NĂSCĂTOARE, născătoare, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Înv. și pop.) (Femeie) care naște sau a născut unul sau mai mulți copii. 2. S. f. (În Biserica creștină) Fecioara Maria, mama lui Isus. – Naște + suf. -ătoare.

PANAGHIE, panaghii, s. f. 1. Nume dat Fecioarei Maria; p. ext. iconiță (emailată) cu chipul Fecioarei Maria, purtată de ierarhi pe piept. 2. Bucată de prescură care se mănâncă în mănăstiri, în prima săptămână după Paști. ♦ Prescură făcută la patruzeci de zile după înmormântarea cuiva. – Din sl. panagija, ngr. panaghía.

PREACINSTIT, -Ă, preacinstiți, -te, adj. Foarte cinstit, vrednic de cinste, de venerație; onorabil, respectabil. ♦ (Substantivat, f. art.) Maica Domnului, Fecioara Maria. – Prea + cinstit.

PRECISTĂ adj. Curată (din punct de vedere moral), neprihănită, imaculată. ♦ (Substantivat) Maica Domnului, Fecioara Maria. [Var.: (pop.) precestă adj.] – Din sl. prĕčista.

BOGORODNIȚA s. art. v. fecioara maria, madona, maica domnului, născătoarea, preacurata, preanevinovata, preasfânta, precista, sfânta fecioară.

FECIOARĂ s., adj. 1. s. fată, virgină, (înv.) vergură. (A murit ~.) 2. s. (BIS.) Fecioara Maria v. Maica Domnului. 3. adj. castă, neprihănită, virgină, (înv.) întreagă, (fig.) imaculată. (O tânără ~.) 4. s. art. (ASTRON.; n. pr.) Virgina (art.). (~ este o constelație zodiacală.)

MAICĂ s. (BIS.) 1. Maica Domnului = madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfânta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Sfânta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.). 2. v. călugăriță.

PREACINSTITA s. art. v. fecioara maria, madona, maica domnului, născătoarea, preacurata, preanevinovata, preasfânta, precista, sfânta fecioară.

ACATIST ~e n. bis. Slujbă bisericească în cinstea fecioarei Maria sau a altor sfinți. ◊ A da ~e (sau un ~) a cere preotului să se roage pentru realizarea unor dorințe. /<sl. akatistu

MADONĂ ~e f. 1) Pictură sau sculptură reprezentând pe Maica Domnului. 2) Maica Domnului la catolici; Fecioara Maria. 3) fig. Personificare a perfecțiunii feminine. 4) fig. Femeie care simulează nevinovăția, modestia. /<it. madonna, fr. madone

PANAGHIE ~i f. 1) Icoană mică având zugrăvit chipul Fecioarei Maria. 2) (în mănăstiri) Bucată de prescură care se mănâncă în prima săptămână după Paști. 3) Prescură pe care preotul o ridică în timpul rugăciunii făcute la patruzeci de zile de la moartea cuiva. ◊ A ridica (cuiva) ~a a) a face parastas unui mort; b) a înjura pe cineva. [G.-D. panaghiei] /<sl. panagija, ngr. panagia

PREANEVINOVATĂ adj. invar. bis. (și substantival despre Fecioara Maria) Care este cinstită și neprihănită. /prea + nevinovată

acatist (-te), s. n. – 1. Imn și slujbă bisericească ortodoxă în cinstea Fecioarei Maria sau a unor sfinți. – 2. Listă de nume date preotului spre a se ruga pentru persoanele înscrise pe ea. < Gr. ἀϰάϑιστος, din ϰαϑίζω „a sta jos”, cu α – privativ, deoarece este vorba de imnuri care se cîntă stînd în picioare. – Der. acatistier, s. n. (colecție de imnuri).

preaînființat, s.m. (înv.) Isus Cristos (considerat ca întrupat din fecioara Maria).

ROZARIU s.n. Culegere de rugăciuni pentru fecioara Maria. [Pron. -riu. / < lat. bis. rosarium, cf. it. rosario, fr. rosaire].

colac (colaci), s. m. – 1. Un fel de pîine, în formă de inel, împletită din mai multe straturi de aluat. – 2. Covrig. Se spune mai ales despre colacii sau covrigii de o anumită formă, ce se împart de pomană pentru odihna sufletului unui mort; colacul mare, pentru preot și dascăl, de formă circulară, înconjurat de două împletituri, și avînd deasupra două chifle rotunde și două cruci dispuse simetric; colacii lăturalnici, pomană de 17 colaci, dintre care unul se presupune pentru Domnul, altul pentru Fecioara Maria, 10 pentru mort și 5 liturghioare sau covrigi în formă de două 8 încrucișate; colacii de la ușa cuptorului, grup de 11 colaci ce se împart calzi. – 3. Pîine dată de pomană. – 4. În general, obiect în formă roată sau de covrig. – 5. Colac de salvare. – 6. Colier. 7. Coroană. – 8. Arc, boltă. – 9. Ghizd, colac de fîntînă. – 10. Obadă. – 11. Gard, împrejmuire. – 12. Perniță de pus pe cai. – 13. (Înv.) Dar, cadou. – 14. (Înv.) Recompensă, bacsiș. – Mr., megl. culac, istr. colac. Sl. kolač, de la kolo „roată” (Miklosich, Slaw. Elem., 25; Cihac, II, 67; Conev 66); cf. bg. kolač, sb. kòlač, rus. kalač. Rezultatul normal, *colaci, pl. colaci, a dus la formarea unui sing. analogic (DAR). Este inutilă, prin urmare, ipoteza lui Diculescu, Elementele, 473, bazată pe gr. *ϰόλλαξ, în loc de ϰολλιξ. Cuvîntul rom. a intrat în mai multe limbi, uneori împreună cu alte der., bazate pe fonetismul sl.: tc. kolak (față de kulaç), alb. kuljatš (față de kaljač), bg. kolak, mag. kalák „bacșiș” (față de kalács), cf. Berneker 541 și DAR. Der. colăcel, s. m. (covrig); colăcime, s. f. (ofrandă de colaci sau de daruri); colăcar, s. m. (persoană care oferă un dar; persoană care improvizează orații la nunțile tipice; turnător); colăcăriță, s. f. (femeie care pregătește pîinile de pomană); colăcări, vb. (a recita orații; a spiona; a turna); colăcărie, s. f. (orație, denunț); colăcaș, s. m. (persoană care improvizează orații); colăcășie, s. f. (orație); colăcer, s. m. (prieten al mirelui, care îi este martor și care recită orația), cuvînt care pare a se fi încrucișat cu colcer, clucer, și pe care Tiktin și DAR le consideră der. de la conăcar și confundat cu colac prin etimologie populară, ipoteză puțin plauzibilă (și mai puțin este der. din bg. kolačer, propusă de Conev 58); colăci, vb. (a aranja o căsătorie, a face pe pețitorul; a prezenta, a face cunoștință; a (se) amesteca, a (se) băga; a spiona, a turna, a denunța, a descoperi; a face colac, a răsuci; a încurca, a încîlci); colăcitură, s. f. (rulou; încurcătură); colătău, s. n. (mîner; coc, conci), pe care Tiktin și DAR îl pun în legătură cu mag. kallantyú „clanță” (cf. Stamati: pletele i-au pieptănat și colătău le-au făcut); încolăci (var. (în)colătăci), vb. (a face ca un cerc, a încovriga); încolăcitură, s. f. (roată, cerc); descolă(tă)ci, vb. (a desface, a întinde, a desfășura).

MADONĂ s. f. 1. reprezentare plastică a Maicii Domnului; (p. ext.) Fecioara Maria. 2. (fig.) femeie cu chip angelic, blând și pur. ◊ (ir.) mironosiță. (< it. madonna, fr. madone)

MARIAL, -Ă adj. referitor la Fecioara Maria. (< fr. marial)

ROZARIU¹ s. n. culegere de rugăciuni pentru Fecioara Maria. (< lat. rosarium, it. rosario, fr. rosaire)

maică (-ci), s. f. – 1. Mamă. – 2. Maica Domnului „Fecioara Maria”. – 2. Titlu dat călugărițelor. – Mr., megl. maică. Bg. majika, sb., cr. màika (Cihac, II, 103; Berneker, II, 8; Tiktin).

AVE MARIA (lat. „slavă Mariei”), rugăciune catolică închinată Fecioarei Maria, al cărei conținut se bazează pe textul din „Evanghelia după Luca”.

ACATIST, acatiste, s. n. Slujbă bisericească cuprinzînd rugăciuni și cîntări în cinstea fecioarei Maria și a unor sfinți. ◊ Expr. A da acatiste = a cere preotului să rostească anumite rugăciuni. [Acc. și: acatist] – Slav (v. sl. akatistŭ <gr.).

acatist (Biz.) (< gr. ἀϰάθιστος, ὔμνος < ἀ privativ + ϰαθίζω, „a se așeza”), imn de laudă adresat Fecioarei Maria, compus după unii de patriarhul Sergiu (m. 638) al Constantinopolului, după unii de către Roman Melodul, între 536-556, completat de Andrei Criteanul (m. 726) iar după alții adăugit și introdus în cult de către patriarhul Sergiu, pe vremea împăratului Eraclie, în urma biruinței acestuia asupra armatelor perso-avare. Format din 13 condace* și 12 icoase*, acest a. (numit al „Bunei Vestiri”), al cărui prim condac începe cu τῇ ὐπερμάχῳ στρατηγῷ („Apărătoarei Doamne”), este întrebuințat de atunci în toate bis. ort. Denumirea de a. a fost atribuită apoi și altor asemenea cântări consacrate lui Iisus și unor sfinți.

adormire, adormiri s. f. Faptul de a adormi. ♦ Adormirea Maicii Domnului = sărbătoare creștină în amintirea trecerii Sfintei Fecioare din viața pământească în cea cerească, prăznuită de Biserică la 15 august, după o pregătire prin post de două săptămâni; Fecioara Maria a fost înmormântată în grădina Ghetsimani, pe muntele Eleonului, nu departe de Ierusalim. – Din adormi.

aftartodocheți s. m. pl. Adepți ai unei erezii susținute de Iulian de Halicarnas (sec. 6), potrivit căreia trupul lui Hristos, născut din Fecioara Maria, a fost trupul noului Adam, fără păcat și incoruptibil. Umanitatea lui Hristos este nu numai fără păcat, dar nici nu poartă urmările lui. A fost combătută de Sever de Antiohia, care o acuză de dochetism, precum și de sf. Ioan Damaschinul, pentru care în Hristos nu se poate nega realitatea umană a suferinței [Var.: aftardocheți s. m. pl.] – Din gr. afthartos „nestricăcios” + dokesis „asemănare”.

Ana, mama sfintei Fecioare Maria, fiica lui Matan. A fost căsătorită cu Ioachim (Eli), din neamul lui David, seminția lui Iuda. Este sărbătorită la 25 iulie, 9 septembrie și 9 decembrie.

baptism s. n. Sectă creștină protestantă, apărută inițial ca protest împotriva bisericii anglicane oficiale și întemeiată de John Smith, care în 1606 fuge în Olanda; de aici, prin Roger William, secta ajunge în America, unde a continuat să se dezbine. În Europa a apărut după 1834 și s-a răspândit în toate țările. În Ardeal a fost introdus în 1884. Susține că Biblia este singura normă de credință și morală, dintre cele șapte taine admite doar botezul, care se administrează numai celor adulți, neagă Tradiția și respinge ierarhia bisericească, venerarea Fecioarei Maria, crucea, icoanele și rugăciunile la înmormântare. – Din fr. baptisme (< gr. pabtisma).

Buna-Vestire, praznic împărătesc în cinstea Maicii Domnului, care se serbează la 25 martie (cu 9 luni înainte de nașterea lui Iisus), în amintirea veștii primite de Sfânta Fecioară Maria de la arhanghelul Gavriil că va naște ca om pe Fiul lui Dumnezeu; Blagoveștenie. La Nazaret, pe locul unde a avut loc acest eveniment, s-a înălțat o biserică. – Din bună + vestire.

IISUS HRISTOS (Iisus reprezintă forma gr. a numelui ebraic Ioshua „Mântuitorul”, iar Hristos, forma gr. a numelui ebraic Messiah, „unsul lui Dumnezeu”), întemeietorul creștinismului. Potrivit Evangheliei, s-a născut în Bethlehem, în anul 4, înainte de era creștină. Ca urmare a poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul din cauza nașterii lui Mesia, „Regele Iudeilor”) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, Iosif și Maria s-au refugiat cu el în Egipt, revenind după trei ani, în Nazaret, unde Iisus Hristos și-a petrecut copilăria și tinerețea până la vârsta de 30 de ani. Înainte de a-și începe misiunea de predicator, a fost botezat de profetul Ioan în râul Iordan. Înconjurat de 12 ucenici, Iisus Hristos a propovăduit o nouă învățătură despre Împărăția lui Dumnezeu, rezumată în „Predica de pe munte” (susținând că Dumnezeu este Tatăl lui, că El este fiul lui Dumnezeu, că are Duhul Sfânt, că domnește asupra Legii). Din această cauză a fost urmărit și prigonit de autoritățile religioase, fiind acuzat de blasfemie. A făcut numeroase minuni (vindecări de bolnavi, învieri de morți). În ultima săptămână a vieții sale pământești, după ce a celebrat, împreună cu cei 12 ucenici, Cina cea de Taină și a instituit sfânta euharistie, a fost prins, prin trădarea lui Iuda Escarioteanul, în grădina Ghetsimani (de pe Muntele Măslinilor), unde se retrăsese pentru a se ruga împreună cu apostolii. Dus în fața sinedriului, Iisus Hristos a fost condamnat la moarte, sentință acceptată și de Pilat, care, deși l-a găsit nevinovat, a cedat în fața mulțimii fanatizate. Iisus Hristos a fost răstignit pe Golgota, între doi tâlhari. După moartea sa, apostolii au plecat în N Galileii, dar s-au întors la vestea că Iisus Hristos a înviat după trei zile (în dimineața celei dintâi zile a săptămânii). Iisus Hristos a stat de vorbă cu apostolii, pe care i-a trimis să propovăduiască Evanghelia la toate semințiile lumii și să le boteze în numele Sfintei Treimi, spre iertarea păcatelor, dându-le pentru aceasta puterea Duhului Sfânt. La 40 de zile după Înviere, Iisus Hristos s-a înălțat la cer, de unde va reveni pe pământ pentru Judecata de Apoi. Potrivit învățăturii creștine, face parte din Sfânta Treime, fiind Fiul lui Dumnezeu (alături de care este coetern), Logosul întruchipat de Duhul Sfânt și al Fecioarei Maria, Dumnezeu și om în același timp, cele două firi, divină și umană, neamestecându-se. Biserica i-a închinat opt praznice, unele cu dată fixă (Nașterea Domnului – 25 dec.; Tăierea împrejur – 1 ian.; Botezul Domnului – 6 ian.; Întâmpinarea Domnului – 2 febr.; Schimbarea la Față – 6 aug.) și altele cu dată variabilă (Intrarea în Ierusalim – Duminica Floriilor, Învierea Domnului și Înălțarea Domnului).

Emanuel, nume dat de Dumnezeu, prin prorocul Isaia, pruncului care avea să se nască din Fecioara Maria, care se tâlcuiește: „Cu noi este Dumnezeu” și care sugerează că Cel ce Se va naște din Maria va întruni în persoana Sa natura dumnezeiască și cea omenească și va fi așadar, Dumnezeu și om (Isaia 7, 14). ♦ Denumire dată reprezentării lui Iisus binecuvântând, temă iconografică foarte frecventă în pictura de tradiție bizantină.

evanghelie, evanghelii s. f. 1. „Vestea cea bună” sau revelația lui Dumnezeu în persoana și în lucrarea lui Iisus Hristos, precum și mesajul sau conținutul acestei descoperiri cuprins în predica și în învățătura Sa. ♦ (La începutul creștinismului) Tradiția orală a predicii lui Iisus Hristos. 2. Parte a Noului Testament (cele patru evanghelii) care cuprinde viața și învățătura lui IIsus Hristos. ♦ Evangheliar. ◊ Literă sau cuvânt) de evanghelie = lucru absolut sigur, mai presus de orice îndoială. ♦ Fiecare pasaj dintr-o evanghelie care se citește în cadrul slujbelor religioase creștine. ◊ Evanghelii sinoptice v. sinoptic [Var.: (pop.) vanghelie, ivanghelie s. f.] – Din sl. evanghelije. ◊ Evanghelia după Matei, evanghelie scrisă de apostolul Matei în anii 43-44 (28 cap.). În partea întâi (cap. 1-4) sunt descrise evenimentele anterioare activității publice a lui Iisus, spița neamului Său, nașterea Sa din Fecioara Maria, botezul și ispitirea din pustie, în partea a doua (cap. 5-18) activitatea lui Iisus în Galileea, iar în al treilea (cap. 19-28) activitatea Sa în drum spre Ierusalim, întrarea triumfală în cetate, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Scrisă inițial în limba aramaică pentru compatrioții săi iudei, evanghelia sa a avut menirea de a dovedi că în Iisus Hristos, Mesia, se împlinesc prorociile Vechiului Testament și că El este Mesia care a venit pentru mântuirea lumii. ◊ Evanghelia după Marcu, evanghelie scrisă de Marcu în anii 63-64 (16 cap.). Are o introducere, în care Mântuitorul este arătat ca fiu al lui Dumnezeu, apoi descrie activitatea Sa în Galileea (cap. 1-9) și faptele Sale spre Ierusalim și Iudeea (cap. 10-14), încheindu-se cu patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer (cap. 15-16). Evanghelia ni-L arată pe Iisus ca fiind recunoscut ca fiu al lui Dumnezeu de către Tatăl ceresc la botez și cuprinde multe învățături morale. ◊ Evanghelia după Luca, evanghelie scrisă din Roma de medicul Luca în anii 62-63 d. Hr., cuprinzând 24 cap. Partea întâi (cap. 1-2), proprie numai sf. apostol Luca, cuprinde Buna-Vestire și nașterea sf. Ioan Botezătorul și a lui Iisus, precum și date privind copilăria Domnului, partea a doua (cap 3-9, 50) activitatea Domnului în Galileea, partea a treia (cap. 19, 24-28) activitatea Sa la Ierusalim, patimile, moartea, învierea și înălțarea Sa la cer. Evanghelia după Luca este foarte sintetică, dându-ne în plus față de celelalte evanghelii și multe învățături dogmatice, căutând să dovedească dumnezeirea lui Hristos și universalitatea creștinismului. ◊ Evanghelia după Ioan, evanghelie scrisă de sfântul apostol Ioan între 96 și 98 d. Hr. în Efes, cuprinzând 21 cap. Dacă primele trei evanghelii, numite și evanghelii sinoptice, ne redau în esență aceleași întâmplări și învățături ale lui Iisus Hristos, această evanghelie le completează în mod fericit, fiind scrisă cea din urmă. Ea accentuează dumnezeirea lui Iisus, fiind numită și evanghelia dragostei.

familie, familii s. f. Formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe copiii acestora prin relații strânse de natură biologică, economică și spirituală; grup mai larg, cuprinzând pe toți cei ce se trag dintr-un strămoș comun. ◊ Sfânta Familie = Iosif, Fecioara Maria și Iisus. – Din lat. familia.

fugă, fugi s. f. 1. Faptul de a fugi; deplasare rapidă, goană, alergare; (art.) repede. 2. Părăsire grabnică (și pe ascuns) a unui loc pentru a scăpa de o primejdie. ◊ Fuga din Egipt = plecarea grabnică din Betleem a lui Iosif și a Fecioarei Maria cu pruncul Iisus, amenințat cu moartea de către Irod. – Din lat. fuga.

Galileea, provincie a Palestinei dincolo de râul Iordan și la vest de lacul Ghenizaret. În Nazaretul Galileii Fecioara Maria a primit vestea că va naște pe Fiul lui Dumnezeu, aici și-a petrecut Iisus copilăria și a început activitatea Sa mesianică, stabilindu-se la Capernaum, aici a făcut El cele mai multe minuni, începând cu nunta din Cana, aici și-a ales apostolii (singur Iuda fiind din Iudeea) și pe cei 70 de mucenici și tot aici S-a arătat ucenicilor ultima oară după Înviere. Galileea, patria lui Iisus și a apostolilor, a fost leagănul credinței creștine.

Gavriil, arhanghel, unul dintre căpeteniile îngerilor, cinstit deopotrivă de creștini, mozaici și mahomedani. El prevestește nașterea lui Ioan Botezătorul (Luca, 1, 9-20) și este purtătorul Bunei-Vestiri, anunțând pe Fecioara Maria că va naște pe Iisus Hristos. Musulmanii cred că el ar fi dictat profetului Mahomed Coranul. În apocriful etiopian Cartea lui Enoh, Gavriil este supraveghetorul Paradisului. Este sărbătorit, împreună cu Mihail, la 8 noiembrie.

„Hodighitria” („Îndrumătoarea”), denumire dată unui tip iconografic al Fecioarei Maria cu pruncul, răspândit atât în arta bizantină, cât și în țara noastră. Cuprinde figura Mariei, care ține pruncul pe brațul stâng și arată spre El cu mâna dreaptă (de aici denumirea de „Îndrumătoarea”). După Tradiție, prima icoană cu această compoziție a fost pictată de sf. evanghelist Luca și a devenit prototipul icoanei împărătești a Maicii Domnului. La noi în țară, cele mai valoroase reprezentări se află la m-rile Govora, Bistrița-Vâlcea, Humor etc., toate din sec. 16.

Iacov, tatăl dreptului Iosif, logodnicul Fecioarei Maria și tutorele legal al lui Iisus Hristos.

intrare, intrări s. f. Acțiunea de a intra și rezultatul ei. ◊ Intrarea în biserică a Maicii Domnului = una dintre cele 12 mari sărbători creștine domnești, în amintirea zilei când, la vârsta de trei ani, Fecioara Maria, a fost dusă la templu de părinții ei, Ioachim și Ana, și închinată lui Dumnezeu, așa cum promiseseră înainte de naștere. Originea acestei sărbători, pe care Bis. o prăznuiește la 21 noiembrie, datează încă din sec. 8 d. Hr.; (pop.) vovidenie. – Din intra.

Ioachim, soțul sfintei Ana și tatăl Fecioarei Maria. Se trăgea din neamul împărătesc al lui David, din seminția lui Iuda. Se mai numea și Matei-Levi. Este sărbătorit la 9 septembrie.

Iosif, logodnicul sfintei Fecioare Maria, de meserie tâmplar. Încredințându-se de taina zămislirii ei de la Duhul Sfânt și aflând în vis de la îngerul Gavriil că pruncul ce se va naște este însuși Fiul lui Dumnezeu, Iosif și-a asumat în continuare rolul de părinte sau tutore în fața legii și a lumii. Bis. îl prăznuiește în duminica dinaintea Nașterii Domnului, împreună cu împăratul David.

împărăteasă, împărătese s. f. 1. Soția unui împărat; femeie care domnește peste o țară. ◊ Împărăteasa zilelor = duminica. 2. P. anal. Mama lui Iisus Hristos, Născătoarea de Dumnezeu, Maica Precista, Fecioara Maria. 3. (În orațiile de nuntă) Mireasă. – Din împărat + suf. -easă.

întâmpinare, întâmpinări s. f. Acțiunea de a întâmpina și rezultatul ei; ieșire înaintea cuiva spre a-l primi. ◊ Întâmpinarea Domnului = una dintre cele 12 mari sărbători domnești ale Bis. creștine, în amintirea zilei când Fecioara Maria a adus pruncul Iisus la templu la 40 de zile de la naștere, unde a fost întâmpinat de dreptul Simeon, care primise de la Duhul Sfânt promisiunea că nu va muri până când nu va vedea pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, de față fiind și prorocița Ana; stretenie. Este prăznuită la 2 februarie. – Din întâmpina.

întrupare, întrupări s. f. Acțiunea de a (se) întrupa și rezultatul ei; concretizare, personificare. ♦ (Bis.) Doctrină de credință promulgată la Sinodul de la Niceea din anul 325 d. Hr., potrivit căreia a doua persoană a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu, „S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om”. Întruparea constituie marea taină a credinței creștine, care a provocat o mulțime de controverse, precum și erezii. – Din întrupa.

maică, maici s. f. 1. Mamă. ♦ Termen afectiv cu care cineva se adresează copiilor sau unei persoane mai tinere. ◊ Maica Domnului = Fecioara Maria, Născătoare de Dumnezeu. ♦ Adormirea Maicii Domnului v. adormire. ♦ Maica Domnului „Îndurătoarea” = denumire dată reprezentării Mariei cu pruncul în cadrul unei compoziții de tandră îmbrățișare, cu două variante: Eleusa, în care figurile au o expresie gravă chiar tristă, și Glikofilusa, în care expresia figurilor este vioaie surâzătoare (de ex. la bis. din Strei, sec. 14; Remetea-Bihor, sec. 15; Neamț, Sf. Gheorghe-Suceavam Moldovița, Humor, sec. 15-16; Bistrița-Neamț, sec. 17 etc.). 2. Călugăriță; termen cu care cineva se adresează unei călugărițe. 3. Fig. Origine, cauză, izvor. – Din bg., scr. majka.

naștere, nașteri s. f. Acțiunea de a (se) naște și rezultatul ei; aducere pe lume a unei ființe; apariție. ♦ Nașterea Domnului (Iisus Hristos) = a) sărbătoare creștină a întrupării Domnului, care are loc la 25 decembrie; Crăciunul; b) (de obicei eliptic) reprezentare iconografică a lui Iisus Hristos; c) (și eliptic) numele troparului care se cântă în ajunul Crăciunului, când preoții umblă cu „Nașterea”. ◊ Nașterea sfântului Ioan Botezătorul = sărbătoare creștină celebrată la 24 iunie; sânziene, drăgaică. ◊ Nașterea Maicii Domnului = una dintre cele 12 mari sărbători creștine domnești, în care se prăznuiește ziua de naștere a Fecioarei Maria la 8 septembrie. ◊ Expr. Înainte de nașterea lui Hristos (prescurtat î. Hr.) = înaintea erei noastre. ◊ De la (sau după) nașterea lui Hristos = în (sau din) era noastră. ♦ (Înv., la pl.; determinat prin „cele dintâi”) Drepturile întâiului născut. – Din naște.

Nazaret, orășel mic din Galileea, situat între Marea Mediterană și Lacul Ghenizaret, unde trăiau Iosif și Sfânta Fecioară Maria, căreia îngerul i-a adus vestea cea bună că ea va naște pe Fiul lui Dumnezeu. În Nazaret și-a petrecut Iisus copilăria și a stat până la vârsta de 30 de ani.

născut adj. m. (Și subst.) (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume. ◊ Nou-născut = născut de curând; (subst.) prunc. ◊ Întâiul (sau primul, cel dintâi) născut = cel dintâi, cel mai vârstnic dintre copiii unei familii. ◊ Unul (sau singurul) născut = unicul copil, singura odraslă; spec. (în Noul Testament) denumire dată lui Iisus Hristos, fiul unic al lui Dumnezeu după fire, care din Tatăl S-a născut mai înainte de toți vecii și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om pentru mântuirea oamenilor. ◊ Expr. Născut, nu făcut = ale cărui însușiri sunt înnăscute și nu dobândite. – Din naște.

nestorianism s. n. Erezie creștină apărută la începutul sec. 5 în sânul școlii teologice de la Antiohia, predicată de episcopul Teodor de Mopsuestia și de Nestorie, care despărțea atât de mult cele două firi (divină și omenească) în Iisus Hristos, încât vorbea de fapt de două persoane diferite, afirmând în consecință că Sf. Fecioară Maria este „născătoare de om” sau cel mult „născătoare de Hristos” și nu „născătoare de Dumnezeu”. Erezia nestoriană a fost condamnată de Sinodul III ecumenic de la Efes din anul 431.

panaghie, panaghii s. f. 1. (Ca nume propriu) Fecioara Maria; p. ext. iconiță cu chipul Fecioarei Maria sau cu Dumnezeu ori Iisus Hristos, purtată de ierarhi pe piept; engolpion. 2. Parte din pâinea în cinci colțuri care se pune înaintea icoanei Maicii Domnului. ♦ Bucată de prescură care se mănâncă în m-ri în prima săptămână după Paști. 3. Slujbă bisericească pentru sfințirea pâinii în cinstea Maicii Domnului. [Var.: panaghiu, (înv.) panaghion s. n.] – Din sl. panagija, gr. panaghia.

praznic, praznice s. n. 1. Zi de sărbătoare religioasă sau de odihnă; p. ext. celebrare a unui eveniment religios sau o comemorare a unui sfânt; spec. (reg.) hram. ◊ Praznic împărătesc = sărbătoare domnească închinată preamăririi lui Iisus Hristos (în număr de opt), Sfântului Duh (1), sfintei Fecioare Maria (4) și sfintei cruci (1). ♦ (Înv.) Aniversare a zilei de naștere a cuiva; sărbătoare cu acest prilej. ♦ (Pop.) Sărbătoare a patronului casei sau a sfântului care o patronează. 2. Masă mare și îmbelșugată (cu joc și lăutari) organizată la un praznic (1), la un eveniment important etc.; p. gener. ospăț, petrecere, chef; prăznuire. ◊ Expr. La dracu-n praznic = foarte departe. 3. Masă mare care se face după o înmormântare sau după un parastas (când se dăruiesc săracilor diverse lucruri); pomană, (reg.) comândare, prânz. [Var.: prasnic, prazdnic s. n.] – Din sl. prazdĭnikŭ.

zămislire, zămisliri s. f. Concepere, naștere. ◊ Neprihănita zămislire = dogmă a Bis. catolice formulată de papa Pius IX la 8 decembrie 1854 și reluată de Conciliul Vatican II în 1964 (Immaculata conceptio), potrivit căreia Fecioara Maria a fost zămislită și s-a născut fără păcatul strămoșesc. – Din zămisli.

IMAGO PIETATIS, reprezentarea în Evul Mediu a lui Iisus Hristos înălțându-se din mormânt, înconjurat de Fecioara Maria, sfinți sau îngeri; trupul Mântuitorului poartă semnele clare ale Patimilor. Imaginea a slujit drept model unei întregi direcții a iconografiei medievale și viziunii renascentiste.

CONCÉPȚIE (< lat. conceptio, -onem) s. f. 1. Fel de a vedea, vedere sau ansamblu de vederi, de idei cu privire la problemele filozofice, științifice, literare etc. ◊ (FILOZ.) C. despre lume = punct de vedere general, viziune de ansamblu asupra existenței. Din perspectiva marilor construcții ontologice clasice, filozofia este prezentată drept c. generală despre lume (Weltanschauung), vizînd constituirea unui tablou ontologic complet și definitiv care să includă o filozofie a naturii și una a omului. 2. (FIZIOL.) Proces prin care ia ființă un nou individ animal, prin fecundarea ovulului de către un spermatozoid; procreație. ◊ (REL.) C. imaculată = dogmă catolică potrivit căreia Fecioara Maria a fost ferită de păcatul originar; sărbătoare prin care Biserica catolică cinstește acest mister (8 dec.).

LOURDES [lurd], oraș în SV Franței (Hautes-Pyrénées), situat pe cursul superior al râului Gave de Pau, la poalele de N ale M-ților Pirinei; c. 16,6 mii loc. (1990). Unul dintre cele mai importante locuri de pelerinaj din lume (c. 5 mil. pelerini anual). Aici, la 11 febr. 1858, o fetiță de 14 ani, Bernadette Soubirous, a avut, lângă grota Massabielle, revelația apariției Sfintei Fecioare Maria (repetată de 18 ori). Credincioșii sunt atrași de proprietățile miraculoase ale apei care izvorăște de aici. Din 1862, L. a fost recunoscut, oficial, de Papalitate ca loc de pelerinaj.

FÁTIMA, localitate în V Portugaliei, la SE de Leiria, vestit centru de pelerinaj la bazilica și altarul Fecioarei Maria. La 13 mai 1917, Fecioara Maria s-ar fi arătat înaintea a trei copii, transmițându-le un mesaj tainic. Două dintre taine au fost făcute publice (obligația recitării Rozariului și practicarea penitenței); a treia, vizând, se pare, soarta Vaticanului, trebuia făcută public până în 1960, însă evenimentul a fost amânat sine die.

FECIOARA MARIA v. Maria.

FUGA din Egipt, călătoria de la Bethlehem în Egipt a lui Iosif împreună cu Fecioara Maria și pruncul Iisus, pentru salvarea acestuia de mânia lui Irod cel Mare. Revenirea în Galileea a avut loc după moartea lui Irod.

GÂLGĂU, com. în jud. Sălaj; 2.808 loc. (1995). Stație de c. f. Expl. de calcar. Avicultură. Bisericile de lemn Fecioara Maria (1690) și Sf. Nicolae (1817) în satele Bârsău Mare și Fodora.

GIOTTO (di BONDONE) (1266 sau 1267-1337), pictor și arhitect italian. Elev al lui Cimabue. Fresce (în bisericile San Francesco din Assisi, Santa Croce și Santa Maria Novella din Florența; ansamblu de scene din Viața lui Iisus și a Fecioarei Maria în capela dell’Arena din Padova), ce se disting prin echilibrul compoziției, veridicitatea atitudinii și a expresiei. Prin preocupările pentru redarea volumului și a expresivității plastice a figurilor, prin originalitatea și amploarea viziunii sale, este un premergător al Renașterii și al întregii arte europene moderne. Ca arhitect, a început construcția campanilei Domului (Santa Maria del Fiore) din Florența.

EMANUEL (ebr. Immanu’el „Dumnezeu este cu noi”), nume simbolic dat de Dumnezeu, prin profetul Isaia, unui descendent din seminția lui David, pe care avea să-l nască Sf. Fecioară Maria, întrunind în făptura Sa natura dumnezeiască și cea omenească.

MARIA (NĂSCĂTOAREA DE DUMNEZEU, FECIOARA MARIA, SFÂNTA FECIOARĂ, MAICA DOMNULUI, MADONNA) (reprezintă forma gr.-lat. a ebr. Miriam „doamna/stăpâna”), mama lui Iisus Hristos, născut prin puterea Duhului Sfânt. Fiica lui Ioachim și a Anei, originară din Galileea, care nu au avut copii până la o vârstă înaintată. Rudă cu Elisabeta, mama lui Ioan Botezătorul. La vârsta de 3 ani, a fost adusă la Templu și lăsată aici până la vârsta de 12 ani, când a fost logodită cu mai vârstnicul Iosif, care i-a respectat legământul de a rămâne veșnic fecioară. Primește apoi de la arhanghelul Gavriil vestea că va naște un fiu, „Fiul Celui Preaînalt”, care va primi tronul lui David. Potrivit tradiției, ca urmare a ordinului împăratului roman August de a se efectua numărătoarea populației, se reîntoarce în Bethlehem, cetatea ei de baștină. Aici îl va naște pe Iisus (Mesia). Datorită poruncii lui Irod (care se temea că-și va pierde tronul la nașterea lui Mesia) de a fi uciși toți pruncii mai mici de doi ani, M. și Iosif, împreună cu pruncul lor, s-au refugiat în Egipt, de unde au revenit, după trei ani, în Nazaret, unde Iisus a trăit până la vârsta de 30 ani, când și-a început misiunea de mântuire. După cum cereau legile religioase evreiești, când Iisus a împlinit 12 ani, M. și Iosif l-au prezentat la Templul din Ierusalim, unde Simeon le-a proorocit că fiul lor este Mântuitorul. M. a fost adeseori alături de fiul ei (la nunta din Cana, pe Golgota, unde, împreună cu alte femei și cu ucenicii, s-a aflat sub Crucea Răstignirii, când Iisus a încredințat-o discipolului său, Ioan, spre a-i purta de grijă). Potrivit „Noului Testament”, după Răstignirea și Învierea lui Iisus, M. a mai trăit 11 ani, alături de grupul apostolilor din Ierusalim, fiind, probabil, martora Pogorârii Duhului Sfânt. Conciliul de la Efes (431) i-a conferit M. calitatea de „Maică a Domnului”, atribuindu-i o contribuție proprie la lucrarea dumnezeiască a mântuirii. De atunci, dar mai ales în sec. 17-19, sărbătorile în onoarea ei se înmulțesc, religia catolică dezvoltând în teologie ideea Imaculatei Concepțiuni, care, în 1854, a fost adoptată ca dogmă prin bula papală Ineffabilis Deus (dată de Pius IX). Conciliul Vatican II (1862-1865) îi conferă titlul de „Mamă a Bisericii”. Biserica ortodoxă o prăznuiește în patru zile din an: Nașterea Maicii Domnului (8 sept.), Întrarea în Biserică a Maicii Domnului (21 nov.), Buna Vestire (25 mart.) și Adormirea Maicii Domnului (15 aug.).

NAZARETH (în ebraică: NAZARET; în arabă: An-NᾹȘIRA), oraș în partea de N a Israelului, în Galileea, la 30 km ESE de Haifa; 49,8 mii loc. (1992). Ind. textilă. Plantații de măslini, mandarini ș.a. Centru comercial, turistic și de pelerinaj. Menționat în „Vechiul” și „Noul Testament”. Biserica Buna-Vestire (1730, cu adăugiri din 1966). Aici Arhanghelul Gavriil i s-a arătat Fecioarei Maria, înștiințând-o (Buna-Vestire) că va naște un prunc, pe care îl va numi Iisus. La 6 km NE de N. se află Cana Galileii, unde Iisus Hristos a săvârșit primul său miracol, schimbând apa în vin, în timpul unui ospăț de nuntă.

PIUS, numele a 12 papi, dintre care cei mai importanți au fost: 1. P. II (Enea Silvio Piccolomini) (1458-1464), umanist și mecenat. Scrieri cu caracter istoric și umanist. În lucrarea „Cosmographia”, precum și în alte scrieri („Epistole”), prezintă știri referitoare la români, afirmând originea lor romană. A urmărit să restabilească autoritatea papală și realizarea unei ligi antiotomane. 2.P. V (Antonio Michele Ghisleri) (1566-1572). S-a implicat în reforma internă a Bisericii catolice mărind rolul Inchiziției. A eliminat protestantismul din Pen. Italică. Prin excomunicarea reginei Elisabeta (1570) a înrăutățit situația catolicilor din Anglia. Împreună cu Veneția și Spania a creat Liga Sfântă, care a înfrânt Imp. Otoman la Lepanto. Sanctificat; sărbătorit la 30 apr. 3. P. IX (Giovanni Maria Mastai-Feretti) (1846-1878). În bula papală Inefabilis (1854) a susținut dogma imaculatei concepțiuni. A condamnat ideile pașoptiste, mai ales pe cele socialiste, raționaliste și liberale, deși inițial fusese susținătorul lor în enciclica „Syllabus” (1864); în timpul pontificatului său, Conciliul I Vatican a definit dogma despre infailibilitatea Papei (1870). 4. P. X (Giuseppe Melchiore Sarto) (1903-1914). În timpul pontificatului său a manifestat interes pentru problemele sociale, mai ales pentru îmbunătățirea condiției celor săraci, a condamnat modernismul (enciclica „Pascendi”, 1907). Canonizat (1954). 5. P. XI (Ambrogio Damiano Achille Ratti) (1922-1939). S-a dedicat unor studii istorice și de vulcanologie. A semnat cu statul italian Acordul de la Lateran (1929), prin care se statua independența Vaticanului și se stabilea statutul special al Bisericii catolice în Italia; a încheiat concordate cu diferite state, printre care și cu România (1927, intrat în vigoare, 1929). 6. P. XII (Eugenio Maria Giuseppe Giovanni Pacelli) (1939-1958). În plan teologic a fundamentat dogma Adormirii Fecioarei Maria. A păstrat neutralitatea Vaticanului, hotărâtă de predecesorul său. A creat o comisie pontificală, menită să acorde asistență victimelor războiului, dar i se reproșează că nu a luat atitudine oficială față de politica de exterminare a evreilor dusă de naziști. În anul 1949 a semnat decretul privind excomunicarea comuniștilor și a tuturor acelora care sprijineau partidele comuniste.

PLZEN [plzeñ], oraș în partea de V a Cehiei, pe un afl. al Vltavei, la 88 km SV de Praga; 163,7 mii loc. (2003). Nod de comunicații. Aeroport. Constr. de mașini grele, de avioane militare, locomotive electrice, automobile (uzinele firmei „Škoda”), de turbine cu aburi, de vagoane de c. f., recipiente etc.; ind. siderurgică, cocsochimică, electrotehnică, a sticlăriei, ceramicii, hârtiei, textilă și alim. (fabrici celebre de bere atestate din Evul Mediu și care au dat numele unui soi de bere). Centru comercial, Institut politehnic (1949), transformat în universitate (1991). Monumente: fortificație (1295); catedrala Sf. Bartolomeu (sec. 15-16), în stil gotic, cu un turn de 102 m înălțime (cel mai mare din Boemia); Biserica franciscană Fecioara Maria (sec. 16); Biserica Sf. Ana (sec. 18), în stil baroc. Primărie în stil renascentist (1556). Palatul Academiei și Comerțului (sec. 18). Turism. Fundat (1290) de regele Václav II.

PRAGA (PRAHA), capitala Cehiei, situată în NV țării, în Pod. Boemiei, la 192-380 m alt., pe râul Vltava; 1,16 mil. loc. (2003). Pr. centru politic, economic, cultural-științific, financiar-bancar, comercial și turistic al țării. Important nod internațional de comunicații (zece magistrale feroviare, șapte rutiere și aeroportul Ruzynĕ, modernizat în 1960). Ind. constr. de mașini (automobile, avioane, motociclete, mașini agricole, mașini-unelte, utilaj siderurgic, material feroviar, instrumente de precizie ș.a.), siderurgică, chimică, electrotehnică (turbine, generatoare), electronică (uzinele „Tesla”), optică, a pielăriei și încălțămintei, mat. de constr., textilă, a confecțiilor, farmaceutică, alim. (preparate din carne și lapte, zahăr, bere, produse de panificație etc.) ș.a. Mari tipografii. Universitatea Carolina (1348, cea mai veche din Europa Centrală), Universitatea Tehnică (1707), Universitatea de Economie (1953), Academia de Artă (1799), Academia de Muzică (1811), Academia Cehă de Științe Agricole (1924), Academia Cehă de Științe (1952), 22 de mari biblioteci, 20 de muzee și galerii de artă, 26 de teatre (între care Teatrul Tyl, 1783, Teatrul Național, 1868, Teatrul Mozartian), studiourile cinematografice „Barrandov”, două orchestre simfonice etc. Festivalul muzical „Primăvara la Praga”. Monumente: c. 1.700 vestigii istorice și monumente arhitectonice, grupate cu precădere în orașul vechi (Staré Mĕsto), între care se remarcă complexul arhitectonic Hradčany (sec. 9-19), care cuprinde palatele Munizipal (1338), Belvedere (1536-1552), în stil renascentist, Wallenstein (1623-1630), Ludovik (1702-1707) și Thun (1716-1727), catedrala gotică Sf. Vit (1344, cu completări din sec. 19 și din 1929), Biserica Sf. Jiři (sec. 10-17), pavilioane ș.a.; Primăria veche (sec. 13-14), în stil gotic, celebră prin turnul cu orologiu (sec. 15), cu 12 statuete ale Apostolilor; bisericile Sf. Fecioară Maria-Týn (1370-1510), în stil gotic, cu altar baroc, Sf. Gheorghe (sec. 12), Sf. Nicolae (1704-1745); rotonda romanică (sec. 12); colegiul Klementinum al Iezuiților (1665-1699), în stil baroc; Turnul Pulberăriei (sec. 15), în stil gotic târziu; Turnul Petrin (1891); podul Karol (Karluv-most), construit peste Vltava în anii 1357-1380 (consolidat și renovat în 1971), decorat cu 26 de statui în stil baroc, datând din sec. 18, care leagă orașul vechi de cel nou. Centrul istoric al P. a fost inclus (în 1992) în patrimoniul cultural universal. Orașul a fost afectat (aug. 2002) de mari inundații, provocate de revărsarea Vltavei, care au pricinuit imense pagube materiale. Locuită din timpuri străvechi și menționată documentar în sec. 9, P. a devenit în sec. 10 capitala statului ceh. A cunoscut o mare dezvoltare în sec. 13-15, ajungând unul dintre cele mai puternice centre economice, politice și culturale din Europa Centrală. Reședință imperială în timpul lui Rudolf II. Rol important în războaiele husite (sec. 15) și în răscoala antihabsburgică (1618-1620), cu episodul „defenestrării de la P.” (23 mai 1618), care a marcat începutul Războiului de 30 de Ani. De la sfârșitul sec. 18, P. a fost centrul mișcării naționale cehe, care a culminat cu Revoluția din 1848-1849. Aici s-a semnat (1866) tratatul care punea capăt Războiului Austro-Prusian. După proclamarea Republicii Cehoslovace (1918), capitala acesteia. Ocupat de trupele germane (mart. 1939), orașul a fost eliberat la 9 mai 1945, în urma insurecției naționale izbucnite la 5 mai 1945. În 1989, aici s-a aflat centrul mișcării care a pus capăt în mod pașnic („Revoluția de catifea”) regimului comunist din Cehoslovacia. Din 1992 capitala Cehiei. – Cercul de la ~, școală lingvistică structuralistă, fondată la P., în 1926, de N. Trubețkoi și R. Jakobson; activ până în 1939. Primăvara de la ~ = denumire dată programului de reforme (din ian.-aug. 1968) de liberalizare a regimului, sub egida partidului comunist, după înlocuirea lui A. Novotný cu Al. Dubčev, orientat către un socialism cu față umană. Intervenția trupelor țărilor Pactului de la Varșovia (20-21 aug. 1968), cu excepția României, a pus capăt acestui experiment.

PROTESTANTÍSM (< fr.) s. n. Confesiune creștină separată de catolicism în prima jumătate a sec. 16, prin mișcarea Reformei. P. înglobează bisericile luterană (evanghelică), reformată (calviniștii și zwinglienii), anglicană, unitariană și numeroase secte. Teologic, p. se caracterizează prin respingerea unui mijlocitor între Dumnezeu și ființa umană, rolul pastorului nefiind același cu cel al preotului la slujbă, întrucât din slujbă lipsește momentul sfintei jertfe; proclamarea autorității suverane a „Scripturii” în materie de credință; numai cu ajutorul harului. Protestanții au simplificat ritualul, înlăturând fastul catolic, au suprimat cultul Fecioarei Maria și al sfinților, au limitat tradiția sacră la „Scriptură” și au proclamat că mântuirea indivizilor depinde în primul rând de puterea credinței și nu de îndeplinirea formală a obligațiilor rituale. Spiritul ecumenic al p. își are rădăcinile în „Sfânta Scriptură”. Apropierea netă de catolicism, mai ales după al doilea Conciliu de la Vatican, nu a eliminat dificultățile care împiedică reunirea, referitoare la doctrina euharistică, preoția femeilor etc. Termenul p. provine de la protestul formulat la Speyer, în 1529, de către cinci principi luterani și reprezentanții câtorva orașe imperiale împotriva Edictului de la Worms, care împiedica răspândirea luteranismului în Germania. În țările scandinave și în Prusia s-a impus luteranismul, în Scoția calvinismul, în Franța, după sângeroase războaie, calvinii au rămas o minoritate; în Polonia, Lituania și Ungaria sunt comunități de protestanți mai mari, care nu prejudiciază supremația Bisericii catolice. În Anglia, p. a avut o evoluție independentă – anglicanismul. În America de Nord s-a impus p. Mai include: adventismul de ziua a șaptea, armata salvării, baptismul, menonismul, metodismul, penticostalii, quakerii.

IOSIF (în „Noul Testament”), logodnicul Sfintei Fecioare Maria; tâmplar. A aflat, în vis, de la îngerul Gavriil, de taina zămislirii de la Duhul Sfânt a pruncului pe care îl va naște Maria; îngerul i-a poruncit să-și asume rolul de părinte și să-l numească Iisus pe noul născut.

*Fecioara (~ Maria) (Maica Domnului) s. propriu f., g.-d. Fecioarei Maria

Iosif m. 1. patriarh evreu, fiul lui Iacob și al Rahelei, ajunse ministrul unui Faraon, rege al Egiptului, și așeză pe frații săi în această țară (sec. XVII a. Cr.); 2. (St.) bărbatul Fecioarei Maria.

PANAGHIE, panaghii, s. f. 1. Nume dat Fecioarei Maria; p. ext. iconiță (emailată) cu chipul Fecioarei Maria, purtată de ierarhi pe piept. 2. Bucată de prescură care se mănâncă în mănăstiri, în prima săptămână după Paște. ♦ Prescură făcută la patruzeci de zile după înmormântarea cuiva. – Din sl. panagija, ngr. panaghía.

PREACINSTIT, -Ă, preacinstiți, -te, adj. Foarte cinstit, vrednic de cinste, de venerație; onorabil, respectabil. ♦ (Substantivat, f. art.; cu valoare de nume propriu) Maica Domnului, Fecioara Maria. – Prea + cinstit.

PRECISTĂ adj. (Mai ales articulat, cu valoare de epitet dat Fecioarei Maria) Care este imaculată, neprihănită; de o curățenie morală desăvârșită. + (Substantivat) Maica Domnului, Fecioara Maria. [Var.: (pop.) precestă adj.] – Din sl. prĕčista.

NĂSCĂTOR, -OARE, născători, -oare, adj., s. f. 1. Adj., s. f. (Înv. și pop.) (Femeie) care naște sau a născut unul sau mai mulți copii. 2. S. f. (în Biserica creștină) Fecioara Maria, mama lui Isus Hristos. – Naște + suf. -ătoare.

MADONĂ, madone, s. f. 1. Reprezentare plastică a Fecioarei Maria cu pruncul Isus; p. gener. Maica Domnului. 2. Fig. Personificare a perfecțiunii feminine. ♦ (Ir.) Femeie cu atitudini prefăcute, care simulează nevinovăția; mironosiță. – Din it. madonna, fr. madone.

FECIOARĂ, fecioare, s. f. 1. Fată tînără castă; fată mare, virgină. [Zînele] acolo-n veci nu mor și vara-n veci nu moare, Iar ele-și au crăiasa lor Și toate sînt fecioare. COȘBUC, P. I 66. Fugaru-mi... zări Trei fecioare albe, nalte și frumoase. ALECSANDRI, P. I 190. Mi-e dragă o fecioară Frumoasă ca lumina acestei dimineți. BOLINTINEANU, O. 201. ◊ (Adjectival, în expr.) Fată fecioară = fată mare, de măritat. Vin, în amurguri, Sfioase, fetele fecioare, Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. Ziua bună să-mi ieu... De la fetele fecioare Din voioasa șezătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 322. ♦ Fig. (Adjectival) Pură, curată. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și, gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! EMINESCU, O. I 130. Dacă vrei dragoste-aprinsă, Adă-mi gura neatinsă Și o inimă fecioară Ca apa de la izvoară. ALECSANDRI, P. P. 369. 2. (În concepția creștină) Maica domnului. Fecioara Maria. ▭ Și era una la părinți Și mîndră-n toate cele, Cum e fecioara între sfinți Și luna între stele. EMINESCU, O. I 167. 3. (În forma articulată) Constelație în emisfera boreală.

MAICĂ, maici, s. f. 1. (Adesea urmat de un adjectiv posesiv) Mamă. S-a certat rău cu maică-sa, care n-a vrut să-l lase să mai iasă din casă. REBREANU, R. II 219. Feciorul nu ieși din hotărîrea maică-sa. CREANGĂ, P. 4. Glasul maicei mele... Veni să mă dizmierde. ALECSANDRI, P. I 128. ◊ Expr. (Familiar) De cînd maica m-a făcut = de cînd exist, de cînd știu, în toată viața, niciodată. ◊ Fig. Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă. ALECSANDRI, P. II 12. ◊ (Termen de alintare întrebuințat adesea la vocativ) Mulțumesc, maică, să trăiești. GALAN, Z. R. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista. ODOBESCU, S. II 431. Catincuțo, maică, tu... ești mai micuță. GORJAN, H. IV 170. ♦ Formulă cu care cineva se adresează unei femei mai în vîrstă. Uite, maică Ioană, că al mare nu lasă-n pace pe cocoș! REBREANU, R. I 151. ♦ Maica Domnului (sau Precista) = mama lui Iisus Hristos; fecioara Maria. Maica Domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I 27. 2. Călugăriță; termen cu care se adreseasă cineva unei călugărițe. Mănăstire de maici. – PI. și: (rar) maice (GALACTION, O. I 204, CREANGĂ, P. 110).

NĂSCĂTOARE, născătoare, s. f. (Învechit) 1. Mamă. Născătoarea spornicei ginte romane... antica Vinere. ODOBESCU, S. III 39. ◊ (În credința creștină) Născătoare de dumnezeu sau Sfînta Născătoare = Maica Domnului, fecioara Maria. Lacrimile jupîneselor văduve... strigă răsplătire la domnul Hristos și la Sfînta Născătoare, pentru sîngele care verși. NEGRUZZI, S. I 146. 2. (Rar) Femeie care naște sau care trebuie să nască. Se suie născătoarea în pod... și așa naște. SBIERA, P. 109.

PANAGHIAR, panaghiare, s. n. Icoana fecioarei Maria. A făcut acest panaghiar (sau icoană a Maicii Domnului) jupan Drăghici... spre a se coprinde în zestrea mănăstirii de la Snagov. ODOBESCU, S. I 396. ♦ Taler de metal (mai adesea de aur sau de argint), împodobit cu crestături artistice, pe care se pune panaghia. – Pronunțat: -ghi-ar.

PANAGHIE, panaghii, s. f. 1. Nume dat fecioarei Maria; iconiță emailată cu chipul fecioarei Maria, purtată de ierarhi pe piept. 2. Bucată de prescură care se mănîncă în mănăstiri, iar de credincioși în prima săptămînă după paști. 3. (În expr.) A ridica (cuiva) panaghie = a ridica panahidă, v. panahidă. Se face masă pentru pomenirea sufletului celui repausat la trei, la nouă și la douăsprezece zile, iar la patruzeci de zile se cheamă preotul de-i ridică panaghia. MARIAN, Î. 370. ◊ (În imprecații) Atîta i-a trebuit lui moș Luca. cîte părăstase și panaghii toate i le-a rădicat. CREANGĂ, A. 127.

PARACLIS², paraclise, s. n. (În ritualul creștin) Slujbă religioasă de laudă și de invocare a fecioarei Maria sau a unui sfînt. Un mic paraclis se făcu în cîmp. GANE, N. II 106. Venea să-și citească paraclisul pe un sfanț. MACEDONSKI, O. II 32. – Pl. și: (învechit) paraclisuri (ALECSANDRI, T. I 124).

Blagoveștenie, s.f. – (25 martie) Bunavestire. Prima mare sărbătoare de primăvară. Se dezleagă limba păsărilor. „În această zi se curăță grădinile și se fac focuri din resturi vegetale în grădini. Tot acum femeile înconjoară grădina și casa cu un lanț înroșit în foc, cu o secure și o bucată de cauciuc în mână ca o făclie. Se tămâia întreaga livadă. Femeia lovește pomii și zice: De ce ai făcut anul trecut numai două mere? Să faci mai multe anul acesta! Sau, ca să rodească pomii, erau loviți cu un topor și se zicea: Măi, pomule, îi fa’ poame ori nu? Dacă nu, te tai” (Ioana Dăncuș, în Acta Musei, 2004: 135). „La Blagoveștenie afumam roată casa cu cârpe puse pe făraș și jar, să fii ferit tot anu’ de zermi” (Bilțiu, 2009: 61-66; Săcel). În ziua respectivă fetele se scăldau în vale, pentru a fi frumoase și văzute de băieți. ♦ Stratul creștin (de unde și numele) se referă la vestea pe care Arhanghelul Gabriel i-o va da Fecioarei Maria că va concepe și va naște un fiu. Tradiția spune că Maria avea doar 15 ani când a fost vizitată de Gabriel. – Din sl. blagověštenije (Șăineanu, DLRM, DEX, MDA).

bogorodnița s. art. v. FECIOARA MARIA. MADONA. MAICA DOMNULUI. NĂSCĂTOAREA. PREACURATA. PREANEVINOVATA. PREASFÎNTA. PRECISTA. SFÎNTA FECIOARĂ.

FECIOARĂ s., adj. 1. s. fată, virgină, (înv.) vergură. 2. s. (BIS.) Fecioara Maria = madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.). 3. adj. castă, neprihănită, virgină, (înv.) întreagă, (fig.) imaculată. (O tînără ~.) 4. s. art. (ASTRON.) Virgina (art.). (~ este o constelație zodiacală.)

MADONA s. art. (BIS.) născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.).

MAICĂ s. (BIS.) 1. Maica Domnului = madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.). 2. călugăriță, monahă, monahie, mireasa Domnului, mireasa lui Dumnezeu.

acatist sn [At: AXINTE URICARIUL, ap. LET. II, 158 / V: -test, -ftist / A și: acatist / Pl: ~e / E: vsl акатистъ, ngr ακάθιστος ύμνος] 1 Imn religios ortodox mai ales în cinstea lui Dumnezeu, a Fecioarei Maria și a altor sfinți, care se cântă stând în picioare. 2 Slujbă religioasă ortodoxă la care se cântă acatiste (1). 3-4 (Îe) A da ~ A cere preotului să se roage lui Dumnezeu, Fecioarei Maria sau altor sfinți pentru o persoană sau pentru reușita unei acțiuni. 5 Acatister.

NĂSCĂTOAREA s. art. (BIS.) madona (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.).

preacinstita s. art. v. FECIOARA MARIA. MADONA. MAICA DOMNULUI. NĂSCĂTOAREA. PREACURATA. PREANEVINOVATA. PREASFÎNTA. PRECISTA. SFÎNTA FECIOARĂ.

PREACURATA s. art. (BIS.) madona (art.), născătoarea (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.).

PREANEVINOVATA s. art. (BIS.) madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.).

PREASFÎNTA s. art. (BIS.) madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.).

PRECISTA s. art. (BIS.) madona (art), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, Sfînta Fecioară, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.).

SFÎNT adj., s. 1. adj. (BIS.) ceresc, divin, dumnezeiesc, (livr.) celest, (rar) îndumnezeit, zeiesc, (pop.) sînt, (înv.) minunat, preaînalt. (Pronia ~.) 2. adj. (BIS.) (înv. și pop.) sînt. (~ duh.) 3. s. (BIS.) sfinta treime = trinitate, (pop.) troiță. 4. s., adj. (BIS.) (pop.) sînt, (înv.) preacuvios, preafericit, preapodobnic, (latinism înv.) sanct. (~ Gheorghe.) 5. s. (BIS.) Sfînta Fecioară = madona (art.), născătoarea (art.), preacurata (art.), preanevinovata (art.), preasfînta (art.), precista (art.), Fecioara Maria, Maica Domnului, (înv.) bogorodnița (art.), preacinstita (art.). 6. s. (mai ales la pl.) mucenic, sfințișor, (reg.) bradoș, brăduleț, brînduș. (De 9 martie se mănîncă ~i.) 7. s. (BIS.) sfîntul părinte = papă, pontiful roman, pontiful Romei, suveranul pontif. 8. adj. (BIS.) bisericesc, religios, (pop.) sînt. (Carte ~.) 9. adj. (BIS.) sacru, (livr.) sacrat, sacrosanct. (Scripturile ~.) 10. s. (BIS.) sfînta scriptură = biblie, scriptură. 11. adj. (BIS.) divin, sacramental, sacru. (Lucrurile ~.) 12. s. (BIS.) sfînta sfintelor = sanctuar. (~ la iudei.) 13. adj. sacru. (Numele ~ al patriei.) 14. adj. sacru, solemn. (Un jurămînt ~.) 15. adj. intangibil, inviolabil, sacru, (livr.) sacramental, sacrosanct, (rar) sacral. (Drept ~.) 16. adj. desăvîrșit, perfect. (~ nevinovăție!)

Buna-Vestire sf [At: (a. 1747) GCR II, 38/23 / S și: bunavestire / E: bună + vestire] Numele sărbătorii creștine de la 25 martie, când Fecioara Maria a fost anunțată de arhanghel că va naște, prin procreare divină, pe Hristos Si: blagoveștenie.

despuietor, ~oare [At: COD. VOR. 149/1 / V: ~poiăt~, ~poiătoriu, ~poi~, ~poit~, ~poliat~, ~it~, ~itoriu, ~unetoriu / Pl: ~i, ~oare / E: despuia + -tor] 1-2 smf, a (Persoană) care jupoaie de piele. 3-4 smf, a (Persoană) care dezbracă pe cineva până la piele. 5 smf (Înv) Stăpân. 6 smf (Înv) Domn. 7 sm (Înv) Epitet dat lui Isus Hristos. 8 sf (Înv) Epitet dat Fecioarei Maria. 9-10 smf, a (Persoană) care cojește legume, fructe. 11-12 smf, a (Persoană) care desprinde boabele de pe cocean. 13-14 smf, a (Persoană) care curăță foile de pe știuleți. 15-16 smf, a (Persoană) care defrișează păduri. 17-20 smf, a (Persoană) care își însușește prin mijloace necinstite (tot) ceea ce are mai de preț cineva. 21-22 smf, a (Persoană) care dispune în mod nedrept să se ia bunurile celui asuprit. 23-24 smf, a (Persoană) care depopulează un ținut. 25-26 smf, a (Persoană) care privează pe cineva de un drept de care se bucurase mai înainte.

maică [At: MOXA, 388/25 / G-D: (înv) ~cei, (îrg) ~căi, (reg) ~chii, ~chei / Vc: -co / Pl: ~ici, (rar) ~ice / E: bg майка, srb mâjka] 1 (Reg; fam; șhp) Mamă (1). 2 (Pop; îe) De când ~ca m-a făcut De când sunt pe lume. 3 (Îs) Maica Domnului Fecioara Maria. 4 (Buc; îas) Luceafăr de dimineață. 5 (Ent; rar; îas) Vaca Domnului. 6 (Reg) Mamă vitregă. 7 (Rar) Femelă în raport cu puii săi. 8 (Voc) Termen de dezmierdare cu care femeia se adresează copiilor ei sau unei persoane mai tinere Si: măiculiță, măicuță Cf mamă. 9 (Reg; șîs ~ bătrână, ~ bună, ~ mare) Bunică. 10 (Îvp) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu sau despre o femeie mai în vârstă, care impune respect Si: măiculiță, măicuță. 11 (Îvp; euf; îc) ~ca-calea sau ~ca-călătoarea, ~ca-bătrână, ~ca-boalelor Ciumă. 12 (Bis) Titlu de respect dat martirelor creștine. 13 Călugăriță. 14 (Reg; îs) ~ca și călugărul Joc care se joacă la priveghi. 15 (Fig) Origine. 16 Ocrotitor. 17 Îndrumător.

născător, ~oare [At: PSALT. 91 / Pl: ~i, ~oare / E: naște + -(ă)tor] 1-2 sf, af (Îvp) (Femeie) care naște sau a născut unul sau mai mulți copii. 3-4 sf, af (Bis; și determinat prin „Domnului”, „lui Dumnezeu”, „de Dumnezeu”) Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos Si: (îvr) născuta. 5 sf (Bis) Rugăciune către Maica Domnului. 6 sm (Îvp) Tată. 7 smp (Înv) Părinți. 8 sf (Reg) Vagin. 9 sf (Reg; pex) Organ genital al femeii Si: (reg) născut¹ (2). 10 sf (Reg) Femeie înaltă și slabă. 11 a Care dă viață. 12 a Care produce. 13 a Care se ivește. 14 a Care ia ființă. 15-16 smf, a (Grm; înv; cdp lat casus genetivus, ngr γενική πτῶσις; îs) Cădere ~toare (Cazul) genitiv.

născut², ~ă [At: PSALT. 333 / Pl: ~uți, ~e / E: naște] 1 sfa (Îvr; îs) ~a Dumnezeului Fecioara Maria, mama lui Iisus Hristos. 2-3 smf, a (Înv) (Ființă) care a căpătat viață. 4 sm Fiu. 5 sm (Pex) Descendent. 6-7 sm, a (Îc) (Copil) nou ~ (Copil) care abia s-a născut. 8-9 sm, a (Îac) (Copil) sugaci. 10-11 sm, a (Fig; îac) (Om) renăscut. 12 sm (Îs) Întâiul (sau primul, cel dintâi, înv, de-a prima) ~ Cel dintâi dintre copiii unei familii. 13 sf (Înv; lpl; îas) Prime fructe ale recoltei unui an. 14 sm (Înv; îs) Unul sau (singur) ~ Copil unic. 15 sm (Spc; Bis; îas) Iisus Hristos. 16 sfa (Bis; îas) Biserică creștină. 17 a (Îs) ~ iar nu făcut Ale cărui însușiri sunt înnăscute, nu dobândite Si: autentic, veritabil. 18 a (Rar; cdp fr bien né; îla) Bine ~ De familie bună. 19 a (Îal) De neam ales.

mielușel, ~ea [At: COD. VOR. 144/2 / V: (reg) meloșel, ~loș~, ~șauă, mierloșel / Pl: ~ei, ~e / E: mieluș + -el] 1-4 smf (Șhp) Miel (1-2) (mic) Si: mieluț (1-4), mielușică (1-4), (rar) mieișor (1-4), mieiță (1-4), mieluș (1-4), mielușor (1-4), (reg) mieluc (1-4), (îvr) mielușiță (1-4). 5 smf (Fig) Persoană bună și blândă. 6 sm (Bis; îs) ~ul lui Dumnezeu, ~ul Domnului lisus Hristos. 7 sf (Bis) Fecioara Maria. 8 (Bis; îs) ~eaua Domnului Mucenică. 9 sm (Nob; gmț; îs) ~ cu botul lung Porc. 10 smp (Ban, Trs) Ninsoare sub formă de mici particule sferice Si: (reg) țârțăriță, zăpada mieilor (3). 11 sm (Ban, Trs) Grindină. 12 sm (Bot; Mol; îf meloșel) Ciupercă de culoare gălbuie, cu piciorul subțire, foarte ramificat Si: tocmăgel, barba-caprei (Clavaria formosa). 13 smp (Bot; Mol; îf meloșel) Bureți-de-conopide (Clavaria coralloides). 14 smp (Bot, Mol; îf meloșel) Creasta-cocoșului (Clavaria fava). 15 sm (Bot; Mol; îf meloșel) Rămurele (Clavaria botrytis). 16 (Bot; Mol; îf meloșel) Togmăgel (Clavaria crispula). 17 smp (Bot; Olt) Papanași (Trifolium arvense). 18 smp (Bot; reg) Odagaci (Saponaria officinalis). 19 sm (Reg) Ament de alun.

panaghie sf [At: (a. 1645) ap. TDRG / V: (înv) ~ion sn, ~iu sn / Pl: ~ii / E: slv панагиꙝ, ngr παναγία] 1 (Art) Sfânta Fecioară. 2 (Pex) Iconiță cu chipul Fecioarei Maria. 3 (Pex) Iconiță cu Dumnezeu, Iisus Hristos, purtată de ierarhi pe piept Si: (grc) engolpion. 4 Ceremonie care se face pentru sfințirea pâinii în cinstea Maicii Domnului. 5 Parte din pâinea în cinci colțuri care se așază pe o măsuță înaintea icoanei Maicii Domnului. 6 Bucată de prescură care se mănâncă în mănăstiri, în prima săptămână după Paști Vz anafură. 7 Prescură pe care preotul o ridică de pe masă, în timpul slujbei religioase făcute la patruzeci de zile după înmormântarea cuiva. 8 (Îe) A ridica (cuiva) ~ia A ucide pe cineva. 9 (Îae) A înjura. corectat(ă)

paraclis sn [At: PARACLIS (1639), 244 / V: (îvr) ~les / Pl: ~e, ~uri / E: slv параклисъ, ngr παραχλήσιον] 1-2 (Bisericuță sau) capelă construită de obicei alături de o biserică mai mare sau în interiorul unei clădiri. 3 (Bis) Slujbă religioasă oficiată în cinstea Fecioarei Maria sau a unui sfânt. 4 (Bis) Rugăciune închinată Fecioarei Maria sau unui sfânt, citită sau cântată la un paraclis (3). 5 (Pex) Carte care cuprinde paraclisuri (3-4). 6 (Reg) Sfeștanie.

rozariu sn [At: DN³ / P: ~riu / Pl: ~ii / E: lat rosarium] Culegere de rugăciuni pentru fecioara Maria.

preacurat, ~ă [At: CORESI, EV. 138 / S și: prea curat, prea-curat / V: (îrg) prec~ / Pl: ~ați, ~e / E: prea + curat] 1-2 sfa, a (Fecioara Maria) care este cu totul lipsit(ă) de păcate Si: imaculat, neprihănit. 3 a (Fig) Curat din punct de vedere moral. 4 a Care reflectă o stare de curățenie morală ireproșabilă. 5 a (Nob) Cu totul lipsit de murdărie.

preaînființat sms [At: CALENDARIU (1814), 14/12 / S și: prea înființat / E: prea + înființat] (Îvr; art) Iisus Hristos, care s-a întrupat din Fecioara Maria. corectat(ă)

preanevinovată sfa, af [At: CORESI, EV. 519 / Pl: ~te / E: prea + nevinovată cdp slv прѣнєповиньна] (Bis) 1-2 (Fecioara Maria) cea fără prihană.

preasfânt, ~ă [At: CORESI, EV. 157 / S și: prea sfânt, prea-sfânt / V: (înv) ~svânt, pres~, presvânt, (reg) ~sânt / Pl: ~nți, ~e / E: prea + sfânt cdp slv прѣсвѧтъ] 1 a (În titulatura clericilor, călugărilor, sfinților etc.) Care a primit harul divin Si: preasfințit. 2 sfa Fecioara Maria.

precistă [At: (a. 1588) CUV. D. BĂTR. I, 195/23 / V: (îrg) precestă, (înv) preacestă, preacistă / S și: (înv; abr) pristă / Pl: (rar) ~te / G-D și: (reg) precistii / E: slv прѣчиста] 1-2 sfa, a (Cu valoare de calificativ; în componența unor nume proprii) (Fecioara Maria) care este fără vină, cu totul lipsit de păcate și de o curățenie morală desăvârșită Si: imaculat, neprihănit, preacurat, preanevinovat. 3 a (Pop; îs) ~ta mare Sărbătoare bisericească ortodoxă care prăznuiește adormirea Maicii Domnului și se celebrează la 15 august Si: Sfânta Maria Mare. 4 a (Pop; îs) ~ta mică Sărbătoare bisericească ortodoxă care prăznuiește nașterea Maicii Domnului și se celebrează la 8 septembrie Si: Sfânta Maria mică.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

Mercedia Cu toate că Mercedia [mersedia^[1]], prenume creat în Spania, de unde s-a răspîndit în epoca modernă la popoarele europene, este total diferit etimologic de Maria, între cele două nume există o strînsă legătură. După cum am arătat și în articolul dedicat prenumelui feminin Maria, în Spania cultul Fecioarei numite Nuestra Señora este foarte răspîndit, sub diferite variante, întrucît părinții, care doreau totuși să-și pună fetele sub protecția Fecioarei, au creat o serie de nume de botez, la origine nume de sărbători, sanctuarii etc. evocatoare indirecte ale acesteia, al cărei nume, datorită venerației deosebite pentru mama lui Iisus, devenise tabu. La fel cum au apărut → Consuela^[2], Carmen, Dolores, (→ Lola), din Nuestra Señora (Santa Maria^[3]) de las Mercédes^[4] s-a format Mercedés^[5], care evocă cultul unei fecioare Maria, fondatoare, în sec. 13, a ordinului „eliberării sclavilor și răscumpărării prizonierilor” (de la maurii mahomedani). Sp. merced, pl. mercedes, „favoare”, continuă lat. merces, mercedis, „răsplată, recompensă, onorariu” folosit apoi cu sensul creștin „milă, grație”. Din aceeași familie de cuvinte face parte și Mercurius, numele divinității romane, al planetei și al metalului, miercuri, zi pusă de romani sub semnul planetei, mercantil, mercenar, merceolog, mercurial etc.

Panait Mai puțin frecvent astăzi decît în secolele trecute, cunoscut și ca nume de familie, Panait corespunde numelui pers. gr. Panagiótes [ghi], formație antroponimică proprie perioadei creștine, identică cu subst. panagiótes (pronunțat ulterior panaiótis) „sfințenie”, folosit ca titlu pentru patriarhi. Panagiótes este un derivat de la panagia (pronunțat panaíia), „preasfînta” – la origine un epitet al Fecioarei Maria, iar mai apoi înlocuind chiar numele acesteia, format din pan- „pe de-a-ntregul, complet” (→ Pamfil) și adj. (h)ágios, (h)agia, (h)ágion, „sfînt” (cuvînt cunoscut și din compusele hagiografie, hagiologie etc.). Numele în discuție nu trebuie confundat cu Panakia (atestat în inscripții) și Panakieia (printre altele, numele fiicei lui Asclepios, cunoscută din operele lui Aristofan, Aristotel etc.), format din pan- și vb. akéo „a tămădui”. Devenit nume personal și evocînd-o pe mama lui Iisus (așa cum în Spania același personaj era amintit de → Carmen; Consuela; Dolores etc.), Panaghía s-a răspîndit destul de rapid în estul Europei, la noi fiind atestat încă din sec. 16) și lăsînd urme și în toponimie. Sub influența neogrecească, în aceeași perioadă apare și masc. Panaghiót (forma redă pronunția grecească), iar în sec. 17, Panaiot(e), Panaiut, Panaet, Panaitache, apropiate de pronunția modernă (în neogreacă apare de altfel chiar forma Panaitis). Întrucît numele Panaghia și Panaiot sînt cunoscute și în bulgară, nu este exclus ca în anumite cazuri să avem de-a face cu un intermediar sud-slav. ☐ Poetul Panait Cerna și prozatorul Panait Istrati etc.

uspenie sf [At: DOSOFTEI, V. S. octombrie 43721 / V: os~ / Pl: ~ii / E: slv оусъпениѥ] (Bis; înv) 1 Adormire (mai ales a Fecioarei Maria). 2 Numele sărbătorii creștine Adormirea Maicii Domnului.

vovedenie sf [At: VARLAAM, C. 382 / V: ovedenie, ovidenie, ~vid~, (înv) văv~, (reg) bovid~, obedenie, uvidenie, vedene, vedenie, videne / Pl: ~ii / E: vsl въведениѥ cf vedenie] (Îvp; determinat prin „Maichii Domnului” sau, înv, prin „Precistei”) Sărbătoare religioasă celebrată de creștini la 21 noiembrie, în amintirea zilei când Fecioara Maria a fost însoțită de părinții săi la templul din Ierusalim Si: Intrarea în biserică.

stabat sn [At: ANTONESCU, D. / E: lat stabat [Mater dolorosa], titlul latinesc al imnului, it stabat, fr stabat] (În ritualul bisericii creștine catolice) Imn închinat Fecioarei Maria, care se cântă în vinerea mare și la 15 septembrie.

stăpân, ~ă smf [At: CORESI, EV. 237 / Pl: ~i, ~e / E: ns cf slv стопанъ] 1 Persoană care are în posesiunea sa un (mare) număr de oi, considerată în raport cu acesta Si: scutar¹, (pop) stânaș, (îrg) stânar, (reg) stânaci. 2 (Pgn) Persoană care posedă orice altfel de animal, considerată în raport cu acesta. 3 (Reg; îs) ~u oilor De-a puia gaia. 4 (Adesea determinat de un adjectiv posesiv) Persoană care dispune în fapt sau de drept de anumite puteri asupra unor oameni (sclavi, iobagi, muncitori etc.), pe care îi exploatează, considerată în raport cu aceștia Si: (înv) domn (1) Vz: jupân, patron, stăpâncă, stăpâneasă. 5 (Adesea determinat de un aps) Persoană care are posibilitatea de a fi servită, în raport cu cei aflați în serviciul său (pe lângă gospodărie, în treburile casnice etc.) Si: (înv) domn (1) Vz: jupân, patron, stăpâncă, stăpâneasă. 6-9 (Îe; șîf a fi sau a da la ~) A intra (sau a băga ori a se băga) la ~ A (se) angaja ori a face să fie sau a fi angajat în slujba cuiva. 10-11 (Îae) A-și crea sau a face să-și creeze obligații care-l determină pe cineva să ajungă (fără să vrea) la bunul plac al cuiva. 12-13 A ajunge sau a face să ajungă sub deplina ascultare a cuiva. 14 (Prin exagerare; adesea ca termen de adresare) Epitet pentru o persoană iubită. 15 (De obicei urmat de determinări în genitiv care indică obiectul posesiunii) Persoană care posedă (cu titlu de proprietate) un bun material Si: deținător (1), posesor, stăpânitor (1), (înv) domn (1), ocinaș¹, (îvr) posesuitor. 16 (Spc) Proprietar de pământ Si: deținător (3), posesor, stăpânitor (2), (înv) domn (2), ocinaș¹, (îvr) posesuitor. 17 (Îe) A se face ~ (pe cineva) A lua ceva în posesiune (în mod abuziv). 18 (Îe) A lăsa (pe cineva) ~ (pe ceva) A ceda sau a dărui (cuiva ceva). 19 Persoană, grup de persoane sau colectivitate care conduce, care cârmuiește un stat, un popor, un grup de oameni etc. considerată în raport cu aceștia Si: cârmuitor (5), conducător (1), stăpânitor (5). 20 (Spc) Domnitor (1). 21 (Pex) Persoană sub a cărui putere, autoriate, dominație etc. se găsește cineva sau ceva, considerată în raport cu aceștia Si: stăpânitor (7). 22 (Reg; îe) A fi ~ să … A avea voie să … 23 (Îvr) Dominant (4). 24 Stat, populație, popor care stăpânește (4) alte state, populații sau popoare considerate în raport cu acesta Si: cuceritor (1), ocupant, stăpânitor. 25 (Rar) Divinitate (2). 26 (În limbajul bisericesc creștin; adesea ca epitet; de obicei urmat de determinări care-i precizează sensul; spc) Divinitatea într-una din ipostazele Dumnezeu, Isus Cristos sau Fecioara Maria, considerată ca ființă atotputernică, ca îndrumător spiritual, ca ocrotitor etc. Si: stăpânitor (10). 27 (Adesea cu determinări care-i precizează sensul) Persoană care conduce propria gospodărie, considerată în raport cu oaspeții sau cu vizitatorii săi Si: (îvp) domn (1). 28 Persoană care reprezintă (într-o împrejurare dată) autoritatea supremă într-o gospodărie, într-o familie, considerată mai ales în raport cu oaspeții, cu vizitatorii săi ori cu ceilalți membri ai familiei Si: (îvp) domn (1). 29 (Îe) A fi ~ în casa lui (sau la el în casă ori la el acasă) A face tot ceea ce dorește în propria gospodărie sau familie. 30 (Îae) A avea toate drepturile, a proceda după bunul plac. 31 Persoană care dispune după plac de ceva. 32 Persoană care își poate domina înclinațiile, sentimentele etc. 33 (Îe) A fi ~ pe sine (sau pe mine, pe tine, pe el etc.) A fi în stare să-și înfrâneze pornirile, sentimentele etc. 34 A fi sigur de el, încrezător în posibilitățile sale. 35 (De obicei urmat de determinări introduse prin pp „pe” sau „peste” care indică domeniul) Persoană (sau colectivitate, instituție etc.) care reprezintă o autoritate într-un anumit domeniu de activitate, de cunoaștere. 36 (Pex) Persoană care posedă multe cunoștințe, care cunoaște bine ceva.

venera vb. I. tr. A respecta în mod deosebit, a cinsti în cel mai înalt grad, a manifesta o prețuire profund respectuoasă pentru cineva sau ceva. Ridicați monumente eroilor voștri! Venerați memoria lor (FIL.). ♦ (relig.; compl. indică divinități) A manifesta un respect religios pentru...; a cinsti în cel mai înalt grad. Fecioara Maria este venerată de toți creștinii. • prez. ind. -ez. /<fr. vénérer, it. venerare, lat. venerari.

vergur, -ă s.f., adj. (înv., reg.) 1 s.f. Fecioară. ♦ (bis.; pe lîngă subst. ca „Maria”, „Sfînta” etc.) Maica Domnului, Fecioara Maria. 2 adj. Virgin. ◊ (bis.; cu val. de calificativ dat Maicii Domnului, Fecioara Maria) Rugăciunile Maicei cei pururea Vergure (ȘINC.). ◊ Ext. Trupul ei curat, vergur, se cutremură (AGÂR.). ◊ Fig. Simțeam că inima mea vergură era deja în fierbere (PER.). 3 adj. (despre terenuri, păduri etc.) Care este neexploatat, neexplorat. • pl. -i, -e. și vărgură s.f., adj. /lat. *virgŭla, dim. lui virgo, -inis.

MÁICĂ s. f. I. 1. (Învechit; astăzi regional și familiar, uneori cu sens hipocoristic; adesea determinat de un adj. pos.) Mamă (I 1). Elu-și părăsi maicâ-sa de se duse în Țarigrad. MOXA, 388/25, cf. 357/6. Își aleasără maicile lor și mai luară cineși cîte o fimei dintru ale lor... iară pre celelalte pre toate le omorîră. HERODOT (1645), 205. Maica (m u m a munt.) ceaia ce-ș va vinde fata pre bani. PRAV. 177, cf. 214. Fără tată, fără maică și fără rudenie. N. TEST. (1648), 295^r/28. Tatăl le fusease ellin, iară maica creștină. DOSOFTEI V. S. octombrie 98^r/18. Tată-mieu și maică-mea mă părăsiră (a. 1680). GCR I, 248/8. Părintele maicei măriei tale. BIBLIA (1688), [prefață] 7/34, cf. [prefață] 7/22. Beserica Albă, carea este zidită de maică-sa, de Doamna Anastasia. N. COSTIN, LET. II, 51/34. De un neam di pe maică cu Șerban vodă. NECULCE, L. 88, cf. AMIRAS, LET. III, 166/19. A grăi, de la maice și de la mamce ne deprindem. CANTEMIR, IST. 82. Maica tînârului duce o parte de zăstre la coliba fetii. IST. AM. 90^r/16, cf. AETHIOPICA, 24^v/24. Testamentul împărătesei Maria, maicei prințesei, au perit între altele, AR (1829), 180²/7. Toți oamenii se împărtășesc din durerile maicilor lor. MARCOVICI, C. 21/7. Maica sa... îi zicea: „Unde vrei să mergi, fiiul mieu?” DRĂGHICI, R. 5/15, cf. 26/17. Gîndeam la maică- mea. NEGRUZZI, S. I, 57, cf. 28, 251. Glasul maicei mele. . . Veni să mă dezmierde din cerul fără nori. ALECSANDRI, P. I, 128. Feciorul nu ieși din hotărîrea maicâ-sa. CREANGĂ, P. 4. Să nu facă maicelor sale... necaz și supărare. MARIAN, NU. 13. Petre s-a certat rău cu maică-sa. REBREANU, R. II, 219. Obrazul maică-sa parcă era un portret neclintit. SADOVEANU, B. 89, cf. 105. În pîntecele maicii-si. TEODORESCU, P. P. 250. Că n-am taică să mă ție, Nici maică să mă mîngîie. JARNIK-BÎRSEANU, D. 209. Spune, bade, maică-ta, Că cu sila nu te-oi lua. id. ib. 272. Dzîua bunî cî-ș luarî Di la taicî, di la maici, Di la fraț, di la surori, MAT. FOLK. 1463, cf. 1348, 1349, 1541. Oare ce și-i spun maichii și mă creadă? ALR II 3248/316, cf. ALRM I/II h 215. Îi plăcea maichii hora și luă bărbat cimpoiaș, se spune cînd cineva găsește chiar omul sau situația care i se potrivește. Cf. ZANNE, P. IV, 378. ◊ (În formule exclamative de compătimire, de mirare etc.) Ce trăgea! vai de maica lor. DiONISIE, C. 164. ◊ (În imprecații) Iau colea busuiocul, și-l vîr în agheazmâ, și-l ard cu ea, de-i iese sufletul, maica ploii lui! CĂLINESCU, E. O. II, 300. ◊ Maică de-a doua oară v. o a r ă. ◊ Expr. De cînd maica m-a făcut = de cînd sînt pe lume; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). De cînd maica m-a făcutu, Zile bune n-am avutu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 22, cf. ZANNE, P. IV, 477. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) O, maica mea, căci plîngi pentru mine și suspini așa tare. CHEIA ÎN. 2^v/8. Nu sînt vreadnic a mă însoți spre nuntă cu ceaia ce iaste roabă împreună cu mine ? Pentru ce, o, maică? AETHIOPICA, 33^v/24 O! maică, înger dulce! O! maica mea iubită! ALECSANDRI, P. I, 194. Lasă-mă, maică, să zac. JARNIK-BÎRSEANU, D. 96, cf. 173, 193. Maico, din copiii tăi Toți au casă, Toți au masă, Numai eu trag la pedeapsă. id. ib. 180, cf. 197, 447, MAT. FOLK. 1300, cf. 819. ◊ Fig. Au zămislit o fată care iaste maica tuturor noroadelor a Americii. IST. AM. 87^v/19. Maica Roma cea bătrînă Mi-a pus arma asta-n mînă. Și mi-a zis cu glasul său: Fiul meu, alesul meu! ALECSANDRI, P. II, 12. ♦ Maica domnului = a) (ca nume propriu) mama lui Iisus Hristos, Fecioara Maria. V. n ă s c ă t o a r e a. Ieraclie închină cetatea Fecioareei și Maiceei Domnului. MOXA, 375/34. Bătrîna a ieșit clătinind din cap și zicînd: Maica Domnului să-și facă milă de fata mea! NEGRUZZI, S. I, 27. Formulele „Doamne, Maica Domnului” și „Dumnezeu și Maica Domnului” sînt stereotipe. PAMFILE, S. T. 30, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î, 111. Nu știe canonu Maichii Domnului, ALR II/I h 142. (Cu determinantul schimbat) Grădina Maicăi Preacestii (a. 1700). GCR I 340/13. Dar cutare babă de ce nu-și mărită fetele, Maică Precistă? RĂDULESCU-CODIN, Î. 112, cf. ȘEZ. II, 143. Curat, luminat, Ca Maica lu Dumnezeu Ce l-a lăsat. MAT. FOLK. 1607. Maica Dumnezeului. ib. 1610. A așternut Maica Preacurată, Domnului nostru Isus Hristos, piatră. PAMFILE, B. 24. Numai Maica Sfîntă-Maria L-a auzit. id. ib. 27; b) (Bucov.) numele unei stele „care se află lîngă lună” (PAMFILE, S. T. 30); luceafărul de dimineață (id. ib., cf. id. CER. 155); c) (Entom.; rar) vaca-domnului. Îl mai mîngîie însă pe greier iubirea și laudele pe care o mulțime de maica-domnului – gîngăniile cele roșii stropite cu negru – i-o arătau. GÎRLEANU, L. 27. ♦ (Regional) Mamă vitregă. ALRM I/II h 217. ♦ (Rar) Animal femelă (în raport cu puii săi). Maica la pui cată hrană. CONACHI, P. 295. Mielul blînd suge la doo maice. NECULCE, L. 134. 2. (La vocativ, făcînd adesea grup cu alt vocativ sau, la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care femeia se adresează copiilor ei sau, p. ext., (familiar) unei persoane mai tinere. Cf. m a m ă. Catincuțo maică, tu ca una ce ești mai micuță, trebuie să te supui. GORJAN, H. IV, 170/5. Unde vă duceți, maică? îi întreabă o bătrînă. CAMIL PETRESCU, O. III, 180. Mulțumesc, maică, să trăiești. GALAN, Z. R. 165. Radule, voinicul maichii, Taci, maică, nu te-ntrista, Nu-ți face inimă rea. pop., ap. ODOBESCU, S. II, 431. Corbeo maică, aici ești? Corbeo maică, mai trăiești? TEODORESCU, P. P. 518. ◊ (Regional, la genitiv, cu elipsa apelativului în cazul vocativ) Sârută-i mîna [maistorului Vasi], maichii! POP., ap. TDRG. 3. (Regional, de obicei determinat prin „bătrînă”, „bună”, „mare”) Bunică. Cf. LIUBA-IANA, M. 24, H XVIII 146, AHR. FOLK. III, 134, ALRM I/II h 238. 4. (Învechit și popular, de obicei urmat de un nume propriu) Termen de politețe folosit pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (mai) în vîrstă, care impune respect. Cf. m a m ă. Jupînease, care matroane le dzîc, adică maice. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 155/19. Maica-mpărăteasă prea-i căruntă pe la frunte, Ca să ducă singurică grija trebilor mărunte. EFTIMIU, Î. 21. Uite, maică Ioană, că ăl mare nu lasâ-n pace pe cocoși. REBREANU, R. I, 151, cf. ALRM I/II h 286. ◊ Compuse: maica-calea sau maica-călătoarea, maica-bătrînă, maica-boalelor = denumiri populare eufemistice ale ciumei. CANDREA, F. 222, cf. 137. ♦ Titlu de respect dat de biserică martirelor creștine. Prea cuvioasa maica noastră Theodora (a. 1698). GCR I, 319/10. Această prea cuvioasă maica noastră Anna. MINEIUL (1776), 180^r1/8. 5. Călugăriță. Cf. s o r ă. Au răscolit de-a-fir-a-păr toate chiliile maicelor. CREANGĂ, A. 74, cf. id. p. 110, 115. De mică o crescuse maica Fevronia și acu o avea la ascultare, SĂM. VI, 63. Maica de gazdă pășea in vîrful picioarelor. C. PETRESCU, Î. II, 242. Drumul... pînă la mănăstirile de maice... îl faci cam în două ceasuri. GALACTiON, O. 204. Două maici stau de vorbă, potolit, într-un capăt de cerdac. SADOVEANU, O. IV, 159. Maicile și asistența... ieșiră din cimitir și reintrarâ în curtea mînăstirii. CĂLINESCU, S. 754, cf. ALR II/I MN 96. ◊ (Regional) Maica și călugărul = numele unui joc care se joacă la priveghi. PAMFILE, J. I, 291. II. F i g. 1. Izvor, cauză, origine. Sîrguința este maica tuturor faptilor bune. DRĂGHICI, R. 141/7. Mîndria... este maica rătăcirilor din lume. CONACHI, P. 264. 2. Ocrotitor, apărător, protector; îndrumător. V. p a t r o n. Atâtea cărți făcînd, le-ai dat maicii bisearicii a să citi. BIBLIA (1688), [prefață] 7/58. Dîrjia și semeția... este maica și sora lor... și nu s-ar feri, d-ar fi cu putință, însuși cu Dumnezeu să se lupte. CANTEMIR, ap. BĂLCESCU, M. V. 656. Maica cea de obște a tuturor, sf[î]nta besearecă (a. 1765). GCR II, 78/29. – Pl.: maici și (rar) maice. – Gen. dat. și: (învechit) maicei, (învechit și regional) maicăi, (regional) maichii, maichei; voc.: maică și maico.Din bg. майка, scr. majka.

virgin, -ă s.f., adj. I s.f. Fată (tînără) care nu a avut niciodată relații sexuale, care este castă; fecioară. Orion, de care se-namorase însăși cruda și vergina Diana (EMIN.). II adj. 1 (despre oameni, mai ales despre fete) Care nu a avut niciodată relații sexuale; neprihănit, cast, feciorelnic, virginal. ♦ (bis.; înv.; cu determ. „Sfînta”) Maica Domnului, Fecioara Maria. 2 fig. Care este neprihănit, nepătat, inocent, candid, nevinovat, pur. Mîndră ca o lună plină Și cu inima virgină (ALECS.). 3 fig. (despre obiecte) Care este neatins, neutilizat, intact; curat. Îi oferi imediat un teanc impresionat de ziare virgine (REBR.). 4 fig. (despre locuri, regiuni etc.) Care este neexplorat, necunoscut de oameni; nelucrat, necultivat, neexploatat. Delta Dunării nu mai e un teritoriu virgin. ♦ spec. (despre metale) Care este pur, curat. ♦ (despre lînă) Care este pură, aflată la prima prelucrare. 5 fig. (despre domenii ale științei, literaturii etc.) Care nu a fost (încă) studiat, cercetat. Domeniul fantasticului este mereu virgin (PER.). • pl. -i, -e. și (înv.,pop.) vergin, -ă adj. /<lat. virgo, -inis, it. vergine; cf. și fr. vierge.

!Fecioara²/Fecioara Maria (Maica Domnului) s. propriu f. art., g.-d. art. Fecioarei/Fecioarei Maria

+marian (referitor la Fecioara Maria) (desp. -ri-an) adj. m., pl. mariani; f. mariană, pl. mariane (sanctuar marian)

bunavestire s.f. 1 (bis.; nm. pr.) Sărbătoare creștină (25 martie), cînd Fecioara Maria a fost anunțată de arhanghelul Gavril că va naște, prin procreare divină, pe Iisus; (pop.) Blagoveștenie. La Buna-Vestire este dezlegare la pește. 2 (a. plast.) Reprezentare iconografică în care arhanghelul Gavril i se înfățișează Măriei cu o floare de crin în mînă, simbol al purității. • scris și Buna Vestire /bună + vestire, după slav. благовѣштеннѥ.

MIELUȘEL, -EÁ, -ÍCĂ subst. I. 1. S. m. și f. Diminutiv al lui m i e l (I 1); mieluț (1), (rar) mieluș (1), mielușor, (regional) mieluc. Pentru jîrtva mintuirei. . . mielușale de un an, cinci. BIBLIA (1688), 99²/15, cf. COD. PUȘC. 79, ANON. CAR. De toată darea. . . adecă de dijma grîului, secărei. . . mieilor, mielușeilor .. . să-i scutim. ȘINCAI, HR. III, 82/21, CÍ. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU. Se gudur porumbeii; se-nalță turturica; Aleargă mielușeaua; zîmbește floricica. BOLLIAC, O. 67, cf. REV. CRIT. III, 160, STOIAN, PĂST. 53. De-oi pierde-o mielușea, Oi slugi un an pe ea. ALECSANDRI, P. P. 207, cf. 208. După ciobănel m-oi duce. . . El întreagă ziulițâ Nu se lasă de doiniță. . . Mînînd printre ghilicei Mielușei tot frumușei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 76. Căci eu mă lupt cu urși, cu lei, Cînd vor să-mi ia din mielușei. TEODORESCU, P. P. 111. Verde, verde ș-o lalea Și-ș avea Tudor ș-avea: Tot cinzăci dă mielușei, Mielușei cam berbecei. ȘEZ. III, 212. Și-s mîncat și de ai mei, Ca iarba de mielușei. RETEGANUL, TR. 24. Da Ion mi-avea, Mi-avea o mielușică, Mîndră, frumușică. MAT. FOLK. 3. Cîte flori sînt pe vălcele, Atîtea-n vară mielușele. PĂSCULESCU, L. P. 12, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 15, ALR I 1773/190, 554, 1774/164,166,190, 200, 370, 690 ,870, ALR II/170. Cé mi-i bună mie mielușaua cea tînără, fiind oaia cea grasă și frumoasă gata? CANTEMIR, HR. 413. ◊ (Ca termen de comparație, de obicei cu aluzie la blîndețea caracteristică animalului) Nu cu . . . argintu sau auru izbăvitu-vă. . . ce cu sîngele cela curatul ca de mielușelu nevinovata și nespurcatu H[risto]s. COD. VOR. 144/2. Mărgînd la răstignire ca un mielușel spre giungheare. VARLAAM, C. 361. Pînă la sfîrșitul cununiei, duminică seara, era blîndă și supusă ca o mielușea. CARAGIALE, O. II, 223. Auzind așa viteazul, se duse singur de voia lui și se supuse ca un mielușel. ISPIRESCU, U. 29. Îi bună și blîndă ca mielușelul ? PETRESCU, r. dr. 19. Se țineau femeile de el. . . I se părea atît de firesc să le vadă ca niște mielușele în jurul lui, încît nu găsea de loc de ce ar putea fi mîndru. CAMIL PETRESCU, O. II, 520. A venit alt sergent-major, blînd ca un mielușel. PAS, Z. I, 113. Facem orice ne-o porunci el, ca mielușeii o să fim ! V. ROM. august 1954, 140. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. GORUN, F. 160. ♦ (La m.; în limbajul bisericesc și în sintagmele mielușelul lui Dumnezeu, mielușelul Domnului) Isus Hristos. Acesta iaste mielușelul lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 412. Pre mielușălul său. . . stăpîna cea cu totul fără prihană pre cruce deaca l-au văzut. . . vai mie plîngînd au zis. MINEIUL (1 776), 1^v2/21, cf. 8^r2/1. Mielușelul Domnului a răbdat. . . răstignire. DELAVRANCEA, S. 17. ♦ (La f.; în limbajul bisericesc) Fecioara Maria. Mielușa carea ai născut pre . . . cel fără prihană. MINEIUL (1776), 99^v2/21. Aș Mielușeaua Domnului =. mucenică. Svi[n]tele acestea mielușeale a D[o]mn[u]lui. .. cu cinstita lor maică sv[î]nta Sofie biruiră. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20^r/29. 2. S. m. (Neobișnuit, glumeț, în sintagma) Mielușel cu botul lung = porc. Cf. ALEXI, W. II. S. m. pl. (Ban., Transilv.) Ninsoare în formă de mici particule sferice (aALR SN III h 797, com. din DUMBRĂVENI) ; ploaie cu gheață, grindină (ALR I 1253/136, 156, 158); (regional) țîrțăriță, zăpada mieilor. Ziua alegerii sosi cu învăluiri mari de vînt, de ploaie, de mielușei și zăpadă. AGÎRBICEANU, L. T. 237. De cu seară vîntul începu să bată iarăși cu mielușei. id. ib. 255. III. S. m. (Bot.) 1. (Mold.; în forma meloșel) Numele mai multor ciuperci: a) ciupercă de culoare gălbuie, cu piciorul subțire, foarte ramificat; (regional) tocmăgel, barba-caprei (Clavaria formosa). Cf. PANȚU, PL. ; b) bureți-de-conopide (Clavaria coralloides). Cf. id. ib.; c) creasta-cocoșului (Clavaria fava). Cf. id. ib.; d) rămurele (Clavaria botrytis). Cf. id. ib.; e) togmăgel (Clavaria crispula). Cf. id. ib. 2. (Olt.) Papanași (Trifolium arvense). Cf. PANȚU, PL. 3. (Regional, la pl.) Odagaci (Saponaria officinalis) (Imoasa-Strehaia). ALR I 1911/842. 4. (Regional) Ament de alun (Recea-Pitești). Cf. ALR I 990/790. – Pl.: mielușei, -ele. – Și: (cu schimbare de suf.) mielușică s. f., (regional) mieloșél (PANȚU, pl.), meloșél, mierloșél (ALR SN III h 797/27) s. m.; mielușáuă (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. f. – Mieluș + suf. -el, -ea. – Mielușică: cu schimbare de suf. – Mielușáuă: refăcut după sg. art.

CASĂ¹ (pl. case, ❍ căși) sf. 1 💒 Clădire cu una sau mai multe încăperi care servește de locuință omului (🖼 935 și TAB. XIII); o pereche de case, un corp de casă, o casă cu mai multe încăperi; de aci, pl. clădire mai arătoasă într’un oraș: case boierești; case domnești ¶ 2 De ~, făcut, lucrat în casă: pîine de ~, pînză de ~ ¶ 3 Oamenii ce țin de aceeași casă, familia, slugile: sculă în picioare toată casa ISP.; cu același înțeles: ai casei ¶ 4 O casă plină, o mulțime: era odată un om sărac și avea o ~ de copii SB. ¶ 5 Familie, neam; familie domnitoare, dinastie. Fecioara Maria era din casa lui David; casa de Hohenzollern; casele mari, familiile însemnate; de ~, de neam bun ¶ 6 Gospodărie: are o ~ grea ¶ 7 Căsnicie; a da o fată la casa ei, a o mărita; a ținea ~ ca o femeie, a trăi în căsnicie; a strica, sparge casa cuiva, a strica buna înțelegere dintre soți, a-i face să se despartă; om cu ~, om însurat; Ⓕ: a face ~ cu cineva, a trăi în bună înțelegere cu cineva, a se stabili pentru mai mult timp pe lîngă cineva ¶ 8 Odaie; casa cea mare, în locuințele țărănești, odaia mai mare în care se primesc oaspeții ¶ 9 Fată în~, servitoare ¶ 10 ‡ Copil de ~ 👉 COPIL ¶ 11 ⛹ La jocul de șah sau de dame, unul din cele 64 de pătrate în care e împărțită tabla pe care se joacă ¶ 12 🫀 Sacul membranos în care stă pruncul în pîntecele mamei, loc, placentă ¶ 13 ⚚ Local, stabiliment, instituțiune comercială sau de altă natură: ~ de bancă, ~ de schimb, bancă; ~ de comerț, stabiliment comercial ¶ 14 ♠️ 🎲 ~ de joc, stabiliment unde se joacă în cărți sau alte jocuri de noroc ¶ 15 Spec. Casa Domnului, biserica; ~ de corecțiune, închisoare; ~ de educațiune, pensionat; ~ de nebuni, instituțiune unde se îngrijesc nebunii; ~ de sănătate, stabiliment unde se îngrijesc bolnavii cu plată ¶ 16 ⚚ ~ de vînătoare, locuință izolată în pădure unde-și dau întîlnire vînătorii ¶ 17 💫 Casa cu ogradă, unul din numele populare ale constelațiunii „Coroana boreală” [lat. casa].

précistă, preciste, adj.f. – (ref. la Fecioara Maria) Imaculată, neprihănită: „…le-am datu în sfînta beserica în Dragomirești, unde e hramul Adurmirei Precistei” (Bârlea, 1909: 92). – Din sl. prěčista „preacurata” (Șăineanu, Scriban, DEX).

NĂSCUT², -Ă s. f. art., adj. 1. s. f. art. (Învechit, rar; determinat prin „Dumnezeului”) Fecioara Maria, mama lui Isus Hristos; născătoare (v. născător, I 1). Cîntarea Dzeului născuta (a Dzăului născătoarea v, Dumnădzău născătoarei d). psalt. 333. 2. adj. (Și substantivat) (Cel) care a căpătat viață, a luat ființă, a venit pe lume; (substantivat) fiu, vlăstar, progenitură; p. ext. descendent. Cine iubeaște născătoriul, iubeaște și născutul. coresi, l. 201/19. Curând după aceea au murit Elena..., după ce au binecuvăntat pe toți născuții săi. șincai, hr. iii, 139/26, cf. budai-deleanu, lex. Nu se poate tîlcui putearea carea o are vieața... părinților și a maicelor, spre a face pre născuții lor aseamenea șie (a. 1809). gcr ii, 202/31. Să nu mai fii de astăzi născuta mea! să piară Și numele tău! coșbuc, p. ii, 200. O, pieri de-aici o dată, născutule din sclavă. id. s. 27. Zeul Apolon, născutul din Leta, pletoasa zeiță. murnu, i. 4, cf. 39. Natura și temperamentul sînt concepte care au fost introduse în artă abia de Zola, și mi se pare că, din nenorocire, soarta lor a fost soarta născuților morți. petică, o. 363. ◊ Nou născut = a) născut de curînd; (substantivat) sugaci, prunc. Vericine va găsi un copil nou născut, va fi dator a-l încredința ofițerului stării civile. hamangiu, c. c. 25, cf. ygrec, m. n. 7, 151. (Prin analogie, despre animale) Vaca-mamă prea iubitoare... nu convenea să-și abandoneze noul născut. bart, s. m. 89; b) fig. renăscut. A trimis stelele dimineții să înceapă veselul lor drum peste lumea nou-născută. marcovici, c. 9/1. Întîiul (sau primul, cel dintîi, învechit, de-a prima) născut = a) cel dintîi, cel mai vîrstnic dintre copiii unei familii. Ucise toate întăniele născute în țeara Eghypetului. psalt. 160, cf. 221, 283. Rubenu, născutul mieu de-a prima, tu, tăria mea. palia (1581), ap. gcr i, 35/22. Nu existau privilegii pentru primii născuți. f (1906), 34; b) (învechit; la f. pl.) primele fructe din recolta unui an. Aduce ceale dentîiu roade ale pămîntului nostru și ceale dentîiu născute ale roadei a tot lemnul... la casa Domnului. biblia (1688), 351²/13. (Învechit) Unul sau (singur) născut = a) unicul copil, singura odraslă; spec. (în textele bisericești) Isus Hristos. Dumnezeu au dat schimb pentru spăseniia noastră cinstit și curatul sînge al fiul[ui] său, unul născut. coresi, ev. 74, cf. gcr i, 32/20, 124/10, ii, 95/28. Avea un copil, sîngur născut. herodot (1645), 423. Dumnezeu n-a cruțat nici pre unul născut fiul său. neagoe, înv. 11/21. O, prea milostivul mieu părinte, iartă greșeala unuia născut fiu al tău. drăghici, r. 89/8, cf. 26/15; b) fig. (în textele bisericești; la f. art.) biserica. Sîngură născuta mea cu mine Să scape de mînule de cîine. dosoftei, ps. 67/15. ◊ Expr. Născut, iar nu făcut = ale cărui însușiri sînt înnăscute sau ereditare, nu dobîndite. v. veritabil, autentic. cf. zanne, p. ii, 647. (Cu parafrazarea expresiei) Caracterul foarte laborios al creațiunii flaubertiene ar indica în autorul ei un scriitor făcut, iar nu născut. vianu, m. 211. (Rar; calc după fr. bien né) Bine născut = de familie bună; de neam, de viță. (Glumeț) O bună ospătare cu un vin așa de bine născut și așa de bine crescut ca vinul lui Zibal. caragiale, o. i, 60. – pl.: născuți, -te. – v. naște.

Maria (Sfânta Fecioară, Maica Domnului), unicul copil al bătrânilor Ioachim și Ana. La vârsta de 3 ani a fost adusă și lăsată la templu până la 12 ani, după care, logodită cu Iosif, a fost vestită de îngerul Gavriil că va zămisli de la Duhul Sfânt și va naște pe Iisus, ceea ce s-a împlinit în peștera din Betleem în anul 753 (ab urbe condita). După fuga în Egipt s-a înapoiat la Nazaret, unde a viețuit Iisus până la vârsta de 30 de ani, când și-a început opera de mântuire. A fost prezentă în multe împrejurări din viața Lui, dintre care cea mai dureroasă lângă crucea răstignirii, când Iisus a încredințat-o lui Ioan evanghelistul spre a-i purta de grijă. S-a aflat împreună cu apostolii la Cincizecime, după care, potrivit Tradiției, a mai trăit 11 ani. Biserica o venerează închinându-i patru sărbători: Nașterea la 8 septembrie, Intrarea în bis. la 21 noiembrie, Buna-Vestire la 25 martie și Adormirea la 15 august.

SCHILLER [ʃílər], Friedrich von (1759-1805), poet, dramaturg, estetician și istoric german. Reprezentant al grupării „Sturm und Drang”. Poeme cu rezonanță eroice, reflectând aspirațiile umaniste, în care exaltă eroismul și noblețea semenilor („Odă bucuriei”, „Cântecul clopotului”), balade („Inelul lui Polykrates”, „Cocorii lui Ibykos”), poeme lirico-filozofice („Zeii Eladei”, „Artiștii”). Prieten cu Goethe, a scris împreună cu el epigrame („Xeniile”). Drame romantice („Intrigă și iubire”), afirmând setea de libertate („Hoții”) sau abordând, într-o ambianță istorică, problematica personalității și a destinului („Don Carlos”, trilogia „Wallenstein”, „Maria Stuart”, „Fecioara din Orléans”); piese de teatru cu caracter politic și național („Wilhelm Tell”, „Conjurația lui Fiesco”). Studii istorice („Istoria descătușării Țărilor de Jos reunite, de sub stăpânirea spaniolă”, „istoria războiului de treizeci de ani”) sau estetice („Despre grație și demnitate”, „Scrisori despre educația estetică a omului”, „Despre poezia naivă și sentimentală”), în care formulează, pornind de la filozofia lui Kant, preceptele umanitarismului și ale poeticii clasice.

!Sfânta Fecioară (Sfânta Maria) s. propriu f. art., g.-d. art. Sfintei Fecioare, voc. Sfântă Fecioară

MIZOGUCHI [mizogutʃi], Kenji (1898-1956), regizor japonez de film. Creația sa este considerată o chintesență a spiritului japonez, temele sale predilecte fiind condiția femeii, contratele vieții japoneze, iubirea frântă („Cei 47 de ronini”, „Povestirile lunii palide după ploaie”, „Guvernatorul Sanshō”, „Strada rușinii”). Unul dintre marii portretiști ai femeii în film („Fecioara din Oyuki”, „Elegia Naniwei”, „Dragostea actriței Sumaku”, „Viața curtezanei O’Haru”).

vergur, ~ă [At: COD. VOR.² 13^v/13 / V: vărgură sf, a / Pl: ~i, ~e / E: ml *virgula (diminutiv al lui virgo)] 1 sf (Îvr) Fecioară (1). 2 sf (Pe lângă substantive ca „Maria”, „Sfânta” etc.) Maica Domnului. 3 sf (Bot; îc) ~-învelită Păianjen (Nigella damascena). 4 a (Îrg; d. fete) Virgină (4). 5-7 a (Înv; d. terenuri, păduri etc.) Virgin (9-11).

SHEARER [ʃíərər], Norma (1900-1983), actriță americană de film. Vedetă a filmului sonor antebelic joacă în melodrame de salon și istorice interpretând doamen frumoase, distinse, suflete tandre, adesea lovite de o soartă nedreaptă („Prizoniera dragostei”, „Fecioarele din Wimpole Street”, „Romeo și Julieta”, „Marie Antoinette”). Premiul Oscar 1930 („Divorțata”).

Ave-Maria f. «salutare, Mario!» rugăciune catolică către Sf. Fecioară, numită și salutare angelică sau buna vestire.

FECIOARĂ ~e f. 1) Fată castă; fată mare; virgină. ◊ ~a Maria maica Domnului. 2) la sing. art. pop. Constelație din regiunea ecuatorială. ◊ Zodia ~ei unul dintre cele douăsprezece sectoare ale zodiacului. [Sil. -ci-oa-ră] /<lat. fetiola

KOLBE, Maximilian Maria (1894-1941), preot polonez. Franciscan. Fondator al Ordinului călugăresc „Imaculata Fecioară”. Arestat datorită activității sale de susținere a mișcării de rezistență poloneze. În 1941, internat în lăgărul de concentrare de la Auschwitz, cere să fie trimis în buncărul morții în locul altui deținut. Martirizat. Canonizat (1982) de papa Ioan Paul al II-lea.

ADORMIRE sf. 1 Faptul de a adormi ¶¶ contr. NEADORMIRE ¶ 2 📆 Adormirea Maicii Domnului, sărbătoare, numită și Sîntă-Măria mare, ce se ține de biserica creștină la 15 August, întru amintirea morții Preacuratei Fecioare (🖼 31).

STRĂLUCIRE, (rar) străluciri, s. f. 1. Faptul de a străluci; răspîndire de lumină, lumină vie, radiată. În coridor era cald, dar soarele tot fără strălucire se vedea în zăpada nourilor. SADOVEANU, O. IV 48. Eram între nori și pămînt, și de jur împrejur, pe variația infinită a imensei perspective, se risipeau umbrele norilor și strălucirea soarelui. GALACTION, O. I 346. Nu pot suferi strălucirea soarelui. NEGRUZZI, S. I 267. ♦ Lumină vie reflectată, sclipire. Lună tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci; Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară! EMINESCU, O. I 130. 2. Fig. Fast, splendoare, frumusețe. Mai mare strălucire și gingășie... nu se mai văzuse sub soare. ISPIRESCU, L. 38. Atunci ea, deși îi fugeau ochii de atîtea străluciri, se uită mai cu băgare de samă și îndată cunoaște podul cel minunat... și palatul în care trăise. CREANGĂ, P. 95. Mărire, glorie. Iată deci că ne-nchinăm Și-n glas mare îți urăm: Să trăiască-a ta mărire Ani mulți, plini de strălucire Pentru-a țării bun noroc, Pentru-a dușmanilor foc! ALECSANDRI, P. A. 97. Dimitrie nu se amăgi de strălucirea tronului. NEGRUZZI, S. II 140.

PERSONIFICARE ( < fr. personnification) Procedeu literar prin care se atribuie ființelor necuvîntătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. În tratatele vechi de poetică, personificarea este denumită prozopopee. Considerată una dintre cele mai importante figuri de stil, ca și metafora, ea este folosită în basme, fabule, balade și în poezia lirică. Figură de stil specifică poeziei. Ex. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci, Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci, Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară. Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! (M. EMINESCU, Scrisoarea I) Gorunule din margine de codru, De ce mă-nvinge, Cu aripi noi atîta pace, Cînd zac în umbra ta Și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă? (L. BLAGA, Gorunul) Plugule, cin' te-a născocit, Ca să frămînți a șesurilor coajă Și să-nlesnești îndătinata vrajă De-a scoate-n urmă-ți bobul însutit? (T. ARGHEZI, Plugule) Personificarea este proprie și poeziei populare. Ex. Primăvara, mama noastră, Suflă bruma din fereastră.

PINTURICCHIO (Bernardino di Betto, zis il ~) (c. 1454-1513), pictor italian. Elev al lui Perugino. Ample decorații murale și tablouri de șevalet („Încoronarea Fecioarei”, „Adorația magilor”, „Buna-Vestire”, fresce în cele șase camere ale apartamentului Borgia pentru Papa Alexandru VI, în Capela Sixtină, în Biserica Santa Maria del Popolo din Roma, în catedrala și în Palatul Petrucci, cele 10 scene din viața papei Pius II la biblioteca Piccolomini din Catedrala din Siena). Predilecție pentru redarea pitorească a detaliului; colorit aprins.

LORENZO, Monaco (pe numele adevărat Piero di Giovanni) (1370-1424), pictor și miniaturist italian. Călugăr în mănăstirea Santa Maria degli Angeli din Florența. Adept al școlii sieneze, inspirată de Giotto. Operele sale se caracterizează printr-o suavă interpretare, transpusă într-un limbaj de influență gotică („Madona cu pruncul”, fresce din „Viața Sfintei Fecioare”, „Adorația Magilor”).

LIPPI 1. Fra Filippo L. (c. 1406-1469), pictor italian. Călugăr carmelit. Fresce de valoare prin finețea șio precizia desenului și prin prospețimea și luminozitatea coloritului („Încoronarea Fecioarei”, „Fecioara cu Pruncul”, „Viața Sf. Ștefan și a Sf. Ioan Botezătorul”, toate la domul din Prato, „Viața Fecioarei”, la domul din Spoleto). 2. Filippino L. (c. 1457-1504), pictor italian. Fiul lui L. (1); elev al tatălui său și admirator al lui Botticelli. Lucrări de șevalet („Adorația Păstorilor”) și decorații murale (frescele „Viața Sf. Toma d’Aquino”, de la biserica Santa Maria Sopra Minerva din Roma, „Viețile Sf. Filip și ale Sf. Ioan”, de la biserica Santa Maria Novella din Florența) de o delicată armonie coloristică și dinamism expresiv.

sfînt, -ă adj. (vsl. sventŭ, bg. svet, rus. svêat. Latinu sanctus a rămas numaĭ în sînt-, sîn-. V. sînt- și sfet). Al luĭ Dumnezeu, al religiuniĭ: sfînta Treime, sfînta biserică a luĭ Hristos. Foarte moral, foarte curat la suflet: om sfînt, vĭată sfîntă, sfînta Fecioară, sfințiĭ martirĭ. Demn de mare respect, suveran, imaculat: sfĭnta dreptate. Fig. Suveran, foarte eficace: chinina e un medicament sfînt contra frigurilor, apa e cea maĭ sfîntă băutură. Iron. Zdravăn, țeapăn: o sfîntă de bătaie, o sfîntă de frică. Adv. Ca un sfînt, bine, adevărat: sfînt a-ĭ vorbit! Subst. Ființă divinizată de biserică și căreĭa ne închinăm: sfîntă Maria, sfîntu Petru. Sfințișor (de aluat). F. pl. Pop. (în descîntece ș.a.). Zîne care fac rău. Sfîntu soare, epitet respectuos adresat soareluĭ. Domnu sfînt, Dumnezeŭ. Ferească (saŭ: ferit-a) sfîntu, ferească (sau: ferit-a) Dumnezeŭ! A te fura sfîntu, a adormi (V. aghios). A te vedea sfîntu, a o păți, a-țĭ merge răŭ (cînd facĭ răŭ): să nu puĭ mîna, că te vede sfîntu! Sfînta sfintelor, sanctuaru templuluĭ luĭ Solomon. Prov. După cum e sfîntu, și tămîĭa, daĭ fiecăruĭa atențiune după puterea luĭ. Pînă la Dumnezeŭ, te mănincă sfințiĭ, pînă să obțiĭ dreptatea de la autoritatea supremă, te nimicesc subalterniĭ. – Pl. sfințĭ, sfinte.

Camil Nume cu puternice rezonanțe în istoria clasică romană, Camil corespunde unui vechi cognomen Cámillus – fem. Cámilla (din izvoarele latine sînt cunoscute și formele Camilia – numele unui trib rustic – și Camilius). Cognomenul latin este atestat dintr-o epocă foarte veche și ocupă un loc de seamă în tradiția romană prin figura celebră a lui Marcus Furius Camilius (salvatorul Romei de sub gali) sau a fecioarei războinice Camilia, imortalizată de Vergiliu în Eneida. La vechii romani camillus era însă și termen comun din sfera limbajului religios: prin acest cuvînt erau desemnați tinerii de bună condiție care îl asistau la sacrificii pe flamen Dialis, preotul lui Iupiter (în vechile credințe, sacrificiile de animale care se practicau în cadrul ceremoniilor de purificare aveau o valoare magică deosebit de importantă). Cuvîntul a fost preluat de romani de la etrusci, unde era numele unei divinități corespunzătoare gr. Hermes și lat. Mercurius, și pe care îl foloseau și ca termen religios și ca nume personal (accentuarea Cámillus ar fi o probă pentru originea etruscă a numelui propriu). În Etruria (azi provincia italiană Toscana) cuvîntul vine din Orient, probabil din zona mării Egee (în Samotrace, kadmilos era titlul unui preot care participa la anumite ceremonii religioase speciale). Vechiul cognomen latin, purtat în epoca creștină de cîțiva martiri, ajunge, prin biserică, pînă în vremurile noastre, ca un ecou al civilizației vechi. Intrat în română în ultimele două secole, odată cu multe alte nume latine care marchează începutul modernizării onomasticii noastre, Camil nu are o prea mare frecvență și răspîndire. Foarte rară este forma feminină Camila (probabil datorită asemănării întîmplătoare cu substantivul cămilă); mult mai răspîndită este forma Camelia pe care majoritatea vorbitorilor o pun în legătură cu numele unei cunoscute plante ornamentale, cu frunze mereu verzi și flori mari, albe sau roșii. În realitate, însuși numele florii are aceeași origine cu numele discutat aici; originară din Japonia, camelia a fost adusă în Europa cam prin sec. 18 și a fost „botezată” după numele celui care a adus-o, călătorul Kamell. Bineînțeles că părinții care aleg prenumele Camelia au în minte numele frumoasei flori japoneze, lucru ce explică și frecvența mai mare a numelui. Un cunoscut nume de familie Camilar, corespunde unui derivat latinesc de la Camillus, Camillarius. ☐ Fr. Camille, it. Camillo, Camilla, magh. Kamill, Kamilla, rus. Kamill, Kamilla etc. ☐ Pictorul Camil Ressu și scriitorul Camil Petrescu; compozitorul francez Camille Saint-Saëns, pictorul francez, promotor al impresionismului Camille Pissarro, cunoscutul astronom Camille Flamarion etc. ☐ În literatură, seria personajelor care au purtat acest nume începe cu Camilla din Eneida, fiica regelui volsc Metabus, care moare apărînd orașul Laurentum, apoi Camille, din tragedia Horațiu de P. Corneille, și din comedia lui Alfred de Musset, Cu dragostea nu-i de glumit etc.

MĂIÉSTRU, -IÁSTRĂ adj., s. m. 1. Adj. (Despre oameni) Îndemînatic la lucru ; iscusit la minte, priceput, talentat, ingenios. Apolos alecsandreanin de rudă, bărbat grâitoriu măestru, veni în Efes putearnic fiind întru scripturi. N. TEST. (1 648), 159^v/18. Un eparh oarecare ce-l chema Hursa-Sadem ascuțit la mînie și la muncit măestru. . . dzisă aceasta. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 168^r/32. Căpitan-pașa fiind chitit și măiestru la războiu și viteaz. . . au plecat cu oștile pe mare în corăbii. DIONISIE, C. 170, cf. ALEXANDRIA, 1/14. Tu ești o vioară în care sînt închise toate cântările, numai ele trebuiesc trezite de o mînă măiastră. EMINESCU, N. 54. Și sub degete măiestre arfele cugetă mite După plac și-mpart mesenii, a cîntării flori uimite. id. O. IV, 112. Dar iată că vara în zări Apare-n alai de crăiasă, Măiastră ca tine-n cîntări Și-asemeni frumoasă. NECULUȚĂ, Ț. D. 29. Ca o horbotă lucrată de o mînă răbdătoare, măiastră, era creasta Bucegilor. PAS, L. II, 156. ♦ (Substantivat, învechit) învățat.Și-nvăță tot meșteșugul învățăturilor elinești. . . la Livanie și Androgatie, dascălii și măestrii de Antiohia. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 122 ^v11. 2. Adj. Lucrat sau executat cu măiestrie (4), cu meșteșug, cu artă, măiestrit (2); p. e x t. frumos, minunat, desăvîrșit. N-au scris cu cuvinte măiastre, carele nu să cuveniia ev[an]gh[e]liei ca să nu stea credința noastră în măestria cuvîntului. N. TEST. (1 648), 203^v/20. Măiastră măiestrie meșterșuguiși. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 147^r/7, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Merge mai aproape, vede că-s ruine D-un castel măiestru din timpul trecut. MUREȘANU, P. 140/8. Pare-o sculă nestimată, Pe pămînt din cer picată Cu măiestrele-i cioplele. ALECSANDRI, POEZII, 591. Se apropie de dînsa, pas cu pas, precum paiangenul, se apropie de musca prinsă în mreaja măiastră. SLAVICI, N. II, 128. Ce minunată inter- pretațiune a vieții vînătorești este, în adevăr, această măiastră melopee. ODOBESCU, S. III, 93. Tot mai citesc măiastra-ți carte, Deși ți-o știu pe dinafară. VLAHUȚĂ, O. A. I, 49. Oricît de măiastră va fi zugrăvirea mării pe pînză, noi nu vom putea să ne scăldăm în ea. GHEREA, ST. CR. II, 50. Pe geamul meu răsar și se dezvoltă Măiestre flori de gheață argintie. NECULUȚĂ, Ț. D. 22. Cîntarea măiastră din codrii cărunți Dă strunelor mele povață. GOGA, C. P. 52. Alungă- aceste gînduri și intrâ-n marea sală De-ascultă cum se-nalțâ cîntarea cea măiastră. PETICĂ, O. Cînd bătea soarele, pînza părea o broderie măiastră de aur. GÎRLEANU, L. 25. Dădu cu dosul mîinii o așa de măiastră lovitură peste catifeaua Floricăi, încît zbură biata catifea tocmai în fundul odăii. HOGAȘ, DR. I, 187. Malurile Oltului amestecau verdele cu galbenul și cu roșul (cireșilor) în fel și fel de potriviri măiestre. GALACTION, O. 263. Geamurile, acoperite de flori măiastre, erau sclipitor luminate de văpaia jăratecului. BRĂESCU, A. 16. Căsuța întreagă înfățișa îmbinări măiestre de hîrtie albă și albastră. VORNIC, P. 83. (Adverbial) Scriind foarte frumos și măestru. DOSOFTEI, V. S. decembrie 246^v/17. [Draperiile statuilor] erau atît de măiestru răsucite de daltă, încît pare că sta să le scuture vîntul. GALACTION, O. 122. (În context figurat) A restituit poporului, măiestru șlefuite, diamantele sufletului generațiilor acestui neam. SADOVEANU, E. 83. 3. Adj. (În basme și în superstiții, despre ființe) înzestrat cu puteri magice; (despre însușiri ale ființelor) care demonstrează putere magică ; (despre lucruri) efectuat prin puteri magice. V. n ă z d r ă v a n. Cf. BUDAI-DELEANU, T. V. 159. Cînd văzu argintarul cloșca cloncănind și puii piuind cu totul și cu totul de aur și ciugulind mei tot de aur, înțelese că trebuie să fie lucru măiestru. ISPIRESCU, L. 92. Zise feciorului de împărat: iată, pentru dragostea ta mă lepăd de puterea mea cea măiastră. id. ib. 188. Pică puțintică miere Din muiastra ta putere. MAT. FOLK. 1 078. ◊ Pasăre măiastră = pasăre din basme, înzestrată cu însușiri supranaturale. Iat-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur. ALECSANDRI, P. III, 19. Pe umărul Dochiei mîndre cîntă pasărea măiastră. EMINESCU, O. IV, 128, cf. 95, id. N. 67. O pasere măiastră se vede bătînd la fereastră și zicînd cu glas muieratic. CREANGĂ, P. 232, cf. 90. Unde pasăre măiastră nu zboară. CANDREA, F. 340. Acolo sînt livezi cu mere de aur și cîntă paserea măiastră la ferestre împodobite cu mărgăritare. SADOVEANU, O. XII, 90, cf. IX, 378, JARNlK-BÎRSEANU, D. 134, ȘEZ. VII, 166, ALR II 4 238/172, 362. Fă-mă Doamne, ce m-ei face, Fă-m-o pasăre măiastră Să zbor la badea-n fereastră. ANT. LIT. POP. I, 114. (F i g.) Eu sînt măria-ta! – Tu?... Tu ești o pasăre măiastră, care iei grijile și dai bucuriile. DELAVRANCEA, O. II, 199. Zînă măiastră (și substantivat, f.) = a) zînă. Îi povesti că este zînă măiastră, că îl îndrăgostise de cînd îl văzuse la vînat. ISPIRESCU, L. 187. (F i g.) Dar iată că vîntul din somn la cîntu-ți, măiastră, tresare. NECULUȚĂ, Ț. D. 58 ; b) (la pl.) iele ; ursitoare. După ce-nchiz ferestrele Joace-mi măcar măiestrele. PANN, P. V. III, 139/27. Mâiestrele, una din numeroasele denumiri ale ielelor, sînt acele ființe supranaturale îndrăcite. CANDREA, F. 272, cf. 158, GRiGORIU-RiGO, M. P. I, 64. Zînele nu se numesc numai rusalii sau iele, ci și. . . zînele măiestre, măiestrele. PAMFILE, S. V. 22, cf. id. DUȘM. 260, ALRM II/I h 201. Duh măiestru (și substantivat, m.) = duh necurat, v. n e c u r a t. Începu ca un măestru a amăgi pre fecioara. MINEIUL (1 776), 11^r2/24. În oceanul cel mare se află o insulă, adică ostrov, anume Harmostan și este lăcuit de duhuri măiestre. GORJAN, H. II, 179/19. ♦ P. e x t. Ca din basme ; minunat; fermecat. Fecioara măiastră, cea cu păru de aur. BĂRAC, A. 4/11, cf. 18/7, 41/14. El apare lin din unghi Și la fata cea măiastră El își pleacă un genunchi. EMINESCU, P. 146. Mă duc cu gîndul și ajung într-o grădină măiastră. PETICĂ, O. 280. (Substantivat, astăzi regional) Vrăjitor. Aveam de dascăl o babă ce era măiastră vestită și m-a învățat șaptezeci de canoane măiestrești. GORJAN, H. I, 126/27. Aceasta este istoria a doi frați măiestri sau fermecători. id. ib. IV, 168/27, cf. T. PAPAHAGI, M. 225, dr. IV, 1 080. 4. S. m. (Popular, prin confuzie) Maistru. Pat de brad De mulți măestri e lucrat. POP., AP. GCR II, 327, cf. CHEST. II 10/64, ALR I 1824/96. 5. S. m. Maestru² (1). Ce-au să spună măestrii tăi de la Tortoni cînd vor afla? C. PETRESCU, A. R. 40. – Pl.: (m.) mâieștri și (rar) măiestri; (f.) măiestre și (rar) măiastre. – Și: (regional) muiăstră adj. – Lat. magister.

BINE¹ adv. (în opoziție cu rău, exprimă o apreciere prin care se pune în evidență caracterul pozitiv sau avantajos al unei acțiuni sau al unei stări) 1. În mod convenabil, plăcut, după cum își dorește cineva, după plăcerea sau pofta cuiva, spre mulțumirea cuiva. Cîtu-i lumea pe sub soare, Nu-i bine ca-n șezătoare, Că sînt fete și fecioare Și mai uiți din supărare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ◊ Expr. A trăi bine = a duce o viață plăcută, ușoară, fără lipsuri, fără griji, fără necazuri. Pînă codrul frunza-și ține, Toți voinicii trăiesc bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. A(-i) merge (treburile) bine = a reuși, a avea succes, noroc. Ai avut noroc în viața dumitale și ți-au mers bine treburile. SADOVEANU, N. F. 17. Nu i-a mers bine în acea zi. CREANGĂ, P. 144. A primi (pe cineva) bine = a primi (pe cineva) cu dragoste, bucuros, prietenește. Sfînta Duminică a primit-o... tot așa de bine ca și surorile sale. CREANGĂ, P. 92. A fi (sau a face, a se simți) bine sau a-i fi (sau a-i merge) bine (cu sănătatea) = a fi sănătos. Uncheșule Haralambie, am întrebat eu... spune-mi ce mai face lelița Anica?... -Face bine, mi-a răspuns el. SADOVEANU, N. F. 13. A se face (sau a face pe cineva) bine = a (se) face sănătos, a (se) însănătoși, a (se) vindeca. Se jura că într-un ceas îl va face bine. VLAHUȚĂ, O. A. 105. Se gîndea că s-ar putea face bine, și calea i s-ar limpezi. VLAHUȚĂ, N. 37. A nu-i fi bine = a fi bolnav; (familiar) a nu fi în toată firea. A-i fi cuiva bine sau a fi bine de cineva = a avea parte de liniște, de mulțumire, de bunăstare etc. El [Ștefan cel Mare] să trăiască, și Moldovei i-e bine! DELAVRANCEA, A. 10. Vai de biata țară cînd vom avea războaie între noi, și poate _și măriei-tale nu-i va fi bine. NEGRUZZI, S. 1139. (Impers.) Poruncește să-i dea drumul, că altfel nu e bine. DUMITRIU, B. F. 10. A fi (sau a trăi, a se avea), bine (cu cineva) v. avea. A-i părea (cuiva) bine v. părea. A(-i) prinde (cuiva) bine = a(-i) fi de folos, a(-i) prii. Păstreaz-o, că ți-a prinde bine la nevoie. CREANGĂ, P. 91. De-am fost răi, tu ni-i ierta, căci și răul cîteodată prinde bine la ceva. CREANGĂ, P. 275. A sta bine = a fi bogat, avut. A-i veni bine (să... ) = a găsi momentul prielnic, potrivit (să...), a-i fi la îndemînă (să...). Țin minte oamenii și, cînd le vine bine, iar încep [răscoala]. DUMITRIU, B. F. 156. După ce se luptară de credeau că a să se scufunde pămîntul subt ei, nu știu cum îi veni bine fetei împăratului, aduse paloșul cam pieziș și-i reteză capul. ISPIRESCU, L. 27. (Decît...,) mai bine să... = (decît...,) mai degrabă, prefer să... Cetește ticălosule! sau – mai bine – las’să ți-l cetesc eu! NEGRUZZI, S. I 22. Decît roabă turcilor, Mai bine hrană peștilor! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 496. Dacă (sau de)..., e bine = dacă (sau de)..., e mult, e mare lucru, poți fi mulțumit. Dacă primești jumătate din cît ceri, e bine. Bine-ai venit! formulă de salut la primirea unui musafir. Bine-ai venit, domnul inginer a nostru... l-a salutat bătrîna. SADOVEANU, N. F. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. Bine v-am găsit! formulă de salut pe care o spune un nou venit. Bine v-am găsit, bădiță! – Bine-ai venit, frate Dănilă! CREANGĂ, P. 44. ◊ (Determinînd adjective cu care formează compuse) Toți îmi dau bună ziua respectuoși, fiindcă mă văd bine îmbrăcat. SAHIA, N. 16. Sper că vreo cîteva exemple din aceste anecdote vor fi bine primite. MARIAN, O. II 33. Fii bine încredințată că n-are să ne știe nici pămîntul. CREANGĂ, P. 171. Cît despre mine, eu rămîi tot bine încredințat că cele mai dulci mulțumiri ale vînătoarii sînt... acele care izbucnesc cu veselie printre niște buni tovarăși. ODOBESCU, S. III 19. 2. (Fiind vorba despre senzații) Plăcut, agreabil. Floarea miroase bine. ◊ (În unele construcții fixe) E bine = e vreme bună, plăcută. Nu e soare, dar e bine, Și pe rîu e numai fum. Vîntu-i liniștit acum. COȘBUC, P. I 223. 3. Comod, confortabil. Frunză, văzîndu-l cum vrea să-și ascundă oftatul, s-așeză mai bine pe prispă, își răsuci o țigară, cu simțămîntul că omul e gata să-și dezlege baierile inimii. CAMILAR, TEM. 29. ◊ (Adesea în legătură cu un supin) Casa rămîne nici fierbinte, nici rece, cum e mai bine de dormit într-însa. CREANGĂ, P. 251. 4. (Eliptic, cu sensul unei propoziții aprobative) Sînt de acord, îmi place, îmi convine. Bine, domnule. Poți pleca. DUMITRIU, B. F. 12. Vreau să mă duc... să-i spun ceva. – Bine, Ivane, du-te. CREANGĂ, P. 312. ◊ (Adesea repetat, în semn de avertisment sau de amenințare) Bine, bine! cercați voi marea cu degetul, dar ia să vedem cum i-ți da de fund? CREANGĂ, P. 260. ◊ (Uneori întărit prin «d-apoi» sau «dar», exprimînd nedumerirea, neîncrederea, uimirea) Dar bine, fiule, de unde pot eu să-ți dau un astfel de lucru? ISPIRESCU, L. 2. ◊ (Expr.) Bine de bine, exprimă aprobarea uneia din două alternative, cu o ușoară indiferență față de cealaltă. De-oi putea face ceva, bine de bine, iară de nu, mi-i crede și dumneata. CREANGĂ, P. 172. ◊ (Exprimă acceptarea numai în parte a celor spuse, cu oarecare nedumerire și îndoială față de rest) Bine, asta merge o zi, două, dar eu bag de seamă că vremea trece... VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ (Expr.) Ba bine că nu! = se înțelege! firește (că da)! desigur! Măi Buzilă, mi se pare că tu ești toată pricina gîlcevei...-Ba bine că nu! zise Ochilă. CREANGĂ, P. 254. Ei bine! = fie (și așa)! Ei bine, sînt vinovat, pedepsește-mă. Bine că... = noroc că (cel puțin)... Ducă-se și cobe și tot, numai bine c-am scăpat de belea! CREANGĂ, P. 68.II. 1. Cum trebuie, cum se cere. A plouat bine. ▭ Pe ce punea mîna, punea bine. DELAVRANCEA, H. T. 16. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin, ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. Oi clătări plosca bine și-oi umplea-o cu apă. CREANGĂ, P. 204. ◊ Expr. A pune (ceva) bine = a pune la o parte pentru mai tîrziu, a pune la păstrare. (Popular) A pune bine (pe cineva) = a da gata (pe cineva). Bine- rău = mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință. După ce ne-am pus bine-rău gura la cale, ne-am covrigit împrejurul focului. CREANGĂ, A. 31. 2. (În legătură cu verbele cunoașterii, ale Percepției, ale distingerii, ale vorbirii, exprimă o apreciere de ordin intelectual) Conform realității, adevărului; exact, precis, corect. Tu, Iliuță, încă nu poți înțelege bine unele ca acestea. SADOVEANU, N. F. 29. Plopii! Mă cunosc ei bine, De copil. COȘBUC, P. I 261. Apoi mă mieram eu de ce vorbești așa de bine moldovenește. CREANGĂ, P. 129. Eu strig, mîndra nu m-aude. – Ba zău, bade, aud bine, Dar nu pot veni la tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 56. ◊ Expr. A ști (prea) bine (ceva) = a) a ști (ceva) mai dinainte, a fi (deja) informat exact (despre ceva), a avea (deja) cunoștință (de... ). Știi bine că n-o să mai fure. DAVIDOGLU, M. 20. Pînă la urmă, știu bine, Doar tu mai rămîi. BENIUC, V. 67. Tu, bade, știut-ai bine Că nu-s frumoasă ca tine; Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271; b) a fi convins de ceva. Ți-am fost dragă, știu eu bine! COȘBUC, P. I 51. Să știu bine că... = măcar să..., chiar dacă... A vedea bine = a-și da seama (de ceva), a băga de seamă (ceva). Dar Harap-Alb vede el bine unde merge treaba... da neavînd încotro iesă mîhnit. CREANGĂ, P. 219. Vezi bine (că...) = firește, negreșit, natural. Vii cu noi?-Vezi bine (că viu)! (Că) bine zici = așa este, ai dreptate. Că bine zici, mamă; iaca, mie nu mi-a venit în cap de una ca asta. CREANGĂ, P. 87. 3. (Exprimînd o apreciere de ordin estetic) Frumos, reușit. A cînta bine. A declama bine. ▭ În zadar mi te gați bine: Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. ◊ Expr. A-i sta (sau a-i ședea) bine = a i se potrivi. Bine-i stă mîndrei gătată Cu veșminte de la șatră, Dar mai bine i-ar ședea De-ar fi țesute de ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 424. 4. În conformitate cu cerințele sociale, morale, profesionale etc. Asupra cîrmuirii împărăției n-am nimic să-ți zic, fiindcă tu, cu iscusința ta, știu că ai s-o duci (= conduci) bine. ISPIRESCU, L. 41. Lasă-mă, mîndruțo-n casă... – Bucuros mi te-oi lăsa, Dacă bine te-i purta. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 375. ◊ Expr. A fi bine să... = a) (adesea în sfaturi) a fi recomandabil, a fi spre binele cuiva. Nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi. CREANGĂ, P. 107; b) (la comparativ, urmat de o negație, exprimă părerea de rău pentru un lucru întîmplat) Și fost-ar fi mai bine Ca niciodată-n viață să nu te văd pe tine! EMINESCU, O. I 92. A face bine (că...) = a proceda așa cum e (mai) potrivit, (mai) de dorit. Bine ai făcut de ți-ai luat. calul. ăsta. ISPIRESCU, L. 18. Vere, nu faci bine ceea ce faci! CREANGĂ, P. 209. Ce e bine nu e rău = nu strică să-ți iei măsurile de prevedere. Eu cred că ce-i bine nu-i rău: Dănilă face, Dănilă trebuie să desfacă! CREANGĂ, P. 46. Bine ți-a făcut! = așa-ți trebuie! ai meritat-o! III. (Cu sens întăritor) 1. De tot, de-a binelea, cum trebuie. Zmeoaica suflă ce suflă, și dacă văzu că nu poate să-i prăpădească... plesni fierea într-însa de necaz, căzu și crăpă... iară ei așteptară pînă să moară bine, apoi neguțătorul băgă degetul în gura inelului și zidul pieri. ISPIRESCU, L. 26. Codru-i jalnic ca și mine, Vara trece, toamna vine, Pică-i frunza toată bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 192. Vorba bine nu sfîrșea Și de cale se gătea. ALECSANDRI, P. P. 23. 2. Tare mult, foarte... A surîs ca după o glumă bine izbutită. C. PETRESCU, A. 329. Se păzea și el destul de bine. ISPIRESCU, L. 18. O gvardie numeroasă de lefecii albanezi, șerbi, unguri, izgoniți pentru relele lor fapte, își aflaseră scăpare lîngă Alexandru, care, plătindu-i bine, îi avea hărăziți. NEGRUZZI, S. I 143. Mîndrulică, ochii tăi Bine seamănă cu-ai mei! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 402. ◊ (Repetat) L-au apucat și l-au îmblătit bine-bine. SBIERA, P. 289. ◊ Loc. adv. Mai bine (de... ) = mai mult (de... ). De atunci au trecut mai bine de doi ani. SAHIA, N. 48. Doi coți întocmai nu va fi fost [coada vulpii] – zise el asudînd – dar pre legea mea că era de un cot și mai bine! ODOBESCU, S. III 46. Mult și bine! = foarte mult. Dacă te-ai potrivi tu acestora, îi ținea mult și bine pe mămuca afară. CREANGĂ, P. 23. (Familiar) De bine ce... = abia că..., zadarnic. De bine ce-am venit trebuie să plec înapoi. ◊ (În legătură cu verbe care exprimă satisfacerea unei necesități trupești) A dormi bine = a dormi adînc, fără întreruperi, mult. Cînd dormea bărbatu-său mai bine, ea a luat pielea ceea de porc, de unde-o punea el, și a dat-o pe foc! CREANGĂ, P. 87. A mînca bine = a mînca mult, din lucruri bune. Și mănîncă fata la plăcinte, și mănîncă hăt bine! CREANGĂ, P. 290.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).