căprior m. l. mamifer rumegător având oarecare asemănare cu cerbul, numai cu două coarne, talie mică și formă elegantă; vânat căutat; 2. fig. lemn lucrat ce spri-jină lații unui acoperiș. [Lat. CAPREOLUS].

DOAGĂ, doage, s. f. 1. Fiecare dintre bucățile de lemn, uneori puțin încovoiate, care formează corpul unui butoi, al unui ciubăr sau al altor vase strînse în cercuri. Eu sînt ca o bute fără doage, nu se mai ține în mine nimica. SADOVEANU, P. M. 305. Vine unul cu împletituri, altul cu un car de roate, doage, ori alt lemn lucrat. SLAVICI, O. I 69. N-a mai rămas nici macar picătură de vin pe doage. CREANGĂ, P. 261. Din acești stejari se fac... doagele. I. IONESCU, D. 250. ◊ Expr. A-i lipsi cuiva o doagă sau a fi (cam) într-o doagă = a fi țicnit, trăsnit, într-o ureche. Tatăl său băgase degeaba de seamă că fiului îi lipsea o doagă. MACEDONSKI, O. III 57. El, lipsindu-i o doagă... ia trei sute de lănțujele de aur și anină fiecării oi cîte unul la grumaz. MARIAN, O. II 318. O nebunit ghiuju... – Îi lipsește o doagă. ALECSANDRI, T. 230. A lipsi multe doage (unui lucru) = a avea multe defecte. Mă Traiane, văd că lipsesc multe doage în colonie. SADOVEANU, P. M. 128. 2. Fig. Fire, fel de a fi, mentalitate ciudată, sucită, plină de toane. Cu birăul iese omul ușor la capăt, numai să-i cunoască doaga lui. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. (Depreciativ) A ajunge (a veni sau a cădea) în doaga cuiva = a avea comportări ciudate, nepotrivite cu linia normală de conduită, a ajunge la fel cu cineva lipsit de valoare sau sucit la fire. A ajunge în doaga copiilor. ▭ Ai căzut în doaga lui Tomiță. DAVIDOGLU, O. 78. Ce-ți faci capul ciulama cu atîta citanie, vrei să ajungi în doaga lui Pașadia? M. I. CARAGIALE, C. 114. Parc-aș fi agiuns în doaga palamariului de la sfîntu Onofrei. ALECSANDRI, T. 896. A lăsa (pe cineva) în doaga lui = a lăsa (pe cineva) în toanele lui, a nu-și mai face de lucru cu el. 3. (Rar) Ghizdul fîntînii. Miron se simți cuprins de un fel de beție, se așeză pe doaga fîntînii. SLAVICI, N. I 86.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

*BAIȚ (pl. -țuri) sn. Substanță extrasă din diferite plante cu care se colorează lemnul lucrat de tîmplar înainte de a-l lustrui [germ. Beize].

NEGOȚ s. n. 1. (Învechit; la pl.) Treburi, afaceri, ocupații (profesionale); daraveri. Ei nu pristăniră; unii amu la satele lor, e alții la negoațe. coresi, ev. 302, cf. 480, 516. Purtarea negoațelor justiției țării. ap. barițiu, p. a. iii, 236. 2. Activitate economică privind circulația mărfurilor, vînzarea și cumpărarea lor, schimb de produse sub formă de vînzare-cumpărare; negustorie (1), comerț. v. trafic, schimb. Om meșter negoațelor și precupiei. coresi, ev. 317. Nu vrură să margă, ce-ș aflară prilej unii cu ocinele, alții cu negoțul boilor. varlaam, c. 317. Niciodată minciună să nu spui la negoțul tău și la tîrgul tău (a. 1691). ap. tdrg. Multe familii bogate... pribegiră... aducînd sărăcie pămîntului și cădere negoțului. negruzzi, s. i, 144, cf. 299. Hanul rămase lui Zibal, care urmă negoțul pe seama lui. gherea, st. cr. ii, 136, cf. ddrf, barcianu. Nu sînt om dă pă drumuri; am și eu negoțu meu și casa mea. petică, o. 236. Banii din negoț sînt ai tutulor, numai ai tăi nu sînt. delavrancea, o. ii, 278. Ținea aproape tot negoțul de gabrovenie. v. rom. decembrie 1954, 65, cf. alr i 1 590. Negoțul ne-mbogățește și luxul ne despoaie. zanne, p. viii, 403. (În legătură cu verbul „a face”) Și vremu face negoțu (vom neguțitori biblia 1688) și dobăndă. cod. vor. 130/24. Neguțătoriul bagă-ș toată avuțiia sa în negoțul ce face. coresi, ev. 78. Făcea de cîțiva ani negoț de cherestea. conv. Lit. iii, 59. Muncitorul... începu a face negoț. ispirescu, l. 269. Cu lemnul lucrat și cu postavul făceau negoț. sadoveanu, e. 92, cf. alr ii 3 640. (Fig.) Fericirea este un negoț..., un schimb de plăceri. marcovici, c. 40/13. ◊ loc. adj. (Învechit) De negoț = a) destinat vînzării, de vînzare. Mai făcut-au și alt obicei, de tot boul de negoț, cornărit cîte un leu. neculce, l. 178, cf. lb; b) comercial. Să fac vreo spiculație de negoț cu ceea ce mai aveam. gorjan, h. iv, 135/20. Starea bună a sa de negoț e izvorul de căpetenie a bogăției sale. gt (1839), 15¹/17. Învoiala de negoț cu Polonia ajungînd la sfîrșit, ne-am folosit de aceasta. delavrancea, o. ii, 138. ♦ Tranzacție comercială; tîrg, învoială. Cînd au fost la datul banilor, n-au avut să ni-i dea, deci noi ne-am lăsat de negoțul dumisale (a. 1704). URICARIUL, XXI, 155, cf. GHEREA, ST. CR. II, 89. Rar prilej ca acesta să faci negoțuri bune. vornic, p. 159. Hai să batem mîna, adică să facem negoțul. dr. v, 86. 3. (Învechit și popular; concretizat) Marfă (4). Trec neguțători den țara noastră cu dobitoace și cu alte negoațe (a. 1604). rosetti, b. 77, cf. 75, moxa, 400/3. Au fost cumpărînd negoț de carile le era de treabă. herodot (1645), 3. Oricine... nu va plăti vama cea domnească... să cade să piardză tot negoțul. prav. 46, cf. 47, 48, 342. Corabii multe cu de tot negoțul. fl. d. (1680), 51^r/9. Pe acea apă vin și ies negoațe în multe părți. ib. 59^r/12. Îmbla prin țeri și pre la prinți de-și vindea negoțul. șincai, hr. iii, 8/27, cf. grecu, p. 410. Pre mulți corăbiiari împreună cu corăbiile și cu negoațele sale i-au prăpădit. maior, p. 110/10. Diregîndu-se împreunarea acestor mari rîuri, transportul negoțului... ar ave cale dreaptă pe apă. ar (1829), 63²/25. Tîrgurile erau slabe și negoțul se vindea fără preț. popovici-bănățeanu, v. m. 105, cf. 113. Neguțitorul vinde negoț. h xviii 144. Și negoațele mai mice Le-am luat toate în caice... Alune și nuci Turtișoare dulci. marian, nu. 334. Un vînt volvurat, Naiele a-nturnat, Negoațele a înecat. sevastos, n. 137, cf. 132, reteganul, p. iii, 20. Cînd l-o vădzt negustorii în tîrg, Dughenili dișchide, Negoațîli întinde. arh. folk. iv, 121, cf. ii, 130. Să-ń iei niște negǫță. alr ii 3 645/235. Am mai venit cu negoț la oraș. mat, dialect, i, 82. ♦ (Prin Transilv. și Maram.) Bunăstare; avere, bogăție. cf. reteganul, ch. 116. Și în casă nu-i negoț, Cît ar duce-un pui în clonț. bîrlea, c. p. 119. I sărăman, n-are ńegoață. alr i 1 590/270, cf. 1 590/268. 4. (Regional) Numele unui joc de copii (Copăcel-Făgăraș). h xvii 39. – pl.: (rar) negoțuri și (învechit și popular) negoațe. – Și: (învechit) negoțiu (lb, pontbriant, d., costinescu), (regional) neguț (pl. neguțuri, alr i 1 590/24, 30, 77) s. n. – lat. negotium.

A BĂRDUI ~iesc tranz. rar (lemn sau obiecte de lemn) A lucra cu barda. /Din bardă

MENUISERIE s.f. (Rar) Arta de a lucra în lemn; tîmplărie. ♦ Operă în lemn. [< fr. menuiserie].

ciocoti, ciocotesc, vb. IV (reg.) 1. (despre păsări) a ciuguli. 2. (despre animale) a paște pe câmp. 3. (despre oameni) a mânca cu zgomot, a ciofăi. 4. a lucra un lemn din topor, a ciopli.

scobaci², -ce, adj. (reg.; despre lemnul de lucru) care este puțin curbat, care are mai multe noduri sau asperități pe suprafață.

MENUISERIE NU-I-/ s. f. arta de a lucra în lemn; tâmplărie. ◊ operă în lemn. (< fr. menuiserie)

căluș, important accesoriu al instrumentelor cu coarde și arcuș*. Lucrat din lemn de arțar sau brad, c. este o placă subțire, care, așezată în poziția verticală pe pieptul instr., limitează porțiunea sonoră a coardelor și transmite corpului instr. vibrațiile produse din frecarea arcușului pe coarde.

clămpănésc v. intr. (vsl. sîrb. klapati, a clămpăni; germ. klappen, a flecări, klimpern, a clămpăni; ung. kalampalni, a clămpăni, kolompolni, a bălăngăni. V. clamp). Se zice despre huĭetu lucrurilor de lemn ș. a. cînd se izbesc unele de altele. (Cele de metal clănțănesc și zăngănesc): barza clămpănește din cĭoc, papuciĭ clămpănesc în picĭoare. Mă clatin în mers: a clămpăni de bătrîneță. A vorbi mult și în deșert: ĭa nu maĭ clămpăni, măĭ! A clămpăni din piano, a cînta prea mult (și maĭ ales prost), a zdrăngăni. V. tr. A clămpăni o carte, a o închide răpede ca să facă clamp. V. refl. Mă izbesc de colo colo: fereastra se clămpănește de vînt. Mă vîntur, mă fîțîĭ: ce te tot clămpănești pe aicĭ? – Și clempănesc (nord).

lucréz și (vechĭ, azĭ Trans.) lúcru, a -á v. intr. (lat. pop. lucrare, cl. -ari „a cîștiga”, mlat. „a ara”; it. logorare, a consuma, a uza, pv. cat. sp. pg. lograr, a obținea). Îmĭ daŭ osteneală ca să cîștig ceva: a lucra ca să-țĭ căștigĭ pînea. Funcționez activ: spirit, imaginațiune care lucrează fără încetare. Lucrez contra cuĭva saŭ pentru cineva, mă ostenesc spre paguba saŭ interesu luĭ. V. tr. Fac, execut: lucrez o carte. Schimb forma, fac ceva din alt-ceva: lucrez feru, lemnu. A lucra pămîntu, a face agricultură, a scurma, a răscoli, a ara pămîntu și a semăna cereale saŭ legume. A lucra (saŭ a prelucra) pe cineva, a-l lovi, a-ĭ aduce pagubă pin uneltirile tăle.

uscătúră f., pl. ĭ. Lucru uscat (lemn, pîne): mĭ-am rupt dințiĭ în uscătura asta de pîne. Iron. Om uscățiv și urît: ce uscătură! Pl. Mezelurĭ, mîncărĭ fără zeamă și care se pot mînca și fără farfurie (măsline, brînză, sardele ș. a.). Prov. Pădure fără uscăturĭ (lemne uscate) nu e, societate care să n’áĭbă și vre-un membru păcătos nu e. Olt. Uscățea. V. sorbitură, udătură.

lemnar m. 1. cel ce știe lucra din lemn; 2. vânzător sau tăietor de lemne. [Lat. LIGNARIUS].

podit a. așternut cu scânduri: ulițele erau înainte podite cu grinzi de lemn. ║ n. lucrare de a podi.

OBIȘNUIT, -Ă, obișnuiți, -te, adj. 1. Care a devenit un obicei, care a intrat în obișnuința cuiva, care face parte din felul de a fi al cuiva; caracteristic cuiva. Lîngă vatră, cu coatele pe genunchi și cu tîmplele în palme, se cufundă în starea ei obișnuită. SADOVEANU, B. 63. Îl primi cu drăgălășia-i obișnuită, parcă nimic nu s-ar fi întîmplat. REBREANU, R. II 258. Porniră la drum în obișnuitul mers al cailor țărănești. MIRONESCU, S. A. 133. ♦ (Substantivat) Persoană care frecventează în mod obișnuit un Ioc. Obișnuiții cîrciumii rîd în timpul cînd Marmeladof povestește. GHEREA, ST. CR. II 231. 2. Care se face în mod regulat, care se întîmplă sau se întîlnește frecvent sau de obicei (într-un loc), care se folosește adesea; curent. Își răsuci obișnuita țigară și-mi zîmbi cu prietinie. SADOVEANU, O. VIII 8. ◊ (Adverbial) Eminescu a străbătut etapele de dezvoltare literară pentru care, obișnuit, literaturile începătoare cheltuiesc decenii multe. SADOVEANU, E. 79. 3. Care nu se distinge prin nimic; comun (2). A lucrat din lemn obișnuit o vioară. – Variantă: obicinuit, -ă (pronunțat -bici-) (C. PETRESCU, Î. I 251, CREANGĂ, P. 209, NEGRUZZI, S. I 296) adj.

menuiserie sf [At: DN³ / Pl: ~ii / E: fr menuiserie] (Frr) 1 Artă de a lucra în lemn Si: tâmplărie. 2 Operă în lemn.

scobaci², ~ace a [At: L. ROM. 1959, nr. 3, 67 / Pl: ~, ~ace / E: scobi¹ + -aci] 1-2 (Reg; d. lemnul de lucru) Care este puțin curbat (sau care are noduri, multe asperități pe suprafață).

vopsitor, -oare s.m., s.f. 1 Persoană care se ocupă cu vopsitul. Nu poate vedea în dosul petei galbene decît lemn gol, lucrat de strungar și lăcuit de vopsitor (VIANU). 2 (reg.) Zugrav. Această îndeletnicire casnică pierde din importanță de cînd au început să apară în centrele economice locale vopsitori ambulanți (APOL.). • pl. -ori, -oare. (pop.) văpsitor, -oare s.m., s.f. /vopsi + -tor.

CÎRN adj. 1 Cu nasul turtit, cu nasul prea mic sau fără nas: ciocoiul și-o frînt nasul de-o rămas ~ (ALECS.) ¶ 2 Cu nasul tăiat ¶ 3 Cu nasul strîmb, de unde, pr. ext., despre alte lucruri strîmbe: lemn ~, cuțit ~, etc. [vsl. krŭnŭ].

grade s.f. pl. (reg.) 1. lemne de clădit. 2. lucru de nimic.

rudar (rudari), s. m. – 1. Țigan căutător de aur. – 2. Țigan nomad care lucra obiecte de lemn. Bg., sb. rudar, din ruda „minereu” (Cihac, II, 320; Conev 76). Probabil denumirea s-a menținut, după ce s-a schimbat meseria primitivă, datorită consonanței cu rudă „par”. – Der. rudăresc, adj. (țigănesc; grosolan); rudărie, s. f. (meseria de țigan rudar; zăcămînt, mină).

*fórmă f., pl. e (lat. forma, fr. forme; pol. rus. forma. V. frumos). Figură, înfățișare, chip, făptură: m’aŭ plăzmuit Dumnezeŭ în formă (Dos.), furma omuluĭ (biblia 1688). Contur, lineamente: forma uneĭ țărĭ, uneĭ haĭne. Înfățișare, aparență: a judeca după formă. Mod de a te purta, de a proceda conform unor regule, unuĭ uz: a lucra după forme, a păzi formele. Modu de execuțiune, modu de a lucra: a ținea la formă maĭ mult de cît la fond. Tipar, model, calup, izvod după care execuțĭ un lucru: formă de lemn pentru cacĭulĭ, forme de tinichea pentru cozonacĭ. Gram. Aspectu cuvintelor: formă de genitiv, formă pasivă. Constituțiune: forma de guvernament a Româniiĭ e monarhia constituțională. În tipografie, cadru în care se strîng paginile culese. În formă, formal, după lege, pozitiv, precis. De formă, numaĭ ca să împlineștĭ o formalitate, dar fără să împlineștĭ fondu: parlamentele îs de formă expresiunea voințeĭ poporuluĭ, dar de fapt nu. În (orĭ supt) formă de, avînd forma de: apa cade în (orĭ supt) formă de ploaĭe. De forma (urmat de un gen.) saŭ de formă (urmat de un adj.), de aspectu: pălărie de forma cilindruluĭ saŭ de formă cilindrică. Jur. Vițiŭ de formă, defect de procedură, neîmplinirea uneĭ formalitățĭ.

țapin, -ă, s.n., (țapină, -e, s.f.) – Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco 1990: 232). – Din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); Lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus). „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără nici un echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa Acta Musei 2002: 369); Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu 2005: 42).

toc n. 1. cutie lungăreață de păstrat ceva; 2. cutioară de carton sau lemn de mărimea lucrului păstrat; 3. teacă de piele, atârnată de oblâncul șelei, de ținut pistoalele; 4. tocul, prins de brâu cu un cârlig, în care țăranul ține gresia sau cutea; 5. suport de ușă sau de fereastră: uși cu tocuri de piatră OD.; 6. partea din afară a cornului; 7. văcălia morii; 8. un fel de mâner la capătul căruia se fixează penițele de scris. [Croat TOK, teacă].

MAI³, maiuri, s. n. Unealtă în formă de ciocan, de obicei de lemn, folosită în dulgherie și rotărie; unealtă de diverse forme, uneori acționată mecanic, folosită la îndesarea betonurilor, terasamentelor etc. Dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Ciocanele băteau, malurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. ♦ Unealtă de lemn de forma unei lopeți cu coada scurtă, cu care se bat uneori rufele cînd se spală.

țapin, țapină, s.n., (țapină, țapine, s.f.) – (reg.) Unealtă pentru ridicarea / manipularea lemnului în pădure. „Un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi, 1925). Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., cf. ALR, 1956: 617): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco, 1990: 232). – Et. nec. (DEX); din țap > țapin (de la forma uneltei); cuv. țap se regăsește și în dial. arom., dar nu și în limba latină, deci este un cuv. daco-român, autohton (Papahagi); lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus): „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără niciun echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa, Acta Musei, 2002: 369); din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu, 2005: 42; Scriban, MDA) < it. zappa „sapă” (Scriban).

SULĂ, sule, s. f. 1. Unealtă (folosită mai ales de cizmari și de cojocari), formată dintr-un ac lung și gros de oțel, drept sau curb, fixat într-un mîner, cu care se găurește pielea, talpa etc. spre a se putea petrece acul sau ața prin ele. Sta aplecat deasupra lăzii cu sule, cuie, piele veche... și mereu bătea într-o pingică. DUNĂREANU, N. 17. Gazda, robotind zi și noapte, se proslăvea pe cuptor, între... ace, sule, clește... și tot ce trebuie unui ciubotar. CREANGĂ, A. 81. Și-a luat sula și acul și... s-a apucat iar de ciubotărie. ȘEZ. I 261. ◊ Expr. Sula și căciula, se spune despre un om foarte sărac. Sînt golan, precum mă vezi: sula și căciula. ISPIRESCU, L. 288. A pune (cuiva) sula în coastă v. coastă (2). ♦ Unealtă cu care se aleg firele la războiul de țesut. Eu i-oi face o sută de coți de pînză din fuiorul acesta, numai de mi-a face și boierul din lemnul acesta... toate lucrurile cîte-mi trebuiesc la țăsut: stative, vătale, sule, tălpigi, ițe, vergele și toate celealalte. SBIERA, P. 222. ♦ Unealtă de care se servește zețarul la scoaterea corecturilor. 2. (Regional, în compuse) Sulă-de-mare = pește cu corpul subțire și foarte alungit, care trăiește în mare, în rîuri și în unele lacuri (Syngnatus nigrolineatus).

dulgheri vti [At: ȘIO I, 165 / Pzi: ~resc / E: dulgher] 1 A executa lemnăria unei case, a unei clădiri sau diverse alte construcții sau elemente de construcție din lemn. 2 (Fig) A lucra de mântuială, grosolan.

tâmplări vt [At: MAT. FOLK. 224 / Pzi: ~resc / E: tâmplar] (Rar) A lucra obiecte din lemn.

ungheț sn [At: (a. 1648) N. TEST. / V: (Olt) ~ete (Pl: ungheți) sm, în~ (Pl: înghețe) / Pl: ~e, (rar) ~uri sn, ~i sm / E: unghi² + -eț] 1 (Îrg) Unghi² (2). 2 (Îrg) Ungher³ (4). 3 (Înv; îlav) În (sau întru) ~ Pe ascuns Si: în taină. 4 (Reg) Loc pe vatra cuptorului, dintre cuptor și perete sau dintre sobă și perete, unde se țin obiecte, uneori fiind și loc de dormit, mai ales pentru copii. 5 (Reg) Loc pe vatra cuptorului sau dintre cuptor și perete unde se adună cenușa. 6 Ungher³ (9). 7 (Reg) Firidă la cuptor în care se țin lucruri, de obicei lemne pentru foc.

baldachin s.n. 1 Acoperămînt decorativ, susținut pe stîlpi, împodobit cu perdele sau cu stofe scumpe și așezat deasupra unui pat, a unui tron laic sau ecleziastic, a unui amvon, a unui catafalc etc. 2 Ext. (arhit.) Lucrare în marmură, lemn sculptat, bronz etc. care imită baldachinul. 3 (în trecut) Acoperămînt din stofa scumpă care se punea deasupra unui demnitar laic sau eclesiastic în timpul unei solemnități, al unei procesiuni etc. • pl. -uri, -e. și (înv.) baldahín s.n. /<fr. baldaquin, germ. Baldachin; cf. it. baldacchino „stofa de mătase de Bagdad”.

MAI² s. n. I. Măciucă (I 1); (învechit și regional) ciocan. Cu maiuri brațele și stinghiile le zdrobiră. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 44^v/18. Și cu maiuri de aramă frînseră-i picioarele. id. ib. decembrie 218^r/5. Și luă Iair. . . țărușul cortului și puse maiul în mîna ei. BIBLIA (1688), 176 /50, cf. CALENDARIU (1814), 110/17. Ocara obrazul și maiul capul să-ți bată. CANTEMIR, IST. 311. Puind lemnul cel săpat deasupra cununei, loveaște-l cu un mai, ca să se tipărească. . . florile (a. 1805). GRECU, P. 100. își muie cîte o bucată de carne, bătîndu-o cu maiul. DRĂGHICI, R. 149/19. Ajută cît poate, Dîndu-i cînd nuiele, cînd maiul să bată. PANN, Ș. II, 23/17. Manipulațiunea despicărei bilei. . . cere o desteritate practică cu atît mai admirabile, cu cît muncitorul n-are alte unelte decît o cusutură, o pană și un mai. I. IONESCU, M. 397. Maiurile dogarului sînt unele cu mînerul scurt, altele cu mînerul mai lung sau chiar foarte lung. DAME, T. 87, cf. 41, 115. Lemnului i se face o despicătură cu toporul, și în despicătură se pune icul, bătîndu-se apoi, cu o muche sau cu maiul. PAMFILE, I. C. 122, cf. id. A. R. 173. Și dintr-o dată, ca lovit cu un mai în creștetul capului, a închis ochii. GALAN, Z. R. 309. Dînd cu mai de fier, În miîni, în picioare, Cuiele bătea. MARIAN, NA. 111, cf. H IV 56, IX 497. În mîń șî-n pisoari să-m bată bășicii dzi fier cu maili dz-oțăl. ARH. FOLK. III, 134, cf. ALR I 723, ALR II 6670/2, 36, 76, 95, 130, 386, 705, 833, 848, 872, 876, 899, 928, 6703/95, A I 12, 23, V 33, VI 3, 26. ◊ (Ca termen de comparație pentru mărimea sau greutatea pumnului sau, p. e x t., a mîinii) Avea un pumn cît un mai. REBREANU, NUV. 107. Se întoarse cu greu și ridică mîna, mare cît un mai, cu frînghioarele albăstrii ale vinelor puternic reliefate. T. POPOVICI, S. 12. ◊ (Regional) De-a (peana și) maiul = numele unui joc de copii nedefinit mai de aproape. Cf. H II 32, IV 159. ♦ Expr. A se ține ca maiu cu coadă = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu statornicie de ceva. Cf. ZANNE, P. V, 399. ♦ Măciucă cu care se bat rădăcinile de pe lîngă mal, pentru a stîrni peștele. V. ș t i u l b u c. Țăranii. . . , îndată ce văd o retragere repede a apelor, se înarmează cu „maiuri” sau „măciuci” și cu „topoarele”, și ies „la doborît somnii”. ANTIPA, P. 290, cf. 562. ♦ (Regional) Buzdugan (Gîrda de Sus-Abrud). ALR II 4951/95. II. Nume pentru diferite unelte sau pentru părți ale unor unelte de lemn, asemănătoare ca formă sau ca întrebuințare cu maiul (I) 1. (Regional) Lopățică de fag cu care se bat rufele și torturile cînd se înălbesc. Pentru ca pînzele de cîlți să se facă albe, cînd se ghilesc, se bat cu maiul pe un bolohan mare și curat de piatră. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 178. Se întoarse, avînd subsuoară un coș de rufe ude de leșie, peste rufe scaunul de lăut și maiul. REBREANU, I, 191, cf. CHEST. V 170/27. Lau. . . cu maiu. ALR I 635, cf. 723, ALR II 3373, 4533, A VI 16, 26, IX 4. În pădure m-au tăiat, La apă am zburat (Maiul de cămăși). GOROVEI, C. 217. 2. Unealtă de bătucit pămîntul, alcătuită dintr-un lemn de forma unui trunchi de con, care are capătul de sus prevăzut cu două minere, iar capătul de jos îmbrăcat în oțel. V. bătător, bătălău, bătucitor. Ciocanele bâteau, maiurile greoaie de lemn icneau... toți lucrau cu un zor nemaipomenit la înjghebarea unui sat model. ANGHEL-IOSIF, C. L. 54. Zapciul îi lămuri că zidul se lucrează între două uluci de scînduri, între care se toarnă pămînt, bătut treptat cu maiul. CAMIL PETRESCU, O. II, 177. Peretele ori spatele celui zgîlțîit huia înfundat, de parcă cineva ar fi bătut cu maiul în pămînt. V. ROM. februarie 1955, 200. Unde dă cu maiul, Să crească mălaiul, Unde dă cu sapa, Să curgă ca apa. TEODORESCU, P. P. 210, cf. ALRM II/I h 412, A V 15. 3. (Regional) Pisălog. Scoase un drob de sare, îl trînti în piuă, se așeză și începu să lovească cu maiul. PREDA, D. 76, cf. ALR II 3957/2, 3979/29, 705, 848, A I 26. ♦ S p e c. (La pl., în forma maie) Pilugii de la piua de postav. Maiele, ca să poată întoarce dimiile, cînd le bat, sînt crestate la capătul de jos. DAMÉ, T. 168, cf. ALR SN II h 497, ALR II 6469/105, 6470/105, 836, 6473/105. 4. (Regional) Mustuitor. ALR SN I h 233. 5. (Regional) Bețigaș cu care se împinge dopul la pușculița de soc (Sînnicolaul Român-Oradea). ALR II 4379/316. 6. (Regional) Hădăragul îmblăciului (Pecenișca-Băile Herculane). ALRM SN I h 36/2. 7. (Regional) Rotița de la bătătorul de unt (Cîmpenii de Sus-Vașcău). A I 31. 8. (Regional) Teasc de călcat rufele; măngălău. ALR II 3386/47, 325. 9. (Regional) Fund pe care se taie tăițeii de supă (Beba Veche-Sînnicolaul Mare). ALR I 697/49. 10. (Regional, în sintagma) Maiul puștii = patul puștii (Glimboca-Caransebeș). ALRT II 18. Șăndariu o vru să die cu maiu pușci. ib. – Pl.: maiuri și (regional) maie. – Lat. malleus.

țapín, țapine, s.n. (reg.) Unealtă pentru manipularea lemnului în pădure; „un fel de secure vârfuită servind la transportul buștenilor” (Papahagi, 1925): „Lua-i țapinu-n spinare” (Ștețco, 1990: 232). ■ Termen general în Carpații românești (sapin, în sudul Trans., după ALR, 1956: 617); rar semnalată în Maram. var. f. țapină. – Din germ. Zapin, Zappin (Țurcanu, 2005: 42; Scriban, MDA); din țap > țapin (de la forma uneltei) (Papahagi); din lat. sapienus „brad”, provenit dintr-un cuvânt prelatin, probabil galic, sapus sau sappa (sappo + pinus = sapinus) (Bologa). ■ „Existența în italiana sudică a derivatului zapino ”brad„ explică, după părerea noastră, fără niciun echivoc, originea termenului românesc actual țapin (unealtă, pârghie utilizată de butinarii maramureșeni pentru ridicarea, încărcarea și stivuirea buștenilor), din lat. sapinus, în înțelesul de lemn bun de lucru” (Bologa, Acta Musei, 2002: 369).

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.

despicătúră f., pl. ĭ. Lucru despicat, bucată de lemn despicat. V. draniță.

rumegătúră f., pl. ĭ. Lucru rumegat. Fărmăturile de lemn care cad cînd taĭ cu ferăstrău. – În nord și rugumătură.

crosnă f. 1. cârligul hamalului; 2. povară de dus în spinare, sarcină de lemne: se întoarse cu o crosnă bună de lemne ISP.; 3. pachet de lucruri de ale casei: umbla cu crosna în spate din stăpân în stăpân CR. [Bulg. KROSNO].

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum. corectat(ă)

covăți vt [At: ECONOMIA, 20/18 / Pzi: ~țesc / E: covată] (Reg) 1 A scobi lemnul. 2 A da unui lucru forma unei covate (1).

grade sf [At: LIUBA-IANA, M. 102 / V: ~die / E: srb grada] 1 (Sbm; Ban) Lemn pentru construcții. 2 (Fig) Lucru de nimic.

ULEI¹, uleie, s. n. (Reg.) 1. Trunchi de copac scorburos, întrebuințat pentru a păstra anumite lucruri. ♦ Vas făcut dintr-un lemn scobit. 2. Stup, știubei de albine (făcut dintr-un trunchi de copac scorburos). – Din bg. ulej.

CĂRBUNAR ~i m. 1) înv. Muncitor care lucra la producerea cărbunelui din lemn. 2) Persoană care vinde cărbuni. 3) rar Muncitor la o exploatare de cărbuni. /<lat. carbonaris

A LUCRA ~ez 1. intranz. 1) A acționa depunând eforturi susținute (fizice sau intelectuale); a depune o muncă; a munci. ~ la uzină. ~ din greu. ◊ ~ ca un rob a presta o muncă foarte grea, obosind peste măsură. 2) A exercita o activitate profesională sau o specialitate; a munci. ~ ca medic. 3) A depune un efort fizic sau/și intelectual susținut permanent (pentru a obține un rezultat util); a munci. 4) (despre mecanisme, vehicule, organe, mașini, aparate etc.) A fi în acțiune; a-și îndeplini funcția; a funcționa; a merge. 5) A acționa în mod eficace; a avea efect. Legea ~ează. Medicamentul ~ează. 2. tranz. A supune unei acțiuni sistematice (pentru a modifica forma, a face folositor etc.); a modifica prin muncă. ~ pământul. ~ lemnul. [Sil. lu-cra] /<lat. lucrare

TRAGLĂ, tragle, s. f. 1. Targă de lemn folosită pentru cărat diferite lucruri. ♦ (Reg.) Un fel de sanie folosită la căratul fînului. 2. Unealtă pentru adunat paiele la stog și pentru curățat aria de gunoi. ♦ Unealtă cu coada lungă pentru scos jarul și cenușa din sobă sau din cuptor. 3. Unealtă alcătuită dintr-o scîndură și o stinghie pe care se bate cu piciorul ca pe o pedală, pentru a speria peștele de sub pietre. – V. tragă.

ĭóvă f., pl. e (vsl. bg. rus. íva, litv. ëva, vgerm. îwa, iga, ngerm. eibe, gal. *iva, engl. yew, fr. if, sp. pg. iva). Un fel de salcie cu lemnu roșiatic, foarte bun de lucrat (sálix cáprea).

încrestà v. 1. a face semne, a scobi în lemn: a încrusta zilele de lucru; 2. fig. a răni: chiar pe mine m’au ’ncrestat la gură AL. [V. cresta].

ULEI¹, uleie, s. n. (Reg.) 1. Trunchi de copac scorburos, folosit pentru a păstra anumite lucruri. ♦ Vas făcut dintr-un lemn scobit. 2. Stup, știubei de albine (făcut dintr-un trunchi de copac scorburos). – Din bg. ulej.

ROI³, roiesc, vb. IV. Intranz. (Despre albine) A ieși din stup zburînd în roiuri, spre a-și căuta un nou locaș și a da naștere unui stup nou; p. ext. (despre orice insecte și păsări mici) a se mișca în număr mare de colo pînă colo. În juru-i roiesc albinele ca o pleavă de aur, scînteietoare la bătaia piezișă a razelor. SADOVEANU, O. VII 205. La picioarele noastre roia o grămadă de furnici. SAHIA, N. 61. Văd fluturi albaștri, ușori, Roind și bînd miere din flori. EMINESCU, O. I 493. ♦ Tranz. (Despre albine) A întemeia, prin roire, un stup nou. A fi roit știubeiul ceala acuma vro trei! CONTEMPORANUL, VI_II 99. ♦ (Despre oameni) A se răspîndi în grupuri, pornind din același loc; a umbla forfotind de colo pînă colo. O droaie de tineri... roiau în jurul ei. BART, E. 104. De pe atunci au trebuit să fie îmbelșugate și atrăgătoare locurile acestea, pentru ca să roiască și să s-așeze pe-aici popoare venite din depărtări așa de mari. VLAHUȚĂ, R. P. 44. Călăreții împlu cîmpul și roiesc după un semn Și în caii lor sălbateci bat cu scările de lemn. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Despre lucruri în mișcare) Tractoarele... trăgeau plugurile cu semeție, roind de-a latul pămînturilor alăturate. MIHALE, O. 197. Zăpada măruntă roia licărind în jurul nostru. SADOVEANU, O. I 400. ◊ Fig. Ariile roiau limpezi... în mintea lui. EMINESCU, N. 69.

baldachin sn [At: VĂCĂRESCUL, IST., ap. TES. II, 290 / V: (înv) ~ahin / Pl: ~e, -uri / E: fr baldaquin, it baldacchino] 1 Acoperământ (ornamental) susținut pe stâlpi, împodobit cu stofe scumpe sau perdele, așezat deasupra unui tron laic sau ecleziastic, a unui pat, a unui altar sau catafalc etc. 2 (Pex) Lucrare de arhitectură în bronz, lemn sculptat etc. care imită baldachinul (1). 3 Acoperământ din stofe scumpe purtat deasupra unui demnitar bisericesc (sau laic) în timpul unor procesiuni. corectat(ă)

căloi¹ sm [At: LIUBA-IANA, M. 122 / V: ~oniu / Pl: ~ / E: cal + -oi] 1-2 (Prt) Cal (1) mare Si: (îrg) călău² (1). 3 (Reg; îf ~oniu) Scaun de lemn al dulgherului și rotarului, prevăzut cu un dispozitiv special care susține lemnul ce trebuie să fie lucrat. 4 Butuc cu două picioare folosit la argăsitul pieilor. corectat(ă)

cobilă sf [At: H XVIII / V: (Mol; Buc) ~bâlă, ~bârlă, ~birlă, codârlă / A și: (1) cobilă / E: vsl кобъла] 1 (Crș) Iapă. 2 (Mol; dep) Cal. 3 (Pop) Suport dintr-o crăcană sau din două bucăți de lemn legate împreună sau prinse cu un cui, pe care se pune plugul pentru a fi cărat Si: (reg) capră, cobiliță, cotumbă, crăcană, croc, iapă, traglă, trăgători. 4 (Olt) Scaun de înspițat (pe care rotarul așază roțile în timpul lucrului) Si: corniță, cușniță). 5 (Reg) Lemn bifurcat sau crăcană pentru ridicatul greutăților Si: capră, iapă. 6 (Spc; reg) Lemn cu care este prinsă broasca ce ridică sau lasă în jos piatra morii. 7 (Pes) Crăcană pe care se așază mreaja. 8 (Mol) Unealtă cu care se ridică osia carului. 9 (Buc) Par mare cu care se ridică butuci și alte greutăți mari. 10 (Trs) Bețe puse cruciș în care se face gardul din târși Si: nimăt. 11 (Trs) Pereche de pari la un gard. 12 (Trs) Gard simplu, fără legături sau cuie, făcut numai din tufe așezate pe pari împlântați în pământ cu vârfurile în cruce Si: nimăt, pripor, prisacă, săciu. 13 (Reg; îf cobâlă) Unealtă ciobănească nedefinită mai îndeaproape. 14 (Ban) Cobiliță (1). 15 Femeie neîngrijită.

pădure sf [At: (a. 1560) GCR I, 4/40 / Pl: ~ri / E: ml padule cf palus, -udis] 1 Întindere mare de teren acoperită de arbori. 2 Ansamblu al arborilor care cresc într-o strânsă dependență pe această suprafață de teren. 3 Arbori care fac parte din acest ansamblu, împreună cu numeroase specii de plante, mușchi, ciuperci, ierburi, arbuști etc. și de animale care cresc aici Si: codru, (înv) pădurărie (4). 4 (Reg; îs) ~ neagră Pădure de brad. 5 (Mtp; îas) Ținut îndepărtat și pustiu. 6 (D. plante și animale; îoc „domestic”; îla) De (la) ~ Sălbatic. 7 (Îal) Care parcă a crescut în pădure (1). 8 (Îal; pex) Deprins cu pădurea (1). 9 (Îal; d. oameni) Fără maniere civilizate. 10 (Plu; îlav) La ~! La dreapta! 11 (Îe) (A fi) butuc de ~ sau parcă ar fi născut (sau crescut) în ~ Se spune despre un om a cărui comportare denotă lipsă de educație. 12 (Îe) Ciuhă, buhă, din ~ Se spune despre o femeie neîngrijită. 13 (Îe) A fura ca în (sau într-o) ~ sau a fura ca în ~a Vlăsiei A fura mult și cu îndrăzneală, fără nici o teamă Si: a fura ca în codru, a jefui, a prăda. 14 (Îe) A căra lemne în ~ A face un lucru de prisos. 15 (Fig; udp „de”) Cantitate mare sau mulțime nesfârșită de obiecte sau de ființe de același fel, aflate de obicei în poziție verticală. 16 (Fig; udp „de”) Întins și des. 18^[1] (Înv) Deal mare sau munte păduros.

solz¹ sm [At: NEAGOE, ÎNV. 78/7 / V: (reg) ~lț, souz / Pl: ~i, (rar) ~uri sn / E: sgp *soldzi (pll sold < lat solidus (aurens) „monedă de aur”)] 1 Fiecare dintre formațiile tegumentare în formă de mică placă transparentă, de natură osoasă, caracteristice peștilor, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă, de regulă întregul corp, afară de cap și înotătoare, constituind un scut protector exterior. 2 (Pex) Fiecare dintre micile plăci dure și lucioase de natură cornoasă, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă corpul unor reptile, picioarele unei păsări sau părți din corpul unor mamifere. 3 (Îlav) În ~i Așezat ca solzii¹ (1), acoperindu-se în parte unii pe alții. 4-5 (Îe) A-i cădea cuiva (sau a-i face să-i cadă cuiva) ~ii de pe ochi A deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conștient la realitate. 6 (Cu determinări care indică materialul) Fiecare dintre plăcile asemănătoare solzilor¹ (1) din care sunt făcute alămurile sau unele obiecte de podoabă. 7 Motiv ornamental popular lucrat în metal sau în lemn în forma solzilor¹ (1). 8-9 Frunzuliță sau petală în formă de solz¹ (1) care acoperă și protejează mugurii, bulbii sau alte părți ale unor plante. 10 Pulbere răspândită pe aripile fluturilor. 11 Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 12 (Pop) Murdărie care se depune pe piele în formă de mici cruste. 13 (Pop) Crustă care se desprinde în anumite boli de piele. 14 (Pop; spc) Impetigo. 15 (Glg) Falie (1). 16 (Îs) ~ de pește Un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloana de aer a respirației.

PĂDURE, păduri, s. f. Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulțime densă de copaci crescuți în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe specii, pe lângă care se mai află arbuști, plante erbacee, mușchi etc., precum și diferite specii de animale. ◊ Loc. adj. Din sau de (la) pădure = a) (despre plante și animale) sălbatice; b) fig. (despre oameni) fără maniere, necioplit, necivilizat. ◊ Expr. Parcă ar fi născut (sau crescut) în pădure, se spune despre o persoană cu o comportare urâtă, lipsită de educație. A căra lemne în pădure = a face un lucru inutil. ♦ Fig. (Urmat de determinări) Grămadă mare de obiecte de același fel (de obicei în poziție verticală) care acoperă o suprafață. – Lat. padule.

DEBITA¹ vb. tr. 1. a furniza o anumită cantitate de fluid (lichid, gaz), de energie etc. 2. a vinde (mărfuri) cu amănuntul. (fig.) a vorbi, a spune lucruri inutile, prostii, minciuni. 3. a tăia (lemn, tablă, marmură etc.) în bucăți de anumite forme și dimensiuni, care urmează a fi folosite sau prelucrate ulterior. (< fr. débiter)

vas (-se), s. f. – 1. Recipient, organ tubular. – 2. Oală, borcan. – 3. Butoi, tonou. – 4. Corp de navă. – 5. Bastiment, navă. – Mr., megl. vas, istr. vos. Lat. vāsum (Densusianu, Hlr., 134; Pușcariu 1864; REW 9161), cf. it., sp., port. vaso, prov., fr., cat. vas. Sensul de „receptacul, organ” apare din sec. XVI, cf. Coresi, vasele glasului. – Der. vasel, s. n. (vas de război, bastiment), din it. vascello, sec. XIX, înv.; văsar, s. m. (negustor de oale de lut); văsărie, s. f. (olărie); văsări, vb. (Trans., a lucra sau a vinde vase de lemn).

PĂDURE, păduri, s. f. Întindere mare de teren acoperită de copaci; mulțime densă de copaci crescuți în stare sălbatică, în care predomină una sau mai multe specii, pe lângă care se mai află arbuști, plante erbacee, mușchi etc., precum și diferite specii de animale. ◊ Loc. adj. Din sau de (la) pădure = a) (despre plante și animale) sălbatic; b) fig. (despre oameni) fără maniere, necioplit, necivilizat. ◊ Expr. Parcă ar fi născut (sau crescut) în pădure, se spune despre o persoană cu o comportare urâtă, lipsită de educație. A căra lemne în pădure = a face un lucru inutil. ♦ Fig. (Urmat de determinări) Grămadă mare de obiecte de același fel (de obicei în poziție verticală) care acoperă o suprafață. – Lat. padule.

PĂDURE, păduri, s. f. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd soiul copacilor) Mulțime deasă de copaci crescuți de obicei în stare sălbatică pe o suprafață mare de teren. Pădurea de fagi se isprăvea și marginea ei cotea pe văi. SADOVEANU, O. VII 57. Frumoasă ești, pădurea mea, Cînd umbra-i încă rară Și printre crengi adie-abia Un vînt de primăvară. TOPÎRCEANU, P. 119. Pe sub marginea pădurii Boii pasc pe lîngă car; Din pădure geme rar Zgomotul săcurii. COȘBUC, P. I 262. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Nu e pădure fără uscături (= orice colectivitate are și unele elemente rele în sînul ei). ◊ Loc. adj. (Despre persoane) Din (sau de la) pădure = fără maniere, necioplit, necivilizat. Ce-are să creadă lumea?... Desigur că e vreun neam de-al nostru, pe care îl ținem ascuns. Un neam de la pădure. C. PETRESCU, C. V. 98. ◊ Expr. A căra lemne la pădure = a face un lucru de prisos; a căra apă la puț, v. puț. A vinde pielea ursului din pădure v. vinde. ♦ Totalitatea copacilor de pe un teren. A tăiat pădurea. ▭ Doi munți ce sînt împodobiți din fire cu felurimi de păduri. GOLESCU, Î. 144. ◊ Expr. Mama-pădurii v. mamă. ◊ Fig. Caii veneau la pas, cu părul strălucitor, piepturi lîngă piepturi și stufăriș de picioare fine, pădure de gîturi încordate. DUMITRIU, N. 113. Și Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii, Tremura înspăimîntată marea de-ale lor corăbii! EMINESCU, O. I 147.

TALAȘ s. n. (Cu sens colectiv; și în forma talaj) 1. Așchii lungi și subțiri, răsucite în diferite forme, care se formează în timpul prelucrării lemnului cu anumite unelte. Oamenii lăsau lucrul, se curățau de var sau de talaș, se spălau pe mîini și se duceau. PAS, Z. I 34. 2. Totalitatea sculelor de care are nevoie un cizmar, un dulgher sau alți meseriași. – Variantă: talaj s. n.

cepuire sf [At: MDA ms / P: ~pu-i~ / Pl: ~ri / E: cepui] 1 Împreunare cu cepuri (17) a două bucăți de lemn Si: cepuit¹ (1), (Mar) cepurire (1), cepurit¹ (1). 2 Lucrare de cepuri (18) cu rindeaua Si: cepuit¹ (2), (Mar) cepurire (2), cepurit¹ (2). 3 Curățare de ramuri a unui arbore Si: cepuit¹ (3), (reg) cepurire (3), cepurit¹ (3), cihuire, ciuhuit¹, ciungăvire, ciungăvit¹, crenguire, crenguit¹, dărâmare, dărâmat¹.

trunchi² [At: DOSOFTEI, V. S. noiembrie 173^r/25 / V: (înv) ~e sf, (reg) ~nche sm / Pl: ~uri, (reg) ~nche, ~nți / E: ml trunculus] 1 sn Partea cea mai groasă a unui copac, cuprinsă între rădăcină și locul de unde pornesc ramurile principale Si: tulpină¹ (1), (pop) trup (29), (înv) trunc. 2 sn (Pex) Copac (1). 3 sn (Reg; îs) ~ sălbatic sau ~ul pădurețului Portaltoi. 4 sn (Atm) Parte a unui nerv până la nivelul ramificațiilor. 5 sn (Atm; îs) ~ cerebral Porțiunea nevraxului alcătuită din măduva prelungită, punte și mezencefal. 6 sn (Înv; fig) Linie directă a unei familii din care pleacă ramurile colaterale. 7 sn Tulpină¹ (1) de copac tăiat de la nivelul solului (uneori curățată de crengi și de coajă) Si: buștean (reg) tutuluș (1). 8 sn (Reg) Bucată de lemn tăiată sau despicată (dintr-un copac) Si: (reg) trup (30). 9 av (Îvr; d. o mâncare; îe) A cădea ~ la stomac A se mistui greu. 10 sn (Îvr; fig) Fragment dintr-o operă, dintr-o lucrare etc. 11 sn Bucată groasă de lemn (din tulpina¹ unui copac) pe care se crapă lemnele de foc. 12 sn Butucul pe care cioplește rotarul. 13 sn Butuc pe care se taie carnea la măcelărie. 14 sn (Înv; pex) Local unde se despica și se vindea carnea Si: măcelărie. 15 sn (Înv) Butuc pe care călăul decapita condamnații la moarte. 16 sn Corpul unei ființe, considerat fără cap și fără membre Si: (pop) trup (18). 17 sn (Pex) Corp (8). 18 sn (Mat; îs) ~ de piramidă (sau de con, de prismă) Corp geometric obținut prin secționarea unei piramide (sau a unui con etc.) printr-un plan paralel cu baza și aflat între acest plan și bază. 19 sn (Reg) Fâșie dintr-o suprafață mai mare de teren agricol Si: (îrg) obraț.

PĂDURE ~i f. 1) Mulțime de copaci care acoperă compact o întindere relativ mare de pământ. ~ de salcâmi. ~ de pini. 2) Suprafață de teren pe care crește o astfel de mulțime de copaci. ◊ ~ virgină pădure neexplorată. ~-livadă pădure de copaci și arbuști care furnizează material de construcție și materie primă pentru industria alimentară. ~-parc masiv silvic din zona verde a unui oraș destinat odihnei oamenilor. De ~ care trăiește sau crește în pădure. Din ~ a) sălbatic; b) grosolan; necioplit. A fi crescut în ~ a) a fi needucat; b) a fi înapoiat. A căra lemne în (sau la) ~ a face un lucru inutil. Nu este ~ fără uscături nu există colectivitate fără elemente criticabile în sânul ei. 2) fig. (urmat de determinări) Mulțime omogenă și compactă de obiecte în poziție verticală. O ~ de mâini s-a ridicat în clasă. [G.-D. pădurii] /<lat. padule

jneamăt, jneamăte, s.n. (reg.) 1. grămadă de lemne, gunoaie și mâl, aduse de ape. 2. lucruri trântite grămadă, în dezordine. 3. mormânt (în pădure) pe care trecătorii aruncă pietre, lemne, crezând că i se iartă mortului păcatele.

topor n. 1. unealtă de spart lemne: coadă de topor; din topor, grosolan: lucru din topor; topor de oase, asin, fig. ființă expusă la tot felul de sarcini: numai eu sunt topor de oase PANN; 2. a face topor, fam. a apuca pe cineva de cap și a-i strânge părul: și un topor îți fac CR. [Slav. TOPORŬ, secure].

CHENAR, chenare, s. n. 1. Margine (de culoare sau desen deosebit) pe care o au unele lucruri; bordură. Pereții au chenare mari de lemn sculptate care încadrează picturi din secolele venețiene. CAMIL PETRESCU, T. II 173. Frumoase farfurii! cu chenar dublu, unul conabiu., lat pe muche, și altul pembe, îngust pe buză. CARAGIALE, O. I 151. Luă cu dînsa... o basma cu chenar pe margine. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Fig. Bărbuța tunsă mult spre obraji și potrivită pe buza de jos cu briciul dă feții sale palide un chenar hotărît. V. ROM. noiembrie 1953, 85. Soarele, la zori, șerpuiește munții Triestului cu chenare de rubin. DELAVRANCEA, S. 70. ◊ Bordură simplă sau cu înflorituri în jurul unei pagini; linie groasă care înconjură anumite articole sau anunțuri în ziar. 2. Rînd, șir de sculpturi care încadrează ferestrele sau ușile unei clădiri. V. ciubuc. 3. (Rar) Ramă, cadru, pervaz (la uși sau la Ferestre). O ușă lăturalnică se deschise și chenarul ei se umplu cu înfățișarea neagră... a unui călugăr înalt. HOGAȘ, DR. 243. – Pl. și: chenaruri (HOGAȘ, DR. II 185).

DULGHERI, dulgheresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A face lucru de dulgher, a executa construcții de lemn. Cerbule, Cu oasele Mi-or dulgheri Casele; Cerbule, Cu pielea ta Mi-or înveli Căsuța. TEODORESCU, P. P. 62.

ÎNSEMNA, însemn și însemnez, vb. I. I. Intranz. unipers. A avea un anumit înțeles, o anumită semnificație; a fi, a marca, a arăta, a reprezenta. L-am întrebat ce însemna acele stane de piatră. ISPIRESCU, L. 302. Arald, ce însemnează pe tine negrul port.? EMINESCU, O. I 97. ◊ Expr. A nu însemna nimic = a nu avea nici o însemnătate, nici o importanță, nici o valoare. O lacrimă în ochii ei Nimic nu-nseamnă. COȘBUC, P. I 79. Ce înseamnă asta? se spune pentru a arăta dezaprobarea față de purtarea cuiva. Ce înseamnă asta? Sperii copiii, unde te trezești? SAHIA, N. 53. ♦ (Despre cuvinte) A avea sensul de..., a exprima o anumită noțiune. ♦ A reprezenta..., a corespunde, a fi egal cu... A vorbi corect înseamnă a o face așa cum cere uzul lingvistic. VIANU, S. 6. Un han lîngă un șleah însemnează lucru mare. SADOVEANU, O. VII 28. II. Tranz. 1. A nota (prin scris sau prin alte semne), a face o însemnare, a scrie (a desena, a grava), a înregistra. Înregistrează vești ce vin din tot universul, înseamnă vești triste și vești bune. ANGHEL, PR. 103. Cîte greșeli va face, să i le însemne cu cărbune pe ceva. CREANGĂ, A. 3. Însemnă, pe grozavele acele porți de aramă, o mare cruce. NEGRUZZI, S. I 89. ◊ Intranz. Am dus-o cam anevoie numai cu răbușul. Ce folos că citesc orice carte bisericească; dacă nu știi a însemna măcar cîtuși de cît, e greu. CREANGĂ, A. 18. 2. A marca, a delimita, a determina. Cu cofa de brad, Măriuca trecea prin iarbă spre casă și intra pe ușa care însemna în lumină o pată neagră. SADOVEANU, O. V 179. Rari copaci, aliniați perpendicular, însemnau șoseaua județeană ce leagă Costeștii cu Roșiorii. REBREANU, R. I 70. Piața se întinde ovală... însemnată cu stîlpușori de lemn. NEGRUZZI, S. I 36. 3. A aplica unui lucru un semn caracteristic (după care să se poată recunoaște sau găsi ușor); a marca. Ciobanul înseamnă oile. ◊ Refl. pas. Cu omor și pustiire drumul lor se însemna. NEGRUZZI, S. I 118. ◊ Expr. A însemna cu fierul roșu = a înfiera. 4. (Învechit) A indica, a nota. S-apropie de scrinul ce i-l însemnase bolnavul. EMINESCU, N. 79. Cred în sincerul și lealul ajutor ce mi se dă astăzi de imperiul rusesc și-mi însemnez de îndată mie și lumii întregi la ce anume scop are să-mi serve acest ajutor. ODOBESCU, S. III 452. 5. (Rar) A lua act, a remarca, a observa, a afla. Acest onorabil sărdar e director la Agie și am însemnat că el ne urmărește ca umbra peste tot locul. ALECSANDRI, T. 429.

ULEI², uleie, s. n. 1. Trunchi de copac scorburos în care se păstrează anumite lucruri; p. ext. vas făcut dintr-un lemn scobit. Sămînța de cînepă se pune în saci, uleie, postăvi sau alt vas, după ce se mai usucă. PAMFILE, A. R. 174. Se duseră înaintea bisericii și puseră trei uleie, depărtate deopotrivă unul de altul. ISPIRESCU, L. 305. Tot avutul din bordei Mi-e pe vatră un cotei Ș-un tăciune stins de tei Și cenușă-ntr-un ulei. ALECSANDRI, P. P. 285. 2. Stup, știubei de albine. Uleie cu albine ține două-trei... să aibă miere în casă. STANCU, D. 89. Județul acesta a fost odată foarte bogat în albine... cu un număr considerabil de uleie. I. IONESCU, M. 379.

foc, focuri, s.n. – 1. Incendiu, pârjol. 2. Cămin, vatră. 3. Arsură. 4. (med.) Febră, temperatură; înfocăciune, fierbințeală: „Se scade prin compresă cu lapte acru sau lapte dulce, pusă pe mâini, picioare, frunte și piept; se mai pun și comprese cu felii de cartofi cruzi” (Faiciuc, 1998: 100). Atestat și în Maramureșul din dreapta Tisei cu același sens (Apșa de Jos). 5. Foc viu. a) (med.) Boală de piele caracterizată prin apariția unor bube mici pe corp: „Când se face foc viu pe piele, ca niște buburuză, trebuie să iei foc din șpori...” (Bilțiu, 2001: 179). b) „Focu diu este o omidă păroasă pe care, dacă pui mâna, ți se fac eczeme, numite tot foc diu. Când îl vezi, trebuie să scuipi și să spui: Ptiu, foc diu / Unde te văd / Acolo să ptiei!” (Calendar, 1980: 110). c) (mit.) Focul care se aprinde prin frecarea a două lemne. Este focul care se face primăvara, la stână și nu se stinge până toamna. Se mai numește „foc mereu”. Focul viu este conservarea focului genuin necesar existenței umane (Kernbach, 1989: 189). Acesta provine fie din conservarea focului natural, fie din simpla frecare a două bețe uscate, însă de fiecare dată este pus pe seama unei revelații divine (Kernbach, 1989). Este invocarea spiritului unei divinități străvechi, a unui zeu temut și venerat totodată. Ritualul se practica, la un moment dat, de-a lungul întregului lanț carpatic, cu o intensitate sporită în Maramureș și Bucovina. În Maramureș, ritualul s-a conservat, în cadrul pastoral, până în a doua jumătate a sec. XX: „Am făcut chiar anul acesta foc viu” (Nan Vasile, 1975, Rozavlea, cf. Latiș, 1993: 71). „A existat până în trecutul recent un obicei pastoral care a fost pe cât de frumos și ales, pe atât de vechiu – atât de vechiu încât trece de vremea nașterii neamului nostru și își are originea în adâncimea timpurilor preistorice. Era obiceiul ca la urcarea în stâne, primăvara, primul foc să să facă nu cu chibrituri și nici cu amnarul – care probabil era o unealtă preistorică – ci prin frecarea a două lemne atât de mult și cu atâta meșteșug până ce aceste lemne se aprind” (Vălsan, 1927: 21). „La stână, primul lucru ce se face e aprinderea focului. Se face ceea ce păcurarii numesc foc viu. Nu e voie să-l facă decât doi feciori veri primari, curați la suflet, nepătați de niciun păcat și niciun gând rău. Acești feciori-vestale nu aprind focul nici cu chibrituri și nici cu scăpărătorul (amnarul), ci iau două lodbe (bucăți de lemn uscat) cioplite pe o față, pe care le înfig paralel în pământ, iar între ele pun un sucitor, fus de lemn gros de 2 cm, uscat și ascuțit la capete și având la o extremitate fixată o bucată de iască. Cele două capete ale fusului intră în scobiturile făcute în lodbe. Apoi, de mijlocul fusului se leagă o funie, și unul din feciori trage de un capăt într-un sens, celălalt de alt capăt în alt sens și fusul se învârtește. Frecându-se de lodbă se încălzește (prin frecare și apăsare se produce căldură), apoi se înfoacă și iasca ia foc. Peste iasca aprinsă se pune cetină uscată și astfel se face focul viu. Din acest foc sacru care arde veșnic la stână, zi și noapte, se aprind toate celelalte focuri” (Georgeoni, 1936: 68-69). Focul viu avea, de asemenea, rol purificator și tămăduitor în caz de epidemii: „Mai demult, dacă era epidemie de ciumă, stingeau toate focurile din sat și înconjurau hotarul cu doi boi negri și cu praporii. Apoi, frecau două lemne până se aprindeau. Din focul acela lua tot satul și-l duceau acasă” (Memoria, 2001: 32). În trecutul îndepărtat se poate presupune că ritualul era frecvent în cadrul ceremoniilor religioase comunitare. – Lat. focus „foc, flacără; cuptor, vatră” (Scriban, Șăineanu, DER, DEX). Expr. rom. foc viu > magh. fogzsiu (Bakos, 1982).

SUPRASTRUCTURĂ, suprastructuri, s. f. 1. (Fil.) Totalitatea concepțiilor politice, juridice, religioase, artistice, filozofice ale unei societăți, și instituțiile politice, juridice etc. corespunzătoare lor, generate de baza economică a orînduirii sociale respective. 2. Totalitatea elementelor unei construcții, care formează partea utilă a acesteia (și care sînt folosite în scopul pentru care a fost executată întreaga lucrare). 3. Totalitatea construcțiilor de metal sau de lemn situate deasupra punții principale a unei nave. ♦ Ansamblu format din șasiul și caroseria sau platforma unui autovehicul.

jneamăt sn [At: ȘEZ. III, 18 / Pl: ~e / E: ns cf nămete] (Mol) 1 Grămadă de lemne, gunoaie, mâl etc., aduse de apă. 2 Lucruri trântite la un loc în dezordine. 3 (În superstiții; înv) Mormânt (în pădure, pe câmp) pe care fiecare trecător aruncă ceva pentru iertarea păcatului unui mort.

MÍJLOC s. n. I. 1. (De obicei precedat de prep. „în”, „din”, „prin”, „la”, „pe la”, învechit, „pre”, și urmat de un genitiv) Punct, linie, parte a unui lucru, a unei suprafețe care se găsește la depărtare egală de punctele periferice, de circumferință, de extremități (v. c e n t r u, j u m ă t a t e, m i e z, b u r i c); p. ext. (în opoziție cu m a r g i n e) parte a unui lucru situată la oarecare distanță de fiecare dintre punctele marginale ale acestuia; (în opoziție cu c a p ă t, e x t r e m i t a t e) interval cuprins între două extremități sau între două elemente de același fel. În mijloc de besearecă cîntu tinre. PSALT. HUR. 17^v/21. În mijlocul raiului răsădi Dumnezeu pom de preceput ce iaste bine și rău. MOXA, ap. GCR I, 57/39. Banii. . . să să facă în loc vestit, cum are fi în mijlocul târgului, să vadză toți. PRAV. 76, cf. 230. În mijlocul teatrului. DOSOFTEI, V. S. septembrie 19^r/29. Zveazda. . . slujeaște încă, ca să stea pururea în mijlocul discosului cinstita pîine (a. 1680-1700). GCR I, 244/24. Din iezăr cură apă prin mizlocul orașului. N. COSTIN, ap. IORGA, L. I, 94. După ce au aflat Brîncovanul pe Bălâceanul mort în război, trimisu-i-au capul la București, de l-au pus într-un prepeleac în mijlocul ogrâdzîi lui. NECULCE, L. 105. La mijlocul moșiei Brăndușăni au intrat Chirileștii (a. 1759). BUL. COM. IST. IV, 201. Merse în mijlocul bisericii și. . . se înturnă spre norod. NEGRUZZI, S. I, 149. Luni pe la amiazi, pe cina eram m ulița mare, in mijlocul tîrgului, îmi iese înainte un impiegat cu guler roșu. GHICA, S. 244. Trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele. CREANGĂ, P. 13. Harap Alb. . . cînd îl croiește o dată cu sabia pe la mijlocul gîtului, îi și zboară capul. id. ib. 226. Văzu că se află în mijlocul unei odăi mari. CARAGIALE, O. II, 262. Acel vas. . . se află pe o masă în mijlocul unei bisericuțe. ISPIRESCU, L. 29. Vulturul de pe monumentul independenții ridicat. . . în mijlocul orașului Calafat. VLAHUȚĂ, R. P. 16. Era o casă albă, veche și simplă, în mijlocul unei curți largi. id. O. A. III, 72. Sării ars în picioare, prin întuneric, drept în mijlocul poieții. HOGAȘ, M. N. 87. Avînd margine sau poale, bolta cerului are și un mijloc sau o inimă, pe sub care. . . se crede că nu-i bine să meargă omul. PAMFILE, CER. 3. În mijlocul drumului picotește cîinele învățătorului. REBREANU, I. 10. Nu apucă însă să ajungă decît pînă la mijlocul uliței. id. R. I, 152. Din mijlocul chiliei îi privea zîmbind bătrînul Mihu. SADOVEANU O. V, 569. Spune-mi un' mi-i îngropa? În ușa altarului, În mijlocu raiului. JARNIK-BÎRSEANU, D. 173, cf. DENSUSIANU, Ț. H. 162, ALR I 965/1, ALR II 6673/47, 235, 362, 6 706/102, 141, 235, 250, 812, 886, 987, A II 6. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I, 247. (Determinat de termeni care denumesc spații, întinderi mari, include ideea de zonă foarte înaintată, foarte lăuntrică, cu caracteristici excesive) Apele îngroșară-se și undele pre mijloc de mare. PSALT. 311. Corabiia era în mijlocul măriei. CORABIA, EV. 262. Iară corábiia era pre în mijlocul mării învăluită de valuri. CHEIA ÎN. 31^v/21.au trecut pre mijloc de Marea Roșie ca pre uscat. FL. D. (1680), 69^v/7. Au venit împăratul. . . într-un mijloc de cîmpu pustiiu. NECULCE, L. 226. În mijlocul cîmpiei întinsă ce se perde. . . Culcat pe spate șede voinicul bivolar. ALECSANDRI. POEZII, 368. Cînd mă trezii, eram afară de barieră, în mijlocul cîmpului. BOLINTINEANU, O. 387. În mijloc de codru-ajunse Lîngă teiul nalt și vechi. EMINESCU, O. I, 66, cf. 215. Cînd se pomeni în mijlocul mării, Ileana Simziana se prefăcu că-i pare rău și prinse a certa pe neguțător că o înșelase. ISPIRESCU, L. 25. Cîntă puiul cucului în mijlocul codrului. JARNIK-BÎRSEANU, D. L-am cătat vara toată. . . în mijlocul codrului, La porțile dorului. MAT. FOLK. 1050, cf. 74, DENSUSIANU, Ț. H. 97, A II 2, 8. ◊ Mijlocul cerului = a) (învechit) zenit. Zenitu și căruia uneori i se mai dă numirea de mijlocul ceriului. CULIANU, C. 9; b) (regional) miazăzi (1). Cf. ALR I 1236/75, 85. L o c, a d j. De mijloc = situat (sau destinat a fi așezat) în centru sau, p. e x t., în spațiul dintre alte lucruri. Plasa de mijloc [a năvodului]. ANTIPA, P. 461. (Indicînd poziția într-o clasificare, o ierarhie) Birnicii sînt 17214 familii din care 4 082 „dă frunte”, 4 961 „dă mijloc” și 8171 „dă coadă” (a. 1819). DOC. RC. 225. Ține treapta cea de mijloc între sublim și simplu. HELIADE O. II, 37. Locuitorii săi din clasa de mijloc . . . vara se adunau la grâdinele Rreslea, Barbălată. FILIMON, O. I, 175. (Expr.) Drum (sau cale, linie, învechit, hotar) de mijloc = soluție intermediară, atitudine de compromis. Povățuiește pre părinți ca să nu se arate cu atîtă neomenire și asprime către fiii lor . . . ci să cuvine să păzească hotarul cel de mijloc. PANN, E. I, [prefață] 7/4. Cînd îi alb, spun alb și la negru, spun negru . . . ori, ori! Că drum de mijloc nu există. DAVIDOGLU, M. 83. (Regional) Degetul de mijloc = degetul mijlociu, v. m i j l o c i u (I 2). Sâ-m trimeatâ inelu Dzîn zezetu hăl dze milzoc. DENSUSIANU, Ț. H. 160. Gegitu dă meljoc. ALR II/I MN 32, 2 186/310. ◊ Din mijloc = a) l o c. a d j. așezat în centru, în zona centrală; central. După catapeteazma din mijloc era cortul ce să chiamă sf[i]nția sf[i]nților. N. TEST. (1 648), 297^r/2; b) l o c. a d j. (Învechit) în devălmășie. La tovărășie, cheltuiala iaste din mijloc, cum și cîștigul și paguba. PRAVILA (1814), 86/10; c) l o c. a d v. din centru; (în opoziție cu d i n d ă r ă t și d i n a i n t e ) din flanc; p. e x t. în plin. Goniră pre Alexandru . . . și deteră în trîmbițe și în tîmpine și-i loviră unii din dărăpt, unii din mijloc, alții dinainte.ALEXANDRIA 37/11. (E x p r.; învechit) A ridica (sau a scoate) (pe cineva sau ceva) din mijloc = a înlătura, a îndepărta; a exclude (din discuție). Trebuie să se rădice Mihai Vodă den mijloc, ca un amestecător și turburător de prieteșug între domni. N. COSTIN. LET.² I, 494. Pentru cutremur, căutînd pe filosofi, vom găsi unii zicînd una și alții alta, scoțînd la aceasta pre D-zeu din mijloc. ANTIM, ap. TDRG. Acest hrisov prin lămurită sa înțălegere, rădică din mijloc toată îndoiala și toată împotriva punere înainte asupra stăpînirei vrăncenilor (a. 1817). URICARIUL, IV, 341/13. ◊ L o c. a d v. La (sau în) mijloc = (aproximativ) în centru, în spațiul care separă două persoane sau două lucruri. R ă s t i g n i r ă . . . și alți doi de încoace și de încolo, e în mijloc I[su]s. CORESI, ap. GCR I, 21/25. Cela ce va ucide pri cela ce va întră la mijloc să-i împartă . . . nu să va certa. PRAV. 116, cf. 91. Cîte 3 alăturea mergînd, craiul la mijloc (a. 1700). GCR I, 334/29. Piața sfintei Troiți. . . are în mijloc un stîlp de marmură. GOLESCU, Î. 25. O frumoasă mînă scapă de pe margine de-altan O mânușă, drept la mijloc, între tigru și-ntre leu. EMINESCU, O. I, 166. În mijloc sta așezată o masă cu șapte talere. CARAGIALE, O. II, 268. Casa n-avea nici o podoabă, dară în mijloc era o masă mare. ISPIRESCU, L. 50. Lăutarii trecură la mijloc. REBREANU, R. I, 220. Își așternu și lui un pat, la mijloc, între tovarășii săi de suferință. MIRONESCU, S. A. 129. Îl crepăm așe cu cuțîtu în jumătate ș-avem un ic de lemn și-l băgăm la ńiljoc. ALR SN I h 222/141. Cînd e plosca la mijloc, Mare, mic e cu noroc, se spune despre cei bețivi. ZANNE, P. IV, 92. Sus copaie, jos copaie, La ńiljoc carne de oaie (Scoica). SADOVEANU, P. C. 12. (E x p r.) A sta (sau a se pune) la mijloc = a se interpune, a sta între două persoane pentru a le împiedica să se încaiere; (învechit și popular) a interveni, a stărui (pentru cineva). Ca să pot isprăvi mai iute, te rog umil pe dumneata, milostivul mieu domn și de bine făcător, să te pui la mijloc . . . ca să stăruie cu trecerea lui crăiască pe lîngă măria sa domnul (a. 1 681). IORGA, S. N. 79. Ș-au stătut banul la mijloc cătră viziriul, de au aședzat să-l puie pre dînsul leșii craiu. NECULCE, L. 59. Văzînd noi că era cît pe ce să se încaiere la bătaie, ne punem la mijloc și-i împăcăm cu mare greu. CREANGĂ, A. 107. Kir Ianulea și-a ieșit din pepene; s-a repezit cu pumnii-ncleștați s-o pilduiască; dar musafirii s-au pus la mijloc și l-au oprit în piept. CARAGIALE, O. II, 227. Boierii din Țara Românească se puseră la mijloc cu rugăciuni și se făcu pace. ISPIRESCU, ap. CADE. (Învechit) A pune (ceva) la mijloc = a aduce, a oferi în folosința, în fondul comun. Li-au adus toate [prăzile] și li-au pus la mijloc cît au dobîndit. HERODOT (1645), 493. La logodnă au fost pus la mijloc galbini 12000, cine ar strica logodna, acela să peardă acea somă de bani. N. COSTIN, LET². I, 382. Toată averea mea o puiu la mijloc cu voi. GORJAN, H. I, 147/6. (Învechit) A aduce (sau a pune pe cineva sau ceva) la (sau în) mijloc = a aduce în fața, la cunoștința, în discuția unei adunări; a convoca pe cineva într-o adunare. Iară Domnul nostru Isus Hristos, aciiaș aduse la mijloc cugetul lor și grăi lor. CORESI, EV. 61. Nici întrebare ca aciasta la mijloc să puie s-au căzut. CANTEMIR, IST. 153. A filului și a inorogului pomenire la mijloc să fie adus de carii aminte mi-am adus, precum nici la adunare dintei chemați să nu fie fost. id. ib. 159. Să aducem în mijloc pe fericitul David carele zice. . . ANTIM, ap. TDRG. Iată ascultai cuvîntul tău și voi scoate din sfat mîniia și pohta și voi aduce la mijloc înțelepciunea și dragostea. VARLAAM-IOASAF, 9^V/17. Ritorul, pentru ca să dovedească după leage și după dreptate lucrul acela. . . aduce la mijloc vreun cap din pravilă. MOLNAR, RET.102/18. (Învechit) A sta la mijloc = a nu fi hotărît, a sta în cumpănă; a rămîne în suspensie. Acealea ce să feaceră pre tine au fost den farmeci, iară nu dentr-adevăr. Și stînd la mijloc voroava, socoti de chemă pre popii idolilor să facă și ei ceva minune. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 103^v/25. A-și pune capul (sau, rar, gîtul) la mijloc = a garanta (cu viața). Mi-a spus mie cine l-a văzut, că Ion a luat-o, gîtul îmi pun la mijloc. CREANGĂ, A. 56. Despre asta mi-aș pune capul la mijloc. id. P. 170. A fi la mijloc = a) (învechit) a fi prezent într-o adunare, la o consfătuire. Or sta la pace, fiind și alți crai megieși la mijloc să socotească și să judece. NECULCE, L. 248; b) a fi în cauză, în joc. Așadar, a răspuns Făt-Frumos, un om prost, pă cum ai spus măria-ia, ar avea drept să te învinuiască de călcarea făgăduința, iar eu n-am, cînd e la mijloc tot norocul vieții mele. CARAGIALE, O. II, 354; c) se spune pentru a semnala că există un dedesubt al lucrurilor, că desfășurarea faptelor este influențată de un factor suplimentar. Vezi d-ta că-i un „dacă” la mijloc. CONV. LIT. IV, 336. Îți venea parcă să crezi că e vreo șiretenie la mijloc. GANE N. III, 161. Aici încă trebuie să fie un drac la mijloc, zise Gerilă.CREANGĂ, P. 266. La casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părințească la mijloc, id. ib. 286. Spun unii ș-alții că n-ar fi fost la mijloc puterea ursitoarei, ci că numai vraja dragostii a făcut așa prefaceri minunate. CARAGIALE, O. II, 354. Dăscălița înțelese numaideât că nu poate fi la mijloc lucru curat. REBREANU, I. 262. Era la mijloc o înșelare și o uneltire. SADOVEANU O. XI, 110. Bănuind că e ceva încurcat la mijloc, se duse de-a dreptul la jupîneasa Ralița. CAMIL PETRESCU, O. II, 268. E o confuzie la mijloc. CĂLINESCU, S. 123. Ați trimis după doctor?. . . Crezi că nu e nimic la mijloc, DEMETRIUS, C. 41. Altceva e la mijloc. Ție ți-a plăcut să trăiești comod. BARANGA, I. 154. (Cu parafrazarea expresiei) Bănui că aci la mijloc se joacă vreo drăcovenie. ISPIRESCU, U. 16. Muma zmeului pricepu că aci la mijloc se joacă vreo drăcie, id. L. 19. (Popular) A băga (pe cineva) la mijloc = a înconjura (pe cineva) cu simpatie sau cu afecțiune. Lumea nu-l bagă la mijloc, toți îl ocolesc. JIPESCU, ap. ZANNE, P. IV, 220. ◊ L o c. p r e p. În (sau prin) mijlocul. . . sau (învechit) în mijlocul a . . ., pe mijlocul. . ., în (sau prin pre, întru) mijloc de . . ., la mijloc = (urmat de un pl.) între, printre; (urmat de un nume colectiv) în. În mijloc de mulți lăuda-voiu el. PSALT. HUR. 97^r/11. Atunce stătu Pavelu prin mijlocu de ei și dzise. COD. VOR. 88/27. Tremiseși izvoare în balte, pre mijloc de codri trecu ape. PSALT. 214. Ia socotiți credința ucenicilor lu Hristos și ascultarea ! Că ei în mijloc de lucrure-s fiind, și deaca auziră Hristos zicîndu-le. . . lăsară tot, de mearseră după el. CORESI, EV. 334. [Sămínța] căzu în mijloc de mărăcini. id. ib. 350. Și zice Dumnezeu: fie tărie în mijlocul apelor, să despartă apele de la ape. PALIA (1581), ap. GCR I, 34/6. În mijlocul celor fărădeleage se numără ca să te ducă pre tine să viețuiești (a. 1642). GCR 1, 102/22. Cînd să va prileji în mijlocul a mulți, de vor fi unii dentrănși mai capete, cumu s-are dzice, ispravnici, atunce la unii ca aceia nu va micșura giudețul certaria aceii greșeale pentru cei mulți. PRAV. 271, cf. 154. Chemă I[su]s un poroboc și-l puse în mijlocul lor (a. 1648).GCR I, 127/8. Văzură pe sv[î]nta în cuptoriu în mijloc de doi îngeri. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/9. Unde sînt doi sau trei adunați întru numele mieu, acolo sînt pre mijlocul lor (a. 1 693). GCR I, 310/7. Iată eu vă trimeț pre voi, ca pre niște oi în mijlocul lupilor (a. 1746). id. ib. II, 38/4. Spînzurat în mijlocul a doi tîlhari. MINEIUL(1 776), 127^r2/10. Se fălesc cei ce se îngrașă în mijlocul societăței făr' de a-i fi de vreun folos. MARCOVICI., C. 18/24, cf. 9/9. Corabia plutea cu mare repejiune prin mijlocul valurilor. DRĂGHICI, R. 24/26. Crede-te în această casă ca în mijlocul unor vechi și intimi amici. BOLINTINEANU, O. 419. Văzînd pe Galben de Soare în mijlocul iepelor, se răpezi la dînsul. ISPIRESCU, L. 28. D. Sadoveanu, în mijlocul povestirilor sale, are și nuvele veritabile: Păcat boieresc, Haia Sanis etc. IBRĂILEANU, S. L. 58. Herdelea nu s-a plictisit prea rău în mijlocul cărților frumoase. REBREANU R. I, 55. A crescut ca un dușman în mijlocul nostru. C. PETRESCU, C. V. 229. Cît îi de ticăloasă lumea ! . . . – D-apoi n-o cunosc eu? suspină baba. Că doar în mijlocul ei am îmbătrînit l SADOVEANU, O. VII, 320. Din mijlocul. . . sau (învechit) de mijloc de. . . = (urmat de un sg. cu înțeles colectiv) din; (urmat de un pl.) dintre. Deaci dzise voiniciloru se deștingă și se-lu rapă elu din mijlocul loru. COD. VOR. 50/5. Izbăvit-au sufletul mieu de mijloc de schimeni. PSALT109. Vor ieși îngerii de vor aleage răii den mijlocul drepților. CORESI, ap. GCR I, 18/9. Numai iată că iese din mijlocul hergheliei o răpciugă de cal. CREANGĂ, P. 194. Harap Alb iese atunci din mijlocul celorlalți și iar se înfățișează înaintea împăratului, id. ib. 262. Regretíndu-vă foarte mult absența din mijlocul nostru, am avut onoarea să ridicăm primul pahar în sănătatea domniei voastre. CARAGIALE, O. VII, 585. ♦ (Învechit, în opoziție cu m a r g i n e I 2) Teritoriu de centru, zonă de interior. Cîmpul de jos și Bahnița dă jos, ca niște mărginași. . . să să socotească. . . Iar jilțurile dă Sus i Baia, ca niște mijloace ale județului (a. 1819). DOC. EC. 225. 2. Partea corpului omenesc cuprinsă între torace și șolduri; talie, brîu. Era Ioan îmbrăcat cu peri de cămilă și brîu de curea prespre mijlocul lui. N. TEST. (1648), 41^r/20. Legă cu brîul mijlocile lor. BIBLIA (1688), 368²/2. Încingînd vîrtos mijlocul său, întări brațele sale pre lucru (a. 1 694). GCR I, 313/6. Ș-au legat mijlocul cu brîul de o creangă groasă. DRĂGHICI, R. 49/30. Voinic foarte chipos.. . Din mijlocul delicat, Gîndea cineva că vede un alt Narțis. PANN, E. II, 19/7. Gîndeá că mijlocul ei cel dulce s-ar putea odihni cuprins de brațul lui. EMINESCU, N. 74. Atunci, ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88, cf. 98. Era încins cu bete cu mărgele mici. . . învîrtite de cinci ori în jurul mijlocului, peste brîul roșu. CAMIL PETRESCU, O. I, 72. Mijlocul [fetelor]. . . e locul din care tot farmecul pleacă, să li se răspîndească în restul ființei. BOGZA, C. O. 282. S-a mișcat încet, a săltat o mînă și s-a îndoit de mijloc pe spate. PREDA, Î. 159. Murgu-i mic și drumu-i greu, Abia duce trupul meu, Trupul cu păcatele, Mijlocul cu armele. ALECSANDRI, P. P. 17. O fețișoară Cu cosița gălbioară, Cu mijloc de trestioară. JARNIK-BÎRSEANU, D. 101. ◊ Expr. A apuca (sau a prinde, a cuprinde, a ține etc.) de mijloc = a petrece brațul în jurul taliei cuiva (în semn de afecțiune). E iubitul, care vine De mijloc să te cuprindă. EMINESCU, O. I, 76, cf. id. N. 9. Ai luat-o de mijloc și te uitai la ea așa galeș. CARAGIALE, O. II, 225. Cînd vezi răul lîngă mine – Haide, prinde-mă mai bine De mijloc. COȘBUC, P. I, 238. Unde să stăm? întrebă Titu, cuprinzîndu-i mijlocul. REBREANU, R. I, 245. El de mijloc o ținea, Lîngă peptu-i o strîngea. ALECSANDRI, P. P. 97. A fi moale de mijloc = a fi lingușitor. Cf. ZANNE, P. II, 273. ♦ Șale; crucea șalelor. Nevastă secerătoare, Ce seceri vara la soare Și mijlocu nu te doare? JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. Hai, Ioane, de fă focul! Nu pot. Mă doare mijlocul. ANT. LIT. POP. I, 216, cf. ALRM II/I h 120. ♦ Durere de șale. Cf. LB. Și io-s secerător, De mijloc numai nu mor. JARNIK-BÎRSEANU, D. 37. P. a n a l. Parte a corpului albinei situată între torace și abdomen (unde corpul pare a fi sugrumat). Cf.CHEST. VI 65/17, 20. ♦ (Regional) Tulpina unei plante. Vro doi meri Și vro doi peri, Din stupină stupinași, Din mijloace depărtași, La vírfuri apropiași. BIBICESCU, P. P. 253. [Scaiete] rădăcina ți-oi secui, Mijlocul ți-oi mijloci, Vîrful ți-oi vîrfui. DENSUSIANU, Ț. H. 282. 3. (Regional) Nume dat anumitor părți ale unor obiecte, situate sau destinate a fi situate în partea (aproximativ) centrală a obiectului respectiv sau care reprezintă corpul principal al acestuia: a) mijlocar (I 4). Cf. CADE; b) (la pl., în forma mijloace) cruce de lemn care desparte fereastra în mai multe cîmpuri ; răscruci, (regional) mijlocar (I 6). Cf. CHEST. II 177/91; c) (la pl., în forma mijloace) broderie, dantelă sau orice alt lucru de mînă care unește două bucăți de țesătură (măi ales la fețele de masă); (regional) mijlocar (I 7). Prostirile. . . fiind late se compun din mai multe foi, cusute de-a lungul sau legate prin împletituri numite mijloace sau mijlocuțe. PAMFILE, I. C. 284, cf. ALR II 5 780/791; d) plasa din mijloc a năvodului cu trei plase. Cf. ANTIPA, P. 461; e) (urmat de determinări) calota pălăriei. Cf. ALR II 3 279/325; f) parte a cobzei nedefinită mai de aproape, probabil bîrdan. Cf. H XII 176. ♦ Partea interioară, lemnoasă a unui fruct, în care stau sîmburii; cocean. Mijlocu mărului. ALR I 890/214, cf. 890/576, 764, 842, 887, 926, 990. 4. (Învechit și popular, în opoziție cu m a r g i n e I 5, a r i p ă) Corp central al unei formații de luptă; (învechit) temei. Tabăra. . . la mijloc era mai cu puțini oameni decît la perși. HERODOT (1645), 347. Așezarea oștilor în „rînduiala bătăliei” era astfel: pedestrimea . . . la mijloc (centru); la cornul din dreapta sau aripa dreaptă se așezau călărașii. BĂLCESCU, M. V. 618. Bate tu marginile, Că eu bat mijloacele, Care-a scăpa de la mine Să nu scape de la tine. ALECSANDRI, R. P. 126. 5. (Învechit, calc după fr. milieu) Mediu¹ (înconjurător), ambianță. Plăcerea noastră . . . pentru producerile literare ale d-rei Cugler și ale d-lui Șerbănescu va fi cu atît mai ușor de explicat, cu cît ne vom aminti mai mult mijlocul literar în care le aflăm. MAIORESCU, CR. I, 300. Spiritele ce nu sînt accesibile . . . senzațiunilor ce deșteaptă în noi mijlocul înconjurător. MACEDONSKI, O. IV, 103. Pîn-acum am vorbit despre înrîurirea mijlocului social asupra creațiunei literare și de stabilirea legăturei între mijlocul natural și social. GHEREA, ST. CR. I, 38, cf. 36, II, 70. Din mijlocul social al lui Tudorache, al țigănașilor, al slugilor . . . voia mama să mă scoată. MILLE, V. P. 162. 6. (În opoziție cu început, sfîrșit) Moment situat (aproximativ) la aceeași depărtare de începutul și sfîrșitul unei unități de timp, al unei acțiuni sau al unui fenomen care se desfășoară în timp. Începutul iernii va fi cu grindină, mijlocul cald. CALENDARIU (1 814), 64/8. Un străin. . . a călătorit prin părțile noastre pe la mijlocul secolului al XVII-lea. CANDREA, F. 139. Băură ce mai era de băut și mîncară ce mai era de mîncat, neuiúnd să caute după aceea mai cătră mijlocul mesei alte hartane și alte căni, pentru oamenii lor, care așteptau . . . la căruțe. SADOVEANU, O. XI, 36. Cînd la mijloc de cale. . . S-a iscat un vînt. SEVASTOS, N. 136. Mńișlocu postului. ALR II 2 850/325. ◊ L o c. p r e p. În mijlocul sau (învechit) în mijloc de = în timpul, în cursul; (cu nuanță intensivă) în plină desfășurare, în toiul. . . În mijloc de bănat, învie-mă-veri. PSALT. HUR. 117^r/16, cf. 64^r/2. Îmi făgăduiam . . . zile seninoase și liniștite în mijlocul chinurilor vieții. MARCOVICI, C. 15/7. În mijlocul zburdăciunei tinereței ferbăntate. . . De adevărul acesta fii lovit și zi și noapte. CONACHI, P. 289. După o ocară așa de mare care mi s-au făcut, adecă de a mi se opri pașaportul în mijlocul drumului. . . ce-mi mai rămîne mie de nădăjduit ? KOGĂLNICEANU, S. 190. Moș Nichifor era și geambaș de cai și cînd îi venea la socoteală, făcea schimb ori vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului. CREANGĂ, P. 106. Avea amnezii lacunare, uitînd dintr-o dată în mijlocul vorbirii ideile. CĂLINESCU, S. 236. Ne aflăm în mijlocul iernii. STANCU, D. 307. În mijlocul hohotelor, Ilie o luă încet spre ușă. PREDA, D. 122. ◊ E x p r. A trece (sau a fi, rar, a face) la (sau, învechit, în) mijloc, se spune pentru a insista asupra ideii de interval, de răstimp intervenit între două date de referință. Nu multă vreamea în mijloc fu. CORESI, EV. 58. De la așezămîntul romanilor în Dachia pănă la acest Aorelian a trecut la mijloc 167 de ani. CANTEMIR, ap. HEM 1 998. Într-o vreme . . ., sînt mulți ani trecuți la mizloc, o rudenie a bâtrînilor noștri, anume Enache Bîrzu, aflîndu-se la închisoare pentru o blăstâmăție, au mers doi moși ai noștri. . . de l-au scos de la închisoare (a. 1 786). URICARIUL, XIV, 250. Și trecând multă vreme la mijloc . . . ei s-au apucat că vor scrie și niciodată nu contenia ca să scrie (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 204/11. Așa scria unul la altu tot cu poșta, făcînd luni la mijloc pănă lua unu de la altul scrisoarea, ib. 256/10. Fiind acun trei săptămîni la mijloc (a. 1825). URICARIUL, XXV, 120. Au trecut cîteva zile la mijloc fără a le istoris ceva. DRĂGHICI, R. 111/12. Trecură trei ani la mijloc de la despărțirea acestor doi frați. GORJAN, H. I, 2/17. Să-ți vorbesc despre aceasta, trebui timp la mijloc. PANN, E. I, 92/3. Sînt ani la mijloc și-ncă mulți vor trece Din ceasul sfînt în car ne-ntîlnirăm. EMINESCU, O. I, 120. Astăzi, că ai trecut zecimi de ani la mijloc, nu o pot spune fără un pic de înduioșare. GANE, N. III, 28. Nu po ști cît a fi trecut la mijloc, pînă ce am adormit mort. CREANGĂ, A. 16, cf. id. P. 140, 183, 260 305. A trecut după aia o săptămînă la mijloc. CARAGIALE, O. VI, 6. Nu trecu mult timp la mijloc și rămase grea împărăteasa. ISPIRESCU, L. 112. ♦ (Astăzi rar) Veacul (sau vîrsta) de mijloc = evul mediu. O pompă solemnă ce aducea aminte de turnerile cavalerilor vrîstei de mijloc. NEGRUZZI S. I, 36. Clasicismul antic și romantismul din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II, 106. Sîntem o societate cu moravurile veacului de mijloc. CAMIL PETRESCU, O. II, 55. ♦ P. e x t. Parte centrală a unei comunicări orale sau scrise Ei! începutul [basmului] nu-i nimica; să vez dumneata mijlocul și sfîrșitul. CARAGIALE, O. II 247. Ți-o trimite, bade, carte Pe de laturi Cu bănaturi, în mijloc Pară de foc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 135. 7. (Învechit și popular, în opoziție cu frunte, coadă) Ceea ce are dimensiunea, calitatea valoarea situate între extrema inferioară și cea superioară. Scos-au hîrtii frunte de 4 ugh,i mijlocul de trei ughi și de 2, coada de un ughi. NECULCE, L. 322. ◊ (Adjectival) Om mijloc = om de statură mijlocie. Cf. DR. IX, 429, ALRM II/I h 137. ◊ L o c. a d j. De mijloc = a) nic prea mare, nici prea mic (ca dimensiune); potrivit. Alecsandru Vodă era la stat de mijloc. N. COSTIN, LET. II, 98/4. 8 tingiri de mijloc (a.1 738). IORGA, S. D. XIV, 56. Era. . . la mărirea trupului om de mijloc. MINEIUL (1776), 18^r2/27. Cartoflele. . . cele de mijloc să pun întregi. I. IONESCU, C. 58/26. Nu depășea pe un om de mijloc, nici prin înălțime, nici prin grosime. GALAN, B. I, 35. Fărină de mńijlocu. ALR 1 372/357, cf. 1 372/359, 388; b) nici prea bun nici prea rău; obișnuit, banal; mediocru. Care scaune. . . le îmbracă cu postav roș, nici prei bun, nici prea rău, de mijloc. GHEORGACHI, LET. III, 320/25. Frăgarii mai bine cresc în loc de mijloc și cam arinos, decît în loc gras. ECONOMIA, 210/4. Acel om este un autor de mijloc. HELIADE, O. II, 25. Multe [poezii] prea de mijloc. . . ar fi fost mai bine să rămînă nepublicate. MAIORESCU, CR. I, 322. Muntenii, rîdea sfinția sa, sînt ori așa ca noi, cu bucurie și cu cîntece. . ., ori dușmani căpcăuni. . . la noi nu sînt oameni de mijloc. SADOVEANU, O. X, 587. (Învechit, în construcții negative cu valoare de superlativ) Nădăjduind și alte vrednice cărți a se tipări în limba românească, spre literatura aceștei limbi și spre nu de mijloc folos acestui națion (a. 1814). BV III, 102. Limba latinească cea de obște nu de mijloc schimbare au pătimit. MAIOR, IST. 233/28; c) moderat, temperat. Începutul iernii va fi cu grindină . . . iară sfîrșitul de mijloc. CALENDARIU (1814), 64/8, cf. ib. 72/2, LB. ◊ (Adverbial) Mazerea iubește mai mult un pămînt de mijloc de vîrtos. IONESCU, C. 24/14.1. II. 1. (Învechit) Persoană care se pune în serviciul cuiva pentru a stabili o legătură, pentru a obține o favoare, mediator (1); persoană de care se servește cineva pentru atingerea unui scop. Deci găsind Racoț și Matei Vodă mijloc pre acest boiar, ș-au așăzat între dînșii să-i trimiță oști den țara Ungurească și den țara Rumânească și el va fi cap lor de va scoate pre Vasilie Vodă den scaun (începutul sec. XVIII). MAG. IST. I, 299/14. ◊ L o c. prep. Prin (sau cu) mijlocul. . . sau prin mijloc de . . . = prin intermediul. . . , cu concursul. . ., prin intervenția . . . ; pe calea . . . Grăiaște cu noi. . . pren mijloc de îngeri. CORESI, EV. 282. Au făcut pă Dionisie patriearh Țarigradului cu mijlocu domnului Constantin Vodă Brîncoveanu. IST. Ț. R. 56. I-au văzut osînda perind nevinovat de alți domni, însă tot prin mijlocul Ducăi Vodă și cu îndemnarea lui. N. COSTIN, LET. II, 18/3. Au fost isprăvit Șerban logofătul, cu mijlocul Ducăi Vodă, de au fost mărsu un capegi-bașe de au luat pre toți frații lui Șerban și neamul lui din închisoarea lui Grigorie Vodă din Rucurești. NECULCE, L. 51. Au ieșit. . . de la închisoare, din Vama, cu mijlocul hanului. id. ib. 272. Pren mijlocul ev[an]gh[e]liei biruim pre iudei (a. 1703). GCR I, 348/12. Silia cu mijlocul tergimanului și a capichihaelilor să isprăviască să-i ierte împăratul. AXINTE URICARIUL, LET. II, 150/27. Sînteți datori să le știți și să le păziți nu numai voi, ce și bieții creștini prin mijlocul vostru. ANTIM, ap. GCR II, 28/16. Venit-au iarăși Constantin Duca Vodă la scaunul țării Moldovei, luînd domniea cum și cea dintăi cu mijlocul socru-său. MUȘTE, LET. III, 31/14. Zic că i s-ar fi dat otravă prin mijlocul unui dohtor. VĂCĂRESCUL, IST. 259, cf. 248. Dumnezău știe. . . că era să să facă mai bun prin mijlocul ticăloșiilor. DRĂGHICI, R. 54/17. 2. P. g e n e r. Ceea ce servește ca unealtă pentru realizarea unui scop; (de obicei la pl.) posibilități (materiale sau morale) de care dispune cineva într-un anume scop; p. e x t.chin, cale, metodă, procedeu de_a acționa; (învechit) mijlocire (3). M-am îndemnat a scrie o adunare istornică a prea puternicilor împărați otomani, pe scurt alcătuită, arătînd de cînd și cu ce mijloc au luat această stăpînire începerea ei. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Vom arăta mijlocul cu care poate fieștecare să să facă de tot putearnic. MOLNAR, RET. [prefață] 8/23. Trebuia ca să-i găsească un mijloc ca să-l dizbrace de averea lui (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/3. Loghica iaste meșteșug ce învață pre mijlocul de a îndrepta mintea din lipse (a. 1826). GCR II, 253/13. Mijloc de ajutor pentru cei mai de treabă și cu familii grele. GOLESCU, Î. 31. Tipărirea în limba rumânească a unei gazete este negreșit între celelalte un mijloc deosebit a lumina pe fieștecare asupra drepturilor și datoriilor sale. CR (1829), 247¹/23. Toată lumea s-a pătruns de adevărul acesta că singurul mijloc al împărtășirii ideilor este limba patriei. ib. (1 833), 35¹/30. Muzica vedem asemenea că este un mijloc prin care artistul de multe ori mai mult și decît cu vorba poate a ne porni lacrămile. HELIADE, O. II, 38, cf. 10, 95, 168, 208. Gîndește la mijloacele cele mai bune ca să te aperi de nenorocire. MARCOVICI, D. 16/25, cf. id. C. 24/4, 35/18. Te faci drag la orcare Cu mijloace-nțelepțești. PANN, E. II, 127/8. Se îngrijea acum de mijloacele scăpărei amantului ei. ASACHI, S. L. II, 12. Numai acest mijloc au spre a-și redobîndi starea lor cea dintîi. BĂLCESCU, M. V. 393. Hrana obștiei de prin târguri să fie sub cea mai de aproape îngrijire a ocărmuirei spre a nu se mai face un mijloc de îmbogățiri particulare (a. 1848). URICARIUL, X, 10. Am recitit toate băgările de seamă ce faci asupra limbii românești și m-am bucurat văzînd în dumneata mijlocul prin care să ne putem înțelege mai bine cu moldovenii. BOLLIAC, O. 50. O supărare de care căuta vreun mijloc a scăpa. NEGRUZZI, S. I, 49, cf. 143, 286, 341. Dar cu slabele-ți mijloace faptele-ți sînt de mirare. Pricina, nu rezultatul, laude ți-a cîștigat. ALEXANDRESCU, O. I, 72. Pe dată ce dorința care ne-a aprins imaginațiunea se află împlinită, ne liniștim și mai adesea căutăm mijloace ca să ne desfacem de obiectul ce o aprinsese. FILIMON, O. I, 114, cf. 126. Baba are Mijloc de răzbunare. BOLINTINEANU, O. 74. Este un mijloc de a scăpa de această greutate. EMINESCU, N. 53. Să caut vreun mijloc ca să ne căpătuim. ISPIRESCU, L. 162. Cînd chelnerița își bătuse joc de sufletul ei. . . Berta găsise mijloc să zîmbească. ZAMFIRESCU, A. 185. E o fericire pentru compilatorul nostru cînd mijloacele sale de a ști devin mai puține în secolul al XVI-lea. IORGA, L. I, 91. Aș fi regretat toată viața, dacă nu aș fi încercat și acest ultim mijloc. C. PETRESCU, C. V. 337, cf.108, 109. Sînt destule mijloace să vă fac să spuneți adevărul. SAHIA, N. 80. Căutau zadarnic un mijloc ca să-și cîștige pîinea. BART, E. 302. Deasupra patului, într-o nișă, o scară de frînghie – mijloc de salvare în caz de incendiu. id. S. M. 41. Cititorul lui Creangă este mai întîi izbit de mulțimea mijloacelor tipice ale prozei sale. VIANU, A. P. 110, cf. GRAUR, I. L. 29 ◊ (Urmat de determinări care arată natura; uneori concretizat) Mijloacele fotografice excelente înlesnesc răspîndirea copiilor. PETICĂ, O. 407. Accentuarea, oricare i-ar fi natura, nu-i un fapt propriu-zis lingvistic, întrucât nu se exprimă prin mijloace lingvistice (sunete, cuvinte, morfeme). IORDAN, STIL. 18. Momente psihologice care cer o reducere pînă la maximum a mijloacelor de expresie. id. ib. 278. Într-o limbă există uneori mai multe mijloace gramaticale pentru a exprima aceeași categorie logică. GRAUR, I. L. 40. Chiar procedeele inversiunii, ale elipsei sau ale repetiției, care trec uneori drept mijloace stilistice specific poetice, sînt prezente în vorbirea comună. VIANU, M. 147. ◊ L o c. a d v. Prin toate mijloacele sau prin orice mijloc, cu orice (sau orișice) mijloace, (rar) cu tot mijlocul, cu multe feluri de mijloace = pe toate căile; p. e x t. cu orice preț, indiferent cum. Nevoea cu tot mijlocul ca să rădice domn de pămînt.IST. Ț. R. 5. Munciea cei mai mari cu multe feliuri de mijloace să-l oprească pre el și numai oștile cu seraschieariu să trimită. ib. 58. Vreau să scap de tine prin toate mijloacele, chiar de-a fi să mă arunc în mare. ALECSANDRI, T. I, 444. Cu orișice mijloace a face bani voim, în lux și-n desfătare ne place să trăim. BOLINTINEANU, O. 155. Boierii s-au făcut cu atît mai spoliatori. . . cu cît societatea consideră îmbogățirea prin orice mijloc, chiar dezonorant, ca o dovadă de destoinicie și talent. OȚETEA, T. V. 60. ◊ E x p r. (Învechit și regional) A nu fi mijloc (de a . . .) = a nu exista o posibilitate de înfăptuire, de realizare; a fi cu neputință de înfăptuit, a nu fi chip, a nu fi mod. Caută, cum vei ști, a căpăta [bani] de la turci, altminterea nu e mijloc de lucrare. BĂLCESCU, ap. GHICA, A. 454. [Mănăstirea] de lemn s-o facem nu e mijloc, Căci lemnul poate s-ardă de foc. MARIAN, SA. 250. Împărate! nu e mijloc a prinde omul de flori altfel. H IV 59. A nu avea mijloc să. . . = a nu avea posibilitatea, a-i fi imposibil să . . . N-am mijloc să prefac Belele care nu-mi plac. I. VĂCĂRESCUL, P. 251/4. (Învechit) A face toate mijloacele (sau mii de mijloace) = a face tot ce este cu putință, tot ce este posibil. Am făcut mii de mijloace să fug din patria mea. PANN, E. I, 68/3. [Vistieria] au făcut toate mijloacele ca să înduplice pe dumnealui contracciul . . . să plătească banii acestui adaos (a. 1837). DOC. EC. 663. (Cu parafrazarea expresiei) Ca să-i vază înțelepți. . . Părinții. . . mii de mijloace pătimesc și griji nenumărate. PANN, E. IV, 16/19. ♦ Logică, rațiune, temei, motivare (a unui fapt); p. e x t. pretext, (învechit) cale, chip. Va arăta viața împăratului Roamei a lui Marco Avrelie și învățăturile lui carea să cuvin domnilor la cîrma obștii, arătînd de atocma direptatea și mijlocile cu carea va fi domnul întru aleagerea giudecătorilor. N. COSTIN, ap. GCR II, 9/23. Gîndul și gătirea lui Șerban Vodă era să fie el împărat în Țarigrad. Și cu acel mijloc silie să facă pe Cantemir domnu în Moldova. NECULCE, L. 88. Nu aduce mijloc boale mincinoase. ANTIM, ap. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 167. Arătăm cele de mai sus mijloace profundei voastre judicăți, deși sîntem convinși că neasemănata voastră înțelepciune poate să invente alte mai avantagioase (a. 1776). UTICARIUL, I, 180. Tu nu poți vedea, sărace, corzile nenumărate A căror armonie ține lucrurile atîrnate Nici a ști cu ce mijloace . . . Au așezat rînduiala crugurilor. CONACHI, P. 259. Să uita . . . la el. . . Dar prea nebăgat în seamă și cu un tainic mijloc. PANN, E. I, 114/18. Se mai adăuga la toți membrii Comisiei și duhul camaraderiei, amintirea vieții și a petrecerilor împreună, peste care nu aveau mijloace destule ca să treacă. CAMIL PETRESCU, O. II, 580. 3. (La pl., urmat de determinări arătînd natura sau scopul) Unelte, instrumente, utilaj. Omul de azi, mai luminat și mai înțelegător, trebuie să-și cultive pămîntul mai bine, cu mijloace tehnice. SADOVEANU, E. 26. Mijloace de muncă (sau de bază) = lucrurile cu ajutorul cărora omul acționează asupra obiectului muncii și îl modifică. Mijloacele de bază se trec în folosința Comerțului Interior. BO (1953), 10. Mijloace de producție = totalitatea obiectelor muncii și a mijloacelor de muncă. Naționalizarea principalelor mijloace de producție a creat un puternic sector socialist în economia națională. CONTEMP. 1 948, nr. 104, 13/1. Mijloace de circulație (sau de locomoție) = vehicule care servesc pentru deplasarea persoanelor sau a obiectelor. 4. (La pl.) Avere, stare, fonduri, resurse materiale (suficiente); spec. (urmat de determinări ca „bănești”, „financiare” etc.) bani; (învechit) mijlocire (4). Mijloacele de monedă ale grecilor de ce merg să împuținează. CR (1829), 4²/3. Multe familii cărora le-au mai rămas ceva mijloace de bani au fugit în ostrovul bălții Ianinii. ib. (1 830), 130²/12. Neavînd mijloace, la școală nu m-a dat. HELIADE, O. II, 110. Avînd lipsă de mijloace trebuincioase spre a susține schitul acesta, au lăsat nesăvîrșit și nefăcut toate ce era de făcut (a. 1856). URICARIUL, IV, 411/1. Pe la anul 1816, Bălcescu, procurîndu-și mijloace bănești din familie, a pornit în streinătate. GHICA, S. 698. Ni se cer mijloace finanțiare. MAIORESCU, D. I, 87, cf. id. CR.I, 273. Această instituție culturală.. . dă avînt învățăturilor științei prin nenumăratele burse ce acordă tinerilor fără mijloace. D. ZAMFIRESCU, Î. 55. Mi-a dat 40 de florini, rugîndu-mă . . . să-i înapoiez banii, fondurile consulatului fiind . . . destinate celor lipsiți cu totul de mijloace. BRĂESCU, A. 201. Bătrînul a avut totuși mijloace de a-și susține familia. CĂLINESCU, E. 158, cf. id. S. 375. Mai am puține zile de trăit, Lucica. Puține mijloace. CAMIL PETRESCU, O. I, 410. - Accentuat și: mijloc. - Pl.: mijloace, mijlocuri și (învechit) mijloci. – Și: (regional) míjluc (ALR II 2940/414, 551, 6496/365), míjlic (A V 26, accentuat și míjlic GLOSAR REG.), míjoc (GR. S. VI, 241, ALR II/I H 43, ib. MN 32, 2186/130, ib. MN 34, 2 194/723, 2 940/130), míljoc (PUȘCARIU, ET. WB., DENSUSÍANU, Ț. H. 43, ALR Il/l MN 17, 6 929/769, ib. MN 32, 2 186/141, 872, ib. MN 34, 2 194/157, A III 5, 6, 12, GL. V. J., GLOSAR REG.), míljuc (ALR II 2 940/95, A V 14, accentuat și miljúc GLOSAR REG.), míljluc (A V 14, accentuat și miljlúc GLOSAR REG.), mílgoș (MAT. DIALECT. I, 181), mínjoc (ALR II 2 940/27, 172), mírjoc (L. COSTIN, GR. BĂN. 138), míșloc (BL I, 112, ALR II/I MN 34, 2 194/325, ib. MN 32, 2 186/334, 574, 987), méljoc (ALR II 2 940/102, 310, A I 13), méljuc (ALRT II 52), mióljoc (A I 26, 31), mióljuc (ib. 21), míójuc (ALR II 2 940/605), móljuc (PHILIPPIDE, P. 141), (învechit) mízloc s. n. - Lat. medius locus.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

BEDREAG ~uri n. pop. Butuc sau scaun de lemn, care, așezat vertical, servește drept suport de lucru lemnarului, rotarului, cizmarului. [Sil. be-dreag] /Orig. nec.

cutie (cutii), s. f. – 1. Obiect de lemn, metal etc., în care se păstrează diferite lucruri. – 2. Etui, toc, trusă. – 3. Sertar. – 4. Cufăr, ladă. – Cutia milelor, institut național de binefacere, fundat în 1775 de către domnitorul Alexandru Ipsilanti, condusă din 1793 de marele vornic de cutie și alimentată de bunurile persoanelor care au decedat fără a lăsa moștenitori, și o treime de la cei care decedau fără să lase testament. – Cutia sătească, specie de piață de grîne fundată în sec. XVIII. – 5. Orfelinat. – Copil de cutie, orfan, copil găsit. – Mr. cutie, megl. cutiiă. Tc. kutu, kuti (Șeineanu, II, 151; Miklosich, Türk. Elem., I, 338; Berneker 653; Lokotsch 1271; Ronzevalle 139); cf. gr. ϰουτί, bg., sb. kutija, alb. kuti. – Der. cutier, s. m. (perceptor; negustor ambulant).

bărduì v. a lucra cu barda, a ciopli și netezi un lemn.

gratie f. pl. 1. vergele de fier sau de lemn încrucișate servind de îngrădire; 2. targă sau alt lucru împletit. [Lat. vulg. GRATIS = clasic CRATIS].

provizi(un)e f. 1. grămadă de lucruri necesare sau folositoare: proviziune de arme, de lemne; 2. sumă rezervată pentru plata unei poliți.

CAPRĂ, capre, s. f. I. 1. Gen de mamifere rumegătoare paricopitate, cu părul lung, cu coarne, mai mari și diferențiate la masculi (Capra); animal care face parte din acest gen; p. restr. femela acestui animal. ◊ Capră de stâncă = capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coarnele în formă de spadă (Capra ibex). Capră domestică = animal domestic rumegător, crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). ◊ Expr. A împăca și capra, și varza = a mulțumi și pe unul, și pe altul; a împăca două interese opuse. Capră râioasă, se zice despre un om înfumurat. ♦ Pielea animalelor descrise mai sus. ♦ Compus: capră-neagră sau capră-de-munte = capră sălbatică, cu blana brună-neagră, cu coarne scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 2. Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (I 1) care bate ritmic din fălci; p. ext. personaj mascat astfel; turca. 3. (Art.) Numele unui joc de copii, în care un jucător stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. II. 1. Suport de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu fierăstrăul. 2. Sistem de lemne încrucișate care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 3. Scaun (sau ladă) amenajată în partea dinainte a trăsurii sau a căruței etc., pe care stă vizitiul. 4. Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat montat pe patru picioare, cu înălțimea reglabilă. 5. Arșic de miel. – Lat. capra.

STRUJITURĂ, strujituri, s. f. Fîșie (de lemn sau de metal) care cade în timpul lucrului de la strung sau de la rindea. Strujitură de fier. ▭ Strujituri blonde ca niște papiliote desfăcute zăceau aruncate în toate părțile. ANGHEL, PR. 82.

capră sf [At: CORESI, EV. 26/9 / Pl: ~re / E: ml capra] 1 Gen de mamifere rumegătoare, paricopitate, cu părul lung, cu coarne mai mari și diferențiate la masculi (Capra). 2 Animal care face parte din genul Capra (1). 3 (Pre) Femelă a unui mamifer din genul Capra (2). 4 (Îs) ~ de stâncă Capră sălbatică, cu blana roșcată și cu coamele în formă de spadă (Capra ibex). 5 (Îs) ~ domestică Animal domestic rumegător crescut pentru producția de lapte (Capra hircus). 6 (Îe) A împăca și ~ra și varza A împăca două interese opuse. 7 (Îe) ~ra sare masa și iada sare casa Copiii își întrec părinții. 8 (Mol; îe) Sare ca ~ra în zestre Se spune fetelor obraznice, când se produce o dezordine mare, un talmeș-balmeș. 9 (Pfm; îs) ~ râioasă Om înfumurat. 10 (Îe) ~ra râioasă poartă coada îmbârligată Se zice despre un om sărac și mândru. 11 (Îe) A merge ~ A umbla de-a bușilea. 12-15 Piele de capră (2-5). 16 (Înv) Păr de capră (5) tuns (folosit la urzeala hainelor de calitate inferioară). 17 (Îc) ~-neagră sau ~ de munte Capră sălbatică cu blana brună-neagră, cu coame scurte și curbate la vârf și cu două dungi albe pe partea anterioară a capului, care trăiește în regiunile alpine (Rupicapra rupicapra). 18 (Orn; îc) ~ra dracului Sfrâncioc mare (Lanius excubitor). 19 (Bot; reg; îc) ~ nemțească Calcea calului (Caltha palustris). 20 (Bot; reg; îae) Bulbuci (Trollius europaeus). 21 Joc popular românesc, care face parte din obiceiurile practicate de Anul Nou și care constă din executarea unor figuri comice de către un personaj mascat cu cap de capră (2), care bate ritmic din falei Si: țurca. 22 Personajul mascat din jocul capra (21). 23 (Șîcs) De-a ~ra Joc de copii, în care un copil stă aplecat cu mâinile sprijinite pe genunchi, iar ceilalți sar peste el. 24 Unealtă de lemn cu patru picioare, încrucișate două câte două, pe care se pun lemnele pentru a fi tăiate cu ferăstrăul. 25 (Olt) Instrument pentru măsurat distanțe, asemănător compasului (format din două șipci așezate în unghi, unite printr-o a treia șipcă pentru susținere) și care are, de obicei, o deschidere de doi metri. 26 Sistem de lemne încrucișate, care servește la susținerea schelelor de lucru, a unor platforme etc. 27 (Îs) ~ra podului Element de construcție format din două picioare, unite sus cu o cosoroabă. 28 (Îs) ~ra casei Grindă groasă la acoperișul casei. 29 Parte a morii pe care se ridică piatra de deasupra Si: (reg) cumpănă. 30 Roată cu care se întoarce moara spre vânt. 31 (Teh) Piesă metalică de susținere pentru diferite organe ale unei mașini. 32 Mașină de ridicat greutăți. 33 Parte a unei viori. 34 Suport mobil cu picioare, utilizat în gospodăriile țărănești pentru susținerea albiei de rufe. 35 Lemn cu mai multe ramuri, utilizat în gospodăriile țărănești ca picior pentru vârtelnița de depănat sau ca suport pentru uscatul trifoiului. 36-39 Scaun sau ladă care se află în partea de dinainte a trăsurii sau a căruței și pe care șade vizitiul. 40 Aparat de gimnastică pentru sărituri, format dintr-un suport capitonat așezat pe patra picioare, cu înălțimea reglabilă. 41 Arșic de miel. 42 Clește. 43 Compasul dogarului. 44 (Reg) Hom de-a lungul podului casei, în lungime de aproximativ un metru, prin care iese fumul în pod Vz cahlă. 45 (Ast; pop) Steaua principală din constelația numită „Vizitiul”. 46 (Ast; pop; îs) Zodia ~rii Luna septembrie.

cui sn [At: M. COSTIN, ap. LET. I, 254/8 / V: (reg) cunu / Pl: ~e / E: ml cuneus, -um] 1 (Mar) Pană. 2 Bucată de lemn și, mai ales, de metal subțire, de formă cilindrică sau cu muchii, ascuțită la un capăt și cu floare la celălalt, care se bate în lemn sau în zid, servind la fixarea unui obiect de altul. 3 (Îs) ~ de lemn Cep. 4 (Îs) ~ spintecat Piesă de siguranță dintr-o bucată de sârmă îndoită, care împiedică desfacerea piulițelor. 5 (Îe) ~ cu (sau pe) ~ (se) scoate Exprimă părerea că o suferință nouă face să se uite cea dinainte. 6 (Pfm; îe) A-și bate un ~ în cap A adopta o atitudine care aduce necazuri. 7 (Pfm; îe) A avea nădejde în cineva ca într-un ~ de tei A nu avea încredere. 8 (Pfm; îe) A fi (a se ști) cu (sau a avea, a-i sta, a-i intra) un ~ la (sau în) inimă (sau în coastă) A avea o teamă mare. 9 (Pfm; îae) A avea un necaz mare. 10 (Pfm; îe) A sta (sau a fi ca) pe ~e A fi nerăbdător. 11 (Pfm; îae) A nu avea astâmpăr. 12 (Pfm; îe) A face ~e (de bleah) A-i fi frig. 13 Bucată de lemn sau de metal bătută sau înșurubată în perete sau în ușă servind drept cuier. 14 Fiecare din brațele cuierului. 15 (În casele țărănești; pex) Cuier de perete. 16 (Pfm; îe) A-și pune pofta-n ~ A renunța la un lucru mult dorit. 17 (Reg; adesea lpl) Zăvor de lemn. 18 Bucată de lemn înfiptă în ușă drept clanță. 19 (Reg; îs) -ul capătului, ~ie la capete, ~ele de la capul osiilor, ~ul de bleah, ~ul de carâmb, ~ele de la răscoale Cuiele (2) care țin fixă roata carului. 20 (Mol; la car; îs) ~ prin dric(uri) Cui (2) care unește piscul cu inima și cu vârtejul carului. 21 (Mun; la car; îs) ~ din inima (sau din inimoiul căruței sau carului, ~ul inimii) Cui (2) care trece prin dricuri. 22 (Reg; la car; îs) ~ din urechi Cui (2) care trece prin urechile proțapului și prin pisc. 23 (La căruțe) Cui (2) bătut la capătul oiștei, de care se leagă opritorile. 24 (Reg; la jug; îs) ~ul jugului, ~ul din (la, prin) jug, ~ul japiței, ~ul grindeiului Cui (2) care intră prin gaura japiței, a proțapului, prin cea din ceafa jugului și prin proțap și care, de obicei, rămâne totdeauna la jug. 25 (La jug) Resteu. 26 (Reg; la cârcea; îs) ~ul lopățelei Cuiul (2) care se varsă la capătul din stânga al lopățelei cârcelei. 27 (Reg; la plug; îs) ~ul potângului Cui (2) care apucă potângul plugului. 28 (La grapă; îs) ~ele grapei Dinții grapei. 29 (La războiul de țesut) Cui (2) care se vâră într-una din găurile lopățicei spre a împiedica sulul de a se da înapoi. 30 (La vârtelniță) Fiecare din cele patru fofeze de la capetele răscrucilor. 31 (Reg; îs) ~ele alergătoarei Cuiele (2) care trec prin capetele celor două fofeze și prin capătul de sus al răzimătoarei alergătoarei. 32 (Reg; îs) ~ de scară sau ~ul scării Fuscel. 33 (Reg; îs) ~ele fagurului Cele câteva rânduri de bețe pe care se clădesc fagurii. 34 (Reg; la masa dulgherului; îs) ~ul șurubului Răsucitorul. 35 (Pop; la vioară) Cheie ce întinde coarda. 36 (Reg; la case țărănești) Fiecare din parii, în jurul cărora se împletesc nuielele pe care se lipește humă, obținându-se astfel pereții casei. 37 (Reg; îcs) De-a ~ul (sau ~u) Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 38 (Reg) Pahar mic. 39 (Reg) Țoi. 40 (Reg; fig; ned) Boală cu junghiuri. 41 (Pfm; îe) A avea ~e la inimă A avea crampe la stomac. 42 (Iht; reg) Porcușor. 43 (Pop; îs) ~ul lui Pepelea Drept al cuiva care, permițând o interpretare abuzivă, aduce neplăceri altcuiva.

nahlap [At: VLAHUȚĂ, R. P. 84 / V: ma~ sm, ~ab sn, nădlab sm, năh~, năl~ sn, năs~, / Pl: ~i, ~e / E: ns cf bg слап, srb slap] 1-2 sm (Reg; mpl) (Vârtej sau) val mare făcut de o apă curgătoare. 3 sn (Reg) Loc de pe parcursul unui râu unde sunt stânci sub apă. 4 sn (Reg; îf nahlab) Lucru mare și urâcios. 5 sn (Buc) Bucată de lemn, mămăligă, pâine, piatră etc. 6 sn (Reg) Troian de zăpadă. 7 sn (Ban; îf nălap) Noroi mare Si: mâl.

năcladă sf [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: na~ / Pl: ~de / E: cf cladă, slv накладати] 1 (Înv) Grămadă mare de lemne pregătite pentru foc. 2 (Mol) Grămadă mare de lucruri în dezordine. 3 (Reg) Insulă mică plutitoare, formată din stuf, ierburi, rizomi, rădăcini de arbori etc. intrate în putrefacție și amestecate cu nămol Si: plavie.

răcaș sn [At: PAȘCA, GL. / V: rac~, roc~ / Pl: ~uri / E: mg rakás] 1 (Reg) Grămadă de trunchiuri de copaci. 2 Tason. 3 (Reg; îlav) Cu ~u Cu grămada. 4 (Buc) Un fel de jilip pe care sunt lăsate să alunece la vale lemne de foc. 5 (Reg) Proptea făcută din scânduri așezate cruciș, care se pune la capătul stivelor de lemne ca să nu se dărâme. 6 (Trs; Mar) Lucruri depozitate în dezordine. 7 (Mar; Trs) Grup (mare) de oameni.

tocat⁴, ~ă a [At: ARGHEZI, S. XI, 31 / Pl: ~ați, ~e / E: toca¹] 1 Tăiat foarte mărunt. 2 (D. anumite alimente) Transformat în pastă. 3 (D. mers) Cu pași mici, sacadați. 4 (Reg) Omorât (prin tăiere în bucăți) Si: nimicit. 5 (Îvr; fig; d. vârstă) Împlinit. 6 (Reg; îe) A fi ~ la cap A fi zăpăcit (de beție). 7 (Reg; îae) A fi cu judecată. 8 (Reg; d. drum) Bătătorit² (1). 9 (Fam; fig) Sâcâit de către cineva cu lucruri neimportante. 10 (Reg; d. pământ) Mărunțit. 11 (Reg; d. lemne) Spart. 12 (Fam; fig; d. bani, avere etc.) Risipit. 13 (Fam; fig) Ruinat (de către cineva). 14 (D. păr) Cu firul despicat. 15 (D. țesături) Destrămat din cauza folosirii îndelungate. 16 (D. materiale textile) Deteriorat de molii.

ucenic, ~ă [At: COD. VOR. 10/21 / V: (îrg) ucin~, (reg) oc~, (înv) ocin~, (îvr) ~in / Pl: ~ici, ~ice / E: slv оученикъ] 1 smf Persoană care primește (și continuă) învățătura cuiva Si: discipol (1), învățăcel, (înv) uceniță. 2 smf Persoană care adoptă principiile, doctrina cuiva Si: discipol (2). 3 smf (Pex) Elev (1). 4 sm (În limbajul bisericesc; și cu determinările „lui Iisus Hristos”, „lui Hristos”) Nume dat fiecăruia dintre cei doisprezece apostoli ai lui Hristos. 5 sm (Pex) Nume dat fiecăruia dintre cei patru evangheliști. 6 smf (Pex) Propovăduitor al creștinismului. 7 smf Novice (la mănăstire). 8 smf (Și cu determinări care precizează meseria) Persoană (tânără) care învață meserie, lucrând sub îndrumarea unui meșter Si: (reg) inaș, șăgârt. 9 sm (Dep) Meșter prost Si: ageamiu (3), diletant (1). 10 smf (Fig) Începător într-o activitate. 11 sn (Reg) Dispozitiv pentru fixarea unui lemn sau a unei scânduri late, în timpul lucrului, pentru a fi prelucrată de tâmplar.

țeapă sf [At: COD. VOR². 39^r/4 / V: țep (Pl: țepi sm, reg, țepuri sn), (reg) țeap (Pl: țepi sm, țeapuri sn) sm, ~aplă, ~pră, ~afă sf / Pl: țepi, (reg) țepe, ~pe / E: ns cf alb thep „vârf ascuțit de stâncă”] 1 Par¹ lung, având diferite întrebuințări (în construcții rudimentare, pentru a se clădi clăile de fân sau de grâu, ca armă de luptă etc.) Si: bold¹ (20), țăruș (6), țepușă (1). 2 sf (Spc) Țepușă (2). 3 (Spc) Bucată de lemn sau metal, lungă și ascuțită la capăt, folosită ca instrument de tortură Si: țepușă (26). 4 (Prc) Vârful țepei (3) Si: bold¹ (10), țepușă (27). 5 (Îe) A trage (sau a pune, a înfige, a împlânta, a sui) în ~ A omorî pe cineva străpungându-l cu o țepușă (2) fixată în pământ. 6 (Reg; îe) Doar nu e (chiar) ~pa Se spune pentru a arăta despre un lucru că nu e urgent. 7 Țăruș (1). 8 Așchie de lemn. 9 (Înv) Frigare (1). 10 (Reg) Țăruș (5). 11 Fiecare dintre cei patru pari înfipți vertical la extremitățile oplenelor saniei, care servesc la sprijinirea încărcăturii Si: mănușă, (reg) mână, răcoanță, (reg) țepăruie (4), țepuie (1), țepușel. 12 Fiecare dintre parii așezați la car, vertical, care servesc la susținerea unei încărcături mai mari Si: (reg) țepie, țepușă (7), (reg) țepăruie (3), țepigă (2), țepușcă (3). 13 Parte prelungă și ascuțită a unui obiect (de lemn). 14 (Reg) Țăruș (14). 15 (Reg) Fiecare dintre cei doi stâlpi pe care se reazemă perna morii Si: undrea. 16 (Reg) Țăruș (15). 17 (Reg) Săgeată (din stuf) Si: (reg) țepușă (24). 18 Prelungire subțire și ascuțită care pornește de la învelișul bobului unor graminee Si: aristă, barbă (52), (pop) mustață, (reg) țepașniță, țepăruie (9), țepligă (13), țepoc (6), țepuc, țepușă (29). 19 (Mpl) Partea tulpinilor unor păioase care rămâne înfiptă în pământ după ce plantele au fost cosite Si: (reg) șteap¹, ștopleag, tuleu, țeapcă (2). 20 (Mpl) Formație tare și ascuțită de pe tulpinile, ramurile, frunzele sau fructele unor plante Si: ghimpe, spin¹, (rar) țepăruc (1), (pop) țepușă (30), (înv) țepăruie (8), (reg) țepeligă¹ (14). 21 (Reg; îe) A avea țepi pe limbă A fi malițios, ironic. 22 (Bot; reg) Holeră (Xanthium spinosum). 23 (Mpl) Fiecare dintre prelungirile epidermice ghimpoase care acoperă corpul unor animale Si: (rar) țepăruc (2). 24 (Lpl) Fire aspre de barbă Si: țepușă (34). 25 (Lpl) Prelungiri subțiri, rezistente, mobile sau imobile, situate pe tegumentul unor nevertebrate. 26 Țandără de lemn foarte mică. 27 Așchiuță care intră sub piele sau sub unghie Si: (reg) ațapcă, oțapoc, scărâmbă, spin¹, țașcă (2), țepeligă¹ (3), (rar) țeplie, țepoc (5), țepușă (24), țipaniță (1). 28 (Lpl) Resturi lemnoase care cad din tulpina cânepei sau a inului la melițare și la scărmănare Si: puzderie. 29 Bucată mică de metal, subțire și ascuțită la un capăt. 30 (Reg) Os de pește Si: (reg) spin¹. 31 (Reg) Bucată îngustă de pământ. 32 (Pop) Junghi. 33 (Pop; pex) Nume dat unor boli manifestate prin junghiuri. 34-35 (Fam; îe) A da, a trage sau a lua ~ A înșela sau a fi înșelat. 36-37 (Fam; îae) A fura sau a fi furat. 38 (Fam; fig) Înșelare a așteptărilor cuiva.

buș s.m. (reg.) Ciorap gros de lînă, lucrat de obicei cu un singur cîrlig (de lemn). • pl. -i. /lat. byssus, -i „in”.

MEREUȚ adv. Diminutiv al lui m e r e u. 1. (Prin Ban.) în e x p r.) A ploua (sau a cerne etc.) mereuț = a ploua (sau a bura etc.) mărunt, domol, ca prin sită. Ploaie mereuț ca pin sită. ALR I 1 978/1. Serne, mizgură mereul. ib. 1 978/28. 2. (Transilv., Ban.) Cf. m e r e u (II 2). Cf. KLEIN, D. 81. [Măgarul] cum au văzut o dată pre stăpínul său adormit. . . s-au vírît mereuț și punîndu-și capul pre umere lîngă ureachea stăpînului său au început cît au putut: hia, hia. ȚICHINDEAL, F. 104/17, cf. LB. A îmbla ori lucra. . . mereuț. H XVIIIi 175. Să sui Tîndală în lemn, mereuț-mereuț, și băga mîna pe su pasăre să-i fure un ou. ALEXICI, L. P. 241, cf. ALRM I/I h 141, ALR I 1 501/49, A III 13. ♦ (Pe lîngă verbe de declarație) Cu voce scăzută, pe șoptite, încet. Atunci baba le spusă mereuț să n-audă copiii. CĂTANĂ, P. B. II, 129. Vorbește mereuț. ALR II/I MN10, 6875/47. – Și: mereóț (CONV. LIT. XLVI, 105), merúț (ib.) adv. – Mereu + suf. -uț.

BEDREAG (pl. -guri) sn. 🔧 1 Butucul cizmarului pe care croește pielea și care-i mai servește ca masă de lucru ¶ 2 Butucul rotarului pe care așază bucățile de lemn ce trebuesc cioplite și pe care se obădează roatele (🖼 433).

MOMÉNT s. n. 1. Scurt interval de timp, de obicei considerat în raport cu faptele care îl caracterizează; clipă, secundă, minut (I 1). De aceea și fericesc momenturile ce aduc atîtea îndestulări nenădăjduite în vreme (a. 1787). BV II, 321. Necesitatea de a se despărți turbură momenturile aceste delicioase. CALENDARIU (1-794), 29/26. Trist și de pe urmă al vieței moment. ÎNVĂȚĂTURĂ, 125. Și au murit întru acel moment sau clipeală, MOLNAR, I. 430/13, cf. 225/8. Ea se afla într-unul din aceste momente rari. . . cînd te simți învins de plăcere. NEGRUZZI, S. I, 78. Domnul director binevoiască In acest dulce și scump moment Cu amicie să priimeascâ Al nostru veșnic devotament. ALECSANDRI, T. I, 286. Acela are vocațiune, care în momentul lucrării se uită pe sine. MAIORESCU, CR. II, 110. Și-n acel moment de taină, Cînd s-ar crede că-i ferice, Poate-ar învia în ochiu-i Ochiul lumii cei antice. EMINESCU, O. I, 162. Numai eu știu cîte momente de fericire m-a făcut să gust autorul meu de predilecție, cînd am citit picantele lui nuvele. CARAGIALE, O. IV, 282. Ți-am scris aseară prea nepoliticos, într-un moment de necaz. id. ib. VII, 235. În momentul întîlnirii noastre, dv. iubeați frumosul. GALACTION, O. 335. Eram chinuit de momentul despărțirii, CAMIL PETRESCU, U. N. 179. L-am întîlnit în port, în momentul în care se îmbarca Soleiman. id. O. III, 196. A fost un moment de panică. BART, S. M. 100. ◊ L o c. a d j. De (un) moment = de scurtă durată, vremelnic. V. e f e m e r. Ale speranței iluzii de-un moment. MACEDONSKI, O. I, 260. ◊ Loc. adv. În acest moment sau în momentul acesta = (chiar) acum. Omul. . . ar dori ca tot lucrul să se îndeplinească în acest moment, iute. BĂLCESCU, M. V. 4. În momentul acela sau în acel moment = (chiar) atunci. În momentul acela văzui pe poliț maistru, NEGRUZZI, S. I, 53. Din momentul acela sau din acel moment = de atunci. Din momentul acela purcese îngreunată. EMINESCU, N. 4. Pentru (un) moment = numai pentru un timp foarte scurt, în mod provizoriu, deocamdată. Meritul acesta era pentru moment rezervat unui june obscur. FILIMON, O. I, 119. Să arăt, în cîteva cuvinte, cauzele ce trebuie să îndemne pe vînătorul înțelept a curma, pentru un moment, isprăvile sale. ODOBESCU, S. III, 39. Acești negustori să-mi producă material ziaristic, în schimbul unei remunerări, care pentru moment are aparența unei satisfacții. BACOVIA, O. 238. Pe moment = în acea clipă. Pe moment, nu mi-am dat seama. La moment = pe loc, imediat. Am cunoscut la moment cu toți pe acei cari au dictat acel ferman. BARIȚIU, P. A. III, 126. Nici un moment = de loc, nicidecum, în nici un caz. În tot momentul = mereu, în fiecare clipă, în permanență. Aveam în tot momentul certări și împăcare, I. NEGRUZZI, S. II, 7. Din moment în moment = acum, imediat, din clipă în clipă. Aștept cu nerăbdare o telegramă din moment în moment. CARAGIALE O. VII, 9. Un prieten, care trebuie să vie din moment în moment. C. PETRESCU, C. V. 125. Stația cea mai apropiată aștepta din moment în moment sosirea plugului de desfundat liniile și echipele de lucrători. id. A. 280. ◊ L o c. c o n j. Din moment ce = de vreme ce, deoarece. Din moment ce a plecat din casă, n-ar mai vrea să aibă tratative directe cu ea. REBREANU, R. I, 250. ◊ (Precedat de un numeral care accentuează ideea de scurtime a duratei) Nu zic că această semeață idee nu mi-a trecut un moment prin creieri. ODOBESCU, S. III, 61. Sperăm că vom face pe cititorul nostru să petreacă două-trei momente. CARAGIALE, O. IV, 139. Ieșea cîte un moment să mai respire. D. ZANFIRESCU, V. Ț. 35. De frică se gîndi un moment să mărturisească copistului că el e autorul plîngerii. REBREANU, I. 183. Manuscrisele d-tale au făcut parte, toate, dintre puținele a căror lectură n-am putut-o amina un moment. IBRĂILEANU, S. L. 92. Așteaptă-mă un moment să-mi aduc caietul și cărțile, C. PETRESCU, C. V. 176. Un moment, exclamație prin care se cere cuiva să aibă puțină răbdare, să aștepte, să se oprească. 2. Etapă în desfășurarea unui proces; fază. [Ideile] de care dispune acest om în diferitele momente ale vieții. MAIORESCU, CR. II, 140. Istoria lumii e plină de momente istorice. ARGHEZI, P. T. 257. Intelectualismul de ieri poate fi degajai dintr-un conglomerat mort și vivificat într-un moment organic nou. CONTEMP. 1948, nr. 108, 5/2. O importantă sarcină actuală a editurilor noastre este de a înviora momentul acesta cultural. ib. 1948, nr. 111, 1/5. S-au rostit, despre literatura necesară momentului istoric pe care îl trăim. . ., observații excelente. SADOVEANU, E. 41. Respectarea ordinei reale a momentelor istorice e necesară și pentru dozarea justă a acțiunii. V. ROM. ianuarie 1954, 202. Pe țăran îl surprinde în momentele principale ale existentei. ib. noiembrie 1954, 142. Scriitorul. . . ne-a dat, în opera sa, unul din momentele cele mai de seamă ale limbii românești din veacul al XlX-lea. VIANU, S. 93. M. Sadoveanu a apărut în momentul istoric al țării noastre, cînd apunea o alcătuire socială și începea o alta. RALEA, S. T. I, 12. ◊ (În contexte figurate) Invenția lui pornește totdeauna de la un moment sufletesc care determină distribuția, forma, atitudinea și expresia personagiilor. OȚETEA, R. 277. Un moment al conștiinței umane era acum și Anatole France. V. ROM. noiembrie 1953, 345. ◊ Ultimele momente = ultimele clipe de viață, clipele de dinainte de moarte. ◊ L o c. adv. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = în ultimul interval de timp care precedă o acțiune; înainte de a fi prea tîrziu. Deseori o serie de materiale sînt procurate în ultimul moment. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 397. La (sau, rar, într-)un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Oricare ar fi într-un moment dat pozițiunea pămîntului pe orbita lui, o parte din suprafacia sa care se află întoarsă spre soare este luminată de razele acestui astru. DRĂGHICEANU, C. 86. Aveau poruncă să ríu se amestece în scandal, oricît de mare ar fi, la un moment dat, pericolul. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I, 147. La un moment dat, își frecă palmele. PREDA, D. 53. ♦ Episod care face parte din acțiunea unei scrieri literare. Toate momentele era. . . bine împlinite de toți actorii. MN (1836), 52¹/53. Fiecare moment al dramei cinegetice avea cînticul său consacrat și tradițional. ODOBESCU, S. III, 96. Iată, de pildă, în nuvela „Păcat” momentul în care cei doi vechi prieteni, preotul și primarul, stau de vorbă. VIANU, A. P. 132. !3. 3. (Art.) Timpul de față sau despre care se vorbește. El singur a uitat impresiile momentului. RUSSO, S. 17. Momentul e solemn; Pe brațe se ridică coșciugul meu de lemn. MACEDONSKI, O. I, 47. În mintea amîndurora treceau lucruri ciudate, străine de solemnitatea tristă a momentului, D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 48. 4 Timpul indicat, ocazia oportună. Fii liniștită și fă-te că dormi. . . ți-oi da de știre cînd a veni momentul. ALECSANDRI, T. I, 450. Cuconu Cristea, crezînd că a sosit momentul, deschise vorba despre măsurătoarea de a doua zi. BUJOR, S. 118. Poate că ar fi momentul să marcăm o altă atitudine față de palat. STANCU, R. A. IV, 343, cf. PAS, Z. IV, 13. Ghioceoaia hotărî că acum era momentul potrivit. PREDA, D. 171. ◊ E x p r. A prinde momentul v. p r i n d e. 4. (Fiz.) Mărime egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, o axă sau un plan. Cf. DM⁵, LTR², DER. – Pl.: momente și (învechit) momenturi. Din lat. momentum, it. momento, germ. Moment, fr. moment.

A STRUNGĂRI¹ ~esc 1. intranz. A practica ocupația de strungar; a fi strungar; a lucra la strung. 2. tranz. rar (piese de metal, de lemn etc.) A prelucra la strung; a da la strung. /strung + suf. ~ări

JNEAMĂT, jneamete, s. n. (Reg.) 1. Grămadă de mîl, de lemne, de gunoaie etc. aduse de apă. 2. Grămadă de lucruri în dezordine.

BUTURUGĂ, buturugi, s. f. Bucată noduroasă sau scorburoasă dintr-un trunchi de copac avînd rădăcinile înfipte încă în pămînt sau smulsă cu rădăcini cu tot; bucată groasă de lemn de foc. Buturuga mică răstoarnă carul mare (= un lucru neînsemnat poate avea uneori o importanță deosebită). – Din butură + suf. -ugă.

grátie f., pl. gratiĭ (d. lat. grâtes și crâtis, it. grata, sp. grada, pg. grade; dim. graticula, it. gratiglia, vfr. graille, nfr. grille. D. rom. vine rut. gráta. V. grilaj). Vargă saŭ drug de metal orĭ de lemn (zăbrele) care, împreună cu altele, opresc să treacă lucrurile marĭ: cușca și leasa se compune din gratiĭ, un gard făcut din gratiĭ.

CIOPLI, cioplesc, vb. IV. 1. Tranz. (Complementul indică materialul de lucru) A tăia, a scoate așchii cu un instrument ascuțit (bardă, daltă, cuțit, ciocan) dimtr-o bucată de lemn, de piatră etc. pentru a-i da o formă oarecare. – V. struji, bărdui, dăltui. Un om cioplea un lemn lîngă căruță în curte. DUMITRIU, N. 253. Teslarii, cioplind grinzile cu bărzile, le suie pe zid. DRĂGHICI, R. ◊ (Complementul indică obiectul fasonat) Iarna cioplesc din lemn ciubere, doniți... BOGZA, A. Î. 151. Simon cioplește ceva în mijlocul casei. L-a rugat Haia să-i facă un leagăn mic, cît s-o putea de mic... pentru păpușa ei. SAHIA, N. 96. Îi cioplea Antiței o păpușă și-i făcea lui Toderică o morișcă de vînt. SLAVICI, N. I 53. Cu ghioaga nestrugită, Numai din topor cioplită. ALECSANDRI, P. P. 73. ◊ Intranz. Bătrînul cioplește în lemn de nuc. STANCU, D. 90. 2. Tranz. (Complementul indică obiectul lucrat) A sculpta. O tresărire de flacără lumină deodată chipul aspru, ca cioplit în piatră, al bătrînului. SADOVEANU, O. I 22. Se văzu arcul lui Traian stînd fără căpătîi... puse îndată de-i ciopli pentru piedestaluri niște grosolane figuri de Victorii pocite. ODOBESCU, S. III 73. Nici marmura cioplită albimea ta nu-ntrece... Ca luna-n miezul iernii frumoasă ești și... rece! ALECSANDRI, P. III 71. ◊ Fig. Cioplind cu dalta chipul nou al lumii, Celor răpuși chip nou le dăltuim. BANUȘ, B. 90. Cioplim din beznă forme de lumină. BENIUC, V. 7. 3. Tranz. Fig. A face îndreptări la o lucrare; a cizela. Cioplind mereu la versuri... Făcut-am ca să plîngă pe cine mă citea? MACEDONSKI, O. I 44. Cum am sfirșit lucrarea, o strîng, o dau întării; Apoi o cioplesc iarăși. NEGRUZZI, S. II 270. 4. Refl. Fig. (Despre persoane) A căpăta deprinderi sau apucături civilizate, a deveni politicos; a se cultiva, a se deștepta. Mai cioplește-te oleacă, măi băiete. HOGAȘ, DR. 216. Toate iau schimbare și lumea se cioplește. Numai pe noi mîndria nu ne mai părăsește. ALEXANDRESCU, P. 67. ◊ Tranz. Cît îmi bat eu capul să-l mai cioplesc... Pace! li stă rugina de-o șchioapă la ceafă. ALECSANDRI, T. I 198. Am nevastă de pădure, Cioplită ca din secure. BIBICESCU, P. P. 184. ♦ Tranz. (Rar, cu privire la defecte, greșeli etc.) A atenua, a înlătura. Floricica nu mi-ar fi îngăduit niciodată să cioplesc vreunul, sau vreuna din cusururile sau sălbăticiile mele. HOGAȘ, M. N. 38.

ȘTEAMP, șteampuri, s. n. Veche mașină de lucru pentru sfărîmat minereuri, compusă dintr-un stîlp de lemn sau (mai rar) de oțel, care pisează minereul într-o piuă. Sînt apoi vagoane întregi de minereu din care abia la o mie de kilograme se poate scoate un gram de aur. Acesta va merge afară, la șteampuri, să fie sfărîmat. BOGZA, Ț. 78. Această piatră este sfărîmată... în șteampuri. PAMFILE, I. C. 377.

aruncătură sf [At: ANON. CAR. / Pl: ~ri / E: arunca + -ătură] 1 (Înv) Risipire. 2 Distanța parcursă de un lucru aruncat. 3 (Spc; îs) – de piatră Distanța până la care aruncă cineva o piatră. 4 (Spc; îs) – de hăț Distanță până la care aruncă cineva un băț. 5-6 (Îe) A fi la o ~ de băț A fi foarte aproape. 7 (Spc; îs) – de arc Distanța până la care cineva trage cu arcul. 8 (Pan; îs) – de ochi Privire. 9 (Înv) Țâșnire în sus a apei cu putere. 10 (Înv) Săritură cu avânt. 11 (Înv; îlav) La – în galop. 12 (Înv) Impozit. 13 (Îvr; îe) A face cuiva ~ ri A imputa. 14 (Trs; ccr; lpl) Lemne uscate (pentru ars în cuptor). 15 (Pop) Bubă. 16 (Pop) Lucru vrăjit aruncat în calea cuiva. 17 (Înv) Literă scrisă deasupra sau dedesubtul rândului, mai ales în iscălituri.

marchetărie sf [At: BARCIANU / V: ~terie / E: fr marqueterie] 1 Procedeu de decorare a obiectelor de lemn, cu mici bucăți colorate de lemn prețios, de fildeș sau de metal. 2 (Pex) Obiect lucrat prin marchetărie (1). 3 (Fig; rar) Operă literară alcătuită din fragmente desperecheate.

răcăși [At: ARVINTE, TERM. 163 / Pzi: ~șesc / E: răcaș] 1 vt (Reg) A pune în ordine lemnele la tason Si: a răcășui. 2 vt A expune lucrurile de preț, în semn de mândrie. 3 vr A se tolăni. corectat(ă)

talpă sf [At: PSALT. HUR. 82721 / Pl: tălpi, ~pe / E: mg talp] 1 Partea inferioară a labei piciorului la om și la unele animale, care vine în atingere cu pământul și pe care se sprijină corpul. 2 (Pex) Laba piciorului. 3 (Iuz; îs) Sărut tălpile Formulă de salut. 4 (Îlav) Din ~ sau de sus (ori din vârf) și până în ~ sau din (ori de la) creștet până în tălpi (sau în ~) sau din tălpi (ori din ~) până în (sau la) creștet (sau creștetul capului), din tălpi până în subsuori, din ~ (sau din ~pe) până în cap În întregime. 5 (Pop; îlav) În tălpi În picioare. 6 (Pop; pex; îal) Vertical. 7 (Pop; îe) A fi (sau a scula (pe cineva) în tălpi A fi sculat (sau a se scula) din pat. 8 (Pop; îae) A (se) pune în mișcare, în acțiune. 9 (Pfm; în formule de amenințare; îe) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau tălpile A i se tăia cuiva capul. 10 (Pop; îe) Parcă îi arde jăratec (sau foc) sub tălpi sau arde focul la tălpile picioarelor Se spune când cineva este amenințat de o primejdie care se apropie și de care trebuie să fugă. 11 (Pfm; îe) A-l frige pământul sub tălpi A fi neliniștit, nerăbdător (să facă ceva, să plece undeva). 12 (Pfm; îe) A fî în tălpi (cu cineva) A fi aidoma cu... 13 (Pop; îe) A o apuca la ~ (sau a o lua la tălpi) sau a-și lua tălpile în spinare A pleca repede (de undeva). 14 (Pfm; îe) A cunoaște (pe cineva sau ceva) din ~ A cunoaște (pe cineva sau ceva) foarte bine. 15 (Pop; îe) A ieși cu tălpile înainte A muri. 16 (Reg; dep; îs) ~-lată Om cu tălpi (2) mari. 17 (Reg; dep; îas) Om cu mersul greoi și apăsat. 18 (Îc) ~pa-gâștei Plantă erbacee cu tulpina puternică, cu flori mici, roz, care crește în locuri necultivate Si: (reg) apucătoare, buruiana-orbalțului, buruiană-de-bleasnă, cătâjnică, cătușniță, cervană, cione, creasta-cocoșului, gisdei, iarba-cășunăturii, iarbă-flocoasă, iarbă-de-dat, laba-lupului, somnișor, șanta², talpa(33)-lupului (Leonurus cardiaca). 19 (îae) Plantă erbacee, cu frunze romboidale sau triunghiulare crestate, cu flori mici dispuse în spice nefoliate verzi, mai târziu roșii, cu semințe negre, lucitoare Si: (reg) troscot¹ (16) (Chenopodium rubrum). 20 (Bot; reg; îae) Lobodă (Chenopodium album). 21 (Bot; reg; îae) Spanac-porcesc (Chenopodium hybridum). 22 (Bot; reg; îae) Căpșunică (7) (Trifolium fragiferum). 23 (Bot; reg; îae) Lobodă (Atriplex hortensis). 24 (Bot; reg; îae) Creasta-cocoșului (Celosia cristata). 25 (Bot; reg; îae) Meișor (Digitaria sanguinalis). 26 (Bot; reg; îae) Priboi (Geranium macrorrhizum). 27 (Bot; reg; îae) Colăcel (Pelargonium peltatum). 28 (Bot; reg; îae) Ciuboțica-cucului (Primula veris). 29 (Îvp; îs) ~pa gâștei Semnătură (pe un act) prin punerea degetului. 30 (Pfm; îas) Scris necaligrafic, puțin citeț, neîngrijit Si: (pfm) laba gâștei. 31 (Pop; îas) Răspântie. 32 (Reg; îc) ~pa-lupului Plantă erbacee cu flori mici roșietice și cu frunzele acoperite în partea inferioară de numeroase glandule albe Si: (reg) cimburel-sălbatic, cione, iarbă-flocoasă, iarbă-neagră (Chaiturus marubiastrum). 33 (Bot; reg; îae) Talpa(18)-gâștei (Leonurus cardiaca). 34 (Bot; reg; îae) Papanași (Trifolium arvense). 35 (îc) ~pa-stancei (sau, reg stâncii) Mică plantă erbacee cu tulpina târâtoare, ramificată, cu flori mici, albe (Coronopus squamatus). 36 (Bot; reg; îae) Flocoșele (3) (Lychnis coronaria). 37 (Îc) ~pa-ursului Plantă erbacee cultivată și ca plantă ornamentală, cu frunze mari și cu flori albe sau trandafirii, grupate în fonnă de spic Si: (reg) brânca-ursului, buiedea-mamei-bune, matrună, pălămidă¹ (Acanthus longifolius). 38 (îae) Plantă din familia cactacee, cu tulpina lungă, cărnoasă, prevăzută cu țepi, cu flori roșii, cultivată și ca plantă ornamentală Si: limbă, (reg) bostan, limba-vecinii, limba-boului, palmă¹, stoletnic (Phyllocactus ackermanni). 39 (Bot; reg; îae) Plăcinta-porcului (Heracleum palmatum). 40 (Bot; reg; îae) Brânca-ursului (Heracleum sphondylium). 41 (Bot; reg; îae) Piedicuță (Lycopodium clavatum). 42 (Bot; reg; îc) ~pa-iepurelui Golomăț (Dactylis glomerata). 43 (Bot; reg; îc) ~pa-mâței Parpian (Antennaria dioica). 44 (Bot; reg; îae) Flocoșele (1) (Filago arvensis). 45 (Bot; reg; îae) Firicică (Filago germanica). 46 (Bot; reg; îae) Albumeală (1) (Leontopodium alpinum). 47 (Înv) Unitate de măsură pentru lungimi. 48 (Pop; rar; urmat de determinări ca „pământ”, „teren”, introduse prin pp „de”) Distanță foarte mică. 49 Partea de dedesubt a încălțămintei sau a ciorapului, care protejează talpa (1). 50 (Pop; îe) A bate ~pa (Ia pământ) A călca apăsat. 51 (Reg; îe) A călca pe ~ putredă A se înșela. 52 (Pfm; îe) A pune sub ~ A pune sub papuc. 53 (Reg; îae) A nu ține seama de ceva. 54 (Reg; îe) A o ține ~ A nu ceda nimic. 55 Piele groasă, tăbăcită special, din care se confecționează pingelele încălțămintei, flecurile tocurilor etc. 56 (Îs) ~ artificială Material fabricat prin aglomerare cu lianți din fibre de piele (provenite din deșeuri), fibre de celuloză și fibre textile, folosit ca înlocuitor pentru talpă (55), branțuri, bombeuri și glencuri. 57 Pedală la mașina de cusut. 58 (Reg) Partea de la scaunul lemnarului pe care se apasă cu piciorul în timpul lucrului și cu ajutorul căreia se fixează bucata de lemn care se trage la cuțitoaie. 59 (Reg) Piedică la car. 60 Ansamblu de piese care se așază la baza unei construcții și pe care aceasta se reazemă Si: (reg) taban¹ (3). 61 (Pex) Temelie (1). 62 (Îs) ~pa țării (sau a casei) Țărănimea considerată în trecut ca temelie a țării și obligată să suporte tot greul îndatoririlor. 63 (Îs) ]~pa casei Capul familiei Si: bărbat. 64 (Îs) ~pa iadului (sau ~ la iad ori ~ de iad) Temelia iadului Si: (reg) tălpoi (9). 65 (Îas) Mama căpeteniei dracilor Si: tălpoi (10). 66 (Pfm; îas) Om foarte rău, păcătos. 67 (Pfm; îas) Babă rea. 68 (Reg; îas) Vrăjitoare. 69 (Fig) Totalitatea oamenilor simpli, considerați ca bază a societății. 70 (Fig) Persoană care constituie un sprijin esențial pentru o colectivitate Si: bază, stâlp. 71 (Fig; pex) Sprijin. 72 (Fig) întemeietor al unui neam, al unei spițe. 73 (Trs; îs) ~pa satului Omul cel mai din urmă din sat. 74 Fiecare din cele două lemne groase, orizontale, pe care se sprijină războiul de țesut manual Si: (reg) tălpete (1), tălpeț (1). 75 Pat¹ la sucală. 76 Fiecare din cele două suporturi laterale, de lemn sau de oțel curbate în sus la capătul din față, pe care alunecă sania Si: (reg) tălpete (2), tălpeț (2). 77 Plaz¹ la plug. 78 Partea de dedesubt a corăbiei. 79 Partea care formează fundul unui scoc de moară, de joagăr etc. 80 Fiecare din cele două bucăți de lemn curbate, pe care este așezat leagănul pentru copiii mici. 81 (Reg) Patină² (de lemn). 82 Partea inferioară, mai lată, a unei piese, a unui organ de mașină sau a unui element de construcție, prin care acestea se reazemă pe altă piesă, pe teren sau pe un suport. 83 (Spc) Partea de jos, lățită, a unei șine, prin care aceasta se reazămă pe traverse. 84 (Spc) Extremitate a unui pat de pușcă pe care se sprijină arma când stă vertical. 85 (Spc) Bază a unei excavații miniere sau a unei găuri de sondă. 86 (Spc) Partea mai lățită (inferioară) a unei litere tipografice. 87 (Spc) Parte a rindelei care alunecă pe lemnul supus prelucrării. 88 (Spc) Suport pe care se clădește o claie sau un stog Si: (reg) pătul¹. 89 (Reg) Posadă la moară. 90 (Reg; îs) ~pa cuptorului Ridicătură de zid pe care este așezată vatra sau soba. 91 Lemn care se așază în partea de jos a ușii. 92 (Reg; pex) Scândură groasă. 93 (Reg; lpl) Stinghii la grapă. 94 Fiecare dintre cele două grinzi mari așezate pe piloți deasupra apei și în care sunt fixați parii gardului sau îngrăditura de nuiele, la leasa de pescuit pentru năvod. 95 (Reg) Laviță în casele țărănești sau la stână, pe care se așază vasele cu apă sau alte obiecte.

podea sf [At: (a. 1776) URICARIUL XIX, 324 / V: ~lă, (reg) pondeală / Pl: ~ele, (reg) ~eli / E: nct] 1 Înveliș care acoperă solul unei încăperi, confecționat din diferite materiale precum scândură, piatră, cărămidă Si: pardoseală (1), (înv) pardositură, (grî) pardos², (ltî) paviment, (reg) podilă (1), podineală. 2 Fiecare din scândurile, piesele etc. care alcătuiesc podeaua (1). 3 (Pex; urmat de determinări) Înveliș care acoperă partea de jos a interiorului unui vehicul. 4 (Rar) Podium (2). 5 (Îrg; lpl) Plafon (1) de scânduri. 6 (Îrg) Fiecare dintre scândurile care alcătuiesc un tavan Si: (reg) podină (2). 7 (Îrg) Grindă de lemn. 8 (Reg) Material de dulgherie. 9 (Teh; pan) Platformă de lucru sau de protecție la sondă. 10 (Teh; pan) Piesă metalică la războiul de țesut mecanic, de fornia unei platforme mobile aflată în partea de jos a războiului și acționată cu ajutorul unei pârghii. 11 (Reg; pan) Talpă la joagăr. 12 (Mun; pan) Platformă de scânduri așezată în fața strungii în timpul mulsului Si: pod¹ (75). 13 (Reg; pex) Loc de unde ies oile din strungă Si: (reg) podilă (3).

podișcă sf [At: GORJAN, H. II, 72/32 / G-D: (rar) ~șcei / Pl: ~ști, ~ște, (reg) ~curi, (îvr) ~șci / E: pod¹ + -ișcă] 1-4 (Șhp) Podeț¹ (4-7). 5 Podeț¹ (8). 6 (Rar) Bac. 7 Pod¹ (27). 8 (Îrg) Plută¹ (1). 9 (Rar) Construcție de scânduri în formă de platformă care servește ca loc de lucru, de observație etc. 10 (Rar) Podium (2). 11 (Rar) Palier¹ de lemn.

vălătuc sm [At: MOLNAR, 106²/6 / V: (reg) ~ug (Pl: ~uguri) sn, ~toc s, ~lăntac, ~lăntoc (Pl și: ~lăntoace sn) sm, ~lăntuc (Pl: ~lăntuce), ~lântac (Pl: ~lântace, ~lântacuri) sn, ~lotac, ~luntac s, vătăluc sm, vătălug s / Pl: ~uci sm, (reg) ~uce, ~uri sn / E: val¹] 1 (Reg) Val¹ (2). 2 Sul făcut dintr-un material flexibil (lână, stofă, hârtie etc.) înfășurat în sensul uneia dintre laturile sale Si: (Mun) vangăr (2). 3 (Spc) Val¹ (36). 4 (Mol; d. păr¹; îla) În ~uci Ondulat. 5 (Îlav) De-a ~ul De-a rostogolul. 6 (Îal) Foarte repede și cu mișcări dezordonate. 7 Ghemotoc (1). 8 Cocoloș (1). 9 (D. ființe; îe) A se face ~ A se ghemui (1). 10 (Spc; mpl) Material de construcție, în formă de sul, făcut din lut amestecat cu paie sau rogoz, folosit pentru a îmbrăca îngrăditura de pari sau împletitura de nuiele care formează scheletul unei construcții Si: (reg) văltuceală Vz vălătuceală (2), văluș² (9). 11 (Îvr; îe) Lucru cu ~uci Lucru prost făcut. 12 (Pes; reg) Val¹ (43). 13 (Înv) Bară de lemn de formă cilindrică folosită la ridicarea și la deplasarea unor obiecte foarte grele. 14 (Reg; la joagăr) Fiecare dintre cele două bare de lemn, dispuse paralel, pe care se deplasează carul. 15-16 (Agr; reg) Tăvălug (1-2). 17 (Bot; Mun; Dob) Săricică (Salsola kali). 18 (Bot; reg) Ciurlan-alb (Rapistrum perenne). 19 (Bot; Dob) Voronic (Marrubium vulgare).

lipit², -ă adj. 1 (despre obiecte, hârtie, piese de lemn etc.) încleiat. Scaunul are picioarele lipite. 2 (despre materiale, lucruri etc.) aderent. Folia lipită se desprinde greu de pe sticlă. 3 (biol., lingv., tehn.; despre hematii, bacterii, elemente ale vorbirii, particule ale unor materiale etc.) aderent, adnat, aglutinat, alipit, reunit, sudat², unit. Hematii lipite. Afixe posesive lipite. 4 (constr.; despre pereții unei case țărănești) muruit, <înv. și reg.> spoit². Înainte de a vărui, a lăsat să se usuce bine pereții lipiți.

șlefuĭésc v. tr. (rus. šlifovátĭ, a șlefui, d. germ. schleifen, geschliffen, a ascuți, a șlefui). Netezesc cu pila saŭ cu alt lucru aspru (cum e spuma de mare): a șlefui sticla, lemnu. Geamurĭ șlefuite, geamurĭ mate (cețate).

MAHON s. m. Arbore din regiunea tropicală a Americii de Sud (Swietenia mahagoni); acaju. ♦ Lemnul acestui arbore, foarte rezistent, de culoare gălbuie-roșiatică, întrebuințat mai ales la confecționarea mobilelor de preț. Bătaia metalică a pendulei mari de mahon umplea tăcerea. DUMITRIU, B. F. 48. Domnu Pandele trecu îndată la biroul său de mahon, și-l inaugură. BASSARABESCU, S. N. 183. Toată piatra, cîtă am văzut-o în lucrare, avea fața mahonului, adică puțintel mai închisă decît fața lemnului tisa. GOLESCU, Î. 39.

LEMNĂRIE, (rar 1) lemnării, s. f. 1. Cantitate, grămadă mare de lemne. V. cherestea. Se furișă printre lemnăriile îngrămădite și ieși înaintea feciorului. DUNĂREANU, CH. 213. Coborîrea lemnăriei... din gura Oltului pînă la Zimnicea. D. ZAMFIRESCU, R. 189. 2. Materialul de lemn care intră într-o construcție. Acel chioșc de lemnărie lucrat numai în cafasuri și-n săpături de chiparos. ODOBESCU, S. A. 40. 3. Meseria lemnarului. Se ocupă cu lemnăria. ♦ Atelierul lemnarului. 4. (Transilv.) Magazie de lemne.

PARTE, părți, s. f. I. (Cu sens cantitativ) 1. Porțiune, fracțiune, fragment dintr-un întreg; bucată. Tata... aducea în traistă o pîine mare albă, o jimblă. Mama o frîngea cu mîinile ei tremurătoare în nouă părți. SAHIA, N. 32. Și eu sînt mică parte din trista omenire. ALEXANDRESCU, P. 77. Nimic nu-i făr’ de-atîrnare, ci părțile lumii toate Se împărtășesc din totul, cu totul fiind legate. CONACHI, P. 290. ◊ (În corelație cu sine însuși) a) (Despre persoane) Unii... alții. Vreo zece sau cincisprezece bărbați, parte în picioare, parte așezați pe mese ori pe scaune, fumau, vorbeau, se certau, glumeau. GALAN, B. I 24. b) (Despre lucruri) Atît... cît și... Averea, moș Ilie a cîștigat-o parte prin negoț, parte prin contrabanda ce-o face și acuma. GHEREA, ST. CR. I 178. ◊ Loc. adv. În parte = a) în oarecare măsură, parțial. Eu nu spun că n-ai dreptate, dar numai în parte. DEMETRIUS, C. 23. Nici bun, nici rău este omul, decît purure în parte. CONACHI, P. 285; b) (întărit prin «fiecare», «oricare», «oricine») în mod individual, separat, unul cîte unul. Să privim în parte fiecare din aceste categorii. CARAGIALE, O. III 219. Va fi greu a socoti folosul ce va avea fiecare în parte. ODOBESCU, S. II 110. Oricare din aceste frumuseți în parte ar fi fost de ajuns ca să deștepte un simțimînt de mirare. NEGRUZZI, S. I 44; c) (învechit, în opoziție cu în general) în special, în mod deosebit. Numit pentru a treia oară vistier și apoi la 1780 spătar, el se ocupă, în parte, a regula seama acestor dregătorii și, în general, a da puternicul său ajutor domnitorului. ODOBESCU, S. I 271. Eu nu îți cer în parte nimica pentru mine; Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, P. 78. În bună parte v. bun⁴. O bună parte din (sau dintre) v. bun⁴. În cea mai mare parte = în majoritate. Cea mai mare parte = majoritatea. Cea mai mare parte dintre invitați plecaseră. CAMIL PETRESCU, U. N. 118. A treia (a patra etc.) parte = o treime (o pătrime etc.). Pentru sprîncene-mbinate, Umblu țara jumătate Și Moldova-a treia parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. 2. Element constitutiv, bine delimitat, din structura unui organism, a unui mecanism; element indisolubil legat de componența sau de esența unui lucru. Corpul omenesc se compune din trei părți: capul, trunchiul și membrele. ◊ Parte sedentară v. sedentar. ◊ Expr. A face parte din... = a fi unul dintre elementele componente ale unui tot, ale unui complex. Ești amic sau tu faci parte din cumpliții ani de rele. ALECSANDRI, P. A. 87. A lua parte la... = a participa; a contribui la... Boierii stau și se uită; și... nu iau parte la năcazul obștei. SADOVEANU, E. 89. Prin lumea rumenă de apunerea frumoasă trece călugărul nostru, neluînd parte la fermecata stare a firii. EMINESCU, N. 50. Numai tu să nu iei parte la obșteasca înfrățire, La obșteasca fericire, La obștescul viitor? ALECSANDRI, P. A. 82. ♦ Diviziune a unei opere literare, muzicale etc. «Dumbrava minunată» are mai multe părți, mai multe «momente». IBRĂILEANU, S. 3. ◊ Parte de vorbire sau (în vechea terminologie gramaticală a limbii romîne) de cuvînt = categorie de cuvinte grupate după sensul lor lexical fundamental și după caracterul modificărilor morfologice. În limba romînă, cuvintele se împart în zece categorii numite părți de vorbire. GRAM. ROM. I 107. Parte de propoziție = element component al propoziției, exprimînd o noțiune și avînd o anumită funcțiune sintactică în cadrul propoziției. Părțile propoziției sînt: subiectul, predicatul, atributul și complementul. GRAM. ROM. II 61. 3. Ceea ce revine cuiva printr-o împărțire, printr-o învoială, dintr-o moștenire etc. Totuși, n-am putut să-mi iau întreaga parte de moștenire cuvenită. CAMIL PETRESCU, U. N. 33. Vrem să cumpărăm noi moșia... ca s-o muncim fiecare cît ne-o veni partea. REBREANU, R. I 142. Din partea mea cea din casă Fă, maică, masă frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 198. Ai carte, ai parte v. carte. Cine-mparte parte-și face, se zice despre cel care, făcînd o împărțeală, își oprește partea cea mai bună. ◊ Expr. (Livresc) Partea leului = partea cea mai mare din ceva, folosul sau cîștigul cel mai de seamă pe care cel mai puternic și-l ia la împărțeală prin abuz. Văd că... partea leului e pusă la o parte, mormăi cu ironie. VORNIC, P. 167. (Familiar) A face (cuiva) parte de ceva = a-i face (cuiva) rost de ceva. De bună slujbă ei să vă facă parte. BOLINTINEANU, O. 165. A fi la parte (cu cineva) = a beneficia împreună cu altul de pe urma unei afaceri sau a unui cîștig. [Avocatul] se bucura cînd putea să-i înfunde, ca și cum ar fi fost la parte cu stăpînul. PAS, Z. I 151. ♦ (La origine avînd un caracter mistic) Ceea ce e hărăzit sau sortit (în bine sau în rău) cuiva; soartă, destin. De ce boala și moartea să fie partea voastră? EMINESCU, O. I 59. ◊ Expr. A avea parte de ceva = a-i fi hărăzit cuiva ceva, a-i fi dat de soartă, de împrejurări. Ea a avut parte de altă soartă. SADOVEANU, E. 102. După trei ani era licențiat în drept, dar bieții părinți n-au avut parte să se bucure de succesele lui universitare. VLAHUȚĂ, O. A. 258. Nici în anu acesta n-o să aibă parte de merele lui cele aurite. ISPIRESCU, L. 83. Tot de stăpîni calici mi-am avut parte. CREANGĂ, P. 200. (Mai ales în construcții negative) A avea parte de cineva = a se bucura de prezența cuiva, a avea în viață pe cineva drag. Vai de ea, sărmana-i mamă, Milă mi-e de ea acu, – Căci așa de scurtă vreme Parte de copil avu! COȘBUC, P. II 272. [Copilul] o să fie Făt-Frumos și drăgăstos și parte n-o să aveți de el. ISPIRESCU, L. 2. Trandafir de pe cetate, Spune mîndrii sănătate, Că de mine n-are parte, Că-mpăratul ne desparte! HODOȘ, P. P. 80. (Familiar, ca formulă de jurămînt) Știi d-ta... – Să n-am parte de Joițica, dacă știu. CARAGIALE, O. I 124. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a avea») Noroc, șansă. Ea vede bine că ei are să-i iasă nume rău și că n-are să mai aibă nici o parte. MIRONESCU, S. A. 93. Și-a cumpărat și el bilet și am intrat cu toții... Om fără parte! Domnișoara Henriette nu juca. CARAGIALE, N. S. 126. Măi soață și măi fîrtate! Se vede că n-avem parte; Partea și cu binele Ni l-au luat. ȘEZ. V 47. ♦ (Concretizat) Persoană în legătură cu care se face un proiect de căsătorie. Cînd aș da peste o parte bună, aș face poate și eu pasul acesta. CREANGĂ, P. 161. Te-am îndrăgit de pe mers, Că ți-i mersul leganat, La inimă mi-ai picat, – Cum dragă nu ți-oi pica Dacă tu ești partea mea. SEVASTOS, C. 48. Unele nu se mărită; pentru că, după cum crede poporul, le-a murit ursitul sau nu le-a sosit încă partea. MARIAN, NU. 15. ♦ (Popular) Zestre. Ia, tu june, fata mea, Că parte cu ea ț-oi da. HODOȘ, P. P. 148. 4. (Mai ales în construcție cu verbele «a avea», «a intra», «a fi») Contribuție în bani sau în muncă la o întreprindere, dînd drept la o cotă corespunzătoare din beneficiu; cota respectivă care îi revine fiecărui participant. Ai merge la aceste terenuri parte dreaptă cu societatea noastră. C. PETRESCU, R. DR. 187. [Spiridon] intră și el cu parte în prăvălie, se însoară și se face «negustor». GHEREA, ST. CR. I 336. Onorabil băiat! îl fac tovarăș la parte. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Fig. Faceți ca-n astă lume să aibă parte dreaptă, Egală fiecare și să trăim ca frați. EMINESCU, O. I 60. ◊ Expr. Parte și parte = în părți egale. La cîștig mergeau parte și parte. CAMIL PETRESCU, O. I 224. A da sau a munci (un pămînt) în parte = a da sau a munci (un pămînt) în dijmă. Dă la oameni să-i muncească în parte, iar el doarme. DUMITRIU, N. 167. Greutățile vieții l-au silit într-un timp să-și părăsească starea de om liber și să se ducă la muncă «în parte». SADOVEANU, E. 92. Dau în parte [pămîntul], să-l muncească. STĂNOIU, C. I. 65. II. (Cu sens spațial) 1. Regiune, ținut, loc. De prin părțile noastre la răscoală mulți s-au dus. STANCU, D. 8. A văzut umblînd pe acolo oameni îmbrăcați ca și prin părțile ei. SADOVEANU, B. 76. Noi sîntem de prin partea muntelui. BART, S. M. 35. În orice parte-a lumii străin eu mă găsesc. ALECSANDRI, O. 78. ◊ (Determinat prin «loc») Ia spune-mi, flăcăule, din ce parte de loc ești? ISPIRESCU, L. 298. La alegerea comitetului în anul 1850 vor lua parte toți aderenții șezători în orice parte de loc. GHICA, A. 798. Cele patru părți ale lumii = cele patru puncte cardinale. Căci din patru părți a lumii împărați și-mpărătese Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese. EMINESCU, O. I 85. Din tus-patru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri... nouri negri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Loc. adv. În ce parte? = unde? În ce parte De tine să fug departe? ALECSANDRI, P. II 102. În toate părțile = peste tot, pretutindeni. Bătrîna aruncă priviri speriate în toate părțile. STANCU, D. 158. L-au căutat în toate părțile. VLAHUȚĂ, O. A. 216. Purcelul zburda și se tologea numai pe covoare, în toate părțile. CREANGĂ, O. A. 169. În altă parte = în alt loc. M-a zărit și el, dar s-a făcut că se uită într-altă parte. VORNIC, P. 20. În nici o parte = nicăieri. Tu te duci, bade, departe, Să n-ai bine-n nici o parte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 264. În (sau prin) partea locului = în (sau prin) regiunea despre care se vorbește. Sînt niște rămășițe de fundamente despre care se zice, în partea locului, că ar fi fost o întăritură. ODOBESCU, S. II 213. ◊ Loc. adj. și adv. Din (sau de prin) partea locului = din regiunea despre care se vorbește. Cu ceea ce am auzit de la bătrînii din partea locului m-am putut întoarce în anii duși. SADOVEANU, O. VII 271. Fiind din partea locului, putea să fie de mare folos. CAMIL PETRESCU, O. II 12. De prin partea locului viu. DELAVRANCEA, O. II 19. 2. Margine, latură (indicînd, de obicei, un raport de opoziție între lucruri sau între părțile unui lucru). Arde-te-ar focul, cetate! Pe trei părți cu lemne verzi... Pe de-o parte cu uscate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 313. ◊ (Urmat de determinări) În parte de denainte mă vor apăra copacii, iar cătră cea dinapoi, muntele. DRĂGHICI, R. 49. ♦ Fiecare dintre cele două laturi (dreapta și stîngă) ale corpului unei ființe sau (prin analogie) ale unui obiect. Întoarce-te pe partea cealaltă. SADOVEANU, B. 56. «Mircea» deodată se culcă într-o parte, așa că apa năvălește înăuntru pe punte. BART, S. M. 19. Vindea cîte-o iapă chiar în mijlocul drumului și atunci rămînea oiștea goală pe de o parte. CREANGĂ, O. A. 113. ◊ Loc. adv. (Pe) departe... (pe) de altă parte... (sau (pe) de alta...) = a) într-un loc... într-alt loc, dincoace și dincolo de ceva. De o parte și de alta a munților atît portul cît și datinile și limba sînt impresionant de asemănătoare. SADOVEANU, E. 92. Dete de o cîmpie frumoasă, pe de o parte cu iarbă înflorită, iar pe de altă parte pîrlită. ISPIRESCU, L. 5. Într-un buc au și ales năsipul de o parte și macul de altă parte. CREANGĂ, O. A. 258; b) într-o privință... în altă privință; dintr-un punct de vedere... din alt punct de vedere... Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. CREANGĂ, P. 243. Pe de o parte l-a cuprins spaima, iară pe de alta s-a îndrăcit de ciudă. id. ib. 256. Dacă pe de o parte răul a ne trage se silește, Pe de alta iarăși mintea la bine ne hotărăște. CONACHI, P. 295. Într-o parte = într-o latură. Căci perdelele-ntr-o parte cînd le dai, și în odaie Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie... EMINESCU, O. 130. La o parte = a) (de obicei în construcție cu verbul «a da») într-o latură, mai departe, mai la margine. Fata voi să-i ajute; ea o dădu la o parte cu cotul. SADOVEANU, B. 62. Se grăbiră să dea ajutor primarului strigînd: La o parte! REBREANU, I. 23. Încet perdeaua de arbori se trage la o parte, deschizînd ochilor una din cele mai încîntătoare priveliști. VLAHUȚĂ, R. P. 31; b) (de obicei în construcție cu verbul «a sta») departe, izolat. Să-nlemnim stînd la o parte, nemișcați ca un buștean. HASDEU, R. V. 125. ◊ Expr. A fi de partea cuiva = a) (despre unele abstracte) a reveni cuiva de drept, a aparține cuiva. Mi-au spus că dreptatea e de partea mea. CAMIL PETRESCU, U. N. 38; b) (despre persoane) a ține cu cineva, a fi alături de cineva. Tu de partea cui ești? DEMETRIUS, C. 18. Eu, deși nu sînt de partea imitatorilor, îi dau cuvînt. BOLINTINEANU, O. 358. A lua (sau a ține) parte (sau partea) cuiva = a susține pe cineva, a sprijini, a încuraja. Văzînd că flăcăii țin totuși partea lui Ion, se simțea umilit. REBREANU, I. 31. În fața sau în lipsa mea, el totdeauna îmi ținea parte. GANE, N. III 66. Unii-l iau grăbit la vale, Alții-n glumă parte-i țin. COȘBUC, P. I 225. A se da (sau a trece) de partea cuiva = a se alătura la acțiunea cuiva, sprijinind-o. Spre nedumerirea mea îndurerată, mama și surorile mele au trecut de partea lui. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. A semăna (sau a se arunca) în partea cuiva = a semăna cu cineva sau cu cei din familia cuiva. V. arunca. Au început a vorbi ele înde ele, că spînul de feli nu samănă în partea lor. CREANGĂ, P. 210. Din partea mamei (a tatălui etc.) = din familia, neamul, spița mamei (a tatălui etc.). Unchiul din partea mamei. Din (rar despre) partea cuiva (sau a ceva) = a) în ceea ce privește pe cineva sau ceva; de la cineva sau ceva. Despre partea asta n-am nici o grijă, Simioane. VORNIC, P. 173. Fiți pe pace din partea mea. ISPIRESCU, L. 334. Are voie din partea mea să se ducă. CREANGĂ, P. 184. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți. EMINESCU, O. I 146; b) în numele cuiva sau a ceva; trimis de cineva. Vin din partea Ministerului Industriei. DEMETRIUS, C. 26. Spînul se înfățișează înaintea împăratului cu cartea din partea craiului. CREANGĂ, P. 208. A lăsa la o parte = a renunța la..., a ignora, a nu se mai ocupa de... Ia las’ șaga la o parte, măi omule. CREANGĂ, P. 127. (Familiar) A fi (cam) într-o parte = a fi țicnit, smintit, a nu fi în toate mințile. ♦ Înfățișare, aspect, unghi sub care pot fi privite problemele, faptele, fenomenele. Partea comică a unei întîmplări. 3. Direcție, sens (indicînd orientarea în spațiu). Îi auzea glasul din partea bucătăriei. BASSARABESCU, V. 20. ◊ Loc. adv. Dintr-o parte = dintr-o latură. Mi-a aruncat o privire dintr-o parte. SADOVEANU, N. P. 62. Bate vîntul dintr-o parte, Iarna-i ici, vara-i departe. EMINESCU, O. I 214. Într-o parte = pieziș, oblic. Șlicul de samur, pus cam într-o parte, era împodobit cu un surguci alb. NEGRUZZI, S. I 145. Într-o parte... într-alta (sau într-o parte și într-alta) = în direcții diferite. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Au plecat... unii-ntr-o parte, alții-ntr-alta. CARAGIALE, O. III 41. III. (Urmat de determinări arătînd felul, componența) 1. Categorie socială sau profesională. V. tagmă. S-a hotărît ca de-acum înainte să aibă a face mai mult cu parte negustorească. CREANGĂ, O. A. 116. Cică... s-ar fi jurat cu jurămînt ca să nu mai aibă a face cu parte duhovnicească. id. ib. 115. ◊ Parte bărbătească = individ de sex masculin; bărbat; bărbătuș; mascul. Din cele trei împărătese ce mi-au slujit de soții, n-am avut parte de parte bărbătească. DELAVRANCEA, S. 86. Parte femeiască = femeie; femelă. Așa sîntem noi, partea femeiască. ALECSANDRI, T. I 341. Această lamă, fiind parte femeiască și întîmplîndu-se a ave doi miei, îi urma maicei lor. DRĂGHICI, R. 99. ◊ Loc. adj. De parte(a) bărbătească = de sex masculin. N-avea copii de partea bărbătească. SBIERA, P. 73. De parte(a) femeiască = de sex feminin. 2. Fiecare dintre persoanele sau grupurile de persoane interesate într-o afacere sau într-un proces. Parte adversă. ◊ Parte civilă v. civil.

ȚAPINĂ, țapine, s. f. Unealtă formată dintr-o cange de oțel fixată într-o coadă de lemn și întrebuințată la urnirea și manevrarea buștenilor. Cei care lucrau cu securile le-au lăsat încet lîngă picior; cei care lucrau cu țapinele s-au răzimat în ele și au urmat a privi cu mirare grupul. VORNIC, P. 51. – Variante: sapină s. f., sapin, țapin s. n.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).