PARODIE (< fr. parodie < lat. gr. parodia; cf. gr. para, alături și ode, cîntec) Specie literară, dar și modalitate estetică a criticii, imitație burlescă, în proză sau în versuri, a unei opere, adîncind și ridiculizînd trăsăturile caracteristice sau defectele cele mai izbitoare ale acesteia. Folosită mai ales pentru implicațiile ei critice, parodia s-a constituit uneori în operă de sine stătătoare, ca romanul Don Ouijote de Cervantes, a cărui geneză o găsim în intenția autorului de a parodia romanele cavalerești. Cunoscută încă din antichitate (Batrahomiomahia lui Homer socotită o parodie a Iliadei), ea a fost cultivată pînă în epoca noastră de scriitorii înclinați spre acest gen de parafrazare spirituală a unei opere literare. În literatura noastră sînt cunoscute parodiile lui I.L. Caragiale, ca și Parodiile originale ale lui G. Topîrceanu. Ex. „Fără multe marafeturi, făcurăm cinstea cuvenită borșului de chitici, din care începurăm a sorbi cu iuțeală, înghițind repede și încrețind sprîncenele deasupra aburului fierbinte și mirositor. Cina fu scurtă. [...] Din înalta împărăție a umbrelor, luna și stelele care înaintau în negrele și îndepărtatele adîncuri ale Nemărginirii, pînă dincolo de hotarele ochiului, umpleau văzduhul străveziu cu o pulbere diafană și viorie.” (G, Topîrceanu, Parodii în proză ; G. Hogaș, Note din călătorie). Ex. Printre cimbru și susai, Fir plăpînd de păpădie Nalță, greu, în vîrf de pai, Un bănuț de floare vie. Norii lungi, pe sus, de plumb, Nu-l ghicesc dintre urzici. Soare galben, cît un bumb, Răsărit pentru furnici. Doar fărîma de pămînt Care-l știe și cunoaște, Îi păstrează chipul sfînt Cînd un bou, trecînd, îl paște. (TUDOR ARGHEZI, Menire)