erminie, erminii s. f. 1. Expresie a unei gândiri; mod de exprimare; manieră de a vorbi. ♦ Alocuțiune. 2. Carte de explicare și de interpretare a picturii bisericești, cuprinzând normele după care se execută pictura unui lăcaș de cult. Cuprinde două părți: instrucțiunile tehnice privitoare la materialele folosite în pictură (culori, uleiuri, verniuri etc.) și tipicul iconografic după care se ghidează pictorii de biserici. Cel mai vechi manuscris cunoscut este Erminia picturii bizantine a lui Dionisie din Furna (sec. 18). 3. (Înv.) Hermeneutică. – Din gr. ermineia.

abstract, -ă I. adj. gândit în mod separat de ansamblul concret, real. ◊ în ~ = pe bază de deducții logice; exprimat (prea) general, teoretic; (despre un proces de gândire) greu de înțeles; (mat.) număr ~ = număr căruia nu i se alătură obiectul numărat; artă ~ă = curent apărut în artele plastice europene la începutul sec. XX, care se caracterizează prin intelectualizarea, reducția abstractă și încifrarea imaginii; abstracționism. II. s. n. 1. parte de vorbire provenită prin derivare cu sufixe sau prin conversiuni de la o altă parte de vorbire, având un sens abstract. ◊ ~ verbal = substantiv care provine de la un verb, denumind acțiunea acestuia. 2. categorie filozofică desemnând cunoașterea proprietăților esențiale și generale. (< germ. abstrakt, lat. abstractus)

DOGMATISM, s. n. Mod de gândire care operează cu teze acceptate necritic, considerate valabile în orice condiții și veșnic. – Din fr. dogmatisme. Cf. rus. dogmatism.

SCOLASTIC, -Ă, scolastici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creștine și se caracteriza prin raționamente abstracte și prin artificii logice; p. ext. mod de gândire și de activitate intelectuală bazat pe cunoștințe formale, rupte de practică și mânuite în mod pedant. ♦ Nume dat învățământului (filozofic) din țările Europei medievale dominate de catolicism. 2. Adj. Care aparține scolasticii (1), privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viața practică, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.

DOGMATISM n. Mod de gândire care operează cu dogme, cu teze socotite valabile în orice condiții. /<fr. dogmatisme

CONFUZIONISM, -Ă s. n. 1. tendință de a crea confuzie. 2. mod de gândire confuz, încurcat. (< fr. confusionnisme)

DOGMATISM s. n. mod de gândire rigid, necritic, cu idei, teze considerate ca având o valoare de necontestat în orice condiții. (< fr. dogmatisme, rus. dogmatizm)

LAMPADOFOR s. m. 1. (la vechii greci) purtător de torță la ceremoniile religioase. 2. cel care continuă, extinde și consolidează o concepție, un mod de gândire, un stil etc. (< fr. lampadophore, gr. lampadephoros)

PROSPECTIV, -Ă I. adj. referitor la prospectivă. II. s. f. 1. cercetare sistematică a viitorului, pornind de la analiza influenței conjugale a cauzelor de ordin tehnic, științific, economic etc. 2. (p. ext.) atitudine ideologică, politică, culturală etc., mod de gândire și acțiune cu caracter previzional, orientat spre explorarea viitorului. (< fr. prospectif, /II/ prospective)

PUNCT s. n. 1. element fundamental în geometrie, reprezentat de intersecția a două linii. ◊ punct de incidență = locul în care raza incidentă întâlnește raza reflectată. ◊ semn mic și rotund ca o împunsătură de ac. ◊ a pune punctul pe i = a ataca esențialul într-o problemă, a spune ce era mai important. 2. loc determinat în spațiu, în care se află sau se întâmplă ceva. ◊ punct medical = serviciu medical organizat cât mai aproape de locul de muncă (uzină, șantier etc.). ◊ loc pe un aerodrom unde stă echipa de elevi repartizați pentru zbor aceluiași instructor. ◊ punct cardinal = fiecare dintre cele patru direcții principale ale orizontului, considerate în raport cu axa polilor; punct de aplicație = locul delimitat de pe cuprinsul unui corp asupra căruia se exercită o forță. 3. loc, regiune, parte. 4. valoare a unei mărimi la care se produce un fenomen specific. ◊ punct critic = stare critică; punct mort = a) moment în care o piesă a unui mecanism își încetează mișcarea; b) momentul când organismul sportivului, în timpul unei competiții, din cauza suprasolicitării, nu mai răspunde cu promptitudine cerințelor. 5. unitate numerică luată ca bază de clasificare, în special în sport, în jocuri de societate etc. 6. semn de punctuație mic și rotund (.) care se pune la sfârșitul unui enunț pentru a marca o pauză, o abreviere sau, în matematică, după o cifră, însemnând efectuarea unei înmulțiri etc. ◊ punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește linia de ochire; punct tipografic = unitate de măsură a lungimii folosită pentru materialul tipografic, egală cu 0,376 mm. ◊ pată mică rotundă pe un fond alb de culoare. 7. model al unei broderii, dantele, cusături etc. 8. parte, diviziune, fragment dintr-un întreg; capitol; paragraf. 9. chestiune, problemă. ◊ punct de vedere = aspectul sub care este privită o problemă, mod de gândire, părere; punct de onoare = ceea ce constituie mândria cuiva, angajează onoarea acestuia; a fi pe punctul de a... = a fi gata să... 10. aspect, ipoteză, situație; fază, treaptă, perioadă. ◊ a pune ceva la punct = a) a regla, a repara ceva; b) a aranja lucrurile cum trebuie; a pune pe cineva la punct = a-i da cuiva o lecție de bună cuviință, a admonesta. (< lat. punctum, după fr. point)

a-și pune mintea la contribuție expr. a gândi în mod creator.

estetica muzicii. Născută o dată cu înflorirea marilor școli filozofice ale antichității, reflecția despre muzică se identifică în culturile tradiționale ale Indiei, Chinei, ca și în vechea Eladă, cu investigarea legilor universului pe baza analogiilor dintre sunet și număr, dintre rezonanța sunetului și posibilitățile umane de asimilare rituală a ordinii pe care o sugerează. Prin Pitagora, muzica se vede inclusă printre „științele numărului”, iar în vremea lui Platon ea încununa o inițiere gradată ce cuprindea aritmetica, geometria, sferica (sau astronomia) și „armonia sferelor”, știință sistemică a coordonării mișcării corpurilor în timp și spațiu. Atașată idealului de armonie (I), ordine, proporționalitate*, gândirea despre muzică traversează întreg ev. med. europ., ale cărui tratate se inspiră din scrierile lui Nicomachus, Theon din Smirna (sec. 2 e. n.), Boetius (sec. 4), adică cele care situează muzica în vestitul quadrivium* al disciplinelor matematice. Ecoul tardiv al acestui mod de gândire îl constituie monumentala lucrare a lui Johannes Kepler Harmonices mundi (1618) în care regulile consonanței* muzicale sunt deduse din geometria euclidiană a poligoanelor inscriptibile, găsindu-și apoi aplicarea în structura sistemului solar, asupra căreia autorul formulează pe această bază legile care îi poartă numele. Valențele expresive pe care le conțin artele „muzicale” aflate în simbioză (poezia, dansul, muzica) sunt evocate prin filiera gândirii aristotelice care reconsideră atât conceptul prin care artele își vădesc analogiile cu lumea înconjurătoare – acele de imitație (mimesis) – cât și pe cele de ethos (1) (caracter) sau catharsis (purificare) prin care muzica îndeosebi își afirmă afinitățile cu lumea interioară a omului, cu afectele (v. afectelor, teoria). O exaltare a acestei doctrine se poate remarca abia după ce umanismul renascentist inaugurează în mentalitatea europ. ideea autonomiei limbajului artistic și a surselor de inspirație. Specificitatea relațiilor diferitelor arte cu natura cât și cu idealul uman își găsește locul în sistemele de anvergură elaborate de marii filosofi care încearcă să delimiteze misiunea fiecăreia. Iluminismul fr. prin Diderot sau Roussseau, filosofia clasică germ. prin Kant și Schelling caută să nuanțeze ipotezele privitoare la specificul frumosului artistic și al expresivității muzicale. Prin Hegel, își face loc viziunea dialectică a evoluției artelor spre umanizare și spiritualizare ce consacră muzica drept artă romantică a subiectivității pure, aflată în vecinătatea punctului culminant în care se află poezia. Prin Schopenhauer, virtuțile muzicii sunt ridicate deasupra oricărei ierarhii, ea constituind chintesența universului și în același timp modelul pe care se întemeiază însuși sistemul filosofic al autorului. Apogeul limbajului muzical în perioada romantismului* contribuie la transformarea în patrimoniul componisticii și al criticii muzicale a meditației despre muzică, inaugurând astfel o gândire elaborată „din interiorul” acestei arte. Schumann, Listz, Berlioz, Wagner, marii creatori ai sec. 19 exprimă în operele lor literare opinii de mare finețe și profunzime asupra universului artistic, preconizând o înfrățire a artelor, de felul programatismului* sau al noului sincretism* inaugurat de Wagner în drama sa muzicală. Excesului de literaturizare a muzicii i se va opune criticul vienez Hanslick printr-o teorie asupra „frumosului muzical” conceput în spirit kantian ca desfășurare de „forme sonore în mișcare”, independentă de orice asociații subiective. Ea va fi contracarată la rândul ei de doctrina lui Volkelt și a lui Lipps asupra „empatiei” (germ. Einfühlung) ca factor fundamental al propagării emoției estetice pentru ca la începutul sec. nostru teoria energetismului* a lui Ernst Kurth să preconizeze o interconectare a proceselor pur sonore cu fluxul tensiunilor psihice (v. psihologia muzicii). Independent de aportul diferitelor „poetici” scrise de muzicieni prestigioși care continuă explicarea muzicii de pe pozițiile propriului limbaj sau tendințe (Debussy, Stravinski, Schönberg, Webern, Honegger, Messiaen, Prokofiev, Boulez, Xenakis ș.a.) ca și de vastul domeniu al muzicologiei*, e. se vede constituită ca patrimoniu relativ autonom, în care diferitele contribuții își au ca suport fie instrumentele criticii de artă tradițională și ale analizei*, fie disciplinele științifice sau filosofice. Astfel se poate remarca orientarea sociologică a scrierilor unui Th. Adorno ca și a multor cercetători, aceea psihologică a lui L. Meyer, Giselè Brelet, E. Ansermet, A. Schering, S. Langer, D. Cook, după cum etnologia servește unor generalizări teoretice în lucrările lui B. Asafiev, V. Țukerman, L. Mazel sau A. Daniélou. Se încearcă o delimitare a patrimoniului expresiei muzicale pornind de la conceptele stilistice fundamentale, ca în scrierile lui Riemann, D. Cuclin, Zofia Lissa, C. Dahlhaus, P. Bentoiu, sau se încearcă analogii – pe baza funcției de comunicare a artei – cu informatica și semiotica (A. Moles, U. Eco, Faltin-Reinecke ș.a.). Diferitele cercetări contemporane de morfologie a artelor (E. Souriau, M. Dufrenne, Munro) conțin de asemenea observații interesante cu privire la arta muzicală ca de altfel și ale gânditorilor ca G. Lukács, N. Hartmann sau Alain ce elaborează ample sisteme de estetică ce cuprind întreg domeniul expresiei artistice. V. fenomenologia muzicii.

ABSTRACT, -Ă, abstracți, -te, adj., s. n. 1. Adj. Care este gândit în mod separat de înfățișarea materială, de exemplele particulare, de ansamblul concret (senzorial) din care face parte; care este detașat de obiecte, de fenomene sau de relațiile în care există în realitate. ◊ Loc. adv. În abstract = pe bază de deducții logice, teoretice, fără legătură cu datele sau cu faptele concrete. 2. S. n. Moment al procesului cunoașterii care constă în desprinderea mintală a determinărilor fundamentale, generale ale obiectului studiat. ◊ Artă abstractă = arta care nu caută să reprezinte elementele realității obiective; artă nonfigurativă, abstracționism. 3. Adj. Conceput în mod prea general, prea teoretic; p. ext. greu de înțeles din cauza lipsei de ilustrări concrete. 4. S. n., adj. (Cuvânt) care are sens abstract (1). ◊ Abstract verbal = substantiv care provine dintr-un verb și exprimă acțiunea verbului respectiv. – Din lat. abstractus, germ. abstrakt, fr. abstrait.

modulație I. (Fiz.) Variația în timp (după o anumită lege, corespunzătoare unui mesaj de transmis) a unuia din parametrii unui semnal purtător. În cazul semnalelor purtătoare sinusoidale, se utilizează m. de amplitudine* sau de frecvență*. În fenomenul bătăilor* acustice are loc o m. de amplitudine a undei care rezultă din suprapunerea altor două de frecvență apropiată, m. manifestată prin întăriri și slăbiri perioadice (v. perioada (2)) ale sunetului rezultant. Cercetările electroacustice arată că efectul vibrato* vocal are un caracter complex, constând din variații periodice simultane de frecvență, de intensitate* și de timbru* ale sunetului emis; aceste variații se repetă, în mod normal, de c. șase ori pe secundă. Diferențele de frecvență sunt de c. un semiton* în cazul vocii și de c. un sfert de ton (v. microinterval) în cazul instr. muzicale la care se poate obține acest efect. Diferențele de intensitate sunt foarte mici (2-3 dB). În tremolo* vocal, m. de amplitudine este minimă, pe când cea de frecvență mare (7-10 perioade*/s), ceea ce dăunează calității emisiei sonore. II. Procesul schimbării unui centru tonal [v. tonalitate (2)] cu un altul sau a unei configurații modale* [ori sonore, organizată, și delimitată, îndiferent în ce sistem (II)] cu o alta. M. este deci proprie organizărilor muzicale nu numai pe baza principiului subordonării sunetelor (gravitație), care reclamă un centru bine determinat și afirmat sonor (unele moduri, gamele* sistemului tonal, sau unele configurații sonore ce posedă un centru stabil), ci și întregului sistem modal (deci și modurilor care nu sunt constituite pe o ierarhie a sunetelor). Astfel, simpla schimbare a unei configurații modale cu alta, fără a implica un proces complex, se poate numi propriu-zis m. Ideea existenței unui proces clasic, prin care se efectuează m. în cadrul tonalității (1) ar putea infirma această părere. Dar tot tonalitatea ne-a obișnuit cu m. bruscă în care nu este implicat nici un proces tehnic ci doar unul psihologic. Și tot tonaliștii, prin lărgirea conceptului tonal, ne-au obișnuit cu zone tonale comune în care m. își pierde la un moment dat funcția, zonele tinzând spre o „nebuloasă” fapt ce, până la urmă, a dus la atonalitate* (v. și dodecafonie). Astfel, în ideea tonalității lărgite, schimbarea unei anumite configurații sonore, care se afirmă psihologic pe o suprafață muzicală mai amplă, cu o alta, care se va afirma în continuare, implică ideea de m. Mergând mai departe cu raționamentul și considerând, într-o accepție europ., atât sistemul tonal cât și cel serial*, cazuri particulare ale unui modalism lărgit, vom constata că ideea de m. ar corespunde și serialismului atunci când se produce o schimbare de serie* (și nu o schimbare de formă sau transpoziție* a seriei). Mai mult, Șt. Niculescu tratând intersecția categoriilor sintactice prin trecerea de la o sintaxă (2) la alta (cu ajutorul elementelor comune), numește un atare proces „m. de sintaxă”. Tragem de aici concluzia că m. în sensul larg al cuvântului, înseamnă o schimbare (tehnică și psihologică) de stare a unei configurații sonore bine afirmate (stabile) cu o alta ce se va afirma ulterior. Bineînțeles acesta este aspectul abstract al m., considerând și sistemul temperat* ca o parte a sistemului modal netemperat, ce cuprinde totalitatea muzicilor extraeuropene (un sistem extrem de vast și bogat, în care m. acționează, în primul rând, la nivel psihologic, presupunând un proces foarte complicat de semnficații legate de stare). ♦ Practic, în muzica europ., unde termenul este folosit atât în teoria (2) muzicii (în studiul melodiei*) cât și în armonie (III, 1-2) reclamând un proces de schimbare a centrului sonor de pe un sunet pe altul, cu sau fără schimbarea modului, distingem două aspecte: m. în sistemul tonal și în sistemul modal (în accepția europ.). Prin m. în sistemul tonal (impropriu numită modulație; D. Cuclin propune termenii: tonulație – pentru trecerea dintr-o tonalitate în alta fără a se schimba modul, respectiv: Do-La; tono-m. – pentru schimbarea tonalității și a modului respectiv: Do-la; m. pentru schimbarea modului respectiv: Do-do), se înțelege un proces de trecere de la o tonalitate la alta ce urmează anumite reguli bazate pe înlănțuirile tonale urmărind două criterii: gradul de afirmare a noii tonalități și gradul de înrudire a tonalităților (v. cercul cvintelor). După primul criteriu determinăm: inflexiunea modulatorie (se „atinge” pe o suprafață mică o altă tonalitate, revenindu-se la cea de la care s-a plecat), m. pasageră (se ajunge într-o tonalitate care nu se afirmă, ci are doar funcție de tranziție spre o alta) și m. definitivă (unde se afirmă și se stabilește o altă tonalitate pe o suprafață muzicală mai mare). Cel de-al doilea criteriu se referă la m. la tonalități apropiate (deci la cele înrudite de gradul I – la relativă*: Do-la și la-Do; la D: Do-Sol; la relativa D: Do-mi; la Sd: Do-Fa; la relativa Sd: Do-re) și m. la tonalități depărtate pe scara cvintelor care presupune un proces mai complex, unde măiestria compozitorului este pusă la încercare. În acest sens se utilizează procedee ca: m. prin tonalități tranzitorii, prin progresii* modulatorii melodice sau arm., prin schimbarea modului (la omonimă*: Do-do), prin pasaje cromatice (cromatismul* în armonie: a se analiza muzica lui R. Wagner, R. Strauss etc.), prin substituirea de funcțiuni* (prin trepte* comune), prin enarmonie (2) (melodică sau armonică) și prin m. bruscă (folosind situații psihologice). ♦ În sistemul modal, procesul m. prezintă o multitudine de posibilități. Totuși, câteva principii mai des întâlnite, considerate generale pentru modurile sferei muzicale europ., se cer menționate: inflexiunea prin trepte mobile, schimbarea configurației modului păstrându-se tonica finală* (v. metabolă), schimbarea atât a tonicii cât și a configurației modale, m. prin fragmente și zone modale caracteristice sau comune etc. Dintr-un punct de vedere teoretic mai nou, în sistemul tonal și în cel modal păstrarea configurației tonale sau modale și schimbarea centrului (tonicii) nu constituie o modulație și o transpoziție (de ex. Do-La = transpoziția configurației gamei Do major – a configurației tonale model – pe sunetul La, de unde rezultă gama La major). Acest fel de a privi lucrurile ar reprezenta o extindere a concepției teoriei seriale* asupra sistemului de organizare tonală sau modală. În sfera teoriei tonale este infirmat un asemenea mod de gândire (corect, în schimb aplicat ulterior unor practici muzicale deja constituite, dar ceea ce nu înseamnă că nu poate fi utilizat în analiza unor principii tonale!), procesul m. definindu-se în limitele accepției clasicismului* muzical, bazat pe culoarea particulară a fiecărei tonalități și pe latura afectiv-psihologică a modurilor (major*-minor*). Cu toate că în perioada renascentistă au existat unii compozitori vizionari în tratarea procesului m. ca Gesualdo da Venosa (poate pentru că armonia tonală încă nu-și stabilise toate coordonatele în mod precis), epoca clasică a impus un principiu restrictiv care, încetul cu încetul, începând cu ultimele lucrări mozartiene și cu Beethoven, s-a deschis, lăsând loc cromatismului ce a dominat perioada romantică. M. cromatică și cea enarmonică culminează în muzica lui R. Wagner, ca mai apoi lărgirea tonalității să ducă la pierderea coordonatelor clasice în ceea ce privește procesul m., ajungând în sec. 20 într-o stare incertă. De pildă, în concepția lui Hindemith, m. înseamnă o trecere de la o zonă tonală la alta unde „diferențierea ponderii acordice ne permite să alcătuim serii de acorduri* în care să se afle opuse, la un moment dat, două tonalități bine distincte”. Astăzi s-ar impune, datorită revenirii la ideea de centru, o reevaluare, bineînțeles pe alte coordonate, a procesului m.

semn, reprezentare (grafică, sau nu) a conținutului muzical emoțional (semantic) adresat receptorului. Definiția reprezintă doar o încercare, poate hazardată și, cu siguranță, departe de sensul adevărat deoarece nici până astăzi nu s-a demonstrat în mod precis dacă muzica poate constitui un limbaj. Deși s-au efectuat multe cercetări în această direcție nu s-au putut stabili granițele semnificației în arta sonoră, ea rămânând într-o sferă extrem de laxă în ceea ce privește noțiunea exactă de sens. Deși semiotica generală (de la Ferdinand de Saussure încoace) studiază toate genurile de semne: în literatură, în folclor*, în muzică, în ritualurile simbolice, încă nu s-a stabilit dacă sistemul de s. al muzicii formează o limbă prin care se pot exprima idei, sentimente precise așa cum se întâmplă în literatură. (La această nebuloasă concură mai ales în zilele noastre și multitudinea de notații care ies din sfera notației (1) tradiționale). Totodată, încă nu s-a stabilit precis care este nivelul minim de la care începe semnificația în muzică (sunetul*, intervalul*, celula melodică, motivul*, fraza* etc.), deci care este unitatea minimă ce poate semnifica. Există importante cercetări, dar care lasă loc discuțiilor în viitor (Ruwet, Boulez, Xenakis, Daniélou, Nattiez ș.a.). Definiția noastră are la bază o definiție abstractă (deci teoretic aplicabilă și muzicii) a lui Ch. Peirce: semnul „este ceva care ține loc de ceva pentru cineva”. Atât definiția cât și clasificarea pe care le face Peirce sunt cât de cât valabile pentru a ne oferi o imagine sumară (realizată de noi prin paralelism) a ceea ce înseamnă s. în muzică. S. iconice (de ex.: desenul unui cal) se bazează pe raporturi proporții geometrice, fiind în muzică legate de ideea de grafism (în special în scriiturile contemporane). Indexul desemnează s. nedecompozabile cum ar fi în muzică indicațiile dinamicii* sau semnele (v. tactare) dirijorale (care sunt de fapt semnale; ele nu formează o structură având doar valoare indicativă, fiind totodată legate de timpul de producere). S. propriu-zis ține de ideea articulării. Intervine aici un raport arbitrar între semnificant și semnificat (aceeași idee este exprimată în mai multe limbi – rezultă deci ideea arbitrariului legată de notație). În muzică există un flux sonor care se notează folosind arbitrarul. Atât semnificantul cât și semnificatul sunt compozabile sau decompozabile. Astfel nu există o dublă articulare ca în limbaj (nu seamănă cu limba convențională). Incertitudinea s. în muzică nu se află la nivelul semnificantului care se traduce prin imagini acustice, valori fonice etc. ci la cel al semnificatului unde conținutul noțional propriu cuvintelor se află aici într-o sferă destul de largă, cu frontiere labile. În concluzie, nu putem defini în mod precis s. în muzică deoarece dincolo de exprimarea lui scrisă sau nescrisă (dirijat*, muzici improvizatorice* etc.) există o încărcătură semantică, până în ziua de azi, relativ cunoscută, mai precis doar intuită și foarte subiectivă. Datorită aspectului polisemic sub care se prezintă muzica, dificultățile întâmpinate de semiologia muzicală sunt mari. Și chiar gândind la modul ideal, dacă ele ar fi pe deplin rezolvate, ce sens ar mai avea muzica dacă am putea-o reproduce exact și integral în cuvinte? Transcrierea muzicii prin alt sistem semiologic este imposibilă. Fiecare artă, prin specificul ei, are ceva intraductibil, ceea ce nu înseamnă că nu comunică. Intraductibilul reprezintă tocmai specificul fără de care artele s-ar putea reduce la una singură: arta cuvântului. V. analiză; estetică muzicală; fenomenologie; structură.

LEPTOGENEZA („Mica Geneză”), scriere palestiniană de la sfârșitul sec. 2 î. Hr., în care sunt prelucrate unele fragmente din cărțile lui Moise; importantă pentru evidențierea modului de gândire israelit precreștin.

LÉVI-STRAUSS [levi-stró:s], Claude (1908-2009), antropolog francez de origine belgiană. Prof. la Collège de France și la São Paulo. Întemeietorul structuralismului în etnologie. Bazat pe structuralismul lingvistic și știința comunicării, a analizat miturile, totemismul, modul de gândire, raporturile de rudenie din societățile primitive, a stabilit modele cu ajutorul cărora a explicat formarea și evoluția deprinderilor în cadrul relațiilor sociale. Cercetări de antropologie în Amazonia. Lucrări: „Gândirea sălbatică”, „Structurile elementare ale înrudirii”, „Crudul și coptul”, „Mitologice”, „Totemismul azi”.

SCOLASTIC, -Ă, scolastici, -ce, adj. 1. S. f. Curent filosofic dominant în Evul Mediu în Europa Occidentală creștină, care îmbina dogmele religioase cu tradiția mistică și intuitivă a filosofiei patristice, iar mai târziu cu aristotelismul; p. ext. mod de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență. 2. Adj. Care aparține scolasticii (1), privitor la scolastică. ♦ P. ext. Rupt de realitate, de viața practică, formal. – Din fr. scolastique, lat. scholasticus.

SCOLÁSTIC, -Ă, (< fr., lat.) s. f., adj. 1. S. f. În sens larg, pregătirea teologică și filozofică în școlile universităților medievale. S. a constat în studiul „Bibliei”, al scrierilor Sf. Părinți (îndeosebi Augustin) și al filozofilor antici, cu precădere Aristotel. S. din sec. 11-12 (Anselm, Abelard, Petrus Lombardus) a contribuit la la dezvoltarea metodei dialectice și a pus problema relației dintre credință și rațiune. S. propriu-zisă se afirmă după 1150, odată cu redescoperirea integrală a textelor lui Aristotel; reprezentanți de seamă: Toma d’Aquino, Duns Scotus, William Ockham. După apogeul atins prin Toma d’Aquino, problema de bază a s. (raportul dintre rațiune credință) decade într-o abordare sceptică, în special începând cu Ockham. Definitorii pentru s. sunt respectul față de autoritățile aflate în dezacord. Dincolo de reputația proastă conferită de reprezentanții Renașterii, s. a dezvoltat aproape toate ramurile lingvisticii, logicii și filozofiei. ◊ Neoscolastică = curent teologic catolic, apărut în sec. 19, ce își propune reluarea scolasticii medievale într-o formă adecvată nevoilor intelectuale actuale. ♦ P. ext. Mod de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență. 2. Adj. Care ține de scolastică, privitor la scolastică. ♦ P. ext. Pedant, livresc, rupt de realitate.

dogmatism sn [At: NEGULICI, E. II, 16/19 / Pl: ~e / E: fr dogmatisme] Mod de gândire rigid care operează cu teze acceptate necritic, socotite imuabile.

raționa¹ vi [At: HELIDE, O. II, 483 / P: ~ți-o~ / Pzi: ~nez, 3 (nob) raționă / E: rațiune, după fr raisonner] A gândi în mod logic Si: (frî) rezona¹.

rațional, ~ă [At: FLECHTENMACHER, T. 2^v/6 / P: ~ți-o~ / Pl: ~i, ~e / E: fr rationnel, lat rationalis] 1-2 a, av Conform cu principiile și cerințele rațiunii Si: raționat (1). 3-4 a, av (D. oameni) (Care gândește) în mod logic. 5 (În filozofia raționalistă; îoc empiric) Dedus din rațiune, considerat ca independent de experiență și anterior acesteia. 6-7 a, av (Care se face) cu judecată. 8-9 a, av (Care se face) cu respectarea unor principii sistematice. 10 a (Mat; îs) Număr ~ Clasă de numere din care fac parte numerele întregi și fracționare, pozitive sau negative, precum și numărul zero și care pot fi exprimate printr-un raport între două numere întregi. 11 a (Mat; îs) Expresie ~ă Expresie algebrică ce nu conține extrageri de radical asupra necunoscutei. 12 a (Fiz; îs) Mecanică ~ă Mecanică teoretică.

univers sn [At: (cca 1817) URICARIUL, IV, 301/13 / V: (înv) ~rz / Pl: ~uri / E: lat universum, fr univers, ger Universum] 1 Tot ce există în spațiu și în timp Si: totalitate, (îvr) unocuprinzime (1). 2 Mulțimea tuturor lumilor cunoscute și (logic) posibile Si: cosmos (1), (îvr) unocuprinzime (2). 3 Parte a universului (1) Si: galaxie (1). 4 Globul pământesc. 5 (Spc) Partea populată a globului pământesc (împreună cu tot ce se află pe el), locuitorii globului pământesc Si: lume. 6 Mediul în care trăiește cineva sau ceva. 7 Domeniu material, intelectual, moral etc. 8 Totalitatea armonioasă a unei creații, a unui mod de gândire Si: sistem, ansamblu (2).

scolastic, ~ă [At: DOSOFTEI, V. S. septembrie 67^r/30 / V: (înv) sho~, șco~, (îvr) sholasnic, sholeastic / Pl: ~ici, ~ice / E: lat scholasticus, fr scolastique cf ngr σχολαστικός] 1 sm (Îvr; îf sholeastic) Persoană erudită. 2 sm (Înv) Discipol (1). 3 a (Înv) Școlar¹. 4 sm (Rar) Persoană (de obicei filozof sau teolog) care practică scolastica (5) (sau care este adeptul ei). 5 sfs Învățământ care se preda în școlile din evul mediu în țările catolice, caracterizat prin subordonarea față de Biserică, prin utilizarea unor metode dogmatice și livrești, prin apelul la autoritatea unor concepții filozofice antice interpretate conform cerințelor teologiei etc. 6 sfs Metodă care aparține scolasticii (5) Si: (înv) scolasticism. 7 sfs (Pex) Mod de gândire sau activitate intelectuală bazate pe formalism și speculații sterile, rupte de realitate, de experiență. 8 sfs (Îvr; pgn) Metodă de învățământ școlar¹ (bazată pe clasicitatea greacă și latină). 9-10 a Care aparține (sau este caracteristic) scolasticii (5) Si: (îvr) scolasticesc (2-3). 11 a De scolastică (5) Si: (îvr) scolasticesc (4). 12 a Care amintește de scolatica medievală Si: (îvr) scolasticesc (5). 13 a (Pex) Care este rupt de realitate Si: artificial, formal, pedant (1), (îvr) scolasticesc (6).

spinozism sns [At: I. GOLESCU, C. / E: fr spinozisme] 1 Concepție filozofică panteistă a lui Baruch Spinoza, după care cauza imanentă a întregii existențe o constituie o substanță unică infinită. 2 Mod de gândire în spiritul spinozismului (1).

sta [At: PSALT. HUR. 113^v/13 / Pzi: stau, 2 stai, 3 stă, 4 stăm, 5 stați, 6 stau / Im: stăteam, (reg) steteam, (îvp) stam, 6 (îvp) sta / Ps: stătui, (îrg) stetei, 4 (înv) stătum Pc: am stat, (îvp) am stătut, 3 (înv) au stătut, 3 (pop) are stătut / Mp: stătusem, (pop) stasem, (reg) stetesem, 6 (înv) stătuse / Cj: 3, 6 să stea, (reg) să steie / Imt: 2 stai, (îvp) stăi, (înv) stă, 5 stați, (îrg) stareți / Par: stat, (îvp) stătut; Grz: stând, (înv) stătând / E: ml stare] 1 vi (Adesea în concurență cu „a ședea”; d. ființe sau d. vehicule aflate în mișcare) A se întrerupe din mers Si: a se opri, (înv) a se popri, (liv) a staționa, (reg) a ședea. 2 vi (Îe) ~i, că trag! Formulă prin care cineva este somat să rămână pe loc. 3 vi (D. alimente; îe) A-i ~ (cuiva) în gât A-i rămâne blocat în gât, putând provoca moartea. 4 vi (Îae) A constitui un obstacol în calea cuiva zădărnicindu-i proiectele. 5 vi (Pex; îae) A deranja (6). 6 vi (Reg; îe) A ~ în loc (de cineva) A fi împiedicat de la o acțiune. 7 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri oile. 8 vi (Reg; la imperativ; cu valoare de interjecție) Cuvânt care se folosește pentru a opri caii înhămați. 9 vi (La imperativ; și cu valoare de interjecție) Cuvânt prin care vorbitorul atrage atenția interlocutorului ori asistenței să (nu) continue sau să (nu) înceapă o acțiune, un proiect etc. 10 vi (Fam; îe) Ia (sau, reg, ian, apoi) ~i oleacă (sau puțin, puțintel, un pic, cu binișorul), ~i, frate (sau frățioare, bre, mă) Nu te grăbi. 11 vi (Îe) ~i (sau ~ți) să-ți (sau să vă) explic (sau să vezi, să vedeți, ori să-ți, să vă spun) Lasă (lăsați-mă) să-ți (să vă) explic. 12 vi (Înv; d. păsări) A se opri din zbor. 13 vi (D. ființe, procese aflate în desfășurare etc.) A se întrerupe dintr-o acțiune în curs Si: a nu (mai) continua (1), a conteni (1), a se curma¹ (9), a înceta, a se opri, a se potoli¹, (îvp) a se ostoi², (înv) a se precurma¹, (reg) a se tinchi¹. 14 vi (Îe) A-i ~ (cuiva) sângele în vine A încremeni de frică. 15 vi (Îe) A nu-i mai ~ (cuiva) gura A vorbi întruna. 16 vi (Îae) A plânge întruna. 17 vi (D. aparate, mecanisme etc.) A-și întrerupe funcționarea Si: a se opri. 18 vi (Îrg; d. ființe, mai ales d. boi sau cai) A înceta să mai înainteze, din cauza epuizării. 19 vi (D. ființe sau vehicule) A fi nemișcat într-un loc Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 20 vi (D. ființe sau vehicule) A nu (mai) părăsi locul în care se află Si: a rămâne, a ședea, (înv; pfm) a stărui Vz staționa. 21 vi (Îlv) A ~ pe loc A nu progresa. 22 vi (Fam; îlv) A nu (putea) ~ locului (sau la un loc, pe loc, reg, în loc) A alerga încoace și încolo. 23 vi (Fam; îal) A nu avea astâmpăr. 24 vi (D. oameni) A rămâne în inactivitate Vz lenevi. 25 vi (Pop; d. oameni) A aștepta (1). 26 vi (D. oameni, popoare etc.) A petrece un timp undeva sau la ori cu cineva Si: a ședea. 27 vi (Îvp; îlv) A ~ cu cineva, a ~ laolaltă (ori, înv, la un loc) (cu cineva) A conviețui. 28 vi (Pop; îe) A ~ fără (de) lege (sau necununați) împreună A trăi în concubinaj. 29 vi (D. nave, corpuri etc.) A se menține la suprafața unui lichid, fiind parțial scufundat în el Si: a pluti. 30 vi (Înv; pfm; d. oameni; udp „la”, „de”, „pentru”, sau, rar, „cu”, „pe”) A-și petrece timpul cu ceva (sau cu cineva) Si: a se ocupa. 31 vi (Înv; pfm; pex) A se preocupa. 32 vi A munci. 33 vi A funcționa într-un serviciu, într-o slujbă etc. 34 vi (Îvp; d. oameni) A începe o acțiune Si: a intenționa. 35 vi (Pop; îe) Ce ~i tu de vorbești? (sau spui?) Întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele relatate de interlocutor. 36 vi (Înv; d. oameni) A interveni. 37 vi (Înv; d. oameni) A sista. 38 vi (Înv; d. oameni) A se strădui. 39 vi (Înv; pfm; îe) A ~ de cineva (sau, înv, ca) să... asupra cuiva), (pfm) a ~ de capul cuiva A fi foarte insistent. 40 vi (Înv; pfm; îae) A nu lăsa pe cineva în pace până nu... 41 vi (D. ființe, fenomene naturale etc.) A fi pe punctul de a... 42 vi (D. vreme, anotimpuri etc.; îe) A ~ a ... (sau, înv, de ..., pe ...) A da semne de ... 43-44 vi A avea sau a se afla într-o anumită poziție Si: a ședea, a se ține. 45 vi A fi așezat într-un anumit fel. 46 vi A fi orientat într-o anumită poziție. 47 vi (Îvr; îlv) A ~ frunte A înfrunta. 48 vi (Îlv) A ~ grămadă (sau roi) (la un loc) A se îngrămădi. 49 vi (Îe) A ~ piatră (sau țeapăn, înfipt în pământ) A se ține drept, nemișcat și cu înfățișare provocatoare. 50 vi (Îe) A ~ cu mâna (sau cu mâinile, cu brațele) în sân (ori în șolduri, în brâu, legate) sau cu brațele încrucișate (sau cruciș) (la piept) A fi inactiv. 51 vi (Îae) A nu lua nici o măsură. 52 vi (Îe) A ~ cu sabia în mână A fi gata de apărare. 53 vi (Îe) De-abia stă de ... (somn, oboseală etc.) Nu mai poate de ... (somn, oboseală etc.). 54-55 vi A se afla sau a rămâne în poziție verticală. 56-57 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, adesea introduse prin pp „pe”, „la”, pop, „în”) A se afla sau a rămâne pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a ședea. 58 vi (Îlv) A ~ călare (sau pe cal, pe cămilă etc., călare) A călări¹ (1). 59 vi (Pop; îal) A încăleca. 60 vi (Îe) A ~ în (sau la) pat A zăcea din cauza bolii. 61 vi (Îe) A ~ (ca) pe ace (sau cărbuni, cuțite, cuie, ghimpi, jar, foc, spini etc.) A nu mai avea răbdare. 62 vi (Îae) A se neliniști. 63 vi (Îae) A se chinui (7). 64 vi (Pfm; îe) A ~ (cu curul sau cu fundul) în două luntri (ori pe două, între scaune) A evita o opțiune fermă pentru a nu pierde un profit. 65 vi (Pfm; îae) A da dovadă de duplicitate. 66 vi (D. oameni; și îlv a ~ pe tron sau în scaun) A domni (1). 67 vi (D. oameni; de obicei cu determinări care indică locul, introduse de pp „pe”, „la”, pop, „în”) A ocupa un loc pe ceva, sprijinindu-se pe partea inferioară a bazinului Si: a se așeza (2), a ședea, (pop) a se pune. 68 vi (Îe) ~i (sau ~ți) jos! Formulă prin care cineva este invitat să se așeze. 69 vi A ocupa, de obicei sau temporar, un anumit loc în spațiu Si: a se afla (20), a fi¹ (6), a se găsi. 70 vi A avea existență reală într-un anumit loc Si: a exista (1), a fi¹ (1). 71 vi (Îlv) A ~ (de) față A asista (1). 72 vi (Jur; îvp; îal) A confrunta cu cineva. 73 vi (Îal) A adeveri (1). 74 vi (Îe) A ~ la baza (sau la temelia) a ceva A constitui fundamentul a ceva. 75 vi (Îe) A ~ alături A se compara (1). 76 vi (D. obiective, sarcini etc.; îe) A ~ în fața cuiva A trebui anume să fie realizat de cineva. 77 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îe) A-i ~ cuiva ceva pe (sau la) inimă (ori suflet), a-i ~ ceva în (ori, reg, de) cap A obseda. 78 vi (D. gânduri, preocupări etc.; îae) A neliniști. 79 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) pe limbă A fi pe punctul de a spune ceva (ce nu trebuie). 80 vi (Pop; îae) A nu găsi cuvântul potrivit. 81 vi (Pop; îe) A-i ~ (cuiva) în minte A fi clar (pentru cineva) Si: a înțelege. 82 vi (Îe) A ~ înainte(a) (cuiva) (sau a-i ~ cuiva în față) A se situa la mică distanță în fața cuiva sau a ceva, privindu-l, vorbindu-i etc. 83 vi (Rar; îae) A servi. 84 vi (Înv; îae) A avea întâietate în ... 85 vi (Îae) A înfrunta pe cineva. 86 vi (Înv; îae) A avea în atenție. 87 vi (Îae; șîe a-i ~ înaintea ochilor) A-și aminti cu precizie, ca și când ar vedea aievea. 88 vi (Pop; îae; șîe a-i ~ cuiva în față) A urma să i se întâmple. 89 vi (Pop; îe) A-i (mai) ~ (cuiva) capul pe umeri (sau sus) A rămâne în viață. 90 vi (Pop; mai ales în basme; îe) A-i ~ (cuiva) capul unde-i ~u picioarele (sau tălpile) A fi decapitat. 91 vi (D. obiecte) A-și avea locul rezervat undeva. 92 vi (D. oameni; cu determinări locale) A ocupa conștient un anumit loc Si: a se așeza (2). 93 vi (Pop; d. păsări; îlv) A ~ pe ouă A cloci (1). 94 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) împotrivă (sau, îvp, înainte, îvr contrariu), a ~ împotriva (cuiva), (înv) a ~ față asupra (cuiva) A se împotrivi. 95 vi (Îal) A lupta împotriva… 96 vi (Îlv) A ~ în umbră A fi modest. 97 vi (Îal) A rămâne ascuns. 98 vi (Îlv) A ~ alăturea de (sau, reg, cu) cineva ori ceva, (înv) a ~ lângă (ori cu, spre, pentru) cineva sau ceva A sprijini pe cineva sau ceva. 99 vi (Îal) A fi partizanul cuiva sau ceva. 100 vi (Îlv) A-i ~ (cuiva) aproape A-i fi apropiat. 101 vi (Îlv) A ~ deoparte (sau departe, la o parte) A se ține în rezervă. 102 vi (Îal) A nu interveni. 103 vi (Îal) A se complăcea în izolare. 104 vi (Fam; îlv) A ~ pe (sau la, în) locul său A se găsi la locul obișnuit, stabilit 105 vi (Îal) A păstra măsura. 106 vi (Fam; îlv) A ~ (piatră) pe capul cuiva, a-i ~ cuiva pe cap A incomoda pe cineva prin prezența sau prin purtarea sa. 107 vi (Fam; îal) A plictisi pe cineva cu insistențele. 108 vt (Înv; îlv) A-l ~ (pe cineva) înaintea (cuiva) A aduce pe cineva înaintea cuiva. 109 vi (D. obiecte) A fi prins, fixat, atârnat etc. de ceva. 110 vi (Pop; d. oameni; cu determinarea „cu casa”; de obicei urmat de determinări locale) A domicilia. 111 vi (Înv; îe) A ~ la un loc cu cineva A conviețui. 112 vi (Pop; îe) A ~ sub căciula A nu avea locuință. 113 vi (Asr; d. oameni) A fi prezent. 114 vi (Înv; d. oameni, d. stările, acțiunile lor etc.) A se baza (2). 115-116 vi (D. ființe. obiecte etc.; de obicei cu determinări modale introduse prin pp „în”, „la”, „pe”, „cu”, (înv) „întru”, „sub”, „spre”) A fi sau a rămâne într-o anumită situație, stare etc. Si: a ședea. 117 vi (Îlv) A ~ în extaz A se extazia (1). 118 vi (Îlv) A ~ la (sau, pop, de) pândă (ori, pop, în sau de priveghere, de priveghi), (înv) a ~ asupra cuiva cu priveghere A pândi. 119 vi (Îlv) A ~ de pază (sau de strajă, de planton), (înv) a ~ strajă A păzi. 120 vi (Îlv) A ~ la (sau, reg, de) sfat (ori, reg, sfaturi) A se sfătui. 121 vi (Pgn; îal) A vorbi. 122 vi (Îlv) A ~ la taifas A tăifăsui. 123 vi (Îlv) A ~ în cumpănă (sau, pop, în cumpene, îvr, în frângere, într-însul) A ezita (2). 124 vi (Îal) A se cumpăni (25). 125 vi (Îlv) A ~ la îndoială A se îndoi. 126 vi (Îlv) A ~ mărturie A mărturisi. 127 vi (Îe) A ~ chezășie A garanta (4). 128 vi (Îlv) A ~ la (bună) învoială A se învoi. 129 vi (Îlv) A ~ pavăză A apăra (5). 130 vi (Pop; îlv) A ~ în petrecere A petrece. 131 vi (Reg; îlv) A ~ la (sau în) priveghi A priveghia. 132 vi (Înv; îe) A ~ cu capul A insista. 133 vi (Îvr; îe) A ~ cu război asupra cuiva A ataca (pe cineva). 134 vi (Îvr; îe) A ~ în pieliță A se întrupa. 135 vi (Îvr; îe) A ~ întru el A se concentra (8). 136 vi (Îvr; îe) A-și ~ în simțiri A-și reveni (din leșin). 137-138 vi (Îe) A ~ (mai, foarte etc.) bine (sau frumos ori rău, prost etc.) A se afla într-o situație bună (sau rea). 139-140 vi (Îe) A ~ bine (sau rău) cu cineva A fi în relații bune (sau rele) cu cineva. 141 vi (Adesea în interogații; îe) Cum ~u (~i etc.) (cu ...) În ce situație sunt (ești etc.) (cu ...). 142 vi (Îe) A-i ~ cuiva în fire (să ...), a ~ în firea cuiva să… A fi caracteristic pentru cineva (să ...). 143 vi (Îe) A ~ (dus sau pierdut, rar, ca) pe, ori, pop la, înv în gânduri (sau, reg, în gând) A fi preocupat de gânduri. 144 vi (Îae; pop, și îe a ~ pe cugete) A se frământa neștiind ce hotătâre să ia. 145 vi (Pex; îae) A ezita (2). 146 vi (Pop; îe) A ~ din belșug A fi îndestulat. 147 vi (Fam; îe) A-i ~ capul (sau firea, gândul, gândurile) la ceva (sau la cineva) A se gândi în mod insistent numai la ceva (sau la cineva), neglijând preocupările curente. 148 vi (Înv; îe) A ~ la cuvânt, a-și ~ la cuvântul dat A se ține de cuvânt. 149 vi (Înv; îe) A ~ tare (sau, îvr, vârtos) pentru ceva (sau cineva) A fi neclintit. 150 vi (D. situații, probleme, evenimente etc.) A se prezenta într-un anumit fel. 151-152 vi (Îe) A(-i) ~ (cuiva) bine (sau frumos, admirabil, ori rău, prost etc.) A (nu) i se potrivi ceva. 153-154 vi (Îae) A (nu) fi așa cum se cuvine. 155 vi (Îvp) A exista (1). 156 vi (Îvp; spc; d. ființe, mai ales d. oameni ) A trăi. 157 vi (Îvp; d. existență, fenomene naturale, d. așezări, obiecte etc.) A dăinui (1). 158 vi A se compune (6). 159 vi (Pex) A se caracteriza (3). 160 vi A avea ca trăsătură importantă unică Si: a se limita, a se mărgini, a se reduce, a se restrânge, a se rezuma. 161 vi (Înv) A depinde (1). 162 vi (Înv) A avea loc. 163 vi (Înv) A se naște. 164 vi (Îvp) A apărea (2).

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nici o dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... Punct mort = situație fără ieșire. ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură luată ca bază de clasificare, în special la sporturi. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

SCOLASTICĂ f. 1) (în evul mediu) Filozofie predată în școlile catolice din Europa, caracterizată prin raționamente abstracte, prin formalism. 2) Sistem de învățământ bazat pe această filozofie. 3) fig. Mod formalist de gândire și de activitate intelectuală, rupt de viață și de practică. [G.-D. scolasticii] /<lat. scholasticus, ngr. scholastikós, fr. scolastique

IGNORANTISM s. n. mod de a gândi al celor care consideră instruirea ca dăunătoare. (< fr. ignorantisme)

a umbla cu uite popa, nu e popa expr. a fi inconsecvent, a fi nehotărât, a-și schimba cu ușurință părerile, modul de a gândi și de a acționa.

PUTNAM [pátnəm], Hillary (n. 1926), filozof american. Prof. univ. la Harvard. Preocupat, inițial, de pe poziția realismului științific, de filozofia matematicii și aplicațiile logicii la teoria cuantelor („Filozofia logicii”, „Matematică, materie și metodă”, „Minte, limbaj și realitate”). În scrierile târzii, dovedind multă flexibilitate în ce privește modul de a gândi, în contextul unui interes mai pregnant pentru științele umane, trece pe poziția numită de el însuși „realism intern”, care prezintă afinități cu verificaționismul, dar apropiată mai mult de minimalism („Rațiune, adevăr și istorie”, „Realism și rațiune”, „Fețele multiple ale realismului”).

idee f. 1. reprezentarea unui lucru în spirit: ideea adevărului, a frumosului și a binelui; 2. cugetare, mod de a gândi: fiecare om are ideile sale; 3. amintire vagă: am oarecare idee; 4. viziune himerică, iluziune: a se nutri cu idei; 5. schița unei opere.

LIBERTATE, (4) libertăți, s. f. 1. Posibilitatea de a acționa după propria voință sau dorință. ◊ Loc. adv. În libertate = după bunul-plac, nestingherit. ◊ Expr. A-și lua libertatea să... (sau de a...) = a-și îngădui, a-și permite să... 2. Starea unei persoane care se bucură de deplinătatea drepturilor politice și civile în stat. ♦ Starea celui care nu este supus unui stăpân. ♦ Situația unei persoane care nu se află închisă sau întemnițată. ◊ Expr. A pune în libertate = a elibera din închisoare, din arest etc. 3. Independență, neatârnare (a unui stat față de o putere străină). 4. (La pl.) Drepturi fundamentale recunoscute prin Constituție cetățenilor, de dezvoltare și liberă manifestare a personalității (libertatea cuvântului, a presei etc.). ◊ Libertate individuală = dreptul care garantează inviolabilitatea persoanei. Libertate de conștiință = principiu formal în societatea modernă pluralistă, care face posibilă acțiunea în conformitate cu propria conștiință, în principal în ce privește religia.. Libertate de gândire = drept al cetățeanului prevăzut de constituțiile democratice, de a-și exprima modul propriu de gândire. – Din fr. liberté, lat. libertas, -atis.

PUNCT, puncte, s. n. I. 1. Semn grafic mic și rotund, asemănător cu o înțepătură de ac, folosit ca semn de punctuație, pentru a indica pauze între propoziții sau fraze independente, pentru prescurtarea unui cuvânt sau care se pune deasupra literelor „i”, „j” etc. ◊ Două puncte = semn de punctuație constând din două puncte (I 1) așezate unul deasupra altuia, folosit pentru a arăta că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare sau o concluzie. Punct și virgulă = semn de punctuație constând dintr-un punct (I 1) așezat deasupra unei virgule, folosit pentru a despărți părțile componente ale unei perioade. Puncte de suspensie sau puncte-puncte = semn de punctuație constând din trei (sau mai multe) puncte (I 1) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o întrerupere în șirul gândirii, al acțiunii sau o omisiune dintr-un text reprodus. ◊ Expr. A pune punctul pe i = a preciza ce este esențial într-o chestiune, a trage concluzia. ♦ Fig. (Cu valoare de interjecție) Gata! destul! 2. Semn convențional în formă de punct (I 1), care indică pe o hartă așezările omenești, care marchează zarurile, piesele de domino etc. sau care este pus la dreapta unei note muzicale spre a-i prelungi durata cu încă o jumătate din valoarea ei. 3. Punct (I 1) folosit în matematică, indicând efectuarea unei înmulțiri. 4. Fel de a coase, de a broda, de a croșeta; model de cusătură, de broderie etc. 5. (În sintagma) Punct tipografic = unitate de măsură pentru lungime, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 6. Ceea ce se vede foarte mic din cauza depărtării. ♦ Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 7. (În sintagma) Punct de ochire = locul din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. II. 1. Figură geometrică plană fără nicio dimensiune (reprezentată prin partea comună a două linii care se întâlnesc). ♦ Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. ◊ Punct medical (sau sanitar) = serviciu medical organizat în fabrici, uzine, șantiere etc. 2. Valoare a unei mărimi, mai ales temperatura la care se produce un anumit fenomen. Punct de topire. III. 1. Parte determinată în cadrul unei acțiuni, al unei discuții, al unei probleme etc. ◊ Expr. Punct de onoare = lucru, chestiune care angajează prestigiul, autoritatea, onoarea cuiva. Punct de plecare (sau de pornire) = a) locul de unde pleacă cineva; b) începutul unei lucrări, al unei acțiuni. A fi pe punctul de a... = a fi gata de a..., a fi pregătit să... Punct de vedere = aspectul sub care cineva privește o problemă sau atitudinea pe care o are față de ea; mod de a gândi. Din punct de vedere = în privința..., sub raportul... Din punct în punct sau punct cu punct = amănunțit, detaliat, pe larg. A pune (ceva) la punct = a) a regla (un aparat sau un sistem tehnic) pentru a-l face să funcționeze în condițiile dorite; b) a aranja, a potrivi lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija niciun amănunt; a restabili adevărul. A fi pus la punct = a fi aranjat, bine îmbrăcat. A pune pe cineva la punct = a arăta cuiva ce se cuvine și ce nu, a da cuiva o lecție de bună-cuviință. 2. Moment, stadiu, fază, etapă de dezvoltare. ◊ Punct mort = situație fără ieșire. ◊ Loc. adv. Până la un (sau la acest) punct = până la o anumită limită sau etapă; într-o anumită măsură. ◊ Expr. Până la ce punct = în ce măsură, până unde... ♦ (Adverbial) Exact, precis, fix. IV. Unitate de măsură care indică punctajul obținut de un sportiv sau de o echipă într-o competiție; golurile marcate. ♦ Unitate de măsură pentru indicarea situației participanților la unele jocuri (zaruri, cărți, biliard etc.). ♦ Unitate de măsură pentru sporirea sau reducerea cursului valorilor mobiliare negociate prin bursă. ♦ Fiecare dintre diviziunile unei cartele pentru raționalizarea anumitor produse industriale; tichet detașat dintr-o astfel de cartelă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe puncte = a) pe baza dreptului conferit de cartelă; raționalizat; b) fig. fără a avea pregătirea corespunzătoare funcției pe care o ocupă. – Din lat. punctum (cu unele sensuri după fr. point).

MANIPULA, manipulez, vb. I. Tranz. A mânui, a manevra. ♦ Fig. A influența prin diverse mijloace modul de a gândi și de a acționa al unei persoane sau al unei colectivități. – Din fr. manipuler.

absurd, ~ă [At: ȚICHINDEAL, F. 224 / Pl: ~rzi, ~e / E: fr absurde, lat absurdus] 1-2 av, a (într-un mod) care contrazice gândirea logică, bunul-simț Si: ilogic.

gândire sf [At: DOSOFTEI, V. S. 52 / Pl: ~ri / E: gândi] 1 Facultate superioară a creierului omenesc cu care se ajunge la o cunoaștere a lumii. 2 Procesul de a gândi (1). 3 Rezultatul gândirii (2) prin care se conturează un gând (1), se formează o idee, o noțiune, o judecată Si: (înv) cugetare. 4 Rezultatul gândirii (2) prin care se formează o concepție amplă de natură morală, filozofică, religioasă, practică, estetică etc. Cf concepție, filozofie, opinie, credință. 5 Minte, inteligență. 6 (Îs) ~ obiectivă Procesul și rezultatul de a gândi (1) rațional o realitate, un lucru, așa cum este în esență, neutru, făcând abstracție de subiectul care gândește. 7 (Îs) ~ subiectivă Procesul și rezultatul de a gândi (1) o realitate, un lucru, nefăcând abstracție de cel care gândește, introducând sau extrăgând rolul unor factori nespecifici entității studiate. 8 (Îs) ~ sănătoasă Procesul și rezultatul de a gândi (1) rațional, just, adecvat și eficient. 9 Spirit. 10 (Determinat de primitivă, clasică, medievală) Concepție sau mod de a gândi (1) specific unei perioade istorice, culturale sau a unei civilizații, unui popor. 11 (Determinat de novatoare, creatoare, revoluționară etc.) Mod specific de a gândi (1) determinat de anumite principii de natură politică, filozofică, estetică. 12 (Îs) ~ laterală Proces al gândirii (1) creatoare, având ca scop obținerea tuturor variantelor posibile ale obiectului, fenomenului cercetat. 13 (Îs) Școală de ~ Tradiție de cercetare într-un anumit domeniu sau subdomeniu. 14 Înțelepciune. 15 (Determinat de pasivă, activă, iute etc.) Mod specific de a gândi (1) determinat de natura biologică sau psihologică a subiectului gânditor.

greoi, ~oaie [At: BELDIMAN, N. P. I, 7 / P: gre-oi / Pl: ~, ~oaie / E: greu + -oi] 1-2 a, av (D. ființe sau d. modul lor de a acționa) (Care se mișcă, se desfășoară sau pornește) încet, cu greutate și fără delicatețe. 3-4 a, av (Fig; d. modul de a gândi al cuiva) (Care este) lipsit de vioiciune, de suplețe, de rafinament. 5-6 a, av (D. limbă, stil etc.) (Care este ) încărcat, complicat, confuz.

limbă sf [At: PSALT. HUR. 17^r/25 / Pl: ~bi și (rar) ~be / E: ml lingua] 1 Organ musculos, alungit și mobil, situat în cavitatea bucală, cu funcție tactilă și cu rol important în procesul de masticație și deglutiție a alimentelor, iar la om, în articularea sunetelor. 2 (Îs) ~ neagră Boală la om nedefinită mai îndeaproape. 3 Limbă (1) a unui animal folosită ca aliment. 4 Mâncare preparată din limbă (3). 5 (Îs) ~ de crap Parte cărnoasă din cavitatea bucală a crapului, foarte gustoasă. 6 (Îe) A alerga (sau a umbla, a veni, a aștepta etc.) cu ~ba scoasă A alerga sau a umbla, a veni, a aștepta cu mare nerăbdare, agitat. 7 (Reg; îe) A asuda sub ~ A se plânge că a muncit prea mult când, în realitate a stat degeaba. 8 (Reg; îe) A năduși sub ~ A obosi. 9 (Reg; îe) A-l trece (pe cineva) apa sub ~ A-i fi foarte frig. 10 (Reg; irn; îe) Nici ~ba nu-i asudă Se spune despre cineva care vorbește încontinuu. 11 (Reg; îae) Se spune despre cineva care nu muncește cu tragere de inimă. 12 (Pfm; îe) A scoate ~ba (la cineva) A disprețui pe cineva. 13 (Îae) A sfida. 14 (Reg; îe) Nu sta cu ~ba afară Se spune cuiva pe care îl îndemni să râdă. 15 (Pop; îe) A avea ~ lungă sau (a fi) lung de (ori la, în) ~ (sau, reg) fraged la ~ A fi vorbăreț. 16 (Îae) A fi incapabil de a păstra un secret. 17 (Pfm; îe) A fi (sau a avea) ~ (foarte) ascuțită (ori veninoasă, otrăvită, rea, neagră, de șarpe) A spune vorbe răutăcioase. 18 (Îae) A fi bârfitor. 19 (Îlav) Cu ~ înveninată (sau veninoasă) Cu răutate. 20 (Fam; îe) A înțepa cu ~ba sau (reg) a fi cu (sau a avea) piper, țepi pe sau aguridă sub ~ A fi sau a vorbi ironic ori malițios Si: a batjocori. 21 (Fam; îe) A fi slobod la ~ (sau ~ slobodă ori a avea ~ba dezlegată) A fi excesiv de sincer și direct în vorbire. 22 (Îae) A fi necontrolat în vorbire. 23 (Îae) A fî incapabil de a păstra un secret. 24 (Fam; îe) A fi cu două ~bi sau a avea (mai) multe ~bi A fi mincinos sau prefăcut. 25 (Îae) A fi ipocrit. 26 (Pfm; îe) A fi iute de ~ A vorbi prea repede. 27 (Pfm; îe) A avea ~ ascuțită (sau a-i umbla ~ba cu ascuțime) A fi înzestrat cu însușirea de a vorbi convingător. 28 (Imt; îe) A-și mușca ~ba A tăcea, evitând să spună ceva nepotrivit. 29 (Fam; îe) A-și înghiți ~ba A mânca cu mare poftă. 30 (Îae) A amuți de uimire, de emoție etc. 31 (Îae) A se abține de la a spune ceva nepotrivit. 32 (Pfm; îe) A-și ține (sau băga) ~ba (în gură) A tăcea. 33 (Pfm; îe) A-și pune frâu la ~ (sau ~bii) ori a-și înfrâna (sau struni) ~ba A se feri de a spune ceva necuviincios. 34 (Fam; îe) A scoate (sau a-i ieși cuiva) ~ba de-un cot A i se tăia respirația datorită efortului sau oboselii Si: a gâfâi. 35 (Îae) A fi foarte obosit. 36 (Fam; îe) A trage (pe cineva) de ~ A pune cuiva întrebări multe și insistente pentru a afla anumite lucruri Si: a iscodi. 37 (Fam; îe) A (i) (se) dezlega (cuiva) ~ba sau a se dezlega (ori a prinde) la ~ sau a prinde ~ A căpăta chef de vorbă. 38 (Îe) A (se) dezlega (cuiva) ~ba A-și redobândi facultatea vorbirii. 39 (Pfm; îe) A-și bate ~ba(-n gură de pomană) sau a-și toci ~ba A vorbi mult și neîntrerupt, fără a fi luat în seamă. 40 (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) ~ba ca o moară stricată (sau de vânt) (ori, reg, a-i toca ~ba în gură sau a-i bate ~ba) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări, a pălăvrăgi. 41 (Pfm; îe) A avea mâncărime (sau, reg, mâncărici, mâncătură) la (sau de) ~ ori a avea vierme (sau, reg, gâdilici) la ~ sau a-l mânca (ori a-l arde ~ba) sau, reg, a-l frige ~ba (ori la ~) A vorbi prea mult Si: a fi limbut, a fi palavragiu, a fi vorbăreț. 42 (Pfm; îe) A (i) se încurca (sau împiedica) (cuiva) ~ba (în gură sau la vorbă) A rosti cu greutate cuvintele din cauza unei emoții, a băuturii etc. 43 (Pfm; îe) A avea ~ba legată A refuza să vorbească. 44 (Îvp; îe) A nu avea ~ în gură (sau de grăit) A nu dori să vorbească. 45 (Înv; îe) A-i fi (cuiva) ~ba legată sau a fi cu ~ba legată (sau legată, încurcată) A fi mut. 46 (Înv; îla) Împiedicat la ~ (sau, pop, cu ~ba împiedicată) Bâlbâit. 47 (Reg; îs) ~ lată Care se exprimă greoi, din cauza limbii mari. 48 (Pfm; îe) A vorbi sau (a grăi) în vârful ~bii (sau în ori pe ~) sau a-i fi (cuiva) ~ba prinsă (ori împiedicată) A fi peltic. 49 (Pop; îe) A (i) se lega (cuiva) -ba (în gură) sau a-i pieri (ori a i se încurca, a-i îngheța, a i se îngroșa, a i se lua, a i se scurta) (cuiva) ~ba A nu mai avea curajul să vorbească Si: a amuți. 50 (Pop; îe) A-i pieri cuiva ~ A muri. 51 (Pop; îe) A-i lega (sau a scurta, a tăia) (cuiva) ~ba A împiedica pe cineva să spună ceva calomnios sau jignitor. 52 (Pop; îe) Pișcat (sau înțepat) la ~ sau prins de ~ Ușor amețit de băutură Si: (pfm) afumat, cherchelit. 53 (Reg; îe) A avea păr pe ~ A fi lipsit de educație. 54 (Reg; îla) Cu păr pe ~ Lipsit de educație, de maniere Si: prost, necioplit. 55 (Îe) A avea ~ de aur A avea darul de a vorbi frumos și elocvent. 56 (Îe) A fi cu ~ba fagure de miere A vorbi excesiv de prietenos și amabil. 57 (Pfm; îe) Pușchea(-ți) pe ~(-ți) Se spune cuiva care vorbește despre un lucru neplăcut, pentru ca aceasta să nu se îndeplinească. 58-59 (Pfm; îe) A (nu) pune pe ~ (ceva) A (nu) gusta din ceva. 60 (Reg; îe) A-și bate ~ba-n gură ca calicii la pomană A vorbi repede și prost. 61 (Reg; îe) Parcă-l trage cineva de ~ Se spune despre cineva care vorbește mult, neputând păstra un secret. 62 (Reg; îe) Nu i-a (sau nu v-a etc.) tors mama pe ~ Se spune despre cineva care vorbește cu ușurință. 63 (Reg; îae) Se spune despre cineva care vorbește morocănos. 64 (Reg; îe) A-și toarce pe ~ A se gândi bine înainte de a vorbi. 65 (Pfm; îe) Cum îi vine sau ce-i vine pe ~ Fără a-și controla exprimarea, sub impulsul unei stări de moment. 66 (Îe) A-i sta (sau a-i umbla, a-i veni) (cuiva) pe ~ (ceva) A fi pe punctul de a spune ceva. 67 (Îae) A nu-și aminti un lucru bine știut. 68-69 (Reg; îe) L-a(u) mușcat albinele (sau albina) de ~ Se spune despre cineva care nu vorbește (prea mult). 70 (Îae) Se spune despre un om beat. 71 (Pop; îe) Gură am și ~ n-am Se spune atunci când cineva se abține, deși ar mai avea multe de adăugat. 72 (Pop; îe) A nu-și băga ~ba unde nu-i fierbe oala A nu se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 73 (Pop; îe) Inima o are pe ~ sau ce-i pe inimă aceea-i și pe ~ sau ce are-n suflet are și pe ~ Se spune despre o persoană sinceră, deschisă și onestă. 74 (Reg; îs) ~ba beregății Uvulă. 75 Facultate de a vorbi Si: grai, vorbire. 76 (Înv; îe) A da ~ prin țară A face să se știe pretutindeni. 77 (Trs; îs) Răsura ~bii Amendă aplicată cuiva găsit vinovat de calomnie. 78 (Înv; îs) ~ strâmbă Calomnie. 79 (Îvp; îls) Carte cu ~ de moarte Testament. 80 (După verbe ale zicerii; îlav) Cu (sau, rar prin) ~ de moarte Ca ultimă dorință, exprimată pe patul morții. 81 (Pex; îal) Ca dispoziție testamentară. 82 (Îe) A lega pe cineva cu ~ de moarte A obliga pe cineva prin jurământ să îndeplinească o ultimă dorință, exprimată înainte de moarte. 83 (Înv; îs) Frântură (sau frământare) de ~ Vorbire încâlcită. 84 (Pex; îas) Frază încâlcită, alcătuită din cuvinte greu de rostit. 85 (Spc; îas) Joc ce constă în rostirea rapidă și corectă a unei asemenea fraze. 86 (Înv) Prizonier de la care se obțineau informații asupra situației din armata inamică. 87 (Arg) Spion. 88 (Înv; udp „despre”, „de” etc.) Informație asupra situației inamice. 89 Tăiș de metal al unui cuțit, briceag sau al altor instrumente Si: pană, pânză. 90 (Pop; îs) ~ de trăsnet (sau a trăsnetului) Rămășiță a unei sulițe, sau a unei alte arme străvechi, descoperită cu prilejul unei săpături, despre care se credea că a fost împlântată în adâncul pământului de un trăsnet. 91 (Îlav) Nici cu (sau cât ori ca) o ~ de cuțit Nici cât de puțin. 92 Parte metalică a ciocanului, opusă capului cu care se bat cuiele, prelungită și subțiată spre vârf Si: (pop) pană. 93 (Reg) Vârf al șurubelniței. 94 Fiecare dintre arătătoarele ceasului. 95 Pendul al unui orologiu. 96 Bară mobilă, agățată în interiorul clopotului, care, prin mișcare, lovește pereții lui, făcându-l să sune. 97 (Reg; îs) ~ de clopot Joc la priveghi, nedefinit mai îndeaproape. 98 Indicator la cântare sau la orice instrument de măsurat. 99 (Pan) Parte a unor obiecte, alungită și mobilă, de forma unei limbi (1). 100 (Înv; pan) Lingou. 101 (Înv; pan) Parte alungită și ascuțită a tălpii fierului de călcat. 102 (Îrg; pan) Bucată de lemn sau de metal alungită, folosită ca încuietoare la uși, porți etc. 103 (Reg) Pisălog la piuliță. 104 (Reg) Hădărag (1). 105 (Reg) Fiecare dintre cele două brațe ale cleștelui. 106 (Reg) Cumpănă a fântânii. 107 (Reg) Picior al pilugului în care se prind aripile fusului de la piuă. 108 (Reg) Fiecare dintre crestăturile în formă de trepte de la capătul de jos al pilugului, cu ajutorul cărora postavul este întors și răsucit în piuă. 109 (Reg) Fiecare dintre aripile fusului care ridică pilugul de la piuă, agățându-se în piciorul acestuia. 110 (Pop) Parte a dispozitivului de oprire automată la mașina bătătoare. 111 (Pop) Proeminență de la partea de jos a oiștei porții, care face ca aceasta să se deschidă și să se închidă cu ușurință. 112 (Reg) Cârlig în care se agață zăvorul de la ușă, poartă etc. 113 (Reg) Parte de la car sau sanie de care se fixează proțapul Si: (pop) cârlig, grui, furcă, (reg) popârțac, splină. 114 (Reg) Parte care face legătura între crucea și inima căruței. 115 (Reg) Tânjală. 116 (Reg) Parte a căruței nedefinită mai îndeaproape. 117 (Pop) Cordar la ferăstrău. 118 (Tăb; reg) Piesă alungită și mobilă a stativelor pe care se întind pieile ce urmează a fi prelucrate. 119 Proptea a alergătoarei de la războiul de țesut Vz: rezemătoare, sprijinitoare. 120 (Plg) Fier lat, ascuțit la un capăt, cu care se ară. 121 (Îs) ~ba cracilor (sau cracii cu ~) Cârlig cu ajutorul căruia se reglează schimbătorul plugului, introducându-se în una dintre găurile cu care această piesă este prevăzută. 122 (Muz) Plăcuță de lemn deasupra căreia se întind coardele unor instrumente muzicale Si: tastieră, (rar) tastă. 123 (Muz; rar) Ancie a unui instrument de suflat. 124 (Muz; rar) Clapă la instrumentele muzicale cu claviatură Si: tastă, tușă. 125 Cuțit de lemn la meliță Si: (reg) bătăiuș, bătător, condei, spată, tocător. 126 Deschizătură lăsată la gardul de pescuit. 127 (Pes) Fiecare dintre cele două deschizături ale sacului unui vintir. 128 Vârf al cârligului la undiță. 129 (Reg) Șanț care desparte în două mari semicercuri vatra cuptorului, construită din pământ bătătorit. 130 (Reg) Colac împărțit la pomeni. 131 Fâșie de piele, pânză etc. lungă și îngustă, care acoperă deschizătura încălțămintei în locul unde aceasta se încheie cu șiretul etc. 132 Obiect de metal, os, material plastic etc. care ajută la încălțarea pantofilor Si: încălțător. 133 (Îvp) Cui de la cataramă. 134 Bucată de piele care se coase la marginea posterioară de sus a cizmelor, pentru a le putea trage pe picior. 135 (Bot; reg; îc) ~ba-apei Broscariță (Potamogeton natans). 136 (Bot; reg; îac) Pașă (Potamogeton crispus). 137-140 (Bot; reg; îac) Broasca-apei (Potamogeton pussilus, lucens, perfoliatus și pectinatus). 141 (Bot; reg; îc) ~ba-bălții, ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-vacii Limbariță (Alisma plantago aquatica). 142 (Bot; reg; îc) ~ba-boierului Barba-boierului (Ajuga laxmanni). 143 (Reg; îc) ~ba-boului (-cea-mică) Plantă erbacee meliferă din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori uvulacee, roz sau rar albe Si: (reg) atrățel, boroanță, iarbă-de-bou-sălbatică, limbariță, miruță, roșii (Anchusa officinalis). 144 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia boraginaceelor, acoperită cu peri aspri și țepoși, cu flori albastre mari Si: (reg) miruță, (rar) orcanetă (Anchusa italica). 145 (Bot; reg; îac) Plantă din familia amarilidaceelor, originară din America, cu trunchiul scurt și gros, cu frunze verzi-albăstrui, care înflorește la 5-25 de ani, numai o singură dată și apoi moare Si: (reg) haluz, roadă, săbor, spin (Agave americana). 146 (Bot; reg; îac) Sică (Statice). 147 (Bot; reg; îac) Belșiță (Canna indica). 148 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-câinelui, ~ba-mielului, ~ba-mielușelului Alior (Borago officinalis). 149 (Bot; îc) ~ba-boului Lușcă-albă (Ornithogalum caudatum). 150 (Bot; reg; îac) Iarba-șarpelui (Echium vulgare). 151 (Bot; reg; îac) Pătlagină (Plantago major). 152 (Bot; reg) Măcriș (Rumex acetosa). 153 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei Iarba-broaștelor (Hydrocharis morsus-ranae). 154 (Bot; reg; îc) ~ba-bălților, ~ba-broaștei, ~ba-oii, ~ba-șarpelui Pătlagină (Plantago lanceolata). 155 (Bot; reg; îc) ~ba-caprei Specie de lăptucă. 156 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-căii, -ba-câinelui, -ba-cucului, ~ba-mielului Arăriel (Cynoglossum officinale). 157 (Bot; reg; îc) ~ba-cățelei Plantă nedefinită mai îndeaproape. 158 (Bot; reg; îc) ~ba-boului, ~ba-cerbului, ~ba-oii, ~ba-vacii, ~ba-vecină, ~ba-vecinei Năvalnic (Scolopendrium vulgare). 159 (Bot; reg) Lipicioasă (Galium aparine). 160 (Bot; reg) Splină (Chrysosplenium alternifolium). 161 (Bot; reg; îc) ~ba-cerbului, ~ba-șarpelui Ferigă (Dryopteris filixmas). 162 (Bot; reg; îac) Unghia-ciutei (Ceterach officinarum). 163 (Bot; reg) Pieptănariță (Cynosurus cristatus). 164 (Bot; reg) Cocoșei (Erythronium dens canis). 165 (Reg; îc) ~ba-cucului, limba-șarpelui Plantă erbacee perenă din încrengătura pteridofitelor, cu rizom scurt, târâtor, de obicei cu o singură frunză penat-compusă Si: (reg) coian, dragoste, iarba-dragostei, lăpăriță, limbar (Botrychium lunaria). 166 (Bot; reg; îac) Plantă erbacee cu flori de culoare albăstruie-liliachie care crește în regiunile subalpine (Gentiana bulgarica). 167 (Bot; reg) Buruiană-de-ghing (Gentiana praecox). 168 (Bot; reg; îc) ~ba-cucului Mâna-Maicii-Domnului (Orchis maculata). 169 (Bot; reg; îac) Poranici (Orchis mascula). 170 (Bot; reg; îac) Iarbă-moale (Stellaria holostea). 171 (Bot; reg; îac) Ură (Gymnadenia conopea). 172 (Bot; reg; îc) ~ba-gâștei Bob-de-țarină (Lathyrus sylvester). 173 (Bot; reg; îc) ~ba-mării Plantă erbacee din familia cruciferelor, cu flori albe, roze, purpurii și, mai ales, violete, dispuse în umbrelă, originară din regiunile sudice ale Europei și cultivată adesea ca plantă decorativă Si: (reg) lilicele, limbușoară, omățăl, punga-ciobanului, saști, traista-ciobanului (Iberis umbellata). 174 (Bot; reg; îac) Lilicele (Iberis semperflorens). 175 (Reg; îac) Planta Iberis pinnata. 176 (Reg, îc; șîf ~ba-mielușelului) ~ba-mielului Plantă erbacee din familia boraginaceelor, cu flori albastre, rar albe Si: (reg) alior, arăriel, arățel, atrățel, boranță, boranță-roșie, laptele-câinelui, mierea-ursului (Borrago officinalis). 177 (Bot; reg; îac) Otrățel (Onosma arenaria). 178 (Reg; îc) ~ba-oii (sau ~ba-oaiei) Plantă erbacee cu frunze dințate și spinoase, cu flori purpurii, care crește prin locuri umede și mlăștinoase Si: (reg) pălămidă (Cirsium canum). 179 (Reg; îac) Mică plantă erbacee cu frunzele dispuse în rozetă și cu flori roz, grupate în spice Si: (pop) minciună, patlagină, plătagină (Plantago gentianoides). 180 (Reg; îac; șîc ~ba-oii-cea-amară) Plantă din familia compozitelor, cu rizom scurt și gros, cu numeroase rădăcini lungi și groase, tulpină erectă și flori roșii, care crește prin fânețe umede și sărăturoase Si: (pop) iarbă-mare, steghie-turcească (Leuzea salina). 181 (Bot; reg; îac) Podbal (Tussilago farfara). 182 (Bot; reg; îc) ~ba-broaștei, ~ba-vacii Rodul-pământului (Arum maculatum). 183 (Bot; reg) Lemnul-Maicii-Domnului (Santolina chamaecyparissus). 184 (Bot; reg; îc) ~ba-păsării Liliuță (Anthericum ramosum). 185 (Reg; îc) ~ba-păsăricii Planta Cuscuta. 186 (Reg; îc) ~ba-boului, ~ba-peștelui Plantă erbacee perenă cu frunze verzi-albăstrui și flori violete, dispuse în panicul, răspândită prin locuri umede și sărate (Limonium vulgare). 187 (Reg; îac) Plantă erbacee din familia plumbaginaceelor, răspândită pe pășuni de munte (Armeria elongata). 188 (Reg; îc) ~ba-rățoiului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 189 (Reg; îc) ~ba-soacrei Plantă cărnoasă arborescentă din familia cactacee, originară din America, cu tulpina erectă, ramificată, cu sau fără spini, cu flori mari, galbene sau roșii Si: (reg) broască, stoletnic (Opuntia ficus-indica). 190 (Reg; îac) Plantă din familia cretaceelor, cultivată în Africa, America și Europa pentru fructele sale (smochine de Spania) și, de asemenea, plantată ca gard viu (Opuntia vulgaris). 191 (Bot; reg; îc) ~ba-șarpelui Ferigă mică cu rizomul lung, cu o singură frunză, de formă ovală, răspândită prin locurile umede, prin tufișuri și păduri Si: grăitoare-de-rău (Ophioglossum vulgatum). 192 (Reg; îac) Plantă din ordinul umbeliferelor, cu tulpină înaltă de 40-100 cm, ramificată, cu flori numeroase, albe sau roșietice, care crește prin fânețe și poieni umede, semisărate Si: floarea-țigăncii, leuștean-de-bahnă, leuștean-sălbatic, morcov-sălbatic (Peucedaum latifolia). 193 (Reg; îac) Plantă cu frunzele lanceolate, folosită în medicina populară pentru proprietățile ei astringente sau contra tusei Si: căruțele, coada-șoricelului, iarba-tăieturii, limba-bălților, limba-broaștei, limba-oii, limbariță, pătlagină, pătlagină-îngustă (Plantago lanceolata). 194 (Bot; reg; îac) Stupitul-cucului (Cardomina protensis). 195 (Bot; reg; îac) Ferigă (Dryopteris filix-mas). 196 (Reg; îc) ~ba-cucului Planta Botrychium lunaria. 197 (Bot; reg; îc) ~ba-șopârlei Dornic (Falcaria sioides). 198 (Bot; reg; îac) Specie de stânjenei nedefinită mai îndeaproape. 199 (Bot; reg; îac) Burete nedefinit mai îndeaproape. 200 (Reg; îc) ~ba-șopârlei Planta Falcaria rivini. 201 (Reg; îc) ~ba-vrabiei Mică plantă erbacee anuală, cu frunze liniar-lanceolate și flori axiale verzi (Thymelae passerina). 202 (Bot; reg; îc) ~-de piatră Foaie-grasă (Pinguicula vulgaris). 203 (Reg; îc) ~-de-mare (sau ~ba-boului, ~ba-vecinii) Plantă din familia cetacee, cu tulpină lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: (reg) bostan, broască, palmă, stoletnic, talpa-ursului (Phyllocactus ackermanni). 204 (Îac) Pește marin cu corpul oval și asimetric, cu ambii ochi situați pe o singură parte (Solea nasuta). 205 (Îac) Pește marin comestibil asemănător cu calcanul, care are corpul plat și aproape oval, acoperit de solzi fini, ce trăiește pe fundul nisipos, în apropierea coastei, și a cărui carne este foarte gustoasă (Pleunorectes solea). 206 (Îac) Pește marin de formă plată, cu amândoi ochii pe aceeași parte, care trăiește pe fundul apelor Si: cambulă (Pleuronectes plesus). 207 Sistem de comunicare alcătuit din sunete articulate, specific oamenilor, prin care aceștia își exprimă gândurile, sentimentele și dorințele Si: limbaj (1). 208 (Pgn) Limbaj (10). 209 (Îe) A nu vorbi aceeași ~ A nu avea același mod de a gândi sau de a simți. 210 (Îs) ~ aglutinată Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin înlănțuirea de afixe strict specializate pentru fiecare funcție în parte. 211 (Îs) ~ flexionară Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și care au, în general, valori complexe. 212 (Îs) ~ analitică Limbă (207) flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice și al cuvintelor auxiliare. 213 (Îs) ~ sintetică Limbă (207) în care raporturile gramaticale se exprimă, de obicei, prin adăugarea de afixe la tema cuvintelor. 214 (Înv; îs) ~ba cârâitorilor Argou folosit de hoți. 215 (Îs) ~ păsărească Argou al copiilor constând în intercalarea unor silabe suplimentare între silabele cuvintelor. 216 (Pex; îas) Limbaj (1) convențional, greu de înțeles. 217 (Îs) ~ maternă (sau, îvr, mamă ori maicei) Limbă (207) pe care o învață cineva în copilărie, de la părinți. 218 (Îs) ~ (de) bază (sau fundamentală) ori ~ mamă Limbă (207) din care provin limbile (207) aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic. 219 (Îs) ~ internațională (sau universală) Limbă (207) națională cu largă circulație în afara granițelor acelei țări, folosită în relațiile internaționale dintre state. 220 (Îs) ~ modernă Limbă (207) vorbită în perioada actuală sau într-o epocă apropiată. 221 (Îs) ~ clasică Limbă (207) care apaține Antichității greco-latine, din epoca ei clasică, considerată ca bază a educației și civilizației. 222 (Pex; îas) Formă a unei limbi (207) care are calitățile estetice ale perioadei clasice. 223 (Îs) ~ vie Limbă (207) care se vorbește în mod curent. 224 (Îs) ~ moartă Limbă (207) care nu se mai învață ca limbă maternă și nu se mai află în circulație. 225 (Îs) ~ națională (ori, îvr, naționalicească) Limbă (207) comună și unică a tuturor membrilor unei națiuni. 226 (Îs) ~ literară Cel mai corect aspect al limbii naționale, produs al unei continue prelucrări de către scriitori, publiciști, oameni de știință etc., utilizat în mediile intelectuale, în instituții etc. 227 (Îs) ~ de stat (sau oficială, ori, îvr, oficioasă) Limbă (207) utilizată în administrația unui stat sau într-una dintre instituțiile acestuia. 228 (Îs) ~ comună (sau înv obștească) Aspect al unei limbi (207) folosit ca mijloc de comunicare al întregii colectivități, independent de apartenența dialectală a vorbitorilor. 229 (Îas) Fază din trecutul unei limbi (207), anterioară diversificării ei dialectale. 230 (Îs) ~ veche Limbă (207) vorbită în perioadele din trecut, constituindu-se ca o etapă anterioară, distinctă de limba modernă. 231 (Îs) ~ curentă (sau de toate zilele, de conversație) Limbă obișnuită, folosită în relațiile zilnice dintre oameni. 232 (Îs) ~ standard Aspect al unei limbi (207) care reprezintă trăsăturile ei comune și modelul general de folosire. 233 (Îs) ~ scrisă Aspect al limbii naționale, consemnat în textele scrise. 234 (Îs) ~ vorbită Limbă (207) uzuală, utilizată în mod obișnuit în viu grai. 235 (Îs) ~ba surdomuților Totalitate a semnelor folosite de surdomuți pentru a comunica. 236 (Reg; îe) S-au mestecat ~bile Se spune când, într-o adunare, petrecere etc. discuțiile devin aprinse și vorbitorii încep să se certe. 237 (Pfm; irn; îs) ~ chineză Vorbire confuză, greoaie, din care nu se înțelege nimic. 238 (Îvp) Comunitate de oameni care vorbesc aceeași limbă (207) Si: națiune, neam, popor. 239 Fel de a vorbi, de a se exprima sau de a comunica al cuiva într-o anumită împrejurare. 240 (Spc) Stil al unui scriitor, al unei opere literare. 241 (Îlav) Pe ~ba cuiva Pe înțelesul interlocutorului. 242 (Pex; îal) Potrivit felului de a gândi sau de a simți al vorbitorului, interlocutorului sau a celui despre care se vorbește. 243 (Înv; îs) ~ de (sau în) mare Golf. 244 (Udp „de”) Porțiune alungită, îngustă, dintr-o suprafață, corp material etc. Si: fâșie, șuviță. 245 (Înv; îs) ~ de pământ Peninsulă. 246 Fâșie lungă și îngustă de pământ, pădure etc. 247 Rază de lumină care străbate întunericul. 248 Flacără de formă alungită. 249 (Îs) ~ de foc Fosfură de hidrogen care iese din mlaștini și arde singură. 250 (Îe) A vorbi (două) ~bi diferite A nu avea același mod de a gândi și de a simți. 251 (Îs) ~ de lemn Limbaj al propagandei totalitare, caracterizat prin formule fixe, șabloane, exprimare greoaie etc. 252 (Lpl; îc) ~bi de pisică Tip de fursecuri înguste și alungite. 253 (Arg; dep; îe) A da ~bi A avea relații sexuale orale. corectat(ă)

manevra [At: AR (1829), 126/20 / V: (îvr) ~novra, (cscj) ~ri / Pzi: ~rez / E: fr manœuvrer] 1 vi (D. locomotive, nave etc.) A face manevre. 2 vi (D. unități militare) A executa o operație tactică sau de luptă. 3-4 vti (C. i. aparate, dispozitive etc.) A pune în mișcare, a face să funcționeze Si: a manipula (2), a mânui (2), (frî) a mania (1). 5-6 vit A utiliza diverse mijloace, corecte sau nu, pentru a reuși într-o acțiune Si: a manipula (6-7). 7-8 vti (C. i. oameni) A acționa indirect asupra cuiva pentru a-l face să acționeze într-un anumit mod sau să gândească într-un anumit fel Si: a manipula (8-9).

minte sf [At: PSALT. HUR. 115^V/13 / V: (înv) mente / Pl: ~nți / E: ml mens, -tis] 1 Facultate de a gândi, de a judeca, de a înțelege Si: rațiune. 2 (Îoc trup) Spirit. 3 (Îvp; detenninat prin „toată”, „întreagă” „bună”) Stare de integritate a facultăților mintale. 4 (Îla) Cu ~ Cu judecată normală, sănătoasă. 5 (Îal; pex) Cumpătat. 6-7 (Îls, îla) Fără (de) ~ sau fără minți (Om) lipsit de rațiune. 8-9 (Pex; îljv) Fără (de) ~ sau fără minți (În mod) nesocotit. 10 (Înv; îls) Fără de ~a Faptă nechibzuită. 11 (îrg; îe) A nu-și fi în ~ (sau în minți) A fi nebun. 12-13 (Îljv) Ieșit din minți (sau, rar, din ~) (Care este) nebun. 14-15 (Îal) (Care este) necontrolat. 16 (Îlv) A-și pierde ~a (sau mințile) sau a(-și) ieși din ~ (sau din minți) A înnebuni. 17 (Îal) A-și pierde cumpătul. 18 (Îlv) A-și rătăci ~a (sau mințile) A înnebuni. 19-20 (Îe) A (nu) fi în (sau, înv; cu) toată ~a sau în toate ~nțile A (nu) fi în deplinătatea facultăților mintale. 21-22 (Îae, pex) A (nu) fi matur. 23 (Îe) A lua (sau, rar, a fura, a răpi, a pierde cuiva) mințile (ori ~a) sau a scoate (sau a lua, reg, a știlbura) (pe cineva) din minți (ori din ~) A face pe cineva să nu mai raționeze, să-și piardă controlul, judecata Si: a zăpăci. 24 (Îe) A suci ~a (sau mințile cuiva), (reg) a lua de minți (pe cineva) A zăpăci. 25 (îae) A face să se îndrăgostească nebunește. 26 (Reg; îe) A se aluneca cu ~a A-și pierde judecata. 27 (Pfm; îe) A-și bea mințile A se imbeciliza din cauza băuturii. 28 (Îe) A se frământa cu ~a sau a-și frământa ~a (sau mințile) A se gândi mult, a-și bate capul. 29 (Înv; îe) A-și veni în ~ A deveni înțelept. 30 (Pop; îae) A-și recăpăta calmul Si: a se calma, a se liniști. 31-32 (Îe) A (nu) fî întreg la (sau de) ~ A (nu) fi cu judecata normală, sănătoasă 33 (Fig) Om, persoană care raționează. 34 Cuget. 35 Atenție. 36 Imaginație. 37 Memorie. 38 (Fam; îe) Unde mi-s ~nțile? Se spune pentru a scuza lipsa de atenție, o scăpare. 39 (Îe) Unde ți-e ~a (sau ți-s, vi-s etc.) -nțile? Se spune pentru a reproșa lipsa de atenție, neglijența în executarea unei acțiuni. 40 (Pfm; îe) Îți stă ~a-n loc Indică cel mai înalt grad de uluire, de surprindere. 41 (îlav) în ~ În gând, fără a vorbi sau a gesticula. 42 (Înv; îe) De ~a mea (sau a ta, a sa etc.) Din proprie inițiativă. 43 (lv) A-i veni (cuiva, ceva) în ~ A-și aminti de ceva. 44 (Îe) A-i trece (sau a-i trăsni, reg a-i pica cuiva, ceva) prin ~ A se gândi la ceva. 45 (Îae, îcn) A nu bănui. 46 (Îae) A-și imagina. 47 (Înv; îe) A avea (ceva) în ~ A intenționa. 48 (Îae) A fi preocupat de ceva sau de cineva. 49-50 (Îe; îcn) A (nu)-și pune ~a (cu cineva sau cu ceva) A (nu) lua în serios pe cineva sau ceva. 51 (Îe) A fl dus cu ~a (sau cu mințile) A fi cufundat în gânduri, a fî distrat, neatent. 52 (Îlv) A-și aduna mințile A se concentra. 53 Mod de a gândi, de a judeca. 54 (Înv; îe) A fi într-o ~ (cu cineva) A avea aceeași părere cu cineva. 55 (Îvp) Intenție. 56 (Pre) Inteligență. 57 Perspicacitate. 58 Discernământ. 59 Capacitate intelectuală Vz cap, creier. 60 (Reg; îe) A fi orb de ~ A fi prost. 61 (Înv; îe) A nu-I ajunge (pe cineva) ~a A nu fi în stare să înțeleagă ceva. 62 (Îe) A fi ( sau a ajunge, a da, a cădea) în ~a copiilor A nu mai judeca cum trebuie din cauza bătrâneții. 63 (Îe) La ~a omului (fam, a cocoșului) Ușor de înțeles, clar. 64 (Fig) Gânditor. 65 Înțelepciune. 66 Chibzuință. 67 Cumpătare. 68 Cumințenie. 69 (Pfm; îe) ~a românului (sau moldoveanului) cea de pe urmă Înțelepciune pe care o capătă cineva după ce a greșit acționând pripit. 70 (Pop; îe) Ai minte! Îndemn de a nu-și pierde cumpătul. 71 (Înv; îlav) Cu ~ bună Cu chibzuială. 72 (Fam; îe) A-i veni (cuiva) ~a (sau mințile) în (sau la) cap (sau acasă, la loc) A se cuminți. 73 (Îae) A deveni mai înțelept. 74 (Îae; pex) A se maturiza. 75 (Și la Imt; îe) A-și vârî (sau a-și băga) mințile-n cap A judeca cu seriozitate. 76 (Îae) A renunța la planuri nesocotite Si: a se cuminți. 77 (Reg; d. copii; îla) Ajuns de ~ Ajuns la vârsta înțelegerii. 78 (Înv) Învățătură. 79 (Îe) A (se) învăța ~ A trage învățături dintr-o întâmplare personală neplăcută. 80 (Îae) A se obișnui să fie prevăzător, atent. 81 (Îe) A învăța (pe cineva) ~ A face pe cineva să devină înțelept, chibzuit. 82 (Îae) A pedepsi pe cineva pentru a-l face să fie mai cu judecată. 83 (Îvr) Parabolă.

punct sn [At: M. COSTIN, O. 45 / V: (îvp) pont, (îrg) ponct, punt, (îvr) ~um / Pl: ~e, (înv) ~uri / E: lat punctum] 1 Articol, paragraf etc. dintr-o lege, dintr-o convenție, dintr-un statut etc. 2 (Pgn) Lege, convenție, statut în totalitate. 3 (Prc) Hotărâre, prevedere, clauză etc. cuprinsă într-un act juridic. 4 (Spc) Obligație a țăranului pontaș¹. 5 (Înv; îlav) Ponturi – ponturi În mod amănunțit. 6 (Buc; îf pont) Proprietate pe care cineva o poseda pentru totdeauna în baza unui act, a unei înțelegeri etc. 7 (Mol) Parte. 8 (Înv; pgn; îf pont) Pasaj, capitol etc. dintr-o lucrare, dintr-o scriere etc. 9 Element al unui ansamblu, al unei acțiuni etc. 10 Idee, principiu care stă la baza unei discuții. 11 (Îlav) Din ~ în ~ sau ~ cu ~ Unul după altul. 12 (Pex; îal) Detaliat. 13 (Îe) A pune (ceva) la ~ A regla un aparat sau un sistem tehnic. 14 (Îae) A aranja lucrurile așa cum trebuie, fără a neglija nici un amănunt. 15 (Îae) A restabili cu fermitate adevărul. 16 (Pfm; îe) A fi pus la ~ A fi bine și îngrijit îmbrăcat. 17 (Pfm; îe) A pune (pe cineva) la ~ A interveni în mod ferm, ca o ripostă la manifestarea necontrolată a cuiva. 18 (Îs) ~ de onoare Problemă care angajează prestigiul cuiva. 19 (Spc) Etapă în desfășurarea unui proces. 20 (Îs) ~ de plecare (sau de pornire, înv de purcedere) început al unei acțiuni. 21 (Îlav) La ~ La momentul oportun Si: la timp, (fam) la țanc. 22 (Îlav) Până la un ~ Până la un moment dat. 23 (Îal) într-o anumită măsură. 24 (Reg; îlav) Pe pont Așa cum trebuie. 25 (Îlav) Până la ce ~ În ce măsură. 26 (Îe) A fi (sau a se găsi etc.) pe (sau la) -ul de a... (sau, înv, în -ul..., în – de...) A fi gata să... 27 (Îe) A ajunge (sau a se găsi, a se afla) la un (sau într-un) ~ mort A ajunge sau a se găsi, a se afla într-un impas. 28 (Cu determinări temporale introduse prin pp „la”) Exact. 29 (Îrg; îf pont) Prilej favorabil pentru cineva Si: ocazie. 30 (Pop; îe) A avea ponturi A începe bine o treabă. 31 (Pop; îe) A-i face (cuiva) pontul A-i crea cuiva o situație favorabilă. 32 (Îae) A păcăli pe cineva. 33 (Arg; îe) A-i vinde (cuiva) pontul A destăinui cuiva un secret prin care poate obține un avantaj. 34 (Trs; mpl; îf pont) Moft. 35 (Pex) Deprindere urâtă. 36 (Reg; îe) A grăi pe ponturi A vorbi afectat. 37 (Reg; mpl; îf pont) Vorbe de spirit sau cu caracter aluziv. 38 (Pop; îe) A vorbi (sau, reg, a da) în ponturi sau a bate cuiva pontul A vorbi aluziv. 39 (Reg; lpl; îf pont) Variațiuni pe o temă muzicală. 40 (Cor; Trs; Ban; îf pont) Figură cu tropăituri la anumite dansuri populare, pe care o execută numai flăcăii. 41 Semn de punctuație cu valoare de pauză care se pune la sfârșitul unor fraze și propoziții independente, după grupuri de cuvinte sau cuvinte izolate care echivalează cu propoziții independente etc. 42 Semn grafic, mic și rotund, folosit în scriere. 43 (Îs) Două ~e Semn de punctuație din două puncte (41) așezate vertical, care arată că urmează o vorbire directă, o enumerare, o explicare, o concluzie etc. Si: (înv) colon. 44 (Îs) ~ și virgulă sau (îvr) ~ cu opritoare Semn de punctuație care marchează o pauză pentru a despărți propoziții sau grupuri de propoziții relativ independente într-o frază, constând dintr-un punct (41) și o virgulă așezate vertical Si: (înv) semicolon. 45 (Îs) ~e de suspensie sau ~e-~e Semn de punctuație format din trei sau, nerecomandabil, mai multe puncte (41) așezate în linie orizontală, folosit pentru a arăta o pauză mare în cursul vorbirii, o întrerupere în șirul gândirii sau al acțiunii ori o omisiune voluntară într-un text reprodus. 46 Punct (41) după un cuvânt prescurtat. 47 Semn grafic care se pune deasupra literelor „i” și „j”. 48 (Îe) A pune ~ul (sau, rar, ~ele) pe i A preciza ce este esențial într-o chestiune. 49 (Asr; îs) ~ de întrebare sau, înv, punt întrebător Semnul întrebării. 50 (Asr; îs) ~ al mirării sau ~ de mirare (ori de exclamație) Semn al exclamării. 51 Punct (42) folosit în matematică în locul semnului grafic „x”, pentru efectuarea unei înmulțiri. 52 Punct (42) pus la dreapta unei note sau a unei pauze muzicale pentru a marca prelungirea intonării notei sau a pauzei cu o jumătate din valoarea lor. 53 (Îs) ~ de orgă Punct (41) pus deasupra unei note muzicale, care indică suspendarea măsurii și prelungirea ei oricât de mult este necesar. 54 Semn convențional care indică pe o hartă așezările omenești mici. 55 Semn convențional care marchează zarurile, piesele de domino etc. 56 Obiect, corp etc. care, din cauza depărtării sau a dimensiunilor mici, apare într-o formă aproximativ rotundă și cu detalii greu perceptibile. 57 Adâncitură, pată etc. mică, rotundă pe suprafața unui obiect, a unei piese tehnice etc. 58 Pată mică, rotundă, detașată pe un fond de altă culoare. 59 (Înv; îf pont, punt) Grup de (douăzeci de) obiecte de același fel luate împreună, formând astfel o unitate la vânzarea, folosirea etc. unor mărfuri. 60 (Șîs ~ tipografic) Unitate de măsură a lungimii, folosită în tipografie, egală cu 0,376 mm. 61 Fel de a coase, de a broda, de a croșeta prin care se obțin mici ornamente de formă rotundă. 62 Model de cusătură, de broderie, de împletitură astfel realizat Si: (reg) puntură (2). 63 (Mpp; șîs ~negru) Comedon. 64 Concept teoretic fundamental ireductibil în matematică și în geometrie, definit ca locul de intersecție a două linii. 65 (Pex) Porțiune a spațiului în care dimensiunile lineare sunt nule. 66 Unitate de măsură pentru unghiuri egală cu 1°. 67 Valoare a unei mărimi fizice, tehnice etc. 68 (Spc; îs) ~ de topire, ~ de fierbere Temperatură fixă, caracteristică, la care se petrece un anumit fenomen fizico-chimic. 69 Unitate de măsură, exprimată numeric, care arată golurile marcate sau punctele obținute de cineva într-o întrecere sportivă, în unele jocuri etc. 70 (Mpl) Unitate de măsură, exprimată numeric, care arată punctajul obținut de cineva în finalul sau pe parcursul unei competiții sportive, al unor jocuri cu mai multe etape etc. 71 (Iuz) Diviziune a unei cartele pentru raționalizarea produselor desfăcute prin unitățile de stat sau cooperatiste. 72 (Iuz) Tichet detașat dintr-o cartelă de raționalizare a produselor. 73-74 (Îljv) Pe ~e (Care este cumpărat, procurat, raționalizat) în baza dreptului conferit de cartelă. 75-76 (Pfm; îal) (Care este) fără pregătire corespunzătoare funcției pe care o ocupă sau titlului pe care îl deține. 77 Loc determinat pe o lungime, pe o suprafață, în spațiu. 78 Porțiune de teren cu anumite caracteristici. 79 (Pex) Așezare omenească. 80 (Îs) ~ de ochire Loc din țintă în care trăgătorul potrivește precis linia de ochire. 81 (Îs) ~ de articulare Loc pe bolta palatului unde se emite un sunet cu ajutorul organelor de vorbire. 82 (Rar; îs) ~e de foc Procedeu terapeutic folosit în anumite afecțiuni și constând din termocauterizări locale. 83 (Îs) ~ material Abstractizare folosită în mecanică, conform căreia corpurile reale își păstrează masa, dar își reduc dimensiunile la zero. 84 (Îs) ~ de sprijin (sau de reazem) Loc fix pe care se sprijină o pârghie pentru a ridica ceva. 85 (Îas) Proptea. 86 (Fig; îas) Sprijin. 87 (Îs) ~ medical (sau sanitar) Serviciu medical organizat cât mai aproape de locul de muncă sau cât mai aproape de un loc în care se pot întâmpla accidente. 88 (Înv; îs) ~ de vedere (sau de privire) Loc de unde se poate privi ceva din unghiul cel mai bun cu putință. 89 (Înv; îas) Loc de unde se vede o priveliște frumoasă. 90 (Îas) Mod de a gândi. 91 (Îs) ~ de plecare Loc de unde pleacă cineva sau ceva. 92 (Îlpp) Din ~ de vedere... sau din ~ul de vedere al... În privința... 93 (Îlpp) Din ~ul de vedere al cuiva După felul în care concepe sau în care privește cineva ceva sau pe cineva. 94 (Reg; îe) A pune pont A fixa un anumit loc pentru efectuarea unei acțiuni. 95 (Mol; îf pont) Loc unde își efectuează o persoană serviciul, în special de pază. 96 (Mol; pex) Serviciu al unei persoane. 97 (Reg; la unele jocuri de copii) Țintă extremă până unde pot fugi copiii care participă la jocul respectiv Si: (reg) țăcăr. 98 (Înv; spc; îf pont) Pol¹. 99 (Reg; spc; îf pont) Capăt al unui obiect.

scandal sn [At: (a. 1652) IORGA, C. I. II, 243 / V: (înv) ~ă, ~dălă, ~delă sf, (reg) ~del^[1] sm, ~dilă sf, scăn~ / A și: (înv) scandal / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: slv скандалъ, ngr σκάνδαλον, fr scandale, lat scandalum] 1 (Înv) Prilej de a păcătui. 2 (Înv) Păcat². 3 Ceea ce încalcă normele morale sau sociale și provoacă indignare, revoltă, protest, nemulțumire etc. 4 Ceea ce contrariază, ofensează modul de a gândi comun al cuiva. 5 (Pex) Persoană care oferă prilej de indignare, de revoltă, de nemulțumire. 6 Indignare provocată de o faptă urâtă, neconformă cu normele morale ori sociale existente. 7 (Reg; îe) A-i fi ~del A fi contrariat de ceva, părându-i-se ciudat. 8 (Îrg) Jenă provocată de o faptă (rușinoasă) proprie sau a altcuiva. 9 Reacție de protest violentă (manifestată oral sau în scris) față de ceva considerat nedemn, rușinos, jignitor, șocant, inacceptabil etc. 10 Ceartă violentă, zgomotoasă, adesea însoțită de bătaie, de vătămări corporale, de deteriorări de obiecte, provocată de cineva sau izbucnită între două sau mai multe persoane. 11 (Pex) Zgomot, gălăgie mare produsă de un scandal (10). 12 (Pgn) Zgomot, gălăgie mare Si: zarvă. 13 (Înv) Neînțelegere. 14 (Înv) Vrajbă. 15 (Înv) Supărare (pe sau între ...). 16 (Îrg) Greutate pe care o îmtâmpină cineva într-o acțiune. 17 (Înv; îs) Piatra (sau pietruța, stânca) ~lei (sau ~ului, de ~ă) Dificultate neprevăzută. 18 (Fam) Portjartier.

strâns², ~ă [At: ANON. CAR. / V: (înv) ~rins / Pl: ~nși, ~e / E: strânge] 1 a (D. obiecte sau d. ființe, mai ales d. oameni ori d. părți ale corpului lor) Asupra căruia este exercitată (cu ceva) o presiune (puternică) din două sau din mai multe părți ori din toate părțile, reducându-i volumul, modificându-i forma etc. Si: apăsat² (1), presat. 2 a (D. obiecte de îmbrăcăminte sau de încălțăminte) Care apasă, continuu și într-o parte, în mai multe părți sau din toate părțile, corpul ori părți ale acestuia (provocând jenă sau durere). 3 a (Rar; pex) Strâmt (5). 4 a (Asr; fig; d. dispoziții, ordine etc. sau d. aprecieri, păreri, metode etc.) Sever² (1). 5 a (D. obiecte sau d. părți ale acestora ori d. ființe, mai ales d. oameni sau d. părți ale corpului lor) Care este prins (foarte) puternic cu degetele mâinii sau ale mâinilor (foarte) apropiate între ele și care este ținut (cât mai) aproape de sine, nelăsând, un timp, să se îndepărteze, să scape etc. din mână Si: încleștat. 6 a (D. oameni sau d. corpul lor; de obicei cu determinările „în brațe”, „la piept”) Care este cuprins (cu putere) cu mâna, cu brațele pentru a aduce și a ține (foarte) aproape (la piept), în semn de prietenie, de mare afecțiune etc. Si: îmbrățișat, înlănțuit. 7 a (D. sfori, curele, lanțuri etc. sau d. comprese, pansamente etc. ori d. părul lung) Legat sau înfășurat (foarte) tare în jurul a ceva sau a cuiva, ca să nu se (mai) desfacă (ușor). 8 a (Rar; d. persoane) Încins peste mijloc. 9 a (D. modul de legare, de înfășurare etc.) Care este făcut, lipit (foarte) mult de obiectul pe care-l leagă, exercitând asupra acestuia o presiune (foarte) mare din toate părțile. 10 a (D. frâu) Ținut întins, încordat pentru a stăpâni, a conduce calul. 11 a (D. legături de alianță, de prietenie, de dragoste etc. dintre oameni sau dintre grupări, colectivități etc. umane) Care devine (mai) apropiat, (mai) puternic, (mai) durabil Si: cimentat² (15), consolidat (1), întărit. 12 a (Pan; d. raporturi între organele unui organism, între elementele unui tot, între obiecte aparent disparate sau între fenomene naturale, sociale, economice etc., între concepte, noțiuni etc. ori între activități, mentalități etc.) Care este (și se manifestă) direct și puternic, relevând trăsături intrinsece și exprimând intercondiționări permanente etc. 13 a (Rar; d. încăperi, recipiente etc. sau d. volumul acestora) Mic. 14 a (Îvr) Mic. 15 a (Îvr) Subțire (7). 16 a (Înv; d. sensul cuvântului; îoc larg) Restrâns. 17 a (Fig; d. stil, d. texte, d. formulări scrise sau orale ori d. părți ale lor) Care cuprinde un număr redus de cuvinte. 18 a (Fig; d. stil, d. texte, d. formulări scrise sau orale ori d. părți ale lor) Care este exprimat în cuvinte puține Si: concentrat² (9), concis (1), laconic, lapidar, scurt, succint, sumar, telegrafic. 19 a (Fig; d. modul de a gândi; d. raționamente, argumente etc.) Bine închegat și precis. 20 a (D. pleoapele, ochii, buzele etc. oamenilor) Care este închis (foarte) tare, având lipite între ele părțile mobile. 21 a (D. fruntea, buzele etc. oamenilor) Care este încrețit (în semn de nedumerire, de nemulțumire etc.). 22 a (D. dinții, fălcile, pumnii etc. oamenilor) Care este încleștat (foarte) puternic (pentru a-și stăpâni iritarea, supărarea, furia etc.). 23 a (Îe) (A fi) cu mâna ~ă sau ~ la mână (ori la chimir) sau mână ~ă (A fi) socotit la bani, econom. 24 a (Pex; îae) A fi zgârcit. 25 a (D. țesături hârtie, haine etc.) Adunat laolaltă, cu marginile puse una peste cealaltă sau într-o anumită ordine, într-un anumit fel etc. Si: (reg) chitit² (2). 26 a (Rar; d. perdele, cortine etc.) Ridicat². 27 a (Pan; d. părți mobile ale corpului ființelor) Adus (cât mai) aproape de corp având reduse, aparent, dimensiunile, de obicei lungimea Si: apropiat² (1). 28 a (D. ființe) Care are corpul încovoiat, îndoit etc. de frică, de frig etc., cu extremitățile apropiate unele de altele și (aparent) mai mic Si: chircit (1), ghemuit² (1), zgârcit, (pop) ciuciulit¹ (2), stârcit, zgulit, (reg) tâmbușit. 29 av Lipit (ghemuindu-se) de cineva (sau de ceva), căutând protecție, alinare, confort etc. 30 av Ghemuit lângă cineva (sau lângă ceva) Si: înghesuit. 31 a (Rar; d. membrele corpului ființelor) Adunat (lângă corp). 32 a (Rar; d. organe, mușchi, țesuturi etc. ale corpului ființelor) Contractat² (5). 33 a (Îe) (A fi) cu inima ~ă (ori cu inimile ~e) (sau cu sufletul ~) (A fi) stăpânit de o emoție puternică, de o stare de tensiune nervoasă, de neliniște etc. 34 a (Rar; d. mișcări, puls etc.) Repede. 35 a (Buc; pan; d. oameni) Care este bolnav de strâns¹ (21). 36 a (Rar; pex; d. oameni) Care este bolnav de tetanos. 37 a (Mun; pex; d. oameni) Răcit². 38 a (Rar; d. piesele filetate ale unui dispozitiv, ale unui mecanism etc.) Fixat (mai) bine printr-o mișcare de învârtire până la capătul filetului, până la refuz. 39 a Înșurubat foarte tare. 40 a (D. obiecte, ființe etc. răspândite, risipite, împrăștiate etc.) Care este (luat și pus) laolaltă, la un loc sau la locul lui, făcând grămezi, mănunchiuri etc. Si: adunat² (1). 41 a (D. rânduri, formații etc. de oameni, de vehicule etc. aflate în mișcare) Care are elementele componente foarte aproape unul de altul și foarte ordonate. 42 a Care se deplasează foarte aproape unul de altul și foarte ordonat Si: adunat² (5), compact (4), des¹ (5). 43 a (D. obiecte sau d. părți ori fragmente ale acestora) Luat și așezat în ceva sau într-un loc sigur, ferit sau special amenajat, pentru a fi menținut în bună stare (și timp îndelungat), pentru a fi găsit ușor la nevoie etc. Si: păstrat. 44 a (D. mese) De pe care s-au adunat, după ce s-a terminat de mâncat, mâncarea rămasă, resturile, vasele, tacâmurile etc. 45 a (Rar) Pus bine. 46 a (Îvr) Întărit. 47 a (D. roadele pământului, recolte etc.) Luat de pe câmp, din grădini, din livezi etc. și pus într-un loc, în ceva etc. Si: adunat² (1), cules² (1), recoltat. 48 sf (Pop) Recoltă. 49 sf (Pop) Provizie. 50 a (Rar; pan; d. obiecte de aceeași categorie, de obicei de artă sau manuscrise, texte, cărți, mai ales vechi ori rare, producții folclorice etc.) Colecționat². 51 a (D. bunuri materiale, opere, bani etc.) Pus deoparte (puțin câte puțin, încetul cu încetul), pentru (a fi consumat) mai târziu Si: acumulat², adunat² (1), agonisit² (2), economisit (2), (pop) chivernisit (2). 52 sf (Pop) Avere (4). 53 sf (Îe) A face ~a (cu cineva) A conviețui (cu cineva) într-o căsnicie. 54 a (Îvp; fam; d. oameni) Econom (9). 55 a (Îvp; fam; d. oameni) Cumpătat² (11). 56 a (Pex) Zgârcit. 57 a (Îvr; îe) (A fi) ~ la vorbe (A fi) zgârcit la vorbă. 58 a (D. ființe, mai ales d. oameni sau d. grupuri (organizate) de oameni dintr-un ținut, dintr-o localitate etc.) Ajuns împreună cu alții (și în număr mare) într-un anumit loc (dinainte stabilit), la cineva sau în jurul cuiva (în vederea unui anumit scop) Si: adunat² (3), întrunit, reunit, (reg) soborât. 59 a (Rar; pex) Sosit² (5). 60 a (Rar; pex; d. grupuri de oameni) Puțin numeros.

matur, -ă adj., adv. I adj. 1 (despre ființe; indică stadiul dezvoltării lor) adult, mare¹, vârstnic. Poate să-și ia responsabilitățile unei familii, întrucât este om matur. 2 (despre oameni, despre modul lor de gândire etc.) <fig.> copt², <fig.; iron.> răscopt¹. Are mintea prea matură pentru vârsta lui. 3 (adesea fig.; despre manifestări, idei etc. ale oamenilor) chibzuit, cumpănit, gândit, judicios, serios, socotit², temeinic, <rar> cumpănitor, <înv. și reg.> mator, <fig.; înv.> răscopt¹. Inițiativa acțiunii sale s-a dovedit matură, având în vedere rezultatele obținute. 4 fig. (despre popoare, comunități umane, civilizații, culturi etc.) avansat, civilizat, dezvoltat, evoluat, înaintat. Țările mature au un nivel ridicat de trai. II adv. (modal) bărbătește, chibzuit, cumpănit, socotit², temeinic. A răspuns matur la provocare.

SPIRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filozofia idealistă și în concepțiile religioase) Element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. 4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva. 7. Glumă, anecdotă, banc. II. Semn grafic în scrierea greacă care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din lat. spiritus, it. spirito.

SITUAȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. A fi stăpân (sau călare) pe situație = a domina o situație în împrejurări critice, a fi sigur de ceva, a ști să se descurce (într-o situație dificilă). ♦ (În sintagma) Situație limită = situație excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); raport; inventar. ♦ Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități etc. [Pr.: -tu-a-. – Var.: (înv.) situațiune s. f.] – Din fr. situation.

elocuțiune (mod de a exprima gândirea prin cuvinte) s. f. (sil. -ți-u-), g.-d. art. elocuțiunii; pl. elocuțiuni

MENTALITATE ~ăți f. Mod particular de a gândi. /<fr. mentalité

armonie (< gr. ἀρμονία, de la vb. ἀρμόζω „a reuni”, după Euripide, fiică a lui Zeus și a soției lui, Kadmus, după alții, a lui Ares și a Afroditei) I. Concept fundamental al gândirii muzicale cu multiple implicații filosofice atât din punct de vedere istoric cât și sistematic. Pornind de la sistemul consonanțelor* perfecte, demonstrate cu monocordul* și exprimate prin raporturile matematice 6/12, 6/9, 6/8 = 1/2, 2/3, 3/4 ale octavei*, cvintei* și cvartei*, școala lui Pitagora este aceea care imprimă conceptului muzical al a. un sens universal, în virtutea căruia cosmosul și tot ce este în el se supune principiului a., care reunește elementele contrarii. Astfel vechii greci au intuit lumea drept o ordine muzicală. Concepută pe baza unei antinomii dualiste generale, în cadrul unei filosofii ce poartă denumirea de noetică, această eliberare a conceptului din sensibilitatea imediată a permis întrebuințarea lui speculativă în cele mai variate ipostaze filosofice din antic. cea mai îndepărtată până în prezent. Sunt de necuprins aici multiplele nuanțe imprimate conceptului de a. în cultura omenirii. Totul este a. și măsură, a. constituind nu numai o consecință a relațiilor, dar și un scop, un ideal al perfecțiunii. A. este o temă majoră a filosofiei antice. Pitagora, Heraclit, Platon, Aristotel, Plotin ș.a. se preocupă de latura speculativă a conceptului. Pe de altă parte latura strict muzicală, ai cărei reprezentanți îl aveau în frunte pe Aristoxen din Tarent, se sprijină pe realitatea acustică judecată cu simțul. Astfel, noesis (νόησις), domeniul rațiunii și aisthesis (αἴσθησις), domeniul simțurilor devine criteriile celor două mari școli axate pe conceptul a. în care intră teoreticienii vechi (οἱ παλαιοί), adepți ai liniei noetice, așa-numiții canonicieni, și cei noi (οἱ νεώτεροι), orientați în sens estetic și care poartă numele de armonicieni sau muzicieni, dar care nu se confundă cu practicienii fonastici, organici, ai muzicii de toate zilele. Nu trebuie uitată nici atitudinea sceptică față de dezvoltarea dialectică, metafizică a conceptului a., care facilitează interpretarea sa realistă. Lui Sextus Empiricus îi datorăm în acest sens o scriere intitulată Împotriva muzicienilor. Astfel se conturează din dezvoltarea filosofiei gr. abordarea conceptului a. de pe poziții noetice, estetice, sceptice și mistice. Scrierile enciclopedice ale școlii alexandrine, ale lui Ptolemeu, Aristide Quintilian ș.a., permit o reconstruire a sistemului a. El se desfășoară pe trei planuri distincte: cosmic, uman și organic, cuprinzând o vastă problematică speculativă, inclusiv aceea cuprinsă în noțiunea antică și medievală de a. a sferelor, în care mat. joacă un rol deosebit, în primul rând prin faptul de a fi adus fenomenul muzical sub control, dând astfel posibilitatea rațiunii de a-l examina ca obiect. Datorită numerelor și raporturilor ce le exprimă, cosmosul armonic devine inteligibil. Pornind de la acele miraculoase începuturi, când Pitagora se străduia să izvodească pentru auz un instr. neînșelător [canonul (1)] așa cum e compasul și rigla pentru ochi, mat. a rămas până astăzi în strânsă corelație cu muzica. Însuși sistemul a. este investit cu o structură mat., bazat fiind pe cifra perfectă 3. Așa cum l-a reconstituit Rudolf Schäfke, din izvoare antice, cele trei planuri ale sale sunt: φνσιϰόν (naturalis) cu A) ἀρμονία τοῦ ϰόσμου (musica mundana) B) ἀρμονία τῆς ψνχῆς (musica humana) C) ἀρμονία ἐν ὀργάνοις (musica intrumentalis [artificialis]); I. ὑλιϰόν (= studiul materialului teoretic): a) ton (φθόγγος, τò ἠρμοσμένον) = armonica; b) ritm (χρόνος, ῥνθμός) = ritmica {μέλος, τέλειον} c) cuvânt (γράμμα, σνλλαβή, τό λεγόμενον, λόγος, λέξισ) = [metrical], text [gramatică]; II. ἀπεργαστιϰον, ἐνεργητιϰόν = χρηστιϰόν studiul despre creația productivă, compoziția -practic: a) μελοποιία 1. λῆφις 2. μῖξις 3. χρῆσις b) ῥνθμοποιία c) ποίησις III. ἐξαγγελτιϰόν, ἐρμηνεντιϰόν studiul despre creația reproductivă, interpretarea: a) ὀργανιϰόν = instrument b) ᾠδιϰόν = voce c) ὑποϰριτιϰόν = reperare corporală, teatru și artă coregrafică. Prin intermediul scrierilor lui Boethius, conceptul de a. este preluat de către teoreticienii ev. med. de limba lat. unde se identifică cu musica. Disciplina a. intră astfel în cadrul celor șapte arte liberale: gramatica, retorica și dialectica (trivium); aritmetica, geometria, muzica și astronomia (quadrivium*). Scolastica imprimă conceptului a. o puternică nuanță mistică, simbolic-matematică. Sf. Augustin, care scrie cele șase cărți ale sale despre muzică, Cassiodor și întreaga patristică și scolastică sunt tributari, în sens neopitagoreic și neoplatonic, unei ideații armonice supreme („a. eternă”), cu toate că prin Hucbald, Odo de Cluny și Guido d’Arezzo începe să se profileze linia unei teorii* practice a muzicii, care va duce la formularea conceptului a. ca disciplină a compoziției (2) muzicale (a., III, 2). Totuși, sensul noetic al a. preocupă filosofia Renașterii* și a epocilor următoare. Cusanus, Paracelsus, Bruno interpretează conceptul în sens rațional. Descoperirea spectrului armonic al sunetului de către Mersenne (Harmonie universelle, 1636) concordă cu noi speculații cosmologice la Kepler (Harmonices mundi, 1619). Tipică pentru baroc* este formularea de către Leibniz a conceptului de a. prestabilită, drept legătura necesară între monade. De asemenea, a. dintre trup și suflet, pe care o întâlnim și la Descartes, constituie o preocupare filosofică pe care filosofia iluministă o va extinde la raportul dintre natură și spirit (Wolf, Kant, Baumgarten), idee pe care o va relua mai ales Goethe. De altfel întreaga filosofie romantică (Fichte, Schelling, Schiller ș.a.) până în pragul epocii moderne, și inclusiv aceasta, se folosește de conceptul a. în cele mai diverse aspecte, dar nu atât în sensul de a. prestabilită cât de sinteză a elementelor evolutive contrare. Din imensa literatură ce angajează mai îndeaproape muzica, subliniem aici mai ales preocupările de reconstituire istorică a conceptului (Thimus, Schäfke). Din acest punct de vedere se preconizează în timpul nostru reînvierea unei cunoașteri armonice, față de cea faptică, prin simțuri, lumea și întreaga ei alcătuire constituind astfel o ordine armonică (Hans Kayser). II. (harmonia) În teoria gr. antică, concordanța perfectă, în cadrul unei octave*, a tuturor sistemelor consonante. De la acestă noțiune, a. (ἀρμονία) a devenit în practica muzicală un termen sinonim cu sistemele* purtând denumiri etnice (a. dorică, a. frigică, a. lidică etc.) (v. eh; mod (I, 1); systima teleion; greacă, muzică). III. 1. (în muzica europ.) Dimensiune a texturii muzicale care, prin opoziție cu melodia*, reprezintă structura spațială (verticală) a acesteia. Împreună cu polifonia*, se integrează conceptului celui mai general de multivocalitate*. 2. În sens restrâns, știința și disciplina (echiv. germ. Harmonielehre) construirii structurilor verticale (acordurilor*), a înlănțuirii și funcțiilor (1) lor. Acordul identificat cu trisonul (odată cu recunoașterea terței* ca interval consonant) subsumează o seamă de fenomene proprii muzicii europ. Între sec. 17-19: gamă*, interval* (ca dispoziție simultană și, totodată, succesiv-melodică), consonanță*, disonanță*, cadență (1), alterație*, modulație*, cuprinse toate în fenomenul general al tonalității (1). ♦ Practica muzicală a Renașterii*, care a pus tot mai mult accentul pe gândirea acordică și pe stilul monodiei* acompaniate (evidențiate atât prin „urcarea” melodiei principale la vocea (2) superioară cât și prin impunerea „basului fundamental” ca voce de bază, purtătoare și determinantă a acordului – Rameau), a înlocuit treptat polif. prin procedeul basului cifrat*. O anumită nediferențiere a treptelor*, cu excepția momentelor de cadență, în practica basului cifrat și a a. treptelor (germ. Stufenharmonik), duce curând la stabilirea principalelor funcții de T, D, S. O altă consecință a statornicirii gândirii armonice este unificarea modurilor* medievale apusene prin generalizarea sensibilei* (componentă, dealtfel, a acordului de D în major*) și canalizarea acestora spre modelul unic, al modului major, cu „dublul” său minor* (Zarlino). După descoperirea armonicelor* superioare ale unui sunet fundamental și, mai ales, aplicarea acestora de către Rameau la fenomenul armonic, gândirea teoretică asupra a. capătă o bază (fizical-)obiectivă ce va dăinui până la începutul sec. 20, generând, între altele și lanțul nesfârșit al disputelor din jurul dualismului*. Ceea ce Rameau inovează, prin celebrul său Tratat (1722), în practica a., este identitatea octavei* pe întregul spațiu muzical, ceea ce a condus la o anume tipizare a acordurilor, în așa fel încât, dublările fundamentalei* sau cvintei* (mai rar terței*) acordului, precum și răsturnările* sale nu-l disting principial de starea sa directă. Etapa următoare în teoretizarea a., cu unele consecințe și asupra pedagogiei acesteia, rămasă încă tributară a. treptelor, este marcată de funcționalitate, care, deși acționa în muzica vie, din punct de vedere principial este desăvârșită de Riemann. Funcționalitatea rămâne baza tuturor teoretizărilor în cadrul concepțiilor fenomenologice (Mersmann), ale energetismului* (Kurth) și polarismului* (Karg-Elert, Reuter), chiar dacă se recunoaște că o seamă de fenomene ale a. din muzica postromantică (supusă, începând cu Tristan de Wagner, cromatizărilor* continue, suspendării rezolvării disonanțelor, enarmoniei (2), echivocului tonal – v. atonalism), nu mai pot fi întotdeauna explicate în lumina unei concepții tonal-funcționale. Reactualizarea polif., în special a celei liniare (v. liniarism), pe de o parte, și cultivarea tehnicii dodecafonice* (pentru care a. reprezintă doar o organizare verticală a sunetelor seriei*), ar părea că au eliminat a. din preocupările compozitorilor sec. 20. Deși aceasta nu mai are importanța centrală din etapele anterioare, a. continuă să se dezvolte în virtutea unor principii noi (cele ale funcționalismului devenind, în parte, inoperante). O pondere mai mare a melodismului (ca și în polif., paralel resuscitată), va impune unele suprapuneri intervalice – inclusiv pe cele de cvarte* – care merg până la înlocuirea trisonului, relații și cadențe de tip modal, etajări bi- și politonale*, structuri sonantice în care consonanța și disonanța se află într-un alt echilibru decât în a. clasică.

FUNDAMENTALÍSM (< fr.) s. n. 1. (În creștinism) Mișcare în sânul protestantismului american de la începutul sec. 20, ca reacție împotriva secularizării și liberalismului în învățământul teologic. 2. Denumire dată, în general, unui mod conservator de a gândi în opoziție cu tendințele liberale și moderniste. 3. Tendința de a menține nealterată doctrina de bază („fundamentală”) a învățăturii creștine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei. 4. (În islam) Mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin reîntoarcerea la tradiția nealterată a islamului; f. este conceput ca „jihad”, războiul sfânt, și prin urmare nu exclude nici războiul și nici atentatul criminal pentru atingerea scopului.

modru, s.n. – Mod, chip, fel; mijloc, putință, posibilitate, rânduială: „Un sătuc așa la modru / Cum îi Bârsana și Glodu” (Lenghel 1979: 162). Termen atestat la 1632 în Maramures, răspândit în Trans. și Bucov. – Cuvânt autohton, prelatin, der. din tema i.-e. *mod-ro, a radicalului *med- „a măsura, a chibzui, a gândi” (Russu 1981: 359); Din magh. mod „mod, chip, fel” (MDA).

SITUAȚIE, situații, s. f. 1. Totalitatea împrejurărilor care determină la un moment dat condițiile existenței unei ființe, a unei colectivități, a unei activități; stare de fapt care decurge de aici pentru cineva sau ceva. ◊ Expr. A fi la înălțimea situației = a corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. A te pune în situația cuiva = a încerca să înțelegi împrejurările în care se află altul, pentru a-ți da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. A fi stăpân (sau călare) pe situație = a domina o situație în împrejurări critice, a fi sigur de ceva, a ști să se descurce (într-o situație dificilă). ♦ (În sintagma) Situație limită = situație excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. ♦ Poziție socială, materială sau morală în care se află cineva. ◊ Expr. A-i face cuiva o situație = a ajuta pe cineva să ajungă la o poziție socială, materială și morală bună. ♦ (Concr.) Avere. ♦ Fig. Dispoziție, stare sufletească. 2. Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu sarcinile planificate); raport; inventar. ♦ Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 3. (Rar) Așezare, poziție a unui teren, a unei localități etc. [Pr.: -tu-a-. – Var.: (înv.) situațiune s. f.] – Din fr. situation.

SPIRIT, spirite, s. n. I. 1. Factor ideal al existenței (opus materiei); conștiință, gândire; p. ext. minte, rațiune, intelect. ♦ Inteligență, deșteptăciune, istețime; capacitate de imaginație, fantezie. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, inteligent; (om) spiritual, cu umor. ♦ (În filosofia idealistă și în concepțiile religioase) Element considerat ca factor de bază al Universului, opus materiei, identificat cu divinitatea sau cu spiritul (1). ♦ (În concepțiile religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, fantomă. 2. Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punctul de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. 4. Mod, fel de a gândi, de a se manifesta; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. ◊ Loc. prep. În spiritul... = în concordanță cu... 5. Caracter specific, trăsătură caracteristică a ceva. ♦ Sensul real a ceva. Spiritul legilor. 6. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gândi, de a se manifesta al cuiva. 7. Glumă, anecdotă, banc. II. Semn grafic în scrierea greacă care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației. – Din lat. spiritus, it. spirito.

FUNDAMENTALISM s. n. 1. Mișcare protestantă exclusivistă, fondată la începutul sec. XX în America, militând împotriva secularizării și liberalismului în învățământul teologic. 2. Tendința de a menține nealterată doctrina de bază a învățăturii creștine, punând accentul pe interpretarea literală a Bibliei. 3. (În islam) Mișcare religioasă și politică cu scopul de a restabili adevărata comunitate islamică, prin întoarcerea la tradiția nealterată a islamului și neexcluzând nici războiul, nici atentatul criminal pentru atingerea scopului. 4. Mod conservator de a gândi în opoziție cu tendințele liberale și moderniste. – Din fr. fondamentalisme.

modru, s.n. – (reg.) Mod, chip, fel; mijloc, putință, posibilitate, rânduială: „Un sătuc așa la modru / Cum îi Bârsana și Glodu” (Lenghel, 1979: 162). Termen atestat la 1632 în Maramureș, răspândit în Trans. și Bucov. – Cuvânt autohton, der. din tema i.-e. *mod-ro, a radicalului *med- „a măsura, a chibzui, a gândi” (Russu, 1981: 359); din magh. mod „mod, chip, fel” (DEX, MDA).

elocuțiune sf [At: MARCOVICI, R. 137/19 / V: ~cuție, (îvr) ~uciune / P: ~ți-u~ / Pl: ~ni / E: fr élocution, it elocuzione, lat elocutio, -onis] (Liv) 1 Parte a retoricii care se ocupă cu problemele de stil. 2 Alegere și ordonare a cuvintelor într-un discurs (în scopul obținerii unei exprimări artistice). 3 Mod de a exprima gândirea prin cuvinte.

manipulare sf [At: PONTBRITANT, D. / Pl: ~lări / E: manipula] 1 Manevră (11). 2 Manevrare (1). 3 Acționare, prin mijloace incorecte, pentru a reuși într-o acțiune. 4 Acționare indirectă asupra cuiva pentru a-l face să acționeze sau să gândească într-un anumit mod. 5 Luare sau ducere în mână a unui obiect în mod curent.

pune [At: PSALT. HUR. ap. PSALT. 29 / Pzi: pun, (pop) pui / E: ml ponere] 1 vt (C. i. obiecte) A lua și a așeza într-un anumit loc, pe ceva, sub ceva etc. 2 vt (C. i. obiecte, ființe, (pex) diverse noțiuni abstracte) A face să ocupe locul dinainte stabilit ca fiindu-i propriu sau cel mai potrivit Si: a plasa². 3 vt (Îe) A ~ mâna A lua ceva în mână Si: a apuca (1), a prinde. 4 vt (Pex; îae) A se apuca de lucru Si: a acționa (2). 5 vt (Îae) A-și însuși ceva prin abuz Si: a fura (1), a jefui, a prăda, a sustrage. 6 vt (Îae) A captura (1). 7 vt (Pex; îae) A lua prizonier. 8 vt (Îae) A dobândi un lucru interesant. 9 vt (Pex; îae) A găsi în mod întâmplător ceva sau pe cineva interesant, deosebit. 10 vt (Îae; prt șîe a ~ laba) A aresta (1). 11 vt (Îae; îcn) A se atinge de ceva ce nu-i aparține. 12 vt (Înv; îe) A ~ mâna pe pâine și pe cuțit A obține putere deplină. 13 vt (Înv; îe) A ~ mâna asupra cuiva A amenința pe cineva cu bătaia. 14 vt (Pex; înv; îae) A bate. 15 vt (Înv; îe) A ~ la mână pe cineva A face ca cineva să fie la discreția cuiva. 16 vt (Îe) A ~ piciorul (undeva, la cineva) A pătrunde undeva. 17 vt (Îae) A păși undeva. 18 vt (Îae) A se duce la cineva. 19 vt (Rar; îe) A ~ piciorul (sau picioarele) la pământ (ori pe uscat, jos etc.) A coborî dintr-un vehicul. 20 vt (Înv; îe) A ~ în ajutor sau a ~ mână de ajutor (cuiva) A veni în ajutorul cuiva. 21 vt (Îe) A ~ umărul sau (reg) a ~ piept (pentru cineva) A împinge cu umărul. 22 vt (Îae) A veni cuiva în ajutor. 23 vt (Îae) A contribui cu munca sa. 24 vt (Fam; îe) A ~ osul A participa la o muncă grea. 25 vt (Îe) A ~ gura (pe ceva) A mânca (1). 26 vt (Îe) A ~ ochii (sau, rar, ochiul) (pe cineva sau pe ceva) A se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, dorind să și-l apropie, să-l obțină. 27-28 vtr (Îe) A (se) ~ degetul pe rană (sau pe bubă, pe rană deschisă, rar, unde trebuie ori unde ar trebui) A atinge o problemă dureroasă, dificilă sau delicată. 29 vt (Îe) A ~ ochii (sau capul, nasul, privirea) în pământ A avea o atitudine modestă, rușinoasă, vinovată etc., plecându-și privirea. 30 vt (Îe) A ~ problema... A aduce în discuție o anumită chestiune teoretică sau practică importantă care cere o rezolvare Si: a ridica problema. 31 vt (Îe) A ~ probleme A crea o situație dificilă care trebuie rezolvată. 32 vt (Îe) A ~ (mâncare) înainte(a) (cuiva) sau a ~ (cuiva) dinainte A pune masa pentru cineva și a servi. 33 vt (Îae) A prezenta. 34 vt (Înv; îae) A propune¹ (1). 35 vt (Îvr; îae) A aduce sau a invoca drept argument. 36 vt (Îe) A ~ (ceva) în evidență A sublinia ceva. 37 vt (Îe) A ~ în lumină (ceva) A da la iveală. 38 vt (Pex; îae) A pune în evidență. 39 vt (Spc) A lăsa o vreme undeva, cu un anumit scop. 40 vt (C. i. alimente; îe) A ~ la foc A expune acțiunii focului pentru a pregăti o mâncare. 41 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) la dispoziție (sau la îndemână) A oferi cuiva ceva din proprie inițiativă sau la cerere. 42-43 vtr (Îvp) A (se) stabili într-o localitate, într-un loc etc. 44-45 vtr (C. i. corpuri de pază) A (se) instala în anumite locuri pentru a supraveghea etc. 46-47 vtr (Îvr) A (se) adăposti. 48 vt (Înv) A introduce în... 49 vt (Reg) A lăsa pe cineva sau ceva undeva, după ce l-a transportat. 50 vt A lăsa jos sau în altă parte ceva. 51 (Îlv) A ~ amanet A amaneta. 52 vt (Înv; îe) A ~ armele jos A se da bătut. 53 vt (Reg; îe) A ~ buza A lăsa colțul buzelor în jos, fiind gata de plâns. 54 vr (Înv; îe) A-și ~ sufletul (sau avuția, capul, sănătatea, viața) (pentru cineva) A fi în stare de orice sacrificiu pentru cineva. 55 vr (Înv; îe) A-și ~ capul A-și risca viața. 56 vt (Pex; îae) A fi absolut sigur de ceva, garantând cu viața pentru cele susținute. 57 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) capul (sau sufletul) A zăpăci. 58 vt (Pex; îae) A nenoroci pe cineva. 59 vt (Reg; îe) A ~ zilele (cuiva) A omorî. 60 vt (Îvr) A da deoparte. 61 vt (Îrg) A pierde. 62-63 vtr (Urmat de determinări modale) A (se) așeza într-un anumit fel, după un anumit tipic Si: a (se) aranja. 64 (Îe) A ~ în ordine (sau în bună orânduială, sau, îvp, la orânduială ori, reg, în rost) A așeza ordonat. 65 (Îe) A ~ la un loc (sau, reg, laolaltă, înv, depreună) A așeza diverse elemente de același fel sau eterogene la un loc. 66 vt (Îe) A ~ deoparte A sorta. 67 vt (Îae) A păstra pentru sine sau pentru altcineva. 68 vt (Îae; șîe a ~ la o parte) A agonisi bunuri. 69 vt (Îe) A ~ bine sau la păstrare A așeza ceva într-un loc ferit sau special amenajat pentru menținere în bună stare, pentru a nu putea fi găsit de alții etc. 70 vt (Îae; c. i. sume de bani) A economisi. 71 vt (Îe) A ~ pânză (sau pânza) A pregăti urzeala pentra țesut, trecând firul de pe mosor pe alergătoare sau pe urzitoare, de unde se montează apoi pe război. 72 vt (Pop; îe) A ~ fuiorul în două (sau în trei, în patru etc.) A împleti firul sau fuiorul în două, în trei etc., pentru a obține un fir mai trainic. 73 vt(a) (Îe) A ~ (pe) sul A înfășura urzeala pe sulul de dinapoi, la războiul de țesut manual. 74 vt(a) (Îe) A ~ (pe) ghem (sau pe rășchitor) A depăna firele toarse de pe fus pe ghem, pentru a obține gheme, sau de pe fus ori ghem pe rășchitor pentru a face jirebii. 75 vt A așeza sau a acoperi, total ori parțial capul, corpul, membrele cu obiecte de îmbrăcăminte. 76 vr (Îrg; îe) A-și ~ marama A se mărita. 77-78 vtr A (se) îmbrăca. 79 vr (Arg; d. bărbați; îe) A se ~ în fustă (sau în fuste) A plânge cu ușurință. 80-81 vtr (D. zăpadă, praf, nisip etc.) A (se) așterne în strat mai mult sau mai puțin dens și gros peste ceva Si: a (se) depune. 82-83 vtr (D. gheață, promoroacă) A (se) forma. 84 vr (Fig) A începe să se producă. 85 vt (C. i. substanțe pulverulente) A presăra pe... 86 vr (Îe) A-și ~ cenușă în cap A se pocăi¹. 87 vr (Pex; îae) A-și recunoaște vina sau greșeala în mod public. 88-89 vtrp (C. i. furaje, paie, plante recoltate etc.) A așeza jos, în strat uniform. 90 vt (C. i. cuvinte, propoziții, idei etc.) A așterne pe hârtie. 91 vt (Spc) A preciza în scris. 92 vt (Pex) A introduce într-o lucrare sau într-un înscris Si: înscrie. 93 vt (Spc) A transpune prin pictură. 94 vt (Îlv) A ~ iscălitură (sau semnătură) A iscăli. 95 vt (Îe) A ~ pe note (sau, rar, pe muzică) A compune muzica adecvată unui text, unei poezii. 96 vt (Îe) A ~ pe curat A transcrie. 97 vt (Îe) A ~ aprobarea A aproba cererea, propunerea, soluția dintr-un document scris, prin semnătură proprie. 98 vt (Îe) A ~ accent(ul) (sau un accent deosebit) pe ceva A scoate în evidență un anumit lucru. 99 vt (Îe) A ~ lipsă pe cineva sau (pop) a ~ lipsă cuiva A nota absența cuiva de la cursuri, de la o ședință etc. 100 vt (Jur; c. i. o avere imobiliară; îe) A ~ pe numele cuiva A înscrie cu drept de proprietate pe numele altcuiva. 101 vt (Jur; c. i. un proces; îe) A ~ pe rol A înscrie pe lista tribunalului în vederea judecării efective la o anumită dată. 102 vt (Înv) A publica printre alte materiale. 103 vt A fixa lângă ori pe un punct de sprijin ca să se mențină în poziția dorită Si: a propti, a rezema, a sprijini. 104 vt A aplica pe sau peste ceva, făcând să adere sau să se întipărească. 105-106 vtr A (se) agăța pe, la sau de ceva. 107 vt (Îe) A(-i) ~ (cuiva) lingura (sau lingurile) de gât (sau de ori în brâu, reg, la gușă) A lăsa pe cineva nemâncat fiindcă a venit târziu la masă. 108 vt (Reg; îae) A pierde ocazia favorabilă pentru a realiza sau a dobândi ceva. 109 vr (Reg; îe) A-și ~ lingura de brâu A termina de mâncat. 110 vt (Reg; îe) A ~ cuiva ștreangul de gât A forța pe cineva să facă un lucru neplăcut și nedorit de acesta. 111 vt (Reg; îe) A ~ cuiva funia-n coarne A înșela pe cineva. 112 vt (Reg; îae) A dispune de cineva după bunul plac. 113 vt (Reg; îe) A ~ (cuiva) ghiocei la ureche A înșela pe cineva. 114 vt (Reg; îe) A(-l) ~ (pe cineva) în sus A spânzura pe cineva. 115 vt A monta¹ (1), în cadrul unui ansamblu, la locul destinat. 116 vt (Pex) A fixa. 117 vt (Reg; îe) A ~ coadă la oală A găsi un motiv pentru a-și justifica refuzul. 118 vt (Îe) A ~ în scenă A regiza un spectacol. 119 vt (Îae) A înscena. 120 vt (Spc) A aplica și a fixa prin coasere sau prin batere în cuie, lipire etc. 121 vt (Înv; îe) A ~ cuiva iacana A ruga cu stăruință pe cineva. 122 vt (Îvr; îe) A-i ~ (cuiva) pingeaua A păcăli pe cineva. 123 vt (Arg; îe) A ~ guler A nu plăti datoria. 124 vt (C. i. animale de tracțiune) A înhăma. 125 vt (Îlv) A ~ șaua (pe cal) A înșeua. 126 vt (C. i. copii; îe) A ~ șaua (pe cineva) A face să devină ascultător. 127 vt (Pex; c. i. oameni maturi; îae) A constrânge să muncească foarte mult. 128 vt (Îlv) A ~ frâul (unui cal) A înfrâna. 129 vt (C. i. sentimente, pasiuni; îe) A ~ frâu (la ceva) A reuși să domine. 130 vt (Îae; c. i. o acțiune în desfășurare) A face să înceteze brusc. 131 vr (Îe) A-și ~ frâu limbii (sau gurii) ori a-și ~ frâu la limbă A vorbi cumpătat, cu prudență. 132 vt (C. i. un dispozitiv de închidere, de încuiere) A manevra astfel încât să închidă ori să încuie o ușă, un capac, o cutie etc. 133 vr (Pop; îe) A-și ~ lacăt la gură A-și impune tăcere, discreție. 134-135 vtr A introduce într-un spațiu mărginit. 136 vt (Îlv) A ~ în groapă (sau în mormânt) A îngropa. 137 vr (Reg; îe) A-și ~ lingura unde nu-i fierbe oala A se amesteca într-o problemă care nu-l privește. 138 vt (Rar; îe) A ~ în mormânt A omorî. 139 vr (Îe) A-și ~ ceva în gând (sau în cap) A lua hotărârea să... 140 vt (Îae; înv) A ține minte; 141 vt (Îae) A se gândi la un lucru dorit, cu speranța că el se va îndeplini. 142 vt (Îe) A nu avea nici ce ~ în gură (sau reg, în căldare) A fi lipsit de orice mijloc de existență. 143 vt (Îe) A nu ~ țigară în gură A nu fuma. 144 vt (C. i. expresii, cuvinte; îe) A ~ în gura cuiva A introduce în vorbirea cuiva ca element specific. 145 vt (C. i. țări, popoare; îe) A ~ pe cineva sub călcâi(e) A supune. 146 vt (Rar;i. oameni, îae) A desconsidera. 147 vt (Îe) A ~ pe toți într-o ciorbă A trata un grup de oameni la fel, fară a face deosebire între ei după merite, după valoare etc. 148 vt (Îe) A ~ cuiva pumnul în gură A împiedica pe cineva să vorbească. 149 vt (Fam; îe) A ~ (pe cineva) în cofă A întrece pe cineva prin pricepere, viclenie, istețime. 150 vr (Gmț; îe) A-și ~ capul sub comânac A se călugări. 151 vt (Înv; îe) A ~ (pe cineva) sub sabie sau a ~ capul cuiva sub picior A ucide. 152 vt (Îe) A ~ (ceva) sub picior A neglija. 153 vt (Reg; îe) A ~ lumea în pântece A mânca sau a bea cu lăcomie. 154 vt (Spc) A trece prin... 155 vt (Spc; c. i. un inel, o verighetă etc.) A vârî în deget. 156-157 vt (Spc) (A face sau) a lăsa să intre complet într-un lichid. 158 vt (Pop; c. i. plante) A planta. 159 vt (C. i. lichide) A face să intre într-un recipient. 160 vt (Pex) A vărsa. 161 vt (Îe) A ~ benzină (sau gaz ori, reg, oleu) pe foc A agrava o situație deja neplăcută. 162 vt (Reg; îe) A ~ plumb topit în capul cuiva A domoli pe cineva. 163 vt A adăuga. 164 vt (C. i. oameni; îe) A ~ la (sau în) închisoare, a ~ la (sau în) pușcărie A închide. 165 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în lanțuri (sau în ori la lanț sau în fiare, în obezi, în butuc) sau a ~ (cuiva) cătușe A imobiliza pe cineva prin legare în lanțuri, în cătușe, în butuci, în obezi. 166 vt (Pop; c. i. obiecte ascuțite) A înfige. 167 vt (Îe) A ~ un glonț în piept A împușca pe cineva. 168 vt (Îe) A-i ~ (cuiva) cuțitul (sau cuțitele) A omorî. 169 vt (Îe) A ~ (cuiva) sula în coastă (sau cuțitul în ori la gât) A constrânge pe cineva să facă un lucru neplăcut și greu pentru el. 170 vt (Îe) A ~ (carne) în frigare A înfige carnea în frigare pentra a se frige la jăratic. 171 vt (Îe) A ~ (pe cineva) în țeapă A trage pe cineva în țeapă. 172-173 vtr (Îe) A (i se) ~ (cuiva) un ghimpe (sau un cuțit) la inimă (sau, rar, la stomac) (A face să fie sau) a fi cuprins de anxietăți sau de supărare. 174 vr (Îe) A-și ~ gheara-n gât A se încăiera. 175 vt (Reg; îe; d. albine, viespi etc.) A ~ acul A înțepa. 176 vr (Pop; d. oameni) A se așeza pe ceva. 177 vr (Îe) A se ~ pe capul cuiva sau a se ~ cu rugăminte pe lângă cineva A stărui fără încetare pe lângă cineva, pentru realizarea unor dorințe, pentru obținerea a ceva etc. 178 vt (Îe; c. i. copii) A ~ la colț A obliga să stea în genunchi într-un colț al camerei, cu fața la perete, drept pedeapsă. 179 vt (Îe) A ~ (pe cineva) la zid A împușca, în urma unei sentințe de condamnare. 180 vt (Îae) A blama. 181 vt (C. i. bolnavi; îe) A ~ pe (sau în) picoare A reda sănătatea cuiva, prin îngrijire medicală adecvată. 182 vt (Reg; îae; c. i. oameni) A scoate dintr-o încurcătură. 183 vt (C. i. lucrări, acțiuni, construcții; îae) A crea condiții necesare pentru a începe, a se desfășura, a exista etc. 184 vt (Îae) A realiza. 185 vr (Îe) A se ~ pe (sau în) picioare A se însănătoși. 186 vr (Îae) A se reface din punct de vedere material. 187 vr (Îe) A se ~ (în) piuă (sau piua) A se apleca ghemuindu-se la pământ, de obicei prin sprijinire în mâini (astfel încât cineva să se poată sui sau înălța pe, ori sări peste spinarea lui). 188 vr (Îae; rar) A sprijini pe cineva într-o acțiune. 189 vr (Îe) A se ~ luntre (sau, rar, cruce) și punte ori (pop) a se ~ în ruptul capului, și(-n) cruciș și(-n) curmeziș A se strădui din răsputeri pentru a obține, a realiza ceva. 190 vr (Îe) A (i) se pune în curmeziș (sau de-a curmezișul) A împiedica pe cineva în acțiunile sale. 191 vt (Îe) A ~ jos (pe cineva sau ceva) A trânti la pământ. 192-193 vtr (Pop) A (se) urca pe sau într-un mijloc de locomoție pentru a se deplasa undeva. 194-195 vtr A (se) culca pe ceva. 196 vr (Reg) A sta postat înaintea cuiva sau a ceva, cu un anumit scop. 197 (Îe) A i se ~ (cuiva) în cale (sau în drum) ori a se ~ în calea cuiva (sau a ceva) A bara drumul cuiva sau a ceva. 198 vr (Îe) A se ~ împotrivă (sau împotriva...) sau (înv) a se ~ înainte (sau tare) A se împotrivi. 199 vr (Rar; îe) A se ~ cu capul A se opune din răsputeri, cu prețul vieții. 200 vr (D. oameni; îe) A (i) se ~ soarele drept inimă A-i fi foame. 201 vr (Pop) A se repezi la cineva. 202 vrr (Pop); udp „cu”) A se lua la întrecere. 203 vr (Îrg; îe) A se ~ de pricină (sau în poară, în pizmă, de sau la price, înv, în ori cu price) A fi în conflict cu cineva. 204 vr (Îae) A se împotrivi. 205 vt A fixa o dată, o limită etc., în urma unei înțelegeri prealabile. 206 vt A determina în urma observării atente. 207 vt (C. i. impozite, taxe) A stabili un anumit cuantum drept obligație. 208 vt(a) A da cuiva ordin să... 209 vr A începe să. 210 vt A face să ajungă într-o anumită stare sau situație. 211 vr (Îe) A se ~ în situația (sau în locul, în postura, în pielea) cuiva A-și imagina că se află în împrejurările în care se găsește cineva, pentru a-și da seama de modul acestuia de a gândi sau de a reacționa în asemenea împrejurări. 212 vr (Îe) A se ~ în postura... A se manifesta ca... 213-214 vtr A (se) situa într-o ierarhie. 215 vr A-și asuma un rol de conducere. 216 vt (Îlv) A ~ (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) A proba. 217 vt (Îlv) A ~ (pe cineva) la chinuri (sau la cazne, la torturi, îvp, la munci) A chinui, a tortura etc. pe cineva. 218 vt (Înv) A socoti. 219 vt (Înv; îe) A ~ în socoteală că... A băga de seamă că... 220 vt (Îe) A ~ (ceva) la socoteală A avea în vedere ceva. 221 vt (Scn; îe) A ~ temei A avea încredere. 222 vt (Îvr; urmat de determinări introduse prin c „că”) A presupune că... 223 vt (Îlv) A(-i) ~ nume (sau poreclă, rar.corecliri) A numi¹. 224 vt (Îal) A porecli. 225 vt (Îlv) A ~ întrebări (sau o întrebare) A întreba. 226 vt (Reg; îe) A ~ pace A încheia pace. 227 vt (Reg; îe) A ~ tăcere A impune tăcere. 228 vt (Îe) A(-și) ~ pomană A face pomană.

zbicit⁴, ~ă smf, a [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: zbici⁴] (Reg; d. oameni sau d. modul lor de a gândi, d. caracterul lor etc.) 1-2 Repezit. 3-4 Aiurit (1-2).

situație sf [At: CANTEMIR, HR. 63 / P: ~tu-a~ / V: ~iune / Pl: ~ii / E: lat situatio, fr situation] 1 (Asr) Situare (1). 2 Ansamblu de elemente care formează cadrul general în care se află cineva sau ceva la un moment dat Si: caz (6), circumstanță (1), ipostază, împrejurare, poziție, stare, (înv) înconjurare, peristas, prilejire, stat Vz condiție, conjunctură, context, ocazie, postură. 3 (Îe) A fi la înălțimea ~i (sau, rar, ~iilor) A avea o comportare adecvată în anumite condiții date. 4 (Îae) A corespunde pe deplin unei misiuni încredințate. 5 Stare de fapt care decurge dintr-o anumită situație (2). 6 Moment semnificativ în desfășurarea acțiunii unei opere literare sau a unui spectacol. 7 (Îs) Comic de ~ (sau, rar, de ~ii) Efect comic rezultat din întâmplările (neașteptate și hazlii) prin care trec eroii unei piese de teatru, ai unui film etc. 8 (De obicei cu determinări care arată felul) Complex de factori și relații care caracterizează, la un moment dat, viața economică, socială, politică etc. a unui stat sau a mai multora Si: stare, (înv) stepenă (2). 9 (Spt) Raport de forțe existent, la un moment dat, între două echipe, în timpul jocului. 10 (De obicei urmat de determinări care arată felul) Ansamblul elementelor specifice unui aspect, unui domeniu etc. de viață sau de activitate (socială). 11 Ansamblul condițiilor (materiale, sociale, morale etc.) care definesc, la un moment dat, specificul existenței unui individ, a unui grup social etc. 12 Stare care decurge pentru cineva dintr-o anumită situație (11). 13 (Îe) A fi (sau a se găsi, a se afla, a se vedea) în ~ia cuiva A se afla în condiții identice sau similare cu cele ale altcuiva. 14 (Îae) A fi comparabil cu cineva. 15 (Îe) A fi (sau a se găsi, a ajunge) în ~ia (sar, rar, ~) de a … A avea posibilitatea de a face, de a reuși ceva. 16 (Îae) A fi în măsură (să …). 17-18 (Îe) A fi (pus) (sau a pune pe cineva) în ~ia de a … (sau să …) A fi constrâns (sau a obliga pe cineva) să … 19 (Îe) A se pune în ~ia cuiva A încerca să înțeleagă împrejurările în care se află altul, pentru a-și da seama de modul lui de a gândi sau de a reacționa. 20 (Îe) A se pune în ~ia de a … A se comporta în așa fel încât… 21 (Îe) A fi (sau a rămâne) stăpân (sau călare) pe ~ A domina o situație în momente critice. 22 (Îae) A fi sigur pe reușita unei acțiuni. 23 (Îae) A ști să se descurce în împrejurări dificile. 24 (Îs) ~ limită Situație (2) excepțională, la extremă, aparent fără ieșire, care impune luarea fără întârziere a unei hotărâri radicale. 25 (Rar) Stare (a cuiva sau a ceva) Vz aspect. 26-27 (Rar) Stare fizică sau psihică momentană Si: dispoziție (13). 28 (De obicei urmat de determinări care arată felul) Existență materială (bună) a cuiva Si: stare, (îvr) prilej. 29 Loc (de frunte) pe care îl are cineva în ierarhia și viața socială Si: condiție (9), poziție, stare Vz rang¹, treaptă¹. 30 (Îla) Cu ~ Care are o stare materială sau socială bună. 31 (Îe) A-i face cuiva o ~ A înlesni cuiva să ajungă într-o poziție materială sau socială bună. 32 (Ccr) Avere (4). 33 Totalitatea datelor care privesc evoluția unui fenomen la un moment dat. 34 Stadiu dintr-un anumit moment al unei probleme, al unei activități, al unui proces în desfășurare etc. Vz etapă, fază, punct. 35 Prezentare detaliată a unor date privind rezultatele unei activități economice sau financiare dintr-un domeniu (comparativ cu datele planificate) Si: inventar, (rar) raport Vz bilanț. 36 Document în care se prezintă o stare de lucruri, mersul unor lucrări etc. 37 Rezultat obținut de elevi, studenți etc. la încheierea unui ciclu de învățământ. 38 (Rar) Poziție a unui teren, a unei localități etc.

sfii vr [At: PSALT. HUR. 59^V/6 / V: (îrg) sfei, sii, sâi, (înv) svii, (reg) shii, fii, hii / Pzi: ~iesc / E: vsl свѣнити сѧ] 1 (Asr; d. oameni) A se teme² (1). 2 (Udp „de” care indică ființe sau manifestări ale lor) A se reține de la ceva. 3 (Înv; îe) A-și ~ cuvântul A se teme să spună în mod deschis ceea ce gândește. 4 (D. oameni) A avea un sentiment de reținere (din cauza absenței îndrăznelii, a încrederii în sine, a îngâmfării, sau de teamă etc.) față de cineva sau de ceva (mai ales față de o persoană care se impune prin vârstă, prin prestigiu, prin funcții etc.) Si: a se jena, a se rușina, (îrg) a se stânjeni (5), (înv) a se stidi, (îvr) a se scandalisi, (reg) a se teși. 5 (Înv; îe) A-și ~ inima A se simți rușinat. 6 (Asr) A se îndoi. 7 (Îvr) A se abate² (1). 8 (Îrg) A se feri (19). 9 (Mol; d. cai; îf sâi) A se speria. 10 (Îrg) A se zgârci. 11 (Pex) A-și târî picioarele din cauza durerii. 12 (Reg; îf shii) A se dezgusta (de un anumit fel de mâncare).

labirintic, -ă adj. I (despre drumuri, coridoare, cursuri de ape etc.) cotit², întortocheat, sinuos, strâmb, sucit², șerpuit, șerpuitor, unduios, <livr.> tortuos, șerpuind, <pop. și fam.> răsucit², <pop.> cârnit², <înv. și reg.> șovăit, <înv.> serpentin, <fig.> îmbârligat, încâlcit. S-au strecurat prin coridoarele labirintice ale vaporului și au ieșit pe punte. II fig. 1 (despre probleme, situații etc.) complex, complicat, încurcat², încâlcit, întortocheat, <fig.; livr.> dedalian, dedalic, <fig.; fam. > îmbârligat. Are de elucidat o situație extrem de labirintică. 2 complex, complicat, întortocheat, sinuos, <fig.; livr.> tortuos. Trăirile sufletești sunt labirintice. Modul ei de a gândi este labirintic.

módru, s.n. (reg.) Mod, chip, fel; mijloc, putință, posibilitate, rânduială: „Un sătuc așa la modru / Cum îi Bârsana și Glodu” (Lenghel, 1979: 162). ■ Atestat în 1632, în Maram.; semnalat și în Trans. și Bucov. – Cuv. autohton, der. din tema i.-e. *mod-ro, a rad. *med- „a măsura, a chibzui, a gândi” (Russu, 1981: 359); din magh. mod „mod, chip, fel” (DEX, MDA).

RUTINĂ¹ ~e f. 1) depr. Obișnuință de a gândi și a acționa în mod mecanic. 2) rar Abilitate obținută printr-o practică îndelungată. [G.-D. rutinei] /<fr. routine

SPIRIT s. n. I. 1. totalitatea facultăților intelectuale; rațiune, intelect; conștiință. ◊ persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale, al însușirilor morale de caracter etc. 2. inteligență; imaginație. 3. (în concepțiile religioase) ființă imaterială, supranaturală. 4. mod, fel de manifestare, de gândire. ♦ în ~ul = potrivit cu... 5. glumă, anecdotă; vorbă de duh. ♦ a face ~e = a glumi. 6. caracter specific a ceva. II. semn grafic în scrierea greacă, care arată cum se pronunță, din punctul de vedere al aspirației, sunetul căruia i se adaugă. (< lat. spiritus, it. spirito)