MEREUȚ adv. Diminutiv al lui m e r e u. 1. (Prin Ban.) în e x p r.) A ploua (sau a cerne etc.) mereuț = a ploua (sau a bura etc.) mărunt, domol, ca prin sită. Ploaie mereuț ca pin sită. ALR I 1 978/1. Serne, mizgură mereul. ib. 1 978/28. 2. (Transilv., Ban.) Cf. m e r e u (II 2). Cf. KLEIN, D. 81. [Măgarul] cum au văzut o dată pre stăpínul său adormit. . . s-au vírît mereuț și punîndu-și capul pre umere lîngă ureachea stăpînului său au început cît au putut: hia, hia. ȚICHINDEAL, F. 104/17, cf. LB. A îmbla ori lucra. . . mereuț. H XVIIIi 175. Să sui Tîndală în lemn, mereuț-mereuț, și băga mîna pe su pasăre să-i fure un ou. ALEXICI, L. P. 241, cf. ALRM I/I h 141, ALR I 1 501/49, A III 13. ♦ (Pe lîngă verbe de declarație) Cu voce scăzută, pe șoptite, încet. Atunci baba le spusă mereuț să n-audă copiii. CĂTANĂ, P. B. II, 129. Vorbește mereuț. ALR II/I MN10, 6875/47. – Și: mereóț (CONV. LIT. XLVI, 105), merúț (ib.) adv. – Mereu + suf. -uț.