LUNCĂ, lunci, s. f. 1. Șes de-a lungul unei ape curgătoare sau la poalele unui munte; regiune inundabilă a unei văi, cu pămînt umed sau mlăștinos. Nu mai sînt pe luncă flori, Văile-s deșarte, Țipă cîrduri de cocori Pribegind departe! IOSIF, P. 52. Și flăcăii vin pe luncă Hăulind. COȘBUC, P. I 47. O răcoare plăcută se răspîndește pe fața luncilor îmbălsămate. BOLINTINEANU, O. 429. Luncă, luncă, dragă luncă! rai frumos al țării mele, Mîndră-n soare, dulce-n umbră, tainică la foc de stele. ALECSANDRI, O. 180. 2. Pădure formată mai ales din sălcii, răchită, plopi, anini, pe malurile unei ape curgătoare; zăvoi. Lunca se despoiase în cîteva nopți, iar copacii întindeau acum brațe înfrigurate în ceață. C. PETRESCU, S. 169. Cîrnii la stînga și coborîi în umbra adîncă a unei tinere lunci de arini de pe malul Bistriței. HOGAȘ, M. N. 58. În codruțul cu copaci Și cu lunci pline cu fagi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 290.