l. 139, panțu, pl. 5. s. f. (Regional; în sintagma) Năpraznică oiască = numele unei plante nedefinite mai îndeaproape (Călinești-Satu Mare), arh. folk. i, 110. Trabă a aduce buruiene, aleoańe, frăsînel, șălătruică, năpraznică oiască. ib. – pl.: năprasnici, -ce. – Și: năpraznic, -ă, (învechit) nepreasnie, -ă (barcianu, alexi, w.) adj. – Din slavonul напрасьнь.

păhui¹ [At: LB / Pl: ~ / E: mg pagony] 1 sm (Reg) Pădure tânără Si: desiș, mladă. 2 sm (Prc) Copăcel. 3 sm (Spc) Fag mic. 4 sm Fag subțire și înalt. 5 sm Copac mai gros, retezat în partea de sus. 6-7 sm Copac (netăiat și) mai subțire. 8 sm Copac înalt și cu coroana largă, lăsat după tăierea pădurii, pentru sămânță. 9 sm (Reg) Om înalt și bine făcut. 10 sm (Reg) Molid (Picea excelsa). 11 sm (Trs) Cânepă de toamnă, semănată în porumbiște Si: hăldan. 12 s (Olt) Loc unde se adăpostesc găinile peste noapte.

DEALURILE sau PIEMONTURILE VESTICE, vastă reg. de dealuri piemontane în V României, strâns lipită de masivele Carpaților Occidentali, extinsă, discontinuu, între râurile Nera în S și Someș în N, reprezentând treapta intermediară de relief interpusă între câmpie și munți. D.V. sunt alcătuite predominant din argile, pietrișuri și nisipuri pliocene, acoperite de o cuvertură de depozite aluviale neogene. În parte de N sunt caracteristice ivirile de roci dure (andezit sau calcar) care apar în relief sub formă de măguri proeminente. Relieful colinar din zona Dealurilor Sălajului și Crasnei este dominat de măguri cristaline și vulcanice (Măgurile cristaline ale Șimleului, Chilioarei ș.a. și cele vulcanice Moigrad, Pomăt. Citera ș.a.) care, intersectate de ape, au permis apariția unor mici defilee. Relieful se caracterizează prin ansambluri de culmi prelungi, cu supr. netede, monoclinale (fragmente de văi scurte, divergente, semipermanente), ce scad altimetric de la 400-600 m, la contactul cu muntele, la 150-250 m, la trecerea spre câmpie. Marele artre hidrografice, zonele subsidente prin care trec acestea și depr. cu largă extindere au creat discontinuități marcante în desfășurarea ariei colinare. Climă temperat-continentală, cu valori de tranziție între munte și câmpie și între N și S (temp. medie anuală este 8-9°C în N și 10-11°C în S) și precipitații abundente (700-900 mm/anual), influențate de masele de aer oceanice dinspre V. Vegetația care acoperă D.V. este alcătuită din păduri de cer și gârniță, la care se adaugă gorunul și fagul (în N) și unele elemente termofile (mojdrean, scumpie, cărpiniță, liliac sălbatic etc.) în S. Importantă zonă pomi-viticolă și de creștere a animalelor. În cadrul D.V. se deosebesc două mari sectoare, distincte: Dealurile bănățene la S de râul Mureș, care cuprind Dealurile sau Pod. Lipovei, Dealurile Lugojului, Pogănișului, Dognecei și Oraviței, și Dealurile crișene, la N de Mureș, care includ Dealurile Cigherului, Codru-Moma, Pădurii Craiului (Ghepiș), Oradei, Barcăului, Crasnei, Asuajului și Sălajului.

arminden, -i, s.m. – 1. Numele popular al zilei de 1 mai: „În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele” (Candrea 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach 1989: 47). 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: „Tinerii plecau în pădure, în munte, și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma apoi o întrecere a tinerilor...” (Calendar 1980: 82). – Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ „ziua sfântului Ieremia” (DA, DER, DEX); Cuv. rom. preluat în magh. (ármingyin) (Bakos 1982).

arminden, armindeni, s.m. – 1. Numele popular al zilei de 1 mai: „În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele” (Candrea, 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai (Kernbach, 1989: 47). 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: „Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu. Urma o întrecere a tinerilor care se adunau și puneau uneori pariuri, câștigând cel ce putea să se urce până sus. În sâmbăta premergătoare Armindenului, din fiecare familie pleca cineva să aducă câte un mesteacăn tânăr și crengi înfrunzite de tei. În zori, mult înainte de răsăritul soarelui, când abia se înălța Luceafărul de ziuă și roua nu a fost smintită de lumină, fiecare gospodar punea mesteacănul la poartă și crengi de tei la streșinile casei și ale șurii. Apoi își împodobeau interiorul casei cu flori de iasomie și tei” (Calendar, 1980: 82). – Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ „ziua sfântului Ieremia”, sărbătorită la 1 Mai (Scriban, DER, MDA). Cuv. rom. > magh. ármingyin (Bakos, 1982).

arminden, armindeni, s.m. 1. Numele popular al zilei de 1 mai: „În ziua de Arminden (1 mai) să bei vin roșu, că se înnoiește sângele” (Candrea, 1944: 306). 2. (pop.) Luna mai. 3. Copac curățat de crengi și împodobit cu spice de grâu: „Tinerii plecau în pădure, în munte și tăiau cel mai înalt copac (brad sau fag), pe care îl puteau aduce ei pe umeri. Îl curățau de crengi, dar la vârf îi lăsau câteva, pe care le împodobeau. Armindenul era ridicat, până la prânz, în centrul satului. Pe tulpină se puneau cununi de flori și spice de grâu” (Calendar, 1980: 82). – Din sl. Jeremiinǔ dǐnǐ „ziua sfântului Ieremia”, sărbătorită la 1 Mai (Scriban, DER, MDA). ■ Cuv. rom. > magh. ármingyin (Bakos, 1982).

XILO- „lemn, copac, pădure; lemnos, lignificat”. ◊ gr. xylon „lemn, pădure” > fr. xylo-, germ. id., engl. id., it. xilo- > rom. xilo-. □ ~carp (v. -carp), s. n., fruct uscat de pădure; ~crom (v. -crom), s. m., ansamblu de pigmenți taninici din lemn; ~fag (v. -fag), adj., 1. (Despre ciuperci) Care atacă lemnul copacilor. 2. (Despre insecte) Care sapă galerii în lemn, hrănindu-se cu acesta; ~fagie (v. -fagie), s. f., acțiune a insectelor xilofage; ~fil (v. -fil₁), adj., (despre organisme) care crește pe ramurile plantelor moarte; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante lemnoase, cuprinzînd arbori, arbuști și subarbuști; ~fon (v. -fon), s. n., instrument muzical format din lamele de lemn; ~gen (v. -gen₁), adj., care generează țesut lemnos; ~graf (v. -graf), s. m., gravor în lemn; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Gravură în lemn. 2. Procedeu de imprimare cu tipare săpate în lemn; ~gramă (v. -gramă), s. f., clișeu tipografic în lemn; ~id (v. -id), adj., cu o structură asemănătoare cu aceea a lemnului; ~latrie (v. -latrie), s. f., cult al zeilor de lemn; ~lit (v. -lit₁), s. n., lemn fosilizat; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu tipografic la care clișeele se realizează pe plăci de lemn acoperite cu un strat de calcar; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul lemnului; ~metru (v. -metru₁), s. n., instrument cu care se măsoară cubajul lemnelor; ~riz (v. -riz), adj., cu rădăcini lignificate; ~stromă (v. -stromă), s. f., miceliu al ciupercilor xilofage, dezvoltat în interiorul țesutului lemnos; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament medical pe baza unor varietăți de lemn; ~tipie (v. -tipie), s. f., tipar cu litere de lemn; ~tomie (v. -tomie), s. f., studiu microscopic și anatomic al țesuturilor lemnoase aparținînd plantelor fosile sau actuale.

PORȚILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localitățile Vârciorova și Gura Văii, lung de 9 km. În această zonă, lățimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. Înainte de construirea barajului și crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori și repezișuri), navigația se efectua în condiții extrem de dificile (trecerea prin Defileului Dunării dura 120 ore, iar navigația era posibilă numai pe timpul zilei). În perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic și de navigație P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) și Šip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m și cu înălțime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu și crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lățime max., c. 100 km² și cu un volum de apă 2,1 m³. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut iar navigația s-a îmbogățit și datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m, 34 m lățime și 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 ore (față de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească și iugoslavă), cu o putere totală instalată de 2.100 MW și producție de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcțiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1.050 MW), a început să funcționeze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esențiale de ordin fizico- și economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenții Dunării și-au înălțat gura de vărsare, ca urmare a creșterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orșova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării și pe versantul m-ții Almăj; vechile căi de comunicații (șoseaua și c. f.) din lungul defileului au fost înghițite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor așezări și culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparținând Culturii Vatina), din perioadele dacică și romană târzii ș.a. Într-o accepțiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porțile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpații, despărțind M-ții Banatului de pe terit. României de la capătul sud-vestic al Carpaților, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut și sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei – valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari-Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca-Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) și, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena-Orșova și defileul Porțile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spațiul carpatic. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde și o serie de peșteri (la Pescari, Sirinia, Svinița, Cazane). Flora este bogată și variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva endemisme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undulatifolia, Stipa danubialis ș.a.). P. de F. constituie o zonă de potențial turistic ridicat. Parcul național P. de F. (11.656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluența râului Nera cu Dunărea și partea sudică a m-ților Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ților Mehedinți, ca și o fâșie din S pod. Mehedinți (până la Bahna și valea Jidoștiței). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniță și mojdrean, tufărișuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervații naturale (Gura Văii – Vărciorova, Cazanele Mari și Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ș.a.) și locuri fosilifere (Svinița, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Național Djerdap (numele sârbesc al defileului).

gorun m. varietate de stejar, formând împreună cu alte esențe păduri în regiunea șesurilor și a dealurilor (Quercus pedunculata). [Bulg. GORUN, soiu de fag].

RUGINI, ruginesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre fier și obiecte de fier) A prinde rugină. Un adăpost de stuf în care rugineau trei semănători. GALAN, B. I 52. Pușculița-mi ruginește, Ținta-n ghioagă se tocește. ALECSANDRI, P. I 59. Coasa-n cui a ruginit Și eu, maică, n-am venit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 197. 2. Intranz. Fig. (Despre frunze, cîmp etc.). A căpăta culoarea galben-roșiatică a ruginii. Acest măreț și molcom apus de soare, întins ca o coadă de păun peste pădurile care începeau să ruginească. CAMIL PETRESCU, O. I 28. Era toamnă. Codrul de fagi începuse a rugini. VLAHUȚĂ, O. A. 503. 3. Refl. Fig. A se învechi, a nu mai corespunde, a nu mai fi actual. A lumii temelie se mișcă, se clătește, Vechile-i instituții se șterg, s-au ruginit. ALEXANDRESCU, M. 5.