ȚINUT¹, ținuturi, s. n. 1. (În trecut) Teritoriu mai întins asupra căruia se exercita autoritatea unui for administrativ unic și care constituia o unitate administrativă. V. district, județ, provincie. Sîntem de la Turturești, din ținutul Vasluiului. MIRONESCU, S. A. 32. De loc era de la Găiceni, din ținutul Teleorman. VLAHUȚĂ, O. A. I 98. Acest tîrg... pe urmă ajunsese a fi capitală de ținut, iar acum nici aceea nu este. NEGRUZZI, S. I 192. Gios, pe apa Prutului, În ținutul Hușului, La casele Lupului. ALECSANDRI, P. P. 179. ◊ Ținut grăniceresc v. grăniceresc. 2. (Astăzi) Loc, regiune. Păduri negre de brazi, de fag, uneori și de stejar acoperă ca niște armii dese totul, făcînd ținutul de nestrăbătut. CĂLINESCU, I. C. 7. Îi vorbește de ținuturile în care a trăit el odinioară. SADOVEANU, E. 260. Porniseră să străbată țara din ținut în ținut, ca s-o cunoască prin văzul și prin auzul lor cu de-amănuntul. C. PETRESCU, R. DR. 35. Sîntem în ținutul pinului și moliftului. I. BOTEZ, ȘC. 222. 3. (Învechit) Țară. [Păsările numite «grive»] se află... multe prin ținuturi vecine noi, prin Polonia și Austria. ODOBESCU, S. III 28. ♦ Întindere, cuprins (al unei țări). Așa scrisoare nu se mai văzuse pînă atunci în tot ținutul acelui împărat. GORJAN, H. I 123. Am temeinică nădejde că patria noastră poate cu mult mai mult a să ferici, fiindu-i ținutul mai mare și pămîntul din fire bogat. GOLESCU, Î. 184.