PERSONIFICARE ( < fr. personnification) Procedeu literar prin care se atribuie ființelor necuvîntătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. În tratatele vechi de poetică, personificarea este denumită prozopopee. Considerată una dintre cele mai importante figuri de stil, ca și metafora, ea este folosită în basme, fabule, balade și în poezia lirică. Figură de stil specifică poeziei. Ex. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci, Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci, Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară. Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! (M. EMINESCU, Scrisoarea I) Gorunule din margine de codru, De ce mă-nvinge, Cu aripi noi atîta pace, Cînd zac în umbra ta Și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă? (L. BLAGA, Gorunul) Plugule, cin' te-a născocit, Ca să frămînți a șesurilor coajă Și să-nlesnești îndătinata vrajă De-a scoate-n urmă-ți bobul însutit? (T. ARGHEZI, Plugule) Personificarea este proprie și poeziei populare. Ex. Primăvara, mama noastră, Suflă bruma din fereastră.