PRETERIȚIE Figură* de gândire frecventă în stilul oratoric, apropiată de reticență*, prin care vorbitorul / scriitorul își anunță în mod explicit intenția de a eluda unele aspecte legate de obiectul discursului, fără însă ca această intenție să fie respectată; efectul pretenției în enunț este întărit de aparenta reținere, întrucât se atrage, de fapt, atenția asupra fragmentului care ar fi trebuit omis: Așadar, fii pe pace; n-am să aștern aci tot ce ar trebui să se afle în acea monografie filozofică, istorică, literară și estetică a vânătoriei. Nu zic că această idee nu mi-a trecut un moment prin creieri și că n-am început chiar a citi, cu acest scop, tractatele în proză ale lui Xenofon și al complinitorului său Arrian... (Odobescu). ♦ Figură bazată pe restrângerea aparentă a enunțului, preteriția se poate realiza în forme apropiate de ironie* (Gh. Dragomirescu); Păzea, să nu te-aștern pe-o filă / Și-n roca unui vers masiv / Să te-ncrustez definitiv / Ca pe-o fosilă! / Păzea, să nu-ți înfig în coastă / O epigramă ca un cui. / Să-ți sparg în cap o odă proastă, / Să faci cucui! // Să nu-ti arunc în ochi o stanță / Cu versuri mici, / Să nu te ard de la distanță / C-un hexametru ca un bici! (Topârceanu). Vezi și RETICENȚĂ.