pod n., pl. urĭ (vsl. podŭ, pod, etaj; bg. sîrb. pod, pod, podea; rus. pod, vatră; ung. pad, podea. V. podină. Rînd, cat, etaj (Vechĭ). Partea caseĭ compusă din tavan și acoperămînt: hoțiĭ s’aŭ ascuns în pod, să creștĭ mare pînă’n pod (urare copiilor micĭ), un vin acru de-țĭ sărea căcĭula’n pod (foarte acru). Stradă pavată cu scîndurĭ (cum a fost pin România pînă pe la 1860), stradă în general: nu era nimenĭ pe pod, a cere la pod (a cerși la drum), a bate podurile (Munt.). Pardoseală, podeală, locu pe care calcĭ la car (pomostin), la luntre ș. a. Bac. Punte mare (de lemn, de peatră saŭ de metal): trece trenu pe pod. Pod umblător, bac. Pl. Est. Bucățĭ de pînză (saŭ și de alte stofe) care se daŭ de pomană (cîte una la fiecare stîlp orĭ loc de prohodire) trecîndu-se pe supt mort. (Se numesc podurĭ după credința populară că pe ele va trece mortu rîurile de pe lumea cea-laltă). Podu palmeĭ, partea cea lată a palmeĭ considerată în ăuntru. Pod umblător, bac. Inginer de podurĭ și șosele (după fr. ponts et chaussées), inginer de podurĭ și căĭ de tot felu.