terția (literă) (-ți-a) s. f.

egipțiană (literă) (-ți-a-) s. f., g.-d. art. egipțienei (-ți-e-); pl. egipțiene

literă f. 1. fiecare caracter al alfabetului: litere majuscule; 2. sens literal, în opozițiune cu sens figurat: litera ucide dar spiritul dă vieață; literă moartă, povață ce nu mai are valoare; 3. pl. literatură: a studia literele, om de litere.

MICROSCOP, microscoape, s. n. Aparat optic alcătuit dintr-un sistem de lentile, folosit la observarea și examinarea obiectelor foarte mici, a microorganismelor etc., pentru a distinge cît mai multe detalii. În prima jumătate a secolului al XIX-lea, microscopul a devenit instrument științific apt pentru studiul părților componente ale organismelor animale și vegetale inaccesibile ochiului liber. ANATOMIA 13. A gravat patru versuri pe un bob de orez. Cu ochiul liber nu vezi nimic, dar dacă privești bobul de orez cu microscopul, literele îți apar foarte clar. STANCU, U.R.S.S. 62. ◊ Microscop electronic = instrument asemănător cu microscopul optic, avînd ocularul deplasat pentru a da o imagine reală, dar în care fasciculele de raze de lumină sînt înlocuite prin fascicule de electroni, iar lentilele optice, prin cîmpuri electrice sau prin cîmpuri magnetice.

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând în general unui fonem; slovă. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentând în relief o literă (1), o cifră etc. 2. Fig. Înțelesul strict, textual al unui fragment, al unui paragraf, al unui articol (de lege) etc. ◊ Expr. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte; întocmai, aidoma. Litera legii (sau a cărții) = exact cum scrie într-o lege (sau într-o carte); p. ext. mecanic, rigid. A rămâne (sau a deveni etc.) literă moartă = (despre un tratat, o lege etc.) a nu se mai aplica, a nu mai fi luat în seamă, a nu mai avea valoare. 3. (La pl.) Studiul literaturii. ◊ Om de litere = scriitor. 4. (La pl.) Științele umanistice. – Din lat. littera.

BELETRIST s. v. literat, om de litere, scriitor.

CONDEIER s. v. literat, om de litere, scriitor.

LITERAT s. scriitor, om de litere, (rar) beletrist, condeier, (înv.) literator, (latinism înv.) scriptor. (Un mare ~.)

LITERAT'OR s. v. literat, om de litere, scriitor.

OM s. 1. v. persoană. 2. ființă, persoană. (~ iubit.) 3. (fig.) inimă. (I-a fermecat pe toți ~.) 4. cap, individ, ins, persoană, (fig.) căciulă. (Câte 5 000 de lei de ~.) 5. om de serviciu v. servitor. 6. om de afaceri = (englezism) businessman; om de litere v. scriitor; om de știință v. cercetător; om politic v. politician. 7. (la pl.) v. lume. 8. muritor, pământean. (Grăia: fericit ~!) 9. bărbat. (Femei și oameni.)

SCRIIT'OR s. 1. literat, om de litere, (rar) beletrist, condeier, (înv.) literator, (latinism înv.) scriptor. (Un mare ~.) 2. autor. (~ul meu preferat.) 3. (IST.) diac, grămătic, logofăt, pisar, scrib, uricar. (~ în cancelariile din țările române.)

SCRIPTOR s. v. literat, om de litere, scriitor.

LITERAT, -Ă s.m. și f. Om de litere, specialist în literatură; scriitor. [< germ. Literat, cf. lat. litteratus].

LITERĂ s.f. 1. Semn grafic care corespunde în general unui fonem al limbii; semn din alfabet. 2. (Fig.) Înțelesul strict formal al unui text. 3. (La pl.) Studiile umanistice, în special ale literaturii; operele literare. ◊ Om de litere = literat. [< lat. littera].

LITERAT, -Ă s. m. f. om de litere, specialist în literatură; scriitor. (< germ. Literat, lat. litteratus)

mișcă-ți trei litere de aici! expr. (eufem., glum.) fă-mi loc!, pleacă!, șterge-o!

mandarin s. m. Om de litere influent; om cultivat care deține multe titluri ◊ „În credința [intelectualilor ei au] rolul formal de mandarini.” R.lit. 36/93 p. 3 (din fr. mandarin, it. mandarino; DN3)

*béne mérenti, numele uneĭ decorațiunĭ românești date oamenilor de litere, științe saŭ arte și care înseamnă pe lat. „celui care binemerită”.

GRAVINA, Gian Vincenzo (1664-1718), jurist și om de litere italian. Autor al unui pamflet împotriva moralei iezuite („Hydra mistica”). Eseuri de un clasicism auster, de inspirație greco-romană („Despre rațiunea poetică”, „Despre tragedie”).

*líteră f., pl. e (lat. littera și litera, it. léttera, fr. lettre, sp. letra). Semn, caracter al alfabetuluĭ, slovă: alfabetu latin are astăzĭ 26 de litere. Formă tipografică saŭ de mînă a acestor caractere: litere de mînă, de tipar, cursive, lapidare, latine, greceștĭ. Înțeles strîmt și literal: uĭte-te la spiritu legiĭ, nu la literă. Pl. O facultate a universitățiĭ și care cuprinde literatura, istoria, gramatica (filologia), elocŭența, poezia și, într’un înțeles maĭ larg, și filosofia. Om de litere, literat. Literă moartă, deciziune orĭ lege fără valoare.

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

HU SHI sau HOU CHE (1891-1962), om de litere chinez. Din 1917, a condus mișcarea „Revoluția literară” și a impus folosirea limbii populare (baihua). A avut un rol fundamental în formarea literaturii chineze contemporane și în deschiderea ei spre exterior.

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic din alfabetul unei limbi, corespunzând în general unui fonem; slovă. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentând în relief o literă (1), o cifră etc. 2. Fig. înțelesul strict, textual al unui fragment, al unui paragraf, al unui articol (de lege) etc. ◊ Expr. Literă cu literă = până în cele mai mici amănunte; întocmai, aidoma. Litera legii (sau a cărții) = exact cum scrie într-o lege (sau într-o carte); p. ext. mecanic, rigid. A rămâne (sau a deveni etc.) literă moartă = (despre un tratat, o lege etc.) a nu se mai aplica, a nu mai fi luat în seamă, a nu mai avea valoare. 3. (La pl.) Studiul literaturii. ◊ Om de litere = scriitor. 4. (La pl.) Științele umanistice. – Din lat. littera.

CONVENȚIONAL, -Ă, convenționali, -e, adj. 1. Stabilit prin convenție; acceptat, admis prin tradiție. 2. Provenit dintr-o convenție învechită sau mecanic practicată și astfel rupt de realitate; artificial, factice. Caracterele acestui roman sînt convenționale. ▭ Poate o singură imputare îmi fac toți: nu corespund imaginii convenționale de om de litere. C. PETRESCU, C. V. 24. ◊ (Substantivat) [Aceste poeme] sînt mai reușite decît celelalte... tocmai pentru că izbutesc să iasă din convențional CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 10/1. ♦ (Despre caracter, fire etc.) Lipsit de naturalețe, viclean, ipocrit. Se feresc în lături, rostindu-și scuze cu surîs prefăcut și convențional. C. PETRESCU, Î. I 41. Peste sufletul meu curat și sincer se așternuse un alt suflet, prefăcut, convențional, străin de mine... care-mi poruncea cum să zîmbesc, cum să-nchid din ochi, cum să salut și ce să vorbesc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 59. – Pronunțat: -ți-o-.

LITERAT, -Ă, literați, -te, s. m. și f. Persoană care se ocupă cu probleme literare, om de litere. E foarte bine să ai noțiuni științifice chiar cînd ești literat. SANDU-ALDEA, U. P. 246. [Alecsandri] introduce, fără nici un rost altul decît ca să-și bată joc de literații netalentați, pe «tînărul poet» Acrostihescu. IBRĂILEANU, SP. CR. 143. Mulți literați romîni au făcut feluri de disertații asupra începutului și a construcției limbii noastre. NEGRUZZI, S. I 267.

LITERĂ, litere, s. f. 1. Semn grafic în alfabetul unei limbi, corespunzînd în general unui sunet. V. slovă, buche. O masă murdară, al cărei lemn grunzuros de vechime era tăiat cu litere latine și gotice. EMINESCU, N. 38. De voiam să cetesc, doi ochi frumoși se puneau dinaintea literelor. NEGRUZZI, S. I 61. ◊ Literă mare = majusculă. Literă mică = minusculă. ♦ (Tipogr.) Caracter tipografic în forma unui mic bloc paralelipipedic, reprezentînd în relief o literă, o cifră, un semn de punctuație etc. Literă de afiș = caracter tipografic foarte mare, folosit pentru tipărirea afișelor. 2. Fig. (Adesea în opoziție cu spirit) Înțelesul strict, formal al unui text. Litera legii. ▭ Vrei să te oprești la litera planului, închizînd astfel posibilitățile de dezvoltare și de lărgire a activității noastre. MIHALE, O. 18. Să nu se facă abateri nici din litera, nici din spiritul donațiunilor legale ce s-au făcut. ODOBESCU, S. II 39. ◊ Expr. Literă cu literă = în întregime, pînă în cele mai mici amănunte, din fir în păr, întocmai, aidoma. Totul se îndeplinise literă cu literă, cum au prevăzut planurile încă tuturor tăinuite. C. PETRESCU, R. DR. 249. (Despre un tratat, o lege, un act etc.) A rămîne (sau a deveni) literă moartă = a nu mai avea valoare, a nu mai găsi aplicare. 3. (Numai la pl.) Studiul literaturii; literatură. Întreprinsesem... a căuta în cercul literelor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. Alexandrescu și-a dat demisiunea [din armată] ca să se poată consacra cu totul literelor. GHICA, S. 662. ◊ Om de litere = persoană care studiază literatura sau care compune opere literare.

OM, oameni, s. m. 1. Ființă care posedă facultatea de a gîndi, de a vorbi și capacitatea de a crea unelte spre a se folosi de ele în procesul muncii. Într-o zi, dascălul, un om foarte serios, a venit supărat. CARAGIALE, P. 12. Numai iată ce aude glas de om. CREANGĂ, P. 198. Omul muncitor Ca un pom roditor. ◊ Oamenii muncii = cei care își cîștigă existența prin munca lor, fără a exploata pe alții. ◊ Expr. (Nu-i) nici picior de om = (nu-i) nimeni, v. țipenie. (De) către om = în partea stingă a căruței, plugului etc. Cotiuga are o roată mai mică către om și alta mai mare din brazdă PAMFILE, A. R. 40. La mintea omului = ușor de înțeles, evident, firesc. Ca omul = cum se întîmplă în mod obișnuit oricui. Vrun păcat, vro greșeală, ca omul. DELAVRANCEA, O. II 370. Ca oamenii = cu manifestări omenești, cum trebuie, cum se cuvine, bine. Dă și o farfurie de acolo, și niște furculițe, să mîncăm ca oamenii. VLAHUȚĂ, la TDRG. Om bun, răspuns pe care o persoană care bate la poartă îl dă stăpînului casei pentru a-l asigura că vine cu intenții bune. Bătu la poartă. Cine e acolo? îi zise dinăuntru... – Om bun, răspunse fata. ISPIRESCU, L. 348. A-și găsi omul v. găsi. ♦ Persoană care întrunește calități morale deosebite. Acel Ion Creangă a trăit în Iași... a fost om mare, scriitor. SADOVEANU, E. 103. Ăla om, nu secătură. DELAVRANCEA, O. II 357. ◊ (Expr.) A face (pe cineva) om = a) a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însușirile caracteristice omului ca ființă superioară. Școala... om îl face. PANN, P. V. I 174; b) a da, a crea o situație cuiva. Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în girlă: te făceam om! CARAGIALE, O. I 174. A se face om = a se îmbogăți, a se înstări, a se căpătui. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de», indicind o însușire morală, o stare socială, materială etc.) Om de cuvînt. Om de încredere. Om de lume. Om de nădejde. Om de omenie. Om de onoare. Om de rînd. Om de litere v. c. ◊ Omul legii v. lege. 2. (Însoțit de obicei de determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva, persoană de încredere. Las’ că la noapte îl călcăm, mergem cu oamenii. DUMITRIU, N. 30. Oamenii Șoimăreștilor ajunseră la Iași chiar în ziua de sărbătoare, SADOVEANU, O. VII 107. Primarul era omul boierului. I. BOTEZ, ȘC. 73. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui dumnezeu =(a fi) om bun, om de treabă. Ai dat peste niște oameni ai lui dumnezeu, dar să fi fost cu alții, hei, hei, mîncai păpara. CREANGĂ, P. 254. Sărac bărbățelul meu, Toți oamenii zic că-i rău, Da-i omul lui dumnezeu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. Omul (sau om al) dracului = om rău, viclean. De omul dracului să dai și să scapi. ISPIRESCU, L. 43. 3. Persoană cu vază, de seamă. Nu mă lăsa-n părăsire, duducă... și eu sînt ficior de oameni. ALECSANDRI, T. 1415. ◊ Expr. A fi (om) din (sau de) oameni = a descinde din părinți cu stare sau de neam nobil. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii... dar apoi sînt și văduvă de trei bărbați. ALECSANDRI, T. I 382. Bărbat. Femeile de pe țărm se repezeau și întîmpinau oamenii care veneau clătinîndu-se prin apă pînă la brîu. DUMITRIU, P. F. 32. Mulțime de oameni și de femei sîrbi și turci veniseră pe malul Dunării să ne vadă. BOLINTINEANU, O. 267. ♦ (Determinat prin «meu», «tău» etc.) Soț. Am trăit pe lumea asta numai pentru omul acela al meu, ș-am fost mulțămită și înflorită cu dînsul. SADOVEANU, B. 265. 5. Cineva, oricine, oricare. Umblau tot felul de vești, de se încrețea carnea pe om. CAMIL PETRESCU, O. I 8. Nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele. REBREANU, I. 44. Spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. CREANGĂ, O. A. 108. Pînă nu te bagi cu omul în plug, nu-i cunoști năravul. 6. (La vocativ) Apelativ familiar conținînd o nuanță dojenitoare, persuasivă, explicativă etc. (cu care ne adresăm de obicei unui bărbat). V. frate, nene. Omule, te credeam la Izlaz... Ce e cu dumneata? CAMIL PETRESCU, O. II 22. Ia ascultă, omule, dracid cel împelițat de dihor o să ne mănînce toate rațele. BUJOR, S. 30. Da cată-ți de drum, omule! ALECSANDRI, T. I 263. ◊ Expr. Om bun (sau oameni buni) = persoană de treabă, cinstită. Oameni buni, eu de la om la om vă cunosc pe fiecare în parte. CAMIL PETRESCU, O. II 322. Oameni buni, eu sînt Petru Rareș. DELAVRANCEA, O. II 264. Așa ar trebui să urmez, om bun, zise fiul craiului. CREANGĂ, P. 202. – Formă gramaticală: voc. (numai cu determinări) om.

LITERATURĂ. Subst. Literatură, arta cuvîntului, litere. Literatură populară, folclor, literatură orală, literatură anonimă; literatură scrisă, literatură cultă. Literatură beletristică, literatură artistică, beletristică. Literatură națională; literatură străină; literatură universală. Literatură veche; literatură antică; literatură clasică; literatură premodernă; literatură modernă; literatură contemporană. Literatură religioasă; literatură laică. Literatură științifico-fantastică; literatură didactică. Literatură pentru copii. Literatură epică; literatură lirică, lirică; literatură dramatică, dramaturgie, teatru. Proză; gen epic; poezie, gen liric; gen dramatic. Operă literară. Roman, povestire, nuvelă, nuveletă (rar), schiță; poveste; basm; snoavă. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.), vers; poem, epopee, epos (livr.). Piesă, piesetă, scenetă; dramă; tragedie; tragicomedie, melodramă; comedie, comedioară (dim., depr.). Gen satiric; satiră; parodie. Teorie literară, teoria literaturii; critică literară, critică; istorie literară; estetică literară. Publicistică, ziaristică, jurnalistică, presă. Stilistică literară; poetică; retorică. Textologie. Bibliografie. Literat, om de litere, literator (înv.); scriitor, poet; prozator, romancier; povestitor; narator; nuvelist; dramaturg; scenarist; publicist, ziarist, jurnalist; redactor. Adj. Literar, artistic, beletristic, poetic; literaturizat, poetizat; epic; prozaic; romanesc; nuvelistic; liric; dramatic; tragic; melodramatic; satiric, comic, grotesc; publicistic, ziaristic, jurnalistic; stilistic; retoric. Vb. A literariza, a literaturiza; a poetiza; a crea, a scrie, a compune, a redacta. V. artă, artist, autor, cîntăreț, curente literare, dramaturgie, folclor, poezie, proză, teatru.

codiță sf [At: CUV. D. BĂTR. I, 195/16 / Pl: ~țe / E: coadă + -iță] 1-2 (Șhp) Coadă (1) (mică) Si: codișcă (1-2), codișoară (1-2), coduță (1-2). 3 Semn grafic care intră în alcătuirea unor litere. 4 (Fig) Om lipsit de caracter și de personalitate, care servește ca unealtă cuiva Si: (rar) codoș², acolit, cirac. 5 (D. o știre, un zvon) Exagerare. 6 (Îe) Cel cu ~ Dracul. 7 (Îs) ~ de vită Vită slabă. 8 (Bot; reg; îc) ~ța-mielului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 9 (Bot; reg; îc) ~ța-păunului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 10 (La plante) Coadă (63). 11 (La obiecte și instrumente) Coadă (63). 12 Anexă (fără valoare) Si: apendice. 13 (Spc) Sedilă Cf coadă. 14 (Fig; fam) Copil mic care se ține de fusta mamei. 15 (Înv; îe) A afla o ~ cuiva A-i găsi cusururi.

liceu sn [At: GOLESCU, E. 15/1 / V: (îvr) licheon (A: nct), (îvr) licheu, lichiu, lițăum, lițeu, lițeum / Pl: ~ee și (reg) ~eauă / E: lat lyceum, lycium, ger Lyzeum, ngr λυκεῖον^[1], fr lycée] 1 Grădină ateniană în care Aristotel își expunea doctrina filozofică. 2 (Pex) Școală filozofică peripatetică. 3 (Îvr) Loc de întâlnire a oamenilor de litere. 4 (Îvr) Loc de instruire în filozofie, arte, științe etc. 5 Instituție de învățământ mediu Si: colegiu. 6 Clădire în care își are sediul un liceu (5). 7 Studiu într-un liceu (5). 8 (Trs) An de studiu într-un liceu (5). 9 (Trs) Clasă de liceu (5). corectat(ă)

livresc, ~ă a [At: IBRĂILEANU, S. 205 / Pl: ~ești / E: fr livresque] 1 (D. opere, forme, atitudini etc. literare) Întemeiat numai pe informația din cărți. 2 (Rar; d. oameni de litere) Care își fundamentează activitatea pe experiență pur literară, fără legătură cu viața concretă, cu observația directă. 3 (D. cuvinte, expresii, forme gramaticale, stil) Care se folosește numai în cărți și în limbajul oamenilor culți. 4 (Nob; d. o limbă) Care este învățată exclusiv din cărți.

MĂGULIRE s. f. Faptul de a (se) m ă g u l i. 1. Lingușire ; amăgire, ademenire. M-am făcut surdu la măgulirea cea înșălătoare a lumii (a. 1 750). GCR II, 49/6. Departe de la el era toată măgulirea (cca 1 770). ARHIVA R. I, 55/24. Deșerte-s măgulirile Ce trec preste pămînt, Ca o săgeată repede Pe aripe de vînt! ASACHI, S. L. I, 96. 2. Cuvînt, faptă măgulitoare (2); laudă, compliment. Cf. m ă g u l i (2). Îmi ziceți o măgulire care atinge pe tot celălalt neam al muierilor. KOTZEBUE, U. 18^v/10. Spui că inima mea nu poate să ierte măgulirea ce faci altia. PR. DRAM. 350. De măgulirile lingușiei dreptul simț se întunecă. NEGRUZZI, S. I, 314, cf. 20. Nu mă amăgesc însumi cu deșerte și pretențioase măguliri. ODOBESCU, S. III, 511. Ca om de litere și publicist trecut de vîrsta tinereții, mărturisesc drept că am ajuns foarte simțitor la măguliri. CARAGIALE, O. VII, 363. 3. Satisfacție, mulțumire. Deși sarcina unui scriitor este foarte grea. . . ai cel puțin măgulirea de a vedea venindu-ți în ajutor bărbați de litere distinși. MACEDONSKI, O. IV, 89. – Pl.: măguliri. – V. măguli.

Aurea mediocritas (lat. „Mediocritate aurită”), două cuvinte desprinse dintr-o odă (II,10,5) a lui Horațiu. „Acest frumos vers – a spus Voltaire – îl știe orice om de litere pe dinafară”. Oda lui Horațiu cîntă avantajele unui trai modest, departe de splendorile măririlor și ale vieții zgomotoase. De aceea, deși traduse exact cuvintele înseamnă „mediocritate aurită”, e bine să se știe că nu este vorba de mediocritate, în înțelesul comun al cuvîntului, ci de o stare mijlocie, pe care poetul, la vremea aceea, o socotea o chezășie a liniștii sufletești și o cale spre fericire, motiv pentru care o și numește poetic „aurea” – aurită. De altfel, în limba latină, mediocritas înseamnă în primul rînd: moderație, măsură, cale de mijloc. Expresia, mai totdeauna citată în latinește, a căpătat însă cu timpul un sens peiorativ. LIT.

terția (corp de literă) (desp. -ți-a) s. f.

MÉRIT s. n. Calitate, însușire (deosebită), care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată. V. v a l o a r e, v i r t u t e. Acuma tu mîi numa prin bordeie, La neamuri, de noi, varvare chiemate: Meriturile a căror nu să încheie în nește hîrtii cu slove aurate. BUDAI-DELEANU, T. V. 67. Meritele le răsplăteaște. TEODOROVICI, M. 50/15. Diplomele ceale vechi de împărați și crai pentru deschilinite merituri supușilor date. id. I. 28/19, cf. VÎRNAV, L. 137^v/20 Au primit ordinul, sf[î]ntului Aleksandru Nevski clasul I pentru meritul vrednicilor slujbe ce au arătat. AR (1829), 49¹/18. Măsura ci[n]sti[i] este meritul persoanii, iar nu al nașterii. CR (1 829), 6²/18. Opera își are în sine de la autor meritele sau defectele sale. HELIADE, O. II, 121. Ca să cunoască cineva meritul unei mume de familie. . . îndestul este să între în casa ei. MARCOVICI, D. 108/15, cf. id. R. 31/3. Meritul traducătorilor buni este mare. FL (1 838), 5²/27. Cerc să cînt ș-al vostru merit în toscană armonie. ASACHI, S. L. I, 149. Fură omorîți atunci. . . Ion Beldi . . . și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiele lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Vro laudă d-aude, cîrtește și se miră Cum oamenii orbește un merit așa mic. NEGEUZZI, S. II, 211. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. FILIMON, O. I, 308, cf. 119. A îngenunchia, a robi, a înjosi, a ucide patria sa, este trădare; a se sacrifica pentru dînsa, iată meritul. BOLINTINEANU, O. 313. Meritul autorilor de cari ne ocupăm. MAIORESCU, CR. I, 342, cf. MACEDONSKI, O. IV, 73. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III, 62. În crearea femeilor, meritul este mai cu seamă evocarea feminității lor. IBRĂILEANU, S. L. 36, Cf. id. SP. CR. 51, SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 563. Meritul esențial al cărții e însă acela de a fi creat o frescă vastă și plină de culoare a vieții. V. ROM. martie 1954, 267. ◊ Fig. Meritul adevărat este întotdeauna modest. CARAGIALE, O. IV, 219. ◊ L o c. a d j. Cu merite (sau merit) sau de merit = meritos. Niciodată nu se va lipi de inima unui om cu merit. MN (1 836), 54²/29. Slujbele să fie ocupate numai de oameni cu merit (a. 1 848). URICARIUL, X, 19. (În sintagma) Diplomă de merit = diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. ◊ L o c. a d v. Pe merit = pe bună dreptate, in mod îndreptățit, justificat. Oamenii de litere și de artă au izbutit să creeze în ultimii ani opere care și-au cîștigat pe merit dragostea poporului. GHEORGHIU-DEJ, R. 156. - Pl.: merite și (învechit) merituri. – Și: (învechit) méritum s. n. F. DUM. i, 46¹/20. – Din fr. mérite. – Meritum: din lat. meritum.

egipțiană (literă) (desp. -ți-a-) s. f., g.-d. art. egipțienei (desp. -ți-e-); pl. egipțiene

Genus irritabile vatum (lat. „Neamul iritabil al poeților”) – Prin această expresie din Epistolele lui Horațiu (II, 2, 102), marele poet latin caracteriza susceptibilitatea confraților săi de breaslă. Ascuțișul versului e de multe ori folosit spre a înțepa ușurința cu care oamenii de litere în genere se supără, atunci cînd sînt atacate operele lor. Boileau, severul critic francez, care în Satire i-a împuns pe mulți cu vîrful penei sale, scria într-o prefață: „Cînd am dat pentru întîiași dată satirele mele la lumina zilei, mă pregătisem de tărăboiul pe care tipărirea lor îl va face în Parnas. Știam că neamul poeților, și mai cu seamă al poeților proști, e un neam înverșunat care ia ușor foc”. De obicei, în vorbire mai ales, nu se folosesc decît primele două cuvinte: Genus irritabile, arhisuficiente ca să se știe și la cine și la ce ne referim. În volumul de Amintiri, Lucia Sturdza Bulandra, vorbind despre felul cum era numit altădată un director de teatru, se întreabă: „Pe baza căror contingențe cu teatrul se făcuse desemnarea acestuia în fruntea unei instituții cu un caracter atît de specific? Cunoștea el actorul, acest irritabile genus?” (pag. 32). LIT.

Mecena (E un Mecena) – Numele acesta face și el parte din categoria numelor proprii care au ajuns substantive comune. E sinonim cu protector al artelor, susținător al artiștilor, fiindcă la Roma – pe vremea împăratului August – a existat un înalt dregător, Caius Cilnius Maecenas care, posesor al unor imense averi, își ținea palatele și grădinile deschise oamenilor de litere și artă, oferindu-le ospețe și ajutoare bănești. Horațiu dedicîndu-i Odele, iar Vergiliu Georgicele, i-au făcut numele celebru. Timpul a îndeplinit restul, în sensul că a transformat acest nume, Mecena, într-un titlu de cinste conferit cîte unui suveran, ori unui om bogat care, dornic de răsunet, lua un artist sub aripa sa ocrotitoare sau organiza reuniuni artistice. Din aceeași sursă derivă și cuvîntul mecenat = titlu sau faptă de Mecena. IST.

Un sot savant est plus sot qu’un sot ignorant (fr. „Un prost învățat e mai prost decît un prost ignorant”) – Molière, Femeile savante, act. IV, sc. 3. Omul de litere Trisotin (nume compus dinadins din Tri și sot, adică de trei ori prost) susține că ignoranța este pricina neghiobiei. Clitandru îi răspunde: V-ați înșelat, căci lucrul e cunoscut de mult: Un prost savant mai prost e decît un prost incult. Se citează la adresa proștilor îngîmfați, care își dau ifose de savanți, numai pentru că au o diplomă în buzunar. Vezi și: Better a witty fool… LIT.

literat, -ă s.m., s.f., adj. 1 s.m., s.f. (lit.) om de litere, scriitor, <rar> beletrist, <înv.> literator, lucrător cu pana, lucrător în condei, <latin.; înv.> scriptor, <deprec.> condeier, <fig.> pană. Critica îl consideră un literat rafinat. 2 adj. (livr.; despre oameni) v. Citit². Cult². Cultivat. Deștept. Educat. Instruit. Învățat². Școlit.

literat'or, -oare s.m., s.f. (lit.; înv.) v. Literat. Om de litere. Scriitor.

lucrăt'or, -oare s.m., s.f., s.n., adj. I 1 s.m., s.f. muncitor, <livr.> artefice, <înv.> robotnic, uvrier. Are lucrători buni în firma sa de construcții. 2 s.m. (adm.) lucrător al statului = funcționar, slujbaș, <astăzi rar> amploiat, <înv. și reg.> tist, <înv.> mădular, oficial, <înv.; peior.> clănțău, <deprec.> scârțâitor. Adesea, lucrătorii statului din administrație nu sunt binevoitori cu publicul; 3 s.m. (agric.) lucrător agricol = lucrător al pământului = lucrător de câmp = lucrător de ogoare = lucrător de pământ = agrarian, agricultor, plugar, <înv.> lucrător la câmp, lucrător la pământ. Cea mai mare nenorocire pentru lucrătorii agricoli este seceta; (înv.) lucrător la câmp = lucrător la pământ v. Agrarian. Agricultor. Lucrător agricol. Lucrător al pământului. Lucrător de câmp. Lucrător de ogoare. Lucrător de pământ. Plugar. 4 s.m. (mar.; rar) lucrător pe mare v. Marinar. Matelot. Matroz. Vaporean; (reg.) lucrător de vapor = (art.) lucrătorul haieului v. Marinar. Matelot. Matroz. Vaporean. 5 s.m. (relig.; înv. și pop.) lucrător al viei Domnului = lucrător al viei lui Hristos = lucrător în via Domnului v. Pastor. Părinte. Preot. Sacerdot. 6 s.m. (reg.) lucrător cu brațele = lucrător cu mâinile = lucrător cu sloboda = lucrător cu ziua = lucrător de zi v. a Pălmaș; b Diurnist. Ziler. 7 s.m. (înv.; lit.) lucrător cu pana = lucrător în condei v. Literat. Om de litere. Scriitor. II adj. 1 (despre intervale de timp) <înv.> prost. În zilele lucrătoare nu are timp de vizite. 2 (rar, despre oameni) v. Activ. Harnic. Industrios. Laborios. Muncitor. Neobosit. Neostenit. Sârguincios. Sârguitor. Silitor. Străduitor. Vrednic. Zelos. 3 (înv.; mai ales despre oameni) v. Activ. Dinamic. Energic. 4 (înv.; despre plante, culturi etc.) v. Productiv. Roditor. 5 (înv.) v. Amplificat. Crescut². Dezvoltat. Extins. Îmbogățit. Lărgit. Mărit³. III (reg.) 1 s.f., s.n. v. Atelier. 2 s.f. v. Fierărie¹. 3 s.f. (ferov.) v. Locomotivă. Mașină. IV s.f. (gram.; înv.) v. Acuzativ. Caz acuzativ.

CAPOT¹ adj. invar. (Învechit, în limbajul jucătorilor de cărți; numai în expr.) A face (pe cineva) sau a fi capot = a nu lăsa pe ceilalți jucători (sau a nu fi lăsat) să facă nici un joc, a-l face (sau a fi) marț; p. ext. a cîștiga un mare avantaj asupra cuiva, a-l face praf, a-l da gata. N-ai prins nici o carte și ești capot. HOGAȘ, DR. 220. Să vă fac eu o suplică cu litere latine și veți vedea cum voi face capot pre ministru cu tot departamentul său. NEGRUZZI, S. I 281.

popesc, ~ească a [At: ANON. CAR. / Pl: ~ești / E: popă¹ + -esc] 1 (Pfm) Preoțesc. 2 (Îrg; îs) Literă (sau slovă) ~ească Literă chirilică. 3 (D. oameni) Din neam de preot. 4 (D. voce) Cu timbru nazal ușor cântat, specific preoților. 5 (Lpl; îs) Bureți ~ești Ciuperca toxică Boletus calopus Si: (reg) bureți grași, ghebe, hribi. 6 (Reg; îs) Măr¹ ~ Specie de măr foarte roditor. 7 (Reg; îs) Măr² ~ Fructul de măr¹ popesc (6). 8 (Reg; îs) Măr¹ ~ de Cisnădie Specie de măr¹ popesc (6) cultivat în sud-estul Transilvaniei. 9 (Reg; îas) Măr² ~ Fruct de măr¹ popesc (8) de Cisnădie. 10 (Reg; îs) Pară ~ească Specie de pere dulci și cu coaja galbenă. 11 (Reg; îs) Prună (sau poamă) ~ească Specie de prune mari și cu coaja alburie. 12 (Pan; irn) Extrem de mare¹. 13 (Pan; irn) Extrem de bogat. 14 (Pan; irn) Extrem de intens.

MIC, -Ă adj. (În opoziție cu m a r e) I. (Indică dimensiunea) 1. Care este sub dimensiunile mijlocii obișnuite; de dimensiuni sau de proporții reduse (considerate în mod absolut sau prin comparație). Căzu o piatră den ceriu. Mică era și în vedeare. Însă nime nu o putea rădica (a. 1 550-1 600). GCR I, 8/9. Adecă corabiia cît fiind și de iote vîntu o adăpostim, întorcîndu-se cu mică cîrmiță (a. 1 569-1 575). id. ib. *9/33. Domnul. . . și de ceale păsări mici grijaște-se. CORESI, EV. 220, cf. id. TETR. 30. Grăunțul de muștariu carele cîndu-l samănă în pămînt mai mic iaste de toate semințele care-s în pămînt. N. TEST. (1 648), 45^T/21. Mici bucățeale să fiu demicat. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 109^v/9. Acestu Bertold era într-acest chip: mic la obraz, căpăținos, gogonețu ca o bășică, frunte zgîrcită (a. 1 779). GCR II,118/23. Adă-mi aice hărțile cele mici. DRĂGHICI, R. 18/10, cf. CONACHI, P. 261. Ca voi mici lăcrămioare N-are-n lume nici o floare Miros dulce. ALECSANDRI, P. I, 122. S-ascult de glasul gurii mici. EMINESCU, O. I, 191, cf. 132. Avea. . . niște ochi mici și cenușii, hogaș. DR. II, 120. Ochii ei mici nu părăseau o clipă pe nevasta lui Lipan. SADOVEANU, B. 53. Tunuri mari și tunuri mici, La tot tunul cinci voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 321. Mîndra mea cu ochii mici Mă face să vin pe-aici. ȘEZ. I, 267. Ușa mică. ALR I 657/805, cf. 1372/305, 1826/896, ALR II/I h 269, II/I MN 149, 3 932/791, ALR II 6 446/346. Buturuga mică răstoarnă carul mare. ZANNE, P. I, 128, cf. 100, 173. Aluatul mic într-o covată toată frămîntătura o dospește. id. ib. III, 439, cf. 492, VI, 513. Acul este mic, dar scumpe haine coase. id. ib. V, 1. (Substantivat) Răsar maică două steli. . . Cea mai mari tot plîngea, Cea mai nică așa dzicea. MAT. FOLK. 1 317. ◊ (Învechit) Lume (sau lumea cea) mică= microcosm. Den patru iar(ă)ș materii aseamene stihiilor să face și lumea cea mică, omul (a. 1 683). GCR I, 260/14. Literă mică = minusculă. Degetul (cel) mic = degetul cel mai scurt și mai subțire. Și tremeate Lazar să-și ude cel deaget mai mic într-apă. CORESI, ap. GCR I, 31/1. Degetul mînii drepte au pus mai întâi pe închietura degetului mic. DRĂGHICI, R. 55/17. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic. EMINESCU, O. I, 79, cf. ALR II 2 188/537, 575, 723. (E x p r.) A avea (pe cineva) la degetul (cel) mic = a) a dispune de cineva cum vrei; b) a fi cu mult superior altuia. A avea (sau a fi ceva) în degetul (cel) mic = a cunoaște (ceva) temeinic, cu de-amănuntul. Uscățiv, așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I, 132. (Neobișnuit) A lăsa (pe cineva) la degetul cel mic = a întrece (pe cineva) ca valoare, cunoștințe etc. Minerva, zeița înțelepciunii, vorbi și ea despre a ei falnică înfățișare, cu niște graiuri ce-ar fi lăsat la degetul cel mic pe cea mai limbută teleloaică. ISPIRESCU, U. 8. (Mai ales în construcții negative) A pune (pe cineva) la degetul cel mic sau a schimba (pe cineva) cu degetul cel mic = a disprețui (pe cineva). Cf. ZANNE, P. II, 108, 109. (Substantivat, în l o c. a d v.) În mic = pe scară redusă, fără amploare; după un plan restrîns. Aceste cercări făcute în mic nu ar ținea multă cheltuială. I. IONESCU, C. 171/24. ◊ E x p r. (A fi) mic Ia os = (despre oameni, în opoziție cu c i o l ă n o s) (a fi) de constituție delicată. Slăbuț, timid, mic la os, cam deșirat la trup, cu pielea străvezie, ochii lui spălăciți și visători spuneau singuri cît de greu va putea s-o ducă băiatul acesta în lupta pentru pîine. BASSARABESCU, S. N. 26. A face ochii mici = a) se spune despre un om obosit (care este pe punctul de a adormi). Cf. ZANNE, P. II, 364; b) se spune despre un om care se preface că nu vede. id. ib. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de animal sau de plantă, indică specii sau varietăți ale acestora) Urzică mică. ALR I 1 945/677. Sturz mic. ALR II 6217/2. Privighetoare mică. ib. Gîndac mic. ib. 6 573/836. Cărăbuș mic. ib. 6 573/414. Tîrfoi d-ăl mic. ALR SN III h 658/2. ♦ (Despre nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici (I 1) sau foarte mici; fin. Făină mică. ALR I 1 372/28, cf. 223, 265, 363, 370. ♦ (Despre mers) Cu pași mici (I 1) (și grăbiți). A trecut pe subt poarta de triumf, în trapul mic al cailor, un lung alai de trompete. CAMIL PETRESCU, O. II, 354. 2. (Despre terenuri, teritorii, așezări omenești etc.; în opoziție cu î n t i n s, v a s t) Care ocupă o suprafață redusă; puțin întins, redus. Pomeniiu-te din pămîntul Iordanului. . . de păduri mici. PSALT. 80. De să va afla unul. . . să fie luat mai mic pămînt și mai prost, acolia să să socotească. PRAV. 2, cf. N. COSTIN, ap. GCR II, 13/16. Satu-n vale pe-o colină Mic și vesel. COȘBUC, F. 124. Spărtura pînă e mică trebuie cîrpită. ZANNE, P. III, 376. Sătul mic și rotocol, îi dau și curînd ocol, se spune despre bețivi, id. ib. VI, 301. ◊ (Intervine și ideea de importanță redusă) Oraș mic, cu o cetate. GOLESCU, Î. 7. Românii. . . întemeiară deosebite staluri mici. BĂLCESCU, M. V. 7. ◊ (După nume proprii servește la formarea unor toponimice, indicînd, adesea, și vechimea, posterioară toponimicelor compuse cu mare) Mearseră în Asiia Mică. DOSOFTEI, V. S. septembrie 6^v/32. Numai pe Tîrnava Mică Am o mândră ibovnică. JARNIK-BÎRSEANU, D. 23. Diviciorii Mici. Hálînga Mică. 3. (Despre încăperi, recipiente etc., în opoziție cu î n c ă p ă t o r, c u p r i n z ă t o r, s p a ț i o s) (Prea) puțin încăpător, puțin spațios, cu volum redus. Că nu se putea ascunde lumina ceaia marea a înțeleptului soarelui derept, întru o casă mică. CORESI, EV. 57. Ceia ce vor avea mierță sau veadre sau alte măsuri. . . mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac. . . să-i ciarte cu bătaie. PRAV. 17. „Puiul”, cea mai mică barcă a vaporului, era legată la scară. BART, E. 184. În butilce mice, vinul cel mai bun (= și cei modești pot realiza lucruri mari). ZANNE, P. IV, 187. ◊ Casa (cea) mică v. c a s ă. 4. (În opoziție cu l u n g) Scurt. Creion mic. (Regional) Pieptene mic = pieptene cu dinții scurți și deși; pieptene des. Cf. ALR II/I 3 394/ 284, 762, 833. ♦ (Substantivat, m.) Fel de mîncare din carne de vacă tocată, condimentată și friptă pe grătar în bucăți de forma unor cîrnăciori; mititel. Mîncă însă totul, toți micii și toată pîinea. PREDA, R. 90. 5. (În opoziție cu î n a l t) Care nu atinge înălțimea normală, mijlocié; scurt, mărunt, scund; necrescut. Zachei. . . se nevoiia și jăluiia să vază pre el cine iaste, și nu-l putea vedea de mulțimea nărodului și derept crescutul său, că era mic. CORESI, EV. 450. Nu pute în grabă încăleca Ștefan Vodă, fiind om mic. NECULCE, L. 10. Văzîndu-mă așa mic și ovilit, mi-au pus numele Tăndalâ. NEGRUZZI, S. I, 247. Ș-acolo sub fagii mici Sînt morminte de voinici. JARNIK-BÎRSEANU, D. 314, cf. 76, 175. Mic la stat, Mare la sfat. ZANNE, P. II, 435, cf. ALR I/I h 61, ALRM I/II h 95. Îi mic de trup. ALR II 3185/551, cf. 3 185/876. ◊ (Întărit prin repetiție) O văzu spăimîntată. . . cu buzele tremurînd, cu umerii ghemuiți, cu picioarele goale, așa de micâ-mică și de dezarmată. TEODOREANU, M. II, 19. 6. (Despre ape, gropi, prăpăstii etc. în opoziție cu a d î n c) Care are adîncime (și lățime) redusă. Mă scăldam în gîrlă, eram tocmai la apa mică. DELAVRANCEA, ap. TDRG.7. (În opoziție cu lat) Îngust. Pălărie neagră cu marginile foarte mici. CHEST. V 165/86. 8. (în opoziție cu gros) Subțire. Ea zîmbind își mișcă dulce a ei buze mici. EMINESCU, O. I, 79. ◊ (Regional) Untură mică = slănină. Cf. ALR I 749/283. II. (Despre ființe) În vîrstă fragedă, abia născut; (în opoziție cu m a t u r, v î r s t n i c) tînăr, nevîrstnic. Mance, carele apleacă prunci mici. PRAV. 99. Mic să cheamă pănă în 25 de ani și de acolia înainte să cheamă mare. ib. 258. Pruncii lor cei mici. DOSOFTEI, PS. 48/16. Văzui astă noapte un vis unde-mi aduse Apolon Dumnezeu un cocon mic (a. 1799). GCR II, 166/27. Cînd era mică a căzut din scrînciob. NEGRUZZI, S. 59. O vulpe de ani mică, însă de minte mare. ALEXANDRESCU, ap. HELIADE, O. II, 109. De la o boală ce-am avut cînd eram mic, mi-au schimbat numele din Stan în Ipate. CREANGĂ, P. 149. Eram mic cînd mă lua Ștefan cel Mare în desaga de la oblîncul șeii. DELAVRANCEA, O. II, 246. M-am gîndit la mine, la mine cînd eram mic. SAHIA, N. 32. Secretarul raionului îl cunoștea de cînd era mic. PREDA, D. 104. Cîtu-i copila de mică, Bate-o ș-o pune la furcă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 389. Se ține după. . . ca dracul după copil mic, se spune despre pisălogi. ZANNE, P. VI, 612, cf. II, 73. ◊ (P. e x t., determină termeni ca „vîrstă”, „copilărie” sau echivalente ale acestora) El în vrîstă mică și-a pierdut părinții. VĂCĂRESCUL, IST. 247. Întîmplîndu-se să. . . fie fiul. . . în mică copilărie. PRAVILA (1814), 142/11. El din mica copilărie au fost dat cătră aceste,. DRĂGHICI, R. 73/23. Din copilâria-ți mică Crești ca scumpă floricică. VĂCĂRESCUL, P. 550/1. Mă cunoaște din mica mea pruncie. ALEXANDRESCU, O. i,I 157. Din mica copilărie a lui. ALR II 3177/605. ♦ (De obicei la comparativ sau la superlativul relativ) Mai (sau cel mai) tînăr; s p e c. care este cel mai tînăr dintre mai mulți frați, considerat în raport cu aceștia. V. m e z i n (1). Mic era întru frații miei și mai tîrăru întru casa tatălui mieu. PSALT. 309. Adună tot cel fecior mic și se duse întru o parte. CORESI, EV. 20, cf. 23, 25. Căzu soartea spre fiiul ei cel mai mic (a. 1600-1625). GCR I, 66/40. Au rădicat pă feciorul cel mai mic. . . domn în locul tătîni-său. IST. Ț. R. 50. Fiul craiului, cel mai mic. . ., iese afară în grădină. CREANGĂ, P. 189. Se și însoți cu fata cea mai mică. ISPIRESCU, L. 8. Fratele cel mai mic. JARNIK-BÎRSEANU, D. 310. ◊ (Substantivat) Orice s-ar zice, fiu îi era și ăl mic. ISPIRESCU, L. 37. Cele două mari Ce-s surori primari, Cînd fu de cu seară Către cas' plecară Pe mica o lăsa. MARIAN, INS. 342. Te plîng surorili Pe toati cărărili Și te plîngi cea mai ńică. MAT. FOLK. 1 318, cf. ALRM I/II h 225, ALRM II/I h 187. ♦ (Substantivat) Copil; tînăr. Giudețul iaste datoriu să micșureadze certaria celui mic, cînd va greși. PRAV. 261. Emisiune pentru cei mici. SCÎNTEIA, 1951, nr. 1954, cf. ALRM I/II h 259. ◊ E x p r. De mic = de copil, din fragedă vîrstă; de micuț. Aceasta de mică fusease măiestrie drăcească. DOSOFTEI, V. S. octombrie 55^r/13, cf. noiembrie 113^v/35, MINEIUL (1 776), 45^r2/6. Că de mic am pribejit, Tot în streini am trăit (a. 1 820). GCR II, 233/23. Stările avute și-au crescut copiii prin profesorii străini. . . trimițîndu-i apoi de mici în străinătate. HELIADE, O. II, 43, cf. 76. Robinson, precum știți, de mic au luat re creștere. DRĂGHICI, R. 72/28, cf. 30/11. În amar trăind de mică, Ochi-mi plîng, sufletu-mi geme. ALECSANDRI, P. I, 16. Crescînd în mînăstire de mici, nu vor să mai trăiască în lume. BOLINTINEANU, O. 320. Încă de mic Te cunoșteam pe tine. EMINESCU, O. I, 175. O ocrotea fiindcă o crescuse de mică. BRĂESCU, A. 23. De mic îi tot dedea Ajutor bun de putere Și cuvînt de mîngîiere. ALECSANDRI, P. P. 196. Pentru ca omul să aibă un suflet bun, trebuie deprins de mic a lucra fapte bune. ȘEZ. III, 237. Copilul ca copaciul, cînd de mic se strîmbă, anevoie se mai îndrepteazâ. ZANNE, P. II, 73. ♦ (Familiar, la vocativ) Termen dezmierdător sau ironic cu care se adresează cineva unui bărbat. Ei, dar știi că ești îndrăzneț de tot, micule? REBREANU, I. 105. Nu! hotârît, nu dansez! decise Ioanide cu o seriozitate comică. – Micule, nu rîde de mine! CĂLINESCU, S. 791, cf. 605. ♦ (Substantivat, în corelație cu mare, adesea în expresii) Toți, toate, toată lumea. Mărrturisescu micilor și marilor. . . de cealea ce prorocii dziseră. COD. VOR. 80/12. Blagoslovit-au temuții de Domnul" mici cu mari. PSALT. 244. Aceastea stau mărturie micilor și marilor. CORESI, L. 129/3. Și le sparse cetățile și le arse casele și-i junghea de în mic până în mare. MOXA , 361/22. Le-am scos afară la lumină, ca să le înțeleagă și mici și mari (a. 1 642). GCR I, 94/22. Nu faceți fățărie la giudeațe, nici giudecați pre voia a mare sau a mic. EUSTRATiE, PRAV. 10/3. Stau mărturisind aceastea a mic și amare. N. TEST. (1648), 169^v/34. Să strînsease ca albinele, cu mici, cu mare, de plîngea pre iubitul păstoriu. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 157^v/20. Sf[în]ta scriptură cunoscută să face și la mari și la mici. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Mergea de săruta mîna domnului de la mare pînă la cel mai mic. IST. Ț. R. 8 .Au poftit pe toată boierimea. . . de la mic pîn' la mare. NECULCE, L. 69. Cu mic cu mare, țara era în arme toată. HELIADE, O. I, 222. Mari și mici să îmbulzea. PANN, E. II, 69/3. Ordonă să se ridice îndată mic și mare. . ., ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I, 108. Atunci mulțimea, cu mic, cu mare. . . strigară într-un grai. ISPIRESCU, L. 40. Mă înjosiră, mă loviră, Cu mici, cu mari mă răstigniră. MACEDONSKI, O. I, 38. Dl. subprefect. . . a lăsat poruncă să scoatem lumea. . . cu mic cu mare. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 147. Să iasă. . . Frică înfricoșată, Spaimă înspăimîntată. . . Afară le-am dat, Peste mic – mare le-am aruncat. PAMFILE, B. 43. Bețivul, de mic și mare, în sat E cu degetul arătat. ZANNE, P. III, 473, cf. 93, IV, 92. III. (Indică sau sugerează durata) Care durează puțin; scurt. Într-acea mică dată, în clipala ochiului vădzu pruncul naintea sa. DOSOFTEI, V. S. decembrie 237^v/12. S-au dus. . . nu departe de cetate ca la un ceas mic. DIONISIE, C. 185. Nevoia însă atîta l-au silit. . . să facă. . . o mică călătorie. DRĂGHICI, R. 57/10. Pacea se așăzâ în țară pentru o mică vreme. ARHIVA, R. I, 117/11. Iară noi? noi, epigonii?. . . Simțiri reci, harfe zdrobite. Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. I, 35. Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face; Da pentru care-i urîtă Una mică-mi pare multă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 11, cf. 130, 213. Primăvara-i noaptea mică. HODOȘ, P. P. 54. Cini ari ibovnică Mult îi pari noaptea mică. MAT. FOLK. 1379. IV. (Arată cantitatea) 1. (În opoziție cu m u l t, a b u n d e n t) Puțin, redus, limitat. 2. (Despre numere, despre valori care pot fi exprimate numeric) Redus (ca număr, ca proporții); puțin numeros. Să fie dzilele lui mici. PSALT. 235. Toate aceastea nu cu mici sau cu puține cheltuiale. . . s-au tipărit și s-au făcut (a. 1691). GCR I, 290/23. Nu te bucura la câștiguri mici, pentru că, cu un rac, tot sărac. NEGRUZZI, S. I, 249. Eroul nostru vedea o națiune mare zbuciumîndu-se sub apăsarea unei clase mice. HASDEU, I. V. 35. Acest popor mic. . . de-a lungul străvechii sale istorii a arătat lumii întregi că nu-și pleacă capul în fața nici unui asupritor. CONTEMP. 1953, nr. 373, 6/2. Calorie mică = cantitate de căldură necesară pentru ridicarea temperaturii unui gram de apă cu 1°C. Cf. MACAROVICI, CHIM. CANT. 132. ♦ (Despre prețuri, în opoziție cu r i d i c a t) Scăzut. Y. (În opoziție cu p u t e r n i c, t a r e, i n t e n s, indică intensitatea) Puțin intens; slab, scăzut, redus. a) (Despre lumină, stări termice, curenți de aer etc.) Și făcu Dumnezeu doao lumini. . . și lumina mai mică să slujească nopției. PALIA (1 581), 15/7. Cea mai mică suflare ne doboară. MARCOVICI, C. 16/24. b) (Despre glas, voce, sunete, zgomote etc.) Cel mai mic sunet ce auzea îl înspăimînta. DRĂGHICI, R. 40/5, cf. 64/1. Începu cu vorbă mică Pentru băiatul să zică. . . Proverburile aceste. PANN, P. V. III, 47²/11. Din frunzișurile grele. . . Tot mai vin Glasuri mici de păsărele. TOPÎRCEANU, B. 39, cf. 5. Glasul Olguței era mic, dar pur. TEODOREANU, M. II, 142. Vocea ei mică, moale, de cristal lichid, îl fermecă. CSMIL PETRESCU, O. III, 83. Se auzeau zarurile cu zgomot mic. DEMETRIUS, A. 196. c)(Despre ritmul de mișcare sau de deplasare) Viteză mică. d) (Despre vînt, cutremure și alte fenomene naturale) Cutremur mic. e) (Despre sentimente, senzații etc.) Durere mică. Bucurie mică. VI. (Arată calitatea, valoarea; adesea precedă substantivul și poartă accentul în frază) 1. (În opoziție cu î n s e m n a t, i m p o r t a n t, p r i n c i p a l) Fără (prea) mare valoare, lipsit de importanță; neimportant, nesemnificativ. De amu aceale multe și nevindecate boale plecară-se ție, domn a toate cu cît mai vîrtos aceștii neșchită și mai mică? CORESI, EV. 227, cf. 239. Folosul acestor mici învățături adevărat puține sînt, iară așa iale sînt bune (a. 1642). GCR I, 94/8. După tocmala. . . mării sale domnului datu-s-au învățătură, și mie unui mai mic și nice de o treabă a măriii sale rob. EUSTRATiE, ap. GCR I, 119/21. Carele va găsi pre marginea unii ape. . . fiece lucru ver mare, ver mic.. . acesta de nu-l va mărturisi, nu va avea nice o certare. PRAV. 39. Cealealálte lucruri mici aduc folosințele. BIBLIA (1688), [prefață] 7/53. Cei doi bani mici ai văduvii (a. 1700). GCR I, 337/12. Să întoarce înapoi fără a zice cel mai mic cuvînt. BELDIMAN, N. P. I, 94/9. Toți preanumărații. . . nu se socotesc decît o mică soțietate făcătoare de bine. HELIADE, O. II, 12. Mijlocul lanțului celui nemărginit al ființelor care. . . se pogoară pînă la cea mai mică și proastă viețuitoare. MARCOVICI, C. 11/12. Să nu întîmpine acum atîte greutăți, pănă și cele mai mici. DRĂGHICI, R. 101/27, cf. 115/24. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, M. 4, cf. 5. Dacă pentru cel mai mic lucru ar fi să se tot mînie unii și alții. ALECSANDRI, T. I, 156. Vor căta vieții tale Să-i găsească pete multe, răutăți și mici scandale. EMINESCU, O. I, 134. Mi-a vorbit aseară De lucruri mici și fără importanță. MINULESCU, V. 143. Riscurile sint mici, în schimb perspectivele deschise sînt reale. CAMIL PETRESCU, O. III, 145. Dintr-o meserie cît de mică Dacă nu curge, tot pică (= omul care știe o meserie nu moare de foame). ZANNE, P. V, 408, cf. 475, III, 543, IV, 604. ◊ (Popular) Prînzul (cel) mic = prima masă, de dimineață, pe care o iau țăranii aflați la muncă, în cursul verii; timpul zilei cînd se ia această masă. Pe la prînzul cel mic cheamă pe mătușa Măriuca lui moș Andrei la noi. CREANGĂ, A. 60, cf. MARIAN, S. R. I, 107, DAMÉ, T.₂ 50, H II 262, V 394, VIII 22, 260, X 32, XII 173, XIII 116, XIV 307, 416, XV 100, xvi 117, 160, 238, 296, CHEST. VIII 2/9. (Regional) Masă mică = una dintre mesele de la nuntă la care se mănîncă, de obicei, numai pîine, sare și rachiu. MARIAN, NU. 368. (Regional) Cartea mică = abecedar. Cf. ALR II 3 744/29. ◊ E x p r. A se face sau a deveni (mai) mic = a deveni umil, timid. Devin tot mai mic față de dînsa. IBRĂILEANU, A. 101. A se lăsa mai mic = a) (învechit) a deveni mai modest, mai nepretențios. Să cade într-acel ceas ce au suduit să-și tocmească lucrul și să să lase mai mic, căindu-să ce au făcut. PRAV. MOLD. 125^r/5; b) a ceda. Cînd să va lăsa bărbatul mai mic și să va prinde cu chizeșie, cum nu-ș va face muierii nice o răutate și încă-i va face și zapis, atunce giudețul să i-o dea pre mînă. PRAV. 155. ◊ (Substantivat) Iară sîmbătă din al optul ceas să se oprească de toate lucrurile, de marile și de micile (a. 1 640). GCR I, 89/31. ♦ De gravitate redusă. Să cunoaște care-i sudalmă mare și mică. PRAV. 229. 2. (Despre oameni și manifestările lor, în opoziție cu nobil, generos) Lipsit de noblețe, de generozitate; meschin. Bine faci că nu te arăți mic la suflet. DRĂGHICI, R. 91/10, cf. 73/18, 156/11. Ura, interesul, pisma, toate patimile cele mici trăiesc încă. ARHIVA R. I, IV/3. Meschine interese ce-n mici inimi locuiesc. ALEXANDRESCU, M. 164, cf. 5. La niște astfel de oameni le zicem mișei ori mici la suflet. ISPIRESCU, U. 63. Oh! cît de mică, de stupidă, de stricată e lumea. GHEREA, ST. CR. I, 109, cf. ZANNE, P. II, 441. 3. (Despre mintea, inteligența oamenilor) Cu posibilități reduse; îngust, redus, prost. Suflet slab și minte mică. . . acest principe tîrîtor muri peste puțin timp în exil. HASDEU, V. 208. E mare și stogos Dar la minte mic și prost. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 180. 4. Care ocupă un loc inferior, modest într-o ierarhie. Întru această troiță nece urul nu iaste ... nece mai mare, nece mai mic. PSALT. 337, cf. 336. Și singuri văm sta înainte de ne văm judeca cu frică și cu cutremur. . . ori mare, ori mic, ori boiarin, ori slugă. CORESI, EV. 37, cf. 39, 41, VARLAAM, ap. GCR I, 104/13. Ștefan Vodă au strins boiarii și mari și mici. URECHE, ap. GCR I, 70/24. Vreun om di cești mai mici și proști. PRAV. MOLD. 159^r/7. Iară de vreame ce acesta, ce va grăi acest cuvînt, iaste mai mic decît acela ce aude acesta cuvînt, atunce să va certa ca un suduitoriu. PRAV. 227, cf. 271. Dară cine ar zminti pre unul de acești mici. . . să să îneace într-adîncul mării. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 127/14. Socotiți să nu obidiți pre vreunul dentru acești mici (a. 1 693). GCR I, 309/20. Trecut-au sol mic de la Ieși. NECULCE, L. 143. Om mic fiind și smerit. ANTIM, P. 4. Credința tuturor boierilor noștri a mari și a mici (a. 1 805). URICARIUL, XXV, 4. Braslele se alcătuiau de oarecare slujbași mai mici ai țării. BĂLCESCU, M. V. 10. Cine-i mic, vrea a fi mare. Căci domnia-i dulce pom, Care farmecă pe om ! ALECSANDRI, P. II, 107. Își luă ziua bună. . . de la toți boierii cei mari și cei mici. ISPIRESCU, L. 4. Modul de dezvoltare al industriilor mijlocii și mici. PETICĂ, O. 469. Și s-au stins și Hrîncu și Huru și Dajbog, cu toții, boieri mari și mici, bătrîni și tineri, pînă la unul. DELAVRANCEA, O. II, 14. Cîteva zeci de mici negustori au fugit. CAMIL PETRESCU, O. III, 202. Cînd mor oameni mai mici, Trag clopotul de calici. MARIAN, Î. 96. ◊ (Substantivat) Voru înviia morții. . . și micii și marii și derepții și păcătoșii (cca 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 454/29. Să nu se preaînalțe spre ceia mai micii și mai slabii. CORESI, EV. 93, cf. 41, 180. Și întru cei mai mici agiunge lumina. . . de lumineadză (a. 1 645). GCR I, 114/29. Cînd să va prileji cela ce fuge să fie om de gios și cela ce-l goneaște să fie boiarin, atunce poate să ucigâ boiarenul pre cel mai mic, ce fuge. PRAV. 124. Să va spînzura și boiarinul ca și cel mai prost: iară furcile boiarinului să fac mai înalte decît a celui mai mic. ib. 289, cf. 288. Cel mai mic s-au Bl[ago]s[lo]vit de la cel mai mare. N. TEST. (1 648), 295^v/6. Nu fățări nice a mic, nice a mare, nice a văduvă (a. 1 650-1 675). GCR I, 193/23, cf. BIBLIA (1 688), [prefață] 8/9. Cu numele că-s de neam bun, Cum vor, pe cei mici supun. MUMULEANU, ap. GGR II, 249/6. Și cel mic și cel mai mare înaintea lui ca praful se șterge dintr-o suflare. CONACHI, P. 272. Fii bun, mare vornic și îngăduie mai micului d-tale să stea lîngă jupîneasa Leana. VISSARION, B. 284. Se bat cei mari și rabdă cei mici. ZANNE, P. IV, 424. Mic burghez v. b u r g h e z. Mica burghezie v. b u r g h e z i e. Mica producție de mărfuri v. p r o d u c ț i e. ♦ (Substantivat; la comparativ, de obicei urmat de un adj. pos.) Subaltern (considerat în raport cu superiorul lui ierarhic). Ascultă pe mai marele tău, stăpînește pe mai micul tău. ROMÂNUL GLUMEȚ, 29. Mai mare peste cei mai mici Și staroste de calici, se spune despre cei care se mîndresc prea mult cu slujba neînsemnată pe care o au. ZANNE, P. IV, 633. ♦ (Ca determinant pe lîngă substantive nume de rudenie, indică gradul de rudenie în sintagmele) Unchi mic (sau lele mică) = vărul (sau vara) tatălui (sau a mamei), în raport cu copiii acestora. Cf. TDRG. Socru mic (sau soacră mică) = nume dat (în ziua căsătoriei a doi tineri) tatălui (sau mamei) miresei. Nun mic (sau nună mică) - fiecare dintre persoanele care asistă ca martori de mai mică importanță la săvîrșirea unei cununii. Cf. MARIAN, NU. 208. – Pl.: mici, (rar, f. și) mice. – Probabil lat. *miccus, cf. DHLR I, 201, CADE. Cf. lat. m i c a, cf. PHiLiPPIDE, P. 46.

1) mut, -ă adj. (lat. mutus, mut; it. muto, sard. mudu, pv. vfr. mut, cat. mud, sp. pg. mudo). Care nu poate vorbi: om mut. Care nu vrea să vorbească orĭ nu poate de emoțiune: a rămînea mut de frică. Care nu se manifestă pin strigăte saŭ cuvinte: marile durerĭ îs mute. Fig. Prost: (de multe orĭ ca epitet bărbatuluĭ saŭ nevesteĭ): mutu cela? Indiferent: a rămînea mut față de durerea cuĭva. Gram. Care nu se pronunță, deși se scrie: literă mută (ca l din omul, cum se scrie greșit și astăzĭ îld. omu). Subst. Om mut: un mut, o mută. Gram. S. f. Literă mută. V. surdo-mut.

MĂGULIRE, măguliri, s. f. Acțiunea de a măguli; lingușire, încîntare. Măgulirea de a vedea venindu-ți în ajutor bărbați de litere distinși. MACEDONSKI, O. IV 89. Nu mă amăgesc însumi cu deșerte și pretențioase măguliri. ODOBESCU, S. III 511.

STÎNGACI, -E, stîngaci, -e, adj. 1. (Despre persoane; adesea substantivat) (Persoană) care lucrează (scrie, coase etc.) cu mîna stîngă în loc de cea dreaptă. Foarte arareori se întîlnesc și oameni stîngaci, care seceră cu stînga. PAMFILE, A. R. 120. Dară turcii ce făcea? Mîna stîngă-i dezlega Și lui Gruia îi plăcea, Că stîngaci dînsul era. BIBICESCU, P. P. 313. 2. (Despre oameni; în opoziție cu îndemînatic, dibaci) Greoi în mișcări, în exprimare, în gîndire etc.; neîndemînatic, nesigur; timid. N-am ținut pas cu vioiciunea spiritului ei. Un fel de paralizie a inteligenței și mai cu seamă a imaginației. Am început să devin stîngaci și banal. IBRĂILEANU, A. 61. Radu era din firea lui stîngaci. VLAHUȚĂ, O. A. 111. În surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ (Despre acțiunile sau realizările oamenilor) Care denotă neîndemînare. Desluși literele stîngace, scrise cu cerneală violetă. DUMITRIU, V. L. 30. S-au îmbrățișat... Îmbrățișare stîngace și scurtă, de bărbați. C. PETRESCU, O. P. I 63. ◊ (Adverbial) Era scrisă stîngaci, pe hîrtie de caiet școlăresc. DUMITRIU, V. L. 36. I-am răspuns stîngaci și fără de măsură. Frumusețea ei de miazăzi, ondulînd în rochia-i de horbotă albă, ca într-un văl de omăt, mă intimida și mă descumpănea! GALACTION, O. I 98. Răsuci stîngaci, între degete, țigarea aprinsă. C. PETRESCU, Î. I 6.

MORMÎNT s. n. I.1. Groapă săpată în pămînt pentru înmormîntarea celor decedați; p. e x t. loc unde este înmormîntat cineva. Scoatea. . . cei ce-l mîniia și lăcuiia în morminte. PSALT. HUR. 55^v/4. Și mormentele (m o r m ă n t e l e h) lor și casele lor în veac. . . dziseră numerele sale spre pămăntu. PSALT. 94, cf. 126. Morții den morminte se vor scula. CORESI, EV. 35. Mearge la mormînt, să plîngă acolo. id. ib. 96. Și veți mearge la murmîntele morțiloru voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 49/1. Așijdere să pornesc oamenii la mormînt (a. 1645). GCR I, 117/21. Să duc de să ating de mormănturile oamenilor acelora. HERODOT (1645), 263. Nu vor lăsa trupurile lor să le puie în morminte. N. TEST. (1648), 311^v/7. După moartea sa s-au arătat unii femei pre carea o chema Cleopatra carea plîugea la mormîntul lui. CHEIA ÎN. 2^v/3, cf. BIBLIA (1688), 285¹/32. Va face să vorbească morții din mormînturi. MINEIUL (1776), 10^r1/15, cf. 97^v1/9. Toți cei din mormînt vor auzi glasul lui (a. 1698). GCR I, 316/19, cf. II, 7/31, 82/28, ANON. CAR. Învățații din Egipt făcură pe Moise să-și ia lumea în cap și să moară fără a i se ști mormîntul. HELIADE, O. II, 390. Visurile spăimîntătoare nu turbură și țărîna mormînturilor. MARCOVICI, C. 7/6, cf. 4/9, 8/21. Omul în lume cînd vine, în leagănul său aduce Sămínța de mortăciune care în mormînt îl duce. CONACHI, P. 280. Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii tăi să se scoale din mormînt ? BĂLCESCU, M. V. 580, cf. NEGRUZZI, S. I, 32. Este ora nălucirei: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, M. 14. Tu ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormînt. ALECSANDRI, P. I, 10. P-ale bravilor morminte Dalbe flori vor răsări. BOLINTINEANU, O. 1, cf. 5. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I, 221, cf. 129. De atunci. . . Solomon înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte. CREANGĂ, A. 142. Oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. ISPIRESCU, L. 41. Ca frunzele uscate pe morminte, Se scutură aducerile-aminte Pe inimile noastre ostenite. VLAHUȚĂ, O. A. 83. Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, B. 7, cf. id. P. II, 263. Se lasă gerul pe pămînt, Tu dormi, Sorine, în mormmt. BELDICEANU, P. 74, cf. 91. Cine le-ar putea cunoaște în mormîntul acesta fără nume ? PETICĂ, O. 245. Din depărtare, dealul se arăta ca un mormînt uriaș acoperit de o pînză albă ce-ți lua ochii. BUJOR, S. 55. Cele mai multe morminte se aflau într-o mută și mare uitare. C. PETRESCU, C. V. 300. Trei eram acolo, printre mormintele fără candelă și cruce. TEODOREANU, M. U. 100. Pe morminte căzuseră florile și putrezeau. SADOVEANU, O. V, 706. Seara a trecut. . . pe la mormîntul lui Ciurea. V. ROM. august 1 954, 126. Plecăm cu mașinile spre Mihailovskoe, sat în care a locuit un timp Pușkin și unde se și află mormîntul său. STANCU, U.R.S.S. 164. Peste vechi morminte ruinate Tînără pădure crește. BENIUC, V. 117, cf. 112. De-aș simți moartea că vine Aș lăsa cu giurămînt Să mă-ngroape-n cel mormînt ! ALECSANDRI, P. P. 276. Mîndro, dacă-oi muri eu, Vino la mormîntul meu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 150, cf. 282, 314, 363. Să nu miroși flori de pe mormînturi. ȘEZ. III, 48. Mama sa îl duce la mormîntul unui cunoscut. PAMFILE, B. 34, cf. id. DUȘM. 196. Vierme se găsește și-n mormînt de piatră. Cf. ZANNE, P. I, 691. Gura lumei numai mormîntul o astupă. id. ib. II, 176. (În imprecații) Morminții tăi ! Com. MARIAN. La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman Pentr-o țîr, de beutură, Mînca-o-ar mormîntul gură ! JARNIK-BÎRSEANU. D. 386. ◊ (Rar. Ia pl. cu valoare de sg.)) Mihnea Vodă au trebuit să fie din sămînța domnilor Valahiei celor mai dedemult, almintrelea cum ar fi putut scrie doctorul Ioann Salie în versurile de pre mormînturile lui. ȘINCAI, HR. II, 116/8. ◊ Sfîntul mormînt = loc (în Ierusalim) unde, după credința creștină, a fost înmormîntat Iisus Hristos. ◊ F i g. Mârmănt deșchis grumadzul lor. PSALT. 6. Mormînt văruit frumuseațea trupului (a. 1 691). GCR, 292/14. [Lupul] în mormîntul drojdiilor îngropat și. . . înfășurat și legat fiind. CANTEMIR, IST. 77. Istoria mea de mult s-au închis în mormînt. KOTZEBUE, U. 37^v/6. Scosese un miel din mormîntul de flăcări. FILIMON, O. I, 160. E mare și cumplit mormînt singurătatea, SADOVEANU, O., III, 189. Cînd el lipsește, Lumea-i mormînt. Mă pierd de jale Și nu mai sînt. BLAGA, L. U. 85. Scăpați de subt apăsarea de mormînt a clăcii, parcă nu mai erau aceiași. CAMUL PETRESCU, O. II, 282. ◊ Expr. Nici în mormînt = niciodată. Nici în mormînt n-am să uit binele pe care mi l-ai făcut. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. A băga (sau a vîrî, a pune, a trimite etc. pe cineva) în mormînt = a omorî (pe cineva); p. e x t. a necăji, a chinui foarte tare (pe cineva). Copilul acesta are să ne bage în mormînt. C. PETRESCU, C. V. 229. Caută pe cel care a pus în mormînt pe părintele tău. SADOVEANU, O, V, 570. A-și săpa singur mormîntul = a-și cauza singur nenorociri (care îi pot aduce moartea). În patimi, tu singur îți sapi mormîntul. CONACHI, P. 109. A intra în mormînt = a muri. Dorește să intre in mormînt. MARCOVICI, C. 19/9. Sint hotârîtă mai bine să intru în mormînt. PR. DRAM. 134. A duce (pe cineva) la mormînt = a cauza moartea cuiva. Se apropiase de el boala care avea sâ-l ducă. . . la mormînt. STANCU, U.R.S.S. 72. A-și găsi (undeva) mormîntul = a muri (într-un anumit loc). (Regional) (A fi) un mormînt de om (sau ca un mormînt năruit) = (despre oameni) a fi lipsit de valoare, a fi netrebnic, inutil. Cf. CIAUȘANU, V. 180, ZANNE, P. III, 250. A fi pe marginea mormîntului = a fi foarte bătrîn, aproape de moarte. Liniște (sau tăcere) de mormînt = tăcere mormîntală. Împrejur satul dormea sau se prefăcea că doarme într-o liniște de mormînt. REBREANU, R. II, 106. (Cu parafrazarea expresiei) A mormintelor tăcere ce domnea în monastire. ALEXANDRU, M. 20. ♦ Monument funerar; cavou. Doui juni boieri. . . sta gînditori, rezămați de un mormînt lîngă ușă. NEGRUZZI, S. I, 149. Călări ei intră-nuntru și porțile recad; Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I, 98. În cele de pe urmâ-n lături, Mormîntul poarta și-a deschis. V. ROM. ianuarie 1954, 20. ◊ F i g. Voi avea un mormînt de litere peste veacuri. CAMIL PETRESCU, B. 239. ♦ F i g. Moarte, deces; dispariție, pieire. Numai mormîntul poate să biruiască pe poftă. ANTIM, ap. GCR II, 7/33. Viața mea se ofilește, Ca un fir de iarbă-n vînt Și eu trista Sinziana Mă apropii de mormînt. ALECSANDRI, T. I, 435. Războiul celor două-roze a fost mormîntul aristocrației engleze. OȚETEA, R. 96. 2. (Regional, la pl.) Cimitir. Primăvara. . . noi băieții ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat. SLAVICI, N. I, 186. Se duc la morminți și acolo fac iarăși la crucea fiecărui mort cîte-o lumină. MARIAN, S. R. II, 273. Cimitirul [este numit]. . . în Ardeal săntirimb, cimiter, pițigăi și morminte. PAMFILE, I. C. 457. Șî faŝe trii turț. . . le friẑe cîta-n foc ș-aeolo, la morminț le frînẑe. ARH. FOLK. III, 58, cf. ALRM I/II h 423, A III 2. II. P. a n a l. (Regional) 1. Gaură în pămînt, în care șoarecii sau sobolii își adună provizii. Cf. ALR I 1 175/144, 1 196/61. 2. Mușuroi adunat de prășitori la rădăcina firelor de porumb. Cf. ALRM SN I h 71, A I 12, 21, 31. – Pl.: morminte și (învechit și regional) mormînturi, (învechit) morminte, mormente, (regional, m.) morminți. – Și: (învechit) murmînt (pl. murmînte), mărmănt s. n. – Lat. monumentum.

EXPUNCȚIUNE, expuncțiuni, s. f. Terminare, încheiere. ♦ Marcare a unei anulări printr-un punct (pus deasupra sau dedesubtul unei litere, unui cuvânt etc.); scoatere a unor cuvinte, litere etc. dintr-un text. [Pr.: -ți-u-] – Din lat. expunctio, -onis, fr. exponction.

TERȚIA s.f. (Poligr.) Corp de literă de șaisprezece puncte tipografice. [Pron. -ți-a. / < germ. Tertia].

AREOPAG s. n. 1. tribunal suprem în Atena antică. 2. (fig.) adunare de juriști, oameni de stat, de știință, de litere etc. reuniți pentru a examina o problemă foarte importantă. (< fr. aréopage, lat. areopagus)

COMPÁCT, -Ă (< fr., lat.) adj. 1. Care se compune din particule strîns legate între ele; îndesat, dens; fără goluri. ◊ (POLIGR.) Caractere compacte = litere aldine. ♦ (Despre un grup de oameni, o mulțime etc.) Numeros și des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric) Întunecat, întunecos. 3. (MAT.) Mulțime c. = mulțime care conține punctele ei aderente. ◊ Interval c. = interval închis.

EXPUNCȚIUNE, expuncțiuni, s. f. Terminare, încheiere. ♦ Marcare a unei anulări printr-un punct (pus deasupra sau dedesubtul unei litere, unui cuvânt etc.); scoatere a unor cuvinte, litere etc. dintr-un text. [Pr.: -ți-u-] – Din lat. expunctio, -onis, fr. exponction.

jivete sm [At: DA / Pl: ~eți / E: slv живєтє] 1 A șasea literă a alfabetului chirilic. 2 Semn grafic corespunzător literei jivete (1).

MEDIEVAL, -Ă adj. Referitor la evul mediu, din evul mediu. // s.m. Om din evul mediu. // s.f.pl. Litere de tipar care imită scrisul colțuros și strîns legat al evului mediu. [Pron. -di-e-. / < fr. médiéval, cf. lat. medium – de mijloc, aevum – epocă].

*glagolític, -ă adj. (d. glagol). Alfabetu glagolitic, un alfabet derivat din literele micĭ greceștĭ (probabil de Ciril) și întrebuințat la început (sec. IX) în biserica slavă a Bulgarilor și Croaților. Bulgariĭ l-aŭ înlocuit cu cel cirilic încă din sec. XII, ĭar azĭ nu-l maĭ întrebuințează de cît cîte-va comunitățĭ catolice din Croația. Adv. Cu litere glagolitice: a scrie glagolitic.

FOUQUET (FOUCQUET) [fuké], Nicolas (1615-1680), om politic francez. Protector al artelor și literelor. Controlor general al finanțelor (din 1653) în timpul lui Ludovic XIV. Denunțat de Colbert pentru fraudele financiare comise, a fost arestat (1661) și condamnat; a murit în închisoare.

EVANGHELIE, evanghelii, s. f. Nume dat fiecăreia sau tuturor celor patru cărți din biblie care cuprind legende privitoare la viața și învățătura lui Hristos; p. ext. evangheliar. Nastasia se holba să vază o scrisoare cît evanghelia. SADOVEANU, M. C. 141. ◊ Expr. Literă (sau, mai rar, cuvînt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de îndoială. Să nu-ți închipui că ce spune el e literă de evanghelie. A-și băga (sau vîrî) capul sănătos (sau teafăr, zdravăn etc.) sub evanghelie = a-și cauza singur neplăceri; a intra fără motiv și nesilit de nimeni în diverse încurcături. Ce, erau nebuni să-și vîre capul zdravăn sub evanghelie? VLAHUȚĂ, N. 188. ♦ Capitol din această carte, care se citește în timpul serviciului religios creștin. – Variantă: (popular) vanghelie (TEODORESCU, P. P. 42) s. f.

mărunt, ~ă [At: CORESI, EV. 146 / V: (îvp) mănunt, (înv) mânunt, (reg) menunt, morunt / Pl: ~nți, ~e / E: ml minutus, -a, -um] 1 a De dimensiuni, de proporții reduse Si: mic. 2 a (Îs) Vite ~e Oi și capre. 3 a (D. scriere) Cu litere de dimensiuni reduse. 4 a (Îoc întins, vast) Care ocupă o suprafață redusă Si: mic, restrâns. 5 a (Îoc înalt) De înălțime, măsură sau statură redusă Si: mic, scurt, scund. 6 a (D. nume de materie sau colective) Cu părțile componente mici sau foarte mici Si: fin. 7 a (Reg; îs) Vin ~ Vin de bună calitate. 8 a (D. ploaie, burniță sau ninsoare) Cu stropi sau fulgi mici și deși. 9 av În bucăți de dimensiuni foarte reduse Si: (pop) fărâmiș. 10-11 a, av (Care merge) cu pași mici și grăbiți. 12 sfa (Reg) Dans popular cu pași mărunți (10). 13 sfa Melodie după care se execută mărunta (12). 14-15 smf, a (Copil) de vârstă fragedă, abia născut sau de câțiva ani Si: mic, nevârstnic. 16 sfp (Mtp; euf) Iele. 17 s (Înv; îlav) Cu ~ul În cantitate mică Si: cu amănuntul, cu bucata, în detaliu. 18 a (Îvr; îoc intens, puternic, tare) De intensitate redusă Si: mic, scăzut, slab, ușor. 19 a (Îoc important, însemnat, valoros) Care are o valoare, o importanță redusă Si: mic, minor, neînsemnat. 20 s (Șip) Mărunțiș (10). 21 sfp (Îcr multe) Fleacuri. 22 sfp (Rar) Amănunte. 23 sf (Îlav) (Cu) de-a ~a În mod amănunțit Si: cu de-amănuntul. 24-25 a, av (D. oameni) (Care este) lipsit de finețe. 26-27 a, av (D. oameni) (Care este) lipsit de înțelegere. 28-29 a, av (D. oameni) (Care este) lipsit de generozitate. 30 a (D. idei, sentimente, fapte ale oamenilor) Care arată sau trădează lipsă de rafinament. 31 a (D. idei, sentimente, fapte ale oamenilor) Care dovedește orizont îngust Vz banal, meschin. 32 a Care se află pe o treaptă inferioară într-o ierarhie Si: de rând.

terția sf [At: ODOBESCU, S. I, 355 / P: ~ți-a / E: ger Tertia] 1 Corp de literă de 16 puncte tipografice. 2 (Trs; înv) A treia clasă a unei școli secundare de tip vechi.

MEDIEVAL, -Ă, medievali, -e, adj., s. f. pl. 1. Adj. Care aparține evului mediu, privitor la evul mediu, al evului mediu. ♦ (Substantivat) Om din evul mediu. 2. S. f. pl. (Tipogr.) Litere care imită scrierea din evul mediu. [Pr.: -di-e-] – Din fr. médiéval.

INIȚIALĂ s.f. Literă, sunet cu care începe un cuvînt. [Pron. -ți-a-. / cf. fr. initiale, it. iniziale].

MEDIEVAL, -Ă, medievali, -e, adj., s. f. pl. 1. Adj. Care aparține Evului Mediu, privitor la Evul Mediu, al Evului Mediu. ♦ (Substantivat) Om din Evul Mediu. 2. S. f. pl. (Tipogr.) Litere care imită scrierea din Evul Mediu. [Pr.: -di-e-] – Din fr. médiéval.

CULEGE, culeg, vb. III. Tranz. 1. A lua, a aduna, a strînge (cereale, fructe, flori etc., tăindu-le sau rupîndu-le). V. recolta. Din treacăt, ici și colo, să culegi Sînziene cu tulpinele întregi. TOPÎRCEANU, B. 44. Culese în poale o mulțime de lăcrămioare. EMINESCU, N. 28. Să iasă tot satul pentru ca să-mi culeagă pînea de pe cîmp. ALECSANDRI, T. I 249. Să crească pelin și iarbă, Puiculeana să culeagă. HODOȘ, P. P. 50. ◊ Fig. Cine seamănă vînt culege furtună. ◊ Absol. Rînduirăm pravilă și lege Că numai cine seamănă culege. DEȘLIU, G. 31. ◊ (Poetic) Grădina ta atît de mult mi-e dragă, Sînt flori acolo, visurile mele, Și sufletului dat e să culeagă. GOGA, C. P. 127. ♦ Fig. A dobîndi. Atacînd chestia cu multă ardoare, culege aplauze. CARAGIALE, S. U. 53. Din cărți culegi multă înțelepciune. CREANGĂ, A. 22. 2. A strînge, a ridica ceva de pe jos. În urmă servitoarea fără glas, cu pași de pîslă, închidea și mergea să culeagă hainele împrăștiate. C. PETRESCU, A. 355. Culege bolovani ca să te ucidă. SBIERA, P. 241. Își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. Mireasa se pleca... Și inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. 3. A aduna laolaltă, din diferite locuri; a colecționa. Anticarul... Culege vechea-aramă ce nu mai are curs. ALEXANDRESCU, P. 149. ◊ Absol. (În expr.) Alege pînă culege = alege mult, pînă ce i-o iau alții înainte, rămînîndu-i partea cea mai proastă. Eu gîndesc că tot om alege, om alege, pîn-om culege. CREANGĂ, P. 166. 4. A aduna din casete literele necesare și a le așeza în culegar, formînd rîndurile textului care urmează să fie imprimat; a zețui. Cronica mea este deja culeasă, la tipografie. CARAGIALE, S. U. 77. – Forme gramaticale: perf. s. culesei, part. cules.

PRISOSELNIC, -Ă, prisoselnici, -e, adj. (Învechit) De prisos, inutil. Mă-ntrebi să-ți spun ce socotesc Că-ți dete de prisos natura, Și eu curat mărturisesc Că prisoselnică ți-e gura. DEMETRESCU, O. 45. [Eliad] ne-a scapat de atîte litere prisoselnice. NEGRUZZI, S. I 261. 2. Disponibil, liber. Să-ți fac cunoscută întrebuințarea prisoselnicelor mele ceasuri. NEGRUZZI, S. II 170.

manierism 1. Conceptul de manierism [manierismo (ital.), maniérisme (fr.), mannerism (engl.), Manierismus (germ.)] în istoria artei: își are originea în termenul it. de maniera din sec. al 16-lea (v. Giorgio Vasari, Le vite de ’piu eccelenti architetti, pittori, et scultori italiani, Florența 1550). Maniera însemna arta profund individualizată a unui artist de a-și concepe creațiile. Manierismul va desemna stilul perioadei între Renaștere* și Baroc*, cu tendință manifest anticlasică. Sensul negativ al m. apare mai târziu, după jumătatea sec. 17, criticii de artă și literari vor defini arta manieristă drept „decadentă”. În teoria literară a sec. 16-17, precum și în scrierile muzicale, termenul nu pătrunde cu același interes manifestat de plasticieni. Abia în prima jumătate a sec. 20, termenul își regăsește valoarea pozitivă. Conceptul modern al m., valorizat pozitiv, apare în istoria artei în jur de 1920: W. Weisbach (1918-1919), M. Dvořák (1921), W. Friedländer (1925). În numeroase lucrări de istoria artei și de critică literară se observă o pledoarie în favoarea unui stil ne-clasic sau anti-clasic (cu distincția necesară), ca manifestare artistică individuală nu neapărat legată de o anumită epocă, dar și ca epocă între ca. 1520-1630. Atributele sale, raportate la cele clasice, s-ar defini succint astfel: tensiune în loc de armonie, anormal în loc de normal, artificial în loc de natural, exagerare în loc de fidelitate, jocul cu regulile în loc de respectarea canonului, subiectivitate în loc de obiectivitate. În critica literară, E.R. Curtius (1948) va lansa ideea m. ca o constantă neclasică în istoria culturii, idee perpetuată de G.R. Hocke (1957-1959). Interesul pentru m., fie ca perioadă delimitată istoric, fie ca o manifestare ce revine ciclic de-a lungul secolelor, va determina diverse alte abordări ale temei în a doua jumătate a sec. 20. 2. Cercetări muzicologice asupra m.: Primele scrieri muzicologice despre maniera corespund ascensiunii interesului pentru acest concept: 1928-H. Trede, 1934-L. Schrade. Apoi se pot găsi referiri la o categorie istoriografică a m. la Willi Apel (lucrările sale între 1942-1950), fără legătură conceptuală însă cu teoriile istoricilor de artă și de literatură contemporani. O discuție mai temeinică asupra conceptului, cu implicațiile sale istorice, de stil, estetice, o vor genera B. Cannon / A. Johnson / W. Waite (1960), H. Hucke (1961), H. Besseler (1966), Cl. Palisca (1972), L. Finscher (1972), H. Federhofer (1973), C. Dahlhaus (1982). Relația muzicii cu celelalte arte, posibil de definit și în cazul acestui stil, deși cu largi perspective, a fost doar sporadic cercetată, mai mult în studii, mai puțin în vol. dedicate subiectului (M.R. Maniates, 1979 – m. ca perioadă a istoriei muzicii, V. Sandu-Dediu, 1997 – m. ca o constantă stilistică în istoria muzicii). S-au acceptat și în scrierile muzicologice granițele temporale valabile și pentru m. literar (1580-1650), menționându-se Gesualdo ca un caz exemplar pentru m. muzical, sau alte piese vocale scrise pe poezii manieriste. În orice caz, în muzică nu se poate delimita cu aceeași precizie ca în artele plastice sau în literatură un stil manierist. Căutarea unei constante manieriste de-a lungul istoriei muzicii trebuie să aibă în vedere definirea coerentă a atributelor de stil ce-i unesc pe compozitori din zone și timpuri diferite. Un text muzical manierist (indiferent de plasarea sa istorică) va conține simboluri, încifrări nu accesibile oricui, de genul literelor și cifrelor transformate în sunete sau chiar de tipul citatului (autocitatului) aluziv, va avea în principiu o construcție de maximă abstracție a gândirii componistice, de complicație, artificialitate (precum „pătratul magic” sau „labirintul” – posibil de aplicat în arhitectura sonoră, după cum am văzut). În general, atributele musicii riservata* (concept afirmat în sec. m. plastic-literar) se pot aplica astfel în variate epoci muzicale, la diverși compozitori. Uneori însă, reducerea la un joc pur al fanteziei sonore, într-o compoziție ce aderă (manifest sau nu) la ideea „artei pentru artă” poate degenera în manifestări ale „manieristicii”, în exagerarea autonomiei artistice, așadar în demersuri sterile (precum contrapunctul* pe zeci de voci de la sfîrșitul Renașterii*), în lucrări ininteligibile și fără viabilitate.

TEXT, texte, s. n. 1. Ceea ce este exprimat în scris; conținut de idei scrise de un autor și alcătuind o operă literară sau științifică, un discurs, o lege etc.; fragment, parte dintr-o scriere. Se reprezintă «Trei surori» de A. Cehov. Textul e ascultat în desăvîrșită tăcere. STANCU, U.R.S.S. 112. În vestita carte a preotului protestant... găsim textul acelei scrisori. CARAGIALE, O. III 202. Dionis descifra textul obscur. EMINESCU, N. 45. ◊ Critică de texte v. critică (4). 2. Cuvintele unei compoziții muzicale. Textul e primul lucru de care compozitorul trebuie să țină seamă atunci cînd vrea să scrie un cîntec. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 380, 2/2. 3. Literă de tipar cu un corp de 20 de puncte.

Chague enfant qu’on enseigne est un homme qu’on gagne (fr. „Fiecare copil pe care-l instruim este un om pe care-l cîștigăm”) – vibrantă pledoarie pentru învățătură, pentru educație, o găsim în culegerea Les guatre vents de l’esprit (Cele patru vînturi ale spiritului: satira, drama, poezia și romanul) de Victor Hugo. Vezi expresia din familia aceleiași idei: litera D – Docendo discitur, ceea ce face dovada că oameni iluștri de pretutindeni și din toate timpurile au prețuit în chip deosebit rolul cărții, însemnătatea învățăturii. LIT.

scrie v. 1. a face litere: învață a scrie; 2. fig. a fi predestinat: ce este scris omului, cată să pață; 3. a compune: a scrie o carte; 4. a corespunde prin scris; ne scrim foarte des. [Lat. SCRIBERE; pentru sensul 2, cf. ursită].

GROS⁵, GROASĂ, groși, groase, adj. (În opoziție cu subțire) I. 1. (Despre corpuri de formă cilindrică) Mare în circumferință sau în diametru. Biserica... e așezată pe un tăpșan între arbori seculari, groși de nu poți să-i cuprinzi nici pe jumătate în brațe. STANCU, U.R.S.S. 166. Strîmbă-Lemne... lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile. NEGRUZZI, S. I 245. Crește mîndru grîuleț, La pai gros, la spic măreț. HODOȘ, P. P. 45. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Degete groase. Picioare groase. ▭ Era, măre, acest Silen, gras și gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi, dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Se însură cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. (Rar) (A fi) gros de (sau la) cap = (a fi) greu de cap, v. greu. Unii se feresc De oameni cu minte Și sînt bucuroși De cei la cap cam groși. DONICI, la TDRG. ♦ (Popular; despre femei) Gravidă, însărcinată, grea. La cîtăva vreme, purcede fata groasă. ȘEZ. IX 17. 2. (Despre volumul unui corp) Cu dimensiunile laterale mai mari decît cele obișnuite; mare în volum (în sens lateral), voluminos. Zid gros. Carte groasă. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu punga groasă sau gros la pungă = avut, bogat. ♦ (Despre litere) Cu trăsături mai late decît cele obișnuite. V. gras. Zaharia Duhu deschise o gazetă și citi un titlu cu litere groase. C. PETRESCU, A. 320. ◊ (Adverbial, pe lîngă «a scrie») Penița aceasta scrie prea gros. 3. (Despre materii așezate în straturi sau care se așază ca un strat peste ceva, ori despre corpuri cu suprafață întinsă, în formă de foaie, ca hîrtia, frunzele etc.) Cu dimensiune mare de la suprafață pînă la bază sau între cele două fețe paralele. Strat gros de pămînt. Scîndură groasă. ▭ Ori pe ce se oprea suflarea [lui Gerilă]... se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Gros la (sau de) obraz = lipsit de bun-simț, bădăran. Îmi pare rău că ești gros de obraz! CREANGĂ, A. 106. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțitor. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bogat; (mai rar) bădăran. Unu-i agă și cellalt spătar... groși în ceafă și morocănoși. ALECSANDRI, T. I 133. Din viață liniștită boierii groși la ceafă Trăgeau la fire de-aur nevrînd a ști de leafă. BOLINTINEANU, O. 146. A fi gluma (cam) groasă = a se îngroșa gluma, v. îngroșa. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega și punga. NEGRUZZI, S. I 342. ♦ (Despre materii textile) Țesut din fire groase (I 1). Dănilă leagă strîns, c-un ștergari gros, de cîlți, ochii și urechile dracului. CREANGĂ, P. 55. Femeile lor au cîte o cămașă groasă de pînză albastră și o maramă iarăși de pînză pe cap. BOLINTINEANU, O. 300. 4. (Despre materii lichide sau gazoase) Care curge sau se împrăștie greu, care are fluiditate scăzută; condensat, dens. Nori groși. Ulei gros. ▭ Calul era numai spumă... și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Lapte gros v. lapte. ◊ (Adverbial) Mierea curge gros. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră etc.) Mare, adînc, compact. Mîndro, mîndrulița mea... De frumoasă, ești frumoasă, Dar alegi umbra de groasă Unde-i iarba mai frumoasă, Că de soare te ferești De teamă că prea negrești. HODOȘ, P. P. 180. II. Fig. 1. (Despre glas) Adînc, grav. Se deschise o ușă și s-auzi un glas gros. SADOVEANU, B. 37. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos. CREANGĂ, P. 22. ◊ (Adverbial) Oamenii tăcură, dar se plecară ușor înainte. Unul zise gros: Ce vești?... Vești ne trebuie nouă? Dreptate ne trebuie. DUMITRIU, B. F. 19. Mînecuță cel mic dădu drumul unui rîs ascuțit. Rîdeau și ceilalți, gros. SADOVEANU, P. M. 25. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. 2. (Învechit, despre oameni) Incult, bădăran, necioplit. Auzisem că voi, poeți, scriitori vestiți, Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți, Cam groși, necivilizați. ALEXANDRESCU, M. 237.

ÎMPĂMÎNTEN'I, împămîntenesc, vb. IV. Refl. A se stabili temeinic într-un loc (devenind stăpîn pe o bucată de pămînt), a se integra în viața localnicilor, a nu mai fi considerat ca străin. Viața lui Gheorghe Dima și-a aflat rost pentru o vreme în înfruntarea nestăvilitei vieți a apelor Siretului. Pe urmă, prinzînd drag de oameni și de locuri, omul s-a împămîntenit cu totul. GALAN, Z. R. 45. ◊ Fig. Atîte litere prisoselnice ce, încetul cu încetul, începuseră a se împămînteni în limba noastră. NEGRUZZI, S. I 261.

arunc'a [At: COD. VOR. 164/9 / Pzi: arunc / E: ml averruncare] 1 vt (Înv) A îndepărta de la cineva un rău. 2 vt (Pfm; îe) A ~ vina asupra cuiva (sau pe cineva) A învinovăți. 3 vt (Pfm; îe) A ~ moartea în țigani A învinovăți pe cineva pentru o greșeală comisă de altcineva. 4 vt (Îvr) A imputa cuiva ceva pe nedrept. 5 vt (Înv) A împovăra pe cineva abuziv cu impozite. 6 vt (Înv) A sili. 7 vt (Înv; în superstiții) A vrăji pe cineva, făcându-i farmece. 8 vi (Înv; îlv) A ~ pizmă A pizmui. 9 vt (Înv; îlv) A ~ urgie A urgisi. 10 vt (Înv; îlv) A ~ scârbă A scârbi. 11 vt (Înv; îlv) A ~ năpasta A năpăstui. 12 vt (Înv; îe) A ~ grija (spre cineva) A-și destăinui grijile cuiva. 13 vt (Înv; îlv) A ~ nădejdea spre cineva A nădăjdui. 14 vt A îndepărta (de la sine) un lucru nefolositor sau fără valoare Si: (pop) lepăda. 15 vt A trimite un obiect la o oarecare distanță, imprimându-i o mișcare rapidă Si: a azvârli. 16 vt (Prt) A da deoparte. 17 vt (Pfm) A risipi. 18 vt (Fam; îe) A ~ pe ușă afară A goni din casă. 19 vt (Pop; c.i. persoane sau grupuri mari de persoane) A izgoni. 20 (C.i. îmbrăcăminte) A pune în grabă. 21 vt (C.i. năvod, undiță) A lansa în apă. 22 vt (Îlv) A ~ ancora A ancora. 23 vt (C.i. semințe) A semăna. 24 vt (Înv; îe) A ~ sorți A trage la sorți. 25 vt (Pfm; îe) A ~ bobii A ghici în bobi. 26 vt (D. mirosuri, gaze, fum, vapori etc.) A emana. 27 vt (Îlv) A ~ lumina A lumina. 28 vt (Îlv) A ~ umbră A umbri. 29 vt (Înv.; d. ochi) A străluci (ademenitor). 30 vt (Îvr) A rodi. 31 vt (Nob; îe) A ~ cărunteață A încărunți. 32 vt (Pfm; îe) A(-și) ~ ochii (sau o ochire, privire, căutătură) la (ori asupra, pe, prin, spre, peste etc.) A privi repede. 33 vt (Pop; îae) A cerceta sumar. 34 vt A face să dispară un obiect azvârlindu-l undeva unde nu se vede. 35 vt (Pop; îe) Parcă ~nci în Olt Lucrezi fără spor. 36 vt (Pop; îae) Lucrezi în pierdere de mult timp, material. 37 vt A da ceva, cuiva prin aer. 38 vt (Fig) A împinge pe cineva la ceva. 39 vt (Îe) A ~ pe cineva la închisoare A băga pe cineva la închisoare (pe nedrept). 40 vt (Îe) A ~ (pe cineva) pe drumuri sau pradă mizeriei ori foamei A lipsi pe cineva de cele necesare traiului. 41 vt (Îae) A da pe cineva afară din serviciu. 42 vt (Pfm; îe) A ~ banii pe fereastră A cheltui fără socoteală. 43 vt (D. retori, oratori; îe) A ~ vorbe A vorbi pompos și fără conținut. 44 vt (Îe) A ~ o vorbă A face o aluzie. 45 vt (Pfm; îe) A-i ~ cuiva sare (sau praf) în ochi A încerca să-l faci pe cineva să nu vadă starea adevărată a lucrurilor. 46 vt (Pop; îe) A-și ~ (ca buhaiul) țărână după (sau în) cap (ori pe spinare) A se păgubi prin acțiuni necugetate, făcute la mânie. 47 vt (Fam; îe) A-i (sau a-l) ~ cuiva pe cineva în spinare A încerca să te descotorosești de cineva, dându-l în răspunderea altuia. 48 vi (Cu pp „cu”) A da în cineva cu ceva. 49 vi (Pop; îlav) Cât ai ~ cu securea (sau toporul, bățul, praștia, piatra, sburătura) La mică distanță. 50 vt (Înv; îe) A ~ cu funia A măsura în lungime. 51 vi (Pop; cu pp „cu” cu valoare instrumentală) A izbi ceva sau în cineva. 52 vt (Pfm; pop) A azvârli. 53 vi (Pop; complementul este capul, mâna) A clătina nervos Si: (pop) a ~ bănănăi. 54 vi (Pop; d. animale) A lovi cu piciorul. 55 vt (Pop; îe) A ~ ochi(șori) A trage ocheade. 56 vt A se izbi de ceva. 57 vi (D. vânt) A trânti la pământ. 58 vt (îvp; d. arme de foc) A trage. 59 vt (Îe) A ~ ceva în aer A distruge ceva cu explozibil. 60 vt (Îe) A ~ literele A scrie în grabă, neîngrijit. 61 vr (D. ființe, mai ales oameni; cu pp în, la, spre, după, asupra, înaintea) A se repezi. 62 vr (Îe) A se ~ pe cal A încăleca dintr-o săritură. 63 vr (Fig) A se avânta 64 vr (Fig) A se consacra. 65 vr (D. ape) A se vărsa. 66 vr (Pop; d. boli) A da pe neașteptate peste cineva. 67 (Pfm; îe) A se ~ în (sau de) partea cuiva A semăna cu cineva din familie.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin cuvinte, mimică etc. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără sunete sau vorbirea personajelor. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. P. ext. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

MUT, -Ă, muți, -te, adj., s. m. și f. 1. Adj. (Despre oameni; adesea substantivat) Care nu poate vorbi, care este lipsit de facultatea vorbirii. ◊ Expr. (Substantivat; fam.) Asta să i-o spui lui mutu, se spune cuiva în afirmațiile căruia n-ai încredere, care exagerează, care minte. Unde a dus (surdul roata și) mutul iapa = foarte departe. 2. Adj. (Despre acțiuni, atitudini ale omului) Care se face, se petrece în tăcere, care nu se exprimă prin cuvinte. ◊ Cor mut = ansamblu vocal care execută o melodie fără cuvinte. Film mut = film cinematografic care înregistrează numai imagini, fără coloană sonoră. Scenă mută = scenă dintr-o lucrare dramatică în care personajele nu vorbesc, ci își exprimă sentimentele prin gesturi, atitudini, mimică etc. Literă mută = literă din cadrul unui cuvânt care nu se pronunță. 3. Adj. Care nu vrea sau nu poate să vorbească la un moment dat sau în anumite împrejurări; p. ext. căruia nu-i place să vorbească (mult), care este tăcut din fire, taciturn. ♦ (Adverbial) Fără zgomot. 4. Adj. (Despre elemente ale naturii etc.) Tăcut, liniștit. 5. S. m. și f. (Reg.) Om slut; om nepriceput, prost, nătâng. – Lat. mutus, -a, -um.

boldit², -ă adj. (fam.) Scris cu litere aldine. Cuvîntul boldit este cel mai important din această propoziție. • pl. -ți, -te. /v. boldi².

COMPACT, -Ă, compacți, -te, adj. 1. Care se compune din particule strâns legate între ele; îndesat, dens. ◊ Caractere compacte = litere de tipar groase și negre; aldine. ♦ (Despre o mulțime, un grup de oameni etc.) Numeros și des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) În care nu străbate nici o rază de lumină; întunecos. – Din fr. compact, lat. compactus.

MĂRUNT ~tă (~ți, ~te) 1) Care este de proporții foarte reduse; mic de tot. Pietre ~te. Pași ~ți. ◊ Bani ~ți bani în monede divizionare de valoare mică. 2) (despre scris) Care este cu litere foarte mici. 3) (despre persoane) Care este mic de statură; scund. 4) fig. Care este de mică importanță. * Multe și ~te lucruri de tot felul, dar lipsite de importanță. 5) fig. (despre oameni) Care dovedește lipsă de noblețe sufletească; lipsit de generozitate; meschin. /<lat. minutus

COMPACT, -Ă, compacți, -te, adj. 1. Care se compune din particule strâns legate între ele; îndesat, dens. ◊ Caractere compacte = litere de tipar groase și negre; aldine. ♦ (Despre o mulțime, un grup de oameni etc.) Numeros și des. 2. Fig. (Despre noapte, întuneric etc.) În care nu străbate nicio rază de lumină; întunecos. – Din fr. compact, lat. compactus.

EXPRESIE, expresii, s. f. 1. Exprimare. ♦ Construcție concisă care exprimă, de obicei în mod figurat, o idee. ♦ Cuvânt. 2. Fig. Manifestare, redare a ideilor, a sentimentelor etc. prin fizionomie, gesturi. ♦ Înfățișare care reflectă starea sufletească a omului; reflectarea stării interioare a cuiva (în privire, pe figură). 3. Grup de numere, litere etc. legate între ele prin simboluri de operații matematice (adunare, înmulțire etc.). [Var.: expresiune s. f.] – Din fr. expression, lat. expressio, -onis.

ÎNTĂR'I, întăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanțe sau materiale) A deveni (mai) rigid, (mai) vîrtos. Cimentul se întărește. ◊ Fig. Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, M. 182. 2. Tranz. (Cu privire la piese sau la sisteme tehnice) A mări rezistența. ♦ A fortifica. ♦ A baricada. Altele cînd m-auzeau, Ușile le întăreau, Focu-n vatră-l înveleau, Luminile le stingeau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. 3. Tranz. A face să prindă puteri (de obicei după o boală), să se întremeze, să se înzdrăvenească. Vezi de țesală caii, după moda nouă care-am aflat-o aici, și-i întărește cu orz. SADOVEANU, B. 289. Aduce apă vie de-l învie și apă tare de-l întărește. RETEGANUL, P. III 45. De doi ani îl întărește [pe cal] Cu floarea trifoiului. ALECSANDRI, P. P. 106. ◊ Fig. Simțind că și ursul fuge după el, întări picioarele și mai zdravăn. STĂNOIU, C. I. 158. ♦ Refl. A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. Codrul se întărise; la dreapta și la stînga se înălțau goruni uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, O. I 14. ♦ Fig. A reconforta, a da puteri morale. Avusese un vis frumos, un dor duios și mîngîietor, care-l întărea în ceasurile lui de oboseală și descurajare. VLAHUȚĂ, O. AL. 89. Lupta întărește pe cel slab. RUSSO, O. 31. 4. Tranz. (Cu privire la acțiuni, organizații, sisteme etc.) A face să devină (mai) puternic, a consolida. Această reformă bănească va întări cursul leului, ridicînd conținutul lui în aur. HOT. R. B. 12. Ne luăm angajamentul să vă dăm tot ajutorul cu munca noastră, ca să ne îndeplinim împreună sarcina de a întări și a duce cît mai departe regimul nostru democrat. CĂLUGĂRU, O. P. 99. ◊ Refl. Partidul se întărește și își consolidează legăturile cu clasa muncitoare și cu masele celor ce muncesc primind în rîndurile lui pe cei mai buni, mai devotați și mai hotărîți dintre muncitori și dintre oamenii muncii de la orașe și sate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2771. 5. Tranz. A confirma, a adeveri (o vorbă, o bănuială). Peste alte cîteva zile însă un rănit, abia sosit, îmi întărește presupunerea. CAMIL PETRESCU, U. N. 423. Alții întăreau spusele celorlalți. CREANGĂ, P. 232. ◊ Refl. Vestea se întărea tot mai tare rostită. SADOVEANU, O. I 512. ♦ Intranz. A sublinia, a accentua, a da mai multă tărie celor spuse. N-are să fie cum a fost, băieți! – întări locotenentul Ghencea. C. PETRESCU, Î. II 11. Așa-i, așa-i! întăriră mai multe glasuri în tindă. REBREANU, R. I 235. ♦ A confirma într-o slujbă. Cînd te-i hotărî... să mă vestești prin poștă și eu te întăresc unde-i cere. STĂNOIU, C. I. 13. 6. Tranz. A da unei acțiuni putere legală (printr-un act valabil); a da unui act putere legală (prin îndeplinirea formalităților cerute); a legaliza. Scriseră carte și o întăriră. ISPIRESCU, L. 45. Fă hîrtia de dănuire... și să mergem s-o întărim la judecătorie. NEGRUZZI, S. I 302. ◊ Refl. pas. I se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpînirea peste provinciile polone, ce va putea coprinde. BĂLCESCU, O. II 284. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se înteți, a se intensifica, a spori în intensitate. Vîntul se întărise și stropii de ploaie conteniseră. SADOVEANU, O. VI 68. Căldura se întărește. DUNĂREANU, CH. 84.

TRANSLITERAȚIE ~i f. Trecere a unui text dintr-un alfabet în altul, redând literele prin echivalentele lor din alfabetul în care se transcrie. [G.-D. transliterației; Sil. -ți-e] /<fr. translittération

necunoscút, -ă adj. Care nu e cunoscut saŭ nu e știut: țară, persoană necunoscută. Fără renume: artist necunoscut. Neștiut, nesimțit încă: sensațiunĭ necunoscute. Un ilustru necunoscut (Iron.), un om fără nicĭ un renume. S.f. Mat. Cantitate căutată în soluțiunea uneĭ probleme: litera x înseamnă necunoscuta uneĭ ecuațiunĭ. S.n., pl. urĭ. Lucru neștiut: a trece de la cunoscut la necunoscut.

INGENIOS, -OASĂ, ingenioși, -oase, adj. 1. (Despre persoane și facultățile lor) Care are mult spirit inventiv, multă pricepere și agerime de minte; iscusit, îndemînatic, dibaci. Mult mai tîrziu, datorită cine știe cărei minți ingenioase, piatra aceasta e găurită, și grosolanul topor capătă o coadă. BOGZA, C. O. 201. Poetul sau prozatorul ocazional și ingenios ar fi voit ca numele să-i apară cu o literă mai groasă, mult mai neagră și mai vizibilă. ARGHEZI, P. T. 73. 2. (Despre realizările omului) Făcut, alcătuit, elaborat cu îndemînare, cu iscusință, cu măiestrie. Mecanism ingenios. ▭ Acuma, tîrziu, își dă seama că toată combinația, care i s-a părut foarte ingenioasă, a fost o nerozie. REBREANU, R. I 47. Planul pe care l-am făcut este... destul de ingenios. CARAGIALE, O. VII 32. Calificația ce da persoanelor despre care vorbea era atît de ingenioasă, încît ai fi zis că le pune un fier roșu pe frunte. BOLINTINEANU, O. 378. – Pronunțat: -ni-os.

borțos, ~oasă [At: CARAGIALE, M. 21 / Pl: õși, õase / E: borț + -os] 1-2 smf, a (Pfm) (Om) burtos. 3-4 sf, af (Pfm; dep) (Femeie) gravidă. 5 a (Reg) Aspru. 6 a Caractere de litere groase și late.

cit'i vt [At: COD. VOR. 145/11 / V: (îrg) cet'i, (înv) ciăt'i / Pzi: ~tesc / E: vsl чисти] 1 A cunoaște semnificația literelor (de tipar sau de mână) ce alcătuiesc cuvintele și a putea rosti (tare sau în gând) sunetele. 2 A parcurge un text (pronunțând sau nu cuvintele) pentru a lua cunoștință de cele scrise. 3 A comunica altora conținutul unei scrieri rostind cu glas tare ceea ce este scris sau tipărit în ea Vz a prociti. 4 (Bis) A rosti anumite texte religioase la anumite ocazii. 5 (Pfm; îe) A-i ~ cuiva (buchiile) A spune cuiva tot ce crezi despre el. 6 (Fig) A descoperi gândul, sentimentele ascunse etc. ale cuiva din atitudinea sau din expresia figuri sale. 7 A descifra o partitură muzicală, urmărind cu ochii sunetele reprezentate și valorile lor (și a le reproduce cu vocea sau cu un instrument). 8 A interpreta indicațiile topografice ale unei hărți sau ale unui plan și a reconstitui după ele conformația terenului. 9 A înregistra indicațiile date de un aparat de măsură, de un indicator etc. 10 A studia (parcurgând scrieri, documente etc.). 11 A se cultiva. 12 (Îe) A ~ în stele A prezice cuiva viitorul după poziția stelelor. 13 (Îe) A ~ (cuiva) în palmă A prezice cuiva viitorul și caracterul, examinându-i liniile din palmă.

lăbărțat, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / V: (reg) ~bâr~ / Pl: ~ați, ~e / E: lăbărța] 1 (D. îmbrăcăminte, țesături) Care s-a lărgit în mod exagerat Si: (reg) lăbărțos (1). 2 (Pex; d. îmbrăcăminte, țesături) Deformat. 3 (D. trup, părți ale trupului) Care s-a umflat și atârnă Si: (reg) lăbărțos (3). 4 (D. convoaie, grupuri etc.) Care se întinde neregulat Si: (reg) lăbărțos (4). 5 (Fam; d. oameni) Care s-a întins în mod neplăcut Si: (reg) lăbărțos (5). 6 (D. scris) Cu litere prea mari și distanțate Si: (reg) lăbărțos (6). 7 (D. cărți, opere literare, stil) Lipsit de concizie Si: prolix, (fam) diluat, (reg) lăbărțos (7). 8 (Fig; d. gesturi, atitudini, stări de spirit) Necoordonat. 9 (Pex; fig; d. gesturi) Larg. 10 (Fig; d. strigăte, chiote etc.) Lipsit de vigoare Si: (reg) lăbărțos (8). 11 (Fig; d. vorbire, cântec) Tărăgănat. 12 (Reg; fig; d. oameni) Îngâmfat.

barát¹, -ă adj. 1 (despre drumuri, intrări etc.) Care este închis, blocat; a cărui trecere este împiedicată sau interzisă. 2 (despre texte, litere, cifre etc.) Peste care s-a tras una sau mai multe linii. • pl. -ți, -te. /v. bara; cf. fr. barré.

Ț sm. A douăzeci și treia literă a alfabetului, a optsprezecea din seria consonantelor; purta în alfabetul cirilic numele de „ți”.

*puritán, -ă s. (engl. puritan, d. lat. puritas, puritate). Membru al uneĭ secte de prezbiterienĭ scoțienĭ foarte austerĭ care pretind să readucă creștinizmu la puritatea primitivă ținîndu-se riguros de litera Scripturiĭ. (Stuarțiĭ ĭ-aŭ persecutat, și de aceĭa mulțĭ aŭ emigrat în America). Fig. Om de o moralitate excesivă. Adj. Principiĭ puritane.

lovit², ~ă a [At: HERODOT (1645), 348 / Pl: ~iți, ~e / E: lovi] 1 Atins puternic. 2 Care a suferit o lovitură (1). 3 (Îe) ~ în inimă Mâhnit. 4 (Pfm; d. oameni; îla) ~ cu leuca (în cap) Prost. 5 (Pfm; d. oameni; îal; șîla ~ de dambla) Nebun. 6 (Pop; d. oameni; îla) ~ cu mâneca țundrei Prostănac. 7 (Pfm; îe) Parc-ar fi ~ de praștie Se spune despre un om care este cam nebun. 8 (Fig) Prejudiciat. 9 (Fig) Jignit. 10 Izbit unul de altul. 11 (Tip; d. litere) Cu defect. 12 Care s-a izbit de un obstacol. 13 (Îla) ~ cu capul de pragul de sus și de cel de jos Care a acumulat experiență în urma unor întâmplări trăite. 14 Atins ușor. 15 Care a fost atacat. 16 Rănit de o armă, de un proiectil. 17 Cuprins de o boală, de o stare fiziologică etc. 18 Asupra căruia s-a abătut ceva. 19 (Spc) Contaminat. 20 (Pop; îe) ~ de dambla Bolnav de apoplexie Si: apoplectic, paralizat. 21 (Îe) A fi ~ (din zile mari) A fi nebun. 22 (Îae) A fi epileptic. 23 (Înv; d. pământ; îe) ~ de stârpiciune Steril. 24 (Îrg) Care este potrivit cu situația. 25 (Îrg) Care se aseamănă cu cineva. 26 (Îrg) Care se potrivește cu cineva. 27 (Reg; d. cuvinte) Care rimează. 28 (Îs) ~ de soartă Nefericit.

spațiat, ~ă a, av [At: SADOVEANU, O. XX, 205 / P: ~ți-at / Pl: ~ați, ~e / E: spația] 1-2 Despărțit prin spații¹ (15) Si: depărtat² (5), distanțat (4), rărit¹. 3-4 (D. litere, cuvinte, rânduri) Care au intervale albe mari.

*caractér n., pl. e (fr. caractère, it. caráttere, lat. charácter, -éris, d. vgr. haractér, -éros, semn săpat, marcă, tipar, d. harásso, gravez. V. harag, hărăxesc). Semn de care te serveștĭ la scris, literă. Fig. Fel de suflet: caracter blînd. Tărie, curaj: a arăta că aĭ caracter. Nobleță, bunătate: om de caracter. Semn distinctiv: caracterele gloriiĭ, rațiunea e caracteru omuluĭ. Expresiune, fizionomie: dans de caracter. Titlu, demnitate, misiune: un trimes cu caracter de ambasador. – Și carácter (după it.) și (vechĭ) haractir (după ngr.).

* dictándo adv. (lat. dictando, dictînd, d. dictare, a dicta; germ. dictando). Dictîndu-se, dictîndu-ți altu: a scrie dictando. S.n. indecl. Scriere cursivă de mînă cu care scriem obișnuit (litere de 2-3 mm).

buche f. 1. a doua literă a alfabetului slav; 2. pl. alfabetul cirilic, slove: nu știe buchile; 3. (ironic) știință, învățătură: bucheaua poate s{co,0c} învețe și acasă cine vrea CR.; 4. fig. pont: taci că-i cu buche, l’am potcovit bine CR. [Slav. BUKI, literă, litera b].

RELIEF, (rar) reliefuri, s. n. 1. Ridicătură, proeminență pe o suprafață. Aurul avea nuanțe verzui, vechi: reliefurile puțin tocite. C. PETRESCU, A. 325. Mă uitam în zarea capricios tăiată de relieful munților. GALACTION, O. I 344. ◊ Loc. adj. În relief = cu trei dimensiuni, ieșit în afară dintr-un plan, proeminent. Litere în relief. ▭ Vasele mari, de aur sau de argint, poartă pe marginile lor, în relief, oameni și cai în mișcare, excelente realizări de artă. STANCU, U.R.S.S. 122. ◊ Expr. A scoate în relief = a scoate în evidență, a pune în lumină, a sublinia, a reliefa. A ieși în relief v. ieși. ♦ Fig. Contur, forță, strălucire. Traducerile fără relief ale lui Aristia, Costache Caragiale le declama cu ifos și patos. SADOVEANU, E. 69. Și cîteodată această delicateță și acest adevăr se arată cu atîta relief într-un singur vers! GHEREA, ST. CR. III 274. 2. Conformație a suprafeței solului din punctul de vedere al înălțimilor. Relief accidentat. ▭ Satul întreg și jumătate din hotar se întindeau în fața lor ca o hartă mare cu reliefuri în culori. REBREANU, I. 67. 3. (Impropriu) Basorelief. În această versiune nu este văzut Bachus pre nici un relief, pre nici o pictură cunoscută pînă astăzi. BOLLIAC, O. 268. – Variantă: reliev (ODOBESCU, S. III 68) s. n.

subțire [At: PO 139/21 / V: (îvp) supț~, (îvr) sipț~, (reg) sâpțir, sâpțiră, sâpț~, ~țer, supțiră / Pl: ~ri, (înv) ~ii / E: ml subtilis] 1 a (D. corpuri cu forma alungită, d. tuburi, corzi, fire etc.) Care are grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni Si: (înv) subtil (21). 2 a (D. corpuri cu forma alungită, d. tuburi, corzi, fire etc.) Cu diametru mic Si: (reg) sumernic. 3 a (Îla) ~ la (sau în pungă) Sărac (7). 4 a (Îae) Zgârcit. 5 a (Fig) Care înțeapă Si: tăios, usturător. 6 a (D. orificii) Cu deschidere mică Si: strâmt. 7 a(D. oameni și animale sau d. corpul lor) Cu forme puțin proeminente Si: suplu, zvelt, (îrg) suleget, (reg) suletic, șugar, șui⁸, șuieț. 8 a Lipsit de grosimi Si: suplu, zvelt, (îrg) suleget, (reg) suletic, șugar, șui⁸, șuieț. 9 a (Pex; d. părți ale corpului) De dimensiuni reduse în lățime ori în grosime Si: mic 10 a (Pex) Fin¹ (4). 11 a (Pex) Delicat (2). 12 a (Îs) Intestin (sau, îvp, intestinul sau mațul cel) ~ Prima porțiune a intestinului, mai puțin groasă, care începe de la stomac și se termină la intestinul gros. 13 a (Fig ; d. oameni; îs) Nas ~ Cizelat, rafinat. 14 a (Fig; d. oameni; îas) Perfid. 15 a Care are lățime mică în raport cu lungimea Si: îngust. 16 a (D. litere sau d. scriere) Cu linii înguste, fine, fără îngroșări. 17 a (D. ape curgătoare) Cu albia îngustă și debit mic. 18 a (D. corpuri cu suprafața întinsă sau d. anumite substanțe, materiale așezate în straturi ori tăiate în felii) Care are înălțime mai mică decât celelalte dimensiuni. 19 a, av (D. corpuri cu suprafața întinsă sau d. anumite substanțe, materiale așezate în straturi ori tăiate în felii) Care are înălțime (foarte) mică. 20 av În strat subțire (19). 21 a (D. piele, țesuturi organice, membrane, d. hârtie etc.) Cu grosimea foarte redusă (și cu suprafața netedă) Si: fin, delicat, străveziu. 22 a (Îe) Obrazul (sau fața) ~ cu cheltuială se ține) Pentru a face față anumitor cerințe trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 23 a (D. țesături, împletituri) Făcut din fire subțiri (1) Vz diafan, fin, prevăzător, prevăziu, străvăzător, străveziu, transparent, ușor, vaporos. 24 a (Pex) Puțin dens Si: rar (4). 25 a (Îvr) Subtil (23). 26 a (D. obiecte de îmbrăcăminte) Confecționat din materiale mai puțin groase, ușoare, care nu țin de cald. 27 a (D. lenjerie, obiecte decorative etc.) Făcut din țesături sau împletituri subțiri. 28 av Cu haine care nu țin de cald. 29 a (Înv; d. substanțe granuloase) Mărunt. 30 sf (Reg ; îlav) Cu ~le Cu zgârcenie. 31 sf (Îal) Foarte puțin. 32 av Cu mișcări scurte și dese. 33 a (D. ploaie) Cu stropi mărunți și deși. 34 a (D. corpuri în stare lichidă sau vâscoasă) Care are (sau este cu) concentrație redusă Si: diluat (1), slab, subțiat (11), (reg) rărit² (1) V îndoit, lungit. 35 a Lipsit de consistență. 36 a (Rar; îla) De sânge ~ Nobil. 37 a (D. corpuri în stare gazoasă) Cu densitate mică Si: rarefiat, transparent, (rar) subtil (25), (înv) ușure. 38-39 a (Rar; d. lumină, umbră) Slab (20, 48). 40 (D. vânt) Lipsit de intensitate Si: lin, ușor. 41 a (D. vânt și d. ger) Tăios (1). 42 a (D. glas, sunete etc.) Cu ton înalt Si: înalt, acut (4), ascuțit² (9), pițigăiat (1), (rar) piuitor (1), (reg) înțiglat, țâflitor. 43 a (Pex; d. glas, sunete etc.) Plăcut. 44 a (Rar; pex; d. glas, sunete etc.) Subtil (26). 45 a (Îvr; d. consoane) Surd (24). 46 a (Fig; d. oameni) Care se remarcă printr-o educație deosebită, prin gusturi și purtări alese Si: ales² (16), cizelat, cultivat, distins (2), fin¹ (10), rafinat², select (1), stilat (1), subtil (14). 47 a (Rar) Cu gusturi delicate. 48 a (Pex) Pretențios (1). 49 a (D. însușiri și manifestări ale oamenilor, creații artistice etc.) Care denotă un înalt grad de cultură, de pregătire Si: cultivat² (5). 50 a (D. însușiri și manifestări ale oamenilor, creații artistice etc.) Care exprimă o educație aleasă Si: cizelat² (4), cultivat² (5), rafinat² (4), stilat (2). 51 av (Reg; îe) A vorbi (sau a grăi, a spune pe) ~ A vorbi cu cuvinte alese, savante. 52 av (Reg; îae) A vorbi afectat. 53 a (Înv) Important. 54 a (Înv) Valoros. 55 a (Reg; îla) Pe ~ Adevărat² (1). 56 a (Reg; îlav) Pe ~ Cu pasiune. 57 a (Îvp; fam; d. oameni, pex, d. facultățile lor intelectuale) Subtil (12). 58 a (Rar; d. auz) Care percepe cele mai fine sunete Si: ascuțit² (10). 59 a (Înv; asr; d. meșteșugari) Care este deosebit de priceput. 60 a (Înv; asr; d. meșteșugari) Care execută lucrări de bună calitate, pretențioase, fine). 61 a (Înv; îs) Cojocar ~ Cojocar care lucrează haine, cojoace, etc. din blănuri fine, subțiri. 62 a De calitate superioară Si: fin¹ (4). 63 a (Pex) Deosebit² (5). 64 a (D. meserii) Care necesită (multă) pregătire, pricepere deosebită. 65 a Care nu poate fi înțeles cu ușurință. 66 a Greu de distins, de recunoscut etc. 67 a Care se descoperă numai printr-o cercetare atentă, amănunțită Si: subtil (4) Vz ascuns. 68 a (Pex) Viclean. 69 a (Îe) Cu un plan (sau, rar, cu un sul, ori, înv, cu meșteșug, cu cumpătare, cu un mijloc, reg, cu un cusur, cu un cuvânt) ~ După un calcul fin. 70 a (Îae) Pe ocolite, pe departe. 71 a (Îae) Cu șiretenie. 72 av (Reg; îe) A lua (pe cineva) ~ A se purta cu șiretenie, cu dibăcie (cu cineva). 73 a, av (D. zâmbet) Abia schițat, ușor. 74 a, av (D. zâmbet) Prefăcut². 75 a (Pex; d. zâmbet) Insinuant. 76 a (Rar) Subtil (4). 77 a Lipsit de intensitate, de adâncime Si: ușor. 78 a De mică valoare Si: neînsemnat. 79 a Care cere menajamente. 80 a Nerezistent. 81 a Gingaș (1).

LĂBĂRȚAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A SE LĂBĂRȚA. 2) (despre scris) Care este neglijent și cu distanțe prea mari între litere. 3) (despre stil) Care se caracterizează prin amănunte de prisos. 4) (despre vorbire) Care este rar și monoton; tărăgănat. 5) (despre mers) Care este lipsit de eleganță; greoi și legănat. /v. a se lăbărța

Colbert m. unul din cei mai mari oameni de Stat ai Franței, ministru lui Ludovic XIV; el reformă impozitele, creă marina franceză, favoriza științele, literele, artele, comerțul, industria și agricultura (1619-1683).

foale sn [At: CORESI, PS. 80 / V: foi sm, foaie sf (Pl: foale, foi) / Pl: ~ / E: ml follis] 1 Sac primitiv făcut din pielea unor animale Si: burduf (5). 2 (Reg; îs; îf foi) Stâna foilor Încăpere la stână în care se depozitează brânzeturile. 3 (Îvp; îe) A beli (pe cineva) ~ A jupui pe cineva. 4 Burduf plisat al unor instrumente muzicale (acordeon, armonică etc). 5 (Spc) Burduful cimpoiului. 6 (Șîf foi) Aparat care servește la comprimarea și la suflarea aerului cu ajutorul unei camere cu burduf de piele cu pereți plisați, acționată prin mânere sau printr-un sistem de pârghii. 7 (Șîf foi) Unealtă de fierărie pentru suflat în foc, formată dintr-o bucată de piele prinsă între două bucăți late de lemn și acționată manual. 8 (Tip; șîf foi) Instrument în forma unor foale (6), cu ajutorul căruia se suflă praful de pe casele de litere. 9 Boală a cailor manifestată prin respirație scurtă și accelerată. 10 (Îvp; îe) Sătul foale Se spune unui om îmbuibat de mâncare. 11 (Îvp; îe) A da (sau a-i face) cuiva pe foale (sau foi) A bate pe cineva. 12 (Pop; îc) De-a foaia (sau foii) Numele unui joc distractiv nedefinit mai de aproape. 13 (Reg; fam) Abdomen. 14 (Reg) Partea inferioară (moale) a corpului albinei. 15 (Reg) Partea bombată a unei căpițe de fân.

scrie [At: COD. VOR. 54/18 / V: (pop) scri, (îrg) ~ia (Pzi: scriez) / Pzi: scriu / E: ml scribere] 1 vt (C. i. sunete, litere, cifre, cuvinte, texte etc. ale unei limbi) A reda prin anumite semne grafice convenționale executate pe o suprafață cu ajutorul unor instrumente (specifice). 2 vt (Îe) A ~ pe apă (sau pe nisip, rar, pe lumânare, pe mucul lumânării) A uita ușor. 3 vt (Îae) A nu lua în serios ceva. 4 vt (Pex; c. i. pagini sau foi de hârtie, caiete etc.) A acoperi (integral) cu scriere. 5 vt (Spc) A scrie (1) cu o anumită ortografie, respectând anumite reguli ortografice Si: a ortografia. 6 vr (Pop) A se semna. 7 vt (Înv) A copia (1). 8 vt (Rar; c. i. formulare, acte tipărite în alb etc.) A completa. 9 vt (Îvr) A tipări. 10 vt (Îvp; c. i. linii, figuri, imagini, modele etc.) A picta (1). 11 vt (Îe) A se ~ în partea cuiva A semăna² (cu cineva). 12 vt (Pop; c. i. ouă) A încondeia. 13 vt A lăsa urme Si: a întipări, a imprima. 14 vt (Fig) A contura (2). 15 vt (Fig; c. i. traiectorii ale corpurilor în mișcare) A trasa. 16 vr (Îvr) A se întrupa. 17 vt (Pop; c. i. oameni; de obicei udp „în” sau, rar, „la”, „se”) A înregistra. 18 vt (Îrg; fig) A pune pe seama cuiva. 19 vt (Reg; c. i. sufletul) A ceda conform unei convenții scrise² . 20 vt (Îvp; c. i. oameni, de obicei cu determinări ca „la oaste”, înv „la steaguri”, pop, „la cătănie” etc.) A recruta (1). 21 vt (Înv; c. i. o populație, o colectivitate) A catagrafia (1). 22 vt (C. i. bunuri, averi etc.) A inventaria. 23 vt (C. i. bunuri materiale) A înregistra pe numele cuiva. 24 vt (C. i. acte, opere literare sau științifice etc.) A formula astfel încât să poată fi citit Si: a compune, a redacta. 25 vt (Pan; c. i. opere muzicale) A compune (3). 26 vt (C. i. articole, opere literare etc.; udp „la”) A publica într-un periodic sau într-o culegere Si: a colabora. 27 vt (Spc; c. i. scrisori, mesaje etc.) A redacta pentru a expedia și a comunica ceva cuiva. 28 vt (Spc; c. i. scrisori, mesaje etc.) A expedia pentru a comunica ceva cuiva. 29 vt (C. i. vești, știri etc.) A înștiința prin scris¹ (2). 30 vt (C. i. oameni, fapte, evenimente etc.) A însemna prin scris¹ pe ceva, în ceva, undeva Si: a înregistra, a înscrie, a consemna, a nota¹ (1), (înv) a notifica. 31 vt (C. i. oameni, fapte, evenimente etc.) A semnala prin scris Si: a povesti (1), a relata. 32 vta A se afla însemnat în scris¹ (2). 33 vt (Îe) A(-i) fi scris (cuiva sau, rar, pentru cineva) A-i fi sortit (1). 34 vt A explica în scris¹ pentru a argumenta, pentru a convinge, pentru a dovedi mai bine un anumit fapt. 35 vrp (Îvr) A atribui un titlu în scris¹ (2). 36 vt (Înv; d. acte normative sau private) A prevedea. 37 vta (Rar) A indica. 38 vt (Reg; c. i. pedepse) A da. 39 vt (Rar; c. i. medicamente sau tratamente medicale) A prescrie (1). 40 vt (Înv; șîc a ~ împrejur) A descrie (1). 41 vt (Pop; îe) A ~ (ceva) pe numele cuiva A-i face cuiva acte de proprietate. 42-43 vtr (Pop) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă.

dos n., pl. urĭ (lat. dorsum și dǒssum, dos, spinare; it. dosso, pv. fr. dos. V. jos). Spinare: a călări pe dosu caluluĭ. Parte posterioară, revers [V. revers], parte opusă fețeĭ: doșu cărțiĭ, paginiĭ, stofeĭ, caseĭ, armateĭ. De-a’n-doasele (vest), pe dos, invers, întors: a întoarce cartea pe dos, 1) cu literele inverse și 2) pe partea opusă fețeĭ. Pin dos orĭ pe din dos, pin parte din apoĭ. A ți se întoarce mațele pe dos de greață, a-țĭ vărsa mațele, a-țĭ fi foarte greață. A da dosu (vestu), a fugi ca să scapĭ (lat. tergadare).

INIȚIALĂ, inițiale, s. f. Literă cu care se începe un cuvînt. Inițialele acestei cărți cu buchi erau scrise ciudat. EMINESCU, N. 44. – Pronunțat: -ți-a-.

NOTAȚIE ~i f. 1) v. A NOTA. 2) Sistem de semne grafice convenționale (litere, cifre etc.) adoptat într-o ramură a științei sau într-un domeniu de activitate. [G.-D. notației; Sil. -ți-e-] /<fr. notation, lat. notatio, ~onis^[1]