ZVÎRCOLI, zvîrcolesc, vb. IV. Refl. A se zbate, a face mișcări spasmodice. Începură să se împiedice de trupuri căzute, unele înțepenite, altele care încă se zvîrcoleau. PAS, Z. IV 86. Capul cerbului, zvîrcolindu-se dureros, striga cu jale. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. [Fagii] se zvîrcoleau în suflarea vîntului, își făceau semne unul altuia cu crengile. DUMITRIU, N. 187. Limbile de flăcări țîșneau, se zvîrcoleau, se împleteau neîncetat ca niște șerpi. REBREANU, R. II 105. Deodată, ca un șarpe de foc se zvîrcolește în nori, ș-un tunet groaznic zguduie cuprinsul. VLAHUȚĂ, O. A. II 155. (Tranz.) Sălciile își zvîrcoleau frunzișul deasupra apei. C. PETRESCU, S. 28. ♦ A se răsuci (în așternut), a se întoarce de pe o parte pe alta fără a-și găsi locul (din cauza unei stări fizice sau psihice chinuitoare). Se zvîrcoli neliniștită. Îi era prea cald cu atîtea pături. DUMITRIU, N. 134. Toată noaptea a vorbit într-aiurea și te-a chemat. Toată noaptea s-a zvîrcolit în pînzele patului. GALACTION, O. I 77. În arșița cea dogoritoare a zilei văzu aproape de pădure un țințar zvîrcolindu-se în nisipul cel fierbinte. EMINESCU, N. 19. Fig. Ideea se zvîrcolea în sufletul lui, dar nu izbutea să se înfăptuiască pe hîrtie. REBREANU, I. 103. Tot ținutul s-a zvîrcolit într-o năvală de vești, care de care mai năbădăioasă. POPA, V. 187. ♦ A se frămînta, a se zbuciuma, a se agita. Grecul se zvîrcolea de ciudă; dar n-avea ce face. CONTEMPORANUL, VII 117. ♦ A se mișca cu vioiciune încoace și încolo. Erau unsprezece bursucei, cari se zvîrcoleau, chițăind. subt ugerul mamei. ODOBESCU, S. III 42. – Variante: zvîrgoli (SBIERA, P. 82), vîrcoli (GANE, N. II 67), svilcoli (NEGRUZZI, S. II 165) vb. IV.