AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de A(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănator cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

EPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprimă, în formă de narațiune, idei, sentimente, acțiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proporții vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparținând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.

DRAMATIC, -Ă, dramatici, -ce, adj. 1. Care ține de dramă sau de teatru, privitor la dramă sau la teatru. ◊ Artă dramatică = ansamblu de principii privitoare la interpretarea și la punerea în scenă a unui spectacol, a unei piese. Artist dramatic = actor. Genul dramatic = gen literar care cuprinde opere scrise pentru a fi reprezentate pe scenă. ♦ (Despre vocea cântăreților) Care are o sonoritate amplă, intensă, capabilă să exprime situații zbuciumate, de tensiune. 2. Fig. (Despre întâmplări, împrejurări, situații, momente etc.) Bogat în contraste și în conflicte; zguduitor, impresionant. ◊ (Substantivat, n.) Dramaticul unei situații. – Din fr. dramatique, lat. dramaticus.

COMEDIE ~i f. 1) Piesă de teatru destinată să producă râsul. 2) Ansamblu de acțiuni care provoacă râsul. 3) Gen literar care este bazat pe comicul situațiilor și caracterelor. ~ lirică. [Art. comedia; G.-D. comediei; Sil. -di-e] /<fr. comedie, lat. comoedia

EPIC ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă în versuri fapte eroice. Poem ~. ◊ Gen ~ gen literar care include creațiile cu caracter narativ în proză sau în versuri. 2) Care are proporții vaste, meritând a fi reflectate într-o epopee. Evenimente ~ce. /<fr. épique, lat. epicus

LIRIC¹ ~că (~ci, ~ce) 1) Care exprimă sentimente intime prin intermediul mijloacelor artistice. Poezie ~că. ◊ Gen ~ gen literar care reflectă realitatea prin prisma sentimentelor și emoțiilor poetului. 2) fig. (despre persoane și despre manifestările lor) Care vădește afectivitate sporită (ca de poet); sentimental. Pornire ~că. 3) (despre poeți) Care scrie în genul liric. 4) Care ține de muzica de operă. Comedie ~că. Teatru ~. 5) (despre voce) Care are sonoritate sentimentală. Artist ~. /<fr. lyrique, lat. lyricus, ngr. lyrikós

DIATRIBĂ s.f. 1. (Ant.) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogînd cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. Disertație critică; (p. ext.) scriere, cuvîntare violentă, provocare; pamflet. [< fr. diatribe, cf. gr. diatribe – exercițiu].

SPECIE s.f. 1. Subdiviziune a genului care cuprinde ființe cu trăsături și caracteristici comune. ◊ Specie literară = clasă de opere grupate după un criteriu unitar, aparținînd genului literar. 2. Soi, fel, varietate, categorie; speță. [Gen. -iei. / < lat. species – fel, înfățișare, cf. it. specie, fr. espèce].

DRAMATIC, -Ă adj. 1. Care ține de dramă sau de teatru. ◊ Gen dramatic = gen literar care cuprinde operele în care ideile și sentimentele, ducînd la desfășurarea unui conflict între personaje, sunt prezentate dinamic pe scenă; cronică dramatică = prezentare (analitică) a unei reprezentații teatrale; artă dramatică = arta și teoria punerii în scenă și interpretării operelor dramatice. ♦ (Despre voci) Care se caracterizează printr-o sonoritate colorată și plină de gravitate, dar avînd o mobilitate limitată. 2. (Fig.) Bogat în contraste, în conflicte; care se desfășoară dinamic în fața noastră; zguduitor, emoționant. [Cf. fr. dramatique, it. dramatico, lat. dramaticus].

EPIC, -Ă adj. Care exprimă, în formă de povestire, fapte, idei, sentimente. ◊ Gen epic – gen literar care cuprinde totalitatea producțiilor literare cu caracter narativ. ♦ (Fig.) Demn de o epopee, grandios, de mari proporții. [Cf. fr. épique, lat. epicus, gr. epikos].

LIRIC, -Ă adj. 1. Care exprimă direct sentimente și emoții în legătură cu realitatea. ◊ Gen liric = gen literar cuprinzînd opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor și a emoțiilor poetului. ♦ (Fig.) Sentimental, sensibil. 2. (Despre poeți; adesea s.) Care compune poezii lirice. 3. Referitor la muzica de operă. ♦ (Despre voce) Care se caracterizează prin sonoritate dulce lipsită de încordare, prin mobilitate. [Cf. fr. lyrique, lat. lyricus, gr. lyrikos < lyra – liră].

DIATRIBĂ s. f. 1. (ant.) gen literar promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte. 2. disertație critică. (p. ext.) scriere, cuvântare vehementă; pamflet. (< fr. diatribe, lat. diatriba)

DRAMATIC, -Ă adj. 1. referitor la dramă, la teatru. ♦ gen ~ = gen literar care cuprinde opere scrise în dialog, în care ideile și sentimentele, ducând la desfășurarea unui conflict între personaje, sunt prezentate dinamic pe scenă; cronică ~ă = prezentare (analitică) a unei reprezentații teatrale; artă ~ă = arta și teoria punerii în scenă și interpretării operelor dramatice; dramă (2). ♦ (despre voci) care se caracterizează printr-o sonoritate colorată și plină de gravitate, dar având o mobilitate limitată. 2. (fig.; despre întâmplări, situații etc.) bogat în contraste, în conflicte; zguduitor, impresionant. (< fr. dramatique, lat. dramaticus, gr. dramatikos) corectat(ă)

EPIC, -Ă I. adj. 1. care exprimă, în formă de povestire, fapte, idei, sentimente. ♦ gen ~ = gen literar care cuprinde totalitatea producțiilor literare cu caracter narativ. 2. (fig.) demn de o epopee, de mari proporții. II. s. f. totalitatea operelor literare aparținând genului epic. (< fr. épique, lat. epicus, gr. epikos)

LIRIC, -Ă I. adj. 1. (despre poezii) care exprimă direct sentimente și emoții în legătură cu realitatea. ♦ gen ~ = gen literar cuprinzând opere care redau realitatea prin evocarea sentimentelor și emoțiilor poetului. ♦ (fig.) sentimental, sensibil. 2. (despre poeți; și s.) care scrie poezii lirice (1). 3. referitor la muzica de operă. ♦ (despre voce) caracterizată prin sonoritate dulce, lipsită de încordare, prin mobilitate. II. s. f. 1. totalitatea operelor lirice ale unui poet, ale unui popor, ale unei epoci. 2. poezia lirică, genul liric. (< fr. lyrique, lat. lyricus)

PASTORAL, -Ă I. adj. 1. de păstor; (p. ext.) câmpenesc, rustic. ♦ gen ~ = gen literar sau muzical de inspirație campestră, care își propune să redea scene simple și vădit naive din natură. 2. care aparține pastorilor, preoților. II. s. f. 1. scenă idilică, câmpenească în creația trubadurilor și truverilor. 2. operă dramatică, lirică sau muzicală aparținând genului pastoral. 3. mesaj al unui episcop adresat preoților și credincioșilor în anumite ocazii. (< fr. pastoral, lat. pastoralis, it. pastorale)

BRUNETIÈRE [brünetiér], Ferdinand (1849-1906), critic și istoric literar francez. Adept al pozitivismului. A aplicat dogmatic darvinismul la evoluția genurilor literare („Studii critice asupra istoriei literaturii franceze”, „Evoluția genurilor în istoria literaturii”).

CALIMAH (CALLIMACHOS) (c. 310 -c. 240 î. Hr.), poet și învățat din Alexandria. A scris lucrări de erudiție și a cultivat aproape toate genurile literare. Adept al poeziei lirice de formă concisă. S-au păstrat epigrame și imnuri.

CHESTERTON [tʃéstətən], Gilbert Keith (1874-1936), scriitor englez. A cultivat aproape toate genurile literare, dar s-a impus mai ales prin romanele filozofice, sociale sau parodic-polițiste, caracterizate prin umorul grotesc și stilul paradoxal („Numitul Joi”, „Povestirile părintelui Brown”, „Omul care știa prea multe”).

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

RENGA, poeme japoneze înlănțuite, formate din 31 de silabe în grupe de câte 5, 7, 5 și 7, 7, la care își aduc de obicei contribuția doi poeți. Genul literar a cunoscut o deosebită înflorire între sec. 13 și 16, atingând punctul culminant în sec. 15. În zilele noastre se consideră ideal un grup de 7-8 persoane care să compună aproximativ 100 de strofe. Regulile de compoziție sunt stricte, deoarece importantă nu este legătura, ci efectul general creat de poem. Se aleg teme tradiționale cum ar fi: particularități ale anotimpurilor, florile de cireș, luna plină, dragostea etc.

HAGIOGRÁFIC, -Ă (< fr.) adj. 1. Referitor la viețile sfinților. ♦ Scriere h. = scriere bisericească despre viața, patimile și faptele sfinților canonizați de Bierica creștină. Ca gen literar s-a constituit în Bizanț. În literatura română veche, una dintre cele mai importante scrieri h. este „Pătimirea sfântului și slăvitului mucenic Ioan cel Nou” de Gr. Țamblac. 2. (Și adverbial; peior.) Care laudă în mod exagerat, fără spirit critic.

HAMADHᾹNῙ (al-Hamadani) (pe numele adevărat Bazi’az-Zamān Abŭ al-Fadl Ahmad ibn al-Husayn al Hamadhānῑ) (c. 969-c. 1008), poet și prozator arab de origine persană. Inițiator al genului literar numit macama. Opera lui, adevărată frescă, cu accente picarești, a vieții sociale cotidiene din Orientul musulman, s-a impus prin originalitate și rafinament.

*clasicízm n., pl. urĭ. Genu literar și artistic de care se țineaŭ Greciĭ și Romaniĭ. (Opusu luĭ e romanticizm).

UNIUNEA SCRIITORILOR, organizație a scriitorilor din România, constituită în mart. 1949, prin fuziunea Societății Scriitorilor Români (înființată în apr. 1909) cu Societatea Autorilor Dramatici. În perioada 1949-1989 a funcționat ca „organizație obștească și profesională de creație”, fiind subordonată și finanțată de stat. După 1989, a devenit o asociație de creatori neguvernamentală, nonprofit și apolitică, întreținându-se din autofinanțare. Reunește 12 filiale regionale organizate în România și în filiala Chișinău. include 6 secții, după genurile literare. Susține apariția publicațiilor literare și de cultură (săptămânalele „România literară” și „Luceafărul”, mensualele „Convorbiri literare”, „Vatra”, „Tribuna”, „Apostrof”, „Euphorion”, „Ex-Ponto”, „Viața Românească”, „Memoria”). Are două edituri: Cartea Românească și Ardealul. Organele de conducere sunt Adunarea Generală și Conferința Națională. Între Adunări este condusă de un consiliu, format din reprezentații filialelor. Acordă anual premii membrilor și debutanților. Președinte, din 2005, N. Manolescu.

ROMANCÉRO [romanθéro] (cuv. sp.) s. f. 1. Culegere de poeme spaniole epico-lirice (romances) anonime, transmise mai întâi pe cale orală, apoi, începând de la mijlocul sec. 16, tipărite. Având un conținut variat, r. cuprinde romanțe eroice sau tradiționale (despre personalități din istoria Spaniei, mai ales în legătură cu Cid Campeador), cavalerești (care împrumută subiectele din ciclurile epice franceze), de frontieră (despre luptele dintre spanioli și musulmani), legendare sau cu referire specială la mauri. R. s-a răspândit și în alte țări de limbă spaniolă. 2. Gen literar specific literaturii spaniole.

MACAMÁ (< germ.) s. n. Gen literar în proză ritmată, propriu literaturii arabe (sec. 10-11), asemănător ca structură nuvelei și povestirii europene; a fost creat de Hamadhānῑ.

LUCIAN (LOUKIANOS) din Samosata (c. 125-c. 190), retor și scriitor grec. Creator al dialogului satiric ca gen literar. Opera sa, prin excelență satirică, cuprinzând narațiuni („Măgarul”), pamflete („Dialogurile zeilor”, „Dialogurile morților”), atacă diversele religii (mitologia greco-romană și creștinismul), moravurile și oamenii vremii, amestecând fantezia cu un realism bazat pe observația strictă, într-un stil alert și limbaj caustic.

LUCILIUS, Caius (c. 180-c. 103 î. Hr.), poet latin. Creator al satirei romane („Satire”), pe care a ridicat-o la rangul unui gen literar distinct, specific latin. Cele 1.350 de versuri păstrate din opera sa vădesc un ascuțit simț de observație, împletind ironia la adresa unor aspecte al vieții politice, sociale și spirituale cu lecții de morală, apropiate de înțelepciunea populară.

MAQAMA (cuv. arab.) s. f. invar. Gen literar al tradiției arabe, răspândit în special în sec. 10-11, care constă dintr-o scurtă proză narativă rimată, caracterizată printr-un rafinament formal deosebit.

MOORCOCK [múəkok], Michael (n. 1939), scriitor englez. Cel mai important reprezentant al „noului val” din genul literar „science-fiction”, pe care l-a îmbogățit prin preluarea manierei avangardiste de povestire și legarea fantasticului de o dimensiune socială și psihologică („Călătorie cu mașina timpului”, „Stăpânii timpului”, trilogia „Dansatorii de la sfârșitul timpurilor”).

MUTANABBI (AL-MUTANABBI), Abu at-Tayyib Ahmad ibn Husayn (915-965), poet arab. A trăit în Iraq și apoi în Egipt. Panegirist al suveranilor. Reprezentant al genului literar mahd. Versuri aforistice, notabile prin plasticitatea imaginilor („Saifῑyāt”). Poezia sa a influențat considerabil dezvoltarea literaturii arabe.

NAGAI, Kafū (1879-1959), scriitor japonez. Operă complexă, abordând toate genurile literare. Stil plin de melancolie, uneori cu nuanțe naturiste, dar și de acidă ironie față de ipocrizia și corupția societății contemporane („Florile iadului”, „Flori în întuneric”, „Femeia visului”). Poeme („Corale”). Piese de teatru în maniera „noul kabuki”. Jurnal de impresii.

NEGRUZZI 1. Costache (Constantin) N. (1808-1868, n. Trifești, jud. Iași), scriitor român. Acad. (1867). A susținut promovarea unei limbi literare întemeiate pe resurse populare, fiind printre primii români care au relevat importanța și valoarea folclorului. Prezident (primar) al Eforiei Iașilor (1840-1843) și director (1840-1842), împreună cu Alecsandri și Kogălniceanu, al Teatrului Național din Iași. Nuvele melodramatice înfățișând pitorescul epocii („Zoe”, „O alergare de cai”); proză epistolară („Negru pe alb”), folosind tiparul „fiziologiei” („Fiziologia provințialului”, „Lumânărică”) și al anecdotei („Istoria unei plăcinte” sau valorizând proverbul („Păcală și Tândală”), creionând cu umor tipologii morale. Capodoperă a genului, nuvela sa istorică „Alexandru Lăpușneanul” evocă în atitudini romantice, dar cu o rigoare clasică și și cu exactă intuiție psihologică și socială, conflictul dintre boieri și domn. Versuri de factură eroică („Aprodul Purice”), adaptări dramatice („Muza de la Burdujăni”, „Doi țărani și cinci cârlani”). Traduceri din V. Hugo și Pușkin. 2. Iacob N. (1842-1932, n. Iași), scriitor român. Fiul lui N. (1). Acad. (1881), prof. univ. la Iași. Președinte al Acad. Române (1910-1913 și 1923-1926). Deputat (1870-1910). Unul dintre întemeietorii „Junimii”, redactor (din 1867) și director (1885-1895) la „Convorbiri literare”. A abordat majoritatea genurilor literare remarcându-se prin schița de moravuri („Cópii de pe natură”). Cunoscut mai ales prin memorialistică („Amintiri din <Junimea>”). Traduceri din Schiller.

HEINE [háinə], Heinrich (1797-1856), poet german. Stabilit (1831) la Paris. Ultimul mare reprezentant al liricii romantice germane. În egală măsură poet liric și polemist, înzestrat cu o rară mobilitate spirituală, a împletit în opera sa lirismul fin, de sursă populară, cu verva și ironia sclipitoare, într-o limbă de o simplitate clasică, muzicală, de mare fluență și expresivitate plastică. Balade („Lorelei”, „Cei doi grenadieri”) și lieduri („Cartea cântecelor”, „Roman-zero”), remarcabile prin spontaneitate, naturalețe, prin tonul apropiat de cel popular. Notele de drum, cuprinzând o analiză lucidă a stărilor sociale din Germania („Tablouri de călătorie”, „Călătorie în Hartz”), inițiază prin vioiciunea și firescul narațiunii stilul prozei moderne, inaugurând un nou gen literar, foiletonul. Epopei satirice, lirico-fantastice („Atta Troll. Visul unei nopți de vară”, „Germania. O poveste de iarnă”). Eseurile sale („Școala romantică”) au făcut cunoscută cultura germană în Franța.

JORURI (cuv. japonez; n. pr. Jōruri) subst. Gen literar și muzical tradițional, care constă în recitarea unui poem epic pe un fond muzical. Apărut probabil în sec. 12, a cunoscut o maximă înflorire în sec. 15-16, când, în scopul vizualizării faptelor povestite, s-a adăugat un element nou – marioneta -, fapt ce a determinat o și mai accentuată expresivitate a spectacolului și i-a asigurat o mare popularitate.

KAZANTZAKIS [kazandzákis], Nikos (1883-1957), scriitor grec. Stabilit în Franța (1947). Unul dintre maeștrii literaturii grecești moderne, a abordat numeroase genuri literare. Supranumit „Homer al Greciei contemporane”. Drame filozofice în versuri („Trilogia lui Prometeu”, „Nikiforos Fokas”), romane având ca temă condiția umană sau destinul colectivității („Alexis Zorba”, „Hristos răstignit a doua oară”, „Căpitan Michalis”), poeme („Odiseea” – opera sa fundamentală), jurnale de călătorie, eseuri filozofice („Asceza”), corespondență. Traduceri.

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

DRAMATIC, -Ă, dramatici, -ce, adj. 1. Care ține de dramă sau de teatru, privitor la dramă sau la teatru. ◊ Artă dramatică = ansamblu de principii privitoare la interpretarea și la punerea în scenă a unui spectacol, a unei piese. Artist dramatic = actor. Gen dramatic = gen literar care cuprinde opere scrise sub formă de dialog pentru a fi reprezentate pe scenă, cu conflict gradat din ciocnirea intereselor și sentimentelor personajelor. Cronică dramatică = prezentare critică, analitică a unei reprezentații teatrale. ♦ (Despre vocea cântăreților) Care are o sonoritate amplă, intensă, capabilă să exprime situații zbuciumate, de tensiune. 2. Fig. (Despre întâmplări, împrejurări, situații, momente etc.) Bogat în contraste și în conflicte; zguduitor, impresionant. ◊ (Substantivat, n.) Dramaticul unei situații. – Din fr. dramatique, lat. dramaticus.

EPIC, -Ă, epici, -ce, adj., s. f. 1. Adj. Care exprimă, în formă de narațiune, idei, sentimente, acțiuni etc. ale eroilor unei întâmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre cele trei genuri literare, care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu o relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. ♦ Fig. Demn de o epopee; de proporții vaste; grandios. 2. S. f. Totalitatea operelor literare aparținând genului epic. – Din fr. épique, lat. epicus.

EPIC, -Ă, epici, -e, adj. (Despre opere, subiecte, forme literare) Care narează fapte ale eroilor unor întîmplări reale sau imaginare. ◊ Gen epic = unul dintre principalele genuri literare care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și proză: balada, poema eroică, epopeea, nuvela, romanul etc. ♦ Fig. (Rar) Grandios, de proporții vaste, asemenea cu faptele povestite în epopei și poeme eroice.

DRAMATIC, -Ă, dramatici, -e, adj. 1. Cu privire la dramă, care ține de dramă sau de teatru în genere. Am publicat... fantazia dramatică «Rița-Crăița». GALACTION, O. I 32. Negruzzi și Alecsandri l-au observat [ridicolul] și l-au redat în opere dramatice. IBRĂILEANU, SP. CR. 108. Drama «Răzvan-vodă»... un început de clasicism în literatura dramatică. MACEDONSKI, O. IV 23. ◊ Artă dramatică = dramaturgie (2). Nu cunoșteau nici rudimentele artei dramatice. NEGRUZZI, S. I 343. Genul dramatic = gen literar care cuprinde opere scrise pentru a fi reprezentate pe scenă. Cronică dramatică = critică referitoare la o reprezentație teatrală. Aveam să scriu eu însumi cronica dramatică. CAMIL PETRESCU, T. III 490. Tenor dramatic v. tenor. 2. Fig. (Despre întîmplări, împrejurări, situații, momente etc.) Bogat în contraste și în conflicte; zguduitor, impresionant, mișcător, emoționant. Marea... e ținta îndepărtată a acestui dramatic început de călătorie. BOGZA, C. O. 65. Acest vers este de o frumusețe... care provine de la ruperea cezurii... cerută în asemenea situațiune dramatică. MACEDONSKI, O. IV 70. ◊ (Adverbial) Mitică... vorbește dramatic ca să sublinieze importanța [celor spuse]. CAMIL PETRESCU, T. I 391. ◊ (Substantivat, n.) Dramaticul unei asemenea existențe nu l-a simțit și nu l-a redat nimene la noi. IBRĂILEANU, SP. CR. 143.

MĂSURĂ, măsuri, s. f. I. 1. Valoarea unei mărimi (a unei dimensiuni, a unei greutăți etc.), determinată în raport cu o unitate dată. Era un om... de măsura mea. DELAVRANCEA, O. II 64. Cîți voinici de-a mea măsură, Toți în Moldova trecură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 304. ◊ Loc. adj. De (sau pe) o măsură = deopotrivă, egal, la fel. Ce vis e de-o măsură cu-naltul vis al meu? ALECSANDRI, P. III 387. ◊ Loc. adv. În mare măsură = în cea mai mare parte, în bună parte, mult. Loc. prep. După (sau pe, în) măsura... = în raport cu..., proporțional cu..., potrivit cu... Leningradul a fost croit pe măsura aceluia care l-a plănuit, pe măsura lui Petru I, și pe măsura imperiului său, pe măsura poporului rus. STANCU, U.R.S.S. 112. Alții... îmbodoliți în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor, erau foarte stîngaci. NEGRUZZI, S. I 105. Sprinteneala la dobitoace scade sau sporește pe măsura vărtutei sau a slăbiciunii. CONACHI, P. 310. ◊ Loc. conj. Pe măsură ce = cu cît. ◊ Expr. A lua (cuiva) măsură = a măsura diferite dimensiuni în vederea confecționării unor haine, ghete etc. ♦ Operație prin care se măsoară ceva; măsurare. Instrument de măsură. 2. Cantitate determinată, întindere limitată, limită. Cît despre mine, știu atîta că pierd măsura timpului, de îndată ce rămîn pe voia slobodă a pornirilor mele. HOGAȘ, M. N. 63. ◊ Fig. (Atestat în forma de pl. măsure) Acel atelagiu... era mai elegant și covîrșind măsurele obiceiului. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Loc. adv. Peste măsură = mai mult decît trebuie, foarte mult, din cale-afară, exagerat, excesiv. Ne așteaptă în sufragerie masa, încărcată peste măsură. SAHIA, N. 56. O chema cu privirea, ridicînd pleoapele peste măsură. BART, E. 351. Laudele lor desigur m-ar mîhni peste măsură. EMINESCU, O. I 141. ◊ Expr. În măsura posibilului = în limita posibilului, pe cît posibil. 3. Unitate convențională cu care se măsoară o dimensiune, o cantitate, un volum etc. Pe tejghea stăteau, bine rînduite, măsurile, ulcelele și paharele. SADOVEANU, O. I 362. Sistem de măsuri și greutăți = sistem de unități de măsură, care servesc la determinarea dimensiunilor, a greutăților etc. În sistemul de măsuri și greutăți, cele mai cunoscute sînt metrul și kilogramul. ◊ Loc. adv. Cu aceeași măsură = deopotrivă, la fel. Ilenuța îi răspunde voioasă, cu aceeași măsură, fără să se supere. C. PETRESCU, A. 451. ◊ Fig. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. IBRĂILEANU, S. 137. Dac-am putea măsura Pe cît ni-e de plină măsura, Vedea-vei ce multă mi-e ura în ziua din urmă a ta! COȘBUC, P. I 155. 3. Diviziune metrică a unei piese muzicale, scrisă la începutul portativului. Briceag se oprește să-și acordeze vioara. Holbea și Găvan atunci își îndoiesc meșteșugul ca să păstreze măsura. REBREANU, I. 12. ◊ Bară de măsură = liniuță verticală pe portativ, divizînd toată durata piesei muzicale în unități metrice egale. ◊ Expr. A bate măsura = a executa cu. mîna sau cu piciorul mișcări egale și regulate care marchează diviziunile grupurilor de note aflate în fiecare unitate delimitată de barele respective. 5. Unitate metrică compusă dintr-un anumit număr de silabe accentuate și neaccentuate sau (în metrica antică) dintr-un anumit număr de silabe lungi și scurte, care determină ritmul unui vers. De mult mă lupt cătînd în vers măsura, Ce plină e ca toamna mierea-n faguri. EMINESCU, O. IV 356. II. Fig. 1. (Mai ales la pl.) Dispoziție, mijloc, procedeu întrebuințat pentru realizarea unui anumit scop. Măsurile de îmbunătățire a muncii organizatorice de partid trebuie să contribuie la creșterea forței partidului, la întărirea și mai mare a unității rîndurilor sale. REZ. HOT. I 167. Puse mîna pe megafon pentru o măsură repede și hotărîtă. BART, S. M. 92. ♦ Expr. A lua măsuri = a împlini o serie de lucrări sau a duce o acțiune în vederea realizării unui anumit scop. Se scoală mîine dis-de-dimineață, ca să ia măsuri. – Ce măsuri? – Măsuri, ca la un asemenea eveniment. Facem, cunoscut oamenilor, explicăm, sfătuim. SADOVEANU, M. C. 138. Profetiza, ca încheiere, că o pelagră literară Va bîntui cu siguranță, de n-or lua măsuri urgente Cei responsabili de-nflorirea recoltei noilor talente. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 9. Hei, hei! Cînd aud eu de popă și de Smărăndița popii, las muștele în pace și-mi iau alte gînduri, alte măsuri: încep a mă da și la scris. CREANGĂ, A. 7. 2. Valoare, putere. Ce mai vrei cu-a tale sfaturi, Dacă știi a lor măsură? EMINESCU, O. I 198. Noi citim luptele voastre, cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură, Ne-ndoim dac-așa oameni întru adevăr au stat. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ Expr. A fi în măsură = a fi în stare, indicat, a avea posibilitatea de a face ceva, de a reuși. Și cum e elevul dumitale, ești cel mai în măsură să-mi dai un sfat din vreme. C. PETRESCU, Î. II 168. A-și da măsura = a-și manifesta talentul, priceperea în realizări concrete. Acest mare și subțire artist nu și-a dat măsura în versuri. SADOVEANU, E. 60. În aceeași măsură = deopotrivă, egal, la fel. Arhitectura sovietică și, în aceeași măsură, tehnica construcției au avut a-și spune și aci cuvîntul lor. STANCU, U.R.S.S. 127. 3. Moderație, înfrînare, cumpătare, sobrietate, rezervă. La gură Să aibă lacăt și măsură. PANN, P. V. I 3. ◊ Loc. adj. și adv. Cu măsură = chibzuit, cum se cuvine, cumpătat, cu socoteală. Tînărul Herdelea se lăuda și se înălța, firește, dar cu măsură. REBREANU, R. I 178. Fără măsură = nechibzuit, din cale-afară, fără socoteală. Mă ceartă fără măsură. DEȘLIU, M. 40. Vorbește tare și cam fără măsură. DELAVRANCEA, O. II 293. – Pl. și: (învechit) măsure.

LIRISM s. n. Conținut liric; inspirație, ținută lirică. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. IBRĂILEANU, S. 137. Nu înțeleg înverșunarea d-sale contra lirismului pasionat al poetului Cincinat. ANGHEL, PR. 151. Lirismul și satira se joacă pe-a lui frunte. MACEDONSKI, O. I 109.

UNIVERSAL, -Ă, universali, -e, adj. 1. (Adesea prin exagerare) Care se extinde asupra întregii lumi, care cuprinde tot și e comun tuturor; general, obștesc. Pentru prima oară în istoria omenirii dorința universală de pace a devenit o cerere universală de pace, bazată pe credința că pacea universală este posibilă. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 358, 1/4. A împăca poporul cu boierii și călugării se silise Iacob Despota: atrăgîndu-și o neîncredere din ambe părțile, el pieri sub loviturile unei coalițiuni universale. HASDEU, I. V. 37. Știința astăzi nu este un mister; tiparul au făcut-o universală. KOGĂLNICEANU, S. 216. ◊ Sufragiu universal = drept de vot acordat tuturor cetățenilor majori ai unei țări. Legatar universal = persoană instituită prin testament ca moștenitoare a tuturor bunurilor cuiva. Spirit universal = persoană care stăpînește cunoștințe din toate domeniile, care are o cultură generală vastă. În epoca lui Alecsandri... era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. ◊ (Adverbial) Desfășurarea revoluției în țara noastră a demonstrat încă o dată că leninismul este o teorie și o tactică universal valabilă. GHEORGHIU-DEJ, R. 26. ◊ (Substantivat, n.) Particularul nu există decît în legătura sa cu universalul. ♦ Care se bucură de mare faimă; vestit, ilustru, celebru. Ceea ce face din Petru cel Mare o figură universală, un om al cărui nume va rămîne și după ce se va stinge amintirea celor mai vestiți împărați, e că despre el se poate spune că a avut geniul uneltelor. BOGZA, M. S. 61. 2. (Despre unelte, instrumente, aparate) Care poate fi folosit la mai multe operații, care este bun pentru mai multe situații. ♦ (Substantivat, n.) Mandrină de strung. Cu o apăsare de buton, mufa fixată în corpul universalului prinde să se învîrtească. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 7/1.

SATIRĂ, satire, s. f. Compoziție literară, mai ales în versuri, în care sînt biciuite defectele morale ale oamenilor sau aspectele negative ale societății; p. ext. orice scriere sau discurs cu caracter batjocoritor, mușcător. [Coribut] citea pentru a nu știu cîtea oară arzătoarele satire ale lui Decimus Iulius Iuvenalis. SADOVEANU, O. VII 97. Alexandrescu înveselea auditoriul cu cîte-o elegie, o satiră sau o fabulă. GHICA, S. A. 126. Spune-mi cum poci de rimă, de muz-a mă desface, Și eu, drept recompensă, o satiră ți-oi face. ALEXANDRESCU, M. 258. ♦ Genul satiric. Dintre genurile literare, satira, prin procedeele artistice specifice, poate și trebuie să joace un rol important în nimicirea vechiului, în înlăturarea a tot ceea ce e putred, cangrenat în viața socială. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 367, 4/5. – Accentuat și: satiră.

SPIRIT, (2, 3, 5, 10, 11) spirite, s. n. 1. Minte, rațiune, intelect. Patrimoniul de progres a fost din domeniul spiritului. SADOVEANU, E. 62. Știința nouă, întemeindu-se pe conceptul legilor spiritului, pe observație, experiență, calcul, a continuat zdrobirea lumii vechi. BĂLCESCU, O. II 9. ◊ Expr. (A avea) prezență de spirit v. prezență. 2. (Urmat de diverse determinări calificative) Persoană considerată sub raportul capacității sale intelectuale sau din punct de vedere al însușirilor morale, de caracter etc. Fiind un spirit tiranic, ținea să facă după cum voia el. ANGHEL, PR. 82. Această dezvoltare intelectuală a dat naștere unor spirite alese, unor talente mari. GHEREA, ST. CR. II 218. Lucrul nou, neuzitat, deșteaptă totdeauna răutatea spiritelor mici. ALECSANDRI, S. 38. ◊ Spirit universal (sau enciclopedic) = persoană care posedă cunoștințe (și se manifestă) în foarte multe domenii ale cunoașterii. Pe atunci era vremea (și nevoia) spiritelor universale: Alecsandri face politică, scoate reviste, culege literatura populară, e director de teatru, scrie în toate genurile literare, în versuri și în proză, se ocupă cu gramatica etc. IBRĂILEANU, SP. CR. 156. 3. (La pl.) Societatea în întregul ei, oamenii considerați ca purtători ai unor idei, ai unor preocupări intelectuale; opinie publică. Spiritele erau ațîțate. SADOVEANU, O. I 419. În Moldova... apăsarea spiritelor fu mai blîndă. KOGĂLNICEANU, la IBRĂILEANU, SP. CR. 17. 4. Inteligență, deșteptăciune, agerime intelectuală; istețime; capacitate de imaginație, fantezie. M-a scos din sărite atîta sărăcie de spirit într-o discuție. CAMIL PETRESCU, U. N. 17. Nimeni, după dînsa, ca dînsa nu a avut frumusețe, spirit, talente. BOLINTINEANU, O. 271. ◊ Expr. (Om) de (sau cu) spirit = (om) cu minte ageră, deștept, inteligent; (om) spiritual, cu humor, cu haz. N-am avut o prea bună părere despre așa-zișii oameni de spirit. CAMIL PETRESCU, U. N. 148. Egumenul era un om cu spirit. BOLINTINEANU, O. 434. Era un tînăr de spirit, avînd toate calitățile și toate defectele juneții. NEGRUZZI, S. I 110. 5. Glumă, anecdotă; ironie. Vai ce tip afectat și cum ține să facă spirite cu orice preț. VLAHUȚĂ, la CADE. 6. Mod, fel de a gîndi, de a se manifesta, de a acționa; părere, concepție împărtășită de un grup de oameni, de o colectivitate. Greșeli care nu au nimic comun cu spiritul dialectic de critică. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 156, 11/6. Spiritul milităresc i-a pătruns atît de adînc în fire, încît dezertarea, din orice motiv, i se părea o crimă neiertată. REBREANU, P. S. 84. În orașele mari... spiritul public e veșnic pus în mișcare de o noutate emoționantă. VLAHUȚĂ, O. A. 245. Grecii și latinii... prefac [civilizația egipteană] după spiritul lor. RUSSO, O. 66. ◊ Spirit de partid (sau partinic) = conștiința apartenenței politice la partidul clasei muncitoare, conformitate cu linia, cu teoria, cu ideologia partidului; disciplină de partid. Spirit de partid... înseamnă luarea unei atitudini clare, hotărîte, fără echivoc, de partea proletariatului, de partea cauzei sale. LUPTA DE CLASĂ, 1949, nr. 4, 53. Spiritul de partid în arta realismului socialist ne ajută să alegem și să redăm acel material luat din viață care duce la dezvăluirea tipicului. V. ROM. mai 1953, 200. Spirit de clasă = conștiința apartenenței la o anumită clasă socială. Spirit de grup (sau de castă, de cerc, de gașcă etc.) = tendință de a acționa pe ascuns, în grup restrîns, în afara intereselor colectivității (și împotriva lor), pentru realizarea unor interese strict personale sau de grup. ◊ Loc. adv. În spiritul... = în concordanță cu..., conform cu... Nu numai masa membrilor de partid, dar întreaga clasă muncitoare trebuie educată în spiritul luptei de clasă. REZ. HOT. I 23. În spiritul vremii = în conformitate cu modul de a gîndi, cu concepția unei colectivități sociale într-un moment istoric dat. În spirit critic și autocritic = ținînd seama de critică și de autocritică. 7. Caracter particular, specific, trăsătură caracteristică a ceva. Spiritul unei limbi. ♦ Conținutul, sensul real a ceva. Spiritul legilor. ▭ A te adăpa din izvorul artei populare înseamnă a-ți însuși spiritul însuși al creației populare. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 388, 2/4. 8. Înclinare, pornire, tendință care determină felul de a fi, de a gîndi, de a se manifesta al cuiva. Spiritul de omenie și de dreptate. SADOVEANU, E. 24. Scarlat dă dovadă de spirit întreprinzător. C. PETRESCU, Î. II 67. Spiritul lui de observație... îl făcu să înțeleagă cît e de greu să răzbați și să ajungi a însemna ceva între ai tăi cînd ești atît de sărac. VLAHUȚĂ, O. A. 101. A fi un bun ministru... se cere... S-ai spiritul de cîrmă: prin mare socotire Să-ntîmpini orice rele, orice nemulțumire. BOLINTINEANU, O. 135. 9. (În filozofia idealistă și în concepțiile mistico-religioase; adesea urmat de determinarea «absolut») Element considerat ca factor de bază al universului (opus materiei), identificat cu divinitatea. [După Platon] în afară de lumea noastră există o lume ideală, transcendentă, lumea esențelor pure și ideale ale lucrurilor. Omul a trăit în această lume ideală, unde el a fost numai spirit pur, fără materie. Din această lume ideală a spiritului pur, omul cade pe pămînt. GHEREA, ST. CR. II 19. 10. (În concepțiile mistico-religioase) Ființă imaterială, supranaturală, duh; (în superstiții) stafie, strigoi, arătare, fantomă. Nu pot să-mi închipui că a venit un spirit, o fantomă, a intrat noaptea în casa de fier a laboratorului. BARANGA, I. 207. 11. Semn grafic în scrierea greacă, care, adăugat unui sunet, arată cum se pronunță sunetul respectiv din punctul de vedere al aspirației.

SUBIECTIVIST, -Ă, subiectiviști, -ste, adj. 1. Care se referă la subiectivism (1), care se bazează pe subiectivism. Teorie subiectivistă. ♦ (Substantivat) Adept al subiectivismului. 2. Care ține de subiectivism (2), care are un caracter personal; bazat pe impresii personale. Genul literar... care exprimă mai bine sentimentele și suferințele individuale, e genul liric, un gen mai ales subiectivist și individualist. GHEREA, ST. CR. III 172. ♦ (Substantivat) Persoană care manifestă subiectivism (2). Unde însă d-l Maiorescu s-a înșelat, unde a redevenit subiectivistul pe care cercase să-l lepede, este atunci cînd a voit să pună în concordanță principiile sale cu scrierile ce s-au produs în și prin mișcarea de la Iași. MACEDONSKI, O. IV 125.

amintire¹ sf [At: NEGRUZZI, S. I, 38 / Pl: ~tiri / E: aminti] 1 Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. 2 (Îlav) În ~ a cuiva (sau a ceva) Ca semn că cineva (sau ceva) nu a fost dat uitării. 3 Imagine păstrată în memorie. 4 Obiect (dăruit) care amintește de cineva (sau de ceva) Si: suvenir. 5 (Lpl) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

diatribă sf [At: LEON ASACHI, B. 79/7 / V: (îvr) ~ivă / P: di-a~ / Pl: ~be / E: fr diatribe, lat diatriba] 1 Critică violentă și răutăcioasă. 2 (Pex) Lucrare care conține o diatribă (1). 3 (Pex) Cuvântare polemică. 4 Pamflet. 5 (Ant) Gen literar, promovat de filozofii cinici, care își popularizau învățăturile moral-filozofice dialogând cu un adversar imaginar, într-un stil familiar, presărat cu anecdote, aforisme, jocuri de cuvinte.

dramatic, ~ă a [At: HELIADE, GR. P. 29/1 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr dramatique, lat dramaticus] 1-2 Care se referă la dramă (1) sau la teatru. 3-4 Caracteristic dramei (1) sau teatrului. 5-7 Dramaturgic (5-7). 8 Gen ~ Gen literar care cuprinde opere scrise în dialog și menite a fi repezentate pe scenă, în care conflictul se dezvoltă gradat din ciocnirea intereselor și sentimentelor diverselor personaje. 9 (Îs) Cronică ~ă Prezentare critică, analitică a unei reprezentații teatrale. 10 (Îs) Artă (sau, înv, măiestrie) ~ă Totalitate a regulilor, a principiilor privind punerea în scenă și interpretarea operelor dramatice Si: dramă (5). 11 (Îs) Artist (sau actor) ~ Actor (de teatru). 12 (Îs) Autor (sau scriitor, poet) ~ Dramaturg. 13 (D. voce) Care se caracterizează printr-o sonoritate amplă, intensă și plină de gravitate. 14 (Fig; d. întâmplări, împrejurări, scene, situații, momente etc.) Bogat în contraste și în conflicte. 15 (Fig) Care este periculos Si: grav. 16 Care impresionează Si: emoționant, mișcător, patetic.

epic, ~ă [At: HELIADE, GR. P. 19/3 / Pl: ~ci, ~ce / E: lat epicus, fr épique, cf it epico] 1 a (D. opere, subiecte, creații literare) Care narează fapte ale eroilor unor întâmplări reale sau imaginare Si: (înv) epicesc (3). 2-3 sma (Șîs gen ~) (Gen literar) care cuprinde diverse specii de narațiuni în versuri și în proză, dezvăluind cu relativă obiectivitate portretul fizic și moral al personajelor, faptele lor, relațiile lor cu mediul înconjurător. 4-5 sfa (Operă literară) care narează fapte ale eroilor unor întâmplări reale sau imaginare. 6-7 sfa (Pex) Povestire (sau care povestește). 8 sf Totalitate a operelor literare având la bază narațiunea. 9 a (D. un scriitor) Care compune opere având la bază narațiunea. 10 a Care este întrebuințat în opere cu caracter narativ Si: (înv) epicesc (1). 11 a Specific operelor cu caracter narativ Si: (înv) epicesc (2). 12 a Asemănător cu faptele povestite în epopei sau în poeme eroice. 13 a Demn de o epopee. 14 a De proporții vaste Si: grandios.

liric, ~ă [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / A și: liric / V: (îvr) lirec / Pl: ~ici, ~ice / E: fr lyrique] 1-2 av, a (D. creații poetice) (Într-un mod) care exprimă direct stări afective, sentimente personale, emoții etc. Si: (înv) liricesc (1), (îvr) liricon. 3 sf Gen literar care include opere ce exprimă în mod direct stări afective, sentimente și emoții. 4 sf Poezie lirică (1). 5 sf Creație lirică (1). 6 sf Totalitate a operelor lirice (1) ale unui autor, ale unui popor sau ale unei epoci. 7 a Care aparține literaturii lirice (1) Si: (înv) liricesc (2). 8 a Care este caracteristic poeziei lirice (1) Si: (înv) liricesc (3). 9 a Referitor la poezia lirică (1) Si: (înv) liricesc (4). 10-11 sm, a (Autor) de literatură lirică (1). 12 a (Fig; d. persoane) Sentimental. 13 a (Fig; d. persoane) Sensibil. 14 a (Fig; d. persoane) Emotiv (1). 15 a (Fig; d. persoane) Plin de entuziasm. 16 a (Pex; fig; d. persoane) Exaltat² (9). 17-20 av Într-un mod liric (12-15). 21 sm Ceea ce ține de exprimarea directă a sentimentelor, a emoțiilor etc. 22 sm Ceea ce ține de latura sensibilității artistice, a subiectivității creatoare. 23 a Care aparține muzicii de operă. 24 a Referitor la muzica de operă. 25 a (D. voce) Care se caracterizează prin sonoritate calmă, lipsită de încordare. 26 a (Pex; d. cântăreți) Care are o voce caldă.

parodistic, ~ă [At: CONTEMP. 1949, nr. 156, 15/4 / Pl: ~ici, ~ice / E: parodie + -istic] 1-2 a Care se referă la parodie (4-5) Si: (rar) parodic (1-2). 3-4 a Care este specific parodiei (4-5) Si: (rar) parodic (3-4). 5-6 a Care aparține parodiei (4-5) Si: (rar) parodic (5-6). 7 sf Gen literar al parodiei.

ANTOLOGIE (< fr. antologie; cf. gr. anthos, floare și legein, a culege) Culegere de texte literare epice, lirice, dramatice, redate fie în întregime, fie numai fragmentar, și alese dintre cele mai reprezentative din literatură, din opera unui autor, dintr-un gen literar (v.) etc. Asemenea culegeri, întocmite uneori și pe baza unor criterii tematice (Umorul românesc de P. Locusteanu; Poezia toamnei de I. Pillat ș.a.) au circulat încă din antichitate, prețuite și astăzi pentru contribuția lor la cunoașterea literaturilor diverselor popoare. Printre antologiile ce au cunoscut o însemnătate deosebită pentru literatura noastră se numără Poezii populare ale românilor de V. Alecsandri, Flori alese din cîntecele poporului de O. Densușianu, Doine și strigături din Ardeal de Jan Urban Jarnik și Andrei Bîrseanu ș.a.

Clasicism (< fr. classicisme) 1 Termen care se referă la ansamblul de trăsături proprii culturii grecești din secolele V – VII (î.e.n.), și latine, prin extensiune celei antice. 2 Denumirea acelei doctrine literare ce se manifestă în cultura apuseană din secolul al XVII-lea pînâ la începutul secolului al XlX-lea, caracteristic prin concepția nu a simplei imitări a literaturii antice, ci a unei imitări raționale a acesteia. Întemeindu-se pe legile rațiunii, clasicismul prescrie creației poetice o serie de reguli rigide, o adevărată dogmatizare (ex. regula celor trei unități, definirea și separarea netă a genurilor literare, primatul rațiunii în procesul de creație, principiul idealității exprimat în forme absolute, limitarea scriitorilor la alegerea temelor și la imitarea procedeelor de expresie din literatura și_:cultura greco-latină). Reprezentanți de seamă ai clasicismului francez sînt P. Corneille, J. Racine, N. Boileau. În literatura noastră, a doua jumătate a secolului al XlX-lea, cînd și-au desfășurat activitatea creatoare M. Eminescu, I. Creangă, I. L. Caragiale, I. Slavici, este socotită perioada marilor noștri clasici.

GEN LITERAR (< fr. genre littéraire, cf. lat. genus, neam, rasă, fel, mod) Operele literare se grupează în anumite genuri literare. Din diversitatea interpretărilor date conceptului gen literar, cea mai corespunzătoare pare a fi aceea prin care genurile literare sînt socotite tipuri specifice de organizare literară, structuri în sensul unor moduri de construcție literară. După aceste tipuri de structură, adică după genuri, se clasifică literatura – și la ele face referiri orice interpretare sau evaluare a operelor, deoarece genurile presupun o sumă de procedee estetice comune, devenite tradiționale. Modalități artistice, genurile literare pot fi considerate moduri de reflectare a vieții umane, verificate și confirmate de activitatea literală a tuturor popoarelor în decursul istoriei, într-un gen literar se vor grupa deci opere care se aseamănă între ele printr-un anumit mod de a înfățișa artistic chipul omului, cu manifestările și stările lui sufletești, cu universul lui de viață. Criteriul definirii genului poate fi raportul dintre subiectul creator și realitatea înconjurătoare. Teoria literaturii clasifică operele literare în trei genuri fundamentale: liric, epic și dramatic. Unii teoreticieni mai includ în literatură și genul oratoric, genul istoric, genul didactic, genul pastoral, genuri asimilate cîndva creației literare, însă considerate astăzi ca plasate la granița dintre nonliterar și literar, ca genuri de frontieră. Genul liric, a cărui denumire vine de la gr. lirikos, liric (la greci poezia era rostită în acompaniament de liră), se caracterizează prin modalitatea directă a exprimării sentimentelor autorului, obiectul poeziei lirice formîndu-1 stările afective, emoțiile. De aici subiectivitatea creației lirice. Genul epic (< fr. épique < lat. epicus < gr. epikos, derivat din epos ,,cuvînt„, ”zicere„) cuprinde creații în proză sau în versuri, în care modalitatea literară o constituie narațiunea unor întîmplări. Se deosebește de cel liric prin obiectivare. Autorul în genere nu apare în desfășurarea acțiunii. Eul narațiunii se proiectează în persoana a III-a. În acest gen se grupează totalitatea speciilor și formelor narative. Vechi gen literar a cărui apariție o marchează epopeile homerice, Iliada și Odiseea - în secolul al IX-lea (î.e.n.) pe care Aristotel, în Poetica sa, le-a interpretat în opoziție cu tragedia. Continuitatea mișcării în timp și spațiu a personajelor a generat o altă trăsătura a genului epic, mobilitatea sau flexibilitatea, sub forma extensificării nelimitate în timp și a dislocării libere în spațiul social sau geografic. Întreaga evoluție a genului, cu speciile sale, se datorește modului cum a fost folosită mobilitatea, în cadrul căreia s-au înregistrat o serie de înnoiri: paralelismul acțiunilor, dislocările și intervertirea ordinii narative, pulverizarea și discontinuitatea intenționată a acțiunii etc. În evoluția genului, pe baza interferenței genurilor literare, s-a produs un proces de liricizare (subiectivizare) a operelor epice, îndeosebi prin nararea la persoana I, ca în povestire, unde povestitorul este un personaj. Prin stringența conflictului și folosirea masivă a dialogului, în proza modernă și contemporană este activ un proces de dramatizare (romanul dramă, schița). Genul dramatic [v. și dramatic, gen] cuprinde operele literare menite a fi reprezentate pe scenă, modul de expunere caracteristic în creația dramatică fiind dialogul, deși el nu este definitoriu acestuia. Genul didactic – un gen literar astăzi desuet – cuprinde scrieri cu caracter instructiv, științifice sau literare, gen în care sînt integrate specii literare ca poemul didactic, (v. poem) fabula, (v.) proverbul, (v.) snoava, (v.) ghicitoarea, (v.) a căror trăsătură definitorie este tendința de a instrui sau a moraliza. Unele dintre acestea, ca fabula (v.) și snoava, (v.) s-au încadrat în genul epic. În antichitatea greacă și latină, poemele didactice (ex. Munci și zile ; de Hesiod, Georgicele de Vergilius) s-au bucurat de o largă prețuire, atît în ceea ce privește variatul lor conținut științific, cît și mijloacele literare folosite, spre a face și mai pregnantă însușirea cunoștințelor și a consecințelor lor practice în viață. Dintre poemele didactice ale timpurilor moderne s-a impus Arta poetică a lui Boileau, care, împrumutând principiile estetice ale clasicismului greco-latin, a codificat normele poeziei, a fixat o riguroasă clasificare a genurilor pe baza ideii de puritate, fixitate, a devenit un adevărat tratat de teorie literară, un normativ și pentru creația literară și pentru receptarea și valorificarea ei. Datorită însă practicii literare, odată cu etapa romantică, se constituie o teorie modernă a genurilor, care, avînd un caracter descriptiv, nu limitează rigid genurile, ci legiferează interferența lor și a speciilor respective. O delimitare strictă a genurilor literare, așa cum o concepea Boileau în a sa Artă poetică, nu mai este folosită. Esteticienii moderni, adepți ai teoriei interferenței acestora, (ex. liricizarea scrierilor epice, procesul de dramatizare pe plan compozițional în epică), interferență ce face ca limitele dintre genuri să devină tot mai nefirești, tot mai artificiale, combat pe drept cuvînt teoria purității genurilor. Interferențele genurilor, sub formă de noi sinteze existente în literatura tuturor timpurilor, s-au accentuat în literatura contemporană prin apariția unor structuri noi, ca teatrul epic, poemul liric, tragicomedia ș.a. Teoria modernă consideră că genurile pot fi constituite pe baza unui numitor comun al operelor literare, pe baza dominantelor. ”Genul literar reprezintă, ca să spunem ușa, o sumă de procedee estetice aflate la dispoziția autorului și care sînt inteligibile pentru cititori.„ (R. Wellek și A. Warren, Teoria literaturii) Între gen literar și stil există o strînsă legătură. Fiecărui gen ii corespunde un anumit mod de expresie, sub multiple aspecte: compoziție, vocabular, sintaxă, figuri de stil. Gruparea și clasificarea operelor literare după genuri în acest sens constituie o necesitate atît pentru creator, cît și pentru cercetători și cititori. ”Genurile literare oferă o serie de cadre și tipare, care, în anumite condiții și limite bine determinate, se dovedesc parțial utile, chiar necesare." (Adrian Marino, Dicționar de idei literare).

SPECIE LITERARĂ (< lat. species, specie și lat. litterarius, derivat din littera, slovă) Subdiviziune a unui gen literar. Criteriile de diferențiere a speciilor unui gen literar diferă de la un gen la altul. În genul liric, factor determinant este natura sentimentului exprimat în cuprinsul speciei [ex. melancolie, în elegie (v.), admirație, în odă (v.) etc.], în cel epic, amploarea și complexitatea acțiunii [ex. schiță, nuvelă, roman, epopee (v.)], iar în cel dramatic, elementul tragic sau comic [ex. tragedie, comedie (v.)]. Creații ale scriitorilor, unele specii literare noi [ex. tragicomedia, reportajul (v.) ș.a.] apar ca o sinteză a altor specii existente anterior, altele dispar sau sînt căzute în desuetudine, și înlocuite de alte specii (epopeea, de roman, poemul didactic, de disertație). Esteticienii constată un proces ne întretăiere a speciilor. Tot așa, unele specii, în evoluția lor, s-au diferențiat, dînd naștere la alte subdiviziuni, ceea ce, în terminologia curentă, a îndreptățit considerarea acelei specii și a subdiviziunilor respective ca gen. Este situația romanului și a subdiviziunilor lui, care sînt socotite gen: genul romanului istoric, genul romanului de analiză, genul romanului social etc. Tendința aceasta aproape ca s-a generalizat în folcloristică, unde specii, ca balada sau basmul, au devenit genuri: genul baladei, genul basmului, genul doinei și al cîntecului, genul proverbelor etc. Problemele pe care le ridica speciile, ca și genurile literare, fie în cadrul teoriilor clasice normative, fie în acela al teoriilor moderne, mai elastice și analitice, sînt folositoare nu atît prin clasificarea ordonatoare a varietății operelor, cît mai ales prin faptul că atrag atenția asupra dezvoltării lăuntrice a literaturii.

COMPOZIȚIE (< fr. composition < lat. compositio, alcătuire, întocmire) În toate ramurile și genurile artei, compoziția organizează și cimentează elementele formei, în concordanță cu conținutul. Privitor la opera literară, teoria literaturii folosește termenul compoziție în sensul organizării părților ei constitutive, a diferitelor elemente de ordin stilistic, de unde rezultă o anume structură a operei literare. Prin compoziție, opera literară capătă o anumită semnificație, pe care mijloacele compoziționale, proprii fiecărui gen literar, o transmit cititorului. Într-o poezie lirică, de exemplu, compoziția organizează și gradează impresiile sau emoțiile trăite de poet într-o structură unică și nerepetabilă, care are puterea de a ni le transmite și de a ne face să le trăim și noi, ca propriile noastre emoții (Mai am un singur dor de M. Eminescu), iar într-o creație epică, în versuri sau în proză, ea organizează subiectul, grupează personajele, îmbină tehnica narativă cu descrierea și dialogul, de unde rezultă o anumită construcție a operei, capabilă sa ne provoace idei, impresii și sentimente convingătoare.

STIL (< fr. slyle < lat. stylus < gr. stylos, condei folosit la scrierea pe tăblițele cerate) Termen ce implică numeroase sensuri ca: a felul deosebit de a se exprima al unei persoane; b totalitate a procedeelor proprii de expunere, prin mijloacele limbii literare; c mijloacele lingvistice de exprimare proprii unui scriitor, unei opere, unui gen literar, unei epoci, unui curent literar etc., ceea ce constituie stilul literaturii artistice. În afară de stilul literaturii artistice – totalitate a mijloacelor de exprimare figurată, figură de stil sau tropi, se mai deosebesc și : alte stiluri: stilul științific, stilul publicistic, adică felul deosebit, specific, de exprimare în lucrările științifice, în publicistică (presă) și în documentele oficiale. Fenomenele de stil sînt procese de invenție, care se abat de la construcțiile repetate, comune și uzuale în limbă. Se poate spune că faptele de stil sînt „abateri” expresive, construcții sugestive, cuvinte și structuri gramaticale mai puțin obișnuite în uzul curent, toate însă specifice tendințelor inovatoare ale limbii, după cum menționează T. Vianu, în Studii de stilistică și Gh. Bulgăr, în Probleme și analize stilistice. Termenul de stil se folosește în întregul domeniu al artei (stil muzical, stil arhitectural etc.). Printre stiluri, practica tradițională enumeră drept calități generale: claritatea, precizia, proprietatea, corectitudinea; iar naturalețea, demnitatea, armonia, finețea, puritatea, calități speciale sau particulare. Claritatea stilului rezultă din folosirea termenilor ușor de înțeles, ca și din evitarea termenilor vagi, echivoci, a inversiunilor forțate, a perioadelor prea lungi. Contrare clarității sînt non-sensul, obscuritatea. Non-sensul derivă din contradicția între exprimarea unei idei și dreapta judecată. Ex. Rică Venturiano: M-am transportat la localitate, pentru ca să-ți repet că te iubesc, precum iubește sclavul lumina și orbul libertatea. (I.L. CARAGIALE, O noapte furtunoasă) Obscuritatea rezultă adesea din lungimea frazelor sau nepotrivirea lor, din echivocuri (folosirea unor cuvinte ce pot fi luate în diferite sensuri), din inversarea forțată a unor versuri, ca acestea de mai jos ale lui Gh. Asachi: Diogenes în Athina, Unde strălucea lumina, Un bărbat era mintos, Însă judeca pe dos. sau Diogene-atunci răspunde Însemnat acest cuvînt. O punctuație neregulată poate duce de asemenea la obscuritate, ca în acest răspuns dat de oracolul de la Delfi unei mame care voia să știe dacă fiul ei se va mai întoarce din război. Te vei duce, te vei întoarce, nu vei muri, care prin schimbarea punctuației are alt înțeles: Te vei duce, te vei întoarce, nu, vei muri. Preciziunea se referă la alegerea termenilor celor mai potriviți în exprimarea ideilor. Ea nu exclude nici bogăția vocabularului, nici ornamentarea stilului. Opus preciziunii este stilul difuz sau prolix, pe care Voltaire îl caracteriza ca un adevărat „deluviu de cuvinte peste un pustiu de idei”. Derivată din folosirea cuvintelor în înțelesul lor propriu, proprietatea constituie o însușire a stilului, pe care Boileau, în a sa Artă poetică, punea atîta preț. Surtout quen vos écrits la langue révérée Dans vos plus grands excès vous soit toujours sacrée, En vain vous me frappez dun son mélodieux Si le terme est impropre ou le tour vicieux. Mon esprit nadmet point un pompeux barbarisme Ni dun vers ampoulé lorgueilleux solécisme. Sans la langue, en un mot, lauteur le plus divin Est toujours, quoi quil fasse, un méchant écrivain. Chiar cînd în mari excese ar fi ca să cădeți Voi limba totdeauna de sfîntă s-o aveți. Zadarnic este fraza plăcută-armonioasă, Cuvîntul de-i nepropriu, făptura vicioasă, Urechea mea n-admite pomposul barbarism Arunc îndată versul ce are-un solecism. Într-un cuvînt, poetul, sublim chiar de ar fi E rău poet, desigur, cînd limba n-o va ști. (Traducere de A. NAUM) Corectitudinea implică respectarea în exprimare a regulilor gramaticale. Una din aceste abateri este solecismul (v.) pe care scriitorii îl folosesc însă pentru efectul artistic, mai ales pentru caracterizarea personajelor sau a situațiilor. Caragiale, de exemplu, scoate efecte artistice din folosirea invariabilă a pronumelui relativ care, numai la nominativ. Ex. Pristanda (mîhnit) - Îmi pare rău! tocmai coana Joițica, tocmai dumneaei, care de!... să ne așteptăm de la dumneaei la o protecție... În poezia populară întâlnim solecismul ca neglijare a acordului dintre subiect și predicat. Ex. Ulmi și brazi Se clătina, fagi și paltini se pleca, fruntea de i-o răcorea. (Poezie populară, Tom Alimoș) Naturalețea este consecința exprimării firești. Opusă naturaleții stilului este afectarea, rezultat al folosirii unor cuvinte căutate, prețioase, ca acest exemplu din limbajul Prețioaselor lui Molière: - Contentez lenvie que ce fauteuil a de vous embrasser, în loc de asseyez-vous. (Satisfaceți dorința pe care o are acest fotoliu de a vă îmbrățișa, în loc de așezați-vă.) Stilului voit afectat și obscur, tinzînd spre o rafinată și complicată eleganță, i s-a dat denumirea de stil gongoric, după numele scriitorului spaniol Gongora y Argote (1561 – 1627) (unii istorici literari socotesc însă pe contemporanul sau, Alonso de Ledesona, ca adevăratul creator al gongorismului). Bombasticismul, denumit de greci teratologie < gr. teras, minune și logos, cuvînt, constituie acel stil exagerat, umflat, despre care Titu Maiorescu, în Critice, spune: „Stilul este exagerat, cînd înțelesul sau intensitatea cuvintelor izolate covîrșește intensitatea gîndirii ce vor să exprime în împreunarea lor.” Demnitatea este socotită ca nn rezultat al folosirii, în vorbire sau scriere, a cuvintelor și expresiilor cuviincioase, evitîndu-se vulgaritățile, trivialitățile. Exprimare în felul acesta a unor idei constituie o adevărată artă, căci așa cum arată și Boileau: Quoi que vous écriviez, évitez la bassesse, Le style le moins noble a pourtant sa noblesse. (Lart poétique) Orice scrieți, vedeți prea jos a nu vă lăsa. Stilul cel mai puțin nobil își are cuviința sa. (Traducere de I.H. RĂDULESCU) Armonia stilului rezultă din folosirea cuvintelor, în proză sau în versuri, în așa fel încît să încînte auzul. Termen sinonim cu eufonia (evitarea în poezie și vorbirea obișnuită a sunetelor neplăcute, nemuzicale, a cacofoniilor). Armoniei rezultate din îmbinarea cuvintelor care imită sau sugerează fenomene din natură sau dau impresia sonoră a unei acțiuni i se spune armonie imitativă, particularitate îndeosebi a simbolismului instrumentalist, folosit în poezia noastră de Al. Macedonski. Ex. Și ca nouri de aramă și ca ropotul de grindeni, Orizontu-ntunecîndu-l vin săgeți de pretutindeni, Vîjîind ca vijelia și ca plesnetul de ploaie... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) Ritmica și cadența perioadelor în stilul unei opere literare duce la armonia stilului (ex. Al. Odobescu, Pseudokinegeticos ; Al. Russo, Cîntarea României). Finețea este un rezultat al subtilei exprimări a anumitor idei, al căror sens și aluzie trebuie căutate de cititor. Ex. „Ce are de a face morala cu cariera de avocat pe care vrea tînărul s-o îmbrățișeze?” (I.L. CARAGIALE, Bacalaureat) Vino acum de față și stai la judecată, Tu care le faci astea, duh, ființă ciudată, Ce vrei să joci o rolă în lumea trecătoare. De ce treabă-mi ești bună, putere gînditoare, Cînd nu poci la nimica să mă ajut cu tine, Cînd nu te-ai deprins încă nici vistu sa-l joci bine? (GR. ALEXANDRESCU, Satiră. Duhului meu) Din prefăcuta indignare a poetului împotriva propriului său duh se desprinde o fină aluzie ironică la adresa superficialelor preocupări ale societății contemporane. O altă calitate a stilului o constituie puritatea, adică folosirea cuvintelor consacrate prin uz, evitarea abuzului de barbarisme, regionalisme, arhaisme, neologisme și alegerea termenilor care să exprime cît mai exact ideile. Puritatea nu trebuie confundată cu purismul, acea tendință manifestată în cultura noastră de a purifica limba de unele cuvinte de altă origine (slavă, turcă etc.) decît cea latină, tendință ce a dus la o deformare a acesteia ca în exemplul de mai jos luat din scrierile lui Aron Pumnul: „Introducăciune pregătiți-vă în filosifie sau sciemînt. Prodata introducăciunii este cunoscăciunea însemninței sciemîntului ca mama născățivă a celorlalte sciințe.” O trăsătură particulară a stilului unor scriitori, stil care, prin spontaneitatea și vioiciunea exprimării, pare a fi vorbit este oralitatea; exemplu, stilul folosit de Ion Creangă în Amintirile și Povestirile sale. Oralitatea artei lui Creangă este susținută mai întîi de formele graiului viu (Ș-apoi, dă, doamne, bine; și vorba ceea; de voie, de nevoie; ei, ei, ce-i de făcut? scurt si cuprinzător etc.). De asemenea, ea se desprinde și din numeroasele onomatopee (hîrști!; hai, hai! hai, hai!; zvîrr! huștiuluc! durai-vurai; teleap-teleap), cum și din zicerile tipice, unele dintre ele chiar rimate. (Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc; omul are un dar și un amar etc.)

PASTORALĂ (< fr. pastorale < lat. pastoralis, păstoresc) Termen folosit pentru operele literare, în care este înfățișată idilic viața cîmpenească sau păstorească. Prin acest termen se mai denumesc idilele, bucolicele și eglogele. După vechile teorii, ele constituiau un gen literar și anume genul pastoral sau idilic, ulterior absorbit de genul liric, unde formează, împreună cu pastelul, ramura liricii peisagiste. Ex. Un păstor tînăr, frumos la față, Plin de mîhnire, cu glas duios, Cînta din fluier jos pe verdeață, Subt umbră deasă de pom stufos. De multe versuri spuse cu jale, Uimite toate sta împrejur: Rîul oprise apa din cale, Vîntul tăcuse din lin murmur... (V. CÎRLOVA, Păstorul înstrislat)

ADAPTARE (< lat. adaptare, a potrivi) 1 Prelucrare a unei opere literare pentru a o transpune dintr-un gen literar în altul sau în alt gen de artă. Adaptarea poate fi: cinematografică sau ecranizare (Răscoala de Liviu Rebreanu; Cei trei mușchetari de Al. Dumas; Marile speranțe de Ch. Dickens ș.a.), radiofonică (Apus de soare după B. Șt. Delavrancea). Ea este deosebită însă de scenariul radiofonic, creație originală De asemenea, dramatică sau dramatizare (dramatizarea de către M. Sorbul a romanului lui M. Sadoveanu, Șoimii). Tot în cadrul adaptărilor intră și realizarea unui libret de operă, prin prelucrarea unei opere literare (Boema de Puccini, după romanul Viață de boem a lui H. Murger), Carmen de Bizet, după nuvela lui Pr. Mérimée etc.) În unele adaptări se schimbă și titlul operei (Rigoletto de Verdi, după Le roi samuse de V. Hugo). 2 Prelucrarea într-o mai mică sau mai mare măsură a operei unui scriitor de către un alt scriitor (unele din comediile lui V. Alecsandri, adaptări după teatrul lui Em. Augier).

ANALIZĂ (LITERARĂ) (< fr. analyse littéraire, cf. gr. analisis, descompunere) Formă a disertației, cuprinzînd cunoștințele și părerile autorului asupra unei probleme științifice, a unei opere literare etc. Analiza literară implică studierea planului urmat de autor în compoziția operei, ideea dominantă, corelațiile dintre idei, dispunerea materialului etc. De asemenea, duce la cunoașterea amănunțită a operei unui scriitor (ex. Vara. Considerații tehnice de G. Ibrăileanu; Creangă, scriitor poporal de G. Călinescu; Costache Negruzzi ca prozator de E. Lovinescu etc.). De exemplu: George Coșbuc: „Vara” (Considerații tehnice) (fragment) „Vara” e poezia cea mai lirică din toată opera lui Coșbuc. Și cea mai frumoasă. Dar acest adaos e pleonastic. Lirismul, după unii, dă măsura frumuseții în orice gen literar. Un lucru însă e sigur: o poezie cu cît este mai lirică, cu atît e mai poetică. Impresia de vară o dă Coșbuc în acest imn prin cîteva trăsături, alese cu un superior simț artistic din diversitatea aspectelor naturii. Din cele trei strofe ale poeziei, două conțin elemente descriptive, avînd fiecare o altă „temă”, iar a treia este pur lirică – concluzia sentimentală a celorlalte, izbucnirea inimii în fața măreției și eternității naturii. Primul aspect al „verii” lui Coșbuc: Priveam fără de țintă-n sus - Într-o sălbatică splendoare Vedeam Ceahlăul la apus, Departe-n zări albastre dus, Un uriaș cu fruntea-n soare De pază țării noastre pus. Și ca o taină călătoare Un nor cu muntele vecin Plutea-ntr-acest imens senin Și n-avea aripi să mai zboare! Și tot văzduhul era plin De cîntece ciripitoare... (G. IBRĂILEANU, Scriitori români și străini)

FABULĂ (< lat. fabula, povestire) Specie a genului epic, scurtă narațiune alegorică în proză sau în versuri, în care personajele sînt animale, plante, lucruri (acestea puse în situații omenești) și din care se desprinde o morală, despre care Lessing spunea: „Dacă reducem un principiu etic general la un caz special, dînd acelui caz realitatea și dacă am compune dintr-însul o poveste prin care se recunoaște principiul general, atunci acea compoziție se numește fabulă”. Uneori în fabulă apar ca personaje și oameni. Comună tuturor literaturilor, fabula, scrisă într-o formă simplă și ușor accesibilă, este menită a scoate în evidență o idee abstractă. Originea fabulei este foarte veche. Fabulele indiene, răspîndite prin traducerea lor în limba arabă, traducere datînd din secolul al VII-lea (î.e.n.), merg pînă la originalul sanscrit Panchatantra (cinci cărți), operă a lui Vișnu Șărma, brahman, care le-ar fi compus pentru educația tinerilor prinți. Termenul fabulă, în concepția celor vechi (Aristotel), era folosit pentru acele povestiri cu personaje animaliere, cele cu personaje umane fiind denumite apolog. Deosebirea aceasta nu se mai face, și nici încadrarea ei în vechiul gen didactic. Creator al fabulei, grecii îl socoteau pe Esop (secolul al Vl-Iea î.e.n.), sclav frigian sau trac. La latini, pînă la Fedru, care, în timpul domniei lui Augustus, încearcă să aclimatizeze în cultura latină fabulele lui Esop, fabula era socotită ca un gen literar. Din cele două elemente componente, povestirea întîmplării și morala, morala este formulată direct, concis, clar și așezată la sfirșitul fabulei, uneori la începutul ei. Alteori ea poate lipsi, ca în acele fabule a căror morală poate fi ușor desprinsă din cuprinsul ei, Boul și vițelul de Gr. Alexandrescu. Morala constituie scopul fabulei, în timp ce povestirea, mijlocul de a o reliefa. Pentru a da mai multă vioiciune și naturalețe celor povestite, în fabulă, pe lîngă narațiune, este folosit și dialogul. Narațiunea cuprinde adesea elemente umoristice, menite să stârnească buna dispoziție, hazul. Ceea ce mai caracterizează fabula ca operă literară este o anumită simplitate în fond și în formă, însușire care o face accesibilă tuturor. Fabula în versuri nu respectă regulile stricte ale versificației, ci își ia o mare libertate în folosirea măsurii versurilor (lungi sau scurte), în folosirea rimelor (împerecheate, încrucișate, îmbrățișate), precum și în nerespectarea unui anumit tip de strofă, de cele mai multe ori narațiunea fiind continuă. Ex. VULPEA O vulpe pătrunzînd în locuința unui mim și scormonind prin cîteva lucruri ale acestuia dădu peste un cap de animal ingenios lucrat pe care, luîndu-l în labe, grăi: - O, ce cap și nu are creier! Afabulație. Fabula este îndreptată împotriva oamenilor impunători într-adevăr la trup, dar lipsiți de inimă. (ESOP) Făcîndu-și tumbele în colivie, Cocó declamă, cît îl ține ciocul, o poezie. - E nostim, spune doamnei, domnul (Deși îi tulburase somnul) Păcat c-o spune-așa, lasă-mă să te las! Se vede cît colo, după glas, C-o spune, bietul, fără să-și dea seama... - A-nvățat-o de la Dănuț – mînca-l-ar mama! Nu învățați copilul, care-ncepe, Un singur rînd, pe care nu-l pricepe. (MARCEL BRESLAȘU, Fabulă) În literatura noastră, în acest domeniu, s-au afirmat scriitori ca: D. Țichindeal, Gr. Alexandrescu, A. Donici, T. Arghezi ș.a.

ISTORIE (< fr. histoire < lat. gr. historia) Știință în sfera căreia sint cuprinse relatările critice și obiective ale evenimentelor istorice. Deși lucrări cu un profund caracter științific, prin metodele de investigație, scrierile istorice au fost socotite totuși ca făcînd parte din literatură, încă din antichitate. Astfel, în literatura veche greacă, sînt cuprinși și comentați Herodot, Tucidide, iar în cea latină Tacit, Tit-Liviu. În literatura modernă, franceză sau engleză, capitole speciale sînt consacrate valorii literare a scrierilor istorice ale lui Michelet, Thierry, Burke, Carlyle, Macaulay. Și în literatura noastră, lucrări că: Românii sub Mihai-Voievod Viteazul de N. Bălcescu și Ion vodă cel Cumplit de B.P. Hasdeu, pe lîngă importanța lor ca lucrări științifico-istorice, sint considerate în același timp și opere literare. Deși unei expuneri istorice nu-i sînt obligatorii calități literare, arta prozei literare este prezentă în asemenea lucrări, atît în ceea ce privește stilul, cît și în ceea ce privește organizarea. Scrierile istorice sînt socotite a fi dintre cele mai grele și complexe. N. Iorga, în lucrarea sa Generalități cu privire la istorie, vorbește, prin analogie cu „fantezia literară”, de „o fantezie istorică”, creatoare și ea în felul ei, care constă în capacitatea de a retrăi trecutul și de a sugera că „istoricul trăiește cu timpul de care se ocupă, printre oamenii pe care-i studiază”. De asemenea, stilul, în scrierile istorice valoroase, are însușirea de a sensibiliza trecutul, de a-l aduce în fața ochilor noștri. Astfel e, în opera amintită a lui N. Bălcescu, procedeul stilistic al alternării prezentului istoric, care pune în relief faptele lui Mihai, cu formele de trecut ale verbelor, atunci cînd se referă la faptele turcilor, îndepărtîndu-le, estompîndu-le. Prin această „tehnică a basoreliefului”, observată de T. Vianu, se obțin efecte artistice și se exprimă chiar atitudinea istoricului de admirație pentru eroul național și de repulsie și dispreț pentru faptele otomanilor; deci proză literară, artistică, nu o relatare seacă, informativă despre trecutul istoric. De asemenea, „Nicolae Iorga este un stilist original” care toarnă materialul documentar „într-o frază personală savuroasa adesea” (G. Călinescu, Istoria literaturii române). În afară de arta narativă, scrierile istorice mai capătă însușiri literare și din comentariile pe care istoricii le fac cu privire la împrejurări, fapte, personalități politice, situația poporului etc. Acest fel de scrieri, alături de biografii, autobiografii, memorii, au constituit multă vreme un gen literar și anume genul istoric. De asemenea, descrierile evocatoare ale locurilor unde se desfășoară faptele, precum și portretele care individualizează insuflă viață personalităților istorice, apropiindu-le pînă la identificare cu personajele operelor epice. În acest fel, s-a produs o adevărată infuzie de valori literare în scrierile de proză istorică. Ex. „La Tîrgoviște, ținta dureroasei călătorii, el intra în fiare, cu picioarele legate sub burta calului. L-au judecat? El nu era om să răspundă. L-au osîndit? Ce preț putea să aibă osîndirea de la astfel de judecători? A fost omorît noaptea în marginea orașului, sub geana dealului de pe care priveghează mănăstirea Dealului, cu rămășițele pămîntești ale lui Mihai Viteazul. Călăi i-au fost trei ostași, care nu stătuseră niciodată în fața dușmanului [...] Îl ciocîrtiră cu iataganele la ceasurile de noapte, cînd fac isprăvi tâlharii, înspre ziua de 27 mai 1821, în marginea Tîrgoviștei... Zvîrliră într-o fîntînă trupul sfîrtecat, care nu s-a învrednicit niciodată de îngropare. Țăranul acesta făcuse într-adevăr un mare păcat: voise ca în țara lui să aibă parte de fericire și de putere săracii neamului românesc.” (N. IORGA, Un apărător al săracilor: DOMNUL TUDOR DIN VLADIMIRI, din vol. Scrieri istorice)

ROMAN (< fr. roman) Specie a genului epic, în proză, construcție cu acțiune complexă și de mare întindere, personaje numeroase, intrigă complicată. Greu de definit și de clasificat, datorită complexității și interferențelor lui cu alte genuri literare, romanul se dezvoltă în literatura modernă îndeosebi, deși scrieri asemănătoare se întîlnesc în literatura antică, greacă sau latină (Theogen și Haricleia de Heliodor, la greci; Satyricon de Petronius, Măgarul de aur de Apuleius, la romani); în literatura evului mediu, Roman de la rose, Roman de Troie, Roman dAlexandre, alături de acestea circulînd romanele cavalerești și alte forme de romane ca romanul pastoral, satiric, picaresc, acesta îndeosebi în Spania, cu eroi din lumea vagabonzilor, cerșetorilor, aventurierilor, de un crud realism și o limbă cu rezonanțe argotice. Datorită elementelor noi pe care le aduce în structura romanului clasic – lărgirea cadrului epic, diversitatea mediilor sociale surprinse de autor, transformările sufletești ale personajelor sale etc. – Balzac este socotit creatorul romanului modem. Felurit ca structură și conținut, romanul apare ca un adevărat gen proteic, după unii teoreticieni, iar perspectivele de cercetare ale lui (istorice, sociologice, psihologice, filozofice) sînt multiple. Diversele lui clasificări, privite din punctul de vedere al conținutului, ca romanul istoric, social, pastoral, didactic, umoristic, satiric, epistolar, intim, de moravuri, psihologic, de aventuri, de capă și spadă (de cape et dépée), polițist, de ficțiune sau fantastico-științific, sînt greu acceptate în rigiditatea lor, datorită interferenței de elemente variate, structurale și de conținut. Chiar și încercări de clasificare a romanului în urban, rural, al provinciei, exotic, burghez, al proletariatului, clasificare care are drept criteriu cadrul social sau geografic, cum și aceea de roman al existenței, al unei generații, bazată pe întinderea acțiunii, precum și clasificări ca roman de observație, de roman-dramă, roman de acțiune și caracter, de anticipație, experimental sau noul roman, cultivat de romancierii francezi, romanul de formare sau bildungsroman, acesta avînd ca obiect formarea sufletească a omului, nu limpezesc dificila problemă a clasificării romanului. „Critica analitică a romanului deosebește în general trei elemente constitutive ale acestuia: intriga, caracterizarea personajelor și cadrul, ultimul, care capătă atît de lesne semnificația simbolică, este denumit, în unele teorii moderne, ”atmosferă„ sau ”tonalitate„. Este inutil să subliniem că toate aceste elemente se determină reciproc.” (R. Wellek și A. Warren – Teoria literaturii) În arta romanului s-au produs, pe parcursul cîtorva secole de existență, o serie de modificări sau mutații, mai ales în privința structurii, a compoziției, ca și în aceea a construirii personajelor. Romanul tradițional de tip balzacian sau tolstoian se prezintă ca o construcție masivă. În Teoria romanului, G. Lukacs socotește arhitectonica romanului o reușită asupra haosului nelimitat de care individul este înconjurat. Arhitectonica aceasta este rezultatul prezenței în roman a eroului, a personajului. „Dimensiunile lumii se reduc la experiențele trăite de către erou și suma acestora este organizată de orientarea evoluției eroului către sensul vieții sale.” Romanul clasic are un caracter linear, închis, finit. De exemplu, în romanul Roșu și Negru de Stendhal este narată adolescența lui Juilen Sorel, încercarea acestuia de a pătrunde în mediul aristocratic, de a parveni, apoi moartea sa. Circuitul este perfect închis; ultima pagină a romanului închide universul construit. Rigorile, compoziționale – proporția, echilibrul volumelor narative, coerența, soliditatea construcției, corelațiile dintre compartimentele romanului – caracterizează zeci și zeci de modalități ale romanului clasic, tradițional. Romanul modern însă este lipsit de legi, după cum îl caracterizează Gide. În romanul modern ne întâmpină o deplină libertate imaginativă și constructivă. De aici a rezultat un apreciabil număr de structuri romanești, concretizate în romane ca: În căutarea timpului pierdut de Proust, Valurile de Virginia Woolf, Ulysse al lui James Joyce, Procesul de Kafka ș.a., în literatura străină, iar în literatura noastră: Ultima noapte de dragoste, întîia noapte de război și Patul lui Procust de Camil Petrescu, O moarte care nu dovedește nimic și Ioana de A. Holban ș.a. Romancierii moderni proclamă virtuțile romanului deschis, liber în mișcările sale, ceea ce dă romanului similitudine perfectă cu viața. Unii romancieri moderni au viziunea panoramicului (James Joyce), alții sînt adepți ai vagului și fragmentarismului (Sarraute). Odată cu Proust, se manifestă tendința cuprinderii în roman a noianului de percepții pe care fiecare individ le poartă cu sine, în locul cuprinderii spațiale (societatea) sau a celei temporale (istoria). Romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu este construit într-o unică perspectivă și organizat prin stratificarea acelor „dosare ale existenței” din jurnalul doamnei T. al lui Fred Vasilescu și corespondența lui Ladima. S-au produs schimbări și în legătură cu concepția despre personaj și realizarea lui. Valoarea romanului tradițional o constituie acea logică internă a caracterelor și corelația la fel de logică dintre caractere și evenimente. Romanul modern respinge aceste trăsături, precum și acea previzibilitate a evenimentelor, anticipate uneori chiar din prima pagină, ca un program, care trebuie realizat. Locul tipului sau al caracterului continuu din romanul tradițional îl ia tipul sau caracterul discontinuu, cu acalmiile și crizele sale. Aceste mutații în structura romanului și în conceperea personajului sînt semnul înnoirii artei romanului contemporan. Structura compozițională a romanului mai implică și alte probleme de artă, ca: ritmul dezvoltării, care coordonează într-un anumit fel materialul de viață, prin încetinire și desfășurare lentă sau prin accelerare și desfășurare trepidantă; succesiunea momentelor în ordine cronologică a dezvoltării lor sau prin răsturnarea cronologiei evenimentelor; perspectiva compozițională, uneori mai mobilă, prin multiplicarea unghiurilor de vedere, prin apropiere sau depărtare, cuprinzînd ansamblul sau detaliul de viață. În literatura noastră, începuturile romanului sînt influențate de romantism (ex. Manoil și Elena de D. Bolintineanu).

PROZA RETORICĂ (ORATORIA) Încă din antichitatea greacă, oratoria a fost concepută ca un gen de artă a cuvîntului, a exprimărilor verbale sau scrise, a gestului, a argumentației care captivează și impresionează, precum și ca artă a demonstrației, aplicarea strictă a regulilor logicei, pe care Quintilian, în Institutio oratoria, o denumea ars sau scientia bene dicendi (arta sau știința de a vorbi bine). După unii teoreticieni, retorica, și anume paleoretorica, la originea ei, a fost o disciplină filozofică, cu preocupări în același timp de limbă, stil, structură compozițională a discursului, ce, cu vremea, și-a lărgit aria, a devenit o ars artium, scientia scientiarum (artă a artelor, știință a științelor), numeroase categorii și principii ale ei fiind împrumutate de mai toate artele. Prin folosirea artistică a cuvîntului, oratoria s-a constituit într-un gen literar, genul oratoric, care a stăruit pînă foarte tîrziu în tratatele de poetică și în manuale școlare. Oratoria este socotită un gen literar oral, care are ca scop convingerea auditoriului, seducția acestuia și îndemnul la acțiune sau la luarea de decizii. Există teoretizări ale retoricii, ca artă a exprimării, ca organizatoare a teoriei demonstrației și a comunicării, în care se definesc figurile de stil necesare oratoriei, considerată ca manifestare a vorbirii îngrijite, alese, dar care, cu vremea, s-au transferat la întreaga creație literară, de unde și sinonimia relativă a retoricii cu stilistica. Retorica este considerată de unii cercetători ca „stilistica celor vechi”. În etapa clasicismului greco-latin sînt demne de amintit tratatele de retorică: Retorica lui Aristotel, De oratore (Despre orator) și De partibus orationis (Despre părțile discursului) ale lui Cicero, Institutio oratoria (Instituția oratorică) a lui Quintilian. În evul mediu, retorica figura printre artele liberale, disciplină cu caracter dogmatic însă, cu reguli și principii imuabile. Oratoria, ca gen literar, a persistat și în perioada romantică, iar practica oratorică, sub forme diferite de discursuri, dar mai ales discursul politic și judiciar, este de o actualitate evidentă. Cu timpul și treptat s-a ajuns la despărțirea dintre oratorie și literatură, terminindu-se cu căderea în desuetudine a genului retoric ca gen literar. Procesul s-a petrecut mai ales în etapa cînd procedeele formale ale retoricii clasice au fost combătute de o „estetică romantică a sentimentului”, care neagă orice regulă și orice constrîngere, în numele „libertății în artă”. În lucrările estetice contemporane se manifestă un început de reabilitare a retoricii, în cadrul filozofiei teoriei și criticii literare și al stilisticii, sub denumirea de neoretorică, în sensul că teoria retorică aduce unele posibilități de interpretare a actului literar, devenind astfel un auxiliar prețios al esteticii literare, așa cum a fost în antichitate, în perioada Renașterii și în aceea a clasicismului european. Redescoperirea și revalorificarea retoricii ca artă a argumentației este strîns legată de viața politică și cea economică, în care actul convingerii și-a dovedit eficiența. Neoretorica reprezintă astăzi revalorificarea unei importante categorii de preocupări. Ea apare deci nu ca armă a dialecticii, ci ca un instrument al poeticii. Modele ale genului sînt Filipicele lui Demostene, Catilinarele lui Cicero, în antichitate, iar în cultura noastră: Cuvîntul de deschidere a cursului de istorie națională la Academia Mihăileană sau Discurs pentru îmbunătățirea soartei țăranilor de M. Kogălniceanu; discursurile politice și prelegerile universitare ale lui T. Maioreseu, N. Iorga, N. Titulescu, B.St. Delavrancea ș.a. Efectul artistic al unui discurs derivă, în primul rînd, din construcția sau arhitectonica sa riguroasă, dar uneori și din abaterea de la această schemă, ca exordium ex abrupto (v. exordiu) din prima Catilinară a lui Cicero. Discursurile de clasică valoare generează încîntare, plăcere estetică, mai ales prin factura lor de proză elevată, care constă într-un anumit ritm al frazei, o anume aranjare a cuvintelor, în vederea obținerii unei atrăgătoare armonii și eufonii, însușiri caracteristice nu numai prozei oratorice, ci creației literare în genere.

DISCURS (< fr. discours; lat. discursus, de la discurere, a alerga încoace și încolo) 1 Expunere orală sau în scris a unei teme în fața unui auditoriu, cu scopul de a-l convinge, a-l emoționa, a obține adeziunea acestuia în sprijinul tezei dezvoltate de orator. Discursul implică un auditor neunitar, ceea ce impune oratorului o adaptare simultană la diferitele categorii de indivizi cărora el se adresează, pentru ca discursul să fie intr-adevăr persuasiv, convingător. După specificul lor și împrejurările în care sînt rostite, după scopul urmărit, discursurile care, după vechile retorici și poetice, erau înglobate într-un gen literar aparte – genul retoric – se încadrează în elocința politică, care cuprinde toate discursurile cu caracter politic, ca discursurile rostite în parlamente, adunări politice, mesajele (v.) șefilor de state, răspunsurile la mesaje, interpelările, cuvîntările în cadrul forurilor naționale (ex. Marea Adunare Națională) sau internaționale etc; elocința academică [discursul de recepție, răspuns la discursul de recepție (v.), discursul de deschidere sau închidere a unui congres, colocviu etc.]; elocința juridică sau elocința baroului (rechizitoriul, pledoaria, concluziile, raportul, consultația (v.); elocința militară [proclamațiile (v.) conducătorilor, ordinele de zi]. Retorica aristotelică și vechile retorici grupau discursurile în trei genuri: genul demonstrativ, genul deliberativ și genul juridic, clasificare perimată însă astăzi. Supus unor canoane referitoare la părțile-i componente – exordiu, propoziție, narațiune, argumentare sau confirmare, respingere, perorație (v.) canoane ce astăzi nu mai au rigiditatea și caracterul de lege din trecut, discursul totuși impune anumite cerințe de fond și de formă. Cercetările mai noi în acest domeniu includ și alte forme de discurs ca: discursul literar, care implică o reprezentare imaginară a evenimentelor; discursul teatral, în care autorul este absent, fiecare scenă este încredințată unui personaj, iar intervenția autorului apare în decupajul piesei; discursul cinematografic, în care este folosit montajul, acesta impunînd privirii spectacolului o ordine, o durată, un ritm. Toate contribuie la efectul fundamental al funcției retorice: concentrarea atenției asupra mesajului. 2 Termen sinonim cu cuvîntare sau cuvînt. 3 Denumirea unor lucrări scrise în care se tratează o temă științifică, literară (ca Discours sur la méthode de Descartes, Discours sur lhistoire universelle de Bossuet).

ATELANE (de la Alella, oraș în Campania) Farse populare, satirice, la romani. Formă incipientă a comediei romane, cu personaje fixe, invariabile și grotești, care purtau măști caracteristice, ce personificau anumite trăsături fizice sau de caracter. După moartea lui Terențius, atelanele devin un gen literar care detronează comedia. Principalii autori au fost Novius și L. Pom- ponius. Spre deosebire de ceea ce se întîmpla în cadrul comediei, un om liber putea juca în atelane fără a-și pierde dreptul său de cetățean.

DRAMATIC (< fr. dramatique) Unul din cele trei genuri literare fundamentale, totalitate a operelor literare scrise, sub formă de dialog, spre a fi reprezentate (în genere) pe scenă, gen în care sînt incluse: tragedia, comedia, drama; de asemeni, tragicomedia, farsa, melodrama, feeria, vodevilul. Cel mai complex gen literar, operele dramatice cuprind în structura lor atît elemente epice, cît și elemente lirice. Gen reprezentabil scenic, pentru că în acest fel, de obicei, își transmite integral mesajul artistic, el mai necesită participarea altor factori artistici – pictura, arhitectura, sculptura, muzica și coregrafia – ca într-o sinteză de adevăruri ale simțirii și gîndirîi, ale vieții umane. Prin reprezentarea scenică, operele dramatice înfățișează spectatorilor cu o mare forță de sugestie imaginea vie și amplă a vieții, genul dramatic definindu-se și ca un gen complet de artă. În evoluția ei istorică, dramaturgia a trecut prin mai multe etape, fiecare aducând unele modificări conceptului dramatic: dramaturgia antichității, misterele (v.), moralitățile (v.), farsele medievale, dramaturgia shakespeariană, dramaturgia clasică a secolului al XVII-lea, dramaturgia romantică, dramaturgia modernă (realistă) din a doua jumătate a secolului al XIX-lea și alte formule ale dramaturgiei din secolul al XX-lea ca dramaturgia absurdului. În structura creației dramatice sînt incluse: acțiunea, conflictul dramatic, dialogul, eroul dramatic. Natura scenică a operei dramatice (tragedie, comedie, dramă etc.) duce la o structura concentrată și axată pe conflict. În operele dramatice nu se întîlnesc dezvoltări și lungimi episodice ca în romane. În interpretarea unei piese de teatru, ca realizare prin mijloacele artei cuvîntului, accentul cade pe evenimentele care constituie acele „noduri” sau „focare” ale acțiunii, pe înțelegerea replicilor dialogului în adevărata lor semnificație și funcție artistică de autocaracterizare a eroului. „O piesă - scrie Gorki în lucrarea Despre literatură – fie că e dramă sau comedie, este cel mai dificil gen literar, dificil, întrucît o piesă cere ca fiecare personaj să se caracterizeze singur prin cuvinte și prin acțiune, fără nici un fel de intervenție din partea autorului. Personajele unei piese se conturează numai prin dialog, nicidecum descriptiv.” Definitoriu pentru opera dramatică rămîne însă conflictul, căci presupune două sau mai multe forțe opuse, de unde rezultă ciocnirea și tensiunea dramatică. În afara acestor trăsături caracteristice, din punct de vedere strict literar, opera dramatică este, de fapt, de aceeași esență cu opera epică (roman, nuvelă, poem), avînd însă o latură specifică și anume aceea că este lipsită de vorbirea povestitorului. În evoluția literaturii se pot constata interferența dramaticului cu epicul, ba chiar a dramaticului cu liricul. Piesele de teatru romantice sau simboliste (piesele lui Fr. Schiller, dramaturgia lui Claudel ș.a.) sînt invadate de lirism, devenind ceea ce se cunoaște sub denumirea de teatru poetic. Interferențe cu epicul se întîlnesc în piesele cu temă istorică sau socială mai largă (Cromwell de V. Hugo; Peer Gynt de H. Ibsen, Sfînta Ioana de B. Shaw ș.a.). În dramaturgia contemporană asistăm la o adevărată epicizare a teatrului, ca în piesele lui B. Brecht (Mutter Courage) sau cele ale lui Camil Petrescu (Bălcescu, Danton). În dramaturgia absurdului, reprezentată îndeosebi de Eugène Ionesco și Samuel Beckett, se observă ușor modificările structurii dramatice prin absența localizării în timp sau timpul încremenit (v. absurd). Cu toate că există aceste mutații în construcția estetică a unei opere dramatice, particularitățile artistice ale acestui gen cer forme speciale de prezentare a conținutului, o mare forță a acțiunii, concizie, prezentare vie a caracterelor, conflict ascuțit, elemente caracterizante în vorbirea personajelor, veridicitatea și spontaneitatea reacției personajelor la evenimentele ce se petrec în piesă. Ideea piesei, ca operă literară și ca spectacol, rezultă din acțiune, din procesul de reliefare și formare a caracterelor umane. Termenul dramatic mai este folosit și în accepțiunea de categorie estetică, între el și conflict stabilindu-se adesea o sinonimie.

STAËL [stal], Anne Louise Germaine de (cunoscută sub numele de Madame de Staël) (1766-1817), scriitoare franceză. Căsătorită cu baronul Staël-Holstein, ambasadorul Suediei la Paris. Fiica lui J. Necker. Prin ideile sale critice, care propuneau reînnoirea tendințelor și genurilor literare, a prefigurat și, în mare parte, direcționat romantismul francez. A demonstrat condiționarea istorică și națională a literaturii („Despre literatură considerată în raporturile sale cu instituțiile sociale”) și a făcut cunoscut în Franța romantismul și clasicismul german („Despre Germania”). Romane sentimentale („Delphine”, „Corinne”).

stil sn [At: MAIOR, IST. 76/18 / V: (reg) șt~, știleu / Pl: ~uri și (17-20) ~e / E: fr style, lat stylus, gr στῦος] 1 Totalitatea particularităților lexicale, morfologice, sintactice, fonetice și topice, precum și a procedeelor de exprimare specifice unui individ sau unei categorii de vorbitori. 2 Mod specific de exprimare, într-un anumit domeniu al activității omenești. 3 Variantă a limbii literare folosită într-un domeniu de activitate Si: limbaj. 4 Mod de exprimare propriu unui scriitor, determinat de genul literar în care scrie și de reacția personală pe care i-o provoacă subiectul abordat. 5 Talentul, arta de a-și exprima gândurile și sentimentele, într-o formă corectă, cu calități artistice personale. 6 (Îe) A face ~ A vorbi figurat. 7 (Înv) Gen literar. 8 Concepție și procedeu specific de lucru, de interpretare caracteristic unei arte sau unui artist, unei colectivități, unei școli, unei epoci, unui popor Si: manieră Vz fel, metodă, mod. 9 (Îla) De ~ Care aparține modei unei anumite epoci din trecut. 10 Particularitatea de a fi, de a se manifesta, de a acționa, de a se comporta etc. Si: fel, manieră, mod, modalitate. 11-12 (Îljv) În ~ mare (Înfăptuit, conceput) în proporții foarte mari. 13 Mod perfect de a se înfățișa, de a se prezenta, de a se comporta. 14 Modalitatea în care se poate executa un sport. 15 (Îs) ~ vechi Socotire a timpului calendaristic după calendarul iulian. 16 (Îs) ~ nou (sau actual) Socotire a timpului calendaristic după calendarul gregorian. 17 Condei de metal, de os, de piatră, cu care se scria în Antichitate pe tăblițele de ceară Si: (rar) stilet². 18 (Pan) Condei de ardezie cu care se scria în trecut pe tăblițe de ardezie. 19 (Bot) Porțiune subțire și cilindrică a pistilului, care leagă stigmatul cu ovarul. 20 Baghetă fixată în mijlocul cadranelor solare și a cărei lungime servește ca unitate de măsură pentru determinarea orei în funcție de lungimea umbrei.

subgen sn [At: LOVINESCU, C. VII, 16 / Pl: ~uri / E: sub¹- + gen] 1 (Lit) Diviziune a unui gen literar. 2 (Grm) Diviziune obținută prin clasificarea categoriei gramaticale de gen după forma luată de substantivele nume însuflețite. 3 (Muz) Diviziune a unui gen muzical.

MACAMĂ s. f. (Rar) Gen literar arab în care versurile alternează cu proza ritmată. Se zice și s-a zis că-i un secret Al artei să compui macame-arabe. COȘBUC, P. II, 267. PI.: macame. Din germ. Makame.

Tous les genres sont bons, hors le genre ennuyeux (fr. „Toate genurile sînt bune, afară de cel plictisitor”) a spus Voltaire, care într-adevăr a cultivat mai toate genurile literare, căutînd să nu fie plictisitor în nici unul. Fraza aceasta, ajunsă celebră, face parte din prefața comediei L’enfant prodigue („Fiul risipitor”) și e invocată atunci cînd răsfățații muzelor se iau la ceartă, spre a susține superioritatea unui gen literar față de altul. LIT.

NOCIVITATE s. f. Faptul de a fi nociv, caracter nociv. Prin reoxidarea acestora, nocivitatea lor dispare. AGROTEHNICA, I, 106. Acțiunea dăunătoare a nicotinei asupra aparatului cardiovascular este încă discutată și nu există o părere unitară asupra nocivității ei. TRIBUNA, 1961, nr. 215, 8/1. ◊ Fig. Vigurosul exterminator nu era convins... de nocivitatea acestui gen literar. LL I, 121. – Din fr. nocivité.

AUTOBIOGRAFIE, autobiografii, s. f. Expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane făcute de ea însăși. ♦ Operă literară aparținând genului epic, în care autorul își povestește viața. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.

POEM, poeme, s. n. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filozofic, istoric, mitologic, legendar etc. ◊ Poem în proză = specie a prozei literare aparținând genului liric, cultivată din a doua jumătate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere dramatică în versuri sau cu caracter poetic. ♦ Mică piesă muzicală instrumentală, vocală sau vocal-simfonică de construcție liberă, cu caracter liric sau liric-narativ. ◊ Poem simfonic = lucrare amplă pentru orchestră, având de obicei un conținut programatic. [Var.: poemă s. f.] – Din ngr. póiima, fr. poème, lat. poema.

NARAȚIUNE ~i f. Relatare a unor fapte într-o formă literară, specifică genului epic (a unei întâmplări, a unui eveniment etc.); povestire. [G.-D. narațiunii; Sil. -ți-u-] /<fr. narration, lat. narratio, ~onis^[1]

EPICĂ s.f. Totalitatea operelor literare aparținînd genului epic. [< fr. épique].

FABULAȚIE s.f. 1. Figură retorică prin care se redă ca real ceva imaginar; prezentare a unor fapte, întîmplări imaginare drept reale sau posibile. 2. Povestire alegorică; (p. ext.) povestire cuprinsă într-o operă literară; afabulație. [Gen. -iei, var. fabulațiune s.f. / cf. fr. fabulation, lat. fabulatio].

TEORIE s.f. 1. Reflectare sistematizată, generalizată a unui ansamblu de cunoștințe și de idei, privind unele domenii ale realității obiective sau ale conștiinței sociale. 2. Ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică; ansamblu de cunoștințe, de idei, de ipoteze care dau explicația unor fenomene etc. ♦ Teorie a literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, definește genurile și speciile, curentele și metodele artistice, elementele și particularitățile stilului, noțiunile de versificație etc. [Pron. te-o-, gen. -iei. / cf. fr. théorie, lat., gr. theoria].

TEORIE s. f. 1. ansamblu de ipoteze, legi și concepte organizate într-un sistem logic care descriu și explică un domeniu al realității obiective sau al conștiinței sociale. 2. ansamblu de principii care servesc ca îndrumător în practică. ♦ ă literaturii = ramură a științei literaturii care studiază trăsăturile generale ale creației literare, definește genurile și speciile, curentele și metodele artistice, elementele și particularitățile stilului, noțiunile de versificație etc. ◊ lecție de instruire militară. 3. cunoaștere speculativă, ideală, independentă de aplicații. (< fr. théorie, lat., gr. theoria, germ. Theorie)

baladă (< fr. ballade, de la it. ballata „dans”), în accepțiunea modernă specie a poeziei epice, populare și culte. Narează fapte istorice sau legendare, întâmplări fantastice etc., fără a avea însă caracterul de frescă și suflul larg al epopeii. I. La origine (în ev. med.), b. desemna un cântec întovărășit de dans. Ulterior, sensul termenului s-a modificat în funcție de epocă și țară. ♦ În Franța (ballade): formă poetico-muzicală consacrată de curentul Ars Nova*. Era alcătuită din trei strofe încheiate toate cu același vers care servea astfel drept refren*. Stilul muzical era polifonic* iar forma* (pentru fiecare strofă): AAB. Dacă în sec. 14 b. a fost intens cultivată de Machault și urmașii săi, atingând un înalt grad de rafinament, ea iese treptat din uz în perioada următoare. O mai întâlnim, în sec. 15, la Dufaym Binchois etc. și, cu totul sporadic, în cel următor (Josquin). ♦ În Italia (ballata < vb. ballare „a dansa”) 1. Străvechi gen muzical-poetic întovărășind dansurile în cerc. Strofele, cântate de solist, alternau cu refrenul* corului. În forma aceasta, b. s-a menținut până în sec. 14, coexistând un timp cu noua formă de b. propriu-zis muzicală (nedansată). 2. Formă derivată din b. (I, 1), elaborată și fixată în laude* spre sfârșitul sec. 13, sub influența canzonei* și a virelai*-ului. Se cânta solistic și era alcătuită din mai multe secțiuni cu următoarea structură: refren (ripresa) cu metrică* și melodie proprie (A), stanza formată din doi piedi identici metric și melodic dar diferiți de refren (BB) și volta care reia metrica și melodia refrenului (A) și se încheie cu primul vers al ripresei. Este aceea care devine polif. în a doua jumătate a sec. 14, fără ca forma monodică* să fie totuși părăsită. B. atinge apogeul dezvoltării ei grație curentului Ars Nova, fiind genul cel mai îndrăgit de compozitori (numai de la Landino s-au păstrat 140 de b.) ♦ În epoca următoare, b. își pierde importanța și totodată adoptă un conținut semi-dramatic. În sec. 16, frotolla* polif. reia parțial caracteristicile b. ♦ În Anglia (ballad [bælad]); poezie cu caracter narativ și structură strofică, cântată monodic și, inițial, întovărășită de dans. Spre deosebire de alte țări, în Anglia, legătura b. cu dansul s-a menținut sporadic până în sec. 17 (Grove). B. a cunoscut o mare vogă la curtea lui Henry al VIII-lea după care a căzut în dizgrație, fiind lăsată pe seama cântăreților ambulanți; în aceste condiții pe melodiile b. se adaptau adesea texte cu caracter politic. Culegerile de folclor făcute de Thomas Percy (1765) și Walter Scott (1800) cuprind numeroase b. II. Publicarea de către Percy și Scott a b. engl. a stimulat imaginația poeților romantici germ. (Herder, Goethe, Schiller) care au scris, la rândul lor, b. ce narau fapte istorice, legendare sau fantastice. Aceste b. au stat la baza pieselor vocale de tipul liedului* scrise de compozitorii: J. Zumsteeg, Schubert (Erlkönig, Moartea și fata), Loewe (17 volume de b. – cel mai consecvent cultivator al genului). B. pentru voce și pian are o formă liberă, adesea strofică, îmbinând intonațiile de recitativ* cu frazele cantabile, în timp ce acomp. este destinat să creeze atmosferă. Cu timpul, b. pătrunde în operă (ex. „B. Sentei” din Olandezul zburător de Wagner, „B. Regelui din Thule” din Faust de Gounod etc.). De asemenea, b. poate lua proporții de cantată*. III. B. instrumentală: gen datorat compozitorilor romantici și caracterizat printr-un ton narativ (în spiritul b. literare, deși fără intenții programatice*). Creatorul b. instr. a fost Chopin. Exemplul său l-au urmat Listz, Brahms, Vieuxtemps, Fauré etc. Dintre compozitorii români care au scris b. instr. cităm pe: C. Porumbescu, G. Enescu, P. Constantinescu, T. Ciortea. Unele b. au caracter concertant, cum este cazul aceleia a lui Fauré (pian și orch.); b. pentru orch. este o variantă a poemului simfonic* (ex. B. blanik de Janáček). IV. În folclorul românesc: gen epic literar-muzical, de mari dimensiuni, avându-și originea într-un trecut îndepărtat. Forma străveche, de b. dansată (v. b. I) se mai păstreză la aromâni. În terminologie pop. sin. b. este cântec bătrânesc, termen la care se mai adaugă numele eroului sau conținutul fabulației („A lu’ Corbea”, „Focu’ de la Costești”). B. este atestată din sec. 6 (Iordanes), apoi în sec. 15 („Cântecul jalnic” despre jafurile turcești De la Braica mai la vale), în sec. 16 (Miron Costin – despre „obiceiul vechi” de a se cânta la mesele domnitorilor „cântecele Domnilor din trecut [...] cu nume bun” – Strykowsky, Szamosközi, Balassa Balint ș.a.). Gen prin excelență declamator (se cântă în fața „publicului” și la cerere), având o tematică extrem de bogată, ce aparține mai multor straturi, b. se împarte în: fantastică, eroico-vitejească și haiducească, păstorească, cu tematică feudală, istorică, nuvelistică, jurnalo-orală (stratul cel mai nou). Atrăgând atenția cercetătorilor prin excepționala valoare a unor exemplare, ca Miorița sau Meșterul Manole, b. au fost considerate „mici poemuri asupra întâmplărilor eroice și asupra faptelor mărețe” (V. Alecsandri), „celebrează faptele și viața generațiilor de mai multe secole în urmă” (G. Dem. Teodorescu), sau un „ecou al actualității, o întâmplare pusă în cântec și publicată prin lăutari” (George Călinescu). Textele epice sunt adaptate mai multor stiluri* muzicale: „recitativ epic” (Brăiloiu), doină* sau cântec (I, 1). Unele teme (Miorița, Pintea, Meșterul Manole, Soacra rea, Șarpele, Ilincuța) se asociază și melodiilor de colindă*, caz în care au o funcție diferită, de urare, iar desfășurarea epică este mult redusă. Trăsăturile proprii recitativului* epic al b.: gruparea improvizatorică* a unor formule tradiționale (recitare recto-tono, melodică și parlato) într-o formă liberă și în ritm nesupus rigorilor metrice*. Conținutul muzical al formulelor (I, 4) diferă după funcția și locul pe care îl ocupă în cadrul „strofei elastice” (Brăiloiu). În interpretarea mixtă vocal-instr., a țăranilor (voce și fluier* sau cimpoi *) și a lăutarilor*, forma cuprinde: a) introducere instr. (derivată din recitativul epic vocal și preluând funcția de anticipare a acestuia de la vechiul taksîm* – melodie de factură orientală); b) partea vocală, liberă, care alternează cu c) interludii* instr.; d) un final instr. (constând dintr-un material melodic din partea vocală sau o melodie de dans). Material sonor extrem de variat ca structură și ambitus* (1); scări diatonice* cu trepte* mobile, scări cromatice*, îndeosebi în interpretarea lăutărească, paralelism major*-minor*, moduri diatonice modulând în moduri cromatice și invers. Sin.: cântec bătrânesc.

MONTAIGNE [mõtéñ], Michel de (pe numele adevărat Michel Eyquem) (1533-1592), eseist francez. Primar al orașului Bordeaux (1581-1585). A contribuit la resuscitarea teoriilor sceptice grecești în Renaștere, iar prin filozofia sceptică proprie, la nașterea scepticismului modern. Faima lui M. se întemeiază pe „Eseurile” scrise în solitudinea bibliotecii castelului său, începând din 1571, când s-a retras din viața publică, fiind considerat fondatorul eseului ca gen filozofico-literar și moralist. Memorialistică („Jurnal de călătorie”).

AUTOBIOGRAFIE, autobiografii, s. f. Expunere orală sau scrisă a vieții unei persoane făcută de ea însăși. ♦ Operă literară aparținând genului epic în care autorul își povestește viața. [Pr.: a-u-to-bi-o-] – Din fr. autobiographie.

DIALOG, dialoguri, s. n. 1. Convorbire între două sau mai multe persoane. ♦ Spec. Convorbire (cu caracter oficial) care are loc între reprezentanții a două părți, a două țări etc. ♦ Spec. Procedeu literar specific genului epic sau dramatic, constând în alternarea replicilor personajelor. ◊ Linie de dialog = semn ortografic de punctuație care indică începutul vorbirii fiecărui participant la o convorbire. 2. Operă literară scrisă sub formă de dialog (1). [Pr.: di-a-] – Din fr. dialogue, lat. dialogus.

POEM, poeme, s. n. (Adesea fig.) Specie a poeziei epice, de întindere relativ mare, cu caracter eroic, filosofic, istoric, mitologic, legendar etc. ◊ Poem în proză = specie a prozei literare aparținând genului liric, cultivată din a doua jumătate a sec. XIX. Poem dramatic = scriere dramatică în versuri sau cu caracter poetic. ♦ Mică piesă muzicală instrumentală, vocală sau vocal-simfonică de construcție liberă, cu caracter liric sau liric-narativ. ◊ Poem simfonic = lucrare amplă pentru orchestră, având de obicei un conținut programatic. [Var.: poemă s. f.] – Din ngr. póiima, fr. poème, lat. poema. modificată

AUTO- „însuși, singur, de la sine, spontan, automat, prin mijloace proprii, automobil”. ◊ gr. autos „el însuși” > fr. auto-, germ. id., engl. id., it. id. > rom. auto-. □ ~alogamie (v. alo-, v. -gamie), s. f., prezența în cadrul aceleiași specii a unor indivizi parțial autogami și parțial alogami; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., 1. Scriere literară aparținînd genului epic, în care autorul își povestește viața. 2. Biografia unei persoane, scrisă de ea însăși; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., biologie a organismelor individuale; sin. idiobiologie; ~blast (v. -blast), s. n., microorganism sau germen solitar; ~carp (v. -carp), adj., s. n., (fruct) rezultat prin autofecundare; ~carpie (v. -carpie), s. f., autogamie urmată de formarea fructului; ~cartograf (v. carto-, v. -graf) s. n., aparat pentru obținerea de planuri și hărți prin restituția automată a fotogramelor; ~cefal (v. -cefal), adj., 1. Care se bucură de autocefalie. 2. Care se conduce singur; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., independență a unei biserici ortodoxe naționale; ~cheratoplastie (v. cherato-, v. -plastie), s. f., operație plastică, de refacere a corneei distruse, cu material prelevat de la aceeași persoană; ~cinetic (v. -cinetic), adj., care este capabil să se miște fără a primi impuls din afară; ~citoliză (v. cito-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~clazie (v. -clazie), s. f., proces de topire a unui țesut organic prin fermenți proprii; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) care răspîndesc semințele prin deschiderea bruscă a fructelor; ~corie (v. -corie₂), s. f., împrăștiere a sporilor, semințelor și fructelor prin mijloace proprii; ~crat (v. -crat), adj., s. m. și f. (conducător) cu puteri absolute; ~crație (v. -crație), s. f., formă de guvernămînt, în care întreaga putere a statului este concentrată în mîna unei singure persoane; ~cromie (v. -cromie), s. f., procedeu de realizare a reproducerilor colorate prin imprimarea succesivă a mai multor culori peste o autotipie alb-negru; ~cromozom (v. cromo-, v. -zom), s. m., cromozom obișnuit de care se prind cromozomii sateliți în timpul procesului meiotic; ~dem (v. -dem), s. n., populație formată din indivizi care se reproduc prin autofertilizare; ~desmozomi (v. desmo-, v. -zom), s. m. pl., desmozomi care unesc diferite zone ale suprafeței aceleiași celule; ~dinamic (v. -dinamic), adj., care este mișcat de propria sa forță; ~drom (v. -drom), s. n., teren special amenajat, destinat curselor de automobile; ~ecolalie (v. eco-₁, v. -lalie), s. f., simptom al unor boli mintale, care constă în repetarea stereotipă a propriilor cuvinte; ~erastie (v. -erastie), s. f., dragoste excesivă față de propria-i persoană, devenită obiectul instinctual sexual deviat; sin. narcisism; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor la excitațiile interne; ~fag (v. -fag), adj., care prezintă autofagie; ~fagie (v. -fagie), s. f., consumare a propriilor țesuturi ale unui organism supus inaniției; ~fen (v. -fen), adj., (despre un caracter genetic) controlat de o singură genă care se manifestă autonom în cursul transplantelor; ~fil (v. -fil₁), adj., autogam*; ~filie (v. -filie₁), s. f., autoapreciere exagerată patologic; ~filogenie (v. filo-₁, v. -geme₁), s. f., dezvoltare a unor frunze din lamina altor organe foliare; ~fit (v. -fit), s. m., făt teratologic care poate trăi în viața extrauterină; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe care se nutresc, prin fotosinteză, direct din materia organică; ~fitic (v. -fitic), adj., (despre plante) care își produce singur substanțele nutritive; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a fi singur; ~fonie (v. -fonie₁), s.f, rezonanță obsedantă a propriei voci; ~fonomanie (v. fono-₂, v. -manie), s. f., tendință patologică spre sinucidere; ~fundoscop (v. -fundo-, v. -scop), s. n., oftalmoscop pentru examinarea fundului de ochi propriu; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care fecundația se realizează cu polen din staminele florii în care se află și pistilul; ~gamie (v. -gamie), s. f., 1. Fecundație a florilor unei plante prin polenul produs în aceeași floare; 2. Tip de autofecundare la protozoare, constînd în unirea a două nuclee formate în aceeași celulă; ~gen (v. -gen₁), adj., 1. Creat sau existent prin sine însuși. 2. A cărui dezvoltare este produsă de factori interni. 3. (Despre sudură) Care utilizează energia termică produsă de arderea acetilenei în oxigen; ~geneză (v. -geneză) s. f., 1. Reproducere prin polen propriu. 2. Teorie conform căreia dezvoltarea în natura vie se datorează exclusiv factorilor interni ereditari, negîndu-se acțiunea mediului ambiant. 3. Teorie potrivit căreia din materia organică poate lua naștere, în mod spontan, un organism viu evoluat; sin. generație spontanee; ~genie (v. -genie₁), s. f., capacitate a unui organism vegetal de a se reproduce; ~genotipic (v. geno-₁, v. -tipic), adj., care provine din același genotip; sin. izogenetic; ~gnoză (v. -gnoză), s. f., cunoaștere de sine însuși; ~gonie (v. -gonie), s. f., autogeneză* (1, 2, 3); ~graf (v. -graf), adj., s. n., 1. adj. și s. n., (Text, document) scris de autorul însuși. 2. s. n., Aparat folosit în fotogrammetrie la măsurarea corpurilor cu ajutorul fotogramelor terestre; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Procedeu prin care se reproduc pe o piatră litografică sau pe o hîrtie specială un text, un desen etc. 2. Produs tipografic obținut prin acest procedeu; ~gramă (v. -gramă), s. f., telegramă trimisă automobiliștilor în deplasare și afișată la stațiile de benzină; ~hematoterapie (v. hemato-, v. -terapie), s. f., tratament care constă în injectarea de sînge provenit dintr-o venă a aceluiași bolnav; sin. autohemoterapie; ~hemoliză (v. hemo-, v. -liză), s. f., distrugere a globulelor roșii de către propriul ser al bolnavului; ~hemoterapie (v. -hemo-, v. -terapie), s. f., autohematoterapie*; ~historadiografie (v. histo-, v. radio-, v. -grafie), s. f., histoautoradiografie*; ~homogamie (v. homo-, v. -gamie), s. f., autopolenizare excepțională; ~hton (v. -hton), adj., 1. Care s-a format și s-a dezvoltat pe teritoriul unde trăiește și în prezent; sin. indigen, aborigen. 2. Care este limitat la un areal restrîns. 3. Relativ la cărbunii care s-au format pe locul de origine a plantelor din care aceștia provin. 4. Referitor la formațiile geologice care nu au suferit mișcări tectonice de translație; ~htonie (v. -htonie), s. f., caracter autohton; ~latrie (v. -latrie), s. f., adorație patologică a eului propriu; ~leucocitoterapie (v. leuco-, v. cito-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a leucocitelor provenind de la aceeași persoană; ~lit (v. -lit₁), s. n., rocă magmatică înglobată în altă rocă, cu care a provenit din aceeași magmă inițială; ~litografie (v. lito-, v. -grafie), s. f., procedeu de reproducere tipografică a lucrărilor executate direct pe piatra litografică, pe o placă de metal sau pe hîrtie de transport; ~liză (v. -liză), s. f., proces de distrugere a celulelor și țesuturilor organice sub acțiunea enzimelor proprii; sin. autocitoliză, autopepsie, autoproteoliză; ~log (v. -log), adj., s. n., 1. s. n., Produs sau component care provine de la același organism. 2. adj., Ceea ce apare în mod natural într-un anumit sector organic sau care este prezent în mod normal în țesuturile sau umorile corpului. 3. (Despre un neoplasm) Provenit din celule care apar în mod normal în organul respectiv; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., proces de autofecundare, la care copulează doi gameți sau două nuclee de același sex; ~mizofobie (v. mizo-, v. -fobie), s. f., teamă patologică de mirosuri neplăcute, care ar putea proveni de la propria persoană; ~mobil (v. -mobil), adj., care se mișcă prin el însuși sau care se mișcă cu ajutorul unui motor propriu; ~morf (v. -morf), adj., privind mineralele rocilor limitate de formele cristaline proprii speciei lor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., modificare organică morfologică și. funcțională, condiționată de factori interni; ~nastie (v. -nastie), s. f., curbură de creștere inegală a organelor vegetale datorită unor cauze interne; ~nefrectomie (v. nefr/o-, v. -ectomie), s. f., operație chirurgicală de excludere funcțională totală a rinichiului tuberculos; ~nictitropic (v. nicti-, v. -tropic), adj., (despre organe vegetale) care în mod spontan își ia poziția obișnuită din timpul nopții; ~nom (v. -nom₁), adj., care se bucură de autonomie; ~nomie (v. -nomie), s. f., 1. Drept al unui stat de a se administra singur. 2. Faptul de a se supune legilor, normelor proprii, de a dispune liber de propria voință. 3. Distanță maximă pînă la care se poate deplasa un avion, o navă, un vehicul etc. fără a se mai alimenta cu combustibil pe parcurs; ~partenogeneză (v. parteno-, v. -geneză), s. f., partenogeneză sub acțiunea unui stimul fizic sau chimic; ~pelagic (v. -pelagic), adj., (despre organisme) care trăiește permanent în stratul superior al apelor mării; ~pepsie (v. -pepsie), s. f., autoliză*; ~plasmoterapie (v. plasmo-, v. -terapie), s. f., utilizare a plasmei sanguine în scop terapeutic; ~plast (v. -plast), s. n., granulă de clorofilă; ~plastic (v. -plastic), adj., referitor la reacțiile sau la adaptările orientate spre modificarea organismului propriu; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurigicală de refacere a unui țesut organic distrus cu material prelevat ce la același individ; ~plazie (v. -plazie), s. f., proces de dezvoltare în care unele celule ale embrionului se diferențiază morfologic și biologic într-o anumită direcție; sin. autodiferențiere^[1]; ~pneumocefalie (v. pneumo-, v. -cefalie), s. f., formație tumorală intracraniană plină cu aer sau cu gaz; ~podiu (v. -podiu), s. n., zona distală a membrelor toracale sau pelviene; ~poliploid (v. poliplo-, v. -id), s. m., hibrid poliploid care prezintă mai mult de două garnituri cromozomale; ~potamic (v. -potamic), adj., (despre organisme) care prosperă în ape curgătoare; ~proteoliză (v. proteo-, v. -liză), s. f., autoliză*; ~radiografie (v. radio- v. -grafie), s. f., metodă modernă de cercetare, bazată pe studiul imaginii obținute pe o peliculă radiografică a unui organ sau țesut ccnținînd o substantă radioactivă; ~scoliotropic (v. scolio-, v. tropic), adj., care prezintă autotropism; la care organele vegetale cresc și se dezvoltă în linie curbă; ~scopie (v. -scopie), s. f., percepție halucinatorie, care constă în faptul că bolnavul are impresia că se vede pe sine însuși; ~seroterapie (v. sero-, v. -terapie), s. f., metodă de tratament cu ser scos din sîngele bolnavului; ~sindeză (v. -sindeză), s. f., proces de împerechere a cromozomilor cu aceeași origine, în meioză; ~spor (v. -spor), s. m., aplanospor forma în celula parentală și asemănător cu aceasta; ~terapie (v. -terapie), s. f., vindecare a unei boli pe cale naturală; ~tetraploid (v. tetraplo-, v. -id), s. m., hibrid tetraploid care prezintă genomuri asemănătoare; ~tip (v. -tip), s. n., tip de taxon stabilit de autorul însuși; ~tipie (v. -tipie) s. f., procedeu fotochimic de executare a unui clișeu zincografic cu ajutorul unor puncte sau linii de diferite mărimi; ~tipografie (v. tipo-, v. -grafie), s. f., tipar înalt, ale cărui clișee se prepară prin corodarea unei plăci de metal pe care imaginile au fost executate direct; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. (La unele animale) Pierdere reflexă și spontană, în caz de primejdie, a unei părți a corpului (coadă, apendice, picior etc.) care, ulterior, se poate regenera. 2. Capacitate a unor vegetale de a pierde și apoi de a reface anumite părți ale organismului; ~trof (v. -trof), adj., care este capabil să-și producă singur substanțele organice necesare, pornind de la elemente minerale; ~trofie (v. -trofie), s. f., capacitate a plantelor cu clorofilă de a-și sintetiza singure substanțele nutritive; sin. autotrofism*^[2]; ~uroterapie (v. uro-₁, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a urinii recent emise și sterilizate provenind de la același bolnav; ~vaccinoterapie (v. vaccino-, v. -terapie), s. f., utilizare a autovaccinurilor în scop terapeutic; ~zit (v. -zit), s. m., făt dezvoltat care se poate hrăni singur în caz de monștri dubli, deosebit de cel parazit; ~zom (v. -zom), s. m., Cromozom comun celor două sexe, prezent în celulele somatice și care, împreună cu alozomul, formează genomul.

lirism sn [At: LM / Pl: ~e / E: fr lyrisme] 1 Operă literară lirică (1). 2 Gen liric (2). 3 Stil liric (1). 4 Inspirație lirică (1). 5 Atitudine lirică (1). 6 Conținut liric (2) al unei opere literare. 7 Mod de expresie specific poeziei lirice (1). 8 Predominare a trăsăturilor lirice (1) într-o operă literară. 9 Manifestare excesivă a sentimentelor Si: sentimentalism. 10 Mod exaltat de a simți sau de a-și exprima sentimentele Si: entuziasm.

nuvelă sf [At: ȚICHINDEAL, F. 324/16 / V: nov~, novală, noveală / Pl: ~le, (înv) ~li / E: fr nouvelle] 1 (Asr) Noutate (8). 2 (Îrg) Ziar. 3 Specie literară a genului epic în proză, de proporții mai mici și cu o structură mai puțin complexă decât a romanului, dar mai amplă decât a schiței, înfățișând un episod din viața unuia sau a mai multor personaje Si: (înv) noutate (9).

poem sn [At: ST. LEX. 231^r/27 / V: ~ă (Pl: ~e, înv, ~i) sf, (înv) pâimă sf, piimă sf / Pl: ~e / E: fr poème, ger Poem] 1 (Urmat de determinări indicând felul) Specie a poeziei epice de întindere relativ mare, alcătuită dintr-o suită de episoade care tratează subiecte cu caracter eroic, filosofic, mitologic, istoric etc. Si: (înv) poemat. 2 (Pgn) Poezie. 3 (Îs) ~ în proză Specie a prozei literare, aparținând genului liric, cultivată din a doua jumătate a sec. XIX. 4 (Îs) ~ dramatic Scriere dramatică în versuri, având un pronunțat caracter poetic, liric. 5 Mică compoziție muzicală instrumentală vocală sau vocal-simfonică, de construcție liberă, cu caracter liric sau liric-vocativ. 6 (Îs) ~ simfonic Lucrare amplă pentru orchestră, de formă liberă, având, de obicei, un conținut programatic.

schiță¹ sf [At: NEGULICI / Pl: ~țe / E: fr esquisse cf it schizzo] 1 Desen artistic, executat rapid după un model, care fixează primele observații directe ale autorului (și care servește la realizarea operei definitive). 2 Prima formă, executată, de obicei, în cărbune, în creion sau în peniță, a concepției unui tablou, a unei sculpturi, a unui proiect de arhitectură etc. 3 Desen executat schematic, care reprezintă imaginea aproximativă și adesea simplificată a unui obiect. 4 Reprezentarea sumară, în linii generale, esențiale, a (concepției) unei opere scrise, a acțiunii unei lucrări scrise, a unei expuneri, a unui plan de acțiune, a unor aspecte ale realității etc. 5 Lucrare scrisă, expunere, concepută în linii generale. 6 Specie sau operă literară aparținând genului epic, de dimensiuni mai reduse decât nuvela, în care se prezintă un episod caracteristic din viața unuia sau mai multor personaje, din realitatea socială etc. 7 Gest, atitudine, mișcare a cuiva abia sugerată, nedusă până la capăt.

MEMORIALISTICĂ f. 1) Gen de scriere literară care conține memorii. 2) Totalitate a lucrărilor cu caracter de memorii. [Sil. -ri-a-] /memorial + suf. ~istică

CULMINAȚIE s.f. 1. Moment în care un astru trece deasupra meridianului unui loc. ◊ Punct de culminație = punctul cel mai înalt atins de un astru. 2. Moment de maximă încordare a relațiilor dintre personajele unei opere literare; punct culminant. [Gen. -iei, var. culminațiune s.f. / < fr. culmination, it. culminazione].

PORTRETISTIC, -Ă I. adj. referitor la portretistică. II. s. f. 1. ramură a picturii și sculpturii cuprinzând genul portretului. 2. arta literară a portretului. (< portret + -istic/ă/)

TOPOS s. n. loc comun într-o creație literară, într-o literatură etc.; idee, temă, modalitate de tratare comună mai multor creații literare aparținând aceluiași gen, aceleiași sau mai multor literaturi. (< gr. topos)

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

SANSCRÍT, -Ă (< fr. {i}; cf. sanscr. samskrta „cultivat”, „rafinat”) adj. 1. Limba sanscrită (și subst., f.) = limbă veche indo-europeană, din India; limba sacră a brahmanilor, vorbită între 1500 și 200 î. Hr. (Subst.) Sanscrita clasică = limba operelor literare de diferite genuri, scrise începând din sec. 5 î. Hr., rămasă până în perioada modernă limba savantă a întregii Indii. Standardizată conform gramaticii lui Pãnini. În s. au fost scrise lucrări literare, religioase, filozofice, juridice și științifice, care au influențat asupra dezvoltării culturii Asiei de SE și Asiei Centrale, precum și a celei europene. Are diferite grafii derivate din scrierea brahmi. 2. Care aparține limbii sanscrite, privitor la limba sanscrită; care este scris în această limbă.

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a (- ș i) aminti. 1. Reproducere în minte a ceva întipărit în memorie; aducere-aminte. M-aș fi bucurat mai mult dacă nu mi-ar fi fost ochii în lacrimi la amintirea mamei. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării; în memoria..., spre aducere aminte. Cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseți. NEGRUZZI, S. I 38. 2. Pomenire, menționare. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 7. II. 1. Ceea ce se ține minte, lucru amintit, imagine păstrată în memorie. O amintire, ca un reflex din altă viață, se conturează înainte-mi cu forme... de vis. SADOVEANU, N. F. 25. Însăși amintirea-i cu-ncetul se pierduse. MACEDONSKI, O. I 258. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A păstra amintirea cuiva (sau a ceva) = a menține în sfera memoriei, a nu da uitării. Nici toamnele, nici primăverile de altădată Nu au lăsat urme în voi... Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă. BENIUC, V. 24. ♦ (Rar, impropriu) Întîmplare de care cineva își aduce aminte. Îi veni din nou în cap amintirea cu jimbla. SAHIA, N. 35. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte petrecute într-o perioadă îndepărtată din viața sa; memorii. Amintiri din copilărie [titlu]. CREANGĂ.

LITERATURĂ. Subst. Literatură, arta cuvîntului, litere. Literatură populară, folclor, literatură orală, literatură anonimă; literatură scrisă, literatură cultă. Literatură beletristică, literatură artistică, beletristică. Literatură națională; literatură străină; literatură universală. Literatură veche; literatură antică; literatură clasică; literatură premodernă; literatură modernă; literatură contemporană. Literatură religioasă; literatură laică. Literatură științifico-fantastică; literatură didactică. Literatură pentru copii. Literatură epică; literatură lirică, lirică; literatură dramatică, dramaturgie, teatru. Proză; gen epic; poezie, gen liric; gen dramatic. Operă literară. Roman, povestire, nuvelă, nuveletă (rar), schiță; poveste; basm; snoavă. Poezie, poezioară (dim.), poezea (depr.), vers; poem, epopee, epos (livr.). Piesă, piesetă, scenetă; dramă; tragedie; tragicomedie, melodramă; comedie, comedioară (dim., depr.). Gen satiric; satiră; parodie. Teorie literară, teoria literaturii; critică literară, critică; istorie literară; estetică literară. Publicistică, ziaristică, jurnalistică, presă. Stilistică literară; poetică; retorică. Textologie. Bibliografie. Literat, om de litere, literator (înv.); scriitor, poet; prozator, romancier; povestitor; narator; nuvelist; dramaturg; scenarist; publicist, ziarist, jurnalist; redactor. Adj. Literar, artistic, beletristic, poetic; literaturizat, poetizat; epic; prozaic; romanesc; nuvelistic; liric; dramatic; tragic; melodramatic; satiric, comic, grotesc; publicistic, ziaristic, jurnalistic; stilistic; retoric. Vb. A literariza, a literaturiza; a poetiza; a crea, a scrie, a compune, a redacta. V. artă, artist, autor, cîntăreț, curente literare, dramaturgie, folclor, poezie, proză, teatru.

lot¹ [At: (a. 1645) IORGA, B. R. 93 / V: (înv) lod, lut / Pl: ~uri, (10, 11, 12) loți / E: fr lot, ger Lot] 1 sn Fiecare dintre porțiunile în care a fost împărțit un teren sau o pădure Si: parcelă. 2 sn Grup de obiecte sau de ființe cu trăsături comune. 3-4 sn (Pex) Grup de sportivi selecționați în vederea formării unei echipe sau care alcătuiesc deja o echipă. 5 sn (Pex) Grup de produse identice sau asemănătoare, fabricate simultan sau succesiv. 6 sn (Pex) Grup de produse identice sau asemănătoare expediate sau sosite în același timp. 7 sn (Pex) Grup de scrieri aparținând aceluiași gen, aceleiași specii literare sau aceluiași autor, de comentarii, de traduceri etc. 8 sn (Iuz) Loz (1). 9 sn (Iuz) Câștig obținut de un loz (1). 10 sn (Iuz; fig) Destin. 11 sm (Înv) Unitate de măsură pentru greutăți, de circa 18 grame. 12 sm (Înv; îf lod) Unitate de măsură a volumului unui recipient având 42 de picioare cubice. 13 sm (Reg; lpl) Greutăți pentru cântărit marfa.

memorialistic, ~ă [At: VIANU, A. P. 66 / P: ~ri-a~ / Pl: ~ici, ~ice / E: memorial + -istic] 1 a Care aparține unui memorial (4). 2 Care se referă la memorialuri (4). 3 a De memorialuri (4). 4 sf Gen de scriere literară care conține memorii Vz memoriu (4). 5 sf (Csc) Totalitate a lucrărilor care conțin memorii.

LITERATURĂ (< fr. littérature < lat. littera, literă, scriere) Într-o accepție mai largă, generalizată oarecum, literatura este o artă mediată prin cuvînt, ansamblul scrierilor cu caracter estetic scrise într-o limbă. În baza unor criterii diferite – estetice, lingvistice, bibliografice – s-a încercat a se fixa specificul termenului literatură, teoriile variind după diferitele orientări și accepții asupra funcției limbajului, căci, după R. Barthes (Rhétorique de l’image), ceea ce caracterizează literatura sînt procedeele de limbaj, ca fiind un sistem de semne. Orală în începuturile ei, apoi scrisă, literatura, privită din punctul de vedere al originii, se împarte în două ramuri: literatura populară, (v. folclor) și literatura cultă, în care se includ operele artistice ale scriitorilor, literatură fixă prin tipărire. Pe lîngă literatura populară orală (doine, balade, strigături, basme etc.), există și o literatură populară scrisă epică propriu-zisă (Alexandria, Genoveva de Brabant, Halima etc.), astrologică (Trepetnice, Rojdanice, Zodiacare etc.), etică (Esopia, Albinușa etc.) Pe baza unor criterii diferite, clasificarea literaturii include și alte ramuri: literatura națională, privită ca totalitate a producțiilor literare ale unui popor; literatura străină, prin opoziție cu cea națională, referitoare la producțiile literare ale altor popoare; literatura universală, în sens larg, cuprinzînd producțiile literare ale tuturor popoarelor, iar în sens restrîns numai acele opere literare, care, atît prin valoarea lor artistică în sine, cît și prin măsura în care sînt expresii ale sufletului națiunilor, au intrat definitiv în patrimoniul culturii umane. În cercetarea literaturii universale s-au introdus metode noi, ca, de exemplu, compararea literaturilor naționale, între care s-au produs interferențe, sub diferite aspecte: motive sau teme, modalități artistice etc. Astfel de studii au format un domeniu nou, cel al literaturii comparate. Literatura reflectă, în imagini artistice, priveliști din natură, întîmplări din viața și societatea omenească, năzuințe, sentimente, idei. Ea formează obiectul științei literaturii. Una din ramurile acesteia este teoria literaturii, care studiază creația literară (elementele ei constitutive, genurile și speciile, curentele literare, versificația etc.), și are strînse legături și cu celelalte ramuri ale științei literaturii, critica literară și istoria literaturii, cum și cu alte discipline ajutătoare: estetica, istoria artei, istoria culturii, lingvistica etc. Operele literare, indiferent de genul lor, ajută atît la cunoașterea, cît și la transformarea vieții și societății omenești, prin cele trei atribute sau caractere pe care le implică: caracterul partinic (partinitatea), caracterul național și caracterul popular. Prin partinitate se înțelege tendința fățișă a scriitorului de a oglindi realitatea potrivit concepției și intereselor uneia sau alteia dintre clasele sociale. Forma cea mai înaltă a partinității în literatura actuală este partinitatea comunistă, al cărei principiu a fost formulat de Lenin, în articolul: Organizația de partid și literatura de partid (1905), în care el cheamă pe scriitori să lupte pentru a opune literaturii fățarnic-libere, în realitate legată de burghezie, o literatură într-adevăr liberă, legată în mod deschis de proletariat. Literatura însuflețită de principiul partinității comuniste este o literatură fundamental realistă, care nu se mărginește doar la constatarea și oglindirea realității, ci participă activ la schimbarea ei și contribuie din plin la procesul însuși de transformare revoluționară și de formare a conștiinței comuniste. De asemenea, este o literatură militantă, adică „un instrument de perfecționare continuă a societății, a omului, de afirmare a dreptății și echității sociale, a modului de muncă și viață socialistă și comunistă.” (Nicolae Ceaușescu, Expunere cu privire la Programul P.C.R. pentru îmbunătățirea activității ideologice... 3 noiembrie 1971). Prin caracter național al unei opere literare se înțelege totalitatea trăsăturilor caracteristice națiunii căreia aparține scriitorul, așa cum se oglindesc ele în întîmplările, locurile, obiceiurile și oamenii din acea operă, precum și în limba folosită de autor. Caracterul popular al literaturii se referă la înfățișarea aspectelor de viață fundamentale, care interesează poporul, la idealul de viață al acestuia, la mentalitatea și filozofia lui, exprimate cu ajutorul unui limbaj artistic accesibil poporului.

POETICĂ (< fr. poétique < lat. poetica < gr. poietiki) Tratat cu privire la poezie, care cu vremea s-a extins la literatură în general, cuprinzînd reguli privitoare la tehnica literaturii, la principiile și normele fundamentale ale artei literare (stilistică, prozodie, genuri și specii literare etc.). Teorie generală a poeziei, prin poetică se mai înțelege sistemul de principii poetice, caracteristice unei epoci literare, precum și felul propriu de a crea al unui scriitor. Poeticele apărute de-a lungul vremurilor (ex. Poetica lui Aristotel, Ars poetica lui Horațiu, Lart poétique a lui Boileau etc.) includ în fond norme și concepții literare specifice epocii în care au apărut, poetica devenind astfel o disciplină normativă. În literatura noastră veche, încercări în acest domeniu pot fi socotite scrierile Meșteșugul stihurilor românești de C. Conachi, Regulile sau Gramatica poeziei de I.H. Rădulescu, iar mal apropiate secolului nostru: Retorica și stilistica de Cristu S. Negoescu (1896), Poetica de Gh. Adamescu (1898) etc. La dezvoltarea poeticei românești au contribuit în mod esențial G. Călinescu și T. Vianu.

MEMORIALISTIC, -Ă adj., s. f. 1. Adj. Care aparține sau se referă la memorialuri (v. m e m o r i a l I 2), de memorialuri. Elementul memorialistic este larg reprezentat în operele lui Costache Negruzzi. VIANU, A. P. 66. [Negruzzi] a fost silit. . . să folosească material memorialistic prezentat în acea însăilare de scene din „Scrisori”. S. C. ȘT. (IAȘI), 1957, 215. Oratorul parlamentar care a fost Ion Ghica, în decurs de cincisprezece ani nu și-a pus însă pecetea pe scrisul său memorialistic. CONTRIBUȚII, II, 178. Literatura memorialistică presupune condiții destul de dificile, uneori chiar mai grele decît literatura propriu-zisă. V. ROM octombrie 1960, 175. 2. S. f. Gen de scriere literară care conține memorii (v. m e m o r i u 3); (cu sens colectiv) totalitatea lucrărilor care conțin memorii. Cartea rămîne însă o strigătoare acuzație, o lucrare de densă proză artistică, îmbogățind compartimentul memorialisticii noastre cu una din cele mai originale lucrări. CONTEMP. 1948, nr. 113, 5/6. Piesele. . . erau opere de memorialistică cu predilecție pentru tipologie. GL 1958, nr. 6, 5/2. – Pronunțat: -ri-a-. – Pl.: memorialistici, -ce. – Memorial + suf. -istic(ă).

PEISAJ ~e n. 1) Colț din natură reprezentând un ansamblu estetic. 2) Reprezentare artistică (în pictură, literatură, muzică etc.) a unui colț din natură. 3) Gen artistic corespunzător (pictural, literar, muzical etc.). [Sil. pe-i-] /<fr. paysage

AFABULAȚIE s.f. Succesiunea faptelor, intriga unei opere literare. ♦ Morala unei fabule. [Gen. -iei. / < fr. affabulation, lat. affabulatio].

PAPU, Edgar (1908-1993, n. București), teoretician comparatist și istoric literar român. Lucrări erudite de teorie literară („Evoluția și formele genului liric”), studii de literatură universală și comparată („Călătoriile Renașterii și noi structuri literare”, „Barocul ca tip de existență”, „Existența romantică”), de literatură română („Poezia lui Eminescu”). Inițiator al protocronismului („Din clasicii noștri. Contribuții la ideea unui protocronism românesc”).

SPECIE (< lat.) s. f. 1. Soi, fel, categorie. 2. (BIOL.) Categorie sistematică fundamentală, subordonată ca rang genului și superioară subspeciei. S. sunt unități naturale dinamice cu ascendență comună și cu particularități morfofiziologice, biochimice și ecologice relativ stabile în cursul mai multor generații. S. au un anumit număr stabil de cromozomi și numai în cazuri rare manifestă polimorfism cromozomial. Sunt alcătuite din indivizi care se pot îmeprechea între ei, dând naștere la urmași fertili. În general s. prezintă fenomenul de izolare reproductivă (nu se pot împerechea cu indivizi din alte specii, sau dacă au urmași dintr-o astfel de împerechere aceștia sunt sterili), ceea ce determină constanța lor relativă. 3. (LOG.) Diviziune a genului; după extensiune, clasa de indivizi prezentând aceleași caracteristici esențiale (specia umană, cuprinzând câteva miliarde de indivizi); după intensiune, clasă de caracteristici comune unui anumit număr de indivizi (limbajul articulat care este propriu speciei umane). ◊ S. infimă = ultima specie, în ordinea determinării, care nu subordonează alte specii, ci se referă numai la indivizi. 4. S. literară = categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen, clasificate după criterii tematice sau formale. Ca și genurile, s.l. se întrepătrund și se suprapun adesea, fiecare s. putând înregistra la rândul său diferite subdiviziuni.

CURENT LITERAR (< fr. courant littéraire) Concept cu implicații istorice și stilistice, devenit o categorie istorico-literară, care se referă la un grup mai numeros de scriitori, solidar uniți si însuflețiți de aceleași principii estetice și ideologice și de similitudini stilistice, într-o anumită perioadă din evoluția literaturilor naționale sau a literaturii universale. În structura ideologică-estetică a unui curent sînt prezente trăsăturile lui caracteristice: stil, program, teme etc. Formulele și sensibilitatea artistică a unui curent anticipează perioada sa de maturizare, anticipare concretizată uneori și prin formule cu prefixul pre (preromantism), iar după stingerea istorică a curentului ele persistă, dînd naștere la formule cu prefixul neo (neoclasicism). Omogenitatea ideologico-stilistică a curentului acoperă întreaga arie a literaturii din etapa respectivă, de la tematică, pînă la preferința pentru un anumit gen și chiar specie literară. Apariția unui curent presupune, ca o condiție necesară, existența unei noi conștiințe estetice dezvoltate, care este orientată, de obicei, polemic, împotriva concepției anterioare (romantismul s-a afirmat ca opoziție la rigorile clasicismului, iar parnasianismul, ca o reacție față de romantism). Teoretizarea noului crez artistic se află formulată în manifeste-program (v. manifest) sau articole-program din revistele noului curent (prefața la drama Cromwell de V. Hugo; manifestul simbolismului de J. Moreas etc.) Deși apariția unui curent literar necesită o concepție estetică dezvoltată, maturizată, care polarizează scriitorii, totuși nu se poate afirma că scriitorul este un produs al curentului, ecoul ideologic fidel al acestuia, dar nici nu se poate concepe că scriitorul, oricît de proeminentă personalitate ar fi, ar avea meritul de întemeietor exclusiv al vreunui curent literar. Dealtfel, în practica literară creatoare, mulți scriitori încep în cadrul unui curent literar și se afirmă în cel următor, unde ating apogeul creației. Alți scriitori, deși încadrați într-un anume curent, oscilează și spre alte formule estetice existente în vremea lor. De aici, dificultățile pe care le întîmpină cercetarea literară pentru determinarea limitelor în timp și încadrarea scriitorilor în diverse curente. Esteticienii moderni au ajuns însă la o altă înțelegere a fenomenului, considerînd curentul literar sau artistic ca o structură tipologică, ca tip estetic permanent (T. Vianu), deci privat de dimensiunea istorică. „Nu există în realitate un fenomen artistic pur, clasic ori romantic. Racine e și clasic și romantic. Clasicismul elin e și clasic și romantic. Romantismul modern e și romantic, e și clasic. Clasicism-romantism sînt două tipuri ideale inexistente practic în stare genuină, reperabil numai la analiza în retortă.” (G. Călinescu, Principii de estetică). O dificultate întîmpinată în definirea și analiza conceptului general estetic curent este aceea a determinării unei realități artistice diverse, lipsa unei concordanțe cronologice, diferențieri de limbaj artistic etc., interferențele ce se produc între curente. Însăși situația istorică a curentelor, încadrarea lor în limitele istorice fixe, se dovedește a fi și ea o dificultate. Mult mai apropiată de adevăr, după Adrian Maniu (Dicționar de idei literare), este și înțelegerea curentului literar ca o unitate de convingere ideologică. Între curent literar și mișcare literară, termeni socotiți uneori sinonimi, există totuși o deosebire, termenul curent implicînd „grupări scriitoricești de mare anvergură istorică și estetică, iar cel de mișcare, mai vag, e aplicabil la orice grupare, indiferent de amploare” (Silvian Iosifescu, Construcție și Literatură). În evoluția istorică a literaturii au apărut o diversitate întreagă de asemenea curente: clasicismul, romantismul, parnasianismul, simbolismul, ermetismul, realismul, naturalismul, dadaismul ș.a. * Manifestări ale unor curente literare se întîlnesc și în literatura noastră: semănătorismul, poporanismul, gîndirismul, manifestări proprii culturii române.

picaresc, ~escă a [At: VIANU, L. U. 211 / Pl: ~ești / E: fr picaresque] 1 (D. literatură, d. genuri, specii sau opere literare) Caracterizat prin critica ascuțită a moravurilor și relațiilor sociale, cu ajutorul unor personaje recrutate din medii interlope dar dotate cu un viu spirit de observație, cu vervă satirică și umor și care folosesc un limbaj pitoresc, plin de elemente familiare, argotice etc. 2 (D. personaje literare sau d. oameni) Care are însușirile definite mai sus.

specie sf [At: DAS 40/5 / V: ~eță (Pl: ~ețe), (înv) ~eție, spiță, (îvr) șpețieș (Pl: șpețieșuri) sn, șpețiaș (Pl: șpețiașuri) sn / Pl: ~ii, (nob) ~ / E: lat species, it specie] 1 (Mat; înv) Operație. 2 (Log) Noțiune care desemnează o clasă de obiecte ce posedă aceleași însușiri esențiale și care se subordonează genului. 3 (Blg; adesea urmat de determinări care precizează sensul) Categorie sistematică fundamentală inferioară ca rang genului și superioară subspeciei, care cuprinde animale și plante cu trăsături comune Si: (rar) seminție, (îvr) specială (17) Vz neam, rasă², soi¹ (9), tip¹, varietate, (pop) rudă¹, sămânță, (reg) strană. 4 Mod particular de a fi, de a se manifesta etc. al cuiva sau a ceva care prin însușirile generale face parte dintr-un grup distinct Si: chip¹ (47), fel (3), gen¹ (3), mod¹, (rar) tacâm, (îvp) seamă. 5 Ansamblu de ființe, de obiecte, de fenomene etc. caracterizat prin trăsături proprii, definitorii Si: categorie¹ (4), grup Vz soi¹ (3), specimen, tip¹, varietate, (îrg) plasă², (reg) madea. 6 (Îla) În speță Despre care e vorba Si: de față. 7 (Îlav) În speță, (rar) în ~ Mai ales. 8 (Îal) În cazul de față. 9-10 Persoană sau lucru care nu poate fi definit cu precizie și care este asimilat la altul (cu aproximație) Si: soi¹ de … 11 (Min; spc) Varietate. 12 (Șîs ~ literară) Categorie de opere literare în cadrul fiecărui gen, clasificate după criterii tematice sau formale. 13 (Șîs ~ii medicinale) Substanță farmaceutică alcătuită din amestecuri de plante (mai ales ierburi aromatice), cu sau fără adaos de substanțe medicamentoase, care servește la prepararea soluțiilor extractive apoase. 14 (Jur; îf ~eță) Pricină concretă supusă spre rezolvare unui organ de jurisdicție. 15 (Jur; îaf) Cauză judecătorească. 16 (Îvr) Specialitate (1).

literatură s.f. 1 beletristică (v. beletristic), litere (v. literă), <înv.> muză, scriitorie, <peior.> autorlâc. A debutat în literatură de tânăr. 2 literatură de anticipație = literatură științifico-fantastică = science-fiction. În literatura de anticipație subiectele se referă la viitor; literatură de consum = literatură de masă = paraliteratură. Literatura de consum este considerată la periferia creației literare propriu-zise, cuprinzând genuri ca science-fiction, romanul polițist etc.; literatură dramatică = artă dramatică, dramaturgie, scenă, teatru. Caragiale este clasicul literaturii dramatice românești; literatură populară = folclor. Literatura populară a unui popor este oglinda spiritualității lui. 3 (rar) v. Bibliografie.

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici) un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nici o clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică egală cu produsul dintre valoarea unei mărimi date și una sau mai multe distanțe în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

A ADAPTA ~ez tranz. 1) A face să se potrivească; a potrivi. 2) (opere literare) A transpune dintr-un gen în altul. 3) A face să se adapteze. /<fr. adapter, lat. adaptare

LIRICO-EPIC ~că (~ci, ~ce) (despre opere, subiecte, forme literare) Care conține elemente specifice genurilor liric și epic. /liric + epic

ARHITECTURĂ s.f. 1. Știința și arta de a proiecta și de a construi clădiri potrivit anumitor proporții și reguli, determinate de caracterul și de destinația construcțiilor. 2. Stilul, caracterul distinctiv al unei construcții sau al unei epoci. 3. (Fig.) Structură armonioasă (mai ales a unei opere literare). ♦ Alcătuire internă; construcție; constituție. [Gen. -rii. / < lat. architectura, fr. architecture].

MOMENT, momente, s. n. 1. Interval scurt de timp; clipă, secundă. ◊ Loc. adj. De moment = de scurtă durată; efemer; vremelnic. ◊ Loc. adv. Pentru moment = provizoriu, deocamdată, pentru scurt timp. Pe moment = în prima clipă, în acea clipă. În tot momentul = în permanență, tot timpul. La moment = imediat, pe loc; p. ext. la timp. Din moment în moment sau dintr-un moment într-altul = imediat, chiar acum; curând, îndată. (Nici)un moment = deloc, niciodată. ◊ Loc. conj. Din moment ce... = de vreme ce..., deoarece... ♦ Perioadă scurtă în desfășurarea unui proces; fază, etapă. ◊ Ultimele momente (ale unui om) = clipele dinainte de moarte. ◊ Loc. adv. În momentul de față = actualmente, în prezent. Din primul moment = chiar de la început. În ultimul moment = chiar înainte de expirarea ultimului termen, când nu mai este nicio clipă de pierdut. La un moment dat = într-un anumit timp (nedeterminat); deodată. Un moment, se spune pentru a solicita cuiva o clipă de răgaz, o întrerupere. ♦ Episod din acțiunea unei scrieri literare; p. ext. specie a genului epic în care este surprins un instantaneu semnificativ din viața cotidiană. ♦ Dată, termen. ♦ Mărime fizică care caracterizează localizarea sau repartiția spațială a unei alte mărimi în raport cu un punct, cu o axă sau cu un plan. 2. Ocazie favorabilă; prilej. – Din lat. momentum, fr. moment, it. momento, germ. Moment.

DÎNSUL, DÎNSA, dînșii, dînsele, pron. pers. (Uneori e considerat ca o formă mai politicoasă decît «el», sau i se atribuie chiar valoarea lui «dumnealui») El, ea. (Întrebuințat la nominativ) Dar să-ți povestească dînsul o întîmplare... ca din gazetă! SADOVEANU, O. A. I 220. Dînsa pofti oaspeților bun venit. C. PETRESCU, S. 31. Deși dînsul era numai de douăzeci și trei de ani, ea îl socotea om deplin. SLAVICI, O. II 47. Și dînsa se face din ce în ce mai roșie la obraz, fără să răspundă. CARAGIALE, O. II 261. ◊ (Construit cu prepoziții) Lelea Ileana grăiește și pentru dînsul. SADOVEANU, N. F. 65. Acum întîia oară își aveau feciorul acasă la dînșii. SLAVICI, O. I 88. El se apropie cu bunăvoință de dînșii. CARAGIALE, O. II 237. Zîmbiră între dînșii bătrînii tăi prieteni. EMINESCU, O. I 91. Ieși tu, mîndră-n drumul lui. Și-i dă gură bietului Și grăiește cu dînsul, Doară-i stîmpăra plînsul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 113. ◊ (Alternînd cu pronumele «el», pentru variație) Crezi că n-a văzut el că nu mă tem de dînsul? SADOVEANU, O. V. 69. Deși foarte buni prieteni, n-am fost niciodată la el acasă; așa, nu mă mir că i se pare ciudat a mă vedea la dînsul. CARAGIALE, O. II 172. Acum, să vedem, care pe care? Ori el pe draci, ori dracii pe dînsul. CREANGĂ, P. 301. ◊ (Uneori, popular, ține locul numelor de lucruri) Paloșul și sulița să le ții la îndemînă, ca să te slujești cu dînsele cînd va fi de trebuință. ISPIRESCU, L. 4. ◊ Loc. adv. (După verbe tranzitive a căror acțiune se răsfrînge asupra unei persoane, pentru a arăta intensitatea unei acțiuni) Ca pe dînsul sau ca pe dînsa = strașnic, grozav; știi, colea... [Ercule] chemă pe Diomede la luptă, îl răpuse pre el și îl dete iepelor de-l mîncară ca pe dînsul. ISPIRESCU, U. 48. Cea mai tînără [dintre nurori]... trîntește baba în mijlocul casei și-o frămîntă cu picioarele și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. ♦ (Substantivat, popular) Soț, soție. Să știi că dînsu-al meu e supărat! G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 103. – Forme gramaticale: gen.-dat. (rar în limba literară) dînsului (ISPIRESCU, L. 98), dînsei, dînșilor, dînselor.

SPECIE ~i f. 1) Categorie biologică fundamentală inferioară genului. 2) Ansamblu de organisme animale sau vegetale cu anumite trăsături și însușiri ereditare comune; soi. 3) Categorie de opere literare care constituie o subdiviziune. ~a genului epic. 4) Grup de ființe sau de obiecte caracterizate printr-o anumită însușire; soi; gen. [G.-D. speciei; Sil. -ci-e] /lat. species, it. specie, germ. Spezies, fr. espece

RECENZIE s.f. Scurtă dare de seamă sau prezentare cu caracter critic apreciativ, privitor la o lucrare literară, științifică, la un spectacol etc. [Gen. -iei. / cf. fr. recension, it. recensione, germ. Rezension, lat. recensio – recensămînt].

STIL¹ s. n. I. 1. totalitatea particularităților caracteristice unei structuri, civilizații, epoci, activități etc. 2. concepție și mod de exprimare specifice unei arte sau unui artist, unui curent, unei epoci, unei școli artistice naționale etc. 3. totalitatea particularităților lingvistice, componistice etc. de exprimare a unui conținut concret proprii unui scriitor, unui compozitor, unei opere, unui gen etc. ♦ ~ funcțional = varietate a limbii literare, într-un anumit domeniu de activitate. ◊ manieră, mod personal în care un scriitor, un compozitor utilizează mijloacele de expresie. 4. mod, fel de a fi, de a se comporta, de a acționa. ♦ în ~ mare = care este realizat cu mijloace deosebit de mari. II. ~ calendaristic = denumire pentru cele două sisteme de calendar; iulian și gregorian. III. instrument de metal sau de os ascuțit la vârf, cu care se scria în antichitate pe tăblițe cerate. IV. (bot.) parte a pistilului aflată deasupra ovarului, care poartă stigmatul. (< fr. style, lat. stilus)

libret (< it. libretto „cărticică”; fr. livret; engl. textbook, book; germ. Textbuch, Buch) 1. Textul literar al unei opere*, operete*, balet*, cantate*, oratoriu*. Apare în sec. 17 odată cu opera. Primele l. au fost scrise de Ottavio Rinuccini (1562-1621) pentru operele lui Peri, Caccini și Monteverdi. Tematica foarte diversă (mitologie, istorie, aventură, exotism, comedie, fantastic, tendințe moralizatoare, simbolică filozofică etc.) oglindește în tot lungul istoriei gustul literar al timpului. L. este un gen cu o estetică proprie și nu trebuie judecat după criterii pur literare. Au existat numeroase controverse privitoare la echilibrul dintre text și muzică, dar marile reușite ale textului liric sunt strâns legate de o anumită muzică și determinite stilistic de aceasta. Libretiști și colaborări celebre: Philippe Quinault – Lully; Pietro Metastasio – D. Scarlatti, Händel, Mozart; Goldoni – Vivaldi, B. Galuppi; Lorenzo da Porte – Mozart; Eugène Scribe – Auber, Meyerbeer; Francesco Maria Pave și Arrigo Boito – Verdi; Hugo von Hoffmanstahl – R. Strauss etc. Sub impulsul individualismului romantic, Berlioz, Wagner își scriu singuri l., urmați, în sec. 20, de Berg, Schrecker, Menotti, Orff etc. Creația românească cunoaște și ea compozitori-libretiști ca Drăgoi, Negrea, P. Constantinescu, Gh. Dumitrescu, Bentoiu etc. 2. Broșura conținând textul unui l. (1). Primele l., tipărite în sec. 17 în broșuri luxoase, cu gravuri, dedicații și prefețe, constituie azi piese de bibliofilie și prețioase surse de informație.

EPISTOLAR, -Ă, epistolari, -e, adj. Privitor la modul, la arta de a scrie scrisori; (despre o operă literară) compus în formă de scrisoare. Gen epistolar. Stil epistolar. Roman epistolar.

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip, varietate caracterizată prin anumite particularități. Gen de aparate. ▭ Inginerii sovietici s-au folosit de ultimele invenții și perfecționări ca să execute cea mai frumoasă lucrare a genului, în timpul cel mai scurt cu putință. SADOVEANU, C. 46. Toni, organizatorul acestui gen de comerț, era un om misterios. BART, E. 267. Am scris, în două zile, zece scrisori de afaceri și mi-e capul incapabil... să mai poată turna o scrisoare de un gen susținut. CARAGIALE, O. VII 8. ♦ Fel de a fi, de a se comporta al unei persoane; manieră. Nu te prinde... – Ce nu mă prinde?... – Genul ăsta pe care l-ai ales. SEBASTIAN, T. 58. ♦ (În legătură cu felul cuiva de a scrie sau de a lucra) Stil propriu, personal. 2. (În artă și literatură) Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. Portretul a fost un gen bine reprezentat la ultima expoziție. ▭ [În poemă] se conțin toate genurile poeziei. MACEDONSKI, O. IV 89. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspectele vieții de toate zilele. Stasov definea astfel într-un chip larg cuprinzător pictura de gen drept rezolvarea unei teme actuale în artă. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 379, 3/4. ♦ (În literatură) Fiecare dintre cele patru diviziuni obținute prin clasificarea operelor literare în epice, lirice, dramatice și oratorice, după trăsături de conținut și formă consacrate de critica și istoria literară. Romanul este o specie a genului epic. 3. Categorie gramaticală exprimată prin forma luată de substantivele nume însuflețite pentru a indica sexul ființelor pe care le denumesc și care s-a extins, prin analogie, la substantivele nume neînsuflețite, precum și la cuvintele flexibile care determină substantivul. În limba romînă substantivul poate fi de genul masculin, feminin sau neutru. 4. (În clasificările științifice) Grup care întrunește mai multe specii sau varietăți cu trăsături comune importante. Genul felinelor.

AUTOBIOGRAFIE s.f. Biografie a unei persoane, scrisă de ea însăși. ♦ Scriere literară în care autorul își povestește viața. [Gen. -iei. / cf. it. autobiografia, fr. autobiographie, rus. avtobiografia < gr. autos – însuși, bios – viață, graphein – a scrie].

ăst adj. și pron. dem. – Acesta. – Asta, (treaba) asta, lucrul ăsta. – Cu asta, astfel. – Cu toate astea, totuși. – De asta, pentru aceasta, din pricina aceasta. – Una ca asta, așa ceva. – Asta-i (acum), tot ce mai lipsea. – Asta-i bună, de necrezuit. – Ce-i asta?, ce înseamnă așa ceva?. – Asta e, așa stau lucrurile. – Asta ceea, (Mold.), cine ar zice (formulă care indică șovăială sau rezervă). Lat. *istus, formă vulg. de la iste, f. ista (Pușcariu 147; Candrea-Dens., 102; REW 4553; DAR); cf. v. it. esto (păstrat în compuneri: stasera, stamane; sicil. isti), prov. est, v. fr. ist, sp., port. este. Coincide în folosire cu acest, cu o nuanță mai retorică în acesta din urmă, mai familiară în ăst; întrebuințarea sa este cu desăvîrșire paralelă cu cea a dublei forme acel și ăl. Decl. adj. (forma literară) m. ăst (Mold, ast, est, ist), gen. ăstui (astui, istui), pl. ăști (aști, iști); gen. ăstor (astor, istor). F. astă, (Mold., eastă, iastă), gen. astei (eștii), pl. aste (este), gen. astor, (estor). În folosirea pron., i se adaugă -a (cf. acel) ca și în functia de adj. postpus; dar var. moldovenești fac abstracție de obicei de această schemă. Comp. astădată, adv. (de această dată); astă-iarnă, adv. (iarna trecută); astălalt, (var. ăstălalt, ăstalalt), adj. și pron. dem. (celălalt, cel de acolo); ăstan, adv. (Trans., anul acesta); astă-noapte, adv. (noaptea trecută); astă-seară, adv. (în seara asta); astă-toamnă, adv. (toamna trecută); astă-vară, adv. (vara trecută); astăzi, adv. (în ziua de față, azi); astfel, adv. (în acest fel, așa); estimp, adv. (anul acesta).

Voltaire m. (cit. Voltèr), scriitor, poet, istoric și filozof francez, imbrățișă toate genurile, exercită o influență europeană sub raportul literar, social și religios: Secolul lui Ludovic XIV, Dicționar filozofic, Corespondența (1694-1778).

PARODIE (< fr. parodie < lat. gr. parodia; cf. gr. para, alături și ode, cîntec) Specie literară, dar și modalitate estetică a criticii, imitație burlescă, în proză sau în versuri, a unei opere, adîncind și ridiculizînd trăsăturile caracteristice sau defectele cele mai izbitoare ale acesteia. Folosită mai ales pentru implicațiile ei critice, parodia s-a constituit uneori în operă de sine stătătoare, ca romanul Don Ouijote de Cervantes, a cărui geneză o găsim în intenția autorului de a parodia romanele cavalerești. Cunoscută încă din antichitate (Batrahomiomahia lui Homer socotită o parodie a Iliadei), ea a fost cultivată pînă în epoca noastră de scriitorii înclinați spre acest gen de parafrazare spirituală a unei opere literare. În literatura noastră sînt cunoscute parodiile lui I.L. Caragiale, ca și Parodiile originale ale lui G. Topîrceanu. Ex. „Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită borșului de chitici, din care începurăm a sorbi cu iuțeală, înghițind repede și încrețind sprîncenele deasupra aburului fierbinte și mirositor. Cina fu scurtă. [...] Din înalta împărăție a umbrelor, luna și stelele care înaintau în negrele și îndepărtatele adîncuri ale Nemărginirii, pînă dincolo de hotarele ochiului, umpleau văzduhul străveziu cu o pulbere diafană și viorie.” (G, Topîrceanu, Parodii în proză ; G. Hogaș, Note din călătorie). Ex. Printre cimbru și susai, Fir plăpînd de păpădie Nalță, greu, în vîrf de pai, Un bănuț de floare vie. Norii lungi, pe sus, de plumb, Nu-l ghicesc dintre urzici. Soare galben, cît un bumb, Răsărit pentru furnici. Doar fărîma de pămînt Care-l știe și cunoaște, Îi păstrează chipul sfînt Cînd un bou, trecînd, îl paște. (TUDOR ARGHEZI, Menire)

PARODIE s.f. Imitație cu intenție de ridiculizare a unei opere literare serioase. ♦ (P. ext.) Imitație nereușită, inferioară originalului. [Gen. -iei. / < fr. parodie, it. parodia, cf. lat., gr. parodia < para – alături, ode – cîntec].

HETERO- (ETERO-) „diferit, deosebit, inegal, diferențiat”. ◊ gr. heteros „altul, diferit” > fr. hétéro-, germ. id., engl. id. > rom. hetero- și etero-. □ ~bafie (v. -bafie), s. f., colorație diferită la organele vegetale, care sînt în mod obișnuit unicolore; sin. heterocromie (2); ~blaste (v. -blast), s. n. pl., straturi tisulare care se dezvoltă sub o formă diferită de a țesutului de origine; ~blastic (v. -blastic), adj., (despre plante) cu dezvoltare diferită, prezentînd o evidentă tranziție între forma juvenilă și cea adultă; ~cariotip (v. cario-, v. -tip), s. n., celulă diploidă în care unul dintre cromozomii unei perechi oarecare prezintă o anomalie structurală; ~carp (v. -carp), adj., cu mai multe forme sau feluri de fructe; ~carpie (v. -carpie), s. f., prezență de fructe heteromorfe la aceeași plantă; ~cefal (v. -cefal), s. m., monstru fetal, avînd două capete de mărimi diferite; ~ceras (v. -ceras), s. m., amonit din cretacicul inferior, avînd cochilia, la început, turiculată^[1], apoi, dreaptă și terminată cu o cîrjă; ~cerc (v. -cerc), adj., (despre înotătoarea caudală) format din lobi inegali, cel dorsal fiind mai mare decît cel ventral; ~cheirie (v. -cheirie), s. f., alocheirie*; ~chineză (~cineză) (v. -chineză), s. f., proces meiotic heterotipic; ~chinezie (v. -chinezie), s. f., alochinezie*; ~ciclic (v. -ciclic), adj., 1. (Despre compuși organici) Care are în ciclu, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente. 2. (Despre flori) Cu verticile neuniforme sau cu piese inegale; ~ciclu (v. -ciclu), s. n., compus organic ciclic care conține, pe lîngă atomi de carbon, și atomi ai altor elemente; ~cist (heterochist) (v. -cist), s. n., (la algele albastre) celulă de altă formă și structură decît restul celulelor dintr-o colonie filamentoasă; ~clin (v. -clin), adj., cu polenizare încrucișată; ~clit (eteroclit) (v. -clit), adj., (despre o creație literară) alcătuit din părți aparținînd unor stiluri și genuri diferite; ~conte (v. -cont), s. f. pl., grupă de alge verzi cu tal unicelular sau pluricelular filamentos, cu zoospori avînd doi flageli inegali; ~cotil (v. -cotil), adj., cu cotiledoane inegale; ~crin (v. -crin), adj., cu secreții diferite; sin. alocrin; ~crom (v. -crom), adj., (despre flori) de culori diferite; ~cromatic (v. -cromatic), adj., (despre flori) de colorație diferită, cele centrale față de cele marginale; ~cromie (v. -cromie), s. f., 1. Anomalie congenitală caracterizată prin colorarea diferită a irisurilor. 2. Heterobafie*; ~cromozom (~cromosom) (v. cromo-, v. -zom), s. m., alozom*; ~cron (eterocron) (v. -cron), adj., care se formează sau care se produce în timpuri diferite; ~cronie (v. -cronie), s. f., dezvoltare a unor organe în momente diferite ale embriogenezei unor specii înrudite; ~dicogamie (~dihogamie) (v. dico-, v. -gamie), s. f., prezența la aceeași specie de flori proterandrice și proteroginice; ~dinam (v. -dinam), adj., 1. Cu predominanța unuia dintre organele de reproducere, în cazul florilor hermafrodite. 2. (Despre hibrizi) Cu predominanța unuia dintre caracterele părintești; ~distilie (v. di-, v. -stilie), s. f., dimorfism floral cu stile lungi și stamine scurte sau invers; ~drom (v. -drom), adj., (despre organe vegetale) orientat în direcții diferite; ~fag (v. -fag), adj., 1. Cu nutriție variată. 2. Care parazitează pe plante diferite; ~fenie (v. -fenie), s. f., apariție neașteptată a unei anomalii structurale la indivizii unei familii vegetale; ~fenogamie (v. feno-, v. -gamie), s. f., reproducere a vegetalelor prin indivizi fenotipic diferiți; ~fil (v. -fil₂), adj., cu frunze diferite pe aceeași tulpină; ~filie (v. -filie₂), s. f., prezența unor frunze de forme și dimensiuni diferite pe aceeași plantă; ~fite (v. -fit), s. f. pl., plante autotrofe, capabile să-și prelucreze și substanțele nutritive luate din substrat și pe cele de natură organică; ~fitic (v. -fitic), adj., care are două feluri de spori, formați pe saprofiți diferiți; ~fon (eterofon) (v. -fon), adj., relativ la heterofonie; ~fonie (eterofonie) (v. -fonie₁), s. f., discordanță provenită din devierea incidentală a vocilor mai multor cîntăreți care improvizează aceeași melodie; ~forie (v. -forie), adj.^[2], s. f., tulburare funcțională a vederii binoculare, provocată de un dezechilibru oculomotor cu tendință mare de fuzionare; ~gam (v. -gam), adj., 1. (Despre plante) Care are mai multe feluri de flori. 2. (Despre plante compozite) Care prezintă flori discale și marginale de diferite sexe în același antodiu. 3. Care prezintă heterogamie; ~gametangiogamie (v. gamet/o-, v. angio-, v. -gamie), s. f., anizogametangiogamie*; ~gametange (v. gamet/o-, v. -ange), s. m., gametange femel și mascul pe același tal, specific fungilor; ~gamie (v. -gamie), s. f., copulație totală a doi gameți deosebiți ca formă, dimensiuni și sex; sin. anizogamie; ~gamogonie (v. gamo-, v. -gonie), s. f., copulație a gameților de sex diferit; ~gen (eterogen) (v. -gen₁), adj., 1. De natură sau de origine diferită. 2. Compus din elemente deosebite. 3. (Despre un caracter) Care își are originea în afara organismului; ~genetic (v. -genetic), adj., (despre un organism) derivat din strămoși diferiți; ~geneză (eterogeneză) (v. -geneză), s. f., 1. Proces de apariție a unor urmași neasemănători în cadrul aceleiași specii animale sau vegetale. 2. Alternanță de generații. 3. Heterogenie*. 4. Teorie idealistă care consideră schimbările suferite de organisme ca fiind cu totul independente de mediul exterior; ~genic (v. -genic), adj., 1. (Despre un poliploid) Care are alele diferite pe același locus. 2. (Despre un gamet) Care are două alele ale aceleiași gene; ~genie (eterogenie) (v. -genie₁), s. f., anomalie organică; sin. heterogeneză (3); ~gnate (eterognate) (v. -gnat), s. f. pl., echinide exociclice cu aparat masticator format din cinci piese inegale; ~gonie (v. -gonie), s. f., 1. Formare a două sau trei tipuri de flori diferite din punctul de vedere al structurii androceului. 2. Alternare între generații cu modalități diferite de reproducere sexuată. 3. (La trematode și rotifere) Alternare a generației hermafrodite cu una sau mai multe generații partenogenetice; ~id (v. -id), adj., (despre organe vegetale) cu forme și mărimi diferite; ~litic (v. -litic₂), adj., care distruge celulele vii; ~liză (eteroliză) (v. -liză), s. f., proces de dizolvare sau de distrugere a celulelor sub acțiunea unor agenți externi; ~log (v. -log), adj., 1. Care provine din descendenți diferiți. 2. Care este deosebit din punct de vedere morfologic. 3. Care aparține unor specii diferite. 4. (Despre seruri sau grefe) Care provine de la o altă specie; ~mal (v. -mal), adj., (despre frunze) îndreptat în toate direcțiile; ~mer (eteromer) (v. -mer), adj., 1. Format din mai multe părți morfologice sau anatomice. 2. Cu diviziuni inegale sau neuniforme. 3. Cu un număr diferit de elemente în verticilul floral. 4. (Despre gonidii) Dispus în straturi; ~meric (v. -meric), adj., (despre gene) care participă inegal la formarea unui caracter cantitativ; ~mericarpie (v. meri-, v. -carpie), s. f., heterocarpie între mericarpiile aceluiași fruct; ~merie (v. -merie), s. f., 1. Influență reciprocă diferită a factorilor ereditari multipli. 2. Inegalitate numerică sau neuniformitate a părților sau a segmentelor unor organe ale aceleiași specii; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., heteroplazie în care se produc devieri cantitative de la normal; ~mezogamie (v. mezo-, v. -gamie), s. f., prezența mai multor moduri de polenizare la aceeași specie; ~mixie (v. -mixie₁), s. f., reproducere sexuată la ciuperci prin unirea nucleelor cu origini diferite; ~morf (eteromorf) (v. -morf), adj., 1. (Despre substanțe) Care prezintă două sau mai multe forme cristaline diferite. 2. Diferit ca formă și dimensiuni. 3. (Despre o colonie vegetală) Format din indivizi diferiți ca formă și funcție. 4. (Despre cromozomi) Diferiți din punct de vedere morfologic. 5. (Despre boli și malformații) Cu forme variate. 6. (Despre frunze, antere) Cu forme diferite; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) cu forme diferite; ~morfie (v. -morfie), s. f., 1. Conformație diferită a unor organe animale sau vegetale. 2. Neasemănare în forma sau în poziție a celulelor. 3. Stare a unei perechi sinaptice de cromozomi diferiți; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., 1. Diversitate morfogenetică. 2. Regenerare a organului vegetal sub altă formă. 3. Înlocuire a unei porțiuni dintr-un organ distrus; ~nom (eteronom) (v. -nom₁), adj., care se supune unor legi provenite din exterior, străine fenomenului respectiv; ~nomie (eteronomie) (v. -nomie), s. f., 1. Caracterul a ceea ce este heteronom. 2. Principiu potrivit căruia voința subiectului nu are în sine rațiunea propriei acțiuni, ci o derivă din rațiuni externe; ~pag (v. -pag), s. m., făt teratologic dublu, caracterizat prin faptul că parazitul prezintă un cap și membre pelvine distincte și rudimentare; ~petal (v. -petal), adj., cu petale diferite; ~picnoză (v. -picnoză), s. f., fenomen caracteristic cromozomilor de sex, manifestat printr-o condensare în cursul etapelor timpurii ale gametogenezei; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., țesut vegetal format pe locuri neobișnuite; ~plastie (v. -plastie), s. f., operație chirurgicală de transplant chirurgical de la o specie la alta; ~plazie (v. -plazie), s. f., 1. Proces de formare a unui țesut patologic în organism. 2. Formare, pe calea diviziunii celulare, a unor celule sau țesuturi noi pe locurile vătămate, care sînt deosebite de cele normale; ~pode (v. -pod), s. n. pl., ordin de gasteropode marine, cu piciorul transformat în înotătoare; ~polimeri (v. poli-, v. -mer), s. m. pl., molecule polimerizate, compuse din unități structurale diferite; ~ptere (v. -pter), s. n. pl., hemiptere*; ~rizie (v. -rizie), s. f., prezența de rădăcini diferite, contractile sau de nutriție, la aceeași plantă; ~schiză (v. -schiză), s. f., fragmentare simultană a nucleului-mamă, rezultînd mai multe nuclee; ~sferă (v. -sferă), s. f., strat al atmosferei situat deasupra homosferei, în care predomină gazele ușoare, dispuse neuniform; ~spermie (v. -spermie), s. f., prezența de semințe diferite ca formă sau conținut la aceeași plantă; ~spor (v. -spor), adj., s. m., 1. adj., Care produce două tipuri de spori. 2. s. m., Spor cu energide mascule și femele; ~sporie (v. -sporie), s. f., proces de producere a două tipuri, de spori: macrospori și microspori; ~stazie (v. -stazie), s. f., fenomen biologic care constă în stabilirea unor relații de dominanță între gene nealele; ~stemonie (v. -stemonie), s. f., prezența de stamine de lungimi și forme diferite la aceeași plantă; ~stil (v. -stil), adj., (despre flori) cu stile de lungimi diferite la aceeași plantă; ~stilie (eterostilie) (v. -stilie), s. f., prezența unor stile de lungimi diferite la florile unor plante care aparțin aceleiași specii; ~stom (v. -stom), adj., cu gură asimetrică; ~tactic (v. -tactic), adj., (despre inflorescențe) format în moduri diferite: racemos și botritic; ~taxie (v. -taxie), s. f., 1. Dispoziție diferită sau anormală a unor organe sau părți dintr-un organism. 2. Dereglare a proprietăților fizice ale unui organ anatomic; ~terapie (v. -terapie), s. f., tratament al unei boli cu mijloace și metode specifice alteia; ~term (v. -term), adj., (despre animale) care prezintă heterotermie; ~termic (v. -termic), adj., 1. Referitor la stratul de apă din mări și oceane, situat pînă la adîncimea de 200 m, unde temperatura este variabilă. 2. Care prezintă diferență de stratificație între diversele pături suprapuse ale apei marine sau oceanice; ~termie (v. -termie), s. f., fenomen care constă în pierderea sezonieră a capacității de încălzire, caracteristic animalelor care hibernează; ~tip (eterotip) (v. -tip), adj., s. m., 1. adj., Tipărit cu planșe ale căror caractere sînt mobile. 2. s. m., Monstru dublu în care fătul parazit atîrnă de peretele ventral al celui autozit; ~tipic (v. -tipic), adj., 1. (Despre plante) De alt tip, deosebit de cel obișnuit. 2. Care este reprezentat de prima diviziune a meiozei, deosebită de mitoza tipică; ~tipie (v. -tipie), s. f., monstruozitate constînd în atașarea individului accesoriu la peretele anterior al corpului individului principal; ~tom (v. -tom), adj., 1. Cu inciziuni neregulate. 2. Cu diviziuni sau verticile neuniforme; ~tomie (v. -tomie), s. f., 1. Ramificație sau segmentare vegetală inegală. 2. Dezvoltare inegală a elementelor învelișului floral; ~top (v. -top), adj., (despre plante) care crește în biotopuri diferite; ~topic (v. -topic), adj., care apare în alt loc decît în cel normal; ~topie (v. -topie), s. f., deplasare sau poziție anormală a unui organ anatomic; ~trih (v. -trih), adj., (despre organisme unicelulare) care prezintă cili sau flageli de diferite mărimi; ~tristilie (v. tri-, v. -stilie), s. f., prezență a stilelor de trei feluri la aceeași specie de plantă; ~trof (v. -trof), adj., s. m. și f., 1. adj., s. m. și f., (Organism) care utilizează în nutriție substanțe organice, neputînd efectua autonom sinteza lor din cele anorganice. 2. adj., Cu nutriție variată. 3. adj., Cu dezvoltare inegală a unor părți de organe din cauza nutriției neuniforme; ~trofie (eterotrofie) (v. -trofie), s. f., mod de hrănire a organismelor heterotrofe; ~trop (v. -trop), adj., (despre ovul sau embrion) curbat în formă de potcoavă; ~tropie (v. -tropie), s. f., strabism vizibil, în care ochiul se îndepărtează involuntar de axa vizuală; ~xen (v. -xen), adj., 1. (Despre paraziți) Care în ciclul lui evolutiv se dezvoltă pe gazde diferite. 2. (Despre uredinale) Cu ciclu vital succesiv pe diferite plante gazdă. 3. Care prezintă anteridii și oogoane pe filamente deosebite; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., cromozom de sex; ~zomie (v. -zomie), s. f., prezență suplimentară sau absență a unuia sau a cîtorva cromozomi, într-o celulă sau într-un organism diploid.

elegie sf [At: CANTEMIR, I. I. I, 12 / V: (înv) ~ghie (A și: eleghie) / Pl: ~ii, (înv) ~ / E: fr élégie, it elegia, lat elegia, ngr ἐλεγέια] 1 Operă literară în versuri sau, rar, în proză aparținând genului liric, în care sunt exprimate sentimente de melancolie, de tristețe, de jale. 2 Poezie, în literatura antică, compusă din distihuri elegiace. 3 (Fig) Lamentare. 4 (Fig) Tristețe. 5 (Fig) Melancolie.

REPORTAJ (< fr. reportage) Specie a jurnalisticii, caracteristică prin relatarea de fapte reale, informații de călătorie, fie în coloanele unor cotidiene sau periodice, fie în volum aparte. Dezvoltîndu-se odată cu apariția presei moderne, alături de literatura memorialistică, de amintiri, jurnale de călătorie, reportajul literar, mult discutat, de unii respins ca un gen hibrid, iar de alții acceptat, pe drept, ca o modalitate literară a publicisticii, se încadrează în literatura de frontieră, la granița dintre document și literatură. Esența reportajului constă în raportul dintre faptul real, autentic și literatură, iar însușirile sale literare se află în tendința de epicizare și personalizare a faptelor autentice, relatate. Autenticitatea creează cadrul. Centrul de greutate se deplasează de la fapt la semnificația lui. Prin aceasta, reportajul devine literatură. Totuși, reportajul este condiționat de exactitatea faptului contemporan, ceea ce îl defavorizează, neadmițindu-i-se alunecarea în ficțiune, ca în proza epică. Narațiunea, dialogul, construcția, distribuirea de accente sînt folosite în reportaj și acestea îi conferă valori literare. Narațiunea organizează faptul artistic și-l luminează pînă la funcții simbolice (Un om a trecut munții de Geo Bogza). Reportajul este ilustrat în literatura noastră de Geo Bogza (Țara de piatră, Cartea Oltului, Oameni și cărbuni din Valea Jiului). Ex. Da la Turda spre Abrud, pleacă de două ori pe zi o mocăniță. E cel mai bun mijloc pentru a ajunge în Țara Moților. Cei aproape o sută de kilometri, mocănița îi face cam în cinci ore... În trenul acesta, încă înainte de a ajunge în inima Țării Moților, am văzut două lucruri minunate. Am văzut o femeie mîncînd un măr, și felul cum moții privesc munții. Pe urmă n-am mai văzut nimic atît de adînc, de revelator. Așezați pe băncile de lemn ale vagonului, moții priveau munții. Erau colțuroși, prăpăstioși, acoperiți de zăpadă, tari, de gresie, crescuți din stînci aspre și învălmășite. Moții îi priveau tăcuți, pe gînduri, cu fruntea încruntată, pleoapele lor se închideau și se deschideau, lăsînd să se strecoare munții înăuntru, în fîșii subțiri, ca și cum ar fi fost o băutură rară pe care voiau s-o guste cît mai îndelung... Femeia a a început să mănînce mărul. Mari actrițe ale lumii, unde sînteți, s-o vedeți pe această țărancă, pe această femeie din Țara Moților, mîncînd un măr? Mînca? Mînca! Dar în același timp părea că se roagă, că spune o poezie, că stă de vorbă cu dumnezeu. Întîi a luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. Era respect, admirație și bucurie, puțin tristă, puțin amară, în fața acelui lucru pe care-l avea în mînă..." (GEO BOGZA, O femeie mănîncă un măr)

SPECIE s. f. 1. subdiviziune a genului, de animale sau vegetale cu trăsături și caracteristici comune. ♦ ~ literară = categorie de opere literare, grupate după criterii unitare, tematice sau formale, subordonată genului. 2. soi, fel, varietate, categorie (de ființe sau de lucruri). 3. (log.) noțiune care desemnează o clasă de obiecte cu aceleași însușiri esențiale din sfera genului. (< lat. species, după fr. espèce)

baroc (< fr. baroque „bizar, ciudat”; portugheză barucco = o perlă cu formă neregulată, asimetrică), perioadă în istoria artelor care este cuprinsă între sfârșitul Renașterii* și mijl. sec. 18. Termenul b. – îndeajuns de controversat – desemnează noul stil apărut în arta apusului și centrul Europei, care, îndepărtându-se de tradiția și echilibrul specific Renașterii, cultivă libertatea și grandoarea formelor, bogăția ornamentației, libertatea și fantezia exprimării. Acest stil, care a părut ciudat în raport cu regulile artistice stabilite anterior și de aceea a fost denumit poate, cu acest termen peiorativ, a însemnat însă pentru întreaga artă universală o nouă etapă de creare a unor opere originale, în care imaginația creatorilor își dezvăluie pe de-a-ntregul măsura bogăției, grandorii. În muzică, b. a însemnat, de asemenea, apariția unor forme* și genuri (I, 1, 2) noi, o mai mare libertate și inventivitate. B. reușește prima sinteză în cultura muzicală vocal-instr., turnând în forme noi, superioare, atât experiența muzicii vocale (monodia* liturgică a cântecului gregorian*, cântecul pop. și coralul* protestant) cât și experiența muzicii instr. pop. și culte. Valorificarea cuceririlor polifoniei* vocale și a înflorii muzicii instr. dă b. aureola unei luminoase perioade din istoria artei sunetelor. Dacă vom considera periodizarea b. după M. Bukofzer, putem delimita trei momente în cadrul dat: a) faza de început, caracterizată prin înlocuirea încetul cu încetul a muzicii corale polif. cu omofonia cântecului solistic. Importanța acordată acestei voci (2) superioare melodice, care iese în relief (făcând totodată foarte inteligibil și expresiv textul literar pe care se baza), duce la apariția unor genuri și forme noi cum sunt opera*, oratoriul*, cantata* etc. În același timp se produce și o înflorire a muzicii instr., determinând apriția unor forme noi și genuri ale acesteia: concertul*, canzona* da sonar, sonata*, suita* etc. În lucrările compozitorilor vremii (Monteverdi, Cesti, Cavali, Giovanni Gabrieli ș.a.) muzica dobândește noi coordonate tehnice destinate a sluji expresivității: discantul (II) devine solist, basul acompaniator nu se mai scrie decât cifrat*, armonia (III) capătă din ce în ce mai multă importanță, apar o ritmică (v. ritm) și o metrică (v. metru) variată, susținută de un tempo (2) corespunzător, se caută gradații și efecte orch., elemente de culoare și contrast; b) faza de mijloc a b. ce corespunde înfloririi muzicii de operă, baletului* de curte, operei-balet. Aici se înscriu cu creații reprezentative francezii Charpentier, Cambert, François Couperin, Lully, englezul Purcell. O înflorire deosebită cunoaște și muzica instr. reprezentată în Germania de Pachelbel, Schüty, Kuhnau iar în Italia de Vivaldi, Vitali, Alesandro și Domenico Scarlatti, Corelli. Acum încep să se contureze formele muzicale ciclice* (sonata da camera, sonata da chiesa, suita, concertul instr., concerto grosso*), care au la bază construcția monotematică*, unitatea intonațională, la care se mai adaugă o bogată ornamentație a liniei melodice; c) ultima fază a b., ce se desfășoară între anii 1710-1750, desemnând marea sinteză creatoare realizată de Haendel și J.S. Bach. Acum se cristalizează și se teoretizează gândirea muzicală bazată pe tonalitate (1), sistemul tonal cu modurile* major* și minor*. Se cristalizează teoria* muzicală atât a polif. cât și a armoniei în cadrul sistemului tonal, în lucrările teoretice semnate de Rameau (Tratatul de armonie) și J.J. Fux (Gradus ad Parnassum), dar mai ales practice, în cele două volume ale Clavecinului bine temperat de J.S. Bach. Aici se relevă noul tip de polif. bazat pe funcționalitatea* armonică. Tot acum se dezvoltă orchestra*, ca un ansamblu de instr. care capătă independență și importanță, scriindu-se lucrări în genuri și forme specific orchestrale. În această epocă a b. muzica face un pas hotărâtor spre evoluția sa viitoare, prin care va depăși cadrul bisericesc și al saloanelor, laicizându-se, devenind treptat un bun al marelui public. ♦ În muzica românească, b. se afirmă sub puternica acțiune de introducere a limbii române în muzica bis. prin râvna psaltului Filotei Sîn Agăi Jipei, autorul Psaltichiei rumânești. Cântările „pre glasul românesc că iaște mai lesne și mai frumos”, vădesc, în tropare*, condace*, un stil melodic cu contururi riguroase, imprimând o atitudine nobilă, senină, în care ornamentele și arabescurile purtând turnùri specifice contribuie la accentuarea rezonanțelor baroce. Puternice rezonanțe baroce emană și melodiile orientale instr., monodice, notate de către Dimitrie Cantemir, renumit cunoscător al practicii și științei muzicale turcești. Cântecul și jocul românesc devin sursă de inspirație și obiect al interesului compozitorilor și interpreților. Introducerea unor melodii românești în codice și valorificarea lor sub formă de citat în partituri probează nu numai valoarea lor artistică dar și debutul interferenței dintre arta orală a poporului și creația profesionistă, ceea ce conferă acesteia din urmă trăsături naționale distincte. Reprezentanții acestor tendințe au fost Ion Căianu, care a notat melodii românești în Codicele care-i poartă numele (1652-1671) și Daniel Speer care le valorifică în baletul Musicalisch Türckischer Eulen-Spiegel (1688). Compozitorii transilvăneni de formație barocă dau la iveală lucrări valoroase prezentând o bogată paletă stilistică. Evident, numărul lor restrâns, adică al personalităților proeminente, nu favorizează o mare lărgire a evantaiului stilistic. Cu toate acestea, Daniel Croner apare drept un marcant reprezentant al contrapunctului acționând, anterior lui J.S. Bach, pentru cristalizarea formelor sale în muzica instr. Ion Căianu se situează pe coordonatele monodiei acompaniate; unele excepții ce se pot întâlni în piesele sale nu infirmă regula generală. Între acești doi poli se află Gabriel Reilich, care oscilează stilistic, alăturând în opusurile sale procedee polifonice și omofone. Formele și genurile cultivate de către compozitorii transilvăneni ai epocii baroce sunt: vocale – ca motetul*, aria* (cantata*) și pasiunea*; instr. – ca fantezia*, toccata*, preludiul (2), fuga* și dansul (bogat reprezentate în Codicele lui Căianu); teatrale – baletul, ilustrat de către Daniel Speer. Musica nova, slujită de compozitorii G. Reilich și D. Croner, inaugurează un stil inedit în peisajul componistic autohton impunând maniera concertantă, momentul in care virtuozitatea vocală și îndeosebi instr. implică o tehnică superioară. Dintre creațiile acestori compozitori reținem în mod deosebit: Noi concerte instrumentale; Vesperae brevissimae și Pădure spirituală și muzicală de flori și trandafiri (vol. I și II) de Gabriel Reilich și Tabulatura Fugarum, praeludiorum, Canzonarum, toccatarum et phantasiorum și Tabulatura fugarum et praeludiorum de Daniel Croner.

operă 1. Gen (I, 1) muzical destinat reprezentării scenice, având la bază un libret* pe care sunt construite momentele (numerele*) muzicale: uvertură*, interludii* orchestrale, arii*, duete*, terțete*, cvartete*, cvintete*, sextete* vocale, coruri*, recitative*, balete* (toate acompaniate de orchestră*). În afara elementului literar (libretul) și muzical, între componentele o. intră decorul (scenografia), costumele și toate elementele teatrale menite a realiza vizual spectacolul. În acest sens, o. este un spectacol sincretic în care se cântă tot timpul. Dealtfel, apariția, dezvoltarea și reformele petrecute de-a lungul sec. în genul o. se leagă de acest deziderat al spectacolului total, realizat prin sincretismul* artelor. Apariția o. se leagă de Renașterea* it. Artiștii, poeții, filosofii acestei epoci descoperiseră frumusețea și perfecțiunea artei Greciei antice și își găseau în aceasta modele de urmat. Nici muzicienii nu s-au lăsat mai prejos. În 1600, la Florența, în cadrul Cameratei florentine*, Jacopo Peri împreună cu poetul Rinuccini compun lucrarea Euridice, vrând să reconstituie tragedia* antică. Spectacolul realizat cu mai multe personaje cântând textul, acomp. de o mică orch. și desfășurându-se într-un cadru scenic organizat avea să devină actul de naștere al acestui nou gen muzical. Încă de la început, necesitatea ca textul literar să fie inteligibil impune căutarea unei formule vocale care oscilează între vorbire și cântec. Totodată polifonia*, stăpână acum, începe să cedeze în fața melodiei acompaniate [v. monodie (2)]. Prima o. care corespunde ideii de spectacol muzical, prin dramatismul recitativelor*, inspirația melodică, folosirea cu ingeniozitate a resurselor orch., corului și baletului este Orfeu (1607) de Monteverdi. Tot Monteverdi compune Încoronarea Popeei (1643) pusă în scenă la Veneția, unde se deschide în 1673 primul teatru de o., apoi acestea se înmulțesc, iar stilul o. venețiene se răspândește în toată Italia, S Germaniei și Franța. Dar muzica este supusă din ce în ce mai mult unor texte ridicole, iar punerile în scenă, fastuoase și prețioase, înăbușe acțiunea și prospețimea muzicii. Cesti, Cavalli la Veneția și G. Caccini, L. Rossi, Stefano Landi la Roma sunt compozitorii cunoscuți ai genului în prima jumătate a sec. 17. O. fr. începe o dată cu creația compozitorului Jean-Baptiste Lully, creatorul stilului fr. al genului, în care baletului avea să-i fie rezervat un loc aparte. El a creat comediile-balet foarte gustate la curtea lui Ludovic al XIV-lea: Amorul doctor, Domnul de Pourceaugnac (după Molière), o. Psyché, Prințesa d’Elite, Armida, Acis și Galatea. Primind influențe it. și fr., o. engl. înscrie în sec. 17 un nume care-și domină contemporanii, Henry Purcell (1658-1695), din a cărui creație menționăm o. Dido și Aeneas (1689). Sec. 18, prin impunerea sistemului temperat* și a teoretizării legilor armoniei (III), evidențiază și mai mult independența liniei melodice. Jean-Philippe Rameau, succesorul lui Lully la Versailles, îmbogățește orch. cu sonorități armonice noi și îi conferă un rol principal în acțiunea dramatică. Hippolyte și Aricie (1733), Indiile galante, Castor și Polux, Dardanus etc. sunt ex. concludente, însă convenționalul personajelor, costumelor și acțiunii cu subiecte mitologice începea să obosească publicul. În Italia deja apăruse un gen nou al o.: opera-buffa* (it. „comică”), ale cărei origini se găsesc în intermediile (v. intermezzo (I)) operelor seria (serioase). Foarte muzicale, pline de fantezie și umor, aceste o.-bufe exercitau o justificată forță de atracție asupra publicului. Reprezentarea la Paris (1752) a o. La serva padrona de Pergolesi a dat naștere unei ciocniri de opinii numită querelle des Bouffons („cearta bufonilor”), în care se înfruntau partizanii o. fr. tradiționale cu cei ai o. it. înnoitoare. Polemica a fost terminată abia supă apariția genului o.-comice fr. (opéra-comique), întâi prin piesa cu muzică Ghicitorul satului de J.J. Rousseau și apoi a lucrării Les Traqueurs (Hăitașii) de Dauvergne. Astfel francezii aveau câștig de cauză, iar compozitorii ca Monsigny, Philidor, Grétry îmbogățeau repertoriul o.-comice. Facilitatea începe de această dată să amenințe creația de o. Acum se ivește un nou creator, Christoph Wilibald Gluck, care renunță la artificialitatea stilului it., în care aria* de bravură aproape că ieșea din cadrul dramatic al lucrării, dar nu se îndreaptă nici către solemnitatea greoaie a stilului lui Rameau. Gluck caută expresia simplă, sinceră, accentul dramatic natural, profund, în declamația* muzicală, evocând sentimente nobile. Orfeu (1762), Alcesta (1766), Ifigenia in Aulida (1774) sunt o. care îi consacră numele. Cu Ifigenia in Taurida, Gluck câștigă întrecerea în fața compozitorului it. Piccini și totodată a publicului fr., punând capăt unui alt conflict ivit la o. fr., între partizanii stilului it. (picciniști) și cei ai noului stil abordat de Gluck (gluckiniști). Cei care aveau însă soarta o. în mână erau cântăreții, pentru care se scriau o. și ariile, și care își permiteau în continuare să intervină în compoziții, improvizau tirade de exbiții tehnice vocale, aplaudate de public. În Germania, genul o. comice de origine pop. se numea Singspiel*. După Hiller, W.A. Mozart este cel care îmbogățește genul o. germ. cu Singspieluri: Răpirea din serai (1781) și Flautul fermecat (1791), o feerie de o extraordinară fantezie, noblețe, veselie și grandoare. Geniul mozartian reușește o sinteză a genurilor comic și serios în opera Don Giovanni (1787) pe care o denumește „dramma giocoso”. Începutul sec. 19 este dominat de creațiile de o. ale lui G. Rossini (Bărbierul din Sevilla, Wilhelm Tell) și Meyerbeer (Hughenoții, Africana ș.a.). în Franța. În Italia, Donizzeti (Lucia di Lamermoor, Favorita, Elixirul dragostei), Bellini (Norma) precum și Verdi (Rigoletto, Traviata, Trubadurul, Aida, Othello, Falstaff ș.a.) continuă tradiția bel-canto*-ului printr-o melodicitate de mare inspirație și sensibilitate. Romantismul* care se manifestă în acest sec. culminează în creația de o. a lui Richard Wagner. Influențat de o. lui Carl Maria von Weber, inspirată din tradițiile pop. germ. (Freischütz), Wagner își propune realizarea spectacolului de o. total, sincretismul artelor. Wagner vrea să realizeze un spectacol grandios și fantastic, o îmbinare perfectă a tuturor artelor într-o simbolică proprie legendelor și miturilor popoarelor nordice. Înnoirile operate de Wagner sunt atât în domeniul vocal (melodia infinită) cât și al amploarei aparatului orch., al dramatismului acțiunii sprijinite pe liniile leitmotivelor* și pe întregul complex literar și scenic cu care muzica conlucrează în spectacolul o. wagneriene. Operele sale, începând cu Olandezul zburător, Tannhäuser, Lohengrin, Tristan și Isolda, Inelul Nibelungului și terminând cu Parsifal, urmează reguli proprii de desfășurare dramatică în care limbajul, cântul gestul contribuie la expresia umană pură, muzica, simfonismul orch. nefiind doar simplu comentator ci participant activ în desfășurarea dramei. Pentru că o. sale necesitau o punere în scenă deosebită, Wagner reușește să ridice la Bayreuth un teatru de o. dotat cu aparatura scenică necesară și urmând planurilor arhitectonice pe care el însuși le-a proiectat pentru o audiție perfectă. Cu o. lui Wagner se împlinește o altă mare reformă în domeniul muzicii și spectacolului de o. O pleiadă de compozitori întregesc tabloul o. în sec. 19: J. Massanet cu o. Manon, Werther, Thaïs, apoi G. Bizet cu Pescuitorii de perle, Carmen, Richard Strauss cu Salomé, Elecktra etc. Din școlile naționale se remarcă numele compozitorilor M.I. Glinka, A.P. Borodin, M.P. Musorgski, P.I. Ceaikovski în Rusia și B. Smetana în Cehia etc. Sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20 aduce noi curente în creația de o. C. Debussy compune Pélléas și Mélisande, o replică fr. la „Tristanul” wagnerian. După 1900, Parisul continuă să se mențină în atenția spectatorului de o. cu lucrări moderne, experimentale: Les Choéphores de D. Milhaud, baletele Parade și Relache de E. Satie, Nunta, Oedipus-Rex de Stravinski etc. Apariția curentului expresionist* și introducerea sistemului dodecafonic* impune și o. de tip expresionist*: Erwartung (1909) de Schönberg, Wozzek și Lulu de A. Berg. O. românească se consideră a fi apărut odată cu o. Petru Rareș (1889) de Eduard Caudella, care este și primul compozitor de gen în România. Sec. 20 reprezintă conturarea și dezvoltarea muzicii românești în general și implicit a muzicii de o. După o serie de o. inspirate din literatura străină, compozitorii români se îndreaptă spre o. de tip național și, urmărindu-l pe Caudella, scriu o. inspirate din viața și muzica poporului, abordând creații literare din dramaturgia autohtonă. Sabin Drăgoi realizează prima o. românească realistă inspirată din viața țăranului român: Năpasta (1926), iar Paul Constantinescu prima o. realist-comică – O noapte furtunoasă (1933). O. românească de adânci rezonanțe universale este datorată lui George Enescu (1881-1955) – Oedip (1915-1932). O grandioasă frescă a istoriei românești o realizează Gheorghe Dumitrescu în ciclul o. sale (Orfeu, Decebal, Vlad Țepeș, Ioan Vodă cel Cumplit, Răscoala, Fata cu garoafe etc.). Problematica o. contemporane și-a găsit o inspirată ilustrare în o. Hamlet (1969), Jertfirea Iphigeniei (1968) de Pascal Bentoiu, Orestia II (1974-1977) de Aurel Stroe, Iona (1972-1976) de A. Vieru ș.a. 2. Teatru în care se reprezintă spectacolele de o. și balet. 3. Lucrare muzicală (v. opus.)

NARAȚIUNE, narațiuni, s. f. Expunere, relatare în formă literară a unui fapt, a unui eveniment etc., specifică genului epic; povestire. [Pr.: -ți-u-. – Var.: (înv.) narație s. f.] – Din fr. narration, lat. narratio, -onis.

TETRALOGIE s.f. (Ant.) Reunire de patru piese (trei tragedii și o dramă satirică), pe care poeții greci le prezentau la concursurile publice instituite cu ocazia diverselor sărbători. ♦ Serie de patru opere literare sau muzicale legate între ele printr-o idee comună. [Gen. -iei. / < fr. tétralogie, cf. gr. tetralogia < tetra – patru, logos – vorbire].

PASTIȘĂ, pastișe, s. f. Lucrare literară sau artistică lipsită de originalitate, în care se imită genul sau felul de lucru al unui scriitor sau artist renumit. Variantă: pastiș, pastișe, s. n.

antimemorii sfp [At: DEX² / E: fr antimémoires] Lucrare literară cu caracter evocativ care nu respectă procedeele consacrate ale genului memorialistic.

MEMORIÁL (< fr.) s. n. 1. Scriere care consemnează retrospectiv fapte, locuri și personaje memorabile pe care autorul le-a cunoscut pe parcursul vieții. Pe lângă valoarea documentară, m. are de obicei și una literară (ex. E. Lovinescu, C. Argetoianu, M. Eliade). O specia a genului, bogat ilustrată, este m. de călătorie (ex. Dinicu Golescu, Gr. Alexandrescu, N. Filimon, N. Iorga). 2. Termen folosit pentru a desemna un monument sau o clădire (de obicei cu caracter muzeal), menită să amintească un eveniment sau o personalitate (ex. m. del a Auschwitz, m. de la Yad Vashem din Irusalim, m. de la Sighet).

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții de toate zilele. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. – Din lat. genus, -eris.

TRILOGIE s.f. (Ant.) Reunire de trei tragedii ale căror subiecte constituie fiecare urmarea celui precedent și pe care le prezentau concurenții la concursurile dramatice din Grecia antică. ♦ Serie de trei opere literare avînd personaje comune și reprezentînd trei momente succesive din viața acestora. [Gen. -iei. / < fr. trilogie, it., gr. trilogia].

GEN, genuri, s. n. 1. Fel, soi, tip (pe care le reprezintă un obiect, o ființă, un fenomen etc.). ♦ Fel de a fi al cuiva. 2. Diviziune obținută prin clasificarea creațiilor artistice după formă, stil, temă. ◊ Pictură de gen = pictură care înfățișează aspecte ale vieții cotidiene. ♦ Fiecare dintre diviziunile fundamentale în care se împart operele literare și care cuprind creațiile asemănătoare prin modul de a reprezenta realitatea. Genul epic. Genul liric. Genul dramatic. Genul oratoric. 3. Categorie gramaticală bazată pe distincția dintre ființe și obiecte, precum și dintre ființele de sex masculin și cele de sex feminin. 4. (Biol.) Categorie sistematică, subordonată familiei, care cuprinde una sau mai multe specii înrudite de plante sau de animale. 5. (Log.) Clasă de obiecte care au note esențiale comune și cuprind cel puțin două specii. ◊ Gen proxim = gen (5) care este cel mai apropiat de noțiunea de definit. – Din lat. genus, -eris.

COLECȚIE s.f. 1. Serie de obiecte asemănătoare sau de aceeași categorie, prezentînd o valoare documentară, artistică etc. ♦ Culegere (de opere literare și științifice). ♦ Totalitatea publicațiilor unei biblioteci. 2. Puroi colectat într-un țesut bolnav. [Gen. -iei, var. colecțiune s.f. / cf. fr. collection, lat. collectio].

PERIPEȚIE s.f. 1. Schimbare inopinată și accidentală a sorții în drama antică. ♦ Episod conținînd evenimente imprevizibile dintr-o operă literară. 2. Întîmplare sau serie de întîmplări neprevăzute, emoționante, care intervin în viața cuiva. [Gen. -iei. / < fr. péripétie, it. peripezia, cf. gr. peripeteia].