TROIȚĂ, troițe, s. f. 1. Cruce mare de lemn sau de piatră, de obicei cu un mic acoperiș, uneori împodobită cu picturi și cu inscripții, așezată la răspîntii sau pe lîngă fîntîni. La o răspîntie era o troiță, sub o pălărie de șindrilă veche. GALACTION, O. I 60. Cum trecură podul de lemn, Stoica oprește la fîntîna cu șipot, acoperită de o troiță de stejar. CAMIL PETRESCU, O. I 324. ♦ Icoană formată din trei părți, dintre care două sînt prinse cu balamale, de cea din mijloc ca niște obloane. V. triptic. În părete o mică candelă lumina o vechie troiță de lemn. ODOBESCU, S. I 66. 2. Grup de trei oameni sau de trei lucruri; treime. Nu trece tocmai mult și vine vremea de însurat și feciorului celui mic. Baba însă voia cu orice chip să aibă o troiță nedespărțită de nurori... de aceea și chitise una de mai înainte. CREANGĂ, P. 8. – Accentuat și: troiță.