NAȚIONALIST, -Ă 1 adj., s. m. și f. I. adj. 1. (Învechit, rar) Național (1). Poftitori de binele de comun naționalișt care s-ar îndura a plăti tipografilor. țichindeal, a. m. xvi/15. 2. Care susține naționalismul (2), caracterizat prin naționalism, privitor la naționalism. v. șovin. Tendințele naționaliste, toleranța față de greșeli și lipsuri, lipsa de tărie morală, îngîmfarea constituie condiții prielnice pentru infiltrarea în rîndurile noastre a agenților dușmanilor. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV¹. 422. II. s. m. și f. 1. (Învechit) Adept al naționalismului (1). v. patriot. Multe din afară și dinlontru împedecări a unei mai bonă cultivire a învățătorilor stătea împotrivă și împreunarea poterilor a tuturor naționalistelor era de lipsă. man. înv. II/19. Domnia ta ești cel dintîi carele ai alergat, gata fiind a da ajutori unui naționalist. petrovici, p. viii/6. Nu numai eu singur, ci mulți naționaliste români sînt cărora vrerea domniei tale cea bună... le-au adus ajutoriu. teodorovici, i. n/1. Un număr mare de naționaliști simțesc cu fierbințală și știu de ce avem trebuință neapărată. gt (1838), 4¹/32. În unele clipe era naționalistul cel mai înfocat. agîrbiceanu, a. 218. Belciug era mare naționalist. rebreanu, i. 108. În „Românii și poezia lor”, Alecsandri laudă pe țăran și-l idealizează... el nu vorbește ca democrat, ci ca naționalist. IBRĂILEANU, SP. CR. 146. 2. Adept al naționalismului (2). dicț. – Pronunțat: -ți-o-. – pl.: naționaliști, -ste. – Și : (învechit) naționalișt, -ă adj., naționaliste subst. pl. – Din lat. nationalista, it. nazionalista, germ. Nationalist, fr. nationaliste. – Pentru naționalișt, cf. magh. nácionalista.