SCOLÁSTIC, -Ă, (< fr., lat.) s. f., adj. 1. S. f. În sens larg, pregătirea teologică și filozofică în școlile universităților medievale. S. a constat în studiul „Bibliei”, al scrierilor Sf. Părinți (îndeosebi Augustin) și al filozofilor antici, cu precădere Aristotel. S. din sec. 11-12 (Anselm, Abelard, Petrus Lombardus) a contribuit la la dezvoltarea metodei dialectice și a pus problema relației dintre credință și rațiune. S. propriu-zisă se afirmă după 1150, odată cu redescoperirea integrală a textelor lui Aristotel; reprezentanți de seamă: Toma d’Aquino, Duns Scotus, William Ockham. După apogeul atins prin Toma d’Aquino, problema de bază a s. (raportul dintre rațiune credință) decade într-o abordare sceptică, în special începând cu Ockham. Definitorii pentru s. sunt respectul față de autoritățile aflate în dezacord. Dincolo de reputația proastă conferită de reprezentanții Renașterii, s. a dezvoltat aproape toate ramurile lingvisticii, logicii și filozofiei. ◊ Neoscolastică = curent teologic catolic, apărut în sec. 19, ce își propune reluarea scolasticii medievale într-o formă adecvată nevoilor intelectuale actuale. ♦ P. ext. Mod de gândire și de activitate intelectuală formalistă, pedantă, ruptă de viață, de experiență. 2. Adj. Care ține de scolastică, privitor la scolastică. ♦ P. ext. Pedant, livresc, rupt de realitate.