CAPRIMULG s. m. Nume dat speciilor (c. 100) ordinului caprimulgiforme, cosmopolite, cu ochi adaptați la vederea în întuneric, cioc cu deschidere foarte mare, corp turtit, penaj cafeniu, moale (zboară fără zgomot), care imită perfect, ca desen, scoarța arborilor (homocromie tipică din lumea păsărilor); în cadrul lor există singura specie de păsări care hibernează, c. de Colorado; în România vine, ca oaspete de vară, c. european.

LÉBĂDĂ (< sl.) s. f. Pasăre acvatică din genul Cygnus, ordinul anseriformelor, mai mare decât gâsca, cu gâtul lung, arcuit și cu penajul alb sau negru. ◊ L. de vară = pasăre albă, cu ciocul portocaliu-roșcat, cu o umflătură cornoasă la bază și gâtul în formă de S (Cygnus olor); cucovă. În România vine în sezonul cald și cuibărește mai ales în Delta Dunării. ◊ L. de iarnă = pasăre albă cu ciocul galben (vârful negru) și gâtul drept (Cygnus cygnus). Cuibărește în N Europei și Siberia; iernează mai ales în Delta Dunării și în zona complexului Razim, iar primăvara se întoarce spre locurile nordice de cuibărit. ◊ L. neagră = pasăre care trăiește în Australia, având penajul negru, ochii de un roșu aprins, ciocul roșu (alb la vârf) și remigele primare albe (Cygnus atratus). Frecventă în grădinile zoologice ca pasăre decorativă. În grădina zoologică din București s-a reprodus și iarna, clocind la temperaturi foarte joase (-22° C). ◊ Expr. Cântecul lebedei = ultima operă sau manifestare publică a unui artist, muzician, scriitor ș.a. (aluzie la credința anticilor că lebăda ar cânta frumos înainte să moară).

COHORTĂ, cohorte, s. f. 1. (La romani) Unitate de infanterie corespunzînd cu a zecea parte dintr-o legiune; (rar, în timpurile mai noi) trupă. Stindardele, deasupra cohortelor, mișcate De vîntul dimineții, vibrau amestecate. MACEDONSKI, O. II 229. [Vin] romanii în cohorte urmăriți de cavalerii Ce se-mpart în zece turme, purtînd coiful de oțel. ALECSANDRI, P. III 93. Săcuii se formară... în cohorte. BĂLCESCU, O. II 115. 2. Fig. Mulțime, ceată. Marea luptă a muncii împotriva capitalului... a cerut muncitorilor din lumea întreagă jertfe nenumărate, valuri de sînge, cohorte de eroi. CONTEMPORANUL, S. II, 1950, nr. 186, 1/1. ◊ (Glumeț) [Liliecii] trec în negre și neliniștite cohorte pe deasupra apelor. BOGZA, C. O. 173.

MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.

CEAUȘESCU, Nicolae (1918-1989, n. Scornicești), om politic comunist român. Membru al P.C.R. (din 1933). Arestat și condamnat pentru agitație comunistă în repetate rânduri, C. a contribuit la instaurarea regimului comunist în România, în urma ocupării țării de trupele sovietice. A aparținut grupului de comuniști „dinlăuntru” opus grupului de la Moscova venit în România după august 1944. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej a fost ales prim-secretar al C.C. al P.C.R. (1965), secretar general al C.C. al P.C.R. (1965-1969), apoi secretar general al P.C.R. (1969-1989). A îndeplinit și funcția de președinte al Consiliului de Stat (1967-1974), președinte al R.S.R. (1974-1989). În primii ani după instalarea la conducerea P.C.R. a continuat și dezvoltat politica precedesorului său de deschidere în politica internă și internațională. Protestul său public împotriva invadării Cehoslovaciei de trupele Tratatului de la Varșovia în 1968 i-a atras puternice simpatii în țară și în opinia publică din Occident. Din 1971 a evoluat tot mai mult spre o formulă de guvernare de tip stalinist bazată pe un cult al personalității, fără precedent în istoria României. După 1980, situația României, deteriorată continuu pe toate planurile, a determinat o mare nemulțumire populară, care a izbucnit în decembrie 1989, când C. a fost înlăturat de la putere, judecat, condamnat la moarte și executat (25 dec.). Soția sa Elena a avut o influență politică nefastă în conducerea țării. A fost judecată, condamnată la moarte și executată împreună cu el.

ECU s. m. Numele monedei convenționale europene ◊ „190 milioane ECU vin în România la sfârșitul lunii.” Cotid. 4 XII 91 p. 3. ◊ „Căci, după ajutorul de urgență, în valoare de 11,5 milioane ECU pentru înfruntarea dificultăților imediate din domeniul sanitar și alimentar [...] a urmat mineriada din 1315 iunie 1990 care a făcut ca Parlamentul European să ceară să «nu se continue ajutorul tehnic României, cu excepția ajutorului umanitar».” R.l. 1819 VII 92 p. 12. ◊ „Un supermagazin în care plătești cu ECU” ◊ Rev. 22 37/93 p. 13 (din sigla engl. E[uropean] C[urrency] U[nit]; cf. fr. écu; DHLF 1978, DPN 1983; FS 310)

DAC, -Ă (< lat. Dacus; gr. Dakos) s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La m. pl.) Denumire dată în izvoarele antice populației autohtone tracice din spațiul carpato-danubian, cu care romanii au venit în contact în sec. 2 î. Hr.-3 d. Hr. Centrul puterii lor a fost în Transilvania. Începând din sec. 1 î. Hr. numele de d. apare alternativ cu acela de geți. Romanizați, d. sunt elementul etnic principal al etnogenezei românilor, popor de limbă romanică. V. Dacia, geto-daci, geți. ◊ Dacii liberi = denumire dată de istoriografia românească modernă și contemporană triburilor geto-dace care nu au fost înglobate în prov. Moesia și Dacia și care au continuat să locuiască în terit. lor (sec. 2-3 d. Hr.), situate la V, E, NE sau S de respectivele prov. romane. Numeroși împărați romani au adoptat, după luptele purtate împotriva lor, titlurile triumfale de Dacicus Maximus și Carpicus Maximus. Deși sunt caracterizați printr-o civilizație materială și spirituală asemănătoare cu aceea a geto-dacilor cuprinși între granițele romane, particularități specifice îi definesc arheologic pe carpi (așezați între Munții Carpați și Prut), pe d.l. din Muntenia, creatori ai culturii de tip Militari-Chilia, pe costobocii de pe cursul mijlociu și superior al Nistrului, creatori ai culturii Lipița, și pe d.l. din Banat, Crișana și Maramureș, creatori ai culturii Sântana-Arad. 2. Adj. Care se referă la daci (1). ◊ Limba d. = limbă indo-europeană dispărută vorbită de daci.

*harpíst, -ă s. (d. harpă; fr. harpiste). Cîntăreț din harpă. – Și arfonist (pol. harfenist, d. germ. harfenist). Pînă pe la 1890 obișnuĭaŭ să vie în România veche niște arfoniste Cehoslovace care cîntaŭ pin curțĭ. V. cinghiĭasă.

GÚLAG (< rus. Glavnoe Upravlenie Lagherei „Direcția Generală a Lagărelor”) subst. 1. Organism sovietic însărcinat cu administrarea lagărelor de reeducare prin muncă, înființate în 1919 și destinate adversarilor politici din toate categoriile sociale și naționale. În epoca stalinistă, mai ales după anii ’30, milioane de persoane au fost deportate și, în mare parte, exterminate. După moartea lui Stalin (1953), efectivele lagărelor s-au diminuat considerabil, g. dizolvându-se în 1956. 2. S. n. Sistem concentraționar sau represiv în U.R.S.S. și în țări cu un regim totalitar. Termenul a căpătat notorietate universală datorită cărții lui Aleksandr Soljenițîn, „Arhipelagul Gulag”. În România, comuniștii, veniți la putere în 1945, au organizat (după 1948), împotriva unor largi categorii sociale, un regim de teroare în închisori și lagăre de muncă forțată (Aiud, Gherla, Pitești, Sighet, Canalul Dunăre-Marea Neagră ș.a.), soldat cu sute de mii de morți.

Baraș (Iuliu) m. distins medic și naturalist, născut în Galiția la 1813, veni în România la 1849, unde profesa științele naturale și muri la București în 1863; a scris: Minunile Naturei.

AMFORĂ, amfore, s. f. Vas (de obicei de pămînt ars) de formă ovoidală, subțiat la bază, cu două torți, în care grecii și romanii păstrau vin, untdelemn sau grîne. Cum coboară mii de forțe! Cum se urcă! Cum revin! Cum din amfore de aur vars-al vieții dulce vin! MACEDONSKI, O. I 274. O lebădă frumoasă plutind, albind la soare... Părea chiar o amforă scăpată-n apa vie De Hebe, care varsă în ceruri ambrozie. ALECSANDRI, P. III 526.

ATRAGE, atrag, vb. III. Tranz. 1. A trage spre sine, a aduce la sine. Magnetul atrage fierul. ▭ Prezența lui în fața magazinului a atras mulți clienți. SAHIA, N. 109. ◊ Refl. reciproc. Electricitățile de semn contrar se atrag. ♦ A determina (pe cineva) să vină sau să se ducă undeva. L-a atras într-o cursă. ▭ Colonii de lumi pierdute... Sînt atrase în viață de un dor nemărginit. EMINESCU, O. I 132. [Arcașii] la fugă se gătesc, Cercînd s-atragă leșii din tabără afară. ALECSANDRI, P. III 221. ◊ Expr. A atrage atenția (sau luarea-aminte) a cuiva = a face ca atenția cuiva să se îndrepte într-o anumită direcție, a face pe cineva atent. Numai după ce n-a mai rămas nimic pe fundul de lemn... lelea Ileana a crezut venit momentul să atragă luarea-aminte a lui Moș Vasile. SADOVEANU, N. F. 126. Tu îmi vei răspunde că e bine... Să-mi atrag luare-aminte a bărbaților din țară. EMINESCU, O. I 137. ♦ Fig. A ademeni, a ispiti. Romanii au venit în Dacia atrași de faima acestor mine. BOGZA, Ț. 61. Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I. 136. 2. A aduce după sine, a avea drept consecință. Condamnarea penală atrage după sine destituirea din funcție. ◊ Fig. Mi-am atras neplăceri. 3. A exercita o atracție asupra cuiva. Istoria mă atrage. – Formă gramaticală: part. atras.

ajutor s. n. Donație în haine, alimente, medicamente venită din străinătate, în special după Revoluția din decembrie ’89 ◊ „O româncă stabilită în Germania mi-a povestit prin câte a trecut ca să poată aduce un camion cu ajutoare în România.” Zig Zag 39 VII 91 p. 6. ◊ „Dl. I.A. a trimis anul acesta [...] trei transporturi cu ajutoare, ultimul dintre ele conținând alimente, medicamente, inventar moale, materiale sanitare, mobilier de spital și aparatură medicală.” R.l. 26 XII 91 p. 2. ◊ „[Copilul avea] un fular destrămat căpătat de la ajutoare.” R.l. 3 XI 93 p. 1

copiator s. n. Aparat modern de copiat, xerox ◊ „[...] cele mai noi modele de: copiatoare de birou, telefaxuri, mașini de scris, procesoare de text, imprimante rapide [...]” R.l. 3031 V 92 p. 8. ◊ „Copiatoare și faxuri prin Minolta România.” R.l. 23 VII 93 p. 7; v. și fax, xerox (din copia + -tor; cf. fr. copieuse)

abundà v. a prisosi: România abundă în vii.

ADJECTIV Clasă de cuvinte constituind, în limbile cu flexiune, o parte* de vorbire flexibilă* a cărei caracteristică semantică este raportarea la substantiv, fie exprimând calități și relații ale substantivului (adjectiv calificativ și adjectiv relațional), fie asigurând actualizarea* acestuia în vorbire (adjectiv determinativ), și a cărei caracteristică gramaticală este subordonarea față de substantiv, manifestată prin acord*. • Morfologic, adjectivul se caracterizează, în limbile cu flexiune, prin categoriile de gen, de număr și de caz, impuse prin acordul cu substantivul și manifestate adesea solidar (vezi AMALGAMARE_I; de ex., rom. unei stele luminoase, unde o singură desinență [-e] marchează cele trei categorii), și prin categoria specifică a comparației*, care exprimă gradarea calității, fie în mod absolut, fie prin comparație. Marcarea gradării este diferită de la un grup de limbi la altul, realizându-se sintetic (sau afixal), în cazul latinei sau al germanei (în lat., de ex., adjectivul primește la comparativ* afixele: -ior, pentru mase. și fem., și -ius, pentru neutru; clarior, clarius „mai strălucitor”), sau analitic, cu ajutorul morfemelor mobile* de proveniență adverbială, în cazul limbilor romanice (rom. mai frumos; fr. plus beau; it. più bello). • Sintactic, adjectivul se caracterizează prin acordul cu numele (substantiv și unele pronume) și prin așezarea într-un G(rup) N(ominal), în poziția de atribut* adjectival (o casă frumoasă și nouă), într-un G(rup) V(erbal), în vecinătatea unui verb copulativ, în poziția de nume predicativ*, iar, în structuri derivate*, în poziția de element predicativ suplimentar* (ea este sinceră; o consider sinceră). În gramatica franceză, poziția de atribut este denumită, pentru adjectivele calificative, epitet* (vezi fr. une belle maison), iar pozițiile nume predicativ și element predicativ suplimentar sunt desemnate terminologic prin atribut (vezi fr. elle est sincère; je la considere comme sincère). Semantic, se disting trei clase de adjective, clasificare susținută și de particularități morfosintactice: a) adjective calificative, care exprimă însușiri ale obiectelor, iar, morfosintactic, sunt singurele care permit gradarea și singurele care satisfac atât poziția de atribut, cât și pe cea de nume predicativ (ea este (o studentă) frumoasă și inteligentă / este mai frumoasă și mai inteligentă decât sora ei); b) adjective relaționale, care exprimă o relație între două substantive, iar, morfosintactic, nu cunosc categoria comparației și, în mod normal, nu apar în poziția de nume predicativ (ex. uniformă școlară „de școlar”, magazin sătesc „de la sat”, urs polar „de la pol”, vin românesc „din România”, comportare psihică „privind psihicul” etc.); c) adjective determinative, a căror funcție este fie de actualizare a unui substantiv, apropiindu-se de rolul articolului* (se comportă astfel adjectivele demonstrative*, posesive* și unele nedefinite*), fie de cuantificare, deci de specificare cantitativă a extensiunii* predicatului (unele adjective nedefinite și negative) și care, morfosintactic, se caracterizează prin restricții de topică, până la situații de topică fixă* în raport cu capul* de grup, precum și prin absența categoriei comparației și prin imposibilitatea apariției lor ca nume predicative (vezi acest elev, elevul acesta, unii elevi, fiecare elev, oricare elev, nici un elev, toți elevii). Dată fiind deosebirea semantică, susținută și morfosintactic, unele gramatici propun distingerea terminologică între determinative și adjective sau chiar între determinative, adjective și pseudo-adjective, păstrând termenul adjectiv numai pentru „calificative”, eventual, pentru „calificative” și „relaționale”. În gramatica românească, toate cele trei clase sunt desemnate terminologic prin adjectiv, pe baza trăsăturii sintactice comune a acordului cu substantivul; termenii calificativ / relațional / determinativ se păstrează pentru subspecii semantice de adjectiv. • Ca proveniență, se disting, cu unele diferențe de la o limbă la alta, clase cum sunt: a) adjective propriu-zise, clasă deschisă, care grupează adjective moștenite și împrumutate, precum și adjective create pe teren românesc prin derivare cu sufixe adjectivale (ex. alb, negru; kaki, sincer; auriu, încântător); b) adjective pronominale, clasă închisă de adjective, fiecare având un corespondent pronominal, identic ca formă sau aproape identic. în funcție de corespondența cu un anume tip de pronume, adjectivele pronominale sunt: DEMONSTRATIVE, POSESIVE, NEHOTĂRÂTE, NEGATIVE, RELATIVE, INTEROGATIVE (ex.: acest elev, elevul meu, oricare elev, fiecare elev, nici un elev, care elev); c) adjective participiale, cuprinzând clasa participiilor acordate (în română, participiile se comportă adjectival, cu excepția celor din structura formelor verbale compuse*; ex.: om învățat, pământ moștenit); d) adjective gerunziale, cuprinzând clasa, puțin numeroasă în româna actuală, a gerunziilor acordate (ex.: femeie suferindă); e) adjective provenind din numerale acordate (ex.: puteri înzecite). Adjectivele gerunziale și participiale se comportă ca orice adjectiv calificativ, acceptând combinarea cu morfemele comparației; adjectivele pronominale și cele provenind din numerale nu acceptă gradarea și comparația, includerea lor în clasa adjectivelor realizându-se pe baza acordului cu substantivul. Raportând clasificarea semantică la cea după proveniență, se constată corespondența adjectivelor determinative și a celor pronominale. • Ca parametru tipologic, este relevantă poziția adjectivului calificativ în GN în raport cu capul* (centrul) grupului, în funcție de care se disting: limbi „head first” (cu capul, pe prima poziție și cu adjectivul postpus) și cele „head last” (cu capul, pe ultima poziție, iar adjectivul antepus). Româna aparține limbilor de tip „head first”, caracterizându-se printr-o topică sintactică normală cu adjectivul calificativ postpus (un oraș frumos, o fată inteligentă, o carte nouă). Antepunerea* (vezi INVERSIUNE) reflectă o așezare a componentelor cu rol stilistic, dobândind valoare emfatică sau afectivă (frumosul oraș, iubita mea mamă). G.P.D.

CĂNĂRUȘ (< canar) s. m. Pasăre cîntătoare, migratoare, din familia fringilidelor, de c. 12 cm, care cuibărește frecvent în lungul văilor rîurilor carpatine și în M-ții Măcin, cu penaj gălbui, aripile și coada maronii-gălbui, capul verde-gălbui (Serinus serinus). Considerat ruda cea mai apropiată a strămoșului canarului de colivie, a pătruns în România acum un secol, venind din regiunile sudice ale Europei.

glugă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem, 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi 1964: 565). – Cf. bg. gugla (DEX); Bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban cf. DER).

crater n. 1. vas mare, cu două toarte, în care Romanii amestecau apă cu vin; 2. deschizătură prin care un vulcan varsă lavă, fum, etc.

Răsboiul mondial (1914-1918) se deschise printr’un ultimatum adresat de Austro-Ungaria Serbiei (28 Iulie 1914). Cu toate că Serbia acceptă condițiile-i umilitoare, totuși Germania, aliata Austriei, declară răsboiu Rusiei (1 Aug. 1914) și Franței (3 Aug.). Armatele germane invadară apoi Belgia, pustiind țara și incendiând orașele (Louvain). Anglia mai întâi, apoi Italia și România, la urmă America veniră în ajutorul Franței. După numeroase lupte de aproape 3 ani (în tranșeele din Nordul Franței), Germanii, amenințați de înfrângere și de invaziune, acceptară (18 Nov. 1918) condițiile Aliaților, și anume: retrocedarea Alzaciei-Lorene, dezarmarea, pierderea coloniilor, plata unei indemnizări, repararea departamentelor devastate și ocuparea de Francezi (în timp de 15 ani) a malului stâng al Rinului. Răsboiul mondial a fost unul din cele mai sângeroase. El a cauzat moartea sau mutilarea a 14 milioane de soldați și a reclamat cheltuieli extraordinare (peste 1500 de miliarde), având drept urmare, după armistițiu, o criză economică nemaipomenită. În cursul acestui răsboiu, Nemții au reîmprospătat procederile din timpurile cele mai barbare: târîrea locuitorilor civili în captivitate, călcarea continuă a dreptului ginților prin atacuri aeriene și submarine, prin incendiarea și devastarea totală a departamentelor prospere din Nordul Franței.

glugă, glugi, s.f. – O fâșie din țesătură din lână, dreptunghiulară, îndoită pe lungime, cusută la una din laturile înguste, formând astfel un capișon, care acoperă capul și, în parte, umerii și spatele. Prinsă cu un șnur de umăr, mai servește pe vreme bună și ca traistă. Iar noaptea este uneori folosită și drept un fel de sac de dormit (v. Bănățeanu, 1965). „Este incontestabilă reprezentarea glugilor din grupul de daci veniți să trateze cu romanii, așa cum apar pe Coloana lui Traian de la Roma” (idem: 31). „Pe mine pământ nu puneți, / Numai dalbă gluga mea” (Fochi, 1964: 565). – Din bg. glugla (Tiktin, DA, Scriban, cf. DER; DEX, MDA); sau magh. gluga < germ. Gugele (DER). Cuv. rom. > ucr. huhla sau gugla (Miklosich, Candrea, cf. DER).

MIED s. n. 1. (Popular) Băutură alcoolică preparată din miere și apă; hidromel, (regional) mursă. Alexandru Vodă. . . pentru satul Dragoslavele, scutindu-l. . . și de mied și de ceară și de boi (a. 1 625). IORGA, S. D. VII, 23. Vin pretutinderea nimărui nu lipsește, miere multă și bună, de care fac mied așa de bun, cît se potrivește marmaziului. SIMION DASC. LET. I A, 38/37. S-au dat adălmaș zeci vedr[i] med (a. 1684). ȘTEFANELLi, D. C. 9, cf. ANON. CAR. Cei mai mulți meșteșuguiesc băutura, mîngîindu-și pohta lor, unii cu bragă, alții cu bere. . . alții cu mied. ANTiM, P. 145. M-am prins. . . să nu beau vin, nici rachiu, nici mied (a. 1 730). IORGA, B. R. 330. Cîte 2 bani de vadra de vin și de mied (a. 1741). id. S. D. VI, 219. 15 lei au luat de pe un polobocel cu med (a. 1742). BUL. COM. IST. I, 258. Oțăt de med (a. 1792). URICARIUL, IV, 131. Băutura. . . meadului, a berei numai de a dumisale să se vîndă (a. 1795). ib. I, 145. Tirah. . . aflând mult med în Bulgaria, a căruia dulceață și putere încă nu o știa, s-au îmbătat. ȘINCAI, HR. I, 202/14, Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., TOMICI, C. A. 165/14, LB. Să nu beai vin, nici mied. ALEXANDRIA, 7/19, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. Un bătrîn ce sta-ntr-un colț de masă Ridică cupa lui cu mied. EMINESCU, O. IV, 105. Miedul curge mai vesel și mai plin în cupele făcute din coarne-ncăpătoare De bou. COȘBUC, B. 171, cf. id. P. I, 161. Șipușor de vin sau mied. MARIAN, S. R. II, 75, cf. id. INS. 147. Să sapi o groapă ca de-un cot în cruce Și morților sâ-nchini într-însa . . . Întîi să fie mied, apoi vin dulce. MURNU, O. 176. Românii din Bucovina trimit . . . pe la vecini. . . cofițe. . . pe cari le umple cu apă proaspătă, mied, lapte dulce. PAMFILE, S. V. 9. Miedul (medul), midul. . . este o băutură căpătată din spălarea fagurilor, după ce li s-a stors mierea, în apă. id. I. C. 96, cf. id. S. T. 50. Numai cei bogați beau vin. . . săracii vor fi băut sau bere tracică. . . de care vor fi știut să facă și ei, sau mied, întrucît aveau miere din belșug. PÂRVAN, G. 138. Timofte prisăcarul mi-a dat să cinstesc mied vechi de patru ani. SADOVEANU, Z. C. 39. Mă încumet a închina această cupă de vin acruț amestecat, cu mied. C. PETRESCU, R. DR. 19, cf. H IX 62, X 355, ȘEZ. V, 106. Am băut la moșu niște mńed, de ne-am îmbătat cu toții. BOCEANU, GL. Pare-mi, mîndră, că te văd Prin pădure, prin făget, Aducînd borcut și mied. BUD, P. P. 34. Fete văd, feciori nu văd, Că s-o dus a bea la mied. . . Miedu-o fost pipărat Ș-o băut și s-o-mbătat. BÎRLEA, C. P. 225, cf. TODORAN, GL., CHEST. VI 162/22, ALR I 1690, 1718, A V 15, 22. ♦ (La pl.) Soiuri, feluri de mied (1). Duca Vodă . . . cumpăra miere . . . și ducea la Ucraina de făcea mieduri de vindea. N. COSTIN, LET. II, 24/35. Vărsa medurile și vinurile de prin poloboace. NECULCE, L. 244. 2. (Regional) Must (ALR I 1718/227, 345) de struguri (REV. CRIT. IV, 338). 4446 - Pl.: (1) mieduri. – Și: (regional) mid, (învechit și regional) med, (învechit) mead s. n. – Din v. sl. мегъ „miere”.Cf. ucr. мед.

Mateevici, Alexe (Alexandru) (1888-1917), preot și poet român basarabean, n. la Căinari, jud. Tighina, dintr-o familie de preoți și cărturari. Din 1902 urmează seminarul de la Chișinău, condus de Gavriil Bănulescu, Academia teologică din Kiev (1910-1914), iar din 1915 este preot militar, mai întâi în Galiția, apoi în România la cererea sa, unde vine în contact cu mișcarea culturală din țară și participă la luptele de la Mărășești. Îmbolnăvindu-se pe front de tifos, moare la Chișinău la 13 aug. 1917. Paralel cu activitatea sa misionară, se consacră de timpuriu literaturii, colaborând la ziarul „Basarabia” cu traduceri, prelucrări originale și poezii. Cea mai cunoscută poezie a sa este Limba noastră, apărută în „Neamul românesc” al lui N. Iorga, care surprinde prin simplitatea și frumusețea expresiei, dând o nouă definiție a limbii noastre. La 20 iunie 1992 a fost ridicat în cinstea sa un monument în curtea casei meloriale din orășelul Căinari. Op. pr.: Poezii (1936, ed. 2).

MARCĂ² s. f. I. 1. (Învechit) Stemă. Soarele și luna ce în marcă sînt arătate Bine ne vesteaște de a măriii sale vrednicie și dreptate (a. 1786). BV II, 311. Mi-au dat răspuns că. . . ar fi fost marcă austriecească într-un brad și locuitorii Moldovei ar fi scos-o (a. 1804). URICARIUL, IV, 91/16, cf. VII, 83. Pe bourul. . . și noi românii Moldovei în marca țărei noastre de la strămoși îl clironomirăm. AR (1829), 200²/9, cf. GENILIE, G. 141/5. În carul de transport al lui Bem. . . s-au aflat și un sigiliu, în care se vedeau săpate alăturea marcele (armele, insigna) Ungariei și ale Poloniei. BARIȚIU, P. A. II, 431. Pe acoperământul de stofă. . . se vede cusută pajura cu două capete, marca imperiului bizantin. XENOPOL, I. R. IV, 114. Ospățul avea loc în odaia spătăriei. Era o sală împodobită. . . cu mărcile ținuturilor Moldovei zugrăvite de jur-împrejur pe păreții albi. SADOVEANU, O. X, 143, cf. IX, 250. ♦ Blazon, emblemă. Două paveze, din care pe una era marca generalului feldmareșal. CR (1830), 301²/16. Fiindcă băietul este curățăl, o să-l îmbrace. . . c-un frac nu știu mai cum, pe bumbii căruia să fie marca stăpînului. NEGRUZZI, S. I, 298. Marca de familie a Băsărăbeștilor era trei capete de arab. XENOPOL, I. R. III, 118. ♦ (Rar) Insignă. Cf. POLIZU. Epoleturile, palașca și marca de la chiveră vei putea să mi le trimeți pe Dunărea la Viena. KOGĂLNICEANU, s. 111. 2. Semn (NEGULICI, STAMATI, D., LM, DDRF), în special semn făcut pe un obiect sau pe un animal, pentru a-l recunoaște sau a-1 deosebi de altele asemănătoare (POLIZU, COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U.). ♦ S p e c. (De obicei în sintagma marca fabricii sau marcă de fabrică) Inscripție, cifră, desen aplicat pe un produs industrial pentru a-l deosebi de alte produse (prin indicarea felului, locului de fabricație etc.). Camera insistă ca enunțarea și înregistrarea mărcilor de fabrică să rămînă și pe viitor în atribuțiunea Camerelor. GOLOGAN, C. R. 119. Ne strîngeam roată în jurul lui Buium, privind cu ochii lacomi la bogățiile nepomenite ce le scotea. . . sticle verzi, mirositoare, pînzeturi cu mărci aurite. BRĂESCU, A. 26. Baloturile. . . poartă pe dînsele mărci, contra-mărci și semne care arată locul de origine, societatea exploatatoare. SADOVEANU, O. IX, 320, cf. 297. Colectivul uzinei. . . trebuie să ridice mereu prestigiul mărcii fabricii. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2397. Marca fabricii constituie garanția. . . pentru calitatea bună a produselor. ib. 1960, nr. 4830. ◊ L o c. adj. De marcă = a) (despre produse) de bună calitate. Vin de marcă; b) f i g. (despre oameni) de seamă, marcant. Cetățenii de marcă încep să facă prinsori. CARAGIALE, ap. CADE. Un orator de mare marcă. . . numea odată orașul Ploiești, Atena. id. O. V, 225. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de” și indicînd produsul în discuție) Tip, model de fabricație. Nellu. . . închipuia capitala ca un fabulos garaj de unde nu lipsește nici o marcă de automobil. C. PETRESCU, C. V. 13. O nouă marcă de coniac. CONTEMP. 1950, nr. 224, 2/6. ◊ (Eliptic) Automobilul viră. . . făcînd front cu alte mașini așezate pe două rînduri, toate lucioase și noi, toate uriașe și scumpe, ca o expoziție de mărci. C. PETRESCU, C. V. 78. ♦ Marcă de încărcare = însemnare făcută pe flancul unei nave pentru a indica potențialul ei maxim de încărcare. 3. F i g. Semn distinctiv, trăsătură specifică; pecete. Cuvintele sînt țărușile, idiotismul este marca, iar stilul este naționalitatea unei limbi. RUSSO, S. 93. Brezeanu este. . . unul dintre rarele fenomene cari pune adine marca lor pe o întreagă epocă artistică. CARAGIALE, O. III, 186, cf. ODOBESCU, S. I, 218. Opera poetică a lui Mihail Eminescu a îmbogățit patrimoniul limbii naționale cu expresii, cuvinte, construcții care poartă marca geniului său. ROSETTI, S. L. 58. Acolo unde există caracteristici gramaticale, desigur nu se poate spune că topica e singura marcă. SCL 1957, 443, cf. 1956, 195. II. 1. Fisă de metal, de os, de sidef etc., care, in baza unei convenții, poate înlocui banii. V. j e t o n. Cf. PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Păscarii. . . cereau bani și nu mai vroiau să ieie mărci, cum era pînă acum. CONTEMPORANUL, VI_1; 117, cf. ȘĂINEANU, D. U. ♦ Fisă de metal cu număr de ordine, cu care muncitorii pontează prezenta la lucru. Cf. V. ROM. decembrie 1953, 169. 2. (Adesea determinat prin „de siguranță”) Bucată de șină vopsită în alb, așezată transversal între două linii de cale ferată care se întretaie, pentru a indica vehiculelor pînă unde pot înainta fără pericol de ciocnire cu vehiculele care circulă pe cealaltă linie. DICȚ. ◊ E x p r. A face (sau a avea) marcă bună = (despre trenuri) a fi bine garat. CV 1950, nr. 5, 30. – Pl. : mărci și (învechit) marce. – Din ngr. μάρκα, fr. marque. – Cf. germ. M a r k e.

laudă s.f. I 1 apologie, cinste, cinstire, elogiu, glorie, mărire, omagiu, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire, <rar> apologetism, <înv.> lăudare, mărie¹, pohfală, pohvalenie, supuneri (v. supunere), <fig.> dafini (v. dafin), lauri (v. laur), <fig.; înv.> lucire, ofrandă, umbrire. Prezentarea care i s-a făcut a însemnat o laudă meritată. 2 binecuvântare, glorificare, mărire, preamărire, preaslăvire, proslăvire, slavă, slăvire, <înv.> lăudare. Lauda zilei în care s-a format România Mare trebuie să rămână vie în inima fiecărui român. 3 (înv.) v. Admirație. Apreciere. Atenție. Cinste. Cinstire. Condescendență. Considerare. Considerație. Deferență. Onoare. Prețuire. Recunoaștere. Respect. Reverență. Stimă. Trecere. Vază¹. 4 (înv.) v. Amor-propriu. Aroganță. Deșertăciune. Fală. Fudulie. Infatuare. Înfumurare. Îngâmfare. Mândrie. Orgoliu. Prezumție. Prezumțiozitate. Semeție. Suficiență. Trufie. Vanitate. II (concr.) amabilități (v. amabilitate), compliment, flatare, galanterii (v. galanterie), măgulire, <înv.> parigorie. Femeile sunt sensibile la laude.

FRĂTUȚ sm. Băn. Nume dat Bănățenilor de baștină de către Românii (porecliți Bufani sau Țăreni) veniți din alte părți și stabiliți printre aceștia [frate].

incantație, practică de cânt sau recitare proprie folclorului* ancestral care constă în folosirea unor cuvinte sau formule magice (cântate, rostite ori cântat-rostite) de către inițiații ce săvârșesc un anume ritual (mitic). Atestate la popoarele primitive, i. este o formă de invocare a spiritelor magice. În viziunea acestor popoare, i. ținând de ritualurile cu specific magic, are o putere de expresie deosebită, fapt ce a dus la perpetuarea ei până în zilele noastre în diferite ținuturi unde folc. încă mai păstrează asemenea practici. Dat fiind puterea expresiei, i. a fost preluată și de arta cultă, rămânând unul din mijloacele de exprimare a unor stări transcendentale sau de pură atmosferă. O găsim la grecii antici, drept o practică de invocare, fiind proprie sincretismului* prin îmbinarea formulei cântate cu cea recitată. Romanii îi arată de asemenea un viu interes mai ales în sfera literară. I. este apoi oarecum părăsită în arta europ., revenind abia în sec. 20 la unii reprezentanți ai orientării folcloriste, primind pe lângă forma proprie vocală, în muzică, și o formă instr. (de pildă la I. Stravinski în Sacre du printemps). Muzical, i. se caracterizează printr-o execuție, de obicei monodică*, cu formule (I; IV) repetitive, bazată pe un număr redus de sunete, dar cu o putere expresivă deosebită (chiar obsesivă), vecină cu transa sonoră. În folc., aparține în general sistemului (II, 6) ritmic, parlando-rubato. Deși conține formule care revin câteodată în mod obsesiv, i. nu este un procedeu propriu muzicilor repetitive deoarece se compune dintr-o monodie „continuă” în care sunt inserate diferite repetări (interioare) de fragmente (formule) ce îi atribuie discontinuitate. În muzica românească i. a fost folosită de L. Glodeanu, D. Popovici ș.a.

TOAST (< engl toast, scurt discurs; bucata de pîine prăjită ce se punea în cana cu bere, la ospăț) Scurt discurs rostit de cele mai multe ori la masă, în cinstea cuiva. Ex. Toastul președintelui Nicolae Ceaușescu, cu prilejul vizitei sale în Statele Unite ale Americii: Domnule președinte, Doamnă Carter, Doamnelor și domnilor, Este pentru mine și soția mea, pentru colaboratorii care mă însoțesc, o deosebită plăcere sa fim oaspeții dumneavoastră în această seară, să vizităm din nou Statele Unite ale Americii, să ne întîlnim cu mulți cetățeni ai patriei dumneavoastră. Am avut astăzi primele discuții asupra unui cerc larg de probleme. Am ajuns la o serie de concluzii comune, în primul rînd în legătură cu necesitatea unei colaborări mai largi între țările noastre, cît și la acțiuni mai susținute în direcția păcii, a democratizării relațiilor internaționale, a asigurării dreptului fiecărui popor de a trăi liber, de a se dezvolta corespunzător năzuințelor sale. Ați vorbit, domnule președinte, de faptul că mulți cetățeni din Statele Unite sînt veniți din Europa sau din alte state ale lumii. Eu nu mă pot lăuda că în România sînt mulți cetățeni care au venit din alte părți, pentru că aproape de 2 050 de ani – ținînd seama că în 1980 vom sărbători 2 050 de ani de la constituirea primului stat dac – românii au stat și vor sta pe acele meleaguri, au luptat pentru a fi liberi, și vor fi întotdeauna liberi! Desigur, istoria țărilor noastre este diferită și din alte puncte de vedere. Statele Unite sînt o țară dezvoltată, o țară mare! România este o țară mai mică, încă în curs de dezvoltare, dar animată de dorința de a face totul, bazîndu-se pe munca poporului său, pentru a-și asigura o dezvoltare cît mai largă, accesul la cuceririle științei și civilizației, pentru a asigura oamenilor o viață demnă, liberă și independentă. Cred că, în ciuda acestor deosebiri istorice, îndeosebi cele de orînduire socială, sînt multe lucruri care pot fi comune celor două țări și popoare – dorința de progres, dorința ca toate cuceririle geniului uman să fie puse în slujba fericirii popoarelor, și, fără nici o îndoială, dorința de a face totul ca minunatele cuceriri ale științei și tehnicii să nu servească distrugerii și războiului, ci să slujească progresului, bunăstării fiecărui popor, a tuturor popoarelor. Cred că aceasta constituie rațiunea supremă a omului însuși. Aceasta constituie problema fundamentală a drepturilor omului – de a ști să fie liber și să respecte libertatea altuia, de a ști să facă totul ca atît el, cît și semenii săi să se bucure de tot ceea ce creează mai bun civilizația. (Vii aplauze) Desigur, asupra unor probleme putem, pe drept cuvînt, să avem principii filozofice diferite. Și nu este nimic rău în aceasta. Dar noi, în România, pornim de la faptul că tot ceea ce realizăm trebuie să servească bunăstării poporului, să ajute omului să-și făurească o viață mai demnă, mai echitabilă, împărțind – cum spune românul – puținul care îl avem în așa fel încît fiecare să se poată bucura de ceea ce s-a creat în țară. Ați vorbit în seara aceasta de campania dumneavoastră electorală, de felul cum ați fost ales președinte al Statelor Unite. Desigur, este un lucru minunat că ați putut învinge obstacolele – și, astfel, în fruntea Statelor Unite să fie un fermier. Eu sînt tot fiu de țăran: am muncit și la cimp și în fabrici. Deci și în România, în fruntea statului este un fiu de țăran și muncitor – și poate tocmai de aceea poporul român înțelege bine că ceea ce realizăm este pentru el însuși, fiind hotărît să facă totul pentru a-și asigura o viață tot mai demnă. (Aplauze puternice) Dealtfel, dacă țin bine minte, unul din primii președinți ai Statelor Unite, Abraham Lincoln, a fost muncitor, iar întemeietorul socialismului științific, Marx, a vorbit despre „acest fiu cinstit al clasei muncitoare” – cum îl numea el – considerîndul un exemplu de felul cum oamenii muncii se pot ridica la cele mai înalte răspunderi în conducerea statului. Desigur, cînd vorbim de drepturile omului este bine să reamintim de toate acestea pentru că drepturile omului încep prin dreptul la muncă, dreptul la învățătură, la cultură, dreptul la o viață liberă, dreptul de a lua parte la conducerea statului, fără nici un fel de discriminare, și inclusiv dreptul de a avea orice credință religioasă sau convingere filozofică. Noi respectăm pe deplin și considerăm că aceste drepturi sînt sfinte – ca să spun așa – că trebuie făcut totul pentru ca ele să se afirme în toate statele lumii și să constituie baza unei colaborări egale între toate națiunile. Iată de ce ne pronunțăm împotriva războiului, pentru dezarmare și, în primul rînd, pentru dezarmarea nucleară. Iată de ce considerăm că trebuie să facem totul pentru ca lumea sa nu mai fie împărțită în blocuri militare opuse, ci să se realizeze relații noi, de egalitate, fără blocuri militare. Iată de ce ne pronunțăm pentru o soluție politică în Orientul Mijlociu. Am salutat inițiativa președintelui Sadat – și sperăm că Israelul va răspunde în mod corespunzător acestei inițiative, că toate statele din această zonă vor acționa pentru a se ajunge la o pace trainică și justă. Din aceleași motive, dorim ca în Europa să se realizeze relații noi, să înfăptuim prevederile documentelor de la Helsinki. Dar, fiind multe „coșuri”, dorim să li se acorde atenție tuturor, și mai cu seamă problemelor de ordin militar, pentru că pe continentul european, de unde au venit și mulți cetățeni americani, sînt concentrate cele mai multe armate și cel mai modern armament. Și dumneavoastră știți că Europa este prea mică pentru ca să mai fie loc și pentru armate și armamente – care ar trebui înlăturate. De aceea, acordînd atenție tuturor „coșurilor”, dăm cea mai mare importanță dezangajării militare și dezarmării. Din aceleași motive, sprijinim mișcările de eliberare din Rhodesia și Namibia, lupta majorității din Africa de Sud, a acestor popoare care au dreptul de a fi libere, de a-și hotărî soarta și de a participa la conducerea proprie. În fine, n-aș putea să nu vorbesc de faptul ca două treimi din omenire este săracă, în timp ce o treime este relativ bogată, pentru că și din aceștia nu toți sînt bogați. Aceasta ne impune nouă să facem totul, să fim alături de cei săraci, de țările în curs de dezvoltare, ajutîndu-le să obțină progrese economico-sociale mai rapide, pentru că numai astfel se poate asigura ca toate națiunile să se bucure de cuceririle civilizației. Am saluta cu multă satisfacție dacă Statele Unite ar sprijini activ soluționarea, într-o formă nouă, a acestor probleme, dacă, într-adevăr, ar face mai mult pentru aceste două treimi din omenire care trăiesc în sărăcie. Desigur, am în vedere nu numai Statele Unite, ci toate țările dezvoltate, pe toți aceia care pot și trebuie să acționeze pentru soluționarea într-o formă nouă a acestor probleme vitale pentru viitorul omenirii. Știm bine că aceste probleme nu se pot soluționa doar de cîteva țări, fie ele chiar mari, ca Statele Unite. Este necesar ca toate popoarele să-și unească eforturile pentru a se ajunge la soluții care să corespundă năzuințelor fiecărei națiuni. Avem convingerea că, în ciuda greutăților existente, popoarele vor reuși să soluționeze probleme într-o formă nouă, să realizeze o lume mai dreaptă și mai bună. Dorim ca vizita și convorbirile noastre să identifice noi domenii de colaborare între România și Statele Unite, precum și noi posibilități de a contribui la soluționarea problemelor complexe care preocupă întreaga omenire. În încheiere, doresc să vă mulțumesc, încă o dată, pentru ospitalitatea de care ne bucurăm pe pămîntul țării dumneavoastră. Doresc să toastez pentru o bună colaborare între România și Statele Unite! Pentru o politică internațională democratică! Să urez poporului american prosperitate și pace! În sănătatea dumneavoastră, domnule președinte, și a doamnei Carter! Și vă aștept cu multă bucurie în România! În sănătatea dumneavoastră, a tuturor. (Aplauze).

băbesc, -eáscă adj., s.f. 1 adj. (adesea iron. sau peior.) După felul, obiceiul și portul babelor. Cochetărie băbească. ◇ Vorbe (sau fleacuri) băbești = vorbe cărora nu trebuie să li se dea importanță. Leacuri băbești = mijloace empirice cu care se încearcă vindecarea unor boli. Socoteală băbească = calcul făcut în mod simplist, empiric; fig. judecată greșită, îngustă. 2 s.f. (și băbească neagră) Soi românesc de viță-de-vie, cu strugurii rămuroși, cu boabele rotunde, de culoare neagră-albăstrie, din care se produc vinuri roșii. ◆ Vin obținut din acest soi de viță-de-vie. • pl. -ești. /babă + -esc; cf. nm. pr. Babele, sat lîngă Odobești, România, cunoscut pentru cultura viței-de-vie.

MATEMATICÉȘTE adv. (Astăzi rar) Conform cu procedeele întrebuințate în matematică. Gheografie. . . care poate să se facă istoricește, filosofește și mathimaticește. AMFILOHIE, G. [prefață] 5/16, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. După acest metod. . . rezultatul trebuie să fie, matematicește luat, tot acela. D. ASACHI, T. 6/7, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D. 4. ♦ Precis, exact, matematic. Este matematicește evidinte, că acea Arábie din care după Cintul Nibelungilor venea aurul. . . nu putea fi decît România. HASDEU, I. C. I, 102, cf. COSTINESCU, DDRF. Eram în stare să dovedesc lucrul matematicește. HOGAȘ, H. 74. - Și: (învechit) matimaticéște (scris și mathimaticește) adv. – De la matematicesc.

NĂVĂLI vb. IV. 1. Intranz. A se repezi la cineva, asupra cuiva sau undeva cu intenții agresive, criminale etc.; (învechit și popular) a năbuși (1). v. tăbărî. Ca niște lei sălbatici au năvălit asupră-i și, multe rane făcîndu-i, l-au omorîtu. ureche, l. 149. O vipere ieșind den căldură năvăli spre mîna lui. n. test. (1648), 172^r/12. Năvălind ca niște fe[a]ră În cuțite îl luară (a. 1777). gcr ii, 116/33. Un pește mare năvăli să-l mînînce (a. 1784). id. ib. 134/14. Ieșind un lup turbat și năvălind asupra unui cioban anume Filip, l-au mușcat. cr (1836), 56¹/47. De-i vedea și-i vedea că s-a trezit și năvălește la tine, ...fugi încoace spre mine. creangă, p. 215. Și nici o fiară n-a năvălit asupra lui. delavrancea, o. ii, 129. Fasciștii germani năvăliseră peste casa lui Ceaikovski de la Klin și, la plecare, o lăsaseră pradă focului. stancu, u.r.s.s. 90. Se sculase și năvălea spre el cu pumnii ridicați. preda, Î. 66. Din fundul grădinii lui Trafulică năvăliră încă trei inși cu măciuci. id. d. 212. La perdea-n miezul nopții Nemerit-au haiducei, Nemerit-au, năvălit-au, Paloșele zinghenit-au. alecsandri, p. p. 58. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Pădzeaște-te că fiiu-tău Leont te dibuiaște să te piardză ca să-ți ia împărățiia, și te va năvăli acmu la vînat. moxa, 390/22. Biata lui nevastă pe loc o sfecli, Gîndind că cu pumnii o va năvăli. pann, p. v. ii, 150/30. Nu știu, maică, ciobanii Rătăcit-au cîrlanii, Ori drumul au rătăcit, Ori haiduci i-au năvălit? alecsandri, p. p. 59. ♦ (Mil.) A se repezi asupra dușmanului, asupra unui loc deținut de acesta etc. (într-o luptă, într-un război). v. ataca, asalta. De va năvăli întăi călărimea la voi, trebui... să vă agiutăm vouă. herodot (1645), 489/12. Și s-au bătut mainte de apusul soarelui pănă ce au înnoptat, perindu de îmbe părțile, pănă au năvălit și gloatile de pedestri. ureche, l. 80. Velicico năvălea în război sîngur cu sulița a mînă. neculce, l. 94. Boiarii și căpitanii, pre capete, năvăliră asupra turcilor, de-i tăia. anon. cantac., cm i, 125. Siliți fiind de împăratul că-i va omorî de nu-i va sparge pre nemți, poruncindu-le a să bate și a năvăli pînă la moarte. r. greceanu, cm ii, 77. Au năvălit asupra Siinii, nădejduind cum că... va răpi deodată cetate cu însuș zidurile (a. 1773). gcr ii, 92/7. Turcii... năvăliră și intrară în cetate. văcărescul, ist. 258. Să trezește Din grea spaimă și sulița-ș rădică, Și năvale pe vrăjmaș voinicește. budai-deleanu, t. v. 129. Năvălesc după ei turcii cu iuțeală. beldiman, e. 52/11. Viteazul... năvăli asupra ordiei... cu românașii săi. ispirescu, m. v. 15, cf. 51. Ștefane! viteazul meu!... De giur-împregiurul tău Năvălesc dușmani mereu! alecsandri, p. p. 172. Paloșu-n mînă luau Și-n tătari ei năvăleau. pop., ap. gcr ii, 301, cf. cătană, p. b. i, 60. ◊ Tranz. (Învechit și popular) Priam... a văzut prăbușirea cetății și porțile casei Rupte, și-adînc în palat prin odăi năvălindu-l dușmanii. coșbuc, ae. 41. Magdul că se încrunta, Voinicește se lupta, Iar dușmanii-l năvălea Și de moarte mi-l rănea. alecsandri, p. p. 377. ♦ (Mil.) A pătrunde (pe neașteptate) pe un teritoriu străin, cu scopul de a-l cotropi; a invada, a cotropi. Socotia cum de tot au nebunit, cu atîta puține vasă, și năvălesc! herodot (1645), 431. Turcii... năvălesc în Europa și amenință a o cuceri. bălcescu, m. v. 8. Cu ce vifor de urgie Năvăliră-n Românie! alecsandri, p. ii, 18. I-a venit răspuns Că dușmanii țării, Cît nisipul mării, Năvălesc grămadă, Pustiesc și pradă. iosif, v. 122. ◊ Expr. (Ce,) au năvălit turcii? v. turc. ◊ refl. (Învechit, rar) Împărăția turcească asupra noastră se năvălește (cca 1770). arhiva r. i, 47/22. ◊ Tranz. (Rar) Noi, în tinerețele noastre, dam război dușmanului, cînd ne năvălea glia. camilar, n. i, 104. 2. Intranz. (Despre ființe) A se repezi, a se năpusti (2) undeva, spre ceva, a fugi în grabă la cineva, a da buzna, (regional) a nooti; a tăbărî. Iosif năvăli pre fața tătîni-său plîngînd și sărutînd pre el. palia (1582), ap. gcr i, 37/8. Saraciul, sluga lui Dumitrașco Vodă, au năvălit degrabă la beciul suptu scara despre doamna. neculce, l. 204. Turmele înfricoșate năvălesc de vale. beldiman, n. p. i, 124/2, cf. id. e. 1/22. Palas... năvălind de pe Olimp se duse Și la Itaca se opri-n cetate. murnu, o. 4. Florile din luncă mi s-au plîns c-a năvălit Printre ele, ca furtuna, roibul tău... Ce roib cumplit! eftimiu, î. 103. Iar ca învălmășeala să fie și mai deplină, în cumplita această viermuire a glotimii... mai năvăleau... și telegarii butcilor. c. petrescu, a. r. 9. Din vecini năvăliră cîțiva oameni, băgîndu-se între ei. t. popovici, se. 123. În pimniță cum intra La butie năvălea, Bea Tudor dă să-mbăta. șez. iii, 213. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.) Au năvălit ca un nour luminat de soare o nespusă mulțime de omăt. ar (1839), 47¹/27, cf. 67¹/5. Apa năvălea-n clocot. f (1900), 556. Roate de frunze moarte năvăleau la fereastră. sadoveanu, o. i, 74. Asupra lumii năvăli o ploaie cumplită. id. ib. vi, 338. Miliarde de stropi de apă năvălesc. bogza, c. o. 231. ◊ Fig. Zise, și l-aceste vorbe Năvală nenorocirea. heliade, o. i, 84. Ce valuri înfocate de visuri sfîșîitoare au năvălit asupra simțirilor mele. marcovici, c. 7/8, cf. 20/10. Războiul, foametea, ciuma... năvălesc una după alta... asupra ticăloasei omeniri. id. ib. 21/14, cf. id. d. 9/1, 120/20, 160/19. Vezi paharele cum pline tot la gură năvălesc. beldiceanu, p. 128. Moș Gheorghe nu poate prinde clipa în care năvălește aprinsul luminilor. sp. popescu, m. g. 88. E o lume ce n-ai văzut-o încă: Viața năvălește cu furia dintîi. cerna, p. 61. Peste cîmpie năvăli un văl de aur. gîrleanu, l. 29. ◊ refl. (Într-un descîntec) Ho! vacă roșă... Nu te asupri; Nu te nărăvi, Nu te năvăli, Nu te năpăsti Copiii nu-mi sărăci. marian, na. 46. ◊ Tranz. fig. Este cam indiscret din parte-mi a vă năvăli astfel cu poezii. alecsandri, s. 43. Dacă m-ai năvălit cu întrebările, cînd era să-ți spui? caragiale, o. ii, 246. E cu neputință de explicat și de analizat ce se petrece în capul meu, chinuit de așteptare... năvălit acum deodată de această mireasmă ucigașe. galaction, o. 58. I se umflară nările și o năvăliră aduceri aminte. sadoveanu, o. vii, 331. ♦ (De obicei cu determinări locale care indică un spațiu închis sau considerat ca atare) A intra sau a ieși în grabă (și pe neașteptate, în neorînduială ori în mare cantitate); a da buzna. Desperat, Petrache Mănescu dă brînci ușii și năvălește înăuntru. caragiale, o. iii, 149. Se auzi glasul aspru al gardianului căpităniei și caporalul năvăli grăbit pe ușă. dunăreanu, ch. 94. Se deschide de părete ușa odăii din dreapta prin care năvălește o droaie de copii. brătescu-voinești, î. 18. O ceată de vreo patruzeci de țărani năvăli pe poartă cu mare gălăgie. rebreanu, r. ii, 129. De pretutindeni năvăliră în curte argații... răcnind cu toții: tătarii. galaction, o. 52. Către patru după amiază, năvăli în odaie un gradat. camil petrescu, u. n. 248, cf. 415. „Nu merge așa!” izbucni el disperat, năvălind pe ușă afară. brăescu, m. b. 32. Paznicii de la Murgeni năvăliră în sat călări, alungați parcă de cineva din urmă. sadoveanu, o. v, 696. Năvălim în odaie să-l vedem. stancu, d. 225, cf. id. r. a. iii, 236. Năvăli pe cerdac neguros, de parcă-l aștepta vreo încăierare. galan, b. ii, 162. Stan năvăli în cabină și le spuse pe nerăsuflate că a venit cineva de la raion. preda, d. 53. Turcii-n casă năvălea, Bună dimineața da, Iar popa le mulțumea. Jarnik-Bîrseanu, d. 492. ◊ (Prin lărgirea sensului; despre elemente, fenomene ale naturii etc.; adesea fig. sau în contexte figurate) Undile ce clocotea au început a năvăli în corabie. drăghici, r. 33/13. Cînd deschise fereastra, un zgomot de trăsuri depărtate năvăli în odaie. VLAHUȚĂ, o. a. iii, 72. Popa Tonea a suit scara cerdacului, în care năvăliseră ramurile... unui cais de neam. galaction, o. 188. Noaptea luminoasă Ca o undă de parfum Năvălește-n casă. topîrceanu, p. o. 99. Soarele năvăli pe geam. brăescu, a. 99. Prin fereastra deschisă năvălește aer curat. sahia, n. 26. Era început de primăvară, prin mart, și pe ferestrele deschise năvălea lumină nouă. sadoveanu, e. 110. În compartiment a năvălit o avalanșă de nisip. ralea, s. t. i, 252. Aerul de seară de februarie, tare, năvăli în compartiment. v. rom. aprilie 1955, 110. ◊ Fig. Ceva greu, un dor, o jale, un amar pe care nu-l simțise niciodată îi năvălise în inimă. mironescu, s. a. 44. Acuma, iată, în viața ei închisă, acoperită ca de un nour, năvălise un val de soare. sadoveanu, o. ii, 190. Adevărul năvălea în ciuda tăcerilor în odaia bolnavei. călinescu, s. 692. Vorbele năvăliră aspre, fără voia lui. v. rom. februarie 1955, 178. ♦ (Rar; urmat de un verb la infinitiv care îi întregește sensul) A sta gata să izbucnească (cu putere); a amenința să... Marea din matca sa iase, Preste lumea vinovată năvălind a se lăți. negruzzi, s. ii, 5. Vine dorul, stau nebun, Stau nebun, năvăl a plînge, De dorul care mă prinde. hodoș, c. 74. 3. Intranz. A veni în grabă și în mare număr undeva, la cineva; a se îngrămădi, a se îmbulzi, a se înghesui, (regional) a (se) nălogi. Și așa năvăliia și să îndesa, cît călca pre măriia sa, unii pentru să să vendece de boale, alții pentru să audză învățătura lui. varlaam, c. 258. Văzînd Isus că năvălește mulțimea, certă pe duhul cel necurat. n. test. (1648), 53^r/4. Toți provințialii de ambe sexe năvălesc la dînsul. negruzzi, s. i, 239. Vara năvălesc mulțime de bolnavi la cură. id. ib. 317. Lumea, cîtă fusese și cîtă nu fusese la biserică, năvălise în crîșmă. hogaș, dr. i, 41. Toate surorile și verele mele au năvălit săptămîna asta peste mine de pretutindeni. id. ib. 167. Cînd spectacolul a luat sfîrșit..., publicul a năvălit în față, să fie mai aproape de actori. stancu, u.r.s.s. 75. Satul a năvălit pe malul gîrlei. id. d. 208. Iată mîrzăcițele Și cu tătărițele Că la hanul năvălesc Și cu toate-așa-i grăiesc. alecsandri, p. p. 78. Începu a năvăli norodu de nu mai încăpea pe la ferești și-mprejurul casei privind. șez. i, 207. ♦ (Despre sînge) A se strînge cantitate mare (într-un organ sau într-o parte a corpului). Sîngele îi năvăli în față și inima-i bufnea cu grabă în coșul pieptului. sadoveanu, o. v, 603, cf. vii, 337. În zguduirea sufletească în care vibra, simțea cum îi năvălește sîngele la inimă. bart, e. 22. Sîngele năvăli în obrajii tînărului. Indignarea se amesteca și cu temerea. călinescu, e. o. i, 56. Simți cum sîngele îi năvălește în cap. stancu, r. a. iii, 79. Sîngele îi năvăli în tîmple. v. rom. aprilie 1955, 194. Sîngele-i năvăli în inimă, ameți puțin și se clătină. vornic, p. 54. Se vedea că lui Pascu îi năvălise sîngele în obraji. preda, d. 35. Tot sîngele îi năvăli în cap. t. popovici, se. 56. 4. Intranz. (Învechit; cu determinări introduse prin prep. „la”) A recurge (la cineva) pentru protecție, ajutor etc.; a alerga. Năvăliia la dînsul și la țară și domnii cei streini, să-i ducă la domnie și cu agiutoriul lor era cu nădejde că vor izbîndi. ureche, l. 89. La aceasta au năvălit Paleologul, împăratul grecilor, plîngîndu-se de necinstea și nedreptatea ce i-a făcut Baiazid. văcărescul, ist. 253, cf. 273. La tine noi năvălim, Voind să ne dezrobim. i. văcărescul, p. 70/29. ◊ Fig. Grecii... năvăliră la singură scăparea, carea este supunerea și închinăciunea. văcărescul, ist. 258, cf. 266. 5. Tranz. Fig. (Rar) A năpădi (2), a umple. M-a năvălit barba. camilar, n. ii, 399, cf. 230. – prez. ind.: năvălesc și (regional) năvăl; pers. 3 și: (regional) năvale și năvală, năvăle (com. din limba-alba iulia). – Din slavonul НАВАЛГАТН.

NEAȘTEPTAT, -Ă adj. Negativ al lui așteptat; care nu este așteptat, dorit; p. ext. care vine prin surprindere, la care nu te aștepti, neprevăzut, nebănuit (2), surprinzător; care este deasupra așteptărilor, negîndit (2), nesperat; nenădăjduit (2). Face pace neașteptată cu craiul Sapore. șincai, hr. i, 20/33. Toate era sfărmate și amestecate într-un haos neașteptat. ar (1838), 62²/38. Faime de acestea tendențioase pe noi românii ne dor, însă nu ne vin de loc neașteptate. barițiu, p. a. iii, 112. Mi-ați adus o veste atît de neașteptată, că, zău, nu știu cum să vă mulțumesc! alecsandri, t. i, 300. Stăpînul stărui ca să afle pricina acestei neașteptate hotărîri. odobescu, s. iii, 45. Lăuda pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ispirescu, l. 38. Poate că încă un motiv al neașteptatei măsuri sîngeroase venite de la un om așa de bun era tocmai întoarcerea lui Dimitrie. iorga, l. i, 318. Ceva neașteptat mă pironi pe loc. hogaș, dr. i, 37. Un pact care a doua zi răspundea într-o manevră neașteptată la Cameră. c. petrescu, c. v. 178. În fața acestei descoperiri neașteptate, rămășița de îndîrjire a lui Tudor Șoimaru pieri ca printr-un farmec. sadoveanu, o. v, 595. Intervențiile personale, unele ciudate și neașteptate. oprescu, i. a. iii, 18, cf. 35. Teamă mi-a fost de lacrima ta, fată, Și ea s-a ivit neașteptată. arghezi, vers. 303. Poetul ne surprinde prin adevărul neașteptat al notației sale. vianu, s. 30. Cînd tăcu, îl întrebă neînțelegătoare, cu o îndîrjire feminină neașteptată. camil petrescu, n. 144. Se vedea cît de colo că întîlnirea asta neașteptată nu-l bucura. galan, b. i, 289, cf. ii, 43, 178. Unde-i domnul lacomachi? întrebă vizitatorul neașteptat. tudoran, p. 15. Anghel își plecă fruntea încet, cuprins de o neașteptată oboseală. preda, d. 58. Bătrîna se gîndi cu o mulțumire neașteptată. t. popovici, se. 47, cf. 62. Poate era puțin speriat și cu siguranță mîniat de întîmplarea asta cu totul neașteptată. barbu, ș. n. 126. Prilejuiește astfel celor patru frați... o întîlnire neașteptată. contemp. 1962, nr. 796, 2/7. Sportul, desigur, ar putea oferi tot felul de scene tari, întorsături neașteptate. tribuna, 1962, nr. 267, 2/2. ◊ (Adverbial) Omul dinăuntru ridică neașteptat ochii spre fereastră și cercetă întunericul bănuitor. c. petrescu, s. 34. Sînt nenorociri care pot veni neașteptat, să curme cea mai calmă și durabilă fericire. id. î. ii, 271. (Legat de un adjectiv sau de un adverb prin prep. „de”, exprimă ideea de superlativ absolut) Neașteptat de bine. – pl.: neașteptați, -te. – pref. ne- + așteptat.

Ptaf, zeu principal al egiptenilor, adorat în special la Memfis. Inițial un zeu al pământului, a fost asociat ulterior cu alți zei ai morții, luând forma unui om mumificat. Forma sa vie era reprezentată de vestitul taur Apis. Romanii l-au identificat cu Hefaistos.

concertat, -ă adj. (Plan) organizat și executat la unison ◊ „Vă invit, deci la o meditație concertată asupra României contemporane.”Rev. 22 27/96 p. 15; v. și Luc. 12 VII 80 p. 6; v. și șarpe monetar (1976) (cf. fr. concerté; DMN 1965)

montanologie s. f. Disciplina care se ocupă de studierea zonelor montane ◊ „România conectată la montanologia europeană.” R.l. 18 VII 90 p. 1 //din montan + -logie//

PETRESCU-DÂMBOVIȚA, Mircea (1915-2013, n. Galați), istoric și arheolog român. Acad. (1996), prof. univ. la Iași. Director al Institutului de Istorie și Arheologie „A.D. Xenopol” din Iași (1967-1981) și al Muzeului de Istorie a Moldovei (1654-1967). Contribuții privind neoliticul, epoca metalelor, precum și perioada formării poporului român („Depozitele de bronzuri din România”, „Premisele civilizației geto-dacice”, „Istoria României. De la începuturi până în sec. VIII”, „Cetățuia de la Stoicani”).

școală f. 1. așezământ unde copiii învață a citi, scrie și socoti: fiecare cătun să-și aibe școala sa; 2. școală înaltă unde se învață litere, științe, arte: Școala de finanțe; 3. localul școalei: școala trebue să fie bine aerisită; 4. toți elevii unei școale: școala întreagă îl iubește; 5. complexul sistemei de învățământ al unei țări: școala și biserica; 6. doctrină particulară unui filozof: școala lui Pitagora; 7. clasă de scriitori sau de artiști care lucrează după aceleași principii: școala romantică; 8. fig. ceeace dă experiența: s’a format la școala nenorocirii. [Lat. SCHOLA (influențat de serb. ȘKOLA, ori de ung. ISKOLA): vorbă datorită cărturarilor ardeleni, în Ungaria înființându-se școale românești (sec. XVIII-lea) mai înainte decât în România, unde primii dascăli (ca Gheorghe Lazăr) venise de peste munți]. V. Nume proprii.

Gheorghe
Gheórghe este unul dintre cele mai răspîndite și frecvente prenume masculine, nu numai la români, ci și la celelalte popoare ale continentului. Stabilirea originii și semnificației acestui nume favorit, precizarea direcțiilor, căilor și etapelor istorice de răspîndire la diferite popoare, cunoașterea modificărilor și deci a formelor sub care circulă în diverse limbi, înțelegerea exactă a cauzelor și condițiilor răspîndirii și frecvenței lui Gheorghe îl vor ajuta pe cititor nu numai să-și satisfacă curiozitatea cu privire la numele în discuție ci chiar să-și formeze o imagine de ansamblu asupra onomasticii noastre vechi și moderne (poziția în cadrul contextului mai larg european, capacitatea de preluare și adaptare dar și extraordinara forță de creație a limbii noastre, îmbinarea tradiționalului cu modernul etc.). Ca multe alte prenume folosite astăzi, Gheorghe își are originea în Grecia. Atestat încă la Platon, numele pers. gr. Geórgios [Gheórghios], cu siguranță mult folosit în epoca greco-romană, devine frecvent în perioada bizantină. Semnificația lui era cunoscută de greci întrucît numele personal este strîns legat de gr. georgós „lucrător al pămîntului, agricultor, țăran”. Cuvîntul are la bază o formă neatestată *ga-vorgos, compus din gá (în dialectul atic gé) „pămînt” și (v)érgon „muncă, lucru”. Cele două cuvinte vechi grecești au ecouri și în română: gé- apare într-o lungă serie de compuse, binecunoscute fiind numele unor științe: geometrie, geografie, geologie sau termeni diverși (geofag, geofite, geoid, georamă, georgic „privitor la muncile cîmpului” – de aici numele cunoscutului poem virgilian Georgicele), iar érgon în cîteva neologisme recente (erg „unitate de măsură a lucrului mecanic”, ergometrie, ergometru, ergonomie, „disciplină care studiază condițiile și metodele de muncă” etc.). Georgios, nume personal a cărui apariție se leagă de creșterea rolului agriculturii în economia vechilor greci, este sinonim cu lat. Agricola sau rom. Țăranu (procesul prin care „țăran” devine nume de familie poate ajuta la înțelegerea apariției gr. Georgios) și este înrudit cu un alt nume pers. frecvent → Dumitru. Un alt motiv al răspîndirii gr. Géorgios este legat de apariția noii religii. Dar popularitatea de care s-a bucurat numele de-a lungul timpului nu se poate explica numai prin existența cultului unui martir cu acest nume, ci, mai ales, prin persistența vechilor credințe, obiceiuri, ritualuri, practici din epoca păgînă. Folclorul românesc, foarte bogat, al obiceiurilor și producțiile literare legate de acesta dezvăluie în cultul martirului sărbătorit de biserică doar cîteva elemente creștine, dar un mare număr de vechi rituri păgîne, cu surprinzătoare paralelisme în folclorul multor popoare. Multe dintre aceste elemente își au originea și corespondentul, nu rareori perfect, în vechi obiceiuri ale dacilor și romanilor, probînd și în acest fel continuitatea noastră neîntreruptă pe aceste pămînturi. Sărbătoarea de care se leagă numele Gheorghe este considerată la noi începutul primăverii; reînceperea unui nou ciclu de viață al naturii și al omului a fost întotdeauna, pe toate meleagurile, prilejul unor ceremonii deosebite (nu trebuie uitat că între cele mai vechi divinități se numără zeii care mor și renasc, simboluri clare ale ciclurilor vegetației). Pentru popoarele în a căror economie predomina creșterea animalelor, începutul primăverii coincidea cu un eveniment de maximă importanță în viața colectivității, începutul păstoritului. O deosebită valoare aveau în această zi practicile legate de îndepărtarea strigoaicelor, zgripțuroaicelor, spirite nevăzute care puteau provoca multe rele turmelor; împodobirea casei, a gardului, a porților și chiar a vitelor cu ramuri verzi (după cum mărturisește Ovidiu în Faste, obiceiul era cunoscut și practicat de romani la 21 aprilie, în cadrul sărbătorii Parilia, cînd se comemora și „ziua de naștere a Romei”); primul păscut noaptea se făcea sub pază severă, îndepărtarea spiritelor rele prin producerea unor zgomote puternice, prin țipete sau cîntece, împrourarea sau stropirea cu apă (vechi obicei legat de cunoscutele ritualuri de purificare și practicat de romani la aceeași dată), afumatul vitelor (romanii foloseau fumul de pucioasă aprinsă), focul viu și trecerea animalelor prin el (practica de la noi corespunde perfect cu cea a romanilor). Alături de aceste credințe și obiceiuri privitoare la animale și păstorit, de sărbătoarea martirului Gheorghe sînt legate și cîteva obiceiuri privitoare la om: scăldatul într-o apă curgătoare pînă la răsăritul soarelui, spălatul cu rouă, culegerea ierburilor de leac, urzicarea etc. Ținerea cu strictețe a tuturor acestor vechi obiceiuri care se practicau la începutul primăverii, valoarea și semnificația lor sînt de natură să ne lămurească popularitatea de care s-a bucurat Gheorghe la români și la multe alte popoare. Și, într-adevăr, numele în discuție avea o mare frecvență mai ales în mediile păstorești din Pind, Balcani și Carpați. Mai tîrziu, cînd a devenit extrem de frecvent în mediul rural, Gheorghe a ajuns să aibă valoarea unui termen generic cu sensul de „țăran”, cei care l-au folosit cu această semnificație neștiind că, la origine, gr. Geórgios însemna chiar „țăran”. O modificare semantică asemănătoare a suferit și un vechi hipocoristic al lui Gheorghe, Gogo sau Gogu. Popularitatea lui Gheorghe este probată și de faptul că numele popular al lunii aprilie este, în unele dialecte slovene, Iurevșciac, în magh. Szent Györgyhava, în estonă Iürikuu, iar la huțuli luna mai este numită „na Iuria” (toate fiind forme ale numelui Gheorghe). Să urmărim acum direcțiile de râspîndire ale gr. Géorgios în Europa. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4 e.n. apare forma scrisă veche greacă Georgius, care stă la baza formelor actuale din limbile romanice apusene și germanice (pronunțiile deosebite se explică prin modificările unor sunete, proprii acestor limbi). Ceva mai tîrziu numele grecesc a intrat și în limbile slave, de astă dată pe două căi distincte: pe cale orală a pătruns pronunția grecească destul de mult modificată încă din primele secole ale erei noastre (g înainte de -e- și -i- a suferit o slăbire, astfel că Georgios a ajuns să fie pronunțat aproximativ Iórios, cu var. Iúrios); pe cale cultă, adică prin intermediul cărților de cult, a fost folosită o copie modificată în partea finală a formei scrise grecești. Astfel se explică, în unele limbi slave, existența a două grupuri de forme, unele avînd la bază pe Iurii (atestat în limbile slave de răsărit la sfîrșitul sec. 10; în limbile slave de sud, după cît se pare, nu a fost cunoscut), iar altele pe Gheorghii (această formă cultă intrată în uz a suferit serioase modificări fonetice care au generat nume de multe ori greu de sesizat de nespecialiști ca făcînd parte din familia lui Gheorghe). În limbile slave de sud, cea mai veche atestare o are forma adjectivală Giurgev (1198-1199), la 1222 apare forma Georgie, la 1254, ca nume, apare Giuragi, la 1293, Georgii și Ghergo, la 1322 este atestat Giurgi și tot din sec. 14 apare Gheorghii. Majoritatea formelor cunoscute în onomastica popoarelor slave există și la români, lucru perfect explicabil dacă ținem seama de contactul destul de timpuriu între populațiile slave și cele romanizate de pe teritoriul vechii Dacii și la sud de Dacia. Plecînd de la existența unor modificări asemănătoare cu evoluția fonetică a cuvintelor păstrate din latină, unii cercetători consideră că numele Sîngeorz, Sîngeorgiu etc. reprezintă forma latină balcanică Sanctus Georgius. Documentele noastre atestă prezența diferitelor forme ale numelui Gheorghe încă de la începutul sec. 15: Zorza (1400), Gherghina (1415), Ghergi (1417), Gherghița (toponim, 1453), Gheorghe (1465), Iuga (1475), Ganea (1475) și toponimul Gănești (1480), Jurj și Jurja (în documentele moldovene din timpul lui Ștefan cel Mare aproape 30 de persoane cu acest nume), Giurge, Giurcă, Ghiura (1489) etc. După cum ușor se poate bănui familia lui Gheorghe este una dintre cele mai bogate în forme, hipocoristice și derivate din onomastica noastră; lucrul este normal dacă ne gîndim numai la faptul că un nume suferă mai multe modificări (printre altele, impuse de nevoia de diferențiere) cu cît este mai frecvent: din acest punct de vedere, Gheorghe se situează pe locul 3-4 (după → Ion, Nicolae, Vasile) chiar în epoca contemporană, cînd ne-am fi așteptat la o scădere a frecvenței lui. Alături de formele create în română (hipocoristice, derivate cu un mare număr de sufixe), există împrumuturi numeroase din limbile popoarelor vecine: pe primul loc, prin număr și frecvență, se situează formele slave (bulgărești și sîrbo-croate în zonele sudice ale țării, ucrainene în nord și est), urmează apoi influențele neogrecești (Moldova și Țara Românească), maghiare și germane (în Transilvania) și, începînd încă din secolul trecut, dar manifestîndu-se puternic în sec. 20, influența apuseană. Ne vom opri asupra acesteia din urmă întrucît este una dintre caracteristicile majore ale onomasticii noastre moderne și poate fi mult mai bine urmărită în cazul în care acționează asupra unui nume cu tradiție la români. Modernizarea onomasticii noastre începe încă din prima jumătate a secolului trecut printr-o operație de latinizare a vechilor nume: Gheorghe devine Georgiu, după modelul latinescului Georgius. Urmează apoi introducerea unor nume latine din istoria și mitologia romană (nu s-a observat pînă acum că aproape toate aceste nume romane fuseseră reluate, mai ales în Italia, de unde s-au răspîndit și în alte țări, încă din epoca Renașterii; există deci posibilitatea ca măcar o parte dintre numele romane intrate în onomastica românească să fi fost luate din onomastica modernă apuseană și mai ales din cea italiană). În prima jumătate a sec. 19 încep să pătrundă la noi, în număr din ce în ce mai mare, forme din apus (mai ales franceze, italiene, dar și spaniole, germane, englezești). Aceste forme noi, de tipul George (și derivatele sale), intră în concurență cu formele vechi, fenomen care poate fi bine observat și în zilele noastre. În mediile orășenești sînt preferate noile forme, pe cîtă vreme în mediul rural se remarcă coexistența formelor vechi și noi ale aceluiași nume. Nu trebuie trecut cu vederea nici faptul că în anumite regiuni unde Gheorghe nu avea pînă acum corespondent feminin este folosit numele Georgeta (în general acesta este foarte apreciat și frecvent chiar în mediul rural). După aceste scurte considerații asupra componenței grupei de nume care au la bază pe Gheorghe, vom prezenta o parte dintre acestea, selectînd pe cele mai frecvente dar și pe cele mai deosebite (menționăm că mare parte din numele de mai jos circulă astăzi ca nume de familie sau au devenit nume de locuri). I. Gheorghe (Gheorghie, Gheorghieș, Ghiorghian, Gheorghina, Gheorghișor, Gheorghiță, Gheorghițan, Ghiță – hipoc. foarte frecvent – Gheorgan, Gane(a), Gheorghică, Ghica etc.). II. Gherghe, (Ghierghie, Ghergheș, Gherga, Ghergu(l), Gherguș, Gherghin, Gherghina, inițial, folosit și pentru masculin, Gherghinica, Gherghița etc.). III. Gorghie (Gorghe(a), Gorghi, Gorghieș, Gorghiță etc.). IV. Gog (Goga, nume frecvent la aromâni, Gogan, Gogancea, Gogănici, Gogea, Gogotă, Gogu – frecvent astăzi, Goguță, Guță). V. Ghiura, Ghiureș. VI. Giura (Giurea, Giurău, Gioroiu, Giuran, Giurcă, Giurcan). VII. Iorga (Iorgea, Iorgache, Iurgachi, Iorgan, Iorgu). VIII. lordache – provenit din Iorgache, Iorda. IX. Iuca (Iucaș, Iucașan, Iocușan, Iucșa). X. Giurgiu (Giorgiu, Giurgea, Giurgică, Giurgilă, Giurgin, Giurgița, Giurgiucă, Giurjea). XI. Jurj (Jurg, Jurga, Jurgea, Jurja, Jurje). XII. Jura (Jurea, Jurel). XIII. Iurg, Iurga, Iurgachi. XIV. Iura (Iuraș, Iurașcu, Iurie și Iurii – frecvente, Urie, Iureș, Iurca, Iurincu). XV. Iuga (Iugan, Iugaș). XVI. Gociu, Gorea, Goța, Goțea, Goțu, Gota, Gotea (aceste nume cu tema Go- ar putea avea și altă origine). XVII. Gheța, Ghețe(a). XVIII. Zorz (Zorza, Zorzila). XIX. George (Georgel, Georgela, Georgeta, Georgică, Georgina, Gina, Gică, Gela, Gelu, Jorj, Geo). ☐ Alb. Gjergi, Gergj, Gjka, engl. George, fr. George(s), Georgel, Georget, Georgette, Joire, Jori etc., it. Giórgio, Giorgina, Giorgia, Gina, Giorgetta etc., germ. Georg, Georgius, Jörg, Georgia, Georgine, sp. Jorge [horhe], magh. György (Dudó, Györi, Györök, Gyura, Györe, Györk), fem. Györgyi, Georgina, rus. Gheorghii (hipoc. Egór, Gora, Gorea, Jora, Ghera, Gherea, Gheșa, Goga, Goșa etc.), Gheorgina, Iurii (foarte frecvent), scr. Giúragi (formă curentă, alături de cele mai sus citate), bg. Ghiorghi, Gheorghina, Gherga, Ghera, Jora, Jura, Jurja, Iorgo, Goga etc. ☐ La popularizarea numelor în discuție, o contribuție ce nu trebuie neglijată a adus-o faptul că a fost purtat de o serie întreagă de ilustre personalități ale istoriei și culturii românești și universale dintre care amintim: Gheorghe Șincai, Gheorghe Lazăr, Gheorghe Magheru, Gheorghe Marinescu, fondatorul școlii românești de neurologie, Gheorghe Țițeica, matematician de renume, Gheorghe Spacu, chimist, scriitorii și artiștii Gheorghe Asachi, Gheorghe Barițiu, Gheorghe Tattarescu, George Sion, George Stephănescu, Gheorghe Dima, George Coșbuc, Gheorghe Petrașcu, George Enescu, George Bacovia, George Topîrceanu, George Georgescu, George Călinescu, Gheorghe Anghel etc. Dintre străini sînt foarte cunoscuți la noi Gheorghe Castriota sau Skanderbeg, erou al poporului albanez în lupta contra jugului otoman, George Washington, Georges Jacques Danton, Georges Cuvier, Georg Wilhelm Friedrich Hegel, Georg Simon Ohm etc. sau scriitorii, pictorii și compozitorii: Giorgio Barbarelli da Castelfranco sau Giorgione, Giorgio Vasari, Georg Friedrich Händel, George Gordon Byron, George Sand, Georg Büchner, Georges Bizet, George Bernard Shaw, Georges Seurat, Herbert George Wells, Georges Braque, Georges Duhamel, Georg Trakl, Ghiorghios Seferis etc. În toponimie binecunoscute sînt Sfîntu Gheorghe (oraș și unul dintre cele trei brațe ale Dunării), Giurgiu, Gheorghieni, Sîngeorgiu de Pădure, Sîngeorz-Băi.

NĂZDRĂVAN, -Ă adj. 1. (Popular; adesea substantivat) (Persoană) fără minte; (om) nepriceput (3), incapabil; (om) aiurit, zăpăcit, țicnit, zănatic. Minte n-ai nici de un ban,... O să ieși un nezdrăvan. pann, h. 66/4, cf. 3/7, POLIZU, TDRG, TUDORAN, P. 98, SCL 1963, 19, arh. folk. iii, 152, alr ii 3 696/791, 836, 872, 899, 928, alr sn v h 1 240/872. Ciobanul nezdravăn oile sale risipește. zanne, p. v, 173. 2. (Regional) Supărăcios, arțăgos, urîcios; rău la inimă. cf. alr ii 3 696/157, alr sn v h 1 247/876. 3. Care se ține de pozne, de năzdrăvănii (2), care provoacă haz prin ceea ce spune sau face; glumeț, poznaș, ghiduș. cf. pontbriant, d. E cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. hasdeu, r. v. 160. Cînd Ioniță Rotarul – altfel om chipeș, hazliu, năzdrăvan de te ții cu mîna de inimă – s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de șarpe. delavrancea, s. 12. Și eu îl văd pe acest bătrîn cu minte și năzdrăvan la vorbă. vlahuță, ap. cade, cf. ddrf. Prea eram năzdrăvan, trebuia să fiu ținut din scurt. brăescu, a. 103, cf. teodorescu, p. p. 184, alr ii 3 696/182, 250. ♦ (Despre întîmplări, fapte etc.) Comic, vesel. Întîmplarea li se păru oamenilor atît de năzdrăvană, că începură să rîdă acum cînd aflară despre ce e vorba. camil petrescu, o. i, 31. Și bucuros de jocul vieții năzdrăvan, Le voi zîmbi la toate în chipul unei flori. beniuc, v. 60. 4. (În mitologia populară) Înzestrat cu însușiri supranaturale, care are darul de a ști și a prevesti ce se va întîmpla; (neobișnuit) năzdrăvănit. Să fie încălecat pe calul cel năzdrăvan din ceriu cuborît. cantemir, hr. 142, cf. lb. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume. alecsandri, poezii, 20, cf. 81, 310. Românii, la sat, pe cel dintre dînșii... carele aude, mite, și iarba crescînd, îl numesc năzdrăvan. odobescu, s. i, 397. Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. eminescu, n. 14, cf. 5, id. o. i, 79, gane, n. iii, 15. Gerilă, Flămînzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toți în cale. creangă, p. 275. Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile mărului. ispirescu, l. 29, cf. 5, 16, 216, marian, o. ii, 243. El plîngînd încălecase pe Cal galben de sub soare, Căci e nezdravăn din fire acest cal, știe să zboare. coșbuc, p. ii, 138. O, dați-mi mîndrul buzdugan Și-aduceți calul năzdrăvan Ce-adulmecă jăratic. iosif, patr. 59. Patrocle înțelege vorbele ca un cîne năzdrăvan (ca dobitoacele din povești). ibrăileanu, s. 9, cf. 8, id. s. l. 9. Prin el am făcut cunoștință cu caii năzdrăvani ce vorbeau ca omul. brăescu, a. 52, cf. beniuc, v. 49, deșliu, g. 13. Oiță bîrsană, De ești năzdrăvană... Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. alecsandri, p. p. 2. Troian iute s-a întors Și din grajd pe loc a scos Un alt cal, mai năzdrăvan. teodorescu, p. p. 146. Mai încolo sta taică-său, cu o falcă-n cer și cu una-n pămînt, și tot flacără-i ieșea din gură, căci taică-său era năzdravăn. reteganul, p. iii, 14, cf. 21. Puiul de găină de cîntă în găoace e nazdravan. șez. i, 19, cf. 4. Feciorul cel mic era năzdrăvan, adică om care ghicea gîndurile altuia, fie bune, fie rele. popescu, b. ii, 50, cf. 11, i, 5, bota, p. 108, alr I 1404/798, alr ii 3 696/172, 192, 219, 235, 414, 514, zanne, p. iv, 565. Pe un munte de os Paște un cal nazdrăvan (Briciul). păsculescu, l. p. 74. ◊ (Substantivat) S-a -ntîlnit... cu năzdrăvanul. gr. s. vi, 144. 5. Extrem de priceput, de iscusit, de dibaci, de deștept; admirabil, nemaipomenit, extraordinar, grozav (de frumos, de interesant, de potrivit etc.); măreț (2). Mai temeinică și mai cunoscută întîmplare iaste aceasta decît să sufere niște jucării din nezdravănă măiestrie scornite. bărac, ap. gcr ii, 236/34. Bătrînele-astea au mirosuri bune, Cu nasu tot în cărți de rugăciune, Deosibesc, Cu simțul năzdrăvan, Ce este sfînt, de tot ce e profan. gorun, f. 124. Toate stelele s-asculte Glasul strunei năzdrăvane. goga, p. 73, cf. hogaș, dr. i, 136, dr. v, 214. Le povestește pățănii năzdrăvane, de pe vremea cînd slujea pe împăratul. rebreanu, nuv. 197. Mult iscusita minții limbă Nu-mi spune clipa năzdrăvană Ce mi te-a scos de mult în cale. topîrceanu, p. o. 73. Năzdrăvan, cum altul nu-i, Un băiat al nimănui Născoci, atunci, un cui. arghezi, s. p. 18, cf. blaga, l. u. 51, beniuc, c. p. 10. Cristea Busuioc însă era un român năzdrăvan. tudoran, p. 95, cf. deșliu, g. 26, alecsandri, p, p. 302. Împărătesei îi păru bine că feciorul i-a adus o fată atît de harnică, o torcătoare atît de năzdrăvană. reteganul, p. i, 52, cf. alr i 1 400/269, alr ii 3696/105, 228, 362, 365, 531, 551,682,762. ♦ (Regional; adesea substantivat) (Om sau animal) mare și puternic, sănătos, voinic. cf. ARH. FOLK, v, 173, BUL. FIL. VII-VIII, 369, alr ii/i h 78, alr ii/i mn 49, 2 266/36, alr ii 3 696/27, 36, 53, 76, 272, 310, 386. – pl.: năzdrăvani, -e. – Și: (învechit și regional) nezdravan, -ă, nezdravăn, -ă, nezdrăvan, -ă, (regional) năzdravan, -ă, năzdravăn, -ă, năzdraven, -ă (alr ii 3 696/833), năzdrav, -ă (ib. 3 696/279), nazdrăvan, -ă, nazdraven, -ă (arh. folk. v, 173, alrt ii 326, alr ii 3 696/95) adj. – pref. ne- + zdravăn sau din bg. НЕЗДРаВ, scr. nezdravan.

BARTALIS [bɔrtɔliș], János (1893-1977, n. Apata, jud. Brașov), poet maghiar din România. Lirică de inspirație bucolică („Versuri alese”, „Deși vine primăvara”, „Timpule, nu fugi!”).

fast-food s. (americanism; alim.) Restaurant de tip american unde se mănâncă repede și, în principiu, ieftin ◊ „[Merg] cu E. la o cafea la Fast-Food.” R.lit. 14 VII 93 p. 5. ◊ „Adaptarea cvasiinstantanee la societatea de consum, chiar dacă doar la un nivel de fast food, în primul rând. Mereu vine vorba de hamburgeri, de hotdogs.” ◊ Rev. 22 35/94 p. 14. ◊ „România este o țară în plină schimbare – și acest lucru se simte nu numai prin răspândirea restaurantelor fast-food și a magazinelor de modă italiene, ci și în atitudini și aspirații.” ◊ Rev. 22 40/95 p. 13; v. și R.lit. 30/93 p. 6, D. 106/95 p. 7 [pron. fastfud] (din engl. fast-food (restaurant); cf. fr., it. fast-food; BD 1970, PN 1970, FS 284)

ÎNVĂȚĂMÂNT (< învăța, după fr. enseignement) s. n. 1. Proces organizat de instruire și de educare în școală. Treptele de î., în România, sunt: primar (clasele I-IV), gimnazial (V-VIII), liceal (IX-XII) și superior. ♦ P. ext. Sistemul instituțiilor școlare dintr-o țară. 2. Domeniu în care activează cadrele didactice. 3. (La pl., în forma învățăminte) Concluzie teoretică și practică a unei expuneri, a unei întâmplări, a unui eveniment etc.

SEBASTIANO DEL PIOMBO (Sebastiano Luciani, zis ~) (1485-1547), pictor italian. Influențat de Giorgione, Rafale și Michelangelo. A îmbinat strălucirea picturii venețiene cu rigoarea proprie celei din Roma. Compoziții religioase și portrete („Fornarina”, „Crist purtând crucea”, „Andrea Doria”, „Papa Clement VII”). Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

MÎNTUITOR, -OÁRE adj. 1. Care mîntuie (1), salvează, s p e c. eliberează; (învechit) mîntuielnîc. Iar de ar zice niștine athineilor: grecilor mântuitori, n-ar fi greșit nici într-un chip. HERODOT (1645), .400. Dreaptele. . . și mîntuitoarele porunci și pravile. . ., toate le dîrmoniră și le aleaseră dă neghină (a. 1 652). GCR I, 163/5. Ai casă și gloată, ai priiatini, aceastea sînt veselitoare și cîștigul mîntuitoriu și fericit (a. 1691). id. ib. 292/4. Un credincios executor al marilor și mîntuitoarelor scopuri ai augustei noastre stăpîne (a. 1774). URICARIUL, I, 176. Junilor, iacă-vă arma, scutul cel mîntuitoriu. ASACHI, S. L. I, 126. Pe aripele morții celei mîntuitoare, Voi părăsi locașul unde-am nădejduit. ALEXANDRESCU, M. 7. Inima îi era grea, dar nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, N. I, 17. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflâcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Întru tîrziu, cînd simt că trec prin mine cuțite, mi se pare mîntuitoare propunerea sergentului Voicu. CAMIL PETRESCU, U. N. 341. Un gînd mîntuitor îi lumină mintea. VORNIC, P. 209. ◊ (Substantivat) El, Sobiețki. . ., eroul creștinătății, mîntuitorul Vienii, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor ! NEGRUZZI, S. I, 168. Pe lîngă prestigiul său de mîntuitor, noul bărbat al văduvei lui Ion Vodă avea o calitate. . ., se trăgea dintr-o familie. . . eroică. HASDEU, I. V. 174. Zmeul, dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Recunoscui în mîntuitoarea căreia îi coprindeam genunchii: pe Adamova ! GALACTION, O. 244. Au venit trei mîntuitori cari au scăpat din sabia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II, 103. 2. (În limbajul bisericesc) Care mîntuie (2), izbăvește (de păcate); izbăvitor, (învechit, rar) mîntuitornic. Domnul vrătute mie și scăpare mie și izbăvitoriu (măntuitoriu H) mie. PSALT. 24. Cătră mîntuitoarea nevoința a postului și a țineriei să meargem. CORESI, EV. 12. Sfîntul Toma. . . trimes fu în laturea indienească, de le propoveduia măntuitoarea propoveduire (a. 1648). GCR I, 130/38. Multe . . . cărți. . . s-au dat, iară de cît toate mai folositoare de suflete și mîntuitoare iaste aceasta a Noului Testament (a. 1703). id. ib. 348/2. Înfricoșatele și mîntuitoarele și de D[u]mnezeu datele taine (a. 1765). id. ib. ii, 81/3. ♦ (Substantivat) Cel care mîntuie, (învechit) mîntuire (2); (art.; adesea ca nume propriu, in special) epitet dat lui Isus Hristos. Acesta amu iaste slobozitoriu și mîntuitoriu sufletelor noastre și voroveaște de noi lu Dumnezeu. CORESI, EV. 142, cf. 191, 446, 521. Unuia prea înțeleptului Dumnezău și mîntuitoriului nostru (cca 1618). GCR I, 50/23. Anii de la întruparea domnului și măntuitoriului nostru, I[su]s H[risto]s (a. 1 648). id. ib. 124/25, cf. 136/24, 214/23, ANTIM, P. 18. I[su]s numele nu iaste elinesc, ci jidovesc și să tîlcuiaște măntuitoriu (cca. 1700-1725). GCR II. 20/29. Luînd dare de pîine, ai cunoscut pre mîntuitoriul. MINEIUL (1 776), 107^v1/28. La înviiarea mîntuitoriului ai zice: străluceaște cu îndoite raze, o soare. MOLNAR, RET. 129/7. Voi urma sfintelor învățături ale fiului tău și mîntuitorului nostru. MARCOVICI, D. 6/1. În Evanghelie mîntuitorul ne arătă legea morală, absolută, nemărginită. BĂLCESCU, M. V. 2. Zice mîntuitorul: Bate-voi păstorul și se vor împrăștia oile. NEGRUZZI, S. I, 149. Sub icoana îmbrăcată cu argint a mîntuitorului. EMINESCU, N. 58. Murind cu încetul ca și mîntuitorul de pe crucea din față-i ! GALACTION, O. 95. 3. (Învechit și popular) Care mîntuie (3); vindecător, tămăduitor. Să dai. . . mîntuitoare sculare celor ce au adormit somnul cel de periciune. MINEIUL (1 776), 122^v1/17. Dulce somn ! tu, al căruia balsam mîntuitor ușurează natura suferitoare, unde fugi ? MARCOVICI, C. 6/5, cf. id. D. 6/12. Romanii din care ne tragem noi, cînd au venit în părțile acestea și s-au statornicit aici, au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. 80. – Pl.: mîntuitori, -oare. – Și: (învechit și regional) măntuitór, -oáre, (învechit) mîntuitóriu, -oáre, măntuitóriu, -oáre adj. - Mîntui @+ suf. -tor.

DACIA, denumirea terit. locuit în Antic, de populația geto-dacă, corespunzând aproximativ terit. locuit apoi de români. Menționați pentru prima dată în opera lui Herodot cu prilejul relatării conflictului lor cu regele persan Darius I (514 î. Hr.), geții, „cei mai viteji și mai drepți dintre traci”, sunt prezentați în izvoare istorice mai târzii (sec. 4- 2 î. Hr.) ca fiind organizați în uniuni de triburi răspândite pe întreg spațiul carpato-danubian. Astfel, uniunea de triburi a geto-dacilor nord-dunăreni opune rezistență, în 335 î. Hr., lui Alexandru cel Mare în timpul expediției organizate de acesta în N Dunării. Formațiunea condusă de Dromichaites obține victorii (între anii 300 și 292 î. Hr.) asupra suveranului macedonean Lisimah. Alți regi geți, de la N Dunării de Jos, Zalmodegikos și Rhemaxos (la sfârșitul sec. 3 î. Hr. și începutul sec. 2 î. Hr.), exercită asupra orașului grecesc Histria un protectorat militar și politic. Un alt conducător al unei uniuni tribale dacice din E Transilvaniei (și, probabil, S Moldovei), Oroles, luptă împotriva bastarnilor pătrunși la răsărit de Carpați, împiedicându-i să-și extindă stăpânirea. În sec. 1 î. Hr., pe terit. D. ia ființă statul geto-dacilor, al cărui făuritor este Burebista. Creând o vastă stăpânire (arhè) care ocupa un spațiu ce se întindea de la Dunărea Mijlocie până la Haemus (M-ții Balcani) și Marea Neagră și dispunând de o puternică forță militară, Burebista a desfășurat o politică activă, purtând războaie victorioase împotriva celților (boiii, taurisci, scordisci) din V Daciei și supunând cetățile grecești vest și nord-pontice (Apollonia, Mesembria, Dionysopolis, Callatis, Tomis, Histria, Tyras, Olbia) și intervenind în războiul dintre Cezar și Pompei (48 î. Hr.). Înfrângerea acestuia din urmă a ridicat în fața statului geto-dac primejdia ofensivei romane pregătite de Cezar. Este perioada când începe o vastă activitate de ridicare a unor puternice centre fortificate sau de refacere a altora mai vechi, amplasate pe înălțimi, promontorii izolate ori piscuri, cu o bună poziție strategică, greu accesibile și utilizând la maximum configurația terenului respectiv. Centrul din M-ții Orăștiei, vastă zonă de c. 200 km², a fost organizat într-un sistem de fortificații unic în felul său în întreaga Europă. La realizarea acestei construcții au participat arhitecți și meșteri greci aduși de Burebista din orașele de pe malul Pontului Euxin. Descoperirile monetare atestă legături comerciale vaste, până în spațiul Mediteranei răsăritene, în lumea greacă și romană. Marea bogăție de materiale arheologice cât și diversitatea lor pledează nu numai pentru o remarcabilă prosperitate a societății geto-dace din sec. 1 î. Hr.-1 d. Hr., dar și pentru afirmarea ideii că în această vreme stadiul primitiv, sătesc al așezărilor fusese depășit, unele începând să evolueze treptat spre aglomerări de tip urban. Multe dintre cetăți aveau și rolul de centre religioase (după cum dovedesc edificiile de cult descoperite la Popești, Pecica, Piatra Craivii etc.); centrul principal religios al geto-dacilor se afla însă pe muntele Kogaionon, identificat ipotetic cu Dealul Grădiștii (Grădiștea Muncelului), unde se află azi ruinele sanctuarelor Sarmizegetusei și care a fost, probabil, capitală a statului dac din vremea lui Decebal. Împotrivindu-se tendințelor descentralizatoare ale nobilimii geto-dace, Burebista a fost înlăturat de la tron prin violență (44 î. Hr.), iar întinsa sa stăpânire destrămându-se temporar. Nucleul statului geto-dac intracarpatic a continuat să existe, marele preot Deceneu, sfetnicul și cel mai apropiat colaborator al lui Burebista, asumându-și și funcția de rege al D. Dintre succesorii săi, până la venirea la tron a lui Decebal, izvoarele atestă pe Comosicus, Scorilo și Duras-Diurpaneus. În celelalte reg. ale D. au existat în această vreme formațiuni politice mai mici, precum cele conduse de Cotiso (probabil în Oltenia și Banat), Dicomes (în Câmpia munteană sau Moldova), Roles, Dapyx și Zyraxes (în Dobrogea). Timp de un secol și jumătate geto-dacii au luptat împotriva expansiunii romane, dar n-au putut împiedica cucerirea Dobrogei (28 î. Hr.) și, în sec. 1 d. Hr., pustiirea repetată a S Munteniei prin deplasarea forțată la S Dunării a unor grupuri importante de geto-daci. În fața pericolului tot mai amenințător, cele mai multe triburi dacice s-au unit din nou, la sfârșitul sec. 1 d. Hr., formând un stat puternic condus de Decebal (87- 106). În timpul acestuia, D. a cunoscut epoca de maximă dezvoltare economică, politică și militară. Strateg talentat și diplomat iscusit, Decebal a organizat dese atacuri împotriva romanilor în S Dunării, agravând conflictele cu aceștia și declanșând războaiele din vremea lui Domițian și Traian. În cele din urmă, geto-dacii au fost înfrânți în cursul celor două războaie daco-romane (101-102 și 105-106), iar regatul dac a fost desființat, o mare parte a terit. său fiind transformat (106) în prov. romană. D. romană, denumire a prov. constituite în 106, după cucerirea D. de către romani. Rămas pentru o vreme în D. după terminarea luptelor, Traian a creat din Transilvania (cu excepția părții de SE), din Banat și din jumătatea apuseană a Olteniei o nouă prov. romană imperială de rang consular, administrată de împărat printr-un împuternicit al său, cu titlul oficial de legatus Augusti pro praetore. S Moldovei, Muntenia, E Olteniei și reg. de SE a Transilvaniei au fost anexate prov. romane Moesia Inferior, Primul guvernator al D. a fost Decimus Terentius Scaurianus, în timpul cârmuirii căruia (106-111) a fost întemeiat și primul oraș din D. romană, capitala prov., Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica, căreia ulterior i se va adăuga și vechea denumire de Sarmizegetusa. Trupele romane (legiuni și unități auxiliare), destul de numeroase, lăsate în D. (legiunile XIII Gemina, I Adiutrix, IV Flavia Felix) erau masate în marea lor majoritate la granița de N și NV a prov. În 118-119, împăratul Adrian, după ce a reprimat o răscoală a populației autohtone și a respins atacurile sarmaților, a efectuat prima împărțire ad-tivă a prov. în: D. Superior (alcătuită din Banat și Transilvania) cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior (alcătuită din Oltenia și SE Transilvaniei) cu centrul la Romula (azi Reșca, com. Dobrosloveni, jud. Olt). Au fost păstrate sub observație S Moldovei și Muntenia, romanii menținându-și aici doar unele capete de pod prin care controlau în continuare întregul terit. Granițele celor două D. au fost puternic fortificate prin castre și castele. În 123, vizitând a doua oară D., Adrian a efectuat a doua împărțire ad-tivă creând trei unități: D. Porolissensis (reg. aflată la N de râul Arieș și de cursul superior al Mureșului până la M-ții Meseșului și cursul râului Someș) cu centrul la Napoca (azi Cluj-Napoca), D. Superior cu centrul la Apulum (azi Alba Iulia) și D. Inferior cu centrul, probabil, la Drobeta (azi Drobeta-Turnu Severin). Trupele tuturor celor trei unități ad-tive alcătuiau armata D. (exercitus Daciae), aflată sub comanda superioară a legatului imperial. Organizarea ad-tivă a D. din vremea lui Adrian s-a menținut până în anii 167-169, când pe cea mai mare parte a D. Inferior a fost creată D. Malvensis, cu centrul la Malva (Romula). În provincia astfel organizată și apărată, începând chiar din vremea lui Traian s-au așezat numeroși coloniști, veniți din toate părțile Imperiului („ex toto orbe Romano”). Romanii au adus în D. formele de viață și de organizare administrativă proprii civilizației și culturii lor superioare, astfel că în cei 165 de ani, cât a durat stăpânirea Romei la N Dunării, istoria noii prov. s-a împletit strâns cu cea a lmp. Roman. În epoca romană, D. a cunoscut o deosebită dezvoltare economică și culturală. Au înflorit meșteșugurile, mineritul, agricultura, construcțiile; s-au construit drumuri, iar circulația mărfurilor s-a intensificat. S-au dezvoltat artele și s-a extins folosirea scrisului. Au fost întemeiate o serie de orașe noi, dintre care Napoca, Apulum, Drobeta, Dierna, Ampelum, Ulpia Traiana, Romula, Porolissum, Potaissa, Tibiscum au primit, pe rând, datorită dezvoltării lor urbane, rangul de municipium și colonia. Orașe și târguri s-au născut și din canabaele civile care se formau în jurul castrelor. Coloniile și municipiile aveau o administrație autonomă cu magistraturi similare celor de la Roma, însă marea majoritate a populației trăia în mediul rural, în acele vici și pagi, răspândite pe tot cuprinsul prov. După împărțirea D. în trei unități administrative, un cult imperial se oficia, la Ulpia Traiana, de către un preot de grad superior cu prilejul unui concilium provinciarum Daciarum trium, la care se adunau delegați din toată prov. pentru a discuta probleme administrative, economice și religioase de interes comun. Edictul emis de Caracalla (212), generalizând dreptul de cetățenie romană, a nivelat diferențele dintre coloniștii romani, privilegiați, și marea masă a locuitorilor. Criza lmp. Roman din sec. 3 a avut aceleași forme de manifestare și în D. Pentru a face față repetatelor atacuri ale populațiilor barbare, care devastau provincia, lmp. Roman a fost în cele din urmă nevoit, spre a întări cu trupe linia Dunării, să-și retragă din D. armata și administrația. Astfel, în 271 Aurelian a creat la S Dunării o prov. nouă cu același nume (ulterior împărțită în D. Ripensis și D. Mediterranea). Descoperirile arheologice făcute în castre, orașe, așezări și necropole, marele număr de trupe auxiliare formate în sec. 2-3 din daci, ca și numele dacice din inscripții dovedesc persistența populației autohtone sub stăpânirea romană. Deosebit de semnificative în acest sens sunt necropolele băștinașilor geto-daci de la Soporu de Câmpie (jud. Cluj), Obreja (jud. Alba), Locusteni (jud. Dolj) și Enisala (jud. Tulcea). Viețuind în strâns contact cu coloniștii, dacii s-au romanizat. Populația daco-romană de limbă latină rezultată din coexistența autohtonilor și a coloniștilor romani a rămas pe loc după retragerea armatei și a administrației romane, legăturile economice, spirituale și chiar politice cu Imp. Roman rămânând neîntrerupte. Când, în sec. 4, creștinismul a devenit religie oficială a Imp. Roman, adepții noii religii, existenți în D. încă din sec. 2-3 d. Hr., s-au organizat în comunități creștine, consolidând o dată mai mult romanitatea nord-dunăreană. Populația daco-romană de limbă latină, păstrând tradițiile civilizației romane superioare, a ieșit învingătoare din confruntarea cu numeroasele populații care au străbătut în sec. 3-10 aceste terit., constituind componenta fundamentală în procesul de etnogeneză a românilor.

*Franc, -ă s. (fr. Franc, mlat. Francus, Franc, în opoz. cu serv. Cp. cu Român, care, în Munt. a însemnat și „serv”. V. Frînc). Membru al poporuluĭ Francilor (sec. 5 după Hr.). Numele Francejilor și Italienilor, apoĭ al tuturor Europenilor în Orient în evu mediŭ și chear și azĭ. Jidan spaniol în Orient. O monetă de argint în greutate de 5 grame, considerată ca unitate monetară a sistemeĭ metrice latine. Pl. Fam. Banĭ: a umbla după francĭ. Adj. Al Francilor. Europenesc. Limba francă, un jargon rezultat din amestecu limbiĭ franceze, italiene, proventale, spaniole și arabe, pe care-l vorbesc pescariĭ în Mediterana. Azĭ, în compozițiune, înseamnă „francez”: dicționar franco-românesc. Adv. Cu francheță, cu lealitate: a vorbi franc. (Fals franș). – Moneta numită franc îșĭ trage numele de la o veche monetă romană numită livră. Aceasta îșĭ perduse din greutate în seculu 6, și de aceĭa Carol cel Mare o înlocui pintr’o noŭă livră de 20 solizi (un solid, fr. sou, e 5 centime). Această livră s’a numit „livra franceză” (pe scurt: franc) și, ca și precedenta, era numaĭ o monetă de socotit. Maĭ tîrziŭ, cînd s’aŭ bătut monete reale de 20 de solizĭ (dinarĭ), li s’a dat pin analogie numele de francĭ. Eĭ eraŭ de aur și de argint. Ceĭ de aur aŭ apărut întîĭa oară la 1360 supt regele Franciiĭ Ĭon II cel Bun, care era reprezentat călare, și aveaŭ inscripțiunea „Francorum rex”, regele Francilor. Maĭ pe urmă, Carol V, punînd să se bată aceĭașĭ dinarĭ, dar cu figura luĭ reprezentată pe jos, aĭ luĭ Ion s’aŭ numit „francĭ cu cal”, ĭar aĭ luĭ Carol „francĭ pe jos”. Supt Ludovic XI, această monetă nu s’a maĭ fabricat. Primiĭ francĭ de argint aŭ fost bătuțĭ supt Enric II, care porunci să se facă și jumătățĭ și sferturĭ de franc. De la aceștĭ francĭ vine numele franculuĭ actual. Franc e cuvîntu popular în România și greșit i se zice oficial leŭ noŭ saŭ numaĭ leŭ. „Leu” era vechea monetă de 40 de parale și nu trebuĭe să i se amestece numele cu francu. Cum se zice franc în Elveția și’n Belgia și nu se confundă cu francu francez, tot așa i se poate păstra și la noĭ numele pe care i-l păstrează poporu și care există și’n frăncărie, a frăncui și împușcă-franc.

HASDEU 1. Bogdan-Petriceicu H. (1838-1907, n. Cristinești, Hotin), scriitor, lingvist, filolog și istoric român. Acad. (1877), prof. univ. la București. Spirit enciclopedic. A condus numeroase publicații satirice („Aghiuță”, „Satyrul”), istorice („Columna lui Traian”, „Arhiva istorică a României”), literar-culturale („Revista nouă”). Director al Arhivelor Statului (1876-1900). Militant unionist, antidinastic, antijunimist. Versuri romantice de inspirație socială și fantastică („Sarcasm și ideal”); proză de notație realistă, cu puternice influențe livrești („Duduca Mamuca”) sau de evocare a trecutului („Ursita”); drama istorică în versuri „Răzvan și Vidra”, prima reușită a genului din literatura română; comedia „Trei crai de la Răsărit”, satiră a stricătorilor de limbă. Întemeietor al lingvisticii, filologiei și lexicografiei științifice românești. Primul lingvist român care a folosit larg metoda comparativ-istorică („Principii de filologie comparativă ario-europea”) și care a atras atenția asupra substratului dacic („Perit-au dacii?”). A formulat, pentru întâia oară, în mod argumentat, teoria circulației cuvintelor. A proiectat un vast dicționar al limbii române („Etymologicum Magnum Romaniae”, elaborat până la cuvântul bărbat), conceput ca o enciclopedie a traiului, credințelor și psihologiei poporului român, punând la temelia lui limba vie; a realizat, prin corespondență, prima anchetă dialectală din România. Unul dintre fondatorii folcloristice comparate în România, a studiat geneza motivelor (vol. II din „Cuvinte din bătrâni”). A pus bazele filologiei științifice românești prin precizarea unor metode și principii de studiu care preconizau publicarea integrală a documentelor, însoțite de un comentariu filologic și istoric. Bun cunoscător al limbilor slave, a publicat documente slavone, rusești, sârbești și polone privind istoria Țărilor Române. Admirator al lui Bălcescu, a scris în formula romantică a acestuia monografia „Ion-Vodă cel Cumplit” și „Istoria critică a românilor”. Spre sfârșitul vieții zdruncinat de moartea fiicei sale, Iulia, a cultivat spiritismul („Sic cogito”). 2. Iulia H. (1869-1888, n. București), poetă română de limbă franceză. Fiica lui H. (1). Satire, meditații, comedii și drame pline de sensibilitate („Opere postume”).

SIGNAC [siñák], Paul (1863-1935), pictor francez. Reprezentant al neoimpresionismului, a teoretizat divizionismul („De la Eugène Delacroix la neoimpresionism”). Vederi din porturi („Portul Saint-Tropez”, „Portul Saint-Nicolas”, „Venise”). Remarcabil acuarelist. Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României.

în, prep. (lat. ĭn, it. eng. in, pv. fr. cat. sp. en, pg. em. V. întru). În ăuntru: mă duc orĭ staŭ în casă, în oraș, în România, mĭ-a intrat un glonț în picĭor, mĭ-a venit o ideĭe în minte, în cap. În timp de: a construi o casă în treĭ lunĭ, într’o vară. Peste, după: într’o oră mă întorn. La: l-a lovit în cap, în picĭor. Pe: îmĭ pun pălăria în cap, haĭna în spinare, cizmele în picĭoare. Cu: a călca în picĭoare (cu picĭoarele). Între, pintre: a rămînea în străinĭ. A sta în picĭoare, a sta pe picĭoare, drept, nu șezînd. A sta în ușă, a sta pe prag, între ușorĭ. Doctor în filologie, student în matematică, doctor care știe filologia, student care învață matematica. A fi în floare, a fi înflorit, (fig.) a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ. A fi în rugăcĭune, a fi în timpu cînd îțĭ facĭ rugăcĭunea. A fi în armată, a fi militar. În cît, pînă cînd, de, că: a strigat așa de mult, în cît a răgușit; țipa în cît îțĭ lua auzu; era așa de furios, în cît nu maĭ vedea nimica. V. întru, cît, că.

NICOLAI NICOLAEVICI (Nikolai Nikolaevici) (1831-1891), general rus; mare duce. Al treilea fiu al țarului Nicolae I. Comandant al armatei ruse în războiul Ruso-Româno-Turc (1877-1878). A cerut insistent, printr-o telegramă, principelui Carol al României ca armata română să treacă Dunărea pentru a-i veni în ajutor.

extern a. care apare în afară, care vine din afară: boală externă; Ministru de externe, care regulează raporturile României cu țările străine. ║ m. cel ce nu locuiește în școala unde frecventează cursurile, în spitalul unde face practica.

criptocomunism s. n. (pol.) Comunism mascat ◊ „Cripto-comunismul acționează în forță în Occident, amăgind multă lume mai mult sau mai puțin inocentă. În schimb, un ochi venit din Est îl recunoaște în mod infailibil. Neocomunismul (a cărui experiență românii au făcut-o, pe fundalul unui trecut recent) se dezlănțuie violent în unele universități americane.” ◊ Rev. 22 25 IX1 X 92 p. 9. ◊ „Exemple ilustrative, tot în acest sens, ne furnizează și partidele cripto-comuniste, așa-zise de dreapta.” R.l. 20 XII 92 p. 1; v. și D. 202/96 p. 3, R.l. 24 XII 96 p. 2 (din fr. criptocommunisme; DMC 1966)

PĂLIÚR (< lat.) s. m. Arbust cu lujeri anuali geniculați, brun-roșcați sau cenușiu-roșcați, cu câte doi spini la baza frunzelor; fructul este asemănător unei pălării (Paliurus Spina-Christi). Este o plantă rară, care înflorește în perioada mai-aug. și este folosită pentru gardurile vii datorită culorii strălucitoare a frunzișului și formei particulare a fructelor. În România crește spontan, sporadic, mai ales în Dobrogea, și este răspândită în Europa de Sud și Asia de Vest. Este numită și spinul lui Hristos.

MURFATLAR 1. Denumirea până la 7 nov. 1975 a orașului Basarabi. 2. Renumită podgorie în SE României (Dobrogea), întemeiată în 1907 și extinsă treptat (plantațiile masive de viță de vie s-au făcut în anii 1952-1955), azi existând c. 6.500 ha. Stațiune de cercetări viticole. Vestită cramă.

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

ORAVIȚA 1. Dealurile Oraviței, unitate de relief în SC României, parte componentă a dealurilor Banatului, situată la V de m-ții Aninei, între râurile Caraș (la N) și Nera (la S), alcătuită din pietrișuri, marne, argile, nisipuri, local, la contactul cu munții, calcare dispuse pe un fundament cristalin. Masivele deluroase formează un relief domol, având culmi prelungi, separate de văi largi. Alt. max.: 504 (Culmea Ciclovei). Acoperite de păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), pășuni și fânețe, iar pe alocuri cu terenuri agricole și plantații de pomi fructiferi. 2. Oraș în jud. Caraș-Severin, în zona dealurilor Oraviței, pe râul omonim; 13.671 loc. (2003). Nod feroviar și rutier. Expl. forestiere și de sulfuri polimetalice. Fabrici de conf., de cherestea și de produse alim. Centru pomicol. Teatru orășenesc (azi „Mihail Eminescu”), construit după planurile arhitectului vienez J. Neumann și inaugurat în 1817 (cel mai vechi din România), activitatea teatrală datând din 1763. Muzeu de istorie a orașului și al teatrului din O.; Muzeul farmaciei. Bisericile Sf. Ilie (1755, pictată în 1867) și Adormirea Maicii Domnului (1781-1784, în stil baroc, cu picturi murale din 1808); mănăstirea Călugăra (de călugări) cu biserica Acoperământul Maicii Domnului (1860-1861, renovată în anii 1904, 1942, 1965, 1992); biserica romano-catolică Sf. Maria (1777), în localitatea componentă Ciclova Montană. Orașul s-a format prin contopirea a doua localități rurale (Oravița Montană și Oravița Română), menționate documentar între 1690 și 1700; recunoscută ca centru urban la începutul sec. 19. În sec. 18, cele două localități au fost colonizate cu familii din Tirol și Styria. În perioada 1846-1854, între O. și satul Iam (din com. Berliște, jud. Caraș-Severin), via Răcășdia, a fost construită prima linie de c. f. de pe terit. României (27 km lungime), iar între 1860 și 1864 linia de c. f. între O. și Anina (33 km), cu 15 tuneluri.

MÎȚĂ s. f. I. 1. (Popular, mai ales în Mold. și Transilv.) Pisică (Felis domestica); p. r e s t r. puiul (de sex feminin al) pisicii. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 205. Mă fac în multe chipuri. . . : ogar, găină, muscă, iepuri, paijăn, mîță, și în toate chipurile (a. 1 799). GCR II, 172/2. Nu ar putea să se ivească din gaoră afară, ca să nu-l audă mîța. ȚICHINDEAL, F. 257/3, cf. LB. Într-aceste tabacale să lucrează cu scîrnăvii de cîini și pieile lor, și de mîță și alte jiganii spurcate (a. 1 837). DOC. EC. 667. Urlă ca cîinii cobitori, miorlăie ca mîțele, cîșie ca gîștele, șuieră ca șerpii. HELIADE, O. II, 382, cf. POLIZU, BARONZI, 159. Ne acățarăm ca mîțele pe o scară ce se îndoia scîrțiind sub picioarele noastre. ALECSANDRI, P. 217. Doar și mie îmi era dragi mîțile, pîn-a nu mă mărita. id. T. I, 197, cf. COSTINESCU, LM. Măi motane, Vino-ncoa să stăm de vorbă, unice amic și ornic. De-ar fi-n lume-un stat de mîțe, zău ! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, O. I, 48. Cînd văd că mîța face marazuri, ți-o strîng de coadă de mănîncă și mere pădurețe. CREANGĂ, P. 230. Deodată se aud prin casă o mulțime de glasuri, cari de cari mai uricioase; unele miorlăiau ca mîța, altele covițau ca porcul, id. ib. 302. Ieși din crîng binișor, și pîș, pîș, ca o mîță cînd pîndește la șoareci, se apropie încetișor de Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109, cf. 179, DDRF, ALEXI, W., CABA, SĂL., IORDAN, L. M. 193. Cînd m-am întors, am găsit-o cu o mîță albă în brațe. IBRĂILEANU, A. 83. Și-n fluierul de sticlă al cintezii Se joacă mîțele cu iezii. ARGHEZI, V. 21, cf. 163, id. C. J. 170. În casa asta, nici o miță n-are unde s-aciua. C. PETRESCU, C. V. 85, cf. STĂNOIU, C. I. 129. Pisica se numește „mîță”, iar bărbătușul „mîrtan”. PRIBEAGUL, P. R. 72. Prin pod, se auzeau vuiete, zgomote de fugă, trîntituri. – Prinde mîța șoareci ! mormăi mătușa Zamfira. SADOVEANU, O. I, 75. În Muntenia și în sud-estul ardelean se zice „pisică”; în restul României se zice „mîță”. PUȘCARIU, L. R. I, 211. Ei numesc pe pisoi motan și pe pisică mîță. H III 4. Pisica la noi se numește mîță. ib. VI 199, cf. X 253. Sîntem de departe, De peste șapte sate: De la Buda nouă, Pe unde mîța ouă. TEODORESCU, P. P. 178. Omul nostru n-avea nimic, nici barem o mîță. RETEGANUL, P. I, 42. Însura-m-aș însura, Nu știu soacra ce mi-a da ? Coșarca cu fusele, Costrețul cu mîțele ? POP., ap. GCR II, 309, cf. 319. Ni-i că vom însera Și nu sîntem de-acolea, Că sîntem din Buda vechie, Unde mîța strechie. POP., ap. GCRF II, 337. Mîța și cînele, cînd au durere de cap, mînîncă iarbă. ȘEZ. I, 127. Din mănușă să făcu o mîță mare, care cînd se învîrti printre șoareci, îi băgă în tușă, înghițindu-i pe vro cîțiva. ib. II, 4, cf. IV, 184. Io la joc, Mîndră la joc, Mălaiul de joi în foc. Bătui mîța cu vătraiul De ce nu mi-o scos mălaiul. HODOȘ, C. 84. A fost unu odată sărac de tot, avea număi o mîță ș-un bou ș-un bordei. GRAIUL, I, 42. N-avea nimica-n bordei, Făr-d-o mîță ș-un cotei. PĂSCULESCU, L. P. 275. Fata moșului. . . porni, și ca să nu-i fie urii, luă și mîța cu sine. PAMFILE, DUȘM. 112, cf. id. com. 18. Ciuma-n casă o d-întrat Șî pă tăț huc i-o luat; Numa pă ea o lăsat Cu o bǵată mîță-n vatră. T. PAPAHAGI, M. 121. Bătui mîța peste gheare, C-a mîncat nește jumare. ANT. LIT. POP. I, 213, cf. ALR I 1 133, 1 137, ALR II 3 473. Mîța blîndă zgîrie rău. GCR II, 374, cf. SBIERA, P. 65, ZANNE, P. I, 548, IX, 657. Ce iase din mîță, șoareci prinde. NEGRUZZI, S. I, 248, cf. ZANNE, P. IX 546. Mîța se-nvață de mică a prinde șoareci. ZANNE, P. IX, 659. Mîța îngrășată nu prinde șoareci. id. ib. 658. Mîța cu clopot nu prinde șoareci. NEGRUZZI, S. I, 249, cf. ZANNE, P. I, 550, IX, 658. Cînd mîța nu-i acasă Șoarecii joacă pe masă. zanne, p. i, 548. Din coadă de mîță sită de mătase nu se face. id. ib. 597, cf. 546, 549, 550, III, 349, IV, 164, IX, 657, 659, 660, ALR I 1 551/790. Pe-o biserică șindilitâ joac-o mîță potcovită (Luna). SBIERA, P. 322. Am o mîță albă, grasă, toată noaptea îmblă-n casă (Luna). id. ib. Mîță grasă Trece noaptea peste casă (Luna). PĂSCULESCU, L. P. 87. ◊ (În superstiții) Mîță ori motan negru, cucoș negru și cÎnele negru aduc bine la casă. ȘEZ. I, 17. Cînd tună și fulgeră să nu ții mîță și cîne în casă, că s-ascunde necuratul în ele. ib. 126. Mița să n-o iei cu tine cînd te muți în altă casă, că iei sărăcia. ib. 127, cf. 192. Cînd sare mîța peste un cadavru, mortul se face strigoi. ib. III, 150. Cînd mîța stă în vatră, are să fie frig. ib. IV, 119, cf. 120. Să nu duci mîța în car sau căruță, că slăbesc vitele trăgace. ib. VI, 43, cf. 44, VIII, 98., Dacă mîța se lă pe cap, se crede că nu mult după aceea va ploua. ib. XVIII, 114, cf. 50. Dacă tușește mîța: va urma vrajbă în casă. GOROVEI, CR. 189, cf. 188. [La guturai] tragi pe nas fum de păr din coada mîții. PAMFILE, B. 64, cf. 68, 70, id. D. 88, id. S. T. 131. Întîlnim știma sub felurite înfățișări: . . . de cîne, mÎță, cocoș. id. COM. 19. Mîța neagră poate de asemeni întrupa piaza-rea, ca să aducă pagube unei case. id. DUȘM. 95, cf. 331. Dacă va dormi pe pat, mîța face a cald. id. VĂZD. 4, cf. 77, 92, 116. ◊ (Mold., în imprecații) Fată jucăușă: Să-i smulgă urechea și țîțele. . . Stuchi-l-ar mîțele ! TOPÎRCEANU, P. 112, cf. PAMFILE, J. II, 154. Stuchi-te-ar mîțele! Com. din PIATRA NEAMȚ. (Regional) (De-a) mîța oarbă sau de-a mîța = (de-a) baba oarba, v. b a b ă. Cf. lb. Convocarea conferenței semăna cu un joc de-a mîța oarbă. BARIȚIU, P. A. III, 66, cf. POLIZU. Jocurile copilărești: popic, cureaua roșie. . . , ajumit, mîța oarbă. HEM 609, cf. MARIAN, I. 221, DDRF, BARCIANU, PAMFILE, J. III, 48, ALR II 4 337/64, 76, 95, 105, 219, 228, 250, 260, 284, 334, 362, 365, 386, 574, MAT. DIALECT, I, 182. (De-a) mîța și șoarecele = joc de copii în care jucătorii sînt așezați în formă de cerc, iar doi dintre ei, care îndeplinesc rolul de mîță, respectiv de șoarece, se fugăresc în jurul cercului pînă cînd „mîța” prinde „șoarecele”. Cf. ȘEZ. VIII, 121, PAMFILE, J. I, 20. Mîță de vînzare = joc de copii, la priveghiul mortului, în care unul dintre jucători încearcă, după un anumit sistem, să vîndă celorlalți o mîță reprezentată printr-o lingură. Cf. PAMFILE, J. I, 50. Mîța popii = joc de copii nedefinit mai îndeaproape. Cf. H V 17. ◊ E x p r. (A fi) mîță blîndă = (a fi) prefăcut, ipocrit, fățarnic. Cf. ZANNE, P. I, 551, CADE. (A fi) mîță plouată (sau udă) = (a fi) fără chef, abătut, descurajat; (a fi) rușinat, umilit. Cf. ZANNE, P. IX, 659. (Regional) (A cumpăra sau a lua, a fi etc.) mîța-n (sau mîță-n) sac, se spune despre un lucru pe care nu-l poți cunoaște înainte de a intra în posesia lui. id. ib. I, 549, cf. CADE, com. din SEBEȘ-ALBA IULIA. A umbla (sau a prinde pe cineva) cu mîța-n sac = a umbla (sau a prinde pe cineva) cu înșelăciuni. Dacă ești prost și lași să te prindă la cărți cu mîța-n sac ? alecsandri, T. I, 117. Umblă cu mîța-n sac, ghiujul. . . Aține-te, Pepeleo ! id. ib. 319, cf. ZANNE, P. I, 548. Vedeți, să nu care cumva să vă prind și pe voi cu mîța-n sac, că vai de mama voastră ! C. PETRESCU, Î. II, 46. Umblă cu mîța-n sac, ad[ică] e un prefăcut; umblă de colo, colo, ca să nu se deie pe față. I. CR. IV, 78. A trăi (sau a se înțelege etc.) ca mîța cu șoarecii (sau cu șoarecele, cu cîinele) = a fi în relații foarte rele (unii cu alții), a trăi rău împreună. Cf. ZANNE, P. I, 382, 550, 551. (Regional) A se stupi ca mîțele = a trăi ca mîța cu șoarecii; a se certa mahalagește, a-și arunca cuvinte grele. Cf. ȘEZ. II, 47, IX, 146, ZANNE, P. I, 551. A fi învățat ca mîța la lapte = a fi rău învățat, a avea un obicei prost. Cf. ZANNE, P. III, 588. (Regional) A păți cinstea mîței la oala cu smîntînă = a fi bătut. Cf. ȘEZ. I, 218, ZANNE, P. I, 551, IV, 124. (Regional) A se învîrti ca mîța împrejurul oalei cu smîntînă = a da tîrcoale unui lucru sau unei ființe care-i place. Cf. ZANNE, P. IV, 123. (Regional) A umbla ca mîța pe lîngă laptele fierbinte = a dori ceva de care se teme. Cf. id. ib. III, 587. (Regional) A se învîrti ca mîța pe lîngă blidul cu păsat = a ocoli adevărul, a evita să spună adevărul. Cf. id. ib. IV, 67. (Regional) (A trăi) ca mîța pe rogojină = (a trăi, a o duce) rău. Cf. id. ib. iii, 337, PAMFILE, J. II, 154. A trage mîța de coadă (sau, regional, pe rogojină) = a o duce greu (din cauza sărăciei), a fi strîmtorat (din punct de vedere material), a fi sărac, nevoiaș. Cf. ȘEZ. IX, 145, ZANNE, P. IX, 660, PAMFILE, J. II, 154, MAT. DIALECT. I, 231. (Regional) A nu avea nici mîță la casă = a fi foarte sărac. ZANNE, P. IX, 660. (Regional) A se uita ca mîța la pește = a se uita, a privi lacom, cu lăcomie. Robinson . . . s-au pus să șadă pe pat uitîndu-să la frigarea cu friptura ca mîța la pește. DRĂGHICI, R. 70/7. (Familiar) A se uita (sau a se pricepe etc.) ca mîța-n calendar = a nu pricepe nimic, a fi cu totul străin de o problemă. Cf. IORDAN, R. A. 270. Mătură ca mîța, se spune despre un om murdar (care își ascunde murdăriile). Cf. ZANNE, P. III, 228. Se spală ca mîța, se spală superficial. (Regional) (Taci) să nu te audă (sau că te aude) mîța = a) (taci că) spui minciuni (pe care nu le crede nimeni). Cf. id. ib. II, 758; b) bagă de seamă ce spui. id. ib. IX, 661. (Regional) A călca în urme de mîță stearpă = a fi îndrăgostit. Cf. TDRG. A rupe mîța în două = a) a fi voinic; a fi energic, hotărît, dîrz, a ști să-și impună voința; a fi vrednic. Fii român verde și rupe mîța în două. NEGRUZZI, S. I, 251. Ei ! bravo l Acu văd și eu că ești bărbat, om verde, colea, care rupe mîța-n două. ALECSANDRI, T. 907. Un om vrednic, care rupe mîța în două . . . plătește foarte mult în ochii [femei]lor. MARIAN, NU. 41, cf. ZANNE, P. I, 551; b) (regional) a se învoi din preț (cu cineva). CIAUȘANU, GL. (Regional) A se face mîță = a se ghemui (ca o pisică la pîndă). Cf. ZANNE, P. VI, 336. (Regional) A-i oua și mîța = a fi om norocos. Cf. id. ib. IX, 660. ♦ Epitet dat unei persoane viclene (ca pisica), ipocrite. Cînd Anița o intrat, Gruia-ndată o-ntrebat: Und'-ai fost, mîță bătrînă ? ALEXICI, L. P. 17. Ce mîță de om, ad[ică] ce om viclean ! I. CR. IV, 79, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, DR. VIII, 209.** (Rar) Epitet depreciativ pentru un cal slab, prăpădit. V. g l o a b ă, m î r ț o a g ă. Numai ce-l văd pe Tasache al meu intrînd în ogradă și ducînd de dîrlogi un soi de dihanie, pe care cu un prisos de bunăvoință ai fi putut-o lua drept cal. . . . – Da ce vrai să fac eu cu mîța asta, bre ! HOGAȘ, M. N. 9, cf. DR, V. 85. 2. (Învechit și regional) Blana prelucrată a pisicii sau, p. g e n e r., a altor animale (asemănătoare cu pisica). Mîță blane de Mosc, 25 bani. Mîțe tanele, de 70: 1 leu (a. 1726-1733). N. A. BOGDAN, C. M. 160, cf. CV 1950, nr. 4, 33. ♦ P. e x t. (Regional, la pl., probabil în glumă) Cozi, cosițe (la fete) (Mățău-Cîmpulung). COMAN, GL. 3. (Regional, în sintagma) Mîță sălbatică = pisică sălbatică (Felis sylvestris). Denaintea leului. . . sta . . . pardosul, ursul, lupul. . ., mîța selbatecâ. CANTEMIR, IST. 26. Zări, chiar supt creanga pe care stătea, cum strălucește ceva . . . Ochi de mîță sălbatecă nu erau. GÎRLEANU, L. 60, cf. PĂCALĂ, M. R. 28. Ies din scorburi jderii și mîțele sălbatice. SADOVEANU, O. IX, 13. 4. Compuse: (învechit) mîță-de-mare = specie de șarpe cu coada lungă, nedefinit mai îndeaproape. Cf. LB. Măgariule ! zisă stăpînul, dar încă întrebi ce să coci ? Mîțe-de-mare și pupeze. BĂRAC, T. 16/25; (regional) mîța-popii = omidă mare, păroasă, colorată pe spate în negru-roșiatic, din care iese fluturele Arctia caja; omida-urs. Cf. PĂCALĂ, M. R. 33, SIMIONESCU, F. R. 392, VICIU, GL., MAT. DIALECT. I, 80, 262. (Fig.) Prindea cu mult meșteșug gîtul de pui între vîrful cuțitului și fundul farfuriei. . . de nu rămînea din gîtul de pui decît o lungă, nodoroasă și încovoiată „mîța-popii”. HOGAȘ, M. N. 37 b) Cantaridă (Lytta vesicatoria). ALR II 6 549/172; c) cîinele-babei (Oniscus murarius și Oniscus asellus). N. LEON, MED. 98, cí. CADE, ALR II 6 571/833; d) scolopendră (Oniscus scolopendra). LB, cf. PONTBRIANT, D., DDRF, DR. V, 561; e) repede (Cicindela campestris). Cf. ALR I 1888/96, 289. (E x p r.) A se da de-a mîța-popii = a se da peste cap, de-a rostogolul, de-a berbeleacul. CADE. II. (Bot. regional) 1. Mîțișor (II 1). Fac foc șî pun niște mîță sfințită pe foc și coj de ouă sfințite de la Paști. ARH. FOLK. I, 223, cf. ALRM II/i h 261, ALR I 990/9, 56. Mîță de loză. ALR I 1 926/337, cf. 1 926/351, 355, 359. ♦ Nume dat mai multor varietăți de salcie. Cf. T. PAPAHAGI, M. 225, ALR I 1 926/80, 215, 375, ALR SN III h 627. 2. P. g e n e r. Creangă, ramură (mică). Cf. ALR II 6 419/53, 64, 228, 349, 386, A I 12, 21, 23, 26. 3. Barba-ursului (Equisetum arvense) (Checea-Jimbolia). ALR I 1952/40. 4. Păpădie ( Taraxacum officinale) (Berzasca- Moldova Nouă). ALR I 1 919/5. 5. Mușchi de pe scoarța copacilor (Pecica-Arad). ALR II/53. 6. Rădăcină (aeriană) a porumbului (Voiniceni-Tîrgu Mureș). Cf. ALR II 5 138/235, 5 139/235. III. Nume dat unor obiecte, instrumente, dispozitive etc. care prind sau trag ceva, se înfig în ceva etc. 1. (Transilv., Ban.) Cursă de șoareci (primitivă); (regional) mîț (III 1). Mița, cursa de șoareci pe care și-o face economul din bucățele de scindură și din bețigașe de corn. PĂCALĂ, M. R. 446, cf. 436, 454, BRAN, S., ALR I 690, A II 9, 10, MAT. DIALECT. I, 182. 2. (Regional) Botniță „la vițel” (Feneș-Alba Iulia). ALR II 5 074/102. 3. (Regional) Ostie (de pescuit) (Roșia-Beiuș). ALR II 6 250/310. 4. (Regional) Fiecare dintre cele două vîrfuri ale scoabei (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6 674/353. 5. (Regional) Coada, mînerul cleștelui de tras; clește sau, p. r e s t r., cîrlig al cleștelui de tras cercuri la butoaie, la putini etc. (Bîrsana-Sighetul Marmației). ALR II 6698/353, cf. 6 699/353, 6 700/353. 6. (Prin Maram.) Broasca în care se fixează sfredelul. Cf. ALR II 6 662/353, 362. 7. (Învechit) Ancoră (la o navă). Anchira, mițele corăbiei ce aruncă în mare cu funile și țin corabiia (a. 1 600-1630). CUV. D. BĂTR. I, 291. Mîțele de fier carele țin corabiia în loc de nu mearge, că-s cu unghi de fieru (glosare marginală). N. TEST. (1 648), 171^r. Și trăgînd sus mățele, slobozirî-o [corabia] mării. ib., ap. HEM 1 201, cf. LB, PHILIPP1DE, P. 163, DDRF. 8. (Transilv., Ban.) Cîrlig cu mai multe brațe îndoite (și ascuțite) la vîrf, cu care se prinde și se scoate un obiect căzut în fîntînă. Cf. CADE, LEXIC REG. 20, MAT. DIALECT. I, 80. 9. Dispozitiv de siguranță (prevăzut cu un fel de gheare) care servește la prinderea automată a coliviei dintr-o mină, cînd se rupe cablul. Cf. MDT, com. din VALEA JIULUI. 10. (Regional) Laț (pentru prins păsări) (Ciumeghiu-Salonta). ALR I 1311/315. 11. (Prin Transilv., Ban., Mold.) Bucată de lemn (v. grindă) sau de metal care prinde căpriorii unei case sau care leagă diverse părți componente ale unei, construcții; chinga căpriorilor. O mîță de fier carea întră pînă la cealea ce-s dinlăuntru de zaveasă. N. TEST. (1648), 295^r/12, cf. ALR I 666/45, 56, 320, 578, 588, ALR II/I h 226. ◊ (Urmat de determinări care indică folosirea) Mîță de vînt. CHEST. II 230/1. Mîță de ajutor. ib., cf. ALR II/47. 12. (Prin Mold. și Bucov.) Cîrlig gros de fier, prins într-o coadă de lemn, care servește la rostogolitul buștenilor. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Regional) Placă de fier cu unul sau mai mulți colți, fixată pe fundul ulucului, pentru a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc; butuc greu, prins cu un capăt pe o margine a ulucului și cu celălalt sprijinit pe marginea opusă, avînd rolul de a micșora viteza buștenilor împinși pe uluc. Cf. ARVINTE, TERM. 156. 13. (Prin estul Transilv. și nordul Mold.) Tindeche (la războiul de țesut). Cf. ALRM SN I h 315, GLOSAR REG. 15. (Transilv.) Oiște, A II. 16. (Regional) Dispozitiv în formă de furcă (cu două coarne) aplicat la inima căruței sau a carului, care împiedică vehiculul oprit pe o pantă să dea înapoi. Cf. LEXIC REG. 55, 61. 17. (Regional) Lanț, curea care leagă grindeiul plugului de rotile; potîng. Cf. H XVIII 142, BOCĂNEȚU, T. A. 149, 189. 18. (Transilv. și prin Olt.) Nume dat mai multor părți componente ale joagărului: a) cumpănă de care se leagă stavila joagărului. ALR II 6 430/95; b) dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dintată a joagărului. ib. 6 432/172, cf. 6 432/349, 362, 574, 833, 836; c) grăunțar. ib. 6 433/362; d) coada furcii joagărului. ib. 6 435/362, cf. 6 435/833, 836 ; e) roată zimțată a joagărului. DAMÉ, T. 175, cf. PAMFILE, I. C, 111; f) fiecare dintre „torțile” care întind pînza joagărului. ALR II 6 441/833; g) fiecare dintre ghearele de fier ale joagărului. ib. 6 447/260, cf. 6 447/353, 386; h) jugul de lemn al joagărului. A III 18. 19. (Regional) Bucată de lemn scobit pe care se învîrtește cepul grindeiului de la roata morii. Com. din GÎRDA DE SUS-CLUJ. 20. (Transilv. și prin Mold.; mai ales la pl.) Patină (pentru alunecat pe gheată). I. CR. IV, 60, cf. ALR II 4 372/105, 130, 141, 157, 172, 250, MAT. DIALECT. I, 80, 285. 21. (Regional) Placă de fier cu colți ascuțiți pe care muncitorii forestieri și-o fixează pe talpa încălțămintei (ca să nu alunece). Cf. VICIU, GL. 103, PAMFILE, I. C. 107, ARVINTE, TERM. 156, MAT. DIALECT. I, 182. 22. (Regional) Cîrlig de fier cu colți, cu ajutorul căruia muncitorii de la întreținerea liniilor electrice sau de telegraf se urcă pe stîlpi (Deda-Reghin). MAT. DIALECT, I, 182. 23. (Prin Maram.) Coșuleț care are în partea superioară un cerc prevăzut cu dinți, cu care pot fi prinse cozile fructelor, la cules. LEXIC REG. 20. IV. 1. (Regional) Grătar (pe care se frige carnea) (Petreștii de Jos-Turda). ALR II 3976/250. 2. (Prin Transilv.) Pirostrie (pe care se pune un vas la foc). Cf. ALEXI, W., com. din LUPȘA-ABRUD, ALR II 3 949/250, 346. 3. Grătar de fier care se pune pe vatră, sub lemnele care ard, cu scopul de a le face să ardă mai bine. CHEST. II 336/61, cf. 336/281, 282. V. (Regional) Dig de proporții reduse (Vașcău). CV 1951, nr. 9-10, 44. VI. (Regional) Firidă (mică) făcută în peretele cămării; (regional) mîțoacă (2) (Runcu Salvei-Năsăud). Cf. CHEST. II 186/258. VII. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. La românii din toate părțile, de-ndată ce s-a săvîrșit masa de cununie, toți nuntașii se prind la joc . . . cam cu următoarele jocuri:. . . mîța, mocăncuța, mocăneasa. SEVASTOS, N. 282, cf. PAMFILE, J. III, 9, VARONE, D. 115, H X 543. – Pl.: mîțe. – Probabil formație onomatopeică.

minighid s. n. Ghid de proporții reduse ◊ „Minighidul turistului: România – județe și date de bază.” I.B. 29 XI 69 p. 2. ◊ „Mini-ghid.” I.B. 15 VII 72 p. 3; v. și R.l. 28 V 80 p. 2 (din mini- + ghid)

acaț, acați, s.m. (acăț) – (reg.; bot.) Arbore cu flori albe, mirositoare, dispuse în ciorchine; salcâm (Robinia pseudacacia). A fost introdus în România după 1750. Lemnul e utilizat în construcții și pentru foc. Util ca și gard viu. ♦ (med. pop.) Florile uscate și sfărâmate se puneau pe rănile provocate de arsuri. Ceaiul din flori de salcâm se folosea contra tusei, nădușelii și durerilor de piept (Butură, 1979). Mierea de salcâm este folosită pentru calmarea tusei, în afecțiuni gastrice și în tratamentul nevrozelor. – Din magh. akác „salcâm” (DEX) < germ. Akazie < lat. accacia.

MÎNTUȘ s. m. 1. (Mold.; Iht.) Mihalț (Lota Iota). Peștii ce se pescuiesc în apele țării sînt: . . . Mintușul, de culoare închisă, are forma plăticei și se găsește în Siret și în Prut. DAMÉ, T. 127, cf. TDRG. Lapții de măntuși cîteodată fac bine bolnavilor. N. LEON, MED. 142. Numele mai general răspîndit este mihalț; i se mai zice însă la Bistrița midhai și midhoc, la Moldova și Suceava. . . mîntuș. ANTIPA, F. I. 87, cf. id. P. 784. Dacă are cineva durere de ochi, e bine să ieie mîntuș, adică un pește mic. GOROVEI, CR. 247, cf. 448, ATILA, P. 504, CADE, BĂCESCU, P. 36, 37, 39, 120. Mihalțul este căutat de cunoscători . . . În Moldova de sus i se mai spune mîntuș sau mihoc. ANTONESCU, P. 84, cf. H I 22, X 409, 413, 505, 507, XII 275, 281, 386, 430. Lapții (ficații) de mîntuși cîteodată fac bine bolnavilor. ȘEZ. I, 118, cf. V, 106. Mîntușul. . . e bun contra scrofulelor. ib. VIII, 105, cf. 2. 2. (Regional) Zglăvoacă (Cottus gobio). Zglăvocul. . . numit altmintrelea și mai ales de către românii de la țeară. . . măntuș. MARIAN, INS. 56. – Pl.: mîntuși. – Și: mîntúșă (H X 413, 507) s. f., mîntáș (ANTIPA, P. 784), măntúș s. m., măntúșă (BĂCESCU, P. 36) s. f., mintúș s. m. – Din ucr. ментус.

scopít n. m. (d. scopesc. v. scapeț). Om castrat. – Scopițiĭ îs o ramură a rascolnicilor. Eĭ caută mîntuirea sufletuluĭ lipsindu-se de organele reproductive și abținîndu-se de la carne, vin, rachiŭ și tutun. Fiind expulsațĭ din Rusia, s’au refugiat în mare parte în România, unde trăĭesc din birjărie și lăptărie. V. muscal, eŭnuc, hadîm și rîncacĭ.

carte-document s. f. Carte cu valoare documentară ◊ „O carte-document despre Eminescu.” R.l. 1 VIII 74 p. 1. ◊ „«Toamna pătimirii noastre» – de Vartan Arachelian – este o foarte bună carte-document despre participarea României la primul război mondial, o evocare a unui moment de răscruce din istoria dobândirii unității noastre naționale.” Sc. 18 III 80 p. 4; v. și Săpt. 10 II 78 p. 3 (din carte + document, după fr. livre-document; DMC 1975)

jazman s. m. pl. jazmeni (muz.; anglicism) Interpret de jaz ◊ „În cadrul schimburilor culturale S.U.A.România este programată în luna decembrie o vizită la București a unor jazzmeni de marcă.” Săpt. 5 VII 74 p. 7. ◊ „La Nisa se va desfășura, între 6 și 16 iulie, cea de-a 5-a mare paradă a jazului, la care vor participa 250 dintre cei mai celebri jazmeni din lume.” Sc. 24 VI 78 p. 6. ◊ „Jazzmenii străini ne-au arătat că nu sunt suficiente talentul și pasiunea [...]” Săpt. 10 IV 81 p. 7 [pron. jezmen; scris și jazzman] (din engl. jazzman; PR 1952, DMC 1966, DMN 1969; DJ; DN3)

PRIAP (în mitologia greacă), zeu falic, fiul Afroditei și al lui Dionysos, simbolizând fecunditatea și rodnicia grădinilor, livezilor, viilor, recoltelor, iar mai târziu senzualitatea iubirii și chiar desfrâul erotic; reprezentat printr-un falus supradimensionat. Romanii l-au preluat și l-au venerat ca ocrotitor al forței virile.

BAPTÍSM (< fr.; {s} baptisma „botez”) s. n. 1. Mișcare fundată de pastorul John Smith la începutul sec. 17, în Anglia, ca protest împotriva bisericii anglicane oficiale; de aici, s-a răspîndit în Olanda. În sec. 18, mulți baptiști au emigrat în America de Nord. La începutul sec. 19 emisari din America au venit în Europa întemeind comunități baptiste în Germania, Elveția, Rusia, Ungaria și alte țări, între care și România. Din creștinism, refuză tradiția, admițînd numai Scriptura. 2. Doctrină protestantă care pune un accent deosebit pe actul botezului oficiat la majoratul religios (16 ani), comportînd imersiunea.

FERDINAND I de Hohenzollern-Sigmaringen (1865-1927, n. castelul Sigmaringen, Germania), rege al României (1914-1927). Al doilea fiu al principelui Leopold de Hohenzollern-Sigmaringen (frate mai mare al lui Carol I) și al principesei Antonia a Portugaliei. În lipsa unui moștenitor în linie directă și legitimă a lui Carol I, prin decretul din 18 mart. 1889, F. a fost proclamat „moștenitor prezumtiv al coroanei României”, conferindu-i-se în același timp titlul de „Alteță Regală”, Principe de România. După eșuarea proiectului principelui F. de a lua de soție pe Elena Văcărescu, la 29 dec. 1892 F. se căsătorește cu principesa Maria, înrudită cu marile case dominatoare din Marea Britanie, Rusia și Germania. A parcurs toate treptele ierarhiei militare, de la gradul de sublocotenent (1886) până la cel de general de corp de armată (1911). În 1913, în calitate de generalisim, principele F. a comandat armata română în campania din timpul celui de-al doilea război balcanic. Devenit rege al României (sept. 1914), în împrejurări excepționale pentru soarta țării, F., cu prilejul depunerii jurământului în fața Parlamentului și a țării, făgăduiește solemn că va fi „un bun român”. În Consiliul de Coroană (14/27 aug. 1916), F. s-a identificat cu idealul național al românilor, susținând intrarea României în război alături de Antantă împotriva Puterilor Centrale (fapt pentru care a fost numit și F. cel Leal). Decizia de a susține intrarea României în război de partea Antantei a provocat mânia membrilor familiei de Hohenzollern, care l-au dezavuat. În condițiile înfrângerilor armatei române în campania din 1916 și a ocupării de către inamic a celei mai mari părți din teritoriul țării, F., împreună cu familia regală, s-a retras la Iași, unde, încrezător în victoria finală a poporului român, s-a distins prin abnegație și spirit de sacrificiu, contribuind, într-o măsură importantă, la refacerea și reorganizarea armatei române, precum și la marile victorii obținute la Mărăști, Mărășești și Oituz, în vara anului 1917. După prăbușirea frontului rusesc, F. și majoritatea oamenilor politici au luat hotărârea ca România să înceteze ostilitățile și să accepte încheierea unei păci separate, concretizate în Tratatul de la București (apr. 1918), pe care însă a refuzat să-l ratifice. După realizarea unirii cu România, în 1918, a Basarabiei (mart.), a Bucovinei (nov.) și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei și Maramureșului (dec.), delegații veniți la București înmânează Regelui actele Unirii, care, la rându-i, prin decrete-legi, le sancționează. La 15 oct. 1922 a avut loc la Catedrala Reîntregirii din Alba Iulia încoronarea Regelui și a Reginei Maria (pe coroana regală de oțel a lui Carol I, ce amintea de Plevna, adăugându-se însemnele Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei), simbolizând actul Unirii tuturor provinciilor istorice românești sub sceptrul aceluiași monarh. Prin participarea la festivități a reprezentanților din peste douăzeci de state europene, din S.U.A. și Japonia, noua realitate național-statală a dobândit o largă recunoaștere internațională. După înfăptuirea României Mari, F. a sprijinit inițiativele, în special ale guvernelor liberale, menite să ducă la importante prefaceri în viața economică, social-politică și culturală a țării; dintre acestea se detașează reforma regimului electoral bazat pe votul universal (1918), reforma agrară din 1921 (promisă pe front, în 1917, de către Rege, ca un act de justiție socială, dar și ca o recunoaștere a contribuției țăranilor la războiul de reîntregire națională). Constituția din 1923 și unificarea legislativă, care a consfințit noile realități istorice, inclusiv regimul constituțional democratic. A avut șase copii: Carol, Elisabeta, Marioara, Nicolae, Ileana și Mircea, botezați în religia ortodoxă. A murit la 20 iul. 1927, fiind înmormântat în pronaosul Mănăstirii Curtea de Argeș.

RÁNIDE (< lat. rana „broască”) s. f. pl. Familie de amfibieni din ord. Anure, cu picioarele din spate lungi, în poziția de repaus îndoite, utilizate pentru înot și deplasare în salturi. Adulți sunt lipsiți de coadă. Este o familie foarte răspândită pe glob, îndeosebi în regiunile tropicale (unde există și unele specii viu colorate, la care pielea secretă o toxină foarte puternică, utilizată de amerindieni pentru săgețile otrăvite). În România cuprinde broaștele verzi (de lac) și broaștele brune (de pădure, de mlaștină, broasca roșie de munte).

RÍESLING (< germ.) s. n. R. de Rin = soi de viță de vie originar din Germania, cu ciorchini cilindrici cu boabe rotunde, verzi-gălbui și cu pielița groasă; produce vinuri superioare, fine. R. italian = soi de viță de vie originar din Italia, cu ciorchini cilindrici cu boabe mici, verzi, ușor rumenite; produce vinuri de calitate, seci. Este unul dintre cele mai răspândite și mai apreciate soiuri din România, cultivat în aproape toate podgoriile, atât la deal, cât și la șes. Vinul produs de soiul r.i. din România a fost distins cu mai multe medalii la concursuri internaționale. R. de Banat = creață (v. creț 4). ♦ Vin obținut din astfel de struguri.

MIȘCARE s. f. I. Acțiunea de a (s e) m i ș c a și rezultatul ei. 1. Ieșire din starea de repaos, de imobilitate, de fixitate, schimbare a locului, a poziției (v. c l ă t i n a r e, c l i n t i r e); s p e c. schimbare a poziției corpului, a membrelor etc.; exercițiu sau parte a unui exercițiu sportiv membrelor etc.; p. ext. gest. Cel mai mare meșter nu ar putea să afle formă . . . pentru atîtea osebite mișcări și săvîrșiri care face trupul omului. CALENDARIU (1814), 102/10. După 12 ceasuri să îndeletnice cu feliuri de trupești mișcări. DRĂGHICI, R. 152/8. El putea privi toate mișcările lor, fără să îl vază ele. GORJAN, H. I, 5/7. În așa stare. . . Și a frunzelor mișcare. . . Ne-ar fi fost de supărare, CONACHI, P. 268. O mișcare de deget [pe pistol] și s-a sfîrșit! NEGRUZZI, S. I, 28. Nu vezi mișcările ce fac picioarele Iuți și ușoare. BOLINTINEANU, O. 115. Prin mișcarea naltei ierbi, Eu te fac s-auzi în taină Mersul cîrdului de cerbi. EMINESCU, O. I, 110, cf. 150. Își mlădia trupul după mișcările calului. VLAHUȚĂ, D. 76, cf. BASSARABESCU, S. N. 20. Isidor, în mișcări repezi. . . , scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea. SAHIA, N. 77, cf. 34. Din mișcările mele, vede că nu-l înțeleg. SADOVEANU, O. VII, 342. Se lasă ușor înainte la fiecare mișcare a lopeților. BART, S. M. 28. Mașinile cu piston, numite și mașini cu mișcare alternativă. SOARE, MAȘ. 107, cf. IONESCU-MUSCEL, FIL. 249. Mișcarea de zbor a săritorului poate începe imediat după dezlipirea de teren. SP. POP. 1950, nr. 1750, 2/2. Mișcările membrelor superioare. PARHON, O. A. I, 266. Semăna cu maică-sa. . . cu mișcările scurte și stăpînite. DEMETRIUS, A. 9. Am văzut în fiece lucru-o mișcare De rugăciune și ardoare. ISANOȘ, Ț. L. 21. ◊ E x p r. În doi timpi și trei mișcări = foarte repede, imediat, la repezeală. Ozun dragă, ți-a răsucit bibilica aia capul în doi timpi și trei mișcări. C. PETRESCU, C. V. 339. ♦ Fiecare dintre mutările unei piese la o partidă de șah, de table etc. Fata juca șah cu Alexandru Comăneșteanu . . . făcuse o mișcare greșită, primejduind unul din turnuri. D. ZAMFIRESCU, Î. 3. ◊ E x p r. (Familiar) A prinde mișcarea = a înțelege (din vreme) rostul unui lucru, desfășurarea unei acțiuni etc. Cf. DL. ♦ Viteza cu care se execută o bucată muzicală sau o parte a ei; tempo. Cf. TiM. POPOVICI, D. M., DER. ♦ (Concretizat) Parte dintr-o compoziție muzicală de dimensiuni mai mari. Cf. DER. 2. Deplasare (în spațiu); înaintare; circulație. Cu margene copitii ușor izbind în pămînt, spre lină mișcare îndrepta pasul (a. 1773). GCR II, 90/39. Te bizuiești. . . să însemnezi și pravile pe-a mișcărei cerești cale. CONACHI, P. 276. Este de o mare utilitate în explicațiunea fenomenlor cerești și-n studiul mișcărilor stelelor. DRĂGHICEANU, C. 2, cf. 3. Am lăsat în urmă pe tovarășii mei și am rupt-o de-a fuga înainte, doar m-oi încălzi cu mișcarea., ALECSANDRI, T. I, 457, La răspîntia bulevardului, o teribilă mișcare de trăsuri, tramcare, tramvaie electrice. CARAGIALE, O. IV, 390. Acestui fenomen ceresc i se dă numirec de mișcarea diurnă a astrelor. CULIANU, C. 8, Mișcarea unui corp poate fi și ea de două feliuri, relativă și absolută. PONI, F. 7. Un sistem de referință poate fi considerat ca nemișcat In spațiu, mișcarea referită la un astfel de sistem se numește absolută. MARIAN-ȚIȚEICA, FIZ. I, 12, cf. 21. Deoarece în spațiul interplanetar nu există nici o rezistență de natură aerodinamică la înaintare, mișcarea corpurilor cerești se continuă veșnic. CONTEMP. 1955, nr. 478, 4/4. ◊ Mișcare perpetuă (sau, învechit, perpetuată) = funcționare imaginară a unui sistem fizic care, odată pornit, nu s-ar mai opri niciodată. A învoi toate aceste capete învățate e mai greu decît a găsi mișcarea perpetuată. NEGRUZZI, S. I, 268. ◊ E x p r. A se pune în mișcare = a porni. Toată suflarea s-a pus în mișcare: lumea de pe lume. . . alerga să vadă ce minune poate să fie? CREANGĂ, P. 228. Vagonul se pune-n mișcare. CARAGIALE, O. I, 279. Rîndul s-a pus în mișcare. Înaintăm. STANCU, U.R.S.S. 37. ♦ Fel de a merge (v. m e r s¹ 1, u m b l e t), de a-și mișca picioarele, mîinile, corpul în timpul deplasării. ♦ S p e c. (Familiar, mai ales în construcții cu verbul „a face”) Deplasare în spațiu făcută de cineva în scop recreativ, curativ etc.; plimbare. Avea nevoie de mișcare, de aer, de liniște. BART, E. 216. Am făcut puțină mișcare. Com. MARIAN. ♦ Forfotă, agitație, animație. În departamentul de război stăpînește mișcare mare, ce arată cum că miniștrii nu să află prea bine. GT (1839), 7¹/18. La ridicarea cortinii, se aud măsurile din urmă ale unui vals și se vede prin ușa din dreapta, în fund, mișcarea balului. CARAGIALE, O. VI, 205. E plin de mișcare pămîntul Și cîntă și codrul și vîntul. COȘBUC, P. II, 9. Deodată se făcu o mișcare în incintă. REBREANU, R. I, 196. Pretutindeni se vedea mișcare multă și voie bună. SAHIA, N. 61. Dis-de-dimineață, cînd răsăritul se aprindea, se deștepta și curtea o dată cu satul și se umplea de mișcare și de viață. SADOVEANU, O. I, 265. Pe Dunărea asta e mai multă mișcare decît în tot restul țării Românești. CAMIL PETRESCU, O. III, 128. ♦ Serviciu care dirijează circulația trenurilor. Direcția mișcării. LEG. EC. PL. 105. ◊ Birou (sau serviciu) de mișcare (sau al mișcării) = birou (sau serviciu) de unde se dirijează și se coordonează într-o gară circulația trenurilor. Biroul șefului de gară . . . este în același timp „birou de mișcare”, „telegraf”, „casa de bilete”. SEBASTIAN, T. 188. ♦ S p e c. (Mai ales la pl.) Deplasare organizată, strategică a unei unități armate. Să iei în băgare de samă mai bine mișcările dușmanilor. DRĂGHICI, R. 166/15. Luca Arbore la rîndul său informa pe poloni despre mișcările tătarilor. XENOPOL, I. R. IV, 219. Gazetele erau cu desăvîrșire mute în privința mișcărilor de trupe în țară. SADOVEANU, M. C. 72. 3. Schimbare intervenită în repartizarea personalului sau a bunurilor dintr-o unitate; mutare dintr-un post în altul. Mișcarea comerțului. LM. Guță Mereuță, jude de ședință adus în capitală la ultima mișcare în magistratură. C. PETRESCU, C. V. 182. Ține evidența mișcării patrimoniului mobil și imobil în cantități și valori. LEG. EC. PL. 211. 4. Activitate, acțiune; faptă; s p e c. (urmat de determinări indicînd domeniul, scopul, caracterul etc.) acțiune sau curent care grupează un număr mare de oameni în jurul unei activități, al unei idei, concepții etc., (învechit) mișcămînt. Mai la urmă să videți Mișcările și urmarea grecilor celor isteți, BELDIMAN, ap. GCR II, 243/24. Deosebite staturi. . . cari . . . se întrupară printr-o mișcare de unitate în două staturi. BĂLCESCU, M. V. 7. Este o mare mișcare națională între toți românii din Austria. id., ap. GHICA, A. 470. Curtea este plină, țara în mișcare: Soli trimiși de Poartă, vin la adunare. BOLINTINEANU, O. 36. Acestui fel de oameni să nu le fie îngăduit a ocupa locul cel de frunte în mișcarea intelectuală a poporului lor. MAIORESCU, CR. II, 103, cf. III, 3. Cea întîi mișcare intelectuală care se începe acum cu tinerimea care se ridică. VLAHUȚĂ, O. A. III, 39. Cea întâi mișcare critică în țara românească. IBRĂILEANU, SP. CR. 92. Creațiunile artistice, de seamă, la oricare alte țări civilizate, n-au venit fără mari mișcări culturale. BACOVIA, O. 240. Acestea au fost teatrele de avantgardă. . . care erau legate de mișcarea de avantgardă a intelectualilor progresiști. CONTEMP. 1948, nr. l10, 12/1. Este necesar ca mișcarea întrecerilor socialiste să se generalizeze. LEG. EC. PL. 425. Mișcarea sportivă, cu sutele de mii de sportivi din țara noastră, este prezentă. SP. POP. 1951, nr. 1 814, 3/2. Mișcarea pentru pace, cea mai uriașă mișcare de masă cunoscută în istorie, a crescut în amploare, și-a lărgit și și-a întărit rîndurile în toate țările. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 826. lbrăileanu a susținut o mișcare de cultură. V. ROM. martie 1956, 28. O dată cu acestea se naște și o mișcare socialistă – revista Contemporanul o oglindește ideologic. RALEA, S. T. III, 188. ♦ L o c. a d v. În mișcare = într-o s tulburare, de încordare. Simțirile-i sîn, deștepte; inima-i veghiată este mereu în mișcare. ODOBESCU, S. III, 17. ◊ E x p r. A (se) pune în mișcare = a intra (sau a determina pe cineva să intre) în acțiune, a deveni (sau a face să devină) activ. Încă pe cînd era în fașii, Marta avea obiceiul de a pune toată casa în mișcare. SLAVICI, N. I, 80. Toată pădurea se puse mișcare; urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap. ISPIRESCU, L. 7. Imediat îi puse în mișcare să oprească loja cea mai bună pentru spectacolele fixate. REBREANU, R. I, 186. Articolul de azi i-a pus pe toți în mișcare. BARANGA, I, 159. ♦ Acțiune (organizată) de masă, cu caracter revendicativ. V. r e v o l t ă, r ă s c o a l ă, r e v o l u ț i e. Mișcarea din Iași, liniștită, nerezemată pe vreo putere armată (a. 1 848). URICARIUL, X, 17. El conducea toate mișcările studențimei. CARAGIALE, O. I. 246. Urzea în capu-i trudit programul unei mișcări serioase și hotărîtoare, al cărei început era fixat pentru a doua zi. VLAHUȚĂ, N. 192. Am mai văzut însă încă o dată că în toate mișcările burgheze fapta nu urmează vorbei. IONESCU-RION, C. 27. Orice mișcare de revoltă în rîndurile muncitorești nu poate să aducă decît bine cauzei proletare. SAHIA, N. 40. Mișcarea lui Tudor Vladimirescu a început ca un episod al Eteriei și al revoluției grecești. OȚETEA, T. V. 29. Deși nu se afla încadrat în mișcarea revoluționară, Turgheniev era urmărit și supravegheat în ceea ce publica. SADOVEANU, E. 235. ♦ (Concretizat) Organizație cu caracter revendicativ. Se cunoaște că n-ai făcut niciodată politică într-o mișcare clandestină. STANCU, R. A. V, 308. ♦ S p e c. (De obicei urmat de determinarea „muncitorească”) Acțiunea revoluționară a clasei muncitoare; (fără determinări; concretizat) partid, organizație care conduce o asemenea acțiune. Manifestul Partidului Comunist consacră pasagii speciale de critică necruțătoare agenților burgheziei în sînul mișcării muncitorești. CONTEMP. 1 949, nr. 122, 3/5. Fochistul, după multe sondaje și încercări, îl atrăsese în mișcare. STANCU, R. A. III, 25. E democrată, dar n-are legături cu mișcarea, pe cît știu. BENIUC, M. C. I, 63. Trecea în Pașcani drept cel mai bâtrîn om din mișcarea muncitorească. GALAN, Z. R. 17. Amîndoi sîntem în mișcare de aproape cinci ani. id. ib. 254. Fără partidul comunist și teoria sa marxistă, mișcarea muncitorească ar fi condamnată la spontaneitate, la bîjbîire în întuneric, la jertfe fără de număr. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 701. 5. F i g. Îndemn, imbold, impuls, pornire. Cu toate mișcările inimii ai poftit dorirea cea de săvîrșit părăsind dulceața lumii. MINEIUL (1 776), 172^r2/7. A plecărilor din fire mișcările ațîțate, Sînt și mai tari și mai dese decît cele judecate. CONACHI, P. 277. Dacă eram copilul unei familii bogate și de nume strălucit, aș fi luat toate manifestațiile de dragoste ce mi s-au arătat zilele acestea ca o adulațiune nevrednică să deștepte în sufletul meu cea mai slabă mișcare de recunoștință. CARAGIALE, O. VII, 299. ♦ (Astăzi rar; adesea determinat prin „sufletească” sau „a sufletului”) Sentiment, emoție. Cvintilian zicea că este dator poeziei cea mai mare parte a mișcărilor celor retorice și frumusețele ce află cineva în scrierile sale. CR (1 832), 288²/5. În acest moment mișcarea în cei mai mulți stoarse lacrimi. BARIȚIU, P. A. III, 452. Avea niște ochi mici și negri în cari se resfrîngeau cu o deosebită energie și repeziciune toate pasiunile și toate mișcările sufletului. HASDEU, I. V. 18. Fără voie m-am gîndit la tine, la darul cel mare cu care te-a înzestrat firea de a-ți descrie mișcările sufletești. GANE, N. III, 147. Prin rolul ei biologic . . . femeia a trebuit să-și ascundă mișcările sufletești în fața bărbatului. IBRĂILEANU, S. L. 27.Misia istoriei este a ne arăta, a ne demonstra acestă transformație continuă, această mișcare progresivă a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 3. Mișcarea din jos în sus și de sus în jos este o condițiune inevitabilă, fatală a vieții omenești. GHICA, S. 228. Discuția urmă caldă cu observații și mărturisiri asupra acestui mister care ne înconjoară: natura veșnic în mișcare. SADOVEANU, E. 174. II. (Filoz.) Mod sau formă de existență a materiei, înglobînd toate schimbările și procesele care au loc în univers. Toată zidirea doarme!. . . tot se arată mort! parcă s-ar fi precurmat mișcarea ce dă viață universului. MARCOVICI, C. 8/7. Sînt legi comune tuturor fenomenelor naturii și vieții, de exemplu legea care spune că materia nu poate exista fără mișcare, după cum mișcarea nu poate fi concepută fără materie. CONTEMP. 1949, nr. 120, 3/3. Aplicînd dialectica materialistă la studiul mișcării materiei, Engels arată că fiecărei trepte de dezvoltare a materiei îi sînt specifice forme calitativ deosebite de mișcare. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 7, 55. – Pl.: mișcări. – V. mișca.

BIHOR 1. Munții ~, masiv muntos constituind nucleul M-ților Apuseni, situat între obîrșiile văii Lada la N și ale Crișului Alb la S. Este alcătuit din roci cristaline, sedimentare (conglomerate, gresii, marne, calcare) și eruptive. Alt. max.: 1.849 m (vf. Curcubăta Mare). Expl. de bauxită, min. polimetalice, dacite și calcare. Spectaculoase fenomene carstice: peșteri (Scărișoara, Focul Viu, Cetățile Ponorului), avene, cascade, Izbucul și Cheile Galbenei etc. Stațiune climaterică (Stîna de Vale). 2. Jud. în NV României, la granița cu Ungaria, pe cursurile superior și mijlociu ale Crișului Repede și Crișului Negru; 7.535 km² (3,17% din supr. țării); 660.131 loc. (1991), din care 48,4% în mediul urban; densitate: 85,2 loc./km². Reșed.: municipiul Oradea. Orașe: Aleșd, Beiuș, Marghita, Nucet, Salonta, Ștei, Valea lui Mihai, Vașcău. Comune: 86. Relief dispus în trepte descrescînde de la E la V, constituit dintr-o zonă muntoasă în E și SE (M-ții Plopiș, Pădurea Craiului, Vlădeasa, Bihor și Codru-Moma), una deluroasă și depresionară în mijloc (Dealurile Vestice, Depr. Beiuș și Vad-Borod) și o reg. de cîmpie în V (compartimentul central al Cîmpiei de Vest: Cîmpiile Crișurilor, Miersigului, Barcăului și Ierului). Extensiunea mare a calcarelor din zona montană a determinat apariția unor pitorești forme carstice reprezentate prin complexul carstic de la Padiș, Cetățile Ponorului, Izbucul Galbenei, peșterile Meziad, Vadu Crișului, Peștera Vîntului (cea mai lungă din țară, 35 km de galerii), Vîrtop ș.a., numeroase doline, uvalasuri, avene, polii, lapiezuri, chei etc. Climă temperat-continentală moderată, cu temp. medii anuale de 11°C în cîmpie și în părțile joase ale dealurilor piemontane și de 2-7°C în reg. montană. Precipitații atmosferice variază de la 550 mm anual în cîmpie, la 700-1.000 mm în zona de dealuri și peste 1.200 mm în munți. Vînturi predominante dispre V, NV și SV. Rețeaua hidrografică pr. este reprezentată prin rîurile Barcău, Crișu Repede și Crișu Negru cu variații mari de nivel (8-10 m) și debit (2-29 m³/s), fapt ce a impus realizarea unor lucrări de îndiguire și canalizare (Canalul colector al Crișurilor, 61 km, care leagă Crișu Repede de Crișu Negru între Tărian și Tămașda, Canalul Cermei-Tăuț, Canalul Culișer etc.). Resurse naturale: petrol (Suplacu de Barcău, Chișlaz, Abrămuț), lignit (Bratca, Vărzari, Ip, Voievozi, Tătăruș, Derna, Borumlaca, Cuzap, Cornițel, Budoi ș.a.), bauxită (Zece Hotare, Luncasprie, Vîrciorog, Roșia ș.a.), pirite cuprifere, molibden (Băița), marmură (Vașcău, Băița, Budureasa, Chișcău), calcare compacte (Cărpinet, Chistag, Borz, Șoimi, Remeți, Bratca ș.a.), granodiorit (Budureasa), gresii, argile (Șuncuiuș, Bălnaca); izv. cu ape termale (22-48°C) uneori mineralizate apar la Oradea, Băile Felix, Băile 1 Mai, Răbăgani, Tămășeu, Chișlaz, Săcueni, Marghita, Balc, Tinca ș.a. Economia: Industria jud. B. produce: energie electrică și termică (termocentralele de la Oradea, Salonta și Voivozi și hidrocentrala de la Aștileu), alumină (Oradea), mașini unelte (mașini de găurit, raboteze, ciocane pneumatice, mașini de filetat etc.), utilaje tehnologice pentru ind. metalurgică, accesorii pentru mijloacele de transport (Oradea, Salonta, Vașcău, Beiuș ), piese de schimb pentru tractoare și mașini agricole, utilaj minier (Stei), diverse produse metalice (Marghita), lacuri, vopsele, coloranți, mase pastice, semipreparate pentru medicamente (Oradea), conf. și tricotaje (Oradea, Marghita, Beiuș, Salonta, Nucet, Vașcău, Aleșd), încălț. (Oradea, Marghita), blănuri (Oradea), mobilă (Oradea, Salonta, Marghita, Beiuș, Stei, Valea lui Mihai), cherestea (Tileagd, Săcueni, Ioaniș), mat. de constr. (ciment, var, cărămidă, prefabricate din beton, azbociment, produse refractare etc.) la Oradea, Aleșd, Chiștag, Ceica, Beiuș, Valea lui Mihai, Aștileu, obiecte din sticlă (Pădurea Neagră), produse alim. (Oradea, Salonta, Beiuș, Tinca, Vașcău, Valea lui Mihai, Diosig, Aleșd ș.a.). Ind. poligrafică (Oradea). Agricultura este variată ca structură, dispunînd de un bogat fond agricol (491.425 ha, 1989), constituit din 299,770 ha terenuri arabile, 177.329 ha pășuni și fînețe naturale, livezi, vii etc. În 1989, supr. arabile erau ocupate cu porumb (89.005 ha), grîu și secară (74.054 ha), plante de nutreț (45.910 ha), cartofi, sfeclă de zahăr, floarea soarelui, legume etc. Producții însemnate de legume se obțin și în serele de la Oradea. Viticultura deține supr. apreciabile (2.458 ha, 1989) în arealul localit. Valea lui Mihai, Diosig, Marghita, Ineu, Tileagd. În 1990, sectorul zootehnic cuprindea 466,1 mii capete ovine, 221,9 mii capete bovine, 348 mii capete porcine, 3.776,7 mii capete păsări. Căile de comunicație feroviare și rutiere de pe terit. jud. B. asigură realizarea unor legături lesnicioase ale României cu celelalte state ale Europei prin punctele de frontieră Borș, Episcopia Bihorului, Salonta, Valea lui Mihai. Prin aeroportul de la Oradea, jud. B. are legături directe cu capitala țării. În 1990, lungimea liniilor de c. f. era de 474 km, iar cea a drumurilor publice de 2.491 km (din care 573 km sînt modernizate). Unități de învățămînt, cultură și artă (1989-1991): 521 școli generale, 23 licee, un institut de învățămînt superior (la Oradea), muzee, 622 biblioteci, 150 cinematografe, teatre etc. Turism. Frumusețea și originalitatea peisajului natural (zone carstice, izbucuri, doline, peșteri, chei, defilee, rezervații geologice și floristice etc.), marea varietate a monumentelor istorice și de arhitectură (Palatul episcopal, în stil baroc, care adăpostește Muzeul Țării Crișurilor, Catedrala romano-catolică din Oradea, Cetatea din Finiș, Turnul Cetății din Salonta, bisericile din lemn din Rieni, Brădet, Copăceni), bogăția elementelor etnografice și folclorice, prezența unor stațiuni balneoclimaterice și climaterice (Băile Felix, Băile 1 Mai, Tinca, Stîna de Vale) etc. determină desfășurarea unui intens turism de sejur și de tranzit. Indicativ auto: BH.

* dolmán n., pl. e (fr. dolman, d. germ. dolman, ung. dolmány, care vine d. turc. dolama. V. dulamă). Un fel de manta ofițerească puțin maĭ lungă de cît tunica. (În România s’a introdus la 1906 p. caveleriștĭ și la 1907 p. artileriștĭ. La 1914 s’aŭ introdus p. toate armele dolmane verzuĭ, facultative, ca și cele de maĭ sus).

pod n., pl. urĭ (vsl. podŭ, pod, etaj; bg. sîrb. pod, pod, podea; rus. pod, vatră; ung. pad, podea. V. podină. Rînd, cat, etaj (Vechĭ). Partea caseĭ compusă din tavan și acoperămînt: hoțiĭ s’aŭ ascuns în pod, să creștĭ mare pînă’n pod (urare copiilor micĭ), un vin acru de-țĭ sărea căcĭula’n pod (foarte acru). Stradă pavată cu scîndurĭ (cum a fost pin România pînă pe la 1860), stradă în general: nu era nimenĭ pe pod, a cere la pod (a cerși la drum), a bate podurile (Munt.). Pardoseală, podeală, locu pe care calcĭ la car (pomostin), la luntre ș. a. Bac. Punte mare (de lemn, de peatră saŭ de metal): trece trenu pe pod. Pod umblător, bac. Pl. Est. Bucățĭ de pînză (saŭ și de alte stofe) care se daŭ de pomană (cîte una la fiecare stîlp orĭ loc de prohodire) trecîndu-se pe supt mort. (Se numesc podurĭ după credința populară că pe ele va trece mortu rîurile de pe lumea cea-laltă). Podu palmeĭ, partea cea lată a palmeĭ considerată în ăuntru. Pod umblător, bac. Inginer de podurĭ și șosele (după fr. ponts et chaussées), inginer de podurĭ și căĭ de tot felu.

PALMA, familie de pictori italieni din școala venețiană: 1. p. il Vecchio (Iácopo Negrétti sau Nigretti, zis ~) (c. 1480-1528). Reprezentant al școlii venețiene. A pictat, influențat de Giorgione și Tiziano, în spirit laic, compoziții religioase, mitologice și portrete, într-un colorit viu și nuanțat („Adam și Eva”, „Cele trei surori”, „Portret de femeie”). Reprezentat în Muzeul Național de Artă al României. 2. P. il Giovane (Iácopo di Antonio, zis ~) (1544-1628), strănepotul lui P. (1). Elev al lui Tiziano. Prin dinamismul compoziției se apropie de Tintoretto („Veneția încoronată de Victorie”, „Luarea Constantinopolelui”, „Judecata universală”, toate în Palatul Dogilor din Veneția).

vampir s.m. 1 (zool.) Nume dat mai multor specii de lilieci mari din America de Sud și din America Centrală, cu incisivii lați și puternici, care se hrănesc cu sîngele păsărilor și al mamiferelor (surprinse în somn) (Phyllostoma spectrum). ♦ (în lit. fantastică din sec. 19 și în filmele horror) Creatură demonică, dotată cu puteri supranaturale și forță excepțională, care iese în fiecare noapte din mormînt pentru a se hrăni cu sîngele tinerelor sau al copiilor. 2 (în superstiții) Ființă imaginară, strigoi care iese noaptea din mormînt și suge sîngele celor vii. ♦ fig. Persoană care asuprește fară milă pe altcineva; exploatator. Guvernul... dă unul dintre cele mai frumoase județe ale României pradă în ghiarele unui vampir (CAR.). 3 Criminal care ucide pentru plăcerea patologică de a vedea sînge (curgînd). • pl. -i. și (formă coruptă) bampir s.m. /<fr. vampire, germ. Vampir; cuv. scandinav.

Furcile caudine (lat.) – Caudine vine de la numele unui vechi orășel din Italia: Caudium, în apropierea căruia era un defileu muntos, pe care romanii îl botezaseră Caudinae Furcae (Furcile caudine), sau Caudinae Fauces (Strîmtoarea caudină), azi: valea Arpaia. Dar numele acestor chei muntoase ar fi rămas desigur necunoscut, dacă Pontius Herennius, generalul unui popor foarte mîndru – Samniții – n-ar fi aplicat romanilor, cu care se războiau de mult, tratamentul cel mai rușinos din toată istoria lor militară. Faptele s-au petrecut în anul 321 (î.e.n.) și sînt povestite de Titus Livius în cartea IX De la fundarea Romei (vol. II, Ed. Științifică, 1959, p. 229-239). Samniții, vlăguiți de atîtea bătălii, au restituit romanilor toată prada luată de la ei timp de 20 de ani, le-au trimis și toți prizonierii înapoi și le-au cerut pace. Romanii au acceptat ploconul, dar le-au refuzat pacea. Mînios față de această lipsă de mărinimie, Pontius Herennius a atras, printr-un șiretlic, oștile romane în defileul numit „Furcile caudine” și nu le-a îngăduit să iasă din această capcană decît după ce au depus armele și veșmintele și după ce au trecut sub un jug, în strigătele de ocară ale trupelor samnite. Expresia „a trece prin furcile caudine” a intrat în toate limbile spre a desemna acceptarea, de nevoie, a unor condiții grele, înjositoare. În poezia Un cîntec barbar, Coșbuc scrie: „În togă, plîngînd de rușine, I-om trece prin furci caudine”. IST.

KOVÁCS [kóva:tʃ], Zoltán (1913-1999, n. Cluj), pictor maghiar din România. A făcut parte din Colonia de la Baia Mare. Peisaje și compoziții inspirate din viața satului, caracterizate printr-un colorit viu.

sardeá f., pl. ele (ngr. sardélla, turc. sardella, d. it. sardella și sardina, care vine d. lat. sardina, sardea, vgr. sardine și sardinos, adică „din Sardinia”; fr. sardine. Cp. cu cordea). Un peștișor marin care, în România se aduce sărat în butoaĭe (sardele de Lissa) saŭ fert în unt-de-lemn și închis în cutiĭ de tinichea (sardele de cutie). – Sardelele constitue un foarte important articul comercial.

fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.

ancontra La Valentin Gr. Chelaru, BPh., IV, 106, a se ancontra „a se lua la ceartă” e declarat franțuzism de mahala. Desigur, nu voi fi de acord cu termenul franțuzism (vezi LR, XV, 1 p. 219), dar cuvîntul nici nu vine din franțuzește, unde, pe cîte știu, *encontrer nu e atestat (cel mult ar putea fi vorba de un cuvînt francez format în România, vezi p. 19 u.). Nici L. Spitzer, BPh., V p. 183, nu rezolvă problema trimițînd la fr. rencontre. De fapt, ancontra e o simplă variantă a lui încontra, atestat în DA și, cel puțin în primele decenii ale secolului nostru, răspîndit la țară (l-am auzit adesea în tinerețe la Reviga, vezi BPh., V, p. 166; vezi și Iorgu Iordan, BPh., V, p. 181). Vezi și derivatul încontreală, BPh., VII-VIII, p. 135. Cred că încontra nu e derivat de la contra, cum zice DA, ci de la substantivul contra „ceartă” (BL, VI, p. 112 u. și 153 u.). Cu toate diferențele formale, cred că avem același verb în a se încondura (încondora, Lex. reg. I, p. 51). Dacă reiau aici discuția este pentru a nota o serie de variante care par a se explica prin încrucișări cu chior: chiondora (cu o serie de derivate) și închiondora (de asemenea cu derivate) la Udrescu, chiondorî și condorî la Scriban (care trimite, pentru derivatul chiondorîș, condorîș, la magh. kondoros „încrețit”; Tamás nu inserează cuvîntul), închiondorî la TDRG și CADE, ciondorîș, în Lex. reg. I, p. 113.

roșiór, -oáră adj. (dim. d. roș, în vechime roșiŭ. Cp. cu albișor, gălbior, verdișor). Cam roș saŭ roș curat (în alintătură): vin roșior, ĭa toarnă niște roșior (adică: vin roș)! S. m. Roș, soldat călare de odinioară îmbrăcat în roș (V. roș). Soldat de cavalerie care era îmbrăcat în tunică roșie pînă la 1912: România are astăzĭ 15 regimente de roșiorĭ (V. călăraș). S. f. Filimică (plantă). Dun. Un pește mic leuciscus [saŭ scardinius] erythrophthalmus, numit și babușcă, cîrjancă și ocheană, ĭar cînd e mic goghie. V. plătică.

trece v. (neutru) 1. a merge dela un loc la altul: a trece din România în Ardeal, a trece la vrăjmaș; 2. a trece prin, a străbate: Dâmbovița trece prin București; fig. a îndura: a trece prin multe nevoi; a veni din întâmplare: a trece prin minte; 3. a se transmite: a trece din tată în fii; 4. a ajunge în urma unei schimbări: a trece dela o idee la alta; 5. a fi adoptat (vorbind de o lege); 6. a dura puțin: frumusețea trece; 7. a se scurge: apa trece, pietrele rămân; fig. toate trec; 8. a dispare, a peri: vremea trece, a trecut viscolul; fig. i-a trecut pofta; 9. a covârși: trecuse de 40 de ani; 10. a trece de, a fi considerat: trece de învățat. ║ (activ) 1. a traversa: a trece o apă, un pod; 2. a transporta: a trece mărfuri, l’a trecut dincolo; 3. a coprinde: l’au trecut sudori de moarte; 4. a fi supus la: a trece un examen; 5. a îngădui: treacă dela mine; 6. a omite: a trece un rând; a trece cu vederea, a nu ținea seamă; a trece sub tăcere, a nu vorbi de. ║ (reciproc) 1. a se permite: multe-i se trec; 2. a-și pierde frumusețea, frăgezimea: florile s’au trecut; fig. flăcăul începe și el a se trece CR. [Lat. TRAICERE].

PIEMONTUL GETIC, mare unitate geografică, cu aspect deluros și de podiș, situată la S de Carpații Meridionali, cuprinsă între Subcarpații Getici (la N), râul Dâmbovița (E), Câmpia Română (S) și Dunăre (V), formată dintr-o cuvertură groasă de depozite fluviolacustre de prundișuri, nisipuri, marme și argile, care stau transgresiv peste fundamentul scufundat al cristalinului carpatic. Relieful se caracterizează prin creste, interfluvii structurale, văi largi etc. Se deosebesc două sectoare principale: sectorul piemontan deluros (în N), cu alt. între 500 și 650 m, și sectorul câmpiei colinare (în S), cu alt. de 200-300 m. Oltul desparte P.G. în două: P.G. Oltean (în V), care cuprinde piemontul Motrului, al Bălăciței, gruiurile Jiului, piemontul Oltețului, și P.G. muntean (în E), care cuprinde piemontul Cotmenei, gruiurile Argeșului și piemontul Cândești. Climă temperată cu slabe influențe mediteraneene (temp. medie anuală este de 9-11°C) și precipitații moderate (500-600 mm/an). Soluri brune-acide, brune-luvice și luvisoluri. Păduri de gorun în amestec cu fag (în N), de cer și gârniță (în S), alternând cu livezi, vii, terenuri arabile (cu pondere mai mare în partea sudică). Importantă zonă petroliferă (Țicleni, Băbeni, Iancu Jianu, Bogați ș.a.) și carboniferă (bazinul Rovinari-Motru) a României. Cunoscut și sub denumirea (de Podișul Getic sau Platforma Getică).

TĂTARĂ s. f. (cf. tc. tatar): limbă din ramura vest-hunică, grupul limbilor kâpceak, subgrupul kâpceako-bulgar, vorbită de tătari, locuitori ai R. Tătare din Federația Rusă, ai regiunilor învecinate acesteia, ai unor părți din Siberia și de tătarii răspândiți în Astrahan, Kasimovski, Ural, R. Bașkiră, R. Ciuvașă și R. Mordvină, din aceeași Federație Rusă. Se caracterizează printr-o mare bogăție de sinonime, omonime, antonime și expresii frazeologice. Studierea ei a început în secolul al XI-lea de către arabi și turci, care au creat dicționare și gramatici pentru diferite limbi turcice. Cele mai vechi atestări de limbă literară t. datează din secolul al XVI-lea. Între secolele al XVI-lea – al XIX-lea, în limba t. s-a creat o bogată literatură; tot atunci ea s-a dezvoltat sub influența limbii vechi uigure, care i-a îmbogățit mult vocabularul. În secolul al XVIII-lea, t. a fost studiată de ruși, care au elaborat dicționare bilingve și gramatici ale acestei limbi. În secolul al XIX-lea, t. literară s-a îmbogățit cu termeni din toate domeniile științei. T. are trei dialecte distincte: central (al tătarilor de pe Volga, în număr de peste un milion și jumătate), de apus (al tătarilor din afara R. Tătare, în număr de peste trei sute de mii) și de răsărit (al tătarilor din Siberia, în număr de peste o sută de mii). Există și graiuri tătare amestecate – ca cel din Astrahan, din R. Bașkiră sau din Urali. T. vorbită în România (Dobrogea) provine din alte două subgrupuri de limbi vest-hunice decât cel kâpceako-bulgar: din subgrupul kâpceako-polovțian, denumit krâm-tătar după locul de unde au venit vorbitorii lui (Crimeea) și din subgrupul kâpceako-nogai, denumit nogai-tătar, după numele neamului Noghai, descendent din nepotul lui Gingis-Han. Krâm-tătara este vorbită azi de un număr relativ mic de oameni, care locuiesc în R. Uzbekă din Federația Rusă. Ea are două dialecte: cel de nord și cel de sud. Este înrudită cu dialectele tătare din Bielorusia și Lituania. Cele mai vechi documente în krâm-tătară sunt din secolul al XVII-lea (inscripții și scrisori ate hanilor din Crimeea). În locul ei, s-a folosit ca limbă literară limba turcă. În ultimele decenii a evoluat către o limbă literară apropiată de limba vorbită. A făcut împrumuturi din arabă și persană încă din perioada Hoardei de Aur, iar azi se îmbogățește cu termeni internaționali. Limba tătarilor din Dobrogea a fost puternic influențată de aceea a turcilor anatolieni, care locuiesc tot acolo. Este recunoscută pe plan național contribuția deosebită a cercetătorului Vladimir Drimba în studiul limbii tătarilor din România.

SILISTRA, oraș în NE Bulgariei, pe dr. Dunării, la 133 km ENE de Ruse, vizavi de municipiul românesc Călărași; 42,1 mii loc. (2001). Port fluvial, specializat în traficul de cereale, vin, lemn. Constr. de mașini; ind. textilă (țesături de bumbac), a mat. de constr. (cărămizi, țigle), de prelucr. a lemnului (mobilă), celuloză și alim. (conserve, vin). Fundat de romani în sec. 2 d. Hr. cu numele Durostorum. Cucerit de turci în sec. 15, a revenit Bulgariei în 1878. În perioada 1913-1940 s-a aflat în hotarele României.

CONSTANTIN, numele mai multor împărați bizantini. Mai importanți: 1. C. V Copronimul (741-775). A purtat lupte victorioase împotriva arabilor (746, 751-752), slavilor (758) și bulgarilor (759, 762-763); în 754 a convocat un sinod, la care s-a hotărît condamnarea și distrugerea icoanelor. 2. C VII Porfirogenetul (913-959; domnie efectivă: 945-959). Autor al unor scrieri privind politica și ceremonialul curții imperiale („De ceremoniis aulae byzantinae”, „De thematibus”, „De administrando imperio”), cu unele referiri la istoria României. 3. C IX Monomahul (1042-1055). A suferit înfrîngeri din partea turcilor selgiucizi și a normanzilor. În timpul domniei sale s-a produs „Marea schismă” a Bisericii creștine (iul. 1054). 4. C XI (sauXII) Paleolog (zis și Dragases), ultimul împărat bizantin (1449-1453). A murit luptînd, în timpul cuceririi Constantinopolului de către turci.

SILISTRA, oraș în NE Bulgariei, pe dr. Dunării, la 133 km ENE de Ruse, vizavi de municipiul românesc Călărași; 42,1 mii loc. (2001). Port fluvial, specializat în traficul de cereale vin, lemn. Const. de mașini; ind. textilă (țesături de bumbac), a mat. de constr. (cărămizi, țigle), de prelucr. a lemnului (mobilă), celuloză și alim. (conserve, vin). Fundat de romani în sec. 2 d. Hr. cu numele de Durostorum. Cucerit de turci în sec. 15, a revenit Bulgariei în 1878. În perioada 1913-1940 s-a aflat în hotarele României.

MÂRZA, Vasile (1902-1995, n. Șipote, jud. Iași), medic și biolog român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Ministru al Sănătății (1948-1952), președinte al Crucii Roșii din România (1952-1957). Cercetări în domeniile histochimiei („Histochimie du spermatozoïde”) și histofiziologiei. A studiat biomorfologia celulelor sexuale („Histophysiologie de l’ovogénèse”, „Morfogeneza vitelusului”, în colab.), problema formelor precelulare ale substanței vii. Studii privind reglarea neuroendocrină a dinamicii celulare în procesele digestive și de imunitate condiționată.

MANOLESCU, Nicolae (1939-2024, n. Râmnicu Vâlcea), critic, istoric literar și om politic român. M. coresp. al Acad. (din 1997), prof. univ. la București. Director al revistei „România literară” (din 1990). Ca titular, timp de peste trei decenii, al rubricii „Cronica literară” a săptămânalelor „Contemporanul” și „România literară”, s-a impus drept principalul formator de opinie, prin independența și siguranța judecății critice. Lucrări despre literatura română modernă și contemporană („Lecturi infidele”, „Metamorfozele poeziei”, „Teme” I-VII), monografii („Contradicția lui Maiorescu”, „Introducere în opera lui Odobescu”, „Sadoveanu sau utopia cărții”), sinteze („Arca lui Noe. Eseu despre romanul românesc” I-III, „Despre poezie”, „Istoria critică a literaturii române” I); o antologie a poeziei românești de la G. Bacovia la E. Botta. Articole pe teme politice și civice („Dreptul la normalitate”).

RODODÉNDRON (< fr.; {s} gr. rhodon „trandafir” + dendron „copac”) s. m. (BOT.) Numele unor plante lemnoase din fam. enicacee; există circa 800 specii, incluse în genul Rhododendron. Au dimensiuni variate, de la arbuști scunzi și subarbuști din etajul subalpin până la plante lemnoase tropicale și subtropicale. Unele specii au frunze persistente, lucioase, altele frunze căzătoare; florile, tubulare sau în formă de cupă, sunt foarte decorative, viu colorate sau albe; o serie de specii sunt cultivate, sub numele de azalee. Un număr mare de specii se întâlnesc în Himalaya., în Asia de SE și Indonezia. În România crește o singură specie de r., smârdarul.

ardelean, -ă, ardeleni, -e, s.m.f., adj. Locuitor din Ardeal: „Că noi altu' ț-om găsî, / Mai de iță, mai de neam, / Nu ca esta-u' ardelean” (Papahagi, 1925: 219). ■ (onom.) Ardelean, nume de familie în jud. Maram. – Din n. top. Ardeal + suf. -ean. ■ „Ardeal este, din punct de vedere etimologic, maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö ”silva„. Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea” (Hasdeu).

MINIATÚRĂ (< fr., it., germ. {i}) s. f. 1. Pictură de manuscris al cărei nume vine de la roșul de miniu, cu care se scriau unele litere în manuscrisele medievale; anluminură. ♦ Arta de a decora un manuscris. Ilustrarea textelor este cunoscută din Antichitate. În primele secole d. Hr., romanii ornau unele scrieri celebre (Terențiu, Virgiliu) cu inițiale, portrete ale autorilor și scene legate de conținut. Arta m. a fost cunoscută și în Orientul antic, ulterior în Persia, India și America precolumbiană. Epoca de aur a m. a fost Evul Mediu. Atelierele din mănăstiri sau cele laice, precum și artiștii în slujba suveranilor ori a marilor colecționari, umpleau spațiile lăsate de copiști cu imagini și ornamente. Decorul esențial erau literele ornate, la care se adăugau frontispicii, chenare, viniete. Meșteșugul m. s-a mutat din Bizanț în răsăritul și apusul Europei, fiind marcat de particularitățile stilurilor naționale. Până în sec. 14, erau împodobite cu m. cărțile bisericești, apoi au început să fie ilustrate și cărțile laice (cronici, romane cavalerești) cu imagini adaptate la text. După generalizarea tiparului, gravura pe lemn și metal a înlocuit m. Pe terit. României, cel mai vechi manuscris cu m. este „Tetraevanghelul” slavo-grec, caligrafiat și pictat în 1429, la mănăstirea Neamț, de Gavriil Uric, întemeietorul școlii moldovenești de m. Foarte importantă a fost activitatea lui Anastasia Crimca, de la începutul sec. 17, care a fundat la mănăstirea Dragomirna o școală de caligrafi și miniaturiști; el a împodobit o serie de manuscrise cu zeci de m. de inspirație biblică. În Țara Românească, „Evangheliarul slavon” de la mănăstirea Bistrița (Vâlcea), de la începutul sec. 16, este decorat cu m. reprezentând scene biblice. În sec. 18, au fost executate m. în manuscrisele cărților populare („Alexandria”, „Esopia” ș.a.), unul dintre cele mai valoroase fiind „Erotocritul” lui Petrache Logofătul 2. Picturi de mici dimensiuni, executate cu finețe, în tempera sau ulei, pe pânză, pergament hârtie, fildeș etc.; p. ext. piesă artistică de proporții mici, reprezentând reproducerea la scară redusă a unui obiect. ◊ Loc. În miniatură = a) mic, miniatural; b) pe plan restrâns, în mic. 3. (În arta smalțurilor) Pictură pe o placă de metal, realizată prin suprapunerea culorilor vitrifiabile. 4. (MUZ.) Piesă muzicală de dimensiuni reduse, pentru diverse instrumente, solistică sau camerală.

Ardeal, (Ardel), s.n. – Numele regiunii intracarpatice din România (mai puțin Banat, Crișana și Maramureș); Transilvania: „Merem la Ardel, peste deal, în Lăpuș” (Ieud, 1987); „La gură ești ca paharu, / Nu mai vezi în tot Ardealul” (Papahagi 1925: 219; Desești). – 1. Din magh. Erdély „ținutul de dincolo de pădure”, din erdö „pădure” și elv „locul aflat peste, dincolo de ceva” (Humfalvy 1870); La fel Hasdeu, Onciu, Iorga, Drăganu, Iordan, DER: „Ardeal este din punct de vedere etimologic maghiarul Erdély, care vine la rândul său din erdö ”silva„. Numele curat românesc, înainte de a primi termenul maghiar, cată să fi fost Codru, pe care ungurii, așezându-se în Pannonia, îl tălmăcesc prin Erdély, iar românii s-au mulțumit a împrumuta traducerea” (Hasdeu). 2. Din rad. i.-e. *ard „deal, înălțime”. În rom. ar proveni din lat. arduus „înalt”. Ardeal este o traducere maghiară a top. Rom. Ardal sau Ardel: „Rădăcina termenului Erdély, adică erdö, nu este consemnat în dicționarele etimologice maghiare și deci este o calchiere a top. rom. Ardeal” (Rizea).

directocrat s. m. ◊ „Acești directori-patroni, acești directocrați (dacă ni se permite barbarismul), prin influența pe care o au, prin relațiile și controlul pe care îl exercită, reprezintă adevărata putere din România. Ce sunt directocrații? Ei sunt [...] directori la întreprinderi de stat, deveniți patroni sau acționari principali, ori având interese principale de afaceri în societăți private, aflate adesea în concurență cu întreprinderile de stat respective.” ◊ Rev. 22 2228 VII 93 p. 1. ◊ „[...] premisa acestor cariere îmi părea a fi detașarea lor de «rechinii» știuți de toată lumea, directocrații (cum fericit i-a numit pe patronii fabricați prin rapt și corupție comentatorul revistei «22», d-l A. Cornea) cocoțați în fotoliile politicii guvernamentale românești.” As 138/94 p. 2. ◊ „După Revoluție, a apărut o specie economică amfibie și anume directocrații. Ei sunt directori de unități productive de stat și în același timp sunt patroni sau membri în consiliile de administrație ale unor societăți private.” ◊ Rev. 22 44/95 p. 13 (din director + -crat; creație a analistului politic Andrei Cornea)

Sida s. f. (med.) ◊ „Primele cazuri de SIDA au fost înregistrate în 1981 în Statele Unite, caracterizându-se printr-o scădere brutală a apărărilor imunitare, ceea ce permite unor afecțiuni în mod obișnuit benigne – denumite «oportuniste» să se dezvolte în chip grav [...]” R.l. 1 VII 83 p. 6. ◊ „Există pericolul ca SIDA (sindromul imunitaro-deficitar dobândit) – teribilul flagel ce bântuie de câtăva vreme în America și care a trecut acum și oceanul – să devină «problema sanitară mondială numărul 1» [...]” Sc. 29 X 85 p. 4. ◊ „[...] în România există între 2500 și 3000 de persoane infectate cu virusul ce provoacă Sindromul Imunodeficienței Dobândite (SIDA).” R.l. 10 VI 93 p. 8. ♦ (fig.) ◊ „[Comunismul] este o excrescență maladivă a organismului social, un cancer sau o SIDA a istoriei umane.” R.lit. 1 XI 90 p. 2; v. și R.l. 5 V 84 p. 6, 27 V 85 p. 6, 17 V 86 p. 6, Săpt. 23 V 86 p. 2, LAI 14 X 91 p. 7, R.l. 5 X 92 p. 1; v. și HIV, seropozitiv (abreviere din fr. S[yndrome] I[mmuno] D[éficitaire] A[cquis]; PR 1983, MNC 1985)

șalvárĭ m. pl. (turc. șalvar, cuv. persic din care vine și vgr. saráballa, sarábara și sarápara și lat. sarabara, șalvarĭ; bg. šalvari, sîrb. šalvare, ngr. salvári; ung. salavári; rus. šaraváry; ar. servâl, sirvâl, pl. sarâvil, de unde vine sp. zaragüelles). Un fel de pantalonĭ încrețițĭ și foarte largĭ, cum poartă Orientaliĭ (Turciĭ, Arabiĭ, Armeniĭ, Perșiĭ) saŭ ceva maĭ strimțĭ, cum poartă Bretoniĭ, uniĭ țăranĭ Spaniolĭ din Valencia și Murcia, Olandejiĭ și cîmpeniĭ din România și toată peninsula Balcanică. V. ceacșirĭ și caravanĭ.

HIPOTIPOZĂ (< fr. hypotypose < gr. hypotyposis, imagine, tablou) Figură de stil folosită atît în proză, cît și în poezie, îmbinare de epitete, spre a face mai vie zugrăvirea unei întîmplări sau a unui tablou. Hipotipoza este o sinteză între gradație și epitete, pentru a înfățișa un tablou în mișcare, plin de viață, deși, prin natura lui, tabloul este static. Ex. „Răsare soarele scînteietor, din geana depărtată a mării. Razele aștern brîie verzui, galbene și roșii pe întinsul neteziș al apei. Pămîntul se retrage în urma noastră. Încet, Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri, copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se șterg. Albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaș, peste pustietatea lucie a mării.” (AL. VLAHUȚĂ, România pitorească) Pentru aceste însușiri expresive, hipotipoza este folosită și în poezia modernă, nu numai în cea clasică. Ex. Se zbate Strîmbă-lemne cumplit în somnul zdravăn Cu brațe noduroase, și cu atletic trunchi. Înțelenit în vie, deși pîn-la genunchi I s-a urcat cu-ncetul pămîntul gras și reavăn, Dar toamna, sub rodire încununat cu spini, Și-n noapte, plin de pace, de păsări și de stele, Ca grindina sloboade castanele lui grele Și-nseninat primește pe creștetu-i lumini. (I. PILLAT, Castanul cel mare)

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

BIOLOGÍE (< fr. {i}; {s} bio + gr. logos „studiu”) s. f. 1. Știință al cărui obiect de studiu îl constituie materia vie sub toate aspectele ei, originea, dezvoltarea, variabilitatea formelor de viață (plante și animale) și legile care le guvernează. Primele încercări de sistematizare a cunoștințelor biologice datează încă din antic. (Aristotel, Teofrast), dar aria de investigare și metodele de lucru se confundau cu cele ale botanicii, anatomiei sau chiar medicinii. După descoperirea microscopului (A. von Leeuwenhoek, c. 1675) b. tinde să se individualizeze, în timpul Renașterii și în secolele următoare diferențiindu-se pe ramuri. Termenul de b. a fost creat și introdus în știință în 1802 (Lamarck, Treviranus). Științele componente s-au diferențiat în funcție de obiectul de studiu: botanica, zoologia, anatomia, histologia, citologia, fiziologia, embriologia, microbiologia, ecologia, genetica, etologia ș.a. În sec. 20 b. își lărgește aria prin apariția științelor de graniță: bioacustica, biocenologia, biochimia, bioclimatologia, biodinamica, bioenergetica, biofizica, biogeochimia, biogeografia, bioingineria, biomatematica, biometeorologia, biosociologia, biostratigrafia ș.a. Ca personalități ale b. mondiale s-au remarcat: W. Bateson, K.E. von Baer, R. Brown, G.L.L. de Buffon, A.P. de Candolle, G. Cuvier, J.H. Fabre, E. Geoffroy Saint-Hilaire, E. Haeckel, J.B. Lamarck, C. Linné, G.J. Mendel, R. Owen, A.N. Severțov, M. Schleiden, Th. Schwann, E.L. Tatum, Tawara Sunao, H. de Vries, A.R. Wallace, A. Weismann ș.a. În România contribuții remarcabile au avut: G. Antipa, I. Borcea, D. Brandza, A. Caradja, R. Codreanu, C. Motăș, E. Pop, E. Racoviță, N. Șanta, E. Teodorescu, D. Voinov ș.a. ♦ B. agricolă = agrobiologie. ♦ B. moleculară = studiul structurii moleculare ale organismelor vii. B. spațială = cosmobiologie. 2. P. restr. Studiul ciclului reproductiv al plantelor și animalelor la nivel de specie. 3. (MED.; impr.) Termen care denumește chimia medicală și tehnicile de laborator necesare diagnosticului.

SAINT VINCENT și GRENADINELE (Sfântul Vincențiu și Grenadinele), stat în America Centrală insulară (Arh. Antilele Mici), în SE M. Caraibilor; 389,3 km²; 117.500 loc. (2005). Limba oficială: engleza; uzuală: creola-engleza. Religia: creștină (anglicani 41,6%, protestanți 21,2%, romano-catolici 10,7%) 73,5%, hindusă 3,3%, islamică 1,5% ș.a. Capitala: Kingstown. Orașe pr.: Layou, Chateaubelair, Georgetown. Este format din 32 de ins. și insulițe, mai mare fiind ins. St. Vincent (345 km²); celelalte 7 ins. (în total 44 km²) – între care Bequia, Mustique și Canouan fac parte din miniarhipelagul Grenadinelor de Nord împărțit cu statul vecin Grenada. Ins. principală este dominată de vulcanul activ La Soufrière (1.234 m) cu erupții dezastruoase în 1821, 1902 și 1979. Climă tropical-oceanică, cu două anotimpuri, cel ploios fiind mai-nov., perioadă în care sunt active și cicloanele tropicale care periodic provoacă pagube recoltelor și alte dificultăți ec. Pădurea tropicală ocupă c. 1/4 din terit., pentru prezervarea mediului natural fiind declarate mai multe rezervații naturale (forestiere și de avifaună). Având ca specific agricultura de plantație (mai ales bananieri) economia St. V. și G. și-a modificat serios structura în ultimele decenii. Alături de culturile comerciale: bananieri, cocotieri, citrice, cafea, cacao, mango, arahide, trestie de zahăr, mirodenii (nucșoară), se întâlnesc culturi pentru consumul intern precum batate, manioc, igname, porumb, legume. St. V. și G. sunt primul producător mondial de Maranta arundinacea din rizomii căreia se obține o varietate de amidon (arrowroot). Se cresc: ovine, porcine, caprine, bovine, iar pescuitul și-a pierdut din importanță. Ind. s-a diversificat, și este tot mai mult orientată către export. Ind. prelucrătoare produce: energie electrică, textile și confecții, mobilă, articole de sport, lapte, carne, zahăr, ulei de cocos și de arahide, bere ș.a. În diversificarea surselor de venit, un rol important îl joacă taxele rezultate din înregistrarea și prezența (adesea o simplă adresă poștală) a firmelor străine (off-shore) precum și cele încasate ca urmare a folosirii de către numeroase nave străine (din 54 de țări, inclusiv România) a pavilionului de complezență. Căi rutiere: 830 km (2002). Principalul port și aeroport este Kingstown. Turismul în parte prin intermediul vaselor de croazieră a devenit principala sursă de valută a țării, depășind de peste două ori veniturile obținute din exporturi. Principale zone și obiective: Capitala și împrejurimile, vulcanul La Soufrière, ins. Grenadine unde se află numeroase spații de cazare și agrement. Moneda: 1 Eastern Carribean Dollar = 100 Cents. Export: banane, făină, orez, taro, amidon de arrowroot, rachete de tenis; reexporturi. Pr.v parteneri: Marea Britanie, S.U.A., Trinidad și Tobago. – Istoric. Descoperit de Cristofor Columb în 1498 (în ziua de Sfântul Vicențiu, de unde și numele), St. V. și G. devine colonie engleză în 1783, iar în 1979 își proclamă independența de stat în cadrul Commonwealth-ului. Membru al O.N.U. (16 sept. 1980). Prim-min. Robert Milton Cato (1979-1984). Liderul Noului Partid Democrat, James F. Mitchell, prim-min. (din 30 iul. 1984) cedează puterea (oct. 2000) lui Arnhim Ulrich Eustace, noul lider al Noului Partid Democrat, înlocuit în funcția de prim-min. de Ralph Gonsalves, ca urmare a câștigării alegerilor legislative din 28 mart. 2001. Monarhie constituțională.

ENCICPLOPEDÍE (< fr. {i}; {s} gr. egkyklia „ansamblul științelor” + paideia „educație, învățătură”) s. f. 1. Ansamblu multilateral de cunoștințe umane. 2. Tip d lucrare lexicografică, de diferite proporții, care tratează sistematic termeni, noțiuni sau nume proprii din toate domeniile de activitate sau dintr-un singur domeniu, fie în ordine alfabetică, fie pe probleme sau pe ramuri (e. tematice). În funcție de concepție și de consemnarea noțiunilor și realităților, e. pot avea un caracter universal, cuprinzând informații generale, sau național, conținând referiri exclusive la cultura și civilizația unei țări sau ale unui popor. Lucrări cu caracter enciclopedic au apărut, încă din cele mai vechi timpuri, la chinezi, egipteni, greci, romani, arabi. Termenul de e. a fost introdus în Evul Mediu. Prima enciclopedie modernă, tratând termenii în ordine alfabetică, a fost cea a lui J.H. Alsted, din 1630 (Encyclopaedia VII tomus). În sec. 18 apare „Enciclopedie sau Dicționar rațional al științelor, artelor și meșteșugurilor”, realizată de savanți francezi, care a avut un mare rol în difuzarea culturii iluministe. Printre cele mai importante e. se numără: „Encyclopaedia Britannica” (30 vol.; 1978; prima ediție în 3 vol., apărută între 1768 și 1771), „Der Grosse Brockhaus” (12 vol., 1977-1981), „Meyers Neues Lexicon” (18 vol., 1972-1978), „Enciclopedia hispano-americană”, editată de Espasa Calpe (80 vol., 1905-1933), „Enciclopedia italiană Treccani” (37 vol., 1929-1939), „Larousse du XX^e siècle” (6 vol., 1929-1933), „Grand Larousse Encyclopédique” (10 vol., 1960-1964), „Marea enciclopedie sovietică” (ed. I, 66 vol., 1925-1947), „Encyclopedie de l’Islam” (4 vol. + 5 fasc., prima ediție 1913-1936), „Enciclopedia americană” (30 vol., 1962), „Marele dicționar enciclopedic italian” (20 vol., 1966-1973), „Encyclopaedia Universalis” (lucrare franceză în 30 vol., realizată prin colaborarea a c. 4.000 de specialiști din întreaga lume, 1968-1975), „Encyclopaedia Judaica” (16 vol., 1971). Cea mai veche e. românească este „Enciclopedia română”, editată de ASTRA (3 vol., 1898-1904) și coordonată de Corneliu Diaconovici; în 1931, I.A. Candrea și Gh. Adamescu au publicat Dicționarul enciclopedic ilustrat „Cartea românească”; între 1938 și 1943, sub conducerea lui D. Gusti, a fost editată „Enciclopedia României” (4 vol.); în 1940, s-a publicat „Enciclopedia Cugetarea”, elaborată de Lucian Predescu; în 1962-1967 a apărut „Dicționarul enciclopedic român” (4 vol.), „Micul dicționar enciclopedic” (1972 prima ediție), „Dicționar enciclopedic” (vol. I, 1993; vol. II, 1996; vo. III, 1999, vol. IV 2001, vol. V, 2004, vol. VI, 2006, vol. VII, 2009).

partizan s. m. f. Luptător contra comunismului în România, de obicei refugiat în munți ◊ „Să ne mai mirăm că foștii torționari își permit azi, în 1993, să-i numească pe partizanii care au organizat rezistența în munți «bandiți», ca pe vremurile de glorie ale lui Alexandru Drăghici?” R.l. 3 VII 93 p. 1 (din fr. partisan; DEX, DN3 – alte sensuri)

CER² (pl. -ruri), † CERÎU (pl. -rîuri) sn.1 💫 Spațiul mărginit de orizont deasupra capetelor noastre pe care-l zărim ca o boltă albastră: Dumnezeu a făcut ~ul și pămîntul: departe cît ~ul de pămînt, a) foarte depărtat, b) Ⓕ foarte deosebit, cu totul nepotrivit: cu cît ceriul de pămînt, cu atîta de hirea tătîne-său departe (LET.) sub ~, pe pămînt; sub ~ul liber, afară, fără a fi la adăpostul unui acoperiș; (P): a cădea sau a pica ~ul pe cineva, a simți o supărare, o neliniște, o frică grozavă; a pica din ~ a) a sosi pe neașteptate și la momentul oportun, b) a fi, a se arăta cu totul străin de cele ce se petrec în jurul lui; doară nu s’o face gaură în ~, n’are să se întîmple lucru mare, n’are să fie cine știe ce pagubă; a se ruga cu ~ul, cu pămîntul, a se ruga, din tot sufletul, a stărui din toate puterile pe lîngă cineva; a făgădui ~ul și pămîntul, a făgădui marea cu sarea; cu o falcă în ~ și cu alta în pămînt, cu o iuțeală, cu o furie nebună (ca balaurii din povești); a se uita în ~ și în pămînt (CIAUȘ.), a nu mai ști ce să facă, încotro să mai apuce ¶ 2 Văzduh: pasările ~ului, pasările sburătoare, care sboară prin aer; în slava ~ului, în văzduh ¶ 3 Ⓕ A ridica pînă la ~ sau în slava ~ului, a slăvi peste măsură ¶ 4 💫 În astronomia celor vechi, diferitele sfere cristaline pe care și le imaginau că ar exista, pentru a explica mișcările aparente ale astrelor; de aci, Ⓕ: a fi, a se crede în al șaptelea ~, a nu mai putea de bucurie; visul... m’a rădicat în al nouăsprezecelea ~ (ALECS.) ¶ 5 💫 Totalitatea stelelor ce se văd pe bolta cerească ¶ 6 Aer, atmosferă: ~ul e senin, e acoperit de nori: Ⓕ ~ul politic ...era încărcat cu nori negri și groși (I.-GH.) ¶ 7 Climă, aspectul particular al cerului în cutare sau cutare țară: a trăit sub frumosul ~ al Italiei; de aci, pr. ext. țară: se cred genii... îndată ce găsesc un adăpost sub ~ul României (I.-GH.) ¶ 8 Ⓕ Lăcașul celor fericiți: împărăția ~urilor; binecuvînteazâ din înaltul ~urilor stindardele noastre (VLAH.) ¶ 9 Dumnezeu, Providența, puterile cerești: Astfel înțelege ~ul lacrima, limba durerii (VLAH.) ¶ 10 🔷Partea unui tablou care reprezintă cerul ¶ 11 Trans. Baldachin întrebuințat la procesiuni: în urmă vin preoții... sub ceriu (PĂC.) ¶ 12 🌿 🫀 ~ul gurii, peretele superior al gurii, despărțitura între gură și nas (👉 GURĂ) [lat. caelum].

DESCRIERE (după fr. décrire ; cf. lat. describere, a descrie) 1 Mod de expunere folosit în literatură, care constă în zugrăvirea trăsăturilor particulare ale unui lucru, fenomen, aspect din natură. Obiectul ei poate fi real sau imaginar. 2 Operă literară sau fragment dintr-o asemenea operă, în proză sau în versuri, avînd la bază acest procedeu. Descrierea poate fi de mai multe feluri: fantastică, umoristică, satirică, romantică, realistă, naturalistă, științifică, poetică, retorică. Aceste clasificări cu caracter riguros didactic nu exclud interferența dintre diferitele tipuri de descriere. În descrierea fantastică, puterea de plăsmuire a imaginației scriitorului depășește hotarele realității (ex. descrierea lunei, a drumului de la lună la pămînt, a lui Făt-Frumos, a pustietăților întîlnite în cale-i, din basmul Făt-Frumos din lacrimă de M. Eminescu). Particularitățile romantice caracterizează descrierea fantastică, precum și pe cea retorică; de aci încadrarea lor de unii esteticieni în descrierea romantică. În cea umoristică, obiectul este astfel înfățișat, încît să stîrnească rîsul (Ăl mai tare om din lume de Victor Vlad Delamarina), iar în descrierea satirică, umorului i se adaugă și o notă de batjocură, de ironie, la adresa obiectului prezentat (Calea Victoriei din Umorul românesc de P. Locusteanu), în timp ce descrierea romantică (casa lui Dionis din nuvela Sărmanul Dionis de M. Eminescu), cea realistă (În vacanță din Noi și vechi de I.A. Bassarabescu) sau cea naturalistă (Gherla din Poarta neagră de Tudor Arghezi) păstrează trăsăturile caracteristice ale curentelor respective. Descrierea științifică, folosită în proză, se deosebește prin obiectivitate, exactitate, claritate, redare metodică a trăsăturilor obiectului în ordinea importanței lor, sobrietate stilistică, pe cînd cea poetică urmărește să trezească în sufletul cititorului o stare sufletească asemănătoare aceleia care l-a stăpînit pe scriitor în fața obiectului descris. Spre deosebire de descrierea poetică în versuri, ca, de exemplu, pastelul, operă integral descriptivă, descrierile poetice în proză pot apărea și fragmentar în operele epice (nuvele, romane). Descrieri poetice în proză întâlnim în opera unor scriitori ca Al. Vlahuță (România pitorească), Al. Odobescu (Pseudokinegeticos), G. Hogaș (Pe drumuri de munte), iar în versuri, în creația unor poeți ca V. Alecsandri (Pasteluri), Șt.O. Iosif (Icoane din Carpați), G. Coșbuc (Balade și idile). Descrierea retorică, prin excelență subiectivă, constă în prezentarea obiectului în felul cum acesta se răsfrînge în convingerile scriitorului, determinînd o anumită atitudine: față de obiect, atitudine pe care voiește s-o comunice și chiar să o impună cititorului (ex. descrierea Ardealului, din Românii sub Mihai Vodă de N. Bălcescu; descrierea furtunii din Cartea Oltului de Geo Bogza). Frecventă în poezie, dar apărînd și în proză, este descrierea idilică, deosebită prin atmosfera de liniște, de fericire, ce se degajă din înfățișarea în culori calde, vii, a tabloului. Ex. de descriere poetică: „E începutul lui decembrie. A dat dumnezeu zăpadă nemiluită, și cade, cade puzderie măruntă și deasă, ca făina la cernut, vînturată de un crivăț care te orbește. Muscelele dorm sub zăpada de trei palme. Pădurile în depărtare, cu tulpini fumurii, par cercelate cu flori de zarzăr și corcoduș. Vuiet surd se încovoaie pe după dealuri și se pierde în văi adînci. Cerul e ca leșia. Cîrduri de corbi, prididite de vînt, croncăie, căutînd spre pădure. Viscolul se întețește. Vîrtejele trec dintr-un colnic într-altul. Și amurgul serii se întinde ca un zăbranic sur.” (B. DELAVRANCEA, Sultănica) Stă Caraimanul nnegurat, Moșneag în veci cu fruntea sus; Slăvitul zilei împărat Încet se lasă spre apus. Și cum se uită la moșneag, Se mai oprește-o clipă-n loc; I-azvîrle cu un zîmbet drag Pe frunte-un diadem de foc. Iar după culmi, doi nourași, Urcînd tiptil, în zare sus, Rîd răsfățați și drăgălași, Privind idila din apus. (ȘT.O. IOSIF, Icoane din Carpați) Ex. de descriere retorică: „Pe culmea cea mai înaltă a munților Carpați se întinde o țară mîndră și binecuvîntată între toate țările semănate de Domnul pe pămînt. Ea seamănă a fi un măreț și întins palat, capodoperă de arhitectură, unde sînt adunate și așezate cu mîndrie toate frumusețile naturale, ce împodobesc celelalte ținuturi ale Europei. Un brîu de munți ocolește, precum zidul o cetate, toată această țară și dintr-însul, ici, colea, se desfac, întinzîndu-se pînă în centrul ei, ca niște valuri proptitoare, mai multe șiruri de dealuri înalte și frumoase, mărețe piedestaluri înverzite, care varsă urnele lor de zăpadă peste văi și peste lunci.” (N. BĂLCESCU, Românii sub Mihai Vodă) Ex. de descriere romantică: Ale turnurilor umbre peste unde stau culcate; Către țărmul dimpotrivă se întind, se prelungesc, Ș-ale valurilor mîndre generații spumegate Zidul vechi al mănăstirii în cadență îl izbesc. Dintr-o peșteră din rîpă, noaptea iase, mă-mpresoară; De pe munte, de pe stîncă, chipuri negre se cobor; Mușchiul zidului se mișcă... pîntre iarbă se strecoară O suflare, care trece ca prin vine un fior. Este ceasul nălucirei: un mormînt se dezvelește. O fantomă-ncoronată din el iese... o zăresc... Iese... vine către țărmuri... stă... în preajma ei privește... Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc... (GR. ALEXANDRESCU, Umbra lui Mircea. La Cozia) Ex. de descriere realistă: „Pe birou, o farfurioară cu resturi de plăcintă cu carne. Au dat și pe dinafară foițe multe și au făcut cu verdele nesigur al mușamalei, un arhipelag nelămurit, amestecat cu pielițe de ghiudem, cu fărimituri de pîine rece. Un pahar de apă cu buze brumării, cu urme de pete, își ține încă fundul înroșit de picăturile vinului scurse în puterea gravității.” (I.A. BASSARABESCU, Acasă)

IORGA, Nicolae (1871-1940, n. Botoșani), istoric, scriitor, publicist și om politic român. Acad. (1910), prof. univ. la București. Fondator (1920) și director al Școlii române din Paris (Fontenay-aux-Roses). A ținut cursuri la Sorbona. Fondator (1908) al Universității populare de la Vălenii de Munte. A editat și condus numeroase ziare și reviste („Neamul românesc”, „Revista istorică”, „Revue Historique du Sud-Est-Européen”, „Floarea darurilor” etc.). Unul dintre doctrinarii sămănătorismului (a condus revista „Sămănătorul” în perioada 1905-1906). Fondator (1910) și lider al Partidului Național-Democrat, I. a avut un rol important în realizarea României Mari (1918). Unul dintre fondatorii Institutului de Studii Sud-Est Europene (1914) și organizatorul primului congres de bizantinologie (1924). Fondator al Institutului de studii bizantine și al Institutului de istorie universală (1937). A susținut revenirea pe tron a lui Carol II. Prim-min. (1931-1932). Consilier regal (1938-1940). Adversar al curentelor de extremă stângă și de extremă dreaptă, a fost asasinat de legionari (27/28 nov. 1940). A întocmit numeroase volume de izvoare, documente („Notes et extraits pour servir à l’histoire des Croisades au XV-e siècle”, 6 vol., „Studii și documente cu privire la istoria românilor”, 31 vol. ș.a.). Deși structural refractar subordonării faptului istoric unui sistem filozofic, a îmbogățit gândirea istorică cu o nouă viziune, dominată de factorul spiritual și întemeiată pe unele „permanențe”, coordonate ale dezvoltării istorice. În domeniul istoriei naționale, a elaborat monografii și sinteze de mare valoare („Istoria lui Mihai Viteazul”, „Istoria Bisericii române”, „Istoria armatei românești”, 2 vol., „Istoria comerțului românesc”, 2 vol., „Geschichte des rumänischen Volkes im Rahmen seiner Staatsbildungen”, 2 vol., „Istoria românilor”, 10 vol. ș.a.) și a integrat istoria României în istoria universală („La place des Roumains dans l’histoire universelle”, 3 vol.), relevând originalitatea culturii românești și interdependența istoriei poporului român cu istoria altor popoare. Contribuția la cercetarea istoriei universale („Geschichte des Osmanischen Reiches”, 5 vol., „Cărți reprezentative în istoria omenirii”, „Histoire de la vie Byzantine”, 3 vol.), ca și vastitatea operei (estimată de unii exegeți la 1.359 cărți și broșuri și peste 25.000 de articole) și a preocupărilor sale, îl situează între marii istorici ai lumii. Personalitate remarcabilă, de o mare mobilitate intelectuală, s-a manifestat ca poet („Poezii”), dramaturg („Doamna lui Ieremia”), evocator și portretist („O viață de om, așa cum a fost”, „Oameni care au fost”), dar mai ales ca istoric literar, elaborând sinteze fundamentale („Istoria literaturii românești în secolul al XVIII-lea, 1688-1821”, „Istoria literaturii românești în veacul al XIX-lea de la 1821 înainte”, 3 vol., „Istoria literaturii românești contemporane”, 2 vol., „Istoria literaturii romanice în dezvoltarea și legăturile lor”, 3 vol.). Membru a numeroase societăți științifice și academii din străinătate.

CADENȚĂ (< fr. cadence ; it. cadenza, cădere) În poezie, succesiunea regulată a unor silabe, unități metrice, versuri, perioade. Strîns legată de cadență este și armonia versurilor, cum remarcă și Lamartine, în versurile: Quil est doux de voir sa pensée En mètres divines cadencée. (Cît de plăcut este să vezi gîndirea-i În metri divini cadențată.) Cadența nu este proprie numai poeziei, ci și prozei. În înlănțuirea lor, cuvintele realizează, prin accente, adevărate fraze melodice, cu cadență mai vie sau mai monotonă, potrivit alternării ei, chiar și în operele literare în proză. Ex. Un popor de stînci se ridică din fundul rîului clocotitor și sfîșie în zdrențe pînza apei. Ca în bolți răsună urletul valurilor între înaltele maluri de pietre. (AL. VLAHUȚĂ, România pitorească) Unele poezii încîntă și emoționează prin simpla sacadare a versurilor, în afară de orice înțeles. Ex. Eu sînt ce n-a fost încă nimeni din toate cîte-au fost și sînt, Sînt ritmul primelor senzații Și gestul-primului avînt... (I. MINULESCU, Romanța necunoscutului)

Muntenia f. 1. sau România-Mare (numită în vechime Țara-Românească, de străini Valahia și de Românii ardeleni Țara), partea României cu munți mai înalți și cu ramificațiuni mai numeroase, coprinsă între Olt, Milcov, Dunăre și Carpați. Muntenia coprinde 17 districte (cu cele 5, din Oltenia) și a avut succesiv de capitală orașele Câmpulung, Curtea-de-Argeș, Târgoviște și București. Ea a fost întemeiată în sec. XIII (1250) de Litovoiu, zis și Litean-Vodă (după tradițiune de Radu Negru, zis și Negru-Vodă), care avu de urmași printre cei mai iluștri pe Mircea cel Bătrân, Mihaiu-Viteazul, Mateiu Basarab. La 1359 Muntenia fu unită cu Moldova într’un singur Stat numit România. Seria cronologică a Domnilor Munteni (cifrele indicând anul urcării pe tron): Seneslav, 1247; Litovoiu, 1250; Tăhomir, 1290; Basarab, 1330; Al. Basarab, 1340;. Vladislav Basarab, 1364; Radu I, 1374; Dan I, 1384; Mircea, 1386; Mihail, 1418; Dan II, 1420; Radu III, 1425; Vlad II. 1430; Dan III, 1439; Vladislav III, 1452; Vlad Țepes, 1456; Radu IV, 1462; Laiot, 1471; Vlad Călugărul, 1483; Radu V, 1496; Mihnea, 1507; Vlad VII, 1511; Neagoe, 1512; Radu Călugărul, 1521; Radu dela Afumati, 1522; Vlăduță, 1524; Moise, 1529; Vlad IX, 1530; Vintilă, 1532; Radu Paisie, 1534; Petru din Argeș, 1535; Mircea II, 1546; Pătrașcu, 1554; Petru Șchiopul, 1560; Alexandru II, 1567; Mihnea II, 1577; Petru Cercel, 1583; Ștef. Bogdan, 1591; Alexandru III, 1592; Mihaiu Viteazul, 1593; Sineon Movilă, 1601; Radu Șerban, 1602; Radu Mihnea, 1611; Al. Iliaș, 1616; Gavril Movilă, 1618; Al. Coconul, 1623; Leon Tomșa, 1629; Matei Basarab, 1633; Const, Șerban, 1654; Mihnea III, 1658; Gh. Ghica, 1659; Gr. Ghica, 1660; Radu Leon, 1664; Anton din Pitești, 1669; Gh. Duca, 1674; Șerb. Cantacuzino; 1679; C. Brâncoveanu, 1688; Ștef. Cantacuzino, 1714; Nic. Mavrocordat, 1716; Mib. Racoviță, 1730; C. Mavrocordat, 1731; Gr. Ghica, 1733; Matei Ghica, 1752; Const. Racoviță, 1753; Scarlat Ghica, 1758: Ștef. Racovită, 1764; Al. Ghica, 1766; Gr. Al. Ghica, 1768; Al. Ipsilante, 1774; Nic. Caragea, 1782; Mih. Șuțu, 1783; Nic. Mavrogheni, 1786; Al. Moruzi. 1793; C- Hangerli, 1797; C. Ipsilante. 1802; I. Caragea, 1812; Al. Șutu, 1818; Gr. Ghica, 1822; Al. Ghica, 1834; Gh. Bibescu, 1842; Barbu Știrbei, 1849; Căimăcămia, 1856-1859. [Muntenia, nume dat de Moldoveni fostului principat al Țârii românești, după lat. TRANSALPINA («Țara de peste munți», cum numiau Ungurii țara românească în limba lor oficială), tradus cu Țara Muntenească sau Muntenia]. Muntenia a fost ocupată de Nemți îm cursul răsboiului austro-român (Noemvrie 1916-Octomvrie 1918).

celular, -ă adj. în sintagma telefonie (mobilă) celulară (comunic.) ◊ „La 1 martie 1993 va fi inaugurat în București primul serviciu de telefonie mobilă celulară. Societatea care va implementa acest sistem [este] Telefonica România [...]” R.l. 14 XI 92 p. 2. ◊ „Acest serviciu de telefonie celulară asigură legături telefonice între doi abonați aflați în interiorul zonei de acoperire sau între un abonat din acest teritoriu și altul din țară sau străinătate.” R.l. 34 IV 93 f.p. ◊ „Profituri masive din telefonia celulară” R.l. internaț. 28 VII 94 (din telefonie + mobilă + celulară; L 1995; DEX – alte sensuri)

LAURIAN 1. August Treboniu L. (1810-1881, n. sat Fofeldea, jud. Sibiu), lingvist și istoric român. Acad. (1867), prof. univ. la București. A participat la Revoluția de la 1848-1849 din Țara Românească și din Transilvania. Autor al lucrării de gramatică „Tentamen criticum” (Viena, 1840); în colaborare cu I.C. Massim, a alcătuit din însărcinarea Academiei Române „Dicționariulu limbei romane”, ilustrând principiile latinismului. Împreună cu N. Bălcescu, a întemeiat revista „Magazin istoric pentru Dacia”. A scris „Românii din monarhia austriacă” și „Istoria românilor”. 2. Dimitrie August L. (1846-1906, n. București), ziarist și pedagog român. Fiul lui L. (1). M. coresp. al Acad. (1877). Contribuții la reforma învățământului din 1898; a întocmit mai multe manuale („Carte de cetire pentru clasa II primară”, „Manual de drept constituțional și administrativ pentru clasa VIII liceală”). Publicistică. Traduceri.

cartóf (vest) m., cartoáfă (Munt., est, Mold. sud)., pl. e, și cartófă (nord) f., pl. e (rus. kartófelĭ, d. germ. kartoffel, care vine d. it. tartúfolo, trufă mică, tartúfo, trufă, om ipocrit. V. trufă și tartuf). O legumă solanee care produce niște tubércule comestibile foarte întrebuințate în bucătărie (solánum tuberosum). – Cartofiĭ îs originarĭ din Chili (America de Sud). Pe la 1532 au fost introdușĭ în Spania, apoĭ în restu Eŭropeĭ, ĭar în România pe la 1800. În alimentațiune n’aŭ fost admișĭ de cît pe la sfîrșitu secululuĭ 18, grație sforțărilor agronomuluĭ Francez Parmentier, care a propagat cultura lor. Tubérculele lor conțin multă féculă și alcool. Pin cultură, există astăzĭ o mulțime de felurĭ de cartofĭ. Pe alocurĭ se numesc și barabule, bandraburce, bulughine, crumpene, picĭocĭ ș. a.

event s. n. (sport) Câștigarea, în același an, a Cupei și Campionatului; prin extensie, câștigarea primelor două locuri la o competiție sportivă de către componenții aceleiași echipe (naționale) ◊ „Dinamo a reușit mult invidiatul event, câștigând ieri și Cupa României la fotbal [...]” R.l. 23 V 84 p. 5. ◊ „Corespondenții agențiilor internaționale de presă subliniază în relatările lor de la Los Angeles succesul atletelor românce Anișoara Cușmir-Stanciu și Vali Ionescu, clasate pe primele două locuri în proba de săritură în lungime. Sub titlul «Un event românesc», agenția France Presse menționează [...]” Sc. 11 VIII 84 p. 5 (din engl., fr. event)

*bacalaureát, -ă s. (fr. baccalauréat, d. mlat. baccalaureatus, care vine d. baccaláureus, ĭar aceasta e o traducere arbitrară după fr. bachelier, flăcăŭ, și n’are nici o legătură cu lat. baca, bacă, și laurus, dafin). Acela care a trecut un examin general de liceŭ. S.n., pl. e. Examinu pe care-l trece un bacalaureat: a da, a trece, a lua bacalaureatu. – În România, acest examin a fost desființat de ministru liberal Haret în 1899 și reînființat de ministru liberal Angelescu la 1925. – Vulg. bacaloriat.

MULT, -Ă adj., adv. 1. Adj. Care se află în număr mare (v. numeros), în cantitate mare sau în sorturi, locuri etc. diferite (v. v a r i a t, d i v e r s); care are proporții mari, durată lungă, forță sau intensitate deosebită. Nece stealele se iviră în multe dzile. COD. VOR. 88/21. Cu multe cinsti cinstiră noi. ib. 98/25. Îmblîndu întru . . . pohtiri, întru beții. . . , întru multă beutură. ib. 158/20. Aceaste cuvinte să ții domniia ta la tine, să nu știe umin[i] mulți (a. 1521). HURMUZAKI, XI, 843. In multe părți am întrebat ș-am căutat pînă o am aflat. CORESI, EV. 5, cf. 20. Prinseră peaște mult. id. ib. 329. Nîrod multu, bărbați și muieri (cca 1580). CUV. D. BĂTR. II, 318/17. Se vărsa sînge mult. MOXA, 402/32. Iarna va fi mare și grîu multu. PARACLIS (1639), 258. Ne-au așteptat în multă vreame ca să ne pocăim. VARLAAM, C. 20. Cînd vor fi nește soții multe de vor ținea drumul de vor tălhui sau vor fura, pre toți să-i spîndzure. PRAV. 35, cf. 61,192. Să nu să cearte cu moarte, . . . [ci] cu multă. milă. ib. 219. Pre pizmași goni-i va cu fulgere multe. DOSOFTEI, PS. 51/7. Limbi. . . de multe fealuri de noroade. BIBLIA (1688), [prefață] 8/26. L-au făcut surgun la Cavăla, unde era multă ciumă. NECULCE, L. 167, cf. 99. Tăcerea acea multă a istoricilor. CANTEMIR, HR. 185, cf. id. IST. 42. Nu se îndura de craiul, căci le da mult bacșiș. AXINTE URICARIUL, LET. II, 164/20. De am viclenit pre măria-ta . . . după petrecania a mulți ani ai măriei tale, să fiu eu sub legătura cea grea a afurisaniii. ANTIM, P. XXIV. Aș pohti să stau de față cu dînșii. . . înaintea a mult norod. id. ib. XXVI. Nu trebuie sămănat curînd la loc gras orz mult (a. 1733). GCR II, 26/24. Bătîndu-l multe ceasuri. MINEIUL (1776), 186^v2/4. Turcii. . . în multe locuri dînd focul, tîrgușorul au ars. BELDIMAN, ap. GCR I, 245/35. Norodul nu va răsplăti numai multa știință. GOLESCU, Î. 66. Temerea cea cu prisos a viitorului la mulți oameni este numai un obicei rău. MARCOVICI, D. 13/4. Sîntem hotărîți. . . a lucra cu mai multă înțelepciune. id. ib. 17/19, cf. id. C. 19/17. Bine încalțe că de acești nesocotiți tineri. . . nu să află mulți în lume. DRĂGHICI, R. 6/31, cf. 156/26. Avea oaste multă. GORJAN, H. I, 1/17. Bogatul din comori multe își încheie fericire. CONACHI, P. 287. [Goții] lăsară multe urme și obiceiuri între români. BĂLCESCU, M. V. 9. Pusese. . . multă grabă spre a cîștiga această pradă. id. ib. 392, cf. 413. Acolo au odihna, locaș adînc, tăcut, Eroi ce mai nainte mult zgomot au făcut. ALEXANDRESCU, M. 9. Ca ambițios, căta să învețe carte multă. FILIMON, O. I, 123. Trecătorii. . . beau multă apă. ALECSANDRI, P. I, 20, cf. 158. Veacuri multe de durere au trecut cu vijelie. id. ib. 200. Anii trecuseră mulți, dar amicia nu se șterse din inima lui. BOLINTINEANU, O. 277. Și de cînd m-am depărtat, Multă lume am îmbiat. EMINESCU, O. I, 123. Colo-n palate de mărgean Te-oi duce veacuri multe. id. ib. 170, cf. 134, id. N. 30. Mulți crai și împărați ieșeau înaintea lui Harap Alb. CREANGĂ, P. 228, cf. 183, 192. Știu cît de mult preț punea pe plăcerile materiale ale vieții. CARAGIALE, O. III, 8. Mulți cuminți trec pe drum și, dacă nu sînt și puternici, din cîți îi cunosc, d-abia unii le scot căciula. id. ib. 9. Multe izbînzi am mai făcut noi amîndoi. ISPIRESCU, L. 15, cf. 14, 22. Acesta primi cu multă cinste pe Ileana Simziana. id. ib. 26. Cînd la adunare multă Spui ceva și nu te-ascultă, Dă-le pace tutulora. ZANNE, P. IV, 198. Mult timp în mînă l-a-nvîrtit. COȘBUC, P. I, 231. La ce amarul deznădejdei multe ? IOSIF, PATR. 81. Se aflau acolo două scrinuri conținînd multa, meticuloasa rufărie mirosind a sulfină și a levănțică. CĂLINESCU, E. 50. Va merge pe jos și mult popor. CAMIL PETRESCU, O. III, 147. Trecură nenumărate căruțe și călești, cum și multe sute de oameni pe jos. id. ib. 176. Badeo, de dușmane multe Eu nu pot ieși din curte. JARNIK-BÎRSEANU, 66, cf. 67, 93. Rînduiala ț-am lăsat, Să nu faci mult sărutat. id. ib. 378. Și erau șoareci și cloțani (șobolani) grozăvenie, mulți cîtă frunză și iarbă. RETEGANUL, P. V, 6. Muierea mea cheltuit bani mulț pentru hainele ei. ALR II 4 406/172, cf. ALR I 1 590/5. Vorbă multă e sărăcie omului. NEGRUZZI, S. I, 247. În urma războiului, mulți voinici se arată. id. ib. 250, cf. 248, 251. Mai multe zile decît cîrnați ( = nu totdeauna e belșug). ZANNE, P. III, 505, cf. 128, IV, 69. ◊ (În corelație cu „puțin”, „puținel”) Cît va fi dzeastria mult, au puțin (multă a(u) puțină MUNT.). PRAV. 204, cf. 37. Expozițiunea universală. . . în care fiece țară, fiește națiune se va înfățișa cu averea sa, mult-puțină, dată de Dumnezeu. ODOBESCU, S. II, 93. Consum am avut noi, mai mult ori mai puțin, și altădată. DAVIDOGLU, M. 18. (Substantivat) Bugare-aș D[um]n[e]dzeu și în puținelu și întru multu. COD. VOR. 81/12. Cela ce va găsi. . . pre un drum, fie ce va fi, veri mult, veri puțin. PRAV. 39. ◊ (În corelație cu „mare”) Mult și mare rău aduce păcatul. CORESI, EV. 57. Multe și mari minuni fapt-au făcătoriul. id. ib. 64. Ești vreadnic de multe și mari laude. BIBLIA (1688), [prefață] 8/37. ◊ (La f. pl.; în corelație cu „mărunt”) Dar mai dragi copilele . . . Cînd sînt multe Și mărunte. JARNIK-BÎRSEANU, D. 77. (E x p r.) Multe și mărunte = a) de tot felul, felurit. Daraverile multe și mărunte ale unei asemenea călătorii. VORNIC, P. 125; b) (substantivat) fleacuri, nimicuri, mărunțișuri. Încep a se chicoti și a spune.de la nuntă multe și mărunte. CREANGĂ, P. 173. Multe și mărunte am să-ți spun, stimate d-le doctor. CARAGIALE, O. VII, 63, cf. I, 303. ◊ (În urări, determinînd de obicei pe „ani'') Cu dar și cu bucurii, Întru mulți ani să vă fie (a. 1784). GCR II, 144/9. Optîsprezece ani. . . Mulți înainte ! MIRONESCU, S. A. 89. Anu nou fericitu. ALR II/I b 198/310. ◊ (Determină un pronume nehotărît) La vînăioríe, ca și la multe altele eu mă pricep cam tot atîta pre cît se pricepea vestitul ageamiu. ODOBESCU, S. III, 9. ◊ E x p r. A nu mai avea zile multe = a fi aproape de moarte. Găinile nu mai cîntau cucoșește . . . c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. (Popular) (A fi) de zile multe = (a fi) bătrîn. Muiarea mea-i de zile multe. N. TEST. (1648), 65^v/28. De (mai) multe (sau mai de multe) ori sau în (mai) multe rînduri = în mod repetat, (destul de) des. De multe ori muncindu ei. COD. VOR. 76/17. De multe ori izbăvi ei. PSALT. 227, cf. 118, 275. S-au și jeluit de multe ori. PRAV. 139. De multe ori să opre de lucru ca să-i privească. DRĂGHICI, R. 100/15, cf. 57/27. Scumpetea în multe rînduri. . . S-au văzut oprind pornirea fierbințelilor aprinse. CONACHI, P. 283, Zamfira în multe rînduri Videa o umbră zburînd pin nori. ALECSANDRI, P. I, 21. De multe ori zicea în sine. CREANGĂ, P. 4. Am fost de multe ori confidentul lui. CARAGIALE, O. III, 4. Ulciorul nu merge de multe ori la apă. NEGRUZZI, S. I, 251. Cine mănîncă puțin mănîncă mai de multe ori, se zice despre cel cumpătat și prevăzător. cf. ZANNE, P. III, 619.* (Substantivat) Împrotiva numelui lui Is [us]. Nazareaninul, multe într-aleanu se facu. COD. VOR, 76/10, cf. 6/23. Domnulu. . . frînge capetele pre pămîntu a mulți. PSALT. 239. Numără multul stealelor. ib. 303. Cîndu va vrea cineva ciudesă să facă, nu în mijlocul de mulți cade-i-se lui să facă. CORESI, EV. 385, cf. 79, 263. Această scîndarea mulți cetiia. id., ap. GCR I, 21/27, cf. 52/15. Curățește multul păcatelor noastre (cca 1600). CUV. D. BĂTR. II, 216/2. Au fost mulți făcuți preuți. N. TEST. (1648), 296^r/5. Mulți giuruiesc daruri bune, Binele cine le-ar spune. DOSOFTEI, PS. 19/1, cf. 16/6. Păcătosul cu mult se făleaște. id. ib. 32/9. Te-ai arătat. . . întru multe ajutoriu. BIBLIA (1688), [prefață] 7/49, cf. 6/35. Am multe. . . carele nu sînt făr' de cale, numai le las. ANTIM, P. XXVIII. Mulți din cei ce au vrut să scrie istorii după vremi. . . și-au împodobit condeiul cu înfrumuseațate alcătuiri. VĂCĂRESCUL, IST. 245. Fieștece cuvînt al lui lega inimile a multora. MOLNAR, RET. 6/19. Avem trebuință de multe. DRĂGHICI, R. 50/8. Cereasca bunătate . . . peste cîte multe ț-au dat mila cea bogată. CONACHI, P. 264. Nu te certa cu cei ce știu mai multe decît tine. NEGRUZZI, S. I, 250. De multe ce dăduse peste dînsul, se făcuse cam ursuz. CREANGĂ, P. 111, cf. 116, 154, 240. Din multe și multe adunate, am căzut într-o stare de nervi cum rar mi s-a-ntîmplat. CARAGIALE, O. VII, 131, cf. 326, 453. [Zicea] și alte multe d-al de astea. ISPIRESCU, L. 2. Multe, Doamne, l-au bătut. COȘBUC, F. 71. E drept că văzuse multe, multe petrecuse și de multe suferise. D. ZAMFIRESCU, Î. 22. Multora le-au făcut bine, și uite răsplata ! REBREANU, R. II, 201, cf. 239, id. I. 200. Noi, Mulților ce nu ne-au înțeles, Le vom ierta. MINULESCU, V. 13. Multe văzuse, despre multe se întrebase în sine și la multe aflase răspuns. C. PETRESCU, A. 396. Constantinopolul este socotit de mulți ca cel mai frumos oraș din lume. CAMIL PETRESCU, O. III, 106. Aș avea și eu multe de spus. DEMETRIUS, C. 28. Sînt un inamic, unul din mulții pe care el îi urăște. T. POPOVICI, SE. 312. Place multora și mie. TEODORESCU, P. P. 314. Multe dau cu lemne-n mine, Multe dau și mulți mâ-nfruntă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 69, cf. 26. Pepelea n-au așteptat multe. SBIERA, P. 2, cf. T. PAPAHAGI, M. 139. (L o c. a d v.; învechit) Cu multul = în cantitate mare. Da milostenie cu multul la săraci. DOSOFTEI, V. S. februarie 51^r/34. Luă mai cu asuprâ cu multul de la-mpăratul. id. ib. decembrie 216^r/12. (E x p r.) Multe toate sau multe (și) de toate, (rar) de multe de toate, (învechit și popular) multe cele = lucruri de tot felul; probleme diverse, variate. Cf. ȘINCAI, HR. I, 147/30. Nu vreau să li m-ai port grija-n spate: ba fîn, ba ocol. . . ,ba de multe de toate. CREANGĂ, P. 40. Gîndindu-se mereu la multe de toate. id. ib. 141, cf. 38. Nebun, din ce ? Din multe toate. COȘBUC, F. 72. Nu știe multe, se spune despre cel care ia hotărîri energice, fără să șovăie, sau care trece repede la fapte, fără a cîntări urmările acțiunilor sale. (Popular) Multul cu mult, ori multul cu pămîntul sau mult cu multul = oricît de mult, foarte mult. S-aibă chiar multul cu pămîntul, tot nu i-ar fi destul. F (1886), 250. Făgădui multul cu mult voinicului. ISPIRESCU, U. 122, cf. 13. Mergi mult cu multul și dai oricît, pînă întîlnești o făptură de om. PAS, L. I, 131. Să dai mult cu multul ! CIAUȘANU, GL. (Regional) Mai mulți cu multul = cu mult mai mulți. Au și dat preste nemici; ci n-au cutezat a se bate cu ei, fiindcă era mai mulți cu multul decît ai săi. ȘINCAI, HR. I, 218/7. (Regional) A spune multe pe cineva = a mustra, a dojeni, a certa. CIAUȘANU, GL. Și mai multe (sau, rar, mult) nu = nimic altceva decît. . .; cu orice chip, în orice caz, fără discuție, neapărat. Asta o amărî pe copilă pînă-n fundul sufletului; să moară de mîhniciune și mai multe nu ! CARAGIALE, ap. CADE. Voia. . . să aibă pentru dînsul inelul lui Fât-Frumos și mai multe nu. ISPIRESCU, L. 109. Ei, cum căzui eu, neiculiță !. . . Să-mi rup nasul și mai mult nu. DELAVRANCEA, O. II, 114. ♦ (Substantivat; f. pl. art.; în credințele populare) Ielele. Cf. MARIAN, D. 336. 2. Adv. În cantitate însemnată; cu valoare mare; în mod intens; în mod deosebit; în mare măsură; stăruitor; (într-un timp) îndelungat; pe o distanță lungă; de repetate ori. Multu greșimu toți. COD. VOR.122/26. Miluiaște noi, că multu umplumu-nă de ocărire. PSALT. 271. Neguțâtoriul. . . mult se și împrumutează. CORESI, EV. 78. În zilele lui, multu se cutremură pămîntul. MOXA, 361/11. Cela ce. . . va fura, iară nu mult, ce numai cît va mînca. . ., să să iarte. PRAV. 51, cf. 48. Nu grăireți mult. N. TEST. (1648), 8^r/24. Mult s-au rugat domnului pentru frate-său. IST. Ț. R. 50. Din tinereațele meale multu mă luptară chinurile,. MOLITVENIC (sec. XVII), 302. Au șădzut mult închiși și i-au bătut. NECULCE, L. 112. Adevărul mă chinuiește mai mult decît înșălăciunea. MARCOVICI, C. 7/16, cf. id. D. 7/17. Ieri am săpat mult la flori. DRĂGHICI, R. 83/20, cf. 3/17. Fratele lui încă mai mult îl silea, jurîndu-l. . . să nu-i ascunzâ nimic. GORJAN, H. I, 6/13. Dintre toți pătimașii, cel mai mult în osândire Este omul care-ți scrie. CONACHI, P. 99, cf. 221. [Mintea] poate mult, căci cunoaște cît poate. BĂLCESCU, M. V. 5. Zbucnind apa-n nalte valuri, Mult în urmă clocoti. ALECSANDRI, P. I, 13, cf. 22, 23. Măgulit e fiecare Că n-ai fost mai mult ca dînsul. EMINESCU, O. I, 134. Trebuie să fi citit mult și cu folos în viața d-tale. CARAGIALE, O. IV, 179. Înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4, cf. 17, 41. [Formula] e impresionantă. Spune mult despre arta acestui poet. IBRĂILEANU, S. L. 21. Mult îmi place s-aud toaca și clopotele. SADOVEANU, O. IX, 50. Cînd are de lucru mult. . . Magheru doarme și el în tabără. CAMIL PETRESCU, O. III, 182. Nu-l interesau prea mult amănuntele. VORNIC, P. 188. Turcii mult nu așteptau, Ci îndată răspundeau. JARNIK-BÎRSEANU, D. 493, cf. 191. Mult mai seamănă cu tas-su. ALR II 3 154/987. Sîntem soli-mpărătești, Mul' să nu ne zăbăẑești. ALRT II 99. Mai mult ață decît față, se spune despre o îmbrăcăminte sărăcăcioasă. Cf. ZANNE, P. III, 11. Gardul cu proptele ține mai mult. id. ib. 158. ◊ (Cu topică învechită sau populară) Constantin II s-au mult înșelat de unii episcopi, carii ținea dogmele cele rele ale lui Arie. ȘINCAI, HR. I, 49/11. [Apa] în mari cercuri se-nvîrti și de trestii și de maluri mult cu vuiet se izbi. ALECSANDRI, P. I, 13. ◊ De mult = a) dintr-o vreme îndepărtată, din vechime; într-o epocă trecută, altădată; de vreme (relativ) îndelungată. V. d e m u l t. Hrănilnițele lor împlute, de multu ura într-alaltă. PSALT. 298, cf. 187. Io sînt mesererile tale de mult. CORESI, PS. 248/7. Fie-ți milă de noroade Ce de mult rabdă dosade (a. 1802). GCR II, 194/40. Gătiți-vă, fiilor, ca să facem mîni o de mult dorită călătorie. DRĂGHICI, R. 107/16. De mult ești însurat, moșule ? NEGRUZZI, S. I, 58, cf. 39. Ziua de mult trecuse; Natura obosită. . . Se odihnea. ALEXANDRESCU, M. 25. Cuibu-mi jos cade, Că de mult îl roade Un șerpe cumplit. ALECSANDRI, P. I, 197, cf. III, 151. Două strofe de o formă simplă și grațioasă, și apoi și duioasa elegie ”Amărîta turturea„ pe care poezia poporană de mult a coprins-o în întinsul său domen, destăinuiesc simțimintele de adîncă durere. ODOBESCU, S. I, 293. Și ți-aș spune-a mea iubită, Că de mult eu le-am cătat. EMINESCU, O. IV, 52. Un dușman de lup . . . de mult pîndea vreme cu prilej ca să pape iezii. CREANGĂ, P. 21. Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul. id. ib. 236, cf. 144. De mult, de mult cunosc doi plopi Ce-mi stau și azi în cale. BACOVIA, O. 151. Ruxanda aducea în tinerețea și sănătatea ei o mireasmă de mult. . . acoperită cu duhoare grea. POPA, V. 50. Îl cunoști de mult ? SADOVEANU, P. M. 193; b) (regional) de timpuriu, devreme. Dimineața de mult, cînd se deschid măcelăriile, se tîra și el afară. GALACTION, O. 311. L o c. c o n j. De mult ce = din cauza cantității mari, a duratei îndelungate, a intensității vii etc. [Un limbaj] care, de mult ce se abate de la natură și de mult ce s-a uzat, devine nesuferit. BOLINTINEANU, O, 428. Moșneagul a rămas pleșuv și spetit, de mult ce-l netezise baba pe cap. CREANGĂ, P. 294. Au bătut părinții din palme de mult ce le-a plăcut cîntecul. CARAGIALE, O. II, 295. ◊ E x p r. E mult de cînd . . . (sau de-atunci) = a trecut vreme îndelungată de cînd. . . (sau de-atunci). A murit pe luncă macul, A murit și-i mult de-atunci. COȘBUC, P. II, 276, cf. I, 259. E mult de cînd nu ne-am văzut. IOSIF, PATR. 14. E foarte mult de-atunci. SADOVEANU, E. 114. (Rar, cú repetarea prep. ”de„) E de mult de cînd n-am stat. Ulmule, sub tine. COȘBUC, P. I, 260. E mult pînă să. . . (sau a . . . ) = trebuie să treacă o vreme îndelungată pînă să. . . , trebuie să depui eforturi ca să. . . Ușor e a zice: plăcinte, dar e mult pînă a se face. ZANNE, P. IV, 86. Nu mai e mult pînă departe, se spune pentru a arăta că un lucru care părea foarte îndepărtat, greu realizabil, urmează a se produce, a se realiza curînd. Nu mult după. . . = după scurt timp; curînd. Nu mult după aceasta, numai iată ce vine și moartea și vrea numaidecît să intre. CREANGĂ, P. 311. A nu mai avea mult = a fi aproape de moarte. Astă-noapte am crezut că mor. . . Știu că nu mai am mult: de-aceea te-am chemat. SADOVEANU, O. I, 83. Mai mult decît probabil sau (familiar) mai mult ca sigur, exprimă o probabilitate foarte mare, o certitudine aproape totală. Mai mult decît probabil cum că o parte ocupa înălțimea. HASDEU, I. V. 142. Cu atît (sau atîta) mai mult = într-o măsură și mai mare, mai intensă (determinată de împrejurarea respectivă). Întimpinînd altă tîmplare mai înfricoșată, cu atîta mai mult au sporit spaima lui. DRĂGHICI, R. 158/4. Mintea cu cîtu-i mai tare, cu atîta mai mult lucrează, Căci lenevindu-se moare. CONACHI, P. 278. Cît de mult = a) (cu valoare de superlativ) în foarte mare măsură; nespus. De ai ști, palide înger, Cît de mult te iubesc eu. EMINESCU, O. IV, 51; b) în oricît de mare măsură; oricît. Să vă deprindeți a vă lipsi de lucrul ce aț iubi cît de mult. DRĂGHICI, R. 157/2. (Învechit, cu intercalarea altor cuvinte) Cît amu avea de mult tînărul, atîta se mai cîștiga, că adaugerea bogăției adaugere face iubiriei de argintu. CORESI, EV. 293. Cel mult = numai, doar, abia, în cel mai bun caz. Dar lăsați măcar strămoșii ca să doarmă-n colb de cronici. Din trecutul de mărire v-ar privi cel mult ironici. EMINESCU, O. I, 151. Atît (și) nimic mai mult = numai atît; nimic în plus. Te-ai deprins a socoti amorul o zabavă, nimic mai mult. NEGRUZZI, S. I, 45. (Familiar) Asta-i prea mult = asta întrece măsura, e peste ceea ce se poate admite, suporta. Mult și bine = (pentru) o perioadă foarte lungă sau (pentru) totdeauna. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mâmuca afară. CREANGĂ, P. 23. Dormeai tu mult și bine, Harap Alb, de nu eram eu. id. ib. 279. Dacă în piață va fi mai. multă ofertă decît cerere. . . poate să moară de foame mult și bine. GHEREA, ST. CR. II, 308. Du-te mult și bine. PAMFILE, J. II, 155. (Rar) Din mult în mai mult = într-o măsură tot mai accentuată, mai mare, mai intensă. Defăimau din mult în mai mult petrecerile holteiei. NEGRUZZI, S. I, 75. (Învechit) Nu mai în mult să. . . = de aici înainte să nu mai. . . Nu mai în mult voroava Lupului să se trăgăneze. CANTEMIR, IST. 54. A na fi mult să... = a lipsi puțin ca să. . . , a fi pe punctul de a.. . , gata să. . . Nu era mult de răul lajilor să se prăpădească și legea. LET. III, 179/33. (Învechit) A nu-i sta cuiva în mult = a nu reprezenta nimic pentru cineva, a nu deștepta interesul cuiva. Dăruia ținuturile care el nu le putea ținea, ca cu o facere de bine ca aceea carea lui nu în mult îi sta, cu atîta mai tare să tragă inimile leșilor și a craiului spre sine. ȘINCAI, HR. II, 107/38. Mult-puțin sau mai mult sau (sau ori) mai puțin = în oarecare măsură, nu prea mult; întrucîtva, cam. Din anii în cari se începuse mai întîi în Ungaria propaganda mult-puțin violentă pentru limba maghiară, au început și croații a se interesa de cultivarea limbii lor.BARIȚIU, P. A. II, 28. Cîți au scris pînă acum mult-puțin asupra istoriei literaturii noastre. HASDEU, I. V. 255. Tot ce este frumos în natură place mai mult sau mai puțin fiecărui om. FILIMON, O. I, 114. Eram un om care,. mai mult sau mai puțin, treceam în fața publicului de autor dramatic. CARAGIALE, O. V, 282. Toate îl iubeau mai mult sau mai puțin. REBREANU, 103. Tot ce dorești dumneata se poate realiza mîine, poimîine, într-un viitor mai mult sau mai puțin îndepărtat. C. PETRESCU, A, 289. Două cuvinte, cu înțeles mai mult sau mai puțin asemănător. IORDAN, STIL. 205. Nici mai mult, nici mai puțin, formulă exclamativă care arată mirarea față de ceva cu totul neașteptat, nepotrivit sau de o pretenție exagerată. ◊ (În legătură cu numerale cardinale; astăzi mai ales precedat de ”cel„; exprimă o durată sau o cantitate dincolo de care nu se poate trece) Alți domni, cînd vinie un agă pre mari, di-i da un povodnic și o pungă de bani, mult doă. NECULCE, L. 324. Gîndesc să plec de aice peste patru sau mult cinci zile. ALECSANDRI, S. 167. Roșiile mai au, pînă să dea în pîrgă, mult șapte-opt zile. SADOVEANU, P. M. 283. De cîte ori mă ieu zînele acolo . . . mă țin o zi, două, mult trei zile. ȘEZ. V, 8. O capră trăiește pînă la vîrsta de 12-15 ani mult. H III 14. ♦ (La comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat) În (mai) mare măsură; în plus, în primul rînd, în special, mai ales. Ei au scris mai mult den basne. URECHE, ap. GCR I, 69/18. Nuci de cocos, cartofle și carne crudă era mîncarea lui, dar ce era să facă mai mult ? DRĂGHICI, R. 140/29. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I, 47, cf. 248. Mă rog, claca dracului era; ce să spun mai mult ? CREANGĂ, P. 158, cf. 240. Mai mult de bucurie că au venit, îi scăpă. . . , căci nu mai văzuse pînă atunci suflet de om pe la dînsa. ISPIRESCU, L. 7. Mai mult ghiciseră că soarele a scăpătat. CAMIL PETRESCU, O. III, 168. ♦ (La comparativ, izolat în frază) Nu numai atît, ci în plus. Leningradul și-a vindecat rănile. Mai mult: e în plină creștere, în plină înflorire. STANCU, U.R.S.S. 136. ♦ (Învechit și popular; la comparativ, al doilea termen al comparației fiind neexprimat; cu sens temporal; mai ales în construcții negative) De aici înainte, în continuare. Eu știu că mai multu nu vreți vedea fața mea. COD. VOR. 20/28. Mai mult de acmu să nu însetoșăm. CORESI, EV. 66. Neputînd mai mult răbda dorul. N. TEST. (1648), 274^v/8. Să mergem să ne batem și să-l scoatem din țara lui, că de va fi el mai mult, noi nu vom pute să mai trăim. ALEXANDRIA (1784), 2^r/12. Pre Joldea l-au însemnat la nas, ca să nu poată fi mai mult domn Moldovei. ȘINCAI, HR. II, 196/14. Pe Zeid mai mult nu plînge. HELIADE, O. I, 458. Copiii mei nu s-or juca Mai mult cu frunze-n coama ta. COȘBUC, P. I, 111. Și va fi rîsu-mprumut Și nu vi-ți iubi mai mult I JARNIK-BÎRSEANU, D. 231. i-am spus cîteva și mai mult nu mi-a călcat în casă. MAT. DIALECT, I, 285. ♦ (Învechit și popular; înaintea unui adjectiv sau adverb, formează superlativul acestora) Foarte, tare. [Domnul] multu m[i]l[o]stiv. PSALT. HUR. 122^r/11. Și multu nemîncați fumu. COD. VOR. 88/25. Oile lor multu plodite. PSALT. 299, cf. 300. Iaste alt rai, mult înflurit și cu bună mirosenie. CORESI, EV. 352, cf. 50. Berbecii trebuie se fie bine crescuți, înalți, groși. . . și cozile mult lînoase. ECONOMIA, 86/22. Vederea voastră mă-nsuflețește, Umbre mult scumpe. HELIADE, O. I, 150, cf. MARCOVICI, D. 161/8. Dealurile și toate locurile era îmbrăcate cu vii mult roditoare. DRĂGHICI, R. 28/16, cf. 47/11, 111/10. Dragă, ah ! dragă și mult iubită ! CONACHI, P. 101. Dincoace de sat se întindea o holdă. . . țărmurită printr-un pîrîu mult adînc. BĂLCESCU, M. V. 492. Cu atîta durere cel mult pătimaș cînta. PANN, E. I, 26/18. Era mult departe de cel ce noaptea cînta. id. ib.34/4. Mult bine s-au mai bătut românii. GHICA, S. 24. Tînărul meu iubea o damă. . . cu mult urît bărbat. ALECSANDRI, O. P. 75, cf. id. P. I, 119, 204. Mult bogat ai fost odată, mult rămas-ai tu sărac. EMINESCU, O. I, 417, cf. 413. Dă-mi drumul, . . . că mult bine ți-oi prinde. ISPIRESCU, L. 43. Avem o dovadă cît de adînc vede uneori în inima omenească mult talentosul nostru scriitor dramatic. GHEREA, ST. CR. I, 350. S-o pus la masî. . . mult supărat. GRAIUL, I, 515, cf. 516. (Glumeț) Și a luat un ciocănaș Mult mititel, De 12 ocă de fer. POP., ap. GCR II, 334. ◊ (Rar, urmînd adjectivul) Eram ostenit mult. PANN, Ș. I, 10/11. ◊ (Popular; despărțit de determinat prin verbul ”a fi„) Mult ești frumos și mi-e milă de tine. EMINESCU, N. 15. Vorbele ei. . . mult erau cu lipici. ISPIRESCU, L. 39. Mult e nurliu și drăgălaș. id. ib. 45. Săracă străinătate, Mult ești plină de păcate. JARNIK-BÎRSENU, D. 173. Pribegia mult e rea. id. ib. 198. ◊ (Învechit și regional; legat de adverb prin prep. ”de„) Să-i vorbesc însă într-atît mult de înțelepțește, Incît să nu simță de loc dorul ce mă muncește. PANN, E. III, 3/20. Mult ne-ar sta nouă de bine ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Învechit și regional; determinat prin adverbul ”mare„ sau determinînd pe ”mare„) Tune, fulgere, trăsnească, ca potopul și pojarul ! Mult-mare mi-este mînia ! Mi-este mare-mult amarul. HASDEU, R. V. 46. Toderică, Toderel, Mare mult mi-e dor de el ! ALECSANDRI, T. I, 243. Mare mult s-a bucurat împăratul. I. CR. I, 72. ◊ (Înaintea unei construcții comparative, căreia îi intensifică sensul) Mult mai vîrtos 0crezură derept cuvîntul lui. CORESI, EV. 154. Cu mult mai puțină datorie avu. VARLAAM, C. 214. O grădină foarte frumoasă și o casă mare, o ! mult mai mare decît a noastră. DRĂGHICI, R. 8/15. Niște griji mult mai cu cale Se cuvine să cuprindă minutele vieții tale. CONACHI, P. 258. Cînticel care, fără îndoială, este . . . cu mult mai prejos de ingenioasa improvizațiune a vînătorului. ODOBESCU, S. III, 10. Toate micile mizerii. . . Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I, 136, cf. 132. Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitoriu decît al împăratului. CREANGĂ, P. 85, cf. 210, 217. El este mult mai tînăr decît mine. ISPIRESCU, L. 21. Vinul pritocit, cu mult mai bun. ZANNE, P. IV, 187. ◊ (Înaintea unui adjectiv construit cu ”prea", îi intensifică sensul) Paguba. . . era mult prea însemnată spre a nu îngrija pe Poartă. BĂLCESCU, M. V. 58. Concepția sa este mult prea complexă. ALAS 27 IV, 1935, 3/1. O ramă mult prea somptuoasă. ap. IORDAN, L. R. A. 298. ◊ (Scris într-un singur cuvînt cu determinatul, formează compuse ocazionale) Multpățîtul. . . Theodor. DOSOFTEI, V. S. februarie 53^r/25, cf. 72^T/10. Se pomeni cu multpătimitorul Anichit că intră pe ușă. STĂNOIU, C. I. 188. – Pl.: mulți, -te. – Gen.-dat. art.: sg. m. (rar) multului, f. multei; pl. multor, multora și (rar) m. mulților, f. multelor. – Lat. multus, -a, -um.

NAȚIONALIST, -Ă 1 adj., s. m. și f. I. adj. 1. (Învechit, rar) Național (1). Poftitori de binele de comun naționalișt care s-ar îndura a plăti tipografilor. țichindeal, a. m. xvi/15. 2. Care susține naționalismul (2), caracterizat prin naționalism, privitor la naționalism. v. șovin. Tendințele naționaliste, toleranța față de greșeli și lipsuri, lipsa de tărie morală, îngîmfarea constituie condiții prielnice pentru infiltrarea în rîndurile noastre a agenților dușmanilor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV¹. 422. II. s. m. și f. 1. (Învechit) Adept al naționalismului (1). v. patriot. Multe din afară și dinlontru împedecări a unei mai bonă cultivire a învățătorilor stătea împotrivă și împreunarea poterilor a tuturor naționalistelor era de lipsă. man. înv. II/19. Domnia ta ești cel dintîi carele ai alergat, gata fiind a da ajutori unui naționalist. petrovici, p. viii/6. Nu numai eu singur, ci mulți naționaliste români sînt cărora vrerea domniei tale cea bună... le-au adus ajutoriu. teodorovici, i. n/1. Un număr mare de naționaliști simțesc cu fierbințală și știu de ce avem trebuință neapărată. gt (1838), 4¹/32. În unele clipe era naționalistul cel mai înfocat. agîrbiceanu, a. 218. Belciug era mare naționalist. rebreanu, i. 108. În „Românii și poezia lor”, Alecsandri laudă pe țăran și-l idealizează... el nu vorbește ca democrat, ci ca naționalist. IBRĂILEANU, SP. CR. 146. 2. Adept al naționalismului (2). dicț. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționaliști, -ste. – Și : (învechit) naționalișt, -ă adj., naționaliste subst. pl. – Din lat. nationalista, it. nazionalista, germ. Nationalist, fr. nationaliste. – Pentru naționalișt, cf. magh. nácionalista.

MOCAN¹ s. m. 1. Nume dat locuitorilor (români) din regiunile muntoase (în special ale Transilvaniei), m o c î r ț a n (1); spec. cioban din regiunile muntoase (mai ales ale Transilvaniei), m î n z ă r a r (1). V. m u n t e a n ¹. Cf. ANON. CAR., BUDAI-DELEANU, LEX. Mocanii străini din țeară Ungurească și din țeară Românească, cum și alți munteni ce vor ieși cu oile lor la iernatic aice in țeară, vor plăti goștinâ cîte 10 bani noi de oaie (a. 1809). URICARIUL, VI, 467. Sînt datori mocanii sudiți, adică cei ce nu sînt statornici aici în țară. . . a da oi dă beilic (a. 1817). DOC. EC. 179, cf. LB. Cumanii, sub nume de mocani catolici, și astăzi încă locuiesc în politia Neamțu. ASACHI, S. L. II, 47, cf. NEGRUZZI, în PR. DRAM. 465. Și din fundul celor munți Trec prin ape fără punți Albi mocani pe cai mărunți. ALECSANDRI, POEZII, 589. S-a tras cu bucatele încoace ca și moș Dediu din Vînători și alți mocani, din pricina papistășiei mai mult, pe cît știu eu. CREANGĂ, A. 19. La botez ciobanul dărui finului său o oaie fâtătoare. . . Cînd fu să plece, mocanul zise: – Cumetre, tot n-ai tu unde ține oița; lasă-o în turmă la mine. ISPIRESCU, L. 208. Pentru tine, om de oraș. . . contactul și conversația c-un mocan zdravăn din liniștea munților este o adevărată transfuzie morală. VLAHUȚĂ, ap. TDRG. Pentru ocupațiunea lor, ca economi de vite, românii brăneni să numesc de obicei mocani. MOLDOVAN, Ț. N. 229, cf. 241. Brăneanul și astăzi este om blînd și pacinic, și astăzi se numește încă tot mocan. TURCU, E. 34. Într-un amurg, se auzi în stepă clinchetul tălăngilor, strigătul mocanilor care coborau cu oile la iernat în stufăraie. DUNĂREANU, N. 76, cf. PÎRVESCU, C. 32. Prin județul Tecuci, pe vremea treierului vin mocani, moldoveni de la munte, de prin județul Putna și Bacău, cu căruțele cu caii, spre a se tocmi la cei cu lipsa de cai. PAMFILE, A. R. 201. Prin județul Brăila, mocan e stâpînul de oi multe. id. I. C. 30, cf. id. CER. 88, id. J. I, 19. Păstorii ardeleni cunoscuți subt numele de mocani (cei din Săcele și împrejurimi), moroieni (din partea Branului și țara Bîrsei), țuțuieni (din părțile Sibiiului) și frătuți (din Banat) își iernau turmele de oi în șesurile Munteniei sau pe colinele Olteniei. DR. IV, 194. Ortoman este epitetul „voinicului” din balade, care uneori este „mocan” sau păstor. ib. V, 544. Sovejenii sînt priviți și astăzi cu un oarecare exclusivism de vrănceni, fiind numiți „mocani”. DiACONU, VR. XLIII. A fost cîndva o piatră care a crescut din pămînt. . . Odată purta primprejurul ei oile un fecior de mocan. SADOVEANU, O. X, 442. Mocanii veneau toamna la cîmpie să schimbe fructele lor pe porumb și grîu. V. ROM. iunie 1955, 46, cf. PREDA, Î. 105. Unde trec turme de miei Și mocani bogați de vite, Cu chimirile ticsite. ALECSANDRI, P. P. 257. Locașul de iarnă al mucanului. H III 144. Poporul pe aici zice la ciobani și mocani. ib. VI 125, cf. I 170, N 61, 299, III 144, 290, 488, IV 278, VII 372, XIII 67, 291, 348, 448, 449, XV 4, 279. Nimenea nu-lú cunoștea, Tot de mocan îl lua, Tot cioban îl socotea. TEODORESCU, P. P. 475. Niște țigani ursari. . . se sfătuirâ cum ar putea ei să înșele mocanul și să fură cîțiva miei. ȘEZ. I, 281. Buna vremea, măi mocane, Măi mocane, măi muntene. ib. v, 93. Vătafu Ion, Ca el nici un om, Fecior de mocan Și de mocîrțan, Adus din Ardeal. MAT. FOLK. 3, cf. 152, 157, 177, PĂSCULESCU, L. P. 265, ALR I 1669, 1789, 1 793, 1807, 1808. Mocani zîcem la munteni. ALR II 4851/876. Mocani, oameni dă la munte, dă dincolo, din Ardeal. ib. 4851/899. Bună ziua, mocane. – Mulțumim, ciobane.ANT. LIT. POP. I, 252. ◊ (Regional) Calea (sau drumul, cărarea) mocanului = calea lactee. ALR I 1 226/684, cf. FD II, 223. ♦ (Transilv.) Locuitor de la munte, care face si vinde articole de dogărie. Cf. ALR I 1 667/251, 278, 283, 1 836/251, 285, ALR II 4851/53, 141, 272, 284, 325. 2. Epitet depreciativ dat unui om cu apucături grosolane (v. b ă d ă r a n, n e c i o p l i t, m o c î r ț a n 2) sau unui om prost. Cf. CUV. BĂTR. I, 293, BUDAI-DELEANU, LEX., PONTBRIANT, D., BARCIANU, V., DDRF, TDRG, BUL. FIL. V, 222, ZANNE, P. V, 428, ALR I 1 517/18. Mocan, cîn îi unu prost. ALR II 4 851/228. Mocan prost, mă mocanule. ib. 4 851/260, cf. 4 851/2, 36, 76, 172, 235, 272, 365, 848. Mocan acăla care nu grăie [= grăiește]. ib. 4851/362. ◊ E x p r. (Argotic) A rămíne mocan = a rămíne cu gura căscată; a fi uimit. Cf. BUL. FIL. IV, 135. ◊ (Adjectival) Copil mocan. ALR I 1 518/9. Mă, da mocan ej [= ești], mă. ALR II 4851/812. 3. (Regional; și adjectival) (Numele unei specii de bou) mic și îndesat. V. m o c ă n i ț ă (2). (Roșia-Beiuș). ALR II 4851/310. Zicem cătă boi câ-z mocani cari-z boi mici, d'eși. ib. ♦ Cîine ciobănesc. Cf. H II 221, XIV 187. ♦ Cal mocănesc (com. MARIAN), cal de stînă (CHEST. V/76). – Pl.: mocani. – Și: (regional) mucán s. m. – Moacă + suf. -an.

plin, -ă adj. (lat. plênus, care corespunde cu vgr. pléres, got. fulls, germ. voll, vsl. plŭnŭ; it. pieno, pv. ple, fr. plein, sp. lleno, pg. cheio. V. deplin, pîlnie, umplu, împlinesc. Umplut, care conține tot ce poate conținea: un pahar plin de apă, un sac plin de grîŭ, o căruță plină de Jidanĭ. Pe care se află saŭ care conține mult din ceva: România e plină de Jidanĭ, cățelu-ĭ plin de puricĭ, ziarele-s pline de veștĭ. Masiv: zid plin. Rătund, gras: o față plină. Mînjit: Plin de sînge pe mînĭ. Fig. Pătruns: plin de bucurie, de furie, de încredere. Lună plină, care se vede toată (fiind-c’o luminează soarele peste tot). Plin de sine, 1. egoist, 2. încîntat de sine. Plin de vin, beat. În plină natură, mare, stradă, în mijlocu naturiĭ, măriĭ, stradeĭ. S. n., pl. urĭ. Spațiŭ plin de ceva: butoĭu sună a plin. Vechĭ. Plinătate: lumea și plinul eĭ. Fiz. Spațiŭ ocupat de materie, în opoz. cu vidu. A ĭeși cuĭva înainte cu plinu, a-ĭ ĭeși cu un vas plin (de ex. o cofă cu apă), ceĭa ce, în popor, se consideră de bun aŭguriŭ.

GARNIZOANĂ, garnizoane, s. f. 1. Unitate sau ansamblu de unități sau instituții militare stabilite într-o localitate; p. ext. localitatea în care sînt stabilite aceste unități. [Romanii] creează provincia Moesia... și stabilesc acolo puternice garnizoane. IST. R.P.R. 36. ÎI știam undeva, mutat dintr-o garnizoană în alta. C. PETRESCU, S. 121. La Vidin furăm primiți de soldații de garnizoană, ce ne prezentară armele. BOLINTINEANU, O. 266. ◊ A fi în garnizoană sau a avea garnizoană (undeva) = a face parte din trupele stabilite într-o localitate. Astă-noapte am venit de la București, unde am fost în garnizoană. ALECSANDRI, T. 1222. 2. Conducere a unei garnizoane (1). A doua zi s-a primit la garnizoană o serie de reclamații asupra isprăvilor de peste noapte. BART, E. 204. Trec Dunărea la Orșova și se predau în mîna garnizoanei turcești. GHICA, A. 739.

Vlad, Vladimir Nume cu tradiție în istoria românilor, Vlád este foarte frecvent astăzi pentru valoarea lui de evocare istorică. Aparținînd vechiului fond onomastic slav, Vlad este la origine un hipoc. de la Vládislav sau Vladimir, nume compuse care au circulat sau mai circulă și astăzi la noi. Elementul comun al celor două compuse (care putea deveni hipocoristic și pe teren românesc, și a cărui semnificație era cunoscută slavilor și probabil chiar în mediile românești de cultură slavonă), Vlad, putea fi ușor apropiat de vb. vladati „a stăpîni, a conduce, a domni”. Interesantă este paralela care se poate stabili între Vlad-, Vladimir și vechea antroponimie germanică, unde corespondentele perfecte ale numelor slave sînt Wlad- sau Walt-, de la waltan „a stăpîni etc.” (germ. walten) și Waldemar (purtat de exemplu de 4 cunoscuți regi ai Danemarcei din sec. 12 – 14); din acest punct de vedere, foarte apropiate de Vlad sînt germ. Walther și engl. Walter (compuse din walt- și hari-, germ. heer- „armată”). Acest paralelism slavo-germanic permite de altfel și o mai convingătoare interpretare a lui -mir din Vladimir, Cazimir etc.; după cum probează și vechea formă rusă Voldimer, elementul secundar era -mer (modificat apoi prin apropiere de mir „pace, lume”), ale cărui corespondente sînt gr. -moros, celticul -maros, germanicul -mar „mare, ilustru, celebru”. Numele în discuție sînt vechi la slavi; în răsărit de ex., din sec. 10 este cunoscut cneazul Novgorodului și apoi al Kievului, Vladimir Sveatoslavici, iar Vladislav apare ca nume de botez în Novgorod din 1208 (este vorba bineînțeles de atestări documentare, nu de vechimea reală a numelor care poate fi mai îndepărtată în timp). Pătrunse în onomastica noastră într-o perioadă destul de veche, Vlad, Vladislav și Vladimir apar în cele dintîi documente ale Țării Românești cu o impresionantă frecvență: Vlad(ul), atestat din 1388, este purtat de 30 de persoane – domni și mari boieri – care apar în actele de pînă la 1500; Vladislav (din 1364 vine la tron Vladislav I – Vlaicu Vodă-) era purtat de 6 persoane; se adaugă la acestea Vladimir, fem. Vlădaia, toponimele Vlădești, Vlădeni, Vlădeșești, Vladimirești și foarte cunoscutul Vlaicu(l), un hipocoristic sud-slav pentru aceleași compuse discutate, purtat de 10 persoane. Din sec. 15, Vlad este atestat cu frecvență și în Moldova și Transilvania. Intrate inițial prin clasele suprapuse, aceste nume se răspîndesc foarte repede la toți românii, care îmbogățesc această familie onomastică cu noi și noi formații, adăugate celor împrumutate direct de la popoarele vecine. Cunoscute astăzi mai mult ca nume de familie sau din toponimie, dar în trecut nume de botez în mare majoritate, au circulat la noi următoarele forme: Vadislav, Vădislav, Vladomiroș, Ladomer (de influență maghiară, trebuie amintit că, la catolici, formele din familia lui Vladislav pot fi considerate calendaristice întrucît regele Ladislau al Ungariei, 1040 – 1095, a fost sanctificat), Vlada, Lad, Lada, Ladul (de la acestea provine toponimul Lădești), Vlăduleț, Vlade, Vlădaia, Daia (de aici toponimele Dăiești, Dăița etc.), Vlădan, Vlădășel, Vlădașu, Vlădău, Vlădeț, Vlădica, Vlădicel, Vlădilă, Vlădin, Vlădișan, Vlăducu(l), Vlăduș, Vlădușcă, Vlăduț (frecvent și astăzi), Vlaicu, Vlăicuț, Laslo, Lasla, Laslău (de influență maghiară), Vlacea, Lacea etc. Popularitatea și frecvența deosebit de mare a lui Vlad la români au ca urmare (cazul nu este singular → Gheorghe, Ion) degradarea semnificației numelui și asocierea cu sensul „neghiob, prost”, probată de zicale de tipul „după ce e prost, îl cheamă și Vlad”, „vorbi nenea Vlad, că-i și el din sat” etc.; nefiind nici calendaristic, Vlad începe să apară din ce în ce mai rar ca nume de botez și probabil ar fi fost dat cu totul uitării (ca multe alte nume vechi de aceeași origine), dacă n-ar fi intervenit capacitatea sa de evocare a unui trecut de glorie din istoria românilor, element care îl readuce în uz în epoca noastră. ☐ Germ. Wladimir (împrumutat din rusă), Ladislaus (forma latinizată a lui Vladislav, devenit calendaristic la catolici), magh. Vladimir (din rusă), Laszlo (cu multe hisocorsistice, printre care Laca, Lacko, Laco), Ulaszlo, fem. Ladiszla, bg. Vladimir, Vladislav (cu hipoc. Vlado, Lado, Ladan etc.), rus. Vladimir (cu hipoc. Vava, Volodea, Vova), Vladimir, fem. Vlada etc., ceh., pol. Wladyslaw etc. ☐ Domnii Țării Românești Vladislav 1 (sau Vlaicu), 1364-1377, Vlad I, Vlad Dracul, Vladislav II, Vlad Țepeș, Vlad Călugărul, Vlad cel Tînăr, Vlad (Dragomir Călugărul), Vladislav III, Vlad înecatul și Vlad Vintilă; din istoria universală: Vladimir Sveatoslavici, cneaz al Novgorodului și, din 980, mare cneaz al Kievului, căsătorit cu Ana, sora lui Vasile II Bulgaroctonul, introduce creștinismul ca religie de stat în vechea Rusie (988-989), facilitînd astfel intrarea țării în ambianța țărilor bizantine (a fost sanctificat), Ladislau, numele a cinci regi ai Ungariei, cel mai cunoscut fiind primul, rege în perioada 1077 – 1095 (sanctificat), Vladislav, mai mulți regi ai Poloniei etc.; poetul Vladimir Maiakovski etc. ☐ Drama în versuri Vlaicu Vodă de Alexandru Davila. Marele creaz al Kievului este un cunoscut personaj al epicii vechi ruse (bylinele).

MĂSURĂ s. f. I. 1. (Învechit și popular) Faptul de a măsura ; măsurare, măsurătoare. Cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. S-au rînduit. . . cercetători la starea locului ca să facă hartă și măsură (a. 1 798). URICARIUL, XXIV, 427. De acolo iarăși au întors cu măsura în sus, spre miazănoapte în linie dreaptă (a. 1 815). ib. II, 16/22. ◊ E x p r. (Regional) A-și face (sau a-și lua) măsuri = a chibzui, a judeca, a-și da cu socoteala. Îți dau soroc de opt zile să îți iei măsurile și să hotărăști. GORJAN, H. IV, 95/2. Hei, hei! cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. Stă el, îș faci măsuri; „mai mă cumpîn, sî mă măi duc odatî!” ȘEZ. II, 101, cf. 153, ib. III, 2. A băga oile în (sau la) măsură = a izola oile de miei, spre a stabili cît lapte dă fiecare oaie. Cînd se bagă oile în măsură, adecă cînd se aleg cu totul mieii de la dînsele. ECONOMIA, 86/24, cf. CHEST. V 11/8. ♦ (Transilv.) Recrutare. Cîntă cucu-n vîrf de șură, Merg feciorii la măsură. RETEGANUL, TR. 54, cf. MÎNDRESCU, L. P. 35, BUD, P. P. 39, ȘEZ. IX, 59. 2. Valoare a unei mărimi, a unei cantități, a unei d mensiuni etc., determinată în raport cu o unitate dată. Măsura (n u m ă r u l u i H, D) zilelor meale cîte-s. PSALT. 74, cf. 219. Cine au pusu măsurile lui de știi? DOSOFTEI, ap. GCR I, 267/13. De nu se arată luna. . . în firească [a] sa măsură. CALENDARIU (1 814), 79/14. Dar nu vedem că pre lume, elementuri războite O fac de se ține-ntreagâ și în măsuri cumpenite? CONACHI, P. 267. Bădiță, di piste vale, Nu purta pean-așa mare, Ci o poartă-ntr-o măsură, Pe cum ți-i stogu la șură. MÎNDRESCU, L. P. 152. Îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I, 105. ◊ F i g. Dată amu fi-va voao întocma trudeei și măsură de mîngîiare. CORESI, EV. 474. Vechi rămășițe a gloriei strămoșești făcute pe măsura oamenilor mari. NEGRUZZI, S. I, 184. D-na M. . . nu-și putea da seamă de măsura pasiunii noastre. IBRĂILEANU, A. 23. Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I și pe măsura imperiului său. STANCU, U.R.S.S. 112. ◊ L o c. a d j. și a d v. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Înalți toți de o măsură. PANN, E. H, 25/15. Să-mi scoată mie ochiul stîng iar mai întâi să scoată și cetățeanului ochiul care-l mai are. Să se puie ochii la cîntar, să se vadă dacă-s de-o măsură. SADOVEANU, D. P. 160. (F i g.) Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, POEZII, 387. (E x p r.) A fi de (o) măsură (cu cineva) = a fi de aceeași vîrstă (cu cineva). O fos[t] d'e măsură la copilu miău. DENSUSIANU, Ț. H. 96, cf. A III 13. Să nu fie de o măsură sau n-ar fi de o măsură! = (se spune cînd se vorbește despre o nenorocire, despre o boală, despre un mort etc.) de n-ar fi la fel! Avea niște friguri așa de strașnice încît tremura cum tremur eu acum, n-ar fi de o măsură. GANE, N. II, 165, cf. 162. Băietul meu care a murit semăna cu al dumitale, să nu fie de o măsură. PAMFILE, J. II, 154, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI. A fi pe o măsură (cu cineva) = a se asemăna, a se potrivi (mai ales la fapte rele). Com. din ALBA-IULiA. După (sau pe) măsură = (despre obiecte de îmbrăcăminte sau încălțăminte) potrivit cu dimensiunile corpului. Îm fac papus dupa măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ L o c. a d v. În largă (sau în mare, învechit cu multă) măsură = în cantitate mare, mult. Iar dintru greci, măcar că au fost și tegheitianii și athinei buni, iar cu multă măsură îi covîrșiră cu vitejiia laconii. HERODOT (1 645), 493. Folosesc în largă măsură materiile prime locale. LEG. EC. PL. 241. În mică măsură sau în măsură neînsemnată = în cantitate mică, puțin. Pămîntul se lucra în Văleni în măsură neînsemnată. AGÎRBICEANU, A. 72. Eu nu am darul versului decît în mică măsură. BENIUC, V. 29. În egală (sau în aceeași) măsură = la fel (de mult). Interesînd în egală măsură atît pe lingviști cît și pe criticii literari, problemele limbii literare au constituit obiectul a numeroase articole. V. ROM. aprilie 1 953, 47. (Învechit și regional) La măsură = corespunzător unei mărimi dinainte determinate ; precis, exact. Să nu să facă locuitorilor cît de puțină asuprire, măsurîndu-să fînul cu stînjenu drept și stogurile întocma la măsură (a. 1 814). URICARIUL, I, 204. Crezînd că va căpăta bani mulți, le-a împlinit la măsură poronca. SBIERA, P. 272. (E x p r.) A veni la măsură = a atinge o anumită limită (dinainte stabilită) în ce privește mărimea, dimensiunea, cantitatea etc. V. p o t r i v i, n i v e l a. Și capul ce se-nalță mai sus de apa dreaptă Mi ți-l retează iute să vie la măsură. HELIADE, O. I, 226. A venit cotul la măsură (= a fost exact, nu a fost lipsă). Cf. ZANNE, P. V, 209. (F i g.) Al meu [prieteșug] acmu mărturisesc să fie venit la măsura cea desăvîrșit. AXINTE URICARIUL, LET. II, 173/35. A veni (sau a sosi) la măsura vîrstei sau la măsură de vîrstă = a depăși vîrsta adolescenței, a deveni matur. Cei fără de vrăsti mai puțin să vor certa. . . și aceasta se înțeleage cînd le lipseaște puțină vreame să vie la măsura vrâstei, ce să dzice să le vie mintea la cap. PRAV. 259. Acesta sosindu la măsură de vrăstă. . . miersă la oaste. DOSOFTEI, V, S, noiembrie103^r/3. L o c. p r e p. După (sau pe, în) măsura = în raport cu. . ., potrivit cu. . ., proporțional cu. . . Puse împărțitul limbilor după măsura (s a m a V, n u m ă r u l D) îngerilor lu Dumnezeu. PSALT. 313. Pre măsura credințeei și curăției. CORESI, EV. 317, cf. 369. Fieștecare după starea cinstei lui și după măsura slujbei, va găsi odihnă și sprijineală (a. 1 774). URICARIUL, I, 84, cf. 133. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtuței sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310, cf. 260, 265. De rolul subconștientului, de acela al duratei în evoluția personagiilor au ținut și alții seama în măsura talentului lor. IBRĂILEANU, S. L. 10. ◊ Loc. c o n j. Pe măsură ce. . . = cu cît. . . Și pe măsură ce tristețea ei îl apăsa mai mult, bucuria lui era mai vie. TEODOREANU, M. II, 46. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. Limba se dezvoltă, se îmbogățește cu noi cuvinte, pe măsură ce mijloacele de producție se dezvoltă, se perfecționează. CV 1 950, nr. 4, 48. În măsura în care. . . = numai atît cît. . . Tu făceai destul pentru noi în măsura în care nu-ți călcai pe suflet. DEMETRIUS, C. 61. ◊ E x p r. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni (ale cuiva) în vederea confecționării unor obiecte de îmbrăcăminte (sau încălțăminte). Tocmind să-i facă o păreache cizme, i-au luat măsură. BĂRAC, T. 29/15. (Popular) I-a pierdut dracul măsura sau i-a uitat Dumnezeu măsura, se spune despre un om foarte înalt. Cf. ZANNE, P. VI, 611, MAT. DIALECT, I, 230. (Regional) A duce măsură = a se cumpăni. Greutatea care duce măsură cu apa (= greutatea de la cumpănă). ALR II 2 547/250. ♦ (învechit) Nivel. Au stătut apa în măsură zile 150. N. COSTIN, ap. DDRF. Au venit apele mari, afară din măsura lor pe cum venia de altă dată. MUȘTE, LET. III, 78/11. 3. Unitate convențională cu care se măsoară dimensiune, o cantitate, un volum etc. Cît iaste la noi o litră de aur, aceasta iaste talantul jidovilor, Că măsura i-era de mult preț de florinți și cu mult trăgea mai mult. CORESI, EV. 283. Stînjenul este o măsură antică pe carii românii au păstrat încă de la romani. ASACHI, E. III, 19/2. ▭ Sistem de măsuri și greutăți. 4. Instrument, unealtă cu care se măsoară ceva ; (regional) unitate de măsură (I 1) de capacitate a cărei mărime variază, după regiuni, între 1/4 de litru și 30 de litri (CONV. LIT. XXXV, 839, LEXIC REG. 14, ALR I 1 602/28, 77, 79,603/516,1 604/63, 77, 79, 85, 87, 90, 106, 107, 166, 1 605/80, ALR SN I h 181, ib. h 182) ; litră (CHEST. V 6/61), ferdelă, mierță (ALR I 1604/343) ; eîntar (ib. 1 599/190, 289, 308) ; (la pl.) greutățile cîntarului (ib. 1 601/251, ALR II 4 279/157, 260, 605) ; compasul tîmplarului (ALR II 6 681/95) ; clupă cu care se măsoară grosimea la trunchi (A II 12). Menciuroși fiii oamerilor întru măsuri (c u m p e n i D, c u [m] p e n e l eH) nu dereptați, ci în deșertu depreură. PSALT. 117. Ceia ce vor avia mierță, sau veadre, sau alte măsuri hicleani mai mici decît cum au fost obiceaiul de vac, pre aceștia foarte să-i cearte. PRAV 17. Măsură bună îndesată și scuturată. N. TEST. (1 648), 75^r/38. Unii [negustori] cu măsuri de gît Se tînguia amărît, Alții cu cîntare-n nas Se văita cu mare glas. PANN, ap. GCR II, 323/15. Trona cu o pîlnie într-o mînă și în cealaltă cu o măsură de tinichea. REBREANU, I. 483. Pe tejghea stăteau, bine-rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I, 97, cf. H XVII 8, 255, XVIII 103. Vinu-i bun, măsura-i mică. DOINE, 133. Cu ce măsură veți măsura, măsura-se-va vouă (sau cu aceea ți se va măsura) (= după fapte și răsplată). Cf. CORESI, EV. 46, MARCOVICI, D. 180/13, ZANNE, P. V, 418. F i g. Ah, dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă ni-e ura În ziua din urmă a ta. COȘBUC, P. I, 155. ◊ Expr. A umple măsura = a ajunge la ultima limită. Fratele tău a umplut măsura rușinei sale. I. NEGRUZZI, S. V, 146. A i se umple măsura = a se sătura (de ceva sau de cineva) ; a-și pierde răbdarea, a-și ieși din fire. I s-a cam umplut măsura. ZANNE, P. V, 420. ♦ S p e c. (Pescuit) Instrument în formă de crăcane, întrebuințat la măsurarea, pe frînghie, a distanțelor la așezarea avelor, astfel ca ochiurile mari și cele mici să se potrivească între ele. ANTIPA, P. 531. 5. Conținutul, cantitatea cuprinsă într-o măsură (I 4). Covăseala. . . o luo muiarea și o acoperi în fîină de trei măsuri pînă cînd dospiră toate. CORESI, ap. GCR I, 17/15. Cu 100 de măsuri de untdelemn (a. 1 650-1 675). GCR I, 195/13. Dintr-aceastâ făină pun într-o măsură de apă. IST. AM. 65^r/7. Trimise pre. . . Ermis să împarță cu cumpăna minciunile pre la tot fealiul de meșteri, deci deate fieștecăruia cîte o măsură plină (a. 1812). GCR II, 211/21. l-au pus și vro doao măsuri de beare. BĂRAC, T. 16/14. O măsură hotărîtă [de ovăz], I. IONESCU, C. 223/17. ♦ Cantitate de pulbere și plumb cu care se încarcă un cartuș sau o armă de foc. Cf. STOICA, VÎN. 16. 6. (Muz.) Cea mai mică diviziune care stă la baza organizării și grupării duratelor sunetelor după periodicitatea accentelor tari. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. Degetul uscat părea măsura că bate. ISANOȘ, Ț. L. 8. 7. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV, 356, cf. MAIORESCU, CR. I, 80. Poetul. . . a vrut cu tot dinadinsul să manevreze o prea mare varietate de ritmuri și măsuri. LL I, 148. II. F i g. 1. Putere ; valoare. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură, Ce un uriaș odată in resboaie a purtat; Greutatea ei ne-apucă, trece slaba-ne măsură, ALEXANDRESCU, M. 16. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură. EMINESCU, O. I, 198. ◊ Expr. A fi în măsură (să...) = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumnitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II, 168, cf. id. C. V. 92. A-și da măsura = a arăta (tot) ce este capabil să facă, să dea. În ultimele rînduri ale acestui capitol se vor menționa numai lucrări modeste sau nume obscure, singurele ce se mai întîmpină pe terenul unde-și dăduseră pînă atunci măsura puterilor fruntașii unei mișcări de regenerare. IORGA, L. II, 262. 2. (Mai ales la pl. ; adesea în construcții cu verbul „a lua”) Hotărîre, prevedere ; mijloc necesar pentru realizarea unui scop. Aceasta socotesc că va înțălepți pe Robinson de a-și lua măsuri mai bune spre îndreptarea urmărilor [primejdiei]. DRĂGHICI, R. 12/13, cf. 37/17, 101/18. Acest furtișag ce se face necontenit înșălîndu-se publicul, anevoie se poate opri prin legiuri și prin măsuri polițienești. CR (1836), 41¹/39. Măsurile extraordinarie luate din apropierea epidemiei (a. 1855). URICARIUL, IV, 440/19. În 1848 o măsură provizorie s-au hotârît la Constantinopol. ib. 440/22. Oricine să ție cu strictețâ această măsură feritoare de molipsire. CUPARENCU, V. 11. Acolo însă unde o breaslă nu se putea constitui... tot domnia lua măsuri de a se numi un șef. N. A. BOGDAN, C. M. 175. M-ați avertizat și n-am luat măsuri din timp. C. PETRESCU, R. DR. 212, cf. id. Î. I, 4. M-am dus ca să-l văd și să iau măsuri. ULIERU, C. 4. Pentru a se acoperi de creanțele sale nesigure sau în suferință, banca va putea lua orice măsură de conservare, asigurare sau executare. LEG. EC. PL. 184. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. SADOVEANU, M. C. 138. Noul mare vizir e speriat râu și toate măsurile pe care le ia sînt măsuri de panică. CAMIL PETRESCU, O. III, 138. 3. Limită, punct extrem pînă la care se poate concepe, admite sau pînă la care este posibil ceva. De vor trece de măsură, atunce acela ce l-au bătut. . . să va certa trupeaște. PRAV. 225. La orice lucru să păzească măsura. MOLNAR, RET. 23/21. Vei vedea ruptă ața atărnărei rînduite Ce le ține în unire și în măsuri îngrădite. CONACHI, P. 270, cf. 272. Cînd vei să vorbești, la gură Să aibi lacăt și măsură. PANN, P. V. I, 3/18. La cuvinte n-au măsuri. id. Ș. II, 53/25. Acel stelagiu. . . era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I, 37. N-ai măsură la vorbă. ZAMFiRESCU, A. 96.. Măsura la toate, cea mai bună dreptate. ZANNE, P. VIII, 381, cf. 380. Sarea-i bună la fiertură însă nu peste măsură (=la toate trebuie chibzuință), id. ib. IV, 105. *Loc. a d v. și (rar) a d j. Peste (sau, învechit, cu asupra de) măsură = foarte, prea, din cale-afară (de mult) ; mai mult decît trebuie, exagerat, excesiv. Prespre măsură învrăjbiia ei. COD. VOR. 76/19. Sâ-i plătească cu asupra de măsură (a. 1 750). GCR, II, 63/39. Colica din îmbuibare (preste măsură mâncare). CALENDARIU (1 814), 170/14. Și ce dormi preste măsură? BĂRAC, ap. GCR II, 174/30. Am iubit! și cunosc gustul dragostei peste măsură. CONACHI, P. 80, cf. 270, 300. Ea bărbat are bun peste măsură Ca pîinea a bună. PANN, P. V. II, 97/9. Nu vorbi peste măsură Ci pune-ți lacăt la gură. id. ib. III, 9/2. Ochii tăi pe jumătate de-i închizi, mi-ntinzi o gură, Fericit mă simt atuncea cu asupra de măsură. EMINESCU, O. I, 82. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. id. ib. 141. Voinicul era ostenit peste măsură. ISPIRESCU, L. 130, cf. 185. Prea slăvite Agamemnon, tu peste măsură de lacom. MURNU, I. 7. Înfuriat peste măsură, ridică pumnul la Ghighi. REBREANU, I. 38, cf. id. R. I, 265. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. Nu trebuie totuși să fii îngrijorat peste măsură, încercă Vancea să-l liniștească. VORNIC, P. 173. La orice învățătură Nu grăbi peste măsură. ZANNE, P. V, 356, cf. I, 105, 686, II, 700, 784, III, 671, IV, 62. Fără (de) măsură = a) din cale-afară, fără socoteală, exagerat. Umnojiră-se fără măsură (p r e s p r e n u m ă r D). PSALT. 76. Cufundarea fără de măsură. CORESI, EV. 45. Va grăi cu glas de urgie fără de măsură (a. 1 550). CUV. D. BĂTR. II, 458/5. Fără de măsură și cum nu să cade. . . să cheamă bătaia, cînd se face cu toiagul. PRAV. 159. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II, 293. Abramovici țipa. . . fără nici o măsură. SAHIA, N. 82. începu să strige fără măsură. Amenința cu pumnul în aer. PREDA, D. 216 ; b) foarte (mare), nemăsurat. Milostea a lui cea fără de măsură. CORESI, EV. 392. Ai milă fără măsură (cca 1 633). GCR I, 82/24. După aceea au zidit mănăstirea cea fără de măsură frumoasă din Argișu. ȘINCAI, HR. II, 133. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală, moderat. Dascălul ce-ș va bate ucenicul nu să va certa. . . căndu-l va bate cu măsură și spre învățătură. PRAV. 224, cf. 115, 158. Cu măsură bate. MARDARIE, L. 237/23, cf. 176/3. O cîrmuire blîndăși cu măsură (a. 1 773). GCR II, 87/1. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. i, 178. Be cu măsură. Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. La mâncare să aibi cumpătare Și la băutură să fii cu măsură. ZANNE, P. III, 640, cf. IV, 179. ◊ E x p r. În măsura posibilităților = atît cît se poate, în limita posibilităților. (Regional) A avea măsură bună = a avea fire bună, temperament bun. ALR I 1 374/542. (Învechit) A nu(-i) fi măsură (cuiva sau la ceva) = a fi foarte mare, nemăsurat, nelimitat; a fi foarte mulți, în cantitate foarte mare, nenumărați. Vereră lăcuste și omide ce nu lă era măsură (c î t e n u a v e a n u m ă r H, f ă r ă s e a m ă C, d e n u a v e a s e a m ă(²). PSALT. 221. Mare e Domnul nostru. . . și înțeepciuriei lui nu e măsură (n u m ă r u H, D). ib. 303, cf. 77, 216. III. (Regional) PÎnza de pe fața mortului. (Gura Teghii-Buzău). ALRM I/II h 415/735. – Pl.: măsuri și (învechit) măsure. – Lat. mensura.

MÎNTUITOR, -OARE, mîntuitori, -oare, adj. 1. Care mîntuiește; salvator, izbăvitor, eliberator. Se duc cîntînd pe stradă și-n mintea tuturor E-o dulce-nflăcărare de gînd mîntuitor. PĂUN-PINCIO, P. 93. Nu afla un singur gînd mîntuitor, un singur chip de scăpare. SLAVICI, O. I 61. ◊ (Substantivat) Dacă se văzu scăpat, îmbrățișă pe mîntuitorul său și-i mulțumi. ISPIRESCU, L. 19. Au venit trei mîntuitori care au scăpat din robia unui zmeu cumplit pe fata cea mică a împăratului. POPESCU, B. II 103. Sobiețki... mîntuitorul Vienei, să fie nevoit pentru a doua oară a da pas turcilor. NEGRUZZI, S. I 168. ◊ (Substantivat, m. sg.; în religia creștină) Nume dat lui Iisus Hristos. (Cu pronunțare dialectală) [Candela] ardea... sub icoana îmbrăcată cu argint a Mîntuitoriului. EMINESCU, N. 58. 2. (Rar) Care vindecă; tămăduitor. Romanii... au dat preste apele cele mîntuitoare de la Mehadia. ISPIRESCU, U. S0.

MAHMUDEÁ s. f. 1. Monedă turcească de aur, care a circulat în trecut și în țările românești și a cărei valoare a variat după epoci. David Păun... trimete o plată în: rebiale, mahmudea[le] (a. 1820). IORGA, S. D. XII, 176. Șî pă noi cu mare strînsoare ne apucă protopopii să plătim cîte o mahmudea... pentru cîrja mitropolitului, I. GOLESCU, în PR. DRAM. 72. Eu îți voi răsplăti osteneala cu cincizeci de mahmudele. FILIMON, O. I, 117. Pedeapsa înceta îndată ce starostele venea la curte cu un porcoi de mahmudele. GHICA, S. 38, cf. 25. Să le trimită de mâncare și 500 mahmudele de aur. I. IONESCU, M. 249. Ciocoiu... îngroapă magmudele și nisfele d-ali noi și bani dă aram, scoși dîn pielea mea, a unuia și-a altuia. JIPESCU, O. 57. Ș-a strîns grămezi de mahmudele ca jeraticul, zestre pentru soră-sa. DELAVRANCEA, S. 175. Tot timpul cît a circulat în România moneda turcească, cei bogați da [la botez] mahmudele. MARIAN, NA. 214, cf. CONV. LIT. XI, 306. Se vindea... o „mahmudea” cincisprezece [lei] în loc de douăzeci și trei. CONV. LIT. XLIV₂, 659. Orții, lețcaiele, rubielele, mahmudelele... și alte multe asemenea mărunțișuri, N. A. BOGDAN, C. M. 169. Chehaia-bei făgăduise de fiecare cap de arnăut o mahmudea de aur (25 lei de atunci). OȚEȚEA, T. V. 311. Două căldări de aur adunase bunicul tatii mahmudele cu semne ciudate, florini. STANCU, D. 482. A vîndut-o, pe cinci mahmudele. PREDA, Î. 125. Purcedea vulturește, Cu desagi, cu buzdugele, Pline de mahmudele. ALECSANDRI, P. P. 146. Ia caută-l tu pîn-la piele, Ne-i da de niscaiva mahmudele, Să bem pelinaș pe ele ? TEODORESCU, P. P. 130. Ia intră-n odaia mea, Umple cu galbeni poala, Tot cu galbeni venetici, De cîte-o sută și cinci, Cu mahmudele Turcești, Cu rubiele Arăpești. id. ib. 541. Aveam poli și mahmudele, De dam la mîndrele mele. MAT. FOLK. 264. ♦ (La pl.) Salbă de bani; cercei făcuți din mahmudele (1) Cf. l e f t u r i. Coana Mița, înveselită de glumă, lărgea gura pînă către mahmudelele din urechi. P. CONNSTANT, R. 87. Cere rochii cu turnele Și la gît cu mahmudele. MAT. FOLK. 898. Cum el o vedea, Indatâ-ncepea De-mi desfășura Cutii cu mărgele... Și cu mahmudele. PĂSCULESCU, L. P. 290, cf. ALR I1865/677, 760, 770, 786, 790, 880, 896, 898, 900, 922. 2. (Regional, la pl.) Perciuni (Sălcioara- București). ALR II 6814/928. - Pl.: mahmudele. - Și: (învechit) mahmuteá (BELDIMAN, RE 96/13), mamodeá (ȘIO, II₁ 242), (regional) magmudeá, mamudeá s. f.- Din tc. mahmudiye.

PARTIDUL CONSERVATOR (P.C.), partid constituit la 3/15 febr. 1880, prin fuziunea mai multor grupări conservatoare: conservatori moderați, conservatori-democrați, conservatori-progresiști, junimiști. C formațiune politică de sine stătătoare, P.C. există încă din perioada Unirii Principatelor, participând la toate evenimentele care au avut loc în perioada modernă din istoria României. În spiritul gândirii tradiționaliste românești, conservatorii, opunându-se „imitării servile” a formelor capitaliste occidentale („teoria formelor fără fond”) s-au pronunțat pentru e evoluție „naturală”, „organică” a societății românești, pe calea progresului măsurat, materializat, de către stat prin reforme moderate, în vederea asigurării și menținerii în societate a unei stabilități politice, economice și sociale. P.C. a alternat la putere cu Partidul Național-Liberal și a colaborat, prin conservatorii-democrați la guvernul concentrare națională condus de Ion I.C. Brătianu și apoi la guvernul Alexandru Averescu, iar în 1918, prin Alexandru Marghiloman, a format cabinetul (5/18 mart. 1918) care a semnat cu Puterile Centrale Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai 1918). A promovat pe plan intern o politică de apărare a proprietății latifundiare și de asigurare a privilegiilor sociale ale marilor proprietari. Între 1880 și 1888 P.C. a fost principala forță a „Opoziției Unite” împotriva guvernului liberal; în 1884, o aripă conservatoare (condusă de Lascăr Catargiu) și o aripă a liberalilor (condusă de George Vernescu) au format Partidul Liberal-Conservator, care se constituie în principalul opozant al guvernului liberal. După 1888 partidul adoptă programul „Era nouă”, elaborat de junimiști, și care-și găsește expresia în prevederi precum: consolidarea libertăților obținute (libertatea de conștiință, de presă, de întruniri, de asociere etc.); îmbunătățirea situației țăranilor prin vânzarea către aceștia a moșiilor statului și o revizuire a legii tocmelilor agricole, garantarea proprietății țărănești mici; adoptarea unei legi a meseriilor „care să stabilească între meseriași o puternică asociere ce-i va apăra în contra ignoranței, a neajunsurilor bătrâneții și a accidentelor”; promovarea unei noi politici vamale, care să protejeze numai acele industrii a căror activitate se desfășoară pe baza materiilor prime existente în țară; încurajarea exporturilor de grâne; instituirea unor măsuri menite să să asigure statului un control mai riguros asupra bogățiilor țării; încurajarea dezvoltării industriei mici și a meseriilor, dar și a industriei naționale; adoptarea unui set de legi vizând descentralizarea administrativă, simplificarea sistemului de impozite, extinderea inamovibilității judecătorilor, dezvoltarea învățământului real etc. În politica externă, P.C. a fost preocupat de emanciparea statului român de sub tutela Porții Otomane și de pregătirea condițiilor pentru obținerea independenței naționale, de menținerea unei politici de neutralitate și a unor raporturi amiabile cu statele vecine, precum și cu Marile Puteri, îndeosebi cu Puterile Centrale, în scopul garantării independenței și integrității teritoriale a țării. Datorită componenței sale eterogene – mari proprietari de pământ, burghezia comercială și birocrația administrativă, precum și o parte a intelectualității – în P.C. se manifestă disensiuni și frământări, care vor da naștere la disidențe, dintre care cea mai importantă a fost gruparea junimiștilor, condusă de Petre P. Carp și Titu Maiorescu, care la 1 mai 1891 a pus bazele Partidului Constituțional. După guvernarea conservatoare din 1888-1895, divergențele continuă. Take Ionescu, conducătorul de fapt al guvernului conservator George Gr. Cantacuzino (1904-1907) încearcă o restructurare a partidului, în sensul ridicării capacității sale de contracarare a influenței, în continuă creștere, a liberalilor. În apr. 1907, pricipalele grupări conservatoare („cantacuziniștii” și „carpiștii”) fuzionează în condițiile „momentului critic prin care trece țara și starea de nesiguranță a proprietății mari, amenințată și de jos, de țărani, și de șovăiala și sfiala guvernului liberal”. Petre P. Carp devine șeful P.C. La puțină vreme se înăspresc disensiunile de ordin programatic și personal dintre ramura reunită a „carpiștilor” și „cantacuziniștilor” (adepți ai menținerii integrității marii proprietăți) și cea „takistă” (adeptă a unor înnoiri în structurile economico-sociale și politice ale țării), din sânul partidului determinând marea ruptură conservatoare din 3 febr. 1908, care a marcat constituirea Partidului Conservator-Democrat; președinte: Take Ionescu. Liberalii s-au folosit cu abilitate, în interesul propriu, de rivalitatea acerbă dintre cele două formațiuni politice conservatoare. După o refacere momentană a rândurilor conservatoare (fără a se ajunge la o reunire a tutor conservatorilor), mai întâi sub Titu Maiorescu (onv. 1913) și, mai ales, sub aceea a lui Alexandru Marghiloman (iun. 1914), în 22 mai 1915, vechiul P.C. se scindează în gruparea condusă de Nicolae Filipescu (purtând aceeași denumire de P.C.), care se pronunță pentru o alianță cu Antanta (în care scop se inițiază „Federația unionistă”, în componența Partidului Conservator-Democrat – Take Ionescu, Partidul Conservator – N. Filipescu, grupului liberalilor independenți, în frunte cu Toma Stelian și a reprezentanților Ardealului Vasile Lucaciu, Octavian Goga și Simion Mândrescu) și în gruparea condusă de Alexandru Marghiloman, favorabilă Puterilor Centrale. După moartea lui N. Filipescu (sept. 1916), gruparea sa fuzionează cu Partidul Conservator-Democrat, pe baza atitudinii comune antantofile, sub denumirea de Partidul Conservator-Naționalist, care la 19 oct. 1919 și-a luat numele de Partidul Democrat, cu un nou program, care preconiza votul universal, descentralizarea administrativă, impozit progresiv pe venit, ziua de lucru de 8 ore etc. La alegerile parlamentare (nov. 1919) nu a luat parte, iar la cele din mai-iun. 1920, în cartel cu Partidul Poporului, aflat la putere, a obținut 17 mandate. În guvernul Averescu (1920-1921) au intrat și trei lideri ai Partidului Democrat: Take Ionescu, Nicolae Titulescu și Dimitrei Greceanu. După demisia lui Averescu, Take Ionescu este desemnat cu formarea guvernului (1921-1922), fiind ultimul cabinet conservator din istoria României. Alexandru Marghiloman, liderul celuilalt Partid Conservator, refuzând în 1916 o colaborare la guvern cu liberalii, rămâne, împreună cu alți oameni politici conservatori, adepți ai săi, în București, care fusese ocupat de armatele Puterilor Centrale. Chemat de către regele Ferdinand la Iași, este însărcinat, în condițiile ultimatului Centralilor, cu formarea unui nou guvern (5 mart. 1918), în speranța că șeful conservatorilor, grației încrederii ce inspira Puterile Centrale, va putea încheia, cât mai urgent, o pace separată, în condiții mai puțin grele pentru țară. După intense și tensionate tratative de pace cu Centralii, Al. Marghiloman este nevoit să semneze Tratatul de Pace de la București (24 apr./7 mai), în condiții cvasitotale de subordonare și exploatare a țării, în special față de Germania și Austro-Ungaria. După demisia sa (24 oct. 1918), P.C. încearcă să se reorganizeze, sub denumirea P.C.-Progresist (1/14 dec. 1918), în vederea supraviețuirii pe eșichierul vieții politice. Se adoptă un nou program, care prin noile sale prevederi, constituie un pas înainte, dar nu suficient pentru a satisface cerințele populației: înfăptuirea reformei agrare introducerea votului pluralist pentru cetățenii care aveau cel puțin doi copii, întărirea rolului Senatului, asigurări sociale, participarea muncitorilor la beneficii, impozit progresiv pe venit etc. Încercarea de supraviețuire rămâne însă fără rezultat (dacă la alegerile din nov. 1919, partidul a obținut 13 mandate de deputați și 4 de senatori, la alegerile din mai 1920 și mart. 1922, nu a mia câștigat nici un mandat). La 25 mai 1925, Partidul Conservator-Progresist fuzionează cu Partidul Poporului, și prin acest fapt iese de pe scena politică. Președinți: Emanoil (Manolache) Costache Epureanu (febr.-sept. 1880), Lascăr Catargiu (1880-1899), George Gr. Cantacuzino (1899-1907), Petre P. Carp (1907-1913), Titu Maiorescu (1913-1914), Alexandru Marghiloman (1914-1925). A editat publicațiile: „Timpul” (1876-1884; 1889-1900), „Epoca” (1885-1889; 1895-1901); „Conservatorul” (1900-1914); „Steagul” (1914-1922); „Timpul” (1923-1924); „Le Progrès” (1914-1925).

ROMAN², -Ă (< lat. romanus) adj., s. m. și f. 1. Adj. Propriu Romei antice, care se referă la Roma, care aparține Romei. V. latin. ◊ Cifre romane = semne speciale (litere sau combinații de litere), care reprezintă numerele. V. și cifră. Biserica r. = Biserica catolică; catolicism. 2. Arta r. = denumire dată artei dezvoltate în Roma antică și apoi în Imp. Roman, a cărei evoluție se situează între sec. 4 î. Hr. și sec. 4 d. Hr. Prin a.r. antică se înțelege nu numai arta care s-a dezvoltat în metropolă, ci și realizările artistice din provincii. Istoria a.r. se divide în două mari perioade: republicană și imperială. În prima parte a perioadei republicane, până către sec. 3 î. Hr. (așa-numita perioadă primitivă), a.r. antică a fost puternic influențată de arta etruscă. Principalele elemente ale arhitecturii etrusce, arcul și cupola, au fost mult utilizate în arhitectura romană; tot de la etrusci, romanii au preluat sistemul construcțiilor de apeducte, tehnica tăierii pietrei și prelucrarea metalelor. Din această perioadă datează închisoarea mamertină, templul lui Iupiter Capitolinul ș.a. Începând din sec. 3 î. Hr. pătrund în arta romană influențele elenistice, care, altoite pe fondul tradițional, vor constitui un factor definitoriu în perioada următoare. O prelucrare tot mai abilă a materialelor, folosirea pe scară largă a betonului, constanta preocupare pentru realizarea, cu un minimum de cheltuială, a unor edificii grandioase și cu apareiaj complex au asigurat arhitecturii romane din perioada imperială o diversitate și măreție fără precedent în arta antică. Preluând din arhitectura elenistică sistemul ordinelor grecești, romanii au preferat corinticul, pe care l-au interpretat în nenumărate forme decorative, creând în cele din urmă un ordin nou, ordinul compozit. De asemenea, în arhitectura romană a fost folosit așa-numitul ordin toscan, de origine etruscă. În perioada imperială, arhitectura romană a atins deplina maturitate. Definitorii pentru arhitectura romană din această perioadă sunt: a) folosirea blocajului și placajului în construcții (miezul zidului era alcătuit dintr-o masă informă de pietre și cărămizi legate prin mortare, fațadele fiind placate cu piatră fățuită sau marmură divers colorată în cazul construcțiilor pretențioase); b) îndrăzneața întrebuințare a arcului și cupolei (Panteonul din Roma are o cupolă cu diametrul de 43,30 m); c) varietatea și măreția programelor arhitectonice. Construcțiile erau încadrate într-un sistem urbanistic precis, constând în esență din două axe stradale perpendiculare (carda și decumanum), la intersecția cărora se află piața principală, forul. Arhitecții romani au tratat cu multă libertate programele statornicite în arhitectura greacă (temple, bazilici, amfiteatre), creând în același timp programe noi. Pornindu-se de la prototipuri grecești, au fost construite temple dreptunghiulare (templul Fortunei virile) sau circulare (templul Vestei, Panteonul). Un loc important în arhitectura publică îl ocupau termele, uneori de proporții grandioase (termele lui Caracalla), teatrele (teatrul lui Marcellus), circurile (Colosseum), amfiteatrele (amfiteatrul Castrense), bazilicile (bazilica lui Maxențiu), arcurile de triumf (arcul lui Titus, arcul lui Constantin). Construcțiile dobândeau deseori rezolvări de o certă valoare inginerească și artistică, apeductele de la Sequoia (Spania) și Gard (Franța), ca și podul de pe Via Aurelia (Roma), fiind exemple de notorietate universală. Palatele și vilele de lux ale patriciatului roman uimesc și azi prin amploare și rafinamentul amenajărilor. Curțile interioare și încăperile palatelor erau decorate cu statui și picturi murale, foarte multe inspirate din arta greacă (Palatul Flaviilor de pe Palatinum – Roma, Vila lui Adrian la Tivoli, Palatul lui Dioclețian din Split – Croația, casa Poetului și casa Faunului din Pompei). În sculptură, romanii au fost puternic influențați de statuara greacă. Deosebit de interesante ca document istoric sunt reliefurile care decorează monumentele trimfale evocând războaiele R. cu diferite popoare (Columna lui Traian și Columna lui Aureliu – Roma, Monumentul de la Adamclisi – Dobrogea). De reală valoare artistică sunt reliefurile, amintind arta elenistică, care decorează Altarul Păcii (Ara Pacis), ridicat de Octavian August (13 î. Hr.) la Roma. Sculptura romană a excelat în arta portretului, gen în care au fost realizate numeroase opere remarcabile prin puterea de caracterizare a personajelor (bustul lui Nero, bustul lui Caracalla, bustul lui Gordianus). Pictura s-a bucurat de un real prestigiu în R. antică atât în decorarea edificiilor publice și a locuințelor, cât și în ornamentarea sarcofagelor și a mobilierului. Cele mai frumoase exemple de pictură romană s-au păstrat pe pereții unor vile din Pompei și Roma. Dezvoltând tradițiile picturii elenistice, alexandrine în primul rând, pictorii romani au realizat opere caracterizate prin vioiciunea cromatică, prin efectele de lumină și prin libertatea tratării (decorațiile din Casino Rospigliossi – Roma, din casa Poetului – Pompei etc.). În provincii, în funcție de tradițiile artistice locale, au avut loc și unele sinteze care nu se regăsesc în alte părți. Deosebit de importantă a fost arta romană din provincia Siria, unde au fost realizate monumente de dimensiuni colosale (tempulul lui Iupiter Heliopolitanul din Baalbek) și unde s-a constituit un anume tip de bazilică, transmis apoi arhitecturii medievale bizantine și romanice. Un loc important în a.r. l-au ocupat orfevrăria, numismatica și gliptica. Pe terit. României, a.r. este reprezentată prin câteva monumente importante: monumentul triumfal de la Adamclisi, ridicat de Traian în 105, palatul Augustaliilor și amfiteatrul de la Sarmizegetusa, termele de la Histria, podul de la Drobeta Turnu-Severin, construit de către arhitectul Apolodor din Damasc (101), mozaicul de la Constanța (sec. 2-3) etc. În muzeele arheologice din București, Constanța, Cluj-Napoca, Deva etc. se păstrează numeroase statui de epocă romană, vase de lut, obiecte de artă, care ilustrează excepționala înflorire a artelor și meșteșugurilor pe teritoriul Daciei romane. A.r. a sintetizat și a răspândit principiile artistice ale lumii antice, influențând arta bizantină, musulmană, romanică și a Renașterii. 3. S. m. (În Imp. Roman) Nume dat celor care se bucurau de drepturi depline de cetățenie. ♦ Locuitor al Romei.

LUPESCU (WOLF), Elena (1899-1977), amanta regelui Carol II. Căsătorită cu căpitanul Tempeanu, a divorțat după ce l-a cunoscut pe principele Carol. L-a însoțit pe acesta în exil la Veneția, Milano și apoi la Paris, unde a desfășurat o vie activitate de readucere a principelui pe tron. Revenită în secret în țară (aug. 1930), s-a situat în fruntea camarilei regale, care a influențat nefast, dar în chip decisiv, timp de un deceniu, actele de guvernământ ale lui Carol II. După abdicarea regelui (6 sept. 1940), l-a însoțit în exil în Mexic și Portugalia, iar la 7 iul. 1947 s-a căsătorit cu acesta, primind titlul de Alteța-Sa, principesa Elena a României. Este înmormântată în biserica Saō Vicente din Lisabona, alături de regele Carol II.

PREȚUI, prețuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A fixa (aproximativ) prețul unui bun (supus vînzării), a-i determina, a-i stabili valoarea în bani, a arăta cît face; a evalua, a estima. Văzînd împăratul ce cal are el, l-au prețuit că face mai mult decît o împărăție. SBIERA, P. 44. Doi, care întrec pe ceilalți... primesc cel întîi un vas de argint, prețuit 1500 ruble. NEGRUZZI, S. I 36. ◊ Fig. Eu unul știu să prețuiesc omul. De aceea v-am privit îndelung și v-am cercetat înainte de a vă îmbrățișa. SADOVEANU, O. VII 21. ♦ A pune mare preț pe ceva, a considera ca. avînd mare valoare. Iar dacă se duse la împăratul cu darul, și văzu că îl primește împăratul cu mare cinste și atît îî prețuiește darul, el spuse că mai are încă multe [pietre prețioase]. ISPIRESCU, L. 192. 2. Tranz. A recunoaște importanța sau meritul unei persoane sau al unui lucru, a atribui cuiva merit, însemnătate; a aprecia. Comandanții noștri prețuiesc foarte mult atacul la baionetă. CAMIL PETRESCU, U. N. 412. În cîteva luni, toți vor ști să-l prețuiască. C. PETRESCU, C. V. 31. Romanii cunoșteau și aceste două specii de păsărele și le prețuiau dupe dreapta lor valoare. ODOBESCU, S. III 24. 3. Intranz. A valora, a face. Lucrul la timp dăruit prețuiește îndoit. ◊ Expr. A ști cît prețuiește cineva (sau ceva) = a nu-și face iluzii cu privire la cineva sau la ceva, a ști că nu trebuie să contezi pe cineva sau pe ceva. Lăpușneanul le scrisese în mai multe rînduri ca să vie, legîndu-se prin cele mai mari jurăminte că nu le va face nimica, dar ei știau cît prețuiește jurămîntul lui. NEGRUZZI, S. I 159. ♦ A avea valoare, importanță prin meritele, calitățile sale. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! ALEXANDRESCU, P. 66. – Prez. ind. și: (regional) prețui (ȘEZ. III 212).

PLOIEȘTI 1. Câmpia Ploieștiului, câmpie înaltă piemontană, parte componentă a Câmpiei Române, situată între râurile Cricov la V, Ialomița la S, Cricovu Sărat la E și dealurile subcarpatice la N, constituind un mare con de dejecție al râului Prahova. Alt. max.: 280 m. Pâlcuri de păduri de stejar cu tei și carpen; culturi agricole. 2. Municipiu, reșed. jud. Prahova, situat pe interfluviul dintre Prahova și Teleajen, în Câmpia Ploieștiului pe dr. râului Dâmbu; 237.675 loc. (2003). Important centru industrial, comercial și cultural; unul dintre principalele noduri de comunicație a țării (șapte linii de c. f. și șase șosele converg către P.). Ind. de expl. și de prelucr. a petrolului; constr. de utilaj petrolier (uzina „Upetrom” S.A., fostă „1 Mai”, este cea mai mare producătoare de instalații de foraj din România), de utilaj greu și chimic, de rulmenți speciali, de mașini și utilaje agricole, material rulant; produse metalice de larg consum; combinat petrochimic care produce polietilenă, fenol, acetonă, detergenți, coloranți, lacuri și vopsele ș.a.; ind. mat. de constr. (cărămidă, țiglă, sticlărie, articole sanitare din porțelan, faianță), de prelucr. a lemnului (mobilă), a pielăriei și încălțămintei, textilă (țesături de cânepă, in, bumbac și lână; confecții, stofe), alim. (morărit, produse lactate, carne, Coca-Cola, bere, vin și băuturi alcoolice). Tipografie. Universitate (fondată în 1967 ca Institut de Petrol și Gaze). Teatrul „Toma Caragiu”, cu secții de dramă și estradă; orchestră simfonică Muzeul Județean de Istorie și Arheologie și de Științele Naturii; Muzeul Republican al Petrolului (inaugurat în 1960); Muzeul de Artă Populară (organizat în anii 1967-1969); Muzeul Ceasului „Nicolae Simache” (inaugurat în 1963), cu o colecție de peste 2.000 de exponate (din care peste 300 sunt din sec. 17-19); Muzeul de Artă (fondat în 1931); Muzeele memoriale „Ion Luca Caragiale” (1962) și „Nichita Stănescu”. Hipodrom național. Monumente: biserica Sfinții Voievozi (1628-1648, restaurată în 1712), Sf. Nicolae-Vechi (ctitorie de la sfârșitul sec. 16 a lui Mihai Viteazul, restaurată în anii 1988-1990), Sfinții Apostoli Petru și Pavel sau Biserica Domnească (ctitorie din 1639 a lui Matei Basarab), Precista (1820, în stil neobizantin), Sfânta Vineri (construită în anii 1875-1880, după planurile arhitectului Toma N. Socolescu); catedralele Sf. Ioan Botezătorul (1923-1930), cu un turn înalt de 60 m, și Înălțarea Domnului (1992-1999); Halele Centrale (vast complex comercial construit în perioada 1929-1935, după planurile lui Toma N. Socolescu, cu o cupolă înscrisă într-un pătrat, nesusținută de stâlpi); statuia libertății (dezvelită la 3 sept. 1879), realizată în bronz, la Paris, de sculptorul L. Quandry; statuia lui Mihai Viteazul ș.a. Localitatea apare menționată documentar în 1503 pe niște liste de cărăușie, iar apoi în 1545, 1580 ș.a. În 1599 Mihai Viteazul a ridicat așezarea la rangul de târg domnesc, în sec. 17 s-a dezvoltat ca centru urban, iar din sec. 18 ca puternic centru meșteșugăresc și comercial. În 1854 a fost legat de București prin linie de telegraf; în 1858 a fost introdus iluminatul public cu petrol lampant, iar în 1900 iluminatul electric. În primele decenii ale sec. 19 tinde să ia locul Craiovei ca al doilea mare oraș important din Țara Românească. La 8-9/20-21 aug. 1870, la P. s-a desfășurat, sub conducerea lui Al. Candiano-Popescu o mișcare antidinastică. De la sfârșitul sec. 19 cunoaște o mare dezvoltare, determinată de industria petrolieră. Orașul a avut de suferit în urma bombardamentelor anglo-americane (1942-1944) și apoi germane (1944) în al Doilea Război Mondial. Declarat municipiu la 17 febr. 1968.

ROMÂN, -Ă (lat. romanus) s. m. și f., adj. I. S. m. și f. 1. (La m. pl.) Popor care s-a constituit ca nasțiune pe terit. României. De religie creștină, în mare majoritate ortodocși. Mai trăiesc în Republica Moldova, S.U.A., Canada, Serbia-Muntenegru, Ungaria, Bulgaria, Ucraina, Grecia ș.a. Urmaș direct al populației daco-romane din spațiul cuprins între m-ții Carpați, Dunăre și Balcani, străvechea vatră a geto-, daco-moesilor și carpilor, poporul român s-a format de-a lungul unui proces îndelungat și complex (sec. 1-9), similar cu al celorlalte popoare romanice care făcuseră parte din larga arie a romanității. Cercetările arheologice și numismatice, dovezile de ordin lingvistic și istorico-literare demonstrează că în procesul formării poporului român se disting două perioade: prima, a romanizării (sec. 1-7), pe parcursul căreia a luat naștere un popor romanic (protoromânii) și a doua (sec. 7-9), ac eea a păstrării active a acestei romanizări. În decursul acestei perioade s-a produs asimilarea populațiilor migratoare (huni, avari, gepizi, slavi) de către populația romanică autohtonă creștină, formată din agricultori și crescători de vite, ca urmare a superiorității ei demografice și culturale. Romanizarea acestor terit. a început înainte de transformarea Daciei în provincie romană, o dată cu romanizarea Pen. Balcanice (sec. 2-1 î. Hr.) și crearea romanității orientale, ale cărei limite sudice treceau la N de Skopje, lacul Ohrid, la V de Serdica (azi Sofia), la V de versantul nordic la m-ților Balcani, până la Marea Neagră. La S de aceste limite se întindeau terit. de limbă și cultură greacă. Contactele economice permanente dintre S și N Dunării, precum și neîncetatele deplasări ale populației care au precedat ocuparea Daciei de către romani au creat condiții favorabile romanizării geto-dacilor, locuitorii reg. carpato-balcano-dunărene. Astfel, romanizarea la N Dunării a cunoscut o primă etapă, de pătrundere economică și culturală, pașnică, geto-dacii dovedindu-se accesibili acesteia, cu condiția respectării independenței lor politice. După cucerirea Daciei de către romani (106 d. Hr.), autohtonii n-au fost exterminați de către cuceritori, ci, așa cum o dovedesc izvoarele istorice, mărturiile lingvistice, epigrafice, cât și descoperirile arheologice, au continuat să trăiască pe vechile lor terit. atât în Dacia, cât și în Moesia, în condițiile unei colonizări masive cu elemente de civilizație romană. Mai mult, la granițele de NV, N, și SE ale Daciei romane, pe terit. Moldovei și Munteniei, la răsărit de Olt, locuiau mase compacte de populație geto-dacă liberă (carpii, dacii liberi) care, romanizați și ei, vor împrospăta numărul și forța daco-romanilor în momentul retragerii stăpânirii romane la S de Dunăre. Astfel, cea de a doua etapă a romanizării directe corespunde în limitele sale cronologice cu stăpânirea romană în Dacia (106-271/275), iar la S Dunării cu perioada cuprinsă între sec. 2 î. Hr. până la începutul sec. 7 d. Hr. La romanizarea intensă a noii provincii Dacia și-au adus contribuția mai mulți factori: urbanizarea (ridicarea și înflorirea a 12 orașe, pe ale căror terit. rurale adiacente modul de viață roman se propagă și printre autohtoni), așezările rurale romane (pe pământul cărora lucrau și autohtonii), armata (prin numeroase unități și tabere cu așezări civile, răspândite pe întreg terit. provinciei sau prin veterani colonizați), căsătoriile mixte și adoptarea limbii latine. Desigur că romanizarea, așa cum o arată descoperirile arheologice și epigrafice, a fost mai intensă și mai rapidă în reg. urbanizată și în zonele taberelor militare. Reg. rurale, periferice și cele de munte, în special, unde populația geto-dacă era mai compactă, au rămas mai îndelung la periferia procesului de romanizare. Romanizarea acestora s-a desăvârșit ulterior, alături de daco-romani. Daco-romanii au suferit pierderi demografice ca urmare a retragerii (271/275) administrației romane la S de Dunăre și a mutării centrului de greutate a romanității carpato-dunubiene la S de Dunăre, prin crearea aici a două noi provincii Dacia Ripensis și Dacia Mediterranea. Grupurile rămase la N de fluviu au fost însă alimentate continuu de provinciile romane existente încă în posesiunea Imperiului (Panonia, Moesia Secunda și Scythia Minor), contribuind la menținerea romanității lor. Astfel de elemente de continuitate daco-romană se constată după 271/275 atât în mediul urban (Ulpia Traiana, Apulum, Napoca, Dierna etc.) unde se observă un aflux de monedă romană și o activitate meșteșugărească de caracter roman, cât și în cel rural, devenit precumpănitor în condițiile decăderii progresive a orașelor. Populația daco-romană trăind în marea ei majoritate la sate (fossatum), practicând o agricultură extensivă, organizată în comunități sătești mobile ce se strămutau în locuri ferite din calea migratorilor, a ieșit învingătoare din confruntarea cu neamurile migratoare (goți, vizigoți, huni, gepizi, avari), cultura ei materială integrându-se în marea arie a culturii romano-bizantine. Aceeași mobilitate caracterizează și grupurile de păstori care, cu toate mișcările de caracter sezonier, rămâneau legați de așezările permanente ale agricultorilor sedentari, ceea ce explică terminologia precumpănitor latină a păstoritului și a agriculturii, pomiculturii și viticulturii. Sec. 4 a însemnat nu numai restaurarea autorității romane asupra Olteniei și Munteniei sub Constantin cel Mare și consolidarea romanizării la Dunărea de Jos, ci și recunoașterea de către romani a religiei creștine, ca religie de stat. Curând creștinismul (nearian și latin) s-a răspândit și în fost provincie Dacia, aceasta nefiind niciodată creștinată la o dată oficială, cum vor fi mai târziu toate țările din jur, ci a fost în același timp cu romanizarea, ca o manifestare de caracter popular. Continuitatea daco-romană în sec. 4-6 (perioada hunică și până la venirea slavilor) este documentată arheologic prin cultura Bratei, ale cărei urme au fost identificate atât în fosta provincie Dacia, cât și în terit. din afara ei. Este o cultură românească, de caracter rural, cu forme de viață sedentară. În perioada care acoperă sec. 6-7 pe terit. de azi ia naștere și se dezvoltă cultura materială Ipotești-Ciurel-Cândești, dezvoltarea acesteia coincizând cu momentul pătrunderii și așezării slavilor în cuprinsul fostei Dacii. Analiza conținutului acestei culturi a scos în evidență coexistența elementelor daco-romane și romano-bizantine cu cele de origine slavă. Din datele oferite de izvoarele scrise, la care se adaugă și cele arheologice și numismatice, rezultă că așezarea slavilor în zona extracarpatică a țării a avut loc în a doua jumătate a sec. 6. În Transilvania, aceștia au pătruns și s-au așezat ceva mai târziu, după începutul sec. 7, aspectul cultural Bezid-Sălașuri, Cipău, Sf. Gheorghe relevând conviețuirea și asimilarea slavilor de către autohtoni. A doua perioadă a procesului de formare a poporului român (sec. 7-9) este și etapa desăvârșirii constituirii sale. Ea este marcată de prăbușirea sistemului de apărare bizantin la Dunărea de Jos (602) și trecerea în masă a triburilor slavi la S de Dunăre. Așezarea slavilor în Pen. Balcanică a făcut ca Dacia nord-dunăreană să devină centrul de greutate al romanității orientale. La S de Dunăre slavii au copleșit numericește pe autohtoni. Elementele mobile, păstorii, s-au retras în reg. muntoase, greu accesibile, unde s-au putut păstra câteva grupuri cunoscute mai târziu sub denumirea de aromâni (macedo-români), meglenoromâni, istroromâni, iar în izvoarele bizantine sub aceea de vlahi. Pe terit. vechii Dacii, populația autohtonă, sporită numericește în urma dislocărilor de populație romanică din S Dunării produse de către slavi, dispunând de o organizare social-politică cu o mai mare putere de adaptabilitate împrejurărilor istorice, a reușit, în conviețuirea sa cu slavii, să-i asimileze. Prezența populației românești, bine constituită din punct de vedere etnic, lingvistic și social-politic, va fi menționată în izvoarele bizantine (în sec. 9-11), slave și maghiare sub numele de vlahi sau valahi. Tot începând cu sec. 9 se fac și primele mențiuni despre constituirea celor dintâi formațiuni românești, voievodate, conduse de voievozi. În unele cronici maghiare referitoare la perioada de început a pătrunderii ungurilor la E de Tisa (începutul sec. 10) se atestă existența unor astfel de formațiuni împreună cu numele conducătorilor lor. Astfel, în Crișana exista voievodatul lui Menumorut, pe Mureșul inferior cel al lui Glad, iar în podișul Transilvaniei, în tre porțile Meseșului și izvoarele Someșului, cel condus de Gelu. Pe plan arheologic, acestei perioade îi corespunde cultura Dridu, dezvoltată pe toată aria romanității răsăritene din componența daco-romană a culturii Ipotești-Ciurel-Cândești. Dezvoltarea sa maximă s-a petrecut în condițiile nou create la Dunărea de Jos, ca urmare a renașterii autorității Imp. Bizantin (sec. 10-14), proces de o deosebită însemnătate pentru istoria politică, social-economică a poporului român, manifestat prin impulsuri noi date dezvoltării economice a comerțului, prin reurbanizarea așezărilor de pe cursul inferior al Dunării și prin cristalizarea primelor formațiuni social-politice care vor sta la baza statelor medievale medievale românești de sine stătătoare. 2. (Pop.) Om, bărbat. II. Adj. Care aparține României sau românilor (I, 1), referitor la România sau la români; românesc. ♦ (Substantivat, f.) Limbă romanică vorbită de români, care s-a format pe terit. de azi al României, precum și de-a lungul malului drept al Dunării, de Jos, între Dunăre și Balcani, până la Marea Neagră. Limba română continuă cu o evoluție proprie, de aproape două milen., „latina dunăreană”, adică latina populară vorbită pe acest terit. de colonii romani și de populația romanizată în primele sec. după Hristos. Elementele moștenite din substratul autohton dac (c. 80 de cuvinte), influențele ulterioare, mai ales ale limbii slave – exercitate îndeosebi, din sec. 7 când limba română își formase deja trăsăturile definitorii – păstrarea unor particularități fonetice gramaticale și lexicale ale latinei populare îi conferă românei acele trăsături specifice ce o individualizează între celelalte limbi romanice, fără să-i altereze însă originea și caracterul fundamental romanic, reîntărit, din sec. 18, prin împrumuturile din latină și alte limbi romanice (în special din franceză și italiană). Sistemul fonetic al limbii române, latin în esență, se îmbogățește cu câteva foneme noi. Probabil, sub influență slavă, vocalismul înregistrează apariția vocalelor mediale închise î (â), ă, a unor diftongi și triftongi (precum diftongarea, în limba română populară a lui e- în ie), iar consonantismul, a semioclusivelor č, ğ, ș, a constrictivelor palatale ș, j și a velarei scurte h. O caracteristică a limbii române față de latină și față de celelalte limbi romanice este dezvoltarea sistemului de alternanțe fonetice, vocalice și consonantice, și a funcției acestora de morfeme în flexiuni și în formarea cuvintelor. Structura gramaticală, esențial și definitoriu latină, are câteva caracteristici care o diferențiază de celelalte limbi romanice. Româna păstrează cele trei declinări latine populare, față de cele cinci ale latinei arhaice și clasice, cele trei genuri (masculin, feminin și neutru – ultimul ca o realitate vie a limbii), formele latine de genitiv-dativ pentru femininele declinărilor I și III, formele latine de vocativ singular masculin și feminin, adjectivul și gradele lui de comparație, articolul și declinarea lui, pronumele de toate categoriile, cu întreaga lui flexiune. Se mențin, de asemenea, cele patru conjugări latine, verbele auxiliare, diateza reflexivă. Numeralul românesc de la unu la zece este cel latin. De la unsprezece la o sută se formează cu elemente latine, dar după modelul slav. Sută este slav, dar mie este latin. Ordinea cuvintelor în frază este cea din latina populară și din celelalte limbi romanice, adică: subiect, predicat, complement. Dezvoltarea analizei, dispariția concordanței timpurilor, proporția scăzută a subordonatelor, simplificarea folosirii timpurilor, ca și a cazurilor cerute în anumite prepoziții și verbe, consolidarea conjunctivului în detrimentul infinitivului, sunt trăsături caracteristice românei, urmând tendințe proprii latinei populare. Alte inovații de structură, precum formarea numeralului de la zece în sus, encliza sau postpunerea articolului, identitatea formelor de genitiv-dativ la toate cele trei genuri, singular și plural, formarea viitorului cu auxiliarul a vrea sau unele expresii idiomatice vădesc influența limbii slave sau a limbilor balcanice. Vocabularul, predominant latin, cuprinde elemente moștenite din latină ce desemnează noțiuni de bază, acțiuni omenești de primă importanță. Limba română are patru dialecte: dacoromân, care a reușit să se ridice până la nivelul unei limbi literare – identificat cu limba română -, aromân, meglenoromân și istroromân, care au cunoscut o evoluție proprie, specifică unor condiții de izolare, în zone enclavizate. Tradiția scrisului în românește trebuie coborâtă în a doua jumătate a sec. 15. Primul text scris în românește și datat cu precizie este Scrisoarea lui Neacșu (1521). Primele tipărituri în românește datează din sec. 16 și se datorează activității diaconului Coresi din Brașov. Ele vădesc trăsături ale primelor traduceri maramureșene (rotacizante) și mai ales particularități ale graiului din nordul Munteniei și sud-estul Transilvaniei, constituind caracteristicile de bază ale limbii române literare. Grafia cu caractere chirilice (inițial 43, reduse la 33 și apoi la 27) este înlocuită mai întâi cu un alfabet mixt, iar în 1860 este introdusă oficial scrierea cu caractere latine. Având un loc bine stabilit în aria romanității, limba română are o importanță deosebită pentru studiile de romanistică, ea fiind singura care reprezentantă a ariei sud-estice a latinei în ansamblul limbilor romanice. Artă r. = primele ei manifestări se înregistrează încă în Paleoliticul superior fiind reprezentate din unelte din silex cioplite cu anume eleganță, cum sunt cele găsite la Iosăfel (jud. Arad), Ceahlău (jud. Neamț), Mitoc (jud. Botoșani). De asemenea, în peșterile de la Ohaba – Ponor (jud. Hunedoara) și Râșnov (jud. Brașov), au fost descoperite podoabe făcute din dinți de animale și din scoici marine – aduse, evident, de la mari depărtări. Cea mai spectaculoasă manifestare artistică în Paleoliticul din România a fost, însă, descoperită relativ recent în peștera Cuciulat (jud. Sălaj): mai multe desene gravate și două imagini pictate cu lut roșu pe peretele peșterii – un cal și o felină; datate în jurul anilor 10.000 î. Hr., ele sunt în mod clar înrudite cu picturile rupestre din V Europei (Altamira, Teruel, Lascaux, Font de Gaume etc.). În Neolitic, are loc o evoluție permanentă a tehnicii, care face posibilă o plastică a formelor și a coloritului din ce în ce mai expresivă. Plăcerea ornamentului se reflectă în decorațiile obiectelor – inclusiv a uneltelor de întrebuințare obișnuită – și deopotrivă, în diversitatea podoabelor. Dezvoltarea artei țesutului e dovedită nu numai de numărul mare al greutăților pentru războiul de țesut găsite de arheologi, ci și de aspectul textil pe care îl capătă ornamentica multor vase din primele perioade ale Neoliticului. La începutul milen. al 5-lea, mai ales în N actualului terit. al țării s-a produs o modificare semnificativă în arta ceramicii: decorul e alcătuit din linii paralele – drepte sau curbe – întrerupte din loc în loc de puncte obținute prin împungere. Compoziția ornamentală va evolua în sensul diversificării și reinterpretării permanente a acestui model care, către mijlocul milen. următor, în cultura numită Boian, va deveni atât de complicat încât nu va putea fi explicat dacă nu se acceptă existența unor ateliere de olari. Semnificativă este constatarea că unele caracteristici ale ceramicii acelor timpuri se vor regăsi în vasele realizate, până foarte târziu, de meșterii populari de la Oboga sau Hurez. Capitolul cel mai interesant al culturii Hamangia e constituit, fără îndoială, de figurinele antropomorfe ce aparțin categoriei idolilor feminini ce semnifică, de cele mai multe ori, cultul fecundității. Spre deosebire de acești idoli, ce vădesc o concepție geometrizantă, schematizantă. două statuete descoperite în necropola de la Cernavodă aduc plastica unică a culturii Hamangia în rândul excepțiilor de la viziunea specifică întregii arte neolitice: statueta așa-numitului Gânditor și cea reprezentând un personaj feminin șezând, amândouă accentuând unele detalii anatomice, într-o stilistică puțin obișnuită în culturile europene contemporane cu cea de la Hamangia. Dar cele mai valoroase realizări ale ceramicii neolitice sunt considerate piesele executate de meșterii culturii Cucuteni, răspândită în Moldova, E Transilvaniei și N Munteniei (cultura poartă numele unui sat din jud. Iași). Epoca bronzului – care a urmat Neoliticului – începe în jurul anului 1800 î. Hr. și se încheie spre anul 1100, când are loc trecerea către Epoca fierului. În acest interval de 700 de ani, metalurgia bronzului se răspândește pe un terit. foarte larg (corespunzând aproape cu cel actual al țării). Uneltele tradiționale – topoare de piatră, vârfuri de săgeți confecționate din silex – nu au fost abandonate, bronzul fiind folosit la confecționarea unor vase rituale, a unor arme de elită și podoabe (culturile Tei și Gârla Mare). Dincolo de marea diversitate a formelor vaselor, sunt câteva tipuri dominante, caracteristice pentru întreaga cultură a Bronzului în România; ceașca cu toartă înaltă sau cu două toarte, vasele urnă, vasele de ofrandă. Statuetele constituie o prezență artistică modestă; singura excepție e reprezentată de figurile feminine de la Gârla Mare – Cârna (jud. Dolj); personajele sunt înveșmântate în haine bogate, cu centuri și coliere, cu pandantive, probabil din bronz. Obsesia fecundității fusese depășită. În sec. 12 î. Hr. în spațiul carpato-danubian au ajuns primele elemente ale tehnologiei fierului, cu această inaugurându-se o nouă epocă cu două perioade: Hallstatt (1100-450 î. Hr.) și La Tène (c. 450 î. Hr. – sec. 1 î. Hr.). Prima, împărțită la rândul ei în mai multe subperioade, se caracterizează la început printr-un proces tipic de tranziție: abia prezente, obiectele de fier nu le concurează pe cele de bronz care, dimpotrivă, sunt produse în cantități foarte mari, fapt dovedit de descoperirea unor depozite – de pildă, cel de la Drajna de Jos (jud. Prahova), alcătuit din 240 de obiecte de bronz, între care 199 de seceri, arme, piese de harnașament și pentru unelte și podoabe. În perioada mijlocie a Hallstatt-ului (c. 800-c. 500 î. Hr.) pare să fi avut loc un proces de unificare a triburilor tracice, ceea ce ar explica spectaculoasa răspândire a tipului de ceramică cunoscut sub denumirea de Basarabi (după satul cu acest nume din jud. Dolj). Atât tehnica de producere a ceramicii, cât și repertoriul decorativ sunt cele caracteristice vaselor din Epoca bronzului, dar formele au o mai mare eleganță. Mai ales în perioada La Tène s-au stabilit multe legături cu lumea culturilor scitică, celtică și greco-romană. În sec. 5-4 î. Hr. se afirmă ceea ce s-a numit o „artă populară” purtând semnele stilului traco-getic (piese de aur și de argint, amplu decorate, de felul celor găsite la Agighiol, Coțofenești, Poroina), iar în sec. 3-1 î. Hr. înflorește o artă a argintului, reprezentată de cupe și podoabe (Bălănești, Sâncrăieni, Herăstrău), ornate cu imagini zoo – și antropomorfe, dar și cu stilizări geometrice tradiționale. În arhitectura Epocii fierului sunt ilustrate deopotrivă trăsăturile distincte ale civilizației grecești – temple ionice și dorice (Histria), teatre și construcții funerare (Callatis) – și caracterul construcțiilor autohtone – cetățile și sanctuarele din m-ții Orăștiei (Costești, Blidaru, Grădiștea Muncelului). Mai târziu – sec. 2-4 d. Hr. – se dezvoltă arhitectura monumentală de origine romană imperială – poduri (Drobeta, Sucidava), clădiri publice (Ulpia Traiana Sarmizegetusa), terme (la Histria) -, iar în sec. 4-6, bazilici creștine (Tomis, Sucidava, Histria, Tropaeum Traiani, Dinogetia, Troesmis). Sculptura monumentală și decorativă urmează două direcții principale: una care pornește din viziunea elenistică (Porolissum, Tomis) și o alta care dezvoltă tradiția – stele funerare (înfățișând de obicei ospățul funerar și cavalerul trac), sarcofage, capitele, statui. În sec. 5-12, cele mai de seamă creații plastice sunt somptuoase vase și podoabe de metal prețios, vădit influențate de arta greco-romană și de cea germanică (Pietroasa, Apahida, Someșeni, Șimleu Silvaniei), dar și de cea sud-dunăreană și orientală (Sânnicolau Mare). Tot acum pătrund și influențele arhitecturii militare și religioase bizantino-balcanice (Garvăn, Niculițel, Păcuiu lui Soare), precum și cele ale stilurilor preromanic și romanic (Alba Iulia). Sec. 13-14 sunt o perioadă de intensă activitate artistică: se afirmă stilul romanic (Alba Iulia, Cisnădioara), goticul (Cîrța) și, la sud de munți, bizantinul (bisericile de la Drobeta, Sf. Nicolae de la Curtea de Argeș, Vodița, Cozia, Cotmeana), stil care pătrunde până în N Moldovei, la Siret. Cele două direcții artistice se întâlnesc în arhitectura și pictura unora din Transilvania (Streisângiorgiu, Strei, Sântamaria-Orlea, Gurasada, Densuș), în orfevrărie și sculptura în piatră (Argeș, Tismana). Biserica catedrală, edificii publice și particulare (la Sibiu, Cluj, Sebeș, Sighișoara, Brașov), castele (Hunedoara, Bran), construite în stil gotic, care a impus și pictura murală catolică (Mălâncrav, Mugeni, Ghelința) sau pictura de altar (cea ai cărei autori sunt artiști din familia Stoss sau Toma din Cluj), biserici fortificate ale sașilor (Saschiz, Vorumloc, Buzd), sau ctitorii ale cnejilor români (Râbița, Criscior, Râu de Mori) constituie, probabil, formele artistice cele mai vrednice a fi menționate în Transilvania sec. 15. Înfloritoare în aceeași epocă (mai ales în vremea lui Ștefan cel Mare) arta și arhitectura moldovenească realizează – cum s-a spus – o sinteză originală a structurilor occidentale și a celor bizantine. Se creează „bolta moldovenească”, conferind construcțiilor o înfățișare zveltă: fațadele sunt clădite armonios din cărămidă, piatră și ceramică smălțuită (bisericile din Hârlău, Bălinești, Borzești, Piatra Neamț, cele ale mănăstirilor Putna, Voroneț, Neamț). Tradiția bizantină se deslușește lesne în pictura murală, elegantă și sobră, de la Voroneț, Bălinești sau Pătrăuți, în arta manuscriselor (a unor caligrafi și miniaturiști ca Teodor Mărișescu, Gavriil Uric, Spiridon Ieromonah), în sculptura în piatră sau în subtila broderie liturgică. În sec. 16 (mai cu seamă în epoca lui Petru Rareș), se continuă sinteza perioadei precedente, adăugându-i-se, în arhitectura religioasă și în pictura murală, un echilibru al formelor dinamice. Acum apare acel fenomen care a provocat îndelungi discuții privind originea lui: pictura exterioară ce îmbracă întreaga biserică într-un strai colorat de mare rafinament (Humor, Sucevița, Moldovița, Arbore, Voroneț). Dragoș Coman, zugravul Arbore, Toma din Suceava – la Humor, artiștii de la Voroneț desfășurau pe zidurile pictate de ei un adevărat program înnoitor (pe care cercetătorii îl presupun a fi fost gândit de un politician cărturar din preajma Tronului), în care se pot citi simbolurile unei aspirații de libertate națională. Viziunea novatoare e prezentă și în sec. 17, într-o concepție decorativă a sculpturii de pe zidurile exterioare ale bisericii (Trei Ierarhi din din Iași sau Dragomirna), ca și pictura manuscriselor (atelierul mitropolitului Anastasie Crimca) sau somptuoasele broderii ale Movileștilor și ale familiei lui Vasile Lupu. Semnificativă e prelungirea viziunii renascentiste (evidentă și în arta unor țări occidentale) în arhitectura și pictura bisericii Golia din Iași. Stilurile Renașterii se impuseseră în Transilvania încă din sec. 16 (arhitectura unor biserici din Bistrița și din Alba Iulia, a castelelor de la Deva, Lăzarea, Medieșu Aurit, Iernut). Barocul își află deplina afirmare în sec. 18, în arhitectura civilă și militară a unor clădiri din Alba Iulia, Cluj, Timișoara, Oradea, Gornești. În Țara Românească, elegantele clădiri ridicate în vremea lui Radu cel Mare, și a lui Neagoe Basarab (bisericile mănăstirilor Dealu și Curtea de Argeș) dau măsura unei înțelegeri proprii a sensurilor sintezei Renaștere-Baroc, care fusese enunțată în aceeași perioadă în Moldova. Pictura, însă, păstrează mai clar canonul compozițional și stilizările bizantine (Tismana, Curtea de Argeș, Stănești, Snagov). Stilul acestui veac va fi continuat de arta cuprinsă între 1600 și 1800, cânt ctitoriile lui Matei Basarab, Constantin Brâncoveanu, ale familiilor Cantacuzino și Mavrocordat vor porni aproape întotdeauna de la sugestiile Bisericii Domnești de la Târgoviște, ridicată de Radu cel Mare. La răspântia dintre sec. 17 și 18, s-a realizat acea viziune stilistică de mare vigoare expresivă căreia i se spune „stilul brâncovenesc”. În afara unor clădiri civile (Herăști, Măgureni, Potlogi, Mogoșoaia), ce pun în lumină un rafinat simț al măreției și al echilibrului, bisericile vremii (Colțea, Antim, Fundenii Doamnei, Văcărești, Stavropoleos), împodobite cu dantelării sculptate în piatră, aduc mărturia unui program complex de artă care a fost elaborat în acea epocă. Demnă de reținut e prezența unor meșteri argintari (Sebastian Hann, Georg May II) veniți în Transilvania ca să lucreze pentru comanditari bogați din Țara Românească. Pictura abordează adesea o tratare narativă, nu o dată plină de pitoresc. Cel mai de seamă zugrav al vremii, Pârvu Pârvescu (zis „Mutu”), e autorul unor portrete ce dovedesc însușirile lui de a surprinde trăsăturile individuale ale personajelor. Către sfârșitul sec. 18, pictura laică se desparte de cea religioasă, proces la care contribuie decisiv dezvoltarea picturii de șevalet; cum era și firesc, genul dominant era portretul, ceea ce dezvăluie orgoliile celor bogați, care vroiau să-și țină chipul în odăile casei, așa cum știau că făceau și oamenii de seamă din alte țări. Artiștii locali poartă încă semnele evidente ale desprinderii cu tradiția: compozițiile sunt tridimensionale, volumele nu sunt modelate prin culoare, personajele au, de multe ori, o înfățișare hieratică. Cercetări recente au avansat ipoteza – întru totul posibilă – că pictorii erau, de fapt, buni cunoscători ai meșteșugului lor, dar răspunzători de acest convenționalism al viziunii picturale erau comanditarii, ce nu se puteau elibera de prejudecăți. Mulți pictori care studiaseră străinătate au venit în sec. 19 în Principatele Române; ei erau, în general, bine școliți în atelierele Occidentului și au constituit, un o dată, un model artistic pentru confrații (sau ucenicii) lor de aici. Pe lângă artiștii originari din Țările Române – I. Balomir, Nicolae Polcovnicul, E. Altini (acesta, cu studii la Viena) – istoria artei din acele vremuri reține numele lui M. Töpler, C. Wallenstein (sau Valștain, fondatorul, la Școala Sf. Sava, al primei colecții de artă din România), L. Stawski, G. Schiavoni, N. Livaditti, I.A. Schoefft, A. Chladek (profesorul lui N. Grigorescu) și ale altor buni meseriași, care și-au câștigat repede aici clienți și discipoli. Apariția unor compoziții alegorice cu conținut patriotic stă sub semnul mișcării de idei ce a precedat Revoluția de la 1848. Artiștii vremii s-au angajat uneori direct (I. Negulici, B. Iscovescu, C.D. Rosenthal, C. Petrescu, G. Năstăsescu) în acțiunile revoluționare; alteori, au desprins din atmosfera acelei vremi un elan romantic pe care, însă, nu au știut să-l tălmăcească decât prin intermediul unei tehnici convențional academiste; așa cum sunt compozițiile istorice ale lui C. Lecca, peisajele sau portretele de haiduci ale lui M. Popp. Un fapt cu consecințe profunde în istoria culturală a Principatelor Române – și, în primul rând, se înțelege, în aceea a artei de aici – e fondarea, în vremea domniei lui Cuza Vodă, a școlilor de artă de la Iași și București. Profesorii – Gh. Tattarescu și, mai ales, Th. Aman – aveau să exercite o profundă influență asupra viziunii artistice din România. Valoarea universală a picturii românești s-a afirmat în cea de-a doua jumătate a sec. 19, prin creația celor doi fondatori de școală – N. Grigorescu și I. Andreescu. Pictura plină de poezie a celui dintâi a fost un argument hotărâtor în afirmarea influentului curent sămănătorist și ca rămâne o întruchipare emblematică, pentru întreaga generație, a spiritului național; celălalt va reprezenta un lirism mai sobru, mai concentrat, o înțelegere mai profundă a naturii. Fapt vrednic de reținut, amândoi s-au format și în contact cu Școala de la Barbizon, relația cu arta Occidentului având să fie de acum încolo decisivă pentru realizarea unei sinteze plastice specific românești. Sculptorii acestei perioade sunt clasicizanții I. Georgescu și K.Storck, romanticul Șt. Ionescu-Valbudea. Arhitectura de la răspântia sec. 19 și 20 e predominant de factură neoclasică, dar se pot consemna și tendințe neogotice, neorenascentiste și, semnificativ, de orientare „Jugendstil” (numit la noi „Arta 1900”); personalitatea proeminentă în arhitectură e I. Mincu, autor al unei viziuni „neoromânești”, de amplă rezonanță în epocă. O sinteză complexă realizează, la începutul sec. 20, Șt. Luchian, în pictura căruia se exprimă, în chip foarte personal, ecourile sensibilității poetice a artei populare, asociate cu cele ale artei vechilor zugravi și cu concluziile unei descifrări proprii ale direcțiilor moderne. Lecția lui Grigorescu în pictura de mare concentrare a lui G. Petrașcu, cea a marilor creatori ai frescei medievale și renascentiste – la Th. Pallady – conturează un univers al formelor și al cromaticii de profundă rezonanță specifică. Și atunci când adeziunea la mișcări occidentale – de pildă, la impresionism în cazul lui J. Al. Steriadi, câteodată în cel al lui N. Dărăscu sau, mai târziu, al lui L. Grigorescu – e explicită, caracterul specific se păstrează nealterat. Uneori subiectul – la C. Ressu, Șt. Dumitrescu, Fr. Șirato, D. Ghiață, I. Theodorescu-Sion, I. Iser, Rodica Maniu, de pildă – dezvăluie adeziunea la programul „specificului național”. Chiar și reprezentanți proeminenți ai avangardei artistice – Mattis-Teutch, V. Brauner, M. Iancu, M.H. Maxy, L. Vorel – se simt atrași de teme și de tipuri ale realității românești, pe care le tratează într-un stil înnoitor, în conformitate cu principiile artistice ale nonconformismului din Occident. Exemplul cel mai ilustru este, fără îndoială, cel al lui C. Brâncuși, întemeietor al sculpturii moderne, care a dezvoltat adesea semnificațiile miturilor și legendelor populare românești într-un limbaj propriu ce a dat artei universale un sens estetic profund. Contemporan cu el, D. Paciurea a ridicat arta modelajului la un nivel ce i-a îngăduit să dea glas înțelesurilor tragice ale epocii. În ansamblul ei, arta românească a perioadei interbelice s-a afirmat ca una dintre cele mai viguroase expresii ale simțului acut al echilibrului formei și culorii. După instaurarea dictaturii comuniste, au urmat ani în care oficialitatea și-a subordonat și arta plastică, așa cum își subordonase toate formele culturii.