BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

IMPOSTOR, -OARE, impostori, -oare, s. m. și f. Persoană care caută să înșele, profitând de necunoștința sau de buna-credință a oamenilor; șarlatan, mincinos. ♦ Persoană care caută să se substituie altcuiva (pentru a lucra, a profita în numele lui); farsor. – Din fr. imposteur, lat. impostor.

ÎNCREDERE s. f. Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință. ◊ Expr. Om (sau persoană) de (mare) încredere = persoană căreia i se poate încredința orice secret, orice misiune. A pune chestiunea de încredere = a cere deputaților să-și precizeze în anumite împrejurări, prin vot, atitudinea față de politica guvernului. A da vot de încredere = a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. – V. încrede.

SEDUCĂTOR, -OARE, seducători, -oare, adj., subst. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care seduce, incită, captivează prin aspect, prin fel de a fi etc., (persoană), fermecătoare, încântătoare. 2. S. m. Bărbat care abuzează de buna credință a femeilor, ademenindu-le și seducându-le cu promisiuni înșelătoare; ademenitor, înșelător. – Seduce + suf. -ător.

ȘARLATAN, șarlatani, s. m. Persoană necinstită care profită de naivitatea sau de buna-credință a cuiva; înșelător, impostor, farsor; escroc. – Din fr. charlatan.

SEDUCE, seduc, vb. III. Tranz. 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare etc. 2. (Despre bărbați) A abuza de buna-credință a unei femei, ademenind-o și determinând-o să întrețină relații sexuale, cu promisiuni înșelătoare; a ademeni; a înșela, a amăgi. – Din lat. seducere. Cf. fr. séduire.

bună-credință s. f., art. buna-credință, g.-d. art. bunei-credințe

AMĂGEALĂ ~eli f. Mijloc folosit pentru a înșela buna-credință a cuiva; escrocherie. ◊ A umbal cu ~eli a umbla cu înșelăciuni; a avea obișnuința de a amăgi. [G.-D. amăgelii] /a amăgi + suf. ~eală

CINSTIT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A CINSTI. 2) Care este corect și de bună-credință; onest; integru. Om ~. 3) Care manifestă un atașament constant; care vădește statornicie în convingeri și sentimente; devotat; fidel. /v. a cinsti

INCORUPTIBIL ~ă (~i, ~e) Care nu poate fi corupt; corect și de bună-credință. /<fr. incorruptible, lat. incorruptibilis

INTEGRU ~ă (~i, ~e) Care este corect și de bună credință; onest; cinstit. [Sil. -te-gru] /<fr. intégre, lat. integer, ~igris

NECUVIINȚĂ ~e f. 1) Lipsă de bună-credință; indecență. 2) Faptă sau vorbă necuviinciosă. /ne- + cuviință

ONEST ~stă (~ști, ~ste) Care se conformează corectitudinii morale; corect și de bună credință; cinstit; integru. /<lat. honestus, it. onesto

PROB ~ă (~i, ~e) livr. Care este corect și de bună-credință; cinstit; onest; integru. /<fr. probe, lat. probus

VICLENIE ~i f. 1) Caracter viclean; perfidie. 2) Manifestare de om viclean; manevră iscusită prin care se înșală buna-credință a cuiva: hârtie; șiretenie; tertip; stratagemă; truc. [G.-D. vicleniei. Sil. vi-cle-] /viclean + suf. ~ie

AUTOIMPRECAȚIE s.f. Blestem adresat sieși pentru a garanta justețea și buna-credința cu care a afirmat sau a întreprins ceva. [Gen. -iei. / et. incertă].

FIDEICOMIS s.n. Dispoziție testamentară prin care testatorul dispune ca moștenitorul sau legatarul său să remită unei terțe persoane o parte din averea pe care i-o lasă. [Pron. -dei-. / cf. fr. fidéicommis, lat. fideicommissum < fidei – bunei-credințe, commissum – lucru încredințat].

IMPOSTURĂ s.f. Înșelătorie, minciună. ♦ Situație în care se află cineva care vrea să înșele buna-credință a altora. [< fr. imposture, it. impostura].

IMPOSTOR, -OARE s.m. și f. Cel care caută să înșele, profitînd de necunoștința sau de buna-credință a oamenilor; șarlatan. ♦ Cel care încearcă să se substituie cuiva (pentru a lucra în numele lui). [< fr. imposteur, cf. lat. impostor].

bun (-nă), adj. – 1. Care are calități, cu fire generoasă sau cu inimă miloasă. – 2. Favorabil, propice. – 3. Inspirat, fericit, care produce satisfacție. – 4. Potrivit, adecvat. – 5. Desăvîrșit, de calitate. – 6. Adevărat, sincer. – 7. Legitim, autentic, veritabil. – 8. Direct, de gradul întîi. – 9. De neam mare, nobil. – 10. Capabil. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 11. Puternic, mare, în cantitate suficientă. – 12. (Antepus unui adj.) Complet, definitiv. – 13. (S. n.) Parte bună a ceva. – 14. Bogăție, avere. – 15. (Înv.) Bunătate. – 16. (Adv.) Introduce o propoziție printr-un acord sau o concesie retorică (se preferă, cu această funcție, adv. bine). – 17. Element de compunere care se combină cu unele substantive, pentru a le adăuga noțiunea de „desăvîrșit, perfect, autentic”: bună credință, bună cuviință, bun gust, bun plac, bunăstare, Buna-Vestire, etc. – Mr., megl. bun, istr. bur. Lat. bŏnus (Pușcariu 237); REW 1208; Candrea-Dens., 195; DAR); cf. it. buono, prov. bo(n), fr. bon, sp. bueno, port. bom. Cf. bun „bunic”, bunătate. Der. bunețe, s. f. (înv., bunătate); îmbuna (var. îmbuni), vb. (a îmbunătăți; a împăca, a liniști; înv., a adula, a linguși); îmbunător, adj. (înv., lingușitor); îmbunăciune, s. f. (adulare; bunăvoință); îmbunătăți (var. bunătăța), vb. (a face ca ceva să devină mai bun); îmbunătură, s. f. (înv., adulare, lingușire); nebun, adj. (dement, smintit; nemaipomenit; bufon; piesă de șah); nebunariță, s. f. (măselariță, Hyosciamus niger); nebunatic, adj. (neastîmpărat, năzdrăvan); nebuneală, s. f. (demență, sminteală, țicneală); nebunesc, adj. (de nebun, nebun); nebunește, adv. (ca un nebun); nebunie, s. f. (demență, sminteală; năzdrăvănie, poznă; aiureală, trăzneală); nebuni (var. înnebuni), vb. (a-și pierde mințile; a se prăpădi, a se da în vînt după ceva); răsbuna, vb. (a-și face singur dreptate), al cărui semantism („a îmbunătăți”) se potrivește cu cel al lui vindicare › vindeca „a lecui”; răsbunător, adj. (vindicativ; care răzbună). Din rom. provine bg., sb., rut. bunika (Hyosciamus niger), cf. nebunariță (Capidan, Raporturile, 219).

bună-credință (onestitate) s. f., art. buna-credință (dar: buna lui credință), g.-d. art. bunei-credințe

ȘARLATAN s. m. om necinstit, care înșală buna-credință a cuiva; pungaș, escroc, impostor. (< fr. charlatan)

BUNĂ-CREDINȚĂ s. f. Convingere intimă a cuiva că ceea ce face este bine; sinceritate, onestitate. ◊ Loc. adj. De bună-credință = sincer, cinstit. [Gen.-dat.: bunei-credințe] – Din bună + credință.

marșa vb. I (franțuzism; lb. cultă colocv.) A fi de acord ◊ „Teleobservatorul, ca și telespectatorul, poate să creadă sau să nu creadă în buna-credință a celor doi soți «care nu s-au lăsat niciodată examinați de o comisie științifică», poate să «marșeze» sau să nu marșeze.” Cont. 3 XI 78 p. 8 (din fr. marcher)

realiza vb. I ♦ 1. A lucra, a înfăptui, a efectua ◊ „Un grup de cercetători francezi și-a propus construirea unui oraș în miniatură în care toate elementele să fie realizate pe bază de materiale plastice.” Sc. 3 XII 66 p. 4. ◊ „La noi s-a organizat o rețea oncologică și prin intermediul ei se realizează depistarea precoce a celor bolnavi.” Fl. 2 VIII 79 p. 9; v. și construcții-montaj, recuplare. ♦ 2. A produce, a fabrica, a confecționa ◊ „La fabrica de încălțăminte și mase plastice «Victoria» din Timișoara se realizează un variat sortiment de produse.” R.l. 7 XII 66 p. 1; v. și afiș-panou, corelatron, metrol, piesă gigant, relotin, rotisor, terilenă (1960), termocontractabil. ♦ 3. A alcătui, a elabora ◊ „Emisiune concurs realizată de Redacția pentru tineret.” Pr.R.TV 410 VII 71 p. 7; v. și fotodocumentar, pneumoencefalografie. ♦ 4. A stabili ◊ „La Opera din București comuniunea dintre public și scenă se realizează încă de la primele arii.” Cont. 10 XII 65 p. 7. ♦ 5. A publica ◊ „Se va edita un ghid al orașului București și se vor realiza materiale de popularizare a obiectivelor importante din acest punct de vedere.” I.B. 18 X 66 p. 3. ♦ 6. A duce la capăt, a duce la bun sfârșit ◊ „Propunându-ne tema acestei anchete, am bănuit de la început dificultățile de a o realiza: vastitatea inepuizabilă a aspectelor concrete.” Sc. 30 XII 65 p. 7. ♦ 7. A lua v. reportaj-interviu (1974). ♦ 8. A picta ◊ „La Londra, la galeriile Sotheby’s, Picasso a înregistrat [...] un succes personal – natura moartă: «Sticla de vin», realizată în 1925, a fost adjudecată de un cumpărător elvețian, pentru o jumătate de milion lire sterline.” R.l. 5 VII 79 p. 6. ♦ 9. A concepe, a imagina v. sitografie (1975). ♦ 10. A scrie v. reportaj-anchetă (1972). ♦ 11. A înțelege ◊ „Nu pot să realizez ce înseamnă cu adevărat aproape 500 de milioane de copii care suferă de foame.” Fl. 25 I 77 p. 9. ◊ „Abia noaptea, în tăcerea hotelului, putem realiza locul înalt și incomparabil pe care l-am cercetat.” R.lit. 10 V 79 p. 24. ◊ „Realizam că acționaseră cu bună-credință și nu înțelegeam de ce erau reduși la tăcere.” Fl. 2 VIII 79 p. 9 (din fr. réaliser; sensul 11 calchiat – și în fr. – după engl. to realize; Fl. Dimitrescu în RRL 4/75 p. 333336, C. Lupu în SCL 6/82 p. 504; DN, DEX, DN3 – unele sensuri)

PACTA SUNT SERVANDA (lat.) tratatele trebuie respectate – Principiu de drept internațional. Statele sunt obligate să onoreze cu bună-credință angajamentele asumate.

Fides, divinitate romană care simboliza respectarea cuvîntului dat, a jurămîntului făcut, încrederea, cinstea și buna-credință. Era înfățișată ca o femeie foarte bătrînă, cu părul alb.

credínță f., pl. e (d. cred). Deplină convingere, opiniune: credință politică, religioasă. Fidelitate: credință în Dumnezeu, credință către (saŭ pentru) stăpîn. Încredere: credință în Dumnezeŭ). Păhăruțu cel dintîĭ pe care-l oferea domnuluĭ paharnicu. Om de credință, om fidel, de încredere. A păstra credință, a rămînea fidel. Bună credință, sinceritate. Rea credință, (fr. mauvaise foi, lat. mala fides), perfidie. Profesiune de credință, declarațiune a credințeĭ, a opiniunilor. Simbolu credințeĭ, crezu.

încrede v. a se lăsa în buna credința altuia, a-și pune credința în: încrede-te în el.

surprinde v. 1. a prinde pe neașteptate: a surprinde pe hoți; 2. a sosi fără veste: viscolul ne-a surprins în cale; 3. a mira foarte: această știre l’a surprins; 4. a înșela, a abuza: a surprinde buna credința cuiva; 5. a obține prin viclenie: a surprins consimțirea mea (= fr. surprendre).

*surprínd, -príns, a -prínde V. tr. (fr. surprendre, d. sur, deasupra, și prendre, a prinde). Prind asupra faptuluĭ: l-am surprins la mere, furînd mere. Fig. Prind pe neașteptate: moartea l-a surprins în plină activitate, ploaĭa ne-a surprins pe drum. Fac să se mire: vestea asta l-a surprins foarte mult. Abuzez de, înșel: a surprinde buna credință. Obțin pin viclenie: a surprinde o iscălitură. Prind, interceptez: a surprinde o scrisoare. V. zăpsesc.

ȘARLATAN, șarlatani, s. m. Persoană necinstită care înșală buna-credință a cuiva; farsor; escroc. – Din fr. charlatan.

BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.

SEDUCĂTOR, -OARE, seducători, -oare, adj., s. m., s. f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care seduce, incită, captivează prin aspect, prin fel de a fi etc.; (persoană) fermecătoare, încântătoare. 2. S. m. Bărbat care abuzează de buna-credință a femeilor, ademenindu-le și seducându-le cu promisiuni înșelătoare; ademenitor, înșelător. – Seduce + suf. -ător.

SEDUCE, seduc, vb. III. Tranz. 1. A incita, a captiva, a subjuga, a cuceri prin farmecul vorbelor, prin purtare etc. 2. (Despre bărbați) A abuza de buna-credință a unei femei sau a unei minore, ademenind-o și determinând-o să întrețină relații sexuale, cu promisiuni înșelătoare; a ademeni; a înșela, a amăgi; a corupe. – Din lat. seducere. Cf. fr. séduire.

IMPOSTOR, -OARE, impostori, -oare, s. m. și f. Persoană care caută să înșele, profitând de necunoștința sau de buna-credință a oamenilor; șarlatan, mincinos. ♦ Persoană care, prin minciuni și prefăcătorie, își arogă o falsă identitate (și competență), vrând să pară ceea ce nu este; farsor. – Din fr. imposteur, lat. impostor.

PRESCRIPȚIE, prescripții, s. f. 1. Obligație, dispoziție, prevedere (impusă printr-o lege, printr-un regulament etc.); prescript. ♦ Instrucțiuni scrise cuprinzând condițiile tehnice care trebuie respectate la proiectarea, verificarea sau executarea unui sistem tehnic. 2. Stingere a unui drept la acțiune sau la executarea unei hotărâri prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de lege sau dobândirea dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posesia lui cu bună-credință un anumit timp. 3. (Rar) Recomandație dată de medic unui bolnav (printr-o rețetă); recomandație de folosire a unui medicament; p. ext. rețetă. – Din fr. prescription, lat. praescriptio.

ÎNCREDERE s. f. Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, buna-credință sau sinceritatea cuiva; credință. ◊ Expr. Om (sau persoană) de (mare) încredere = persoană căreia i se poate încredința orice secret, orice misiune. A da vot de încredere = a aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. – V. încrede.

ARVUNĂ, arvune, s. f. Acont (plătit mai ales la o vînzare sau la o închiriere). Trebuie să-mi dea zilele astea arvuna ca să cumpăr materiale. PAS, Z. I 101. Deocamdată să punem mînă de la mînă ce avem și ce-om mai putea aduna, noi, cîți sîntem și alții care-or vrea, să facem arvuna, c-apoi nu ne-om lăsa noi de rușine să nu plătim. REBREANU, R. I 132. ◊ Fig. L-am socotit de bună-credință, deși pe oamenii ăștia care dau arvună de făgăduieli și jurăminte nu prea îi iau în serios. BASSARABESCU, V. 129. – Variantă: (popular) arvonă (CONTEMPORANUL, III 820) s. f.

BUNĂ-CREDINȚĂ s. f. (în opoziție cu rea-credință) Convingere intimă a cuiva că ceea ce face este bine; sinceritate, onestitate. ◊ Loc. adj. De bună-credință = sincer, cinstit, onest.

CINSTIT, -Ă, cinstiți, -te, adj. 1. De bună-credință, onest. La baza vieții fiecărui colecții ist. trebuie să stea munca cinstită în gospodăria colectivă. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 30. Tu nu știi că negustor cinstit și cal verde nu se află? DUMITRIU, V. L. 61. N-am mințit pe nimeni. Sînt om cinstit. SAHIA, N. 68. Nu... tăgăduiesc caracterul lui cinstit și nobil. NEGRUZZI, S. I 49. ◊ (Adverbial) Membrii colectivului muncesc cinstit. ▭ Fraților, vă zic cinstit că n-am poruncit eu nimic. ALECSANDRI, T. 1137. 2. Credincios, fidel; cast. Femeie cinstită. 3. (În trecut, mai ales în formule de politețe) Vrednic de respect, onorabil, venerabil, stimat. Cînd ieși d-acolo, ce să vedeți dumneavoastră, cinstiți boieri? Părul i se făcuse cu totul de aur. ISPIRESCU, L. 163. Au fost poftiți cei mai străluciți oaspeți... căpitanii oștirilor, mai-marii orașelor și alte fețe cinstite. CREANGĂ, P. 231.

INFIDEL, -Ă, infideli, -e, adj. (Franțuzism) 1. (Despre persoane) Nestatornic în dragoste sau în prietenie, care înșală buna-credință, care își calcă angajamentele față de cineva; (despre soți) care încalcă credința conjugală, necredincios. 2. (Despre memorie) Care nu (mai) funcționează bine.3. (În expr.) Traducere infidelă = traducere care nu respectă originalul, incorectă, inexactă.

CRATIMĂ (LINIUȚĂ DE UNIRE ȘI DE DESPĂRȚIRE) s. f. (cf. ngr. kratima): semn ortografic (-) folosit în scrierea limbii române pentru a marca rostirea împreună a două cuvinte diferite (l-a văzut, mi-a dat, și-a amintit etc.), scrierea unui cuvânt compus, ale cărui elemente alcătuitoare își mai păstrează ceva din independența lor (Făt-Frumos, redactor-șef, bună-credință, floarea-soaretui, drum-de-fier, Gura-Humorului, gură-cască, roșu-portocaliu, sud-american, astă-vară, după-amiază etc.), despărțirea unui cuvânt în silabe (pu-bli-ci-ta-te, re-naș-te-re etc.), repetarea unor cuvinte (gata-gata, încet-încet, rânduri-rânduri etc.), cantitatea aproximativă la numeralele alăturate (doi-trei oameni, patru-cinci zile etc.) sau prezența cuvintelor rimate (talmeș-balmeș, nitam-nisam etc.). Trebuie spus că liniuța de unire se folosește chiar și atunci când există o cădere accidentală de sunete (asemănătoare cu aceea specifică folosirii apostrofului), cu condiția ca prin această cădere să se formeze o silabă între sunetele ajunse alăturate, ca în exemplele m-a auzit, s-a dus, s-o prindă, c-un volum, c-o vază, dup-amiază etc.

DISLOCARE s. f. (< disloca, cf. fr. disloquer, it., lat. dislocare): procedeu sintactic prin care un grup de cuvinte dintr-o propoziție este frânt și despărțit prin anumite unități lexicale incidente, independente sau dependente (părți de propoziție, propoziții sau fraze) de restul propoziției sau al frazei. D. este o modalitate de structurare a ideilor, un procedeu de plasticizare a ansamblurilor sintactice, întâlnit atât în poezia populară, cât și în poezia cultă, satisfăcând necesitățile de ordin prozodic (sunt dislocate: subiectul de predicat, componentele subiectului multiplu, atributul de elementul regent, componentele numelui predicativ multiplu, complementul direct de verbul regent, complementul circumstanțial de mod de adjectivul regent, complementul de agent de participiul pasiv, complementul circumstanțial instrumental de diateza pasivă, adverbul mai de verbul regent, componentele unei locuțiuni substantivale). De exemplu: „Rele-s, bade, frigurile, / Da-s mai rele dragostile” (Folclor) „Îl străjuiau din muche, dominându-i pururi, ulmii” (V. Voiculescu); „Respirarea cea de ape îl îmbată ca și sara” (M. Eminescu); „Pă cea creastă, mamă, arsă / Mândră ploaie să revarsă” (Folclor); „Pietrișul roșu, boabe, al grădinii / Îi sunt bătuți și risipiți ciorchinii” (T. Arghezi); „Trei sau patru,-n mal, pescari / Stau de ceasuri fără număr” (idem); „Și să privim zigzagul, pe stânci, de tibișir...” (idem); „Și ugerii, alături, ai vitelor, cu lapte” (idem); „Pe câtu-i de mare hiara și buiacă..., /Coarnele-n pășune la pământ își pleacă” (Dosoftei); „Făptura ei de aer dă floare de lumină / Și are, ca porumbul și volbura, tulpină” (T. Arghezi) „Numai marginea subțire-a lumii / ar mai fi așa de rece / – de-aș putea să i-o sărut – ca buza ta” (L. Blaga); „Ca să-l întorc apoi pe cărți (gândul) / Nins, cum și tu vrei, de lumini” (T. Arghezi); „Ai bănuit că platoșa-i pătată / Pe care odihniseși, cu rachiu” (idem); „Tu cu mâinile-ncleștate, mai cu degetele depeni” (M. Eminescu); „Pe zările-amăgirii trec încă și mă-mbie / Aduceri vechi aminte” (V. Voiculescu). Poate fi dislocată și o subordonată atributivă de substantivul regent: „Ești ca vioara, singură, ce cântă / Iubirea toată pe un fir de păr” (T. Arghezi). Întâlnim acest procedeu și în proza artistică (sunt dislocate astfel: subiectul, atributul, complementele direct, de agent, circumstanțial de loc, de mod etc.): „Intră în birouri unde se vedeau lucrând, într-o sală vastă, mărginită de-a lungul intrării de o masă ca un dulap, din cap în cap, funcționarii” (T. Arghezi): „Un cap măsliniu cu cioc și două urechi în creștet, ca de lup, încovoiate” (idem); „...și prin ochiul fără pleoape, de scândură, al turlei, se zăreau clopotele rămase spânzurate” (idem); „Născocim cu buna credință a grădinarului, care adună fructe adevărate pentru gură, și livada, și recolta” (idem); „Mi-ar trebui alte cuvinte și nu am, sărac dar fermecat în gospodăria mea fulgerată, din patru părți, pe toate ferestrele, de soare” (idem); „Omul gesticula, alternând cu mâna, ca după o muzică, în aer” (idem); „...el (pisicul)... examinează viața apartamentului chiorâș” (idem) etc. D. dăunează uneori clarității enunțului prin lungimea elementelor intercalate (e greu de urmărit conținutul comunicării – vezi unele exemple de mai sus) sau prin bruscarea legăturilor sintactice existente între regent și subordonat, ca în exemplele din publicistica actuală: „...are nevoie de puncte de referință, de lumini călăuzitoare, de, în fine, rigoare”; „...ne-ar îmbia destule stații de, mai mult sau mai puțin obligată, oprire”; „Ați putea – ziceți în continuare – fi, deci, acuzat că vă ascundeți după deget” (din „România literară”, după N. Mihăescu, Dinamica limbii române literare, București, 1976, p. 46). Au studiat acest fenomen lingvistic acad. Ion Coteanu și prof. Paula Diaconescu.

ÎNCREDERE s. f. (Mai ales în legătură cu verbul «a avea») Acțiunea de a (se) încrede și rezultatul ei; sentiment de siguranță față de cinstea, bună-credința sau sinceritatea cuiva; credință. Afară ne primește lumina, ne primesc copacii înverziți, care-și leagănă frunzele în vînt și oamenii sovietici, pe fețele cărora flutură încrederea în viitor. STANCU, U.R.S.S. 142. Nu avea mare încredere nici în arendaș, oricît se arăta de amabil. REBREANU, R. II 48. Fața lui, tînără și bărbătească, insufla încredere. NEGRUZZI, S. I 30. Abuz de încredere v. abuz. ◊ Expr. Om (sau persoană) de (mare) încredere = persoană pe a cărei cinste (fidelitate, vrednicie, discreție) cineva se poate bizui, căreia îi poate încredința chestiuni sau sarcini importante. Vătășelul Lazăr Odudie, omul de încredere al lui Cosma, venea în urma lui, cu capul gol. REBREANU, R. II 68. Post de (mare) încredere = post care se încredințează numai persoanelor vrednice de încredere deplină. (În parlamentele burgheze) Vot de încredere = vot prin care se aprobă în parlament activitatea sau programul unui guvern. A pune chestiunea de încredere = a supune votului deputaților politica generală a guvernului sau un aspect particular al ei, votul contrar atrăgînd după sine demisia guvernului.

ÎNȘELA¹, înșel, vb. I. 1. Tranz. (Cu privire la persoane) A induce în eroare, a abuza de buna-credință a cuiva; a amăgi. Toți vor să te înșele... Pentru că ești prea bun. CAMIL PETRESCU, U. N. 37. Cugeta că... mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să înșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Expr. A înșela așteptările (cuiva) = a dezamăgi (pe cineva). ◊ Absol. Înșală la cîntar. ♦ (Subiectul e un abstract) A face să creadă altceva decît e în realitate. Iar mamei, – doamne, cum aș vrea Credința s-o înșele! Să-i spui că m-ai lăsat rănit La Turnu-Măgurele. COȘBUC, P. I 78. Cred că nu mă-nșală memoria. CARAGIALE, O. III 147. Ori părerea mă înșală, ori s-a strica vremea. CREANGĂ, P. 265. Arald! de nu mă-nșală privirea, tu ești mort. EMINESCU, O. I 97. ♦ A falsifica. Apa acestor fierturi e înșelată și prefăcută printr-o fermentație de tărîțe de grîu și mei. SADOVEANU, Z. C. 65. 2. Refl. A cădea în eroare; a greși. De înșelat la numărătoare, nu m-am înșelat. Nu mă înșel niciodată. DUMITRIU, N. 260. Nu m-am înșelat în credința mea. ISPIRESCU, L. 304. Iaca așa se poate înșela omul de multe ori, cînd nici n-a gîndit. CREANGĂ, A. 61. 3. Tranz. A trăda în dragoste, a fi infidel. Bărbatu-meu... nu s-a putut plînge că l-am înșelat. CREANGĂ, P. 4. Foaie verde lemn uscat, Mîndră rău m-a înșelat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 159.

NAIV, -Ă, naivi, -e, adj. (Despre oameni și despre tot ce ține de natura omului) Care denotă simplitate, credulitate, candoare, provenite din lipsa de experiență (uneori și de inteligență); sincer, neprefăcut. V. candid, inocent, credul. Profită de buna-credință a naivului bătrîn. CARAGIALE, O. III 257. Ce gîndea copilul cu mintea lui naivă... o preocupa zile întregi. EMINESCU, N. 41. Autorul spune cu o mirare naivă că a găsit, sub un munte, o fîntînă frumoasă. RUSSO, S. 41. ◊ (Adverbial) Se bucură naiv cînd Ana Lipan veni să se așeze alături. C. PETRESCU, C. V. 195. Întreba naiv, povestea ceva și mai naiv, cu glasul ei de violină. IBRĂILEANU, A. 135.

PĂSTRĂVAR, păstrăvari, s. m. (Rar) Pescar specializat în prinderea păstrăvilor. Păstrăvarii, care poartă aceste vergi aproape inofensive, își răscumpără expedițiile protejînd cu bună-credință depozitul lor. SADOVEANU, V. F. 111.

PERFID, -Ă, perfizi, -de, adj. Care sub o înfățișare binevoitoare sau indiferentă ascunde răutate, viclenie, necinste. V. fățarnic, prefăcut, ipocrit. A îndreptat șalul și s-a oprit, perfidă. CAMIL PETRESCU, N. 113. Aveam înaintea mea pe un artist perfid, ori pe un smintit de bună-credință? GALACTION, O. I 229.

PREFĂCĂTORIE, prefăcătorii, s. f. Mod de a se înfățișa, de a vorbi, de a lucra al cuiva, necorespunzător cu adevăratele sale gînduri, sentimente etc., cu scopul de a înșela buna-credință a altuia; simulare. V. ipocrizie. Cugeta că, mai cu marghiolii, mai cu șoalda, mai cu prefăcătorii, să-nșele pe Făt-Frumos. ISPIRESCU, L. 109. Măcar o dată pe săptămînă trebuia s-o apuce migrena; nici nu-l tăia prin cap pe Stănilescu că-i prefăcătorie, de vreme ce el singur suferea adesea de nervi. CONTEMPORANUL, VI_II 210.

ȚESE, țes, vb. III. 1. Tranz. (Folosit și absolut) A încrucișa în unghi drept două sisteme de fire (de obicei în războiul de țesut, trecînd cu suveica bătătura prin urzeală) pentru a obține o țesătură. Îi țesea în război și pînză de in, din care ieșeau de asemeni rochițe frumoase. CAMIL PETRESCU, O. I 337. Cum țeseam, nici n-am știut Cum am sărit și m-am zbătut Să ies de la război. COȘBUC, P. I 93. A pus stativele-n casă Și s-a apucat să țeasă. Și țesea, mereu țesea, Cînd era soare, dormea. MARIAN, S. 59. Asta-i mîndra mîndruleană... Pînă țese-un cot de pînză, Codrul nu mai are frunză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 423. ◊ Fig. Amurgul țese zarea în umbre și lumini. EFTIMIU, C. 73. Zăpușeala ce plutește în văzduh țese o tăcere năbușitoare. REBREANU, I. 9. Pe un fond fantastic, în imagini admirabile, poetul a țesut cele mai adevărate sentimente omenești. GHEREA, ST. CR. I 165. ◊ Refl. pas. Caierul de burungic din furcă și suveica stativelor unde se țesea filaliul, stau părăsite și neatinse. NEGRUZZI, S. I 107. ◊ Refl. Fig. Dinspre răsărit se țesea ca o pînză cenușie întunericul amurgului. VORNIC, O. 107. Un zvon s-a întins de la un om la altul, o vrajă s-a țesut pe deasupra satelor obidite, din auz în auz. BOGZA, C. O. 306. Cuvîntul parcă destrămase din vraja ce se țesea în jurul lor. REBREANU, R. I 246. ♦ Fig. A construi, a constitui. Vîrtutea lui Ion- vodă își va fi avut isvorul în oasele din cari fusese țesut. HASDEU, I. V. 166. 2. Tranz. A cîrpi (obiecte de îmbrăcăminte, pînzeturi) făcînd cu acul o împletitură de fire. Elena Lipan pirotea, țesînd găurile unui ciorap întins pe un ou de lemn. C. PETRESCU, C. V. 99. 3. Tranz. A broda, a împodobi (din țesătură). La una din ferestre stă doamna Chiralina, îmbrăcată cu haine de aur țesute cu mărgăritar. ISPIRESCU, L. 115. Numai cu pietre scumpe țesute. ȘEZ. III 64. 4. Tranz. (Despre păianjeni) A-și face, a-și întinde pînza. Păianjenul își țese Dantela lui subțire din fire lungi și dese. MACEDONSKI, O. I 23. Iar de sus pînă-n podele, un păinjăn, prins de vrajă, A țesut subțire pînză, străvezie ca o mreajă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (În construcții figurate) Păianjeni țes covorul Uitării-ntunecate. IOSIF, PATR. 75. ◊ Refl. În odaie, prin unghere, S-a țesut păinjeniș. EMINESCU, O. I 105. 5. Refl. Fig. A se încrucișa, a se întretăia (ca firele unei urzeli). Argați și slujnice se țeseau în toate părțile la treburile de sară. SADOVEANU, F. J. 120. Ochi întrebători s-au țesut de la unul la altul și au rămas fără răspuns. POPA, V. 17. Într-un oraș oarecare... Unde lumea-n piaț iese Și-ncoaci, încolo să țese Pintre cei ce vînd producte. PANN, P. V. I 16. ♦ A se îmbina. Altfel însă trebuie să fie planul unei drame; aci, catastrofele atîrnă una de alta, curg una din alta, se țes una cu alta pentru același sfîrșit. CARAGIALE, O. III 220. 6. Tranz. Fig. A urzi, a unelti un plan, o intrigă, un complot. Pizmuind pe Mihai pentru biruințele sale cele însemnate, țesură fel de fel de zîzanii și îi întinseră mreji, ca să-l prinză. ISPIRESCU, M. V. 49. Profită de buna-credință a naivului bătrîn, țese o intrigă infernală și pierde pe cel mai mic în ochii tatălui. CARAGIALE, O. III 257. ◊ Refl. pas. Voi slujiți domnului, nu omului, lui Bogdan, nu lui Ștefan... Să nu se țeasă vro urzeală. DELAVRANCEA, A. 150. ♦ (Neobișnuit) A aduce vorba despre ceva, a înfiripa o discuție. Între altele, au țesut boieriul vorba și despre haine. SBIERA, P. 264. – Imper. pers. 2 sg. și: (regional) țasă (PĂSCULESCU, L. P. 183).

SEDUCĂTOR¹, seducători, s. m. Bărbat care abuzează de buna-credință a femeilor, ademenindu-le cu promisiuni înșelătoare. Biata mea soră... a căzut pe mîna unui vulgar crai, a unui donjuan fără scrupule, a unui seducător primejdios. SEBASTIAN, T. 360. Îi venea să alerge să-l prindă de piept pe mizerabilul seducător, să-l pălmuiască, să-i desfigureze chipul acela frumos, înșelător, care făcuse atîtea victime nenorocite. BART, E. 217. Urmăream, precum știi, pe soția mea și pe seducătorul ei. SLAVICI, O. I 385.

SEDUCE, seduc, vb. III. Tranz. 1. A încînta, a captiva, a subjuga. Nu înțelege, dar aprobă, sedusă de «manierele» lui Ștefan. SEBASTIAN, T. 123. Ș-orice limbă amuțește, ș-orice suflet e sedus... Gestul lui e o minune, gura lui, rubin și perle. MACEDONSKI, O. I 151. ♦ A atrage, a ispiti, a tenta. Dan zîmbi. Îl seduse o glumă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 30. 2. A determina pe cineva (prin promisiuni sau perspective ispititoare) să greșească, a-l ademeni la rău, a-l cîștiga pentru o acțiune blamabilă; a corupe. Ținut-au drept aceea dracii sobor, cum ar putea supune și pe cucernicul părinte. Și-a ieșit din sobor așa, că cel mai mișel dintre draci să fie îndatorat a seduce pe sfîntul părinte. RETEGANUL, P. II 65. ♦ (Despre bărbați) A abuza de buna-credință a unei femei. Un june donjuan bucureștean se jura «pe onoare» că a sedus o fată după ce i-a promis s-o ia de nevastă. ALECSANDRI, S. 47.

ȘARLATAN, șarlatani, s. m. Persoană necinstită care abuzează de buna-credință a cuiva pentru a înșela; înșelător, șmecher, impostor. Șarlatanul ăsta care a înșelat pe toți... și le-a luat pădurile pe nimic! GALACTION, O. I Toți oamenii aceștia care ocolesc orice control și-ți spun la fiece pas «ai încredere în mine» sînt de regulă niște șarlatani. CAMIL PETRESCU, T. II 184. Acei care atacă pe cei de la 1848 ca pe niște șarlatani raționaliști ignorează istoria romînilor. IBRĂILEANU, SP. CR. 80. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. A. 274.

ȘIRET², ȘIREATĂ, șireți, șirete, adj. (Despre oameni) Care știe să profite de naivitatea sau de buna-credință a celor din jur, pentru a-și atinge scopurile pe căi ocolite (v. șmecher); (despre înfățișarea sau manifestările oamenilor) care dovedește un caracter viclean, perfid. Moviloaia e șireată, va trimite daruri la sultan și va făgădui haraci sporit. SADOVEANU, O. VII 148. Șireată și abilă, Nadina ii aluneca mereu printre degete ca argintul viu. REBREANU, R. I 259. Avea fața șireată și ochiul lui care plîngea mă supăra cînd îl simțeam pironit asupră-mi. GANE, N. II 191. ◊ Expr. A fi șiret ca oaia v. oaie. ◊ (Adverbial) Ochii îi sticleau șiret din pungile de grăsime. DUMITRIU, N. 286. ◊ (Substantivat) Nicoriță e șiret mare și vra să steie la loc bun, ori de-a izbîndi vodă, ori de-or izbîndi boierii. SADOVEANU, O. VII 120. Trebuie să fie un om, dar desigur un șiret afurisit, care vrea să mă prindă cu un plan subțire. Dar nu și-a găsit prostul! GALACTION, O. I 82. Îl cunosc, îi un șiret de frunte. ALECSANDRI, T. I 331. ♦ Plin de subtilitate, de finețe; rafinat. Închise puțin din ochiul sting și dete din cap c-un zîmbet șiret. VLAHUȚĂ, O. AL. II 8. ◊ (Cu o nuanță de simpatie) E frumos și tinerel, Dar e sfios cînd e cu fete. Iar ele rîd și rîd șirete Și pe furiș privesc la el. COȘBUC, P. I 87. El zîmbind îi zice iarăși cînd cu ochii o măsoară: «Dulce ești, dar și șireată, Mărioară, Mărioară!». PĂUN-PINCIO, P. 77. Tu ai rîde printre lacrimi și-ai ascunde negreșit în cosița ta de aur fața-ți dulce și șireată. EMINESCU, O. IV. 37. ◊ (Adverbial) Ochii albaștri-verzui îi sticleau inteligent și șiret. REBREANU, R. I 33.

ȘIRETLIC, șiretlicuri, s. n. Procedeu de om șiret, truc folosit pentru a înșela buna-credință a cuiva; șmecherie, vicleșug. Negru, cocoșat și lacom, un izvor de șiretlicuri. EMINESCU, O. I 150. ◊ Expr. A o întoarce la șiretlic v. întoarce (II 1). – Variante: șiretlîc (GORJAN, H. II 194), șireclic, șiriclic (CONTEMPORANUL, II 253) s. n.

SECURITÁTE (< fr.) 1. Faptul de a fi la adăpost de orice pericol; sentiment de siguranță pe care îl dă cuiva absența oricărui pericol; siguranță. ◊ S. europeană = sistem de angajamente ferme din partea tuturor statelor. Actul final al Conferinței de la Helsinki pentru securitate și cooperare în Europa (27 iul.-1 aug. 1975) a stabilit principiile care trebuie să guverneze relațiile dintre statele europene: egalitatea suverană; respectarea drepturilor inerente suveranității; nerecurgerea la forță sau la amenințarea cu forța; inviolabilitatea frontierelor; integritatea terit. a statelor; reglementarea pașnică a diferendelor; neamestecurile în treburile înterne ale altor state; respectarea drepturilor omului libertăților fundamentale, inclusiv a libertății de gândire, conștiință, religie sau convingere; egalitatea în drepturi a popoarelor și dreptul popoarelor de a dispune de ele însele; cooperarea între state, îndeplinirea de bună-credință a obligațiilor asumate conform dreptului internațional. S. socială = totalitatea reglementărilor juridice pentru asigurarea stării de siguranță socială la nivel de persoană, grup social sau populație totală precum și pentru protejarea persoanelor defavorizate și marginalizate. Măsurile principale de s. socială sunt ajutorul de șomaj, ajutoarele de boală și maternitate, alocațiile pentru copii, pensiile și venitul minim garantat. 2. Organ de stat represiv care avea ca sarcină apărarea prin orice mijloace a sistemului comunist în România (între 1948 și 1989).

CINSTE. Subst. Cinste, onestitate, onoare, probitate (livr.), onorabilitate (rar), corectitudine, dreptate, echitate. Integritate, incoruptibilitate, virtute, demnitate, moralitate. Cumsecădenie, omenie, omenire (înv), bună-credință; franchețe, lealitate, loialitate, credință, devotament, fidelitate, sinceritate. Adj. Cinstit, prob (livr.), onest, drept, corect, îndreptat (rar), echitabil, just, imparțial, nepărtinitor, obiectiv. Integru, virtuos, incoruptibil, nepătat (fig.), sărac și curat (fig.), imaculat (fig.), pur (fig.), impecabil, ireproșabil, perfect. Cumsecade, omenos, de omenie, omenit (înv.), de treabă, de bună-credință, bun; sincer, neviclenit (rar), franc, leal, loial, credincios, fidel, devotat, (om) de cuvînt (de onoare). Vb. A fi cinstit, a fi moral, a fi onest, a fi corect, a fi drept, a fi de treabă, a fi cumsecade, a fi de bună-credință, a lucra pe față. Adv. (În mod) cinstit, cu cinste, corect, drept, onorabil. V. adevăr, comportare, dreptate, încredere, moralitate, omenie, principialitate, sinceritate.

SINCERITATE. Subst. Sinceritate, franchețe; loialitate, lealitate. Cinste, onestitate, corectitudine, probitate (livr.), integritate. Credință, fidelitate, devotament, devoțiune (livr., rar). Naturalețe, simplitate, spontaneitate, dezinvoltură (livr.). Nevinovăție, puritate, inocență, candoare; naivitate, credulitate. Confidență, destăinuire, divulgare, mărturisire, spovedanie, confesiune. Obiectivitate, obiectivism (ieșit din uz), imparțialitate, nepărtinire. Adevăr, veridicitate, veracitate (livr.), veritate (rar). Verosimilitate (rar), verosimilitudine (rar). Adj. Sincer, franc, deschis (fig.), deschis la vorbă, cu sufletul deschis, cu inima deschisă, fățiș; loial, leal. Cinstit, onest, corect, prob (livr.), integru. Credincios, de bună credință, fidel, devotat. Firesc, natural, simplu, spontan, dezinvolt (livr.), neprefăcut, nefățărit (înv.). Nevinovat, pur, inocent, candid, naiv, credul. Obiectiv, obiectivist (ieșit din uz), imparțial, nepărtinitor, drept. Adevărat, veridic, autentic, veritabil. Verosimil. Vb. A fi sincer, a fi deschis, a avea inimă deschisă, a fi cinstit, a umbla (a veni) pe drum nu pe potecă. A spune adevărul, a mărturisi, a (se) destăinui, a se spovedi, a se confesa, a se confia (rar), a-și deschide inima (sufletul). A spune pe față, a da în vileag, a da pe față, a vorbi (a spune) pe șleau, a spune de-a dreptul, a spune cuiva verde în față, a-i spune cuiva oarzăn (în față); a da cărțile pe față; a spune de la (din) inimă. Adv. (În mod) sincer, sinceramente (rar), cu toată sinceritatea, din toată inima, deschis, franc, fără ascunzișuri, cu mîna pe conștiință, cu mîna pe inimă; fățiș; pe față, pe șleau, fără ocol, fără înconjur, fără menajamente. Cu nevinovăție, cu candoare. V. adevăr, certitudine, cinste, comportare, destăinuire, inocență, principialitate.

cinstit², ~ă [At: COD. VOR. 145/14 / V: (înv) cen~, (îvp) cis~ / Pl: ~iți, ~e / E: cinsti] 1 a Care este de bună-credință Vz cuviincios, omenos, politicos. 2 a Onest. 3 a (Pfm) Respectat. 4 a (Pfm) Onorat. 5 a (Înv; îe) Să vă fie fața ~ă! (sau să ierte ~a față a dv!) Pardon! 6 a Venerat. 7 a (Înv) De neam mare Vz nobil, bogat. 8 a (Îvp) Arătos. 9 a (Îvp) Elegant. 10 a (Înv) Autentic. 11 a (Pfm) Cast. 12 a (Pfm) Credincios soției (credincioasă soțului). 13 a (Pfm; d. o fată) Fecioară. 14 a (Înv) Prețios. 15 a (Pfm) Amețit (de băutură) Si: beat, chefăluit. 16 sfp (Pop) Iele.

fiduciar, ~ă a [At: CONTEMP., 1948, nr 106, 1/1 / P: ~ci-ar / Pl: ~i, ~e / E: fr fiduciaire, lat fiduciarius] 1 Care are o valoare fictivă, convențională. 2 (Îs) Monedă ~ă Monedă de hârtie având o valoare convențională și servind ca mijloc de schimb doar în interiorul unei țări. 3 (Îs) Circulație ~ă Circulație a monedei fiduciare. 4 (Jur) De încredere. 5 (Îs) Legatar ~ Persoană însărcinată cu un fideicomis, a cărui îndeplinire depinde de buna-credință a acesteia.

încredere sf [At: NEGRUZZI, I 30 / Pl: ~ri / E: încrede] 1-3 Sentiment de siguranță față de (cinstea) (buna-credință sau) sinceritatea cuiva Si: (înv) încredincioșie (1-3). 4 Bizuire pe cineva sau pe ceva Si: (rar) încrezut¹ (4). 5 Convingere că cineva spune adevărul Si: (rar) încrezut¹ (5). 6 Destăinuire cuiva a unui secret. 7 (Ccr) Confidență. 8-9 Încredințare cuiva (a unei misiuni sau) a protecției unei persoane. 10 (Rar) Convingere de justețea unei idei. 11-12 Credință (prea mare) în propriile sale forțe. 13 Fudulire. 14 (Îla) De (mare) ~ Care se bazează exclusiv pe cinstea, capacitatea cuiva. 15 (Îala) Pentru care e necesară o mare încredere. 16 (îal) Căruia i se acordă o mare încredere. 17 (Îs) Post de (mare) ~ Post care se încredințează numai persoanelor sigure. 18 (Îe) A da vot de ~ A aproba în parlament activitatea sau programul unui guvern. 19 (Îs) Abuz de ~ înșelăciune care constă din însușirea ilegală, înstrăinarea sau refuzul de restituire a unui obiect încredințat spre păstrare sau spre utilizare. 20 (Îlav) Pe ~ Fără o verificare prealabilă, doar în baza încrederii (1-3) în cineva. 21 (Îs) Om (sau persoană) de (mare) ~ Persoană pe a cărei cinste, discreție, fidelitate se poate conta. 22 (Îas) Persoană care este capabilă să ducă la îndeplinire sarcini importante sau chestiuni, secrete, delicate. 23 (Îs) Casă (sau magazin) de ~ Magazin (sau casă de comerț) unde se vând numai lucruri de calitate bună. 24 (Îe) A pune chestiunea de ~ A cere deputaților să-și precizeze în anumite împrejurări, prin vot, atitudinea față de politica guvernului. 25 (Îe) A inspira (sau a insufla cuiva) ~ A dovedi unei persoane că se poate conta pe ea. 26 (D. lucruri, produse etc.; îae) A lăsa impresia unei bune calități. corectat(ă)

înșelător, ~oare [At: CORESI, EV. 208/5 / V: (reg) ~șăl~ / Pl: ~i, ~oare / E: înșela] 1-2 smf, a (Persoană) care induce în eroare și abuzează de buna-credință a cuiva Si: înșelăcios (1-2). 3 sm (Înv) Diavol.

bună-credință

BATÎR adv. și conj. 1. Conj. (Criș., Trans. SV, Trans. N) Deși, cu toate că, măcar că. Și încă totuși ține direptatea și credința sa, batîr am lăsat eu pre el dosadă și ispită. C 1692, 523^r. Lacrima batîr mă unse, Pin inimă cît mă punse. CÎNTECE, 2^v. Batăr dracu razime-și, Cu noi gardu îngrădească-și, Eu nici pic nu-mi bănuiesc, Numai să beau pînă trăiesc. OG, 387; cf. MOL. 1695, 90^r. 2. Adv. (Ban., Criș., Trans. SV, Trans. N) Măcar, barem, cel puțin, chiar. Betĕr. Sanè. AC, 330. Mi-o fost asta-nvățătură Însemnat cu crestătură, Batîr plăcem la făptură. CÎNTECE, 1^v; cf. VISKI, apud TEW; PSALTIRE SEC. XVII, apud TEW. ◊ Adv. comp. Batîr cît = oricît. Piatra ce să cheamă adamant batîr cît o are zdrobi cu fierul, tot nu să zdrobeaște. C 1729, 88^r. ◊ Loc. conj. Batîr că = deși, cu toate că, măcar că. Batîr că oaminii cei buni au fapte bune și credință bună, încă lasă Dumnăzău ceva zbiciu pre ei. C 1692, 520^r. Batîr că sînt supărată Și ghie lume lepădată, În ispită re băgată, Caută să răbd că-s certată. CÎNTECE, 2^r; cf. N TEST. (1648); MOL. 1695, 37^v; CÎNTECE, 2^v. Batîr … să = chiar dacă. Batîr ceastă lume s-ară fi toată draci …, dereptu însă să nu ne teamem. MISC. SEC. XVII, 109^v. Etimologie: magh. bátor. Cf. acar. adverb conjuncție

POLEMICĂ (< fr. polémique < gr. polemikos, din polemos, război) Formă a disertației critice apărute în paginile unei publicații, confruntare de principii, idei sau păreri între doi oameni de știință, critici, literați, oameni politici etc. În domeniul literar, polemica implică o anumită urbanitate în exprimarea ideilor, deplina stăpînire a problemei, bună-credință și obiectivitate, surprinderea părților lacunare în argumentarea adversarului, ea nefiind condiționată de vreun interes personal, ci numai în scopul restabilirii unui adevăr, al limpezirii unei probleme. Polemiști de seamă în literatura noastră: Titu Maioreseu, G. Dobrogeanu-Gherea, M. Eminescu, E. Lovinescu, N. Iorga etc. Un exemplu de polemică de ținută academică este acela dintre T. Maiorescu și G. Dobrogeanu-Gherea. „Eminentul nostru critic, d-l T. Maioreseu, în articolul său ”Poeți și critici„ exprimă o părere, care a trebuit sa facă pe mulți să se mire. D-sa zice că în țară n-are ce mai căuta critica, deoarece, la noi, ea a avut un rol de îndeplinit, dar acuma nu mai are... D-l Maiorescu, om luminat, instruit – care și-a format cunoștințele și gustul literar după geniile cele mai mari ale Germaniei, după Lessing, Schiller, Goethe, – cunoscător al literaturii europene, om cu gust artistic și cu tact critic, și-a făcut datoria în sensul de mai sus, a stat strajă înaintea edificiului literaturii... Se-nțelege, va fi fost și d-sa părtinitor, lucru firesc și de neînlăturat, cînd critica e critică judecătorească.” (C. DOBROGEANU-GHEREA, Studii critice)

șarlatan sm [At: CUGETĂRI II, 4471 / V: (înv) cear~ (S și: ciar-), (pop) șăr~, șărlăt~, țar~ / Pl: ~i / E: fr charlatan, it ciarlatano, ngr τσαρλάτανος] Persoană necinstită care își atinge scopurile profitând de naivitatea sau de buna-credință a cuiva Si: escroc, farsor (1), impostor, înșelător, (reg) panglicar, papugiu, pasmarghiol, șalvir¹ (2), șoltic (1), (pop) șnapan (1), (îrg) șuier¹ (2).

șiret³, ~eată [At: IST. AM. 9374 / V: (reg) șăr~, șâred, ~rât, ~e, (înv) șer~ / Pl: ~eți, ~e / E: tc șirret] 1 a (D. oameni) Care știe să profite de naivitatea sau de buna- credință a celor din jur pentru a-și atinge scopurile pe căi ocolite. 2-3 a, av (Care are un caracter) viclean Si: perfid, prefăcut. 4 a (Cu sens atenuat; adesea cu o nuanță de simpatie) Care este descurcăreț Si: abil, șarlatan, șmecher (1), (reg) marafetos, mehenghi, ocoș. 5 a (D. fizionomia, manifestările etc. oamenilor) Care denotă prefăcătorie. 6 a (Cu sens atenuat) Care denotă subtilitate, umor.

prefăcătorie sf [At: MARCOVICI, C. 44/11 / V: (reg) prif~ / Pl: ~ii / E: prefăcător + -ie] Mod de comportare sau de manifestare a unei persoane, lipsit de sinceritate, opus adevăratelor sale convingeri și sentimente, adoptat cu scopul de a induce în eroare sau a înșela buna-credință a cuiva Si: ipocrizie, fățărnicie, simulare (înv) prefăcanie (1), prefăcătură (2), (îvr) prefăcăciune.

prescripție sf [At: NEGULICI / V: ~iune^[1] / Pl: ~ii / E: fr prescription, lat praescriptio, -onis] 1 Obligație înscrisă într-un act normativ, stabilită prin uz, prin tradiție etc. Si: dispoziție, prevedere, (înv) prescript. 2 (Îs) ~ tehnică Instrucțiuni scrise cuprinzând condițiile tehnice care trebuie respectate la proiectarea, verificarea, executarea sau folosirea unui sistem tehnic. 3 (Pgn) Norme scrise care trebuie respectate la păstrarea, folosirea, prepararea etc. unui obiect, a unei substanțe etc. 4 (Jur) Stingere a unui drept de acțiune sau de executare a unei hotărâri prin neexercitarea lui în termenul prevăzut de lege. 5 (Jur) Dobândire a dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posedarea lui cu bună credință, un anumit timp Si: (înv) paragrafie. 6 Recomandație dată de medic unui bolnav, printr-o rețetă. 7 (Pex) Rețetă. corectat(ă)

uzucapiune sf [At: STAMATI, D. / P: ~pi-u~ / V: (înv) uzucapie / S și: usu~ / Pl: ? / E: lat usucapio, -onis, fr usucapion] (Jur) 1 Dobândire a dreptului de proprietate asupra unui lucru prin posesiunea lui, cu bună-credință, un anumit timp. 2 Prescripție achizitivă.

viclean, ~ă [At: PSALT. HUR. 3^v/5 / V: (îrg) fi~, hi~ (Pl și: hicleani, hicleane) hitlen, ~lan, (înv) hitl~, vitl~, (reg) fitl~, hăc~, hâc~, iclean~, (îvr) hâtl~, vec~, ~len, vihl~ / Pl: ~eni, ~ene, (îvr) ~i, ~e / E: mg hitlen] 1-2 smf, a (Persoană) care este lipsită de sinceritate, ascunzându-și adevăratele gânduri, sentimente, intenții (răuvoitoare) Si: fățarnic (3-4), ipocrit, prefăcut², perfid, (înv) viclenit² (1), (reg) viclenos (4). 3-4 smf, a (Persoană) care profită de naivitatea sau de buna-credință a celor din jur pentru a-și atinge scopurile (pe căi ocolite) Si: șiret³, (înv) viclenit² (2), (reg) viclenos (5). 5-6 smf, a (Om) abil. 7-8 smf, a (Îvp) (Om) crud (19). 9 a (D. fizionomia, manifestările etc. oamenilor) Care exprimă viclenie (1) Si: (înv) viclenos (1), viclenit² (5), (asr) viclenesc (1). 10 a (D. fizionomia, manifestările etc. oamenilor) Care este specific omului viclean (1) Si: (înv) viclenos (2), viclenit² (6), (asr) viclenesc (2). 11 a (D. fizionomia, manifestările etc. oamenilor) Care, în ciuda aparențelor, este periculos Si: (înv) viclenos (3), viclenit² (7), (asr) viclenesc (3). 12 a (Reg; îs) Gâtlanul cel hi~ sau gâtiță hicleană Trahee. 13 a (Înv; d. unități de măsură) Falsificat² (1). 14 a Care este făcut cu scopul de a înșela. 15 a Care este folosit pentru a întinde o cursă cuiva. 16-17 sm, a (Îvp) (Persoană) care este lipsită de loialitate față de cineva sau de ceva Si: trădător. 18-19 sm, a (Îvp) (Persoană) care nu-și respectă cuvântul. 20 a (Înv) Care demască. 21 a (Înv; d. acte, scrisori etc.) Care este falsificat² (1). 22 a (Înv; d. acte, scrisori etc.) Care este făcut cu scop ostil, subversiv (conținând informații false). 23 a (Îvr) Lipsit de corectitudine. 24-25 sm, a (Pop) (Persoană) care are o atitudine neconformă preceptelor religioase. 26-27 sm, a (Pop) (Persoană) care nu respectă dogmele sau practicile religiei creștine (și are o atitudine insultătoare față de ele) Vz eretic, necredincios, păgân. 28 sfp (Îvr) Fapte imorale. 29 sfp (Îvr) Fapte de om viclean (26). 30 a (D. forțe oculte) Diavolesc (1). 31 a (D. forțe oculte) Malefic. 32 sm Spirit rău. 33 sm Drac (1). 34 a (D. intervale de timp) Care se caracterizează printr-o abundență de fapte rele, de abateri de la preceptele religioase. 35 a (D. intervale de timp) Care inspiră nesiguranță. 36 a (Îvp; îs) Ziua cea ~ă Ziua Judecății de apoi.

vicleni [At: PSALT. HUR. 31^r/11 / V: (înv) fi~, hi~, hitl~, vec~, (îvr) hitleani / Pzi: ~nesc / E: viclean] 1 vt (Îvp) A induce în eroare Si: a înșela, (îvr) a vicleșugi (1). 2 vt (Îvp) A abuza de buna-credință (a cuiva) Si: (îvr) a vicleșugi (2). 3 vt (Îvp; rar) A iscodi. 4 vt (Înv) A pângări. 5 vt (Îvp; rar) A fura (1). 6-7 vr (Îvp) A deveni viclean (1-2). 8 vr (Îvp) A se comporta ca un om perfid. 9 vi (Îvp) A complota. 10 vi (Îvp; pex) A face rău cuiva. 11 vi (Înv) A protesta împotriva cuiva sau a ceva. 12 vi (Înv) A vorbi defavorabil despre cineva. 13 vi (Înv) A comite fapte rele. 14 vi (Înv) A păcătui. 15 vt (Îvp; c. i. țări, popoare, conducători etc.) A trăda (pe cineva sau ceva). 16 vt (Îvp; c. i. țări, popoare, conducători etc.) A se răzvrăti (împotriva cuiva). 17 vt (Îvr) A transforma în rău. 18 vt (Îvr; c. i. scrieri) A falsifica conținutul, informațiile.

vrăjeală sf [At: ȘĂINEANU² / Pl: ~eli / E: vrăji + -eală] (Fam) 1 Mod de a vorbi cu cineva în scopul de a-i înșela buna-credință, prin lingușiri, exagerări, minciuni Si: (fam) vrajă (8). 2 (Spc) Atitudine galantă față de o persoană de sex opus Si: (fam) vrajă (9).

vrăji [At: (a. 1563) Coresi, ap. TDRG / Pzi: ~jesc / E: vsl вражити] 1 vi (În basme și superstiții) A face vrăji (1). 2 vt (Înv) A prezice. 3 vim (Îe) A fi ~t A fi predestinat. 4 vt A transforma în mod miraculos lucrurile înconjurătoare. 5 vt (Pop) A face farmece (2) cuiva. 6 vt (Pop) A descânta (1). 7 vt (Pop) A meni. 8 vt (Fig) A încânta. 9 vt (Fig) A invoca. 10 vt (Fam) A înșela, prin exagerări, lingușiri, minciuni etc., buna-credință a cuiva. 11 vt (Fam; spc; mai ales d. bărbați) A fi galant cu o persoană de sex opus. 12 vi (Fam; îe) A ~ cu cineva A discuta pe un ton galant cu o persoană de sex opus.

seducător, ~oare [At: NEGULICI / V: (înv) ~ct~ smf, a, ~ctoriu, ~ctorie a / Pl: ~i, ~oare / E: seduce + -ător, fr séducteur] 1 smf Persoană care atrage pe cineva prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni mincinoase, prin daruri etc. (determinându-l să greșească) Si: (asr) momitor, (înv) aromitor, balamut, celuitor, înceluitor, prilăstitor, prilesteț. 2 smf Persoană care induce în eroare, abuzând de buna-credință a cuiva Si: amăgitor, înșelător, aromitor, balamut, celuitor, înceluitor, prilăstitor, prilesteț. 3 smf (Spc) Persoană care abuzează de buna-credință a cuiva prin promisiuni mincinoase, făcute în scopul de a obține acceptarea de a avea raporturi sexuale Si: ademenitor, înșelător, (înv) celuitor, înceluitor. 4 sm (Jur) Bărbat care comite infracțiunea de a determina o minoră, prin promisiuni mincinoase de căsătorie, să aibă raporturi sexuale cu el Si: corupător. 5 a (D. oameni sau d. acțiunile, manifestările etc. lor) Care exercită o influență covârșitoare Si: ademenitor, atrăgător, ispititor, îmbietor, tentant. 6 a Care produce o impresie favorabilă puternică, o stare de bucurie, de mulțumire, de satisfacție, de entuziasm etc. Si: captivant, cuceritor, fascinant, fermecător, încântător, răpitor, savuros, șarmant, (rar) fascinator, subjugator, (nob) seductiv.

seduce vta [At: NEGULICI / V: (îvr) sedui / Pzi: seduc / E: lat seducere, fr séduire] 1 (D. oameni) A atrage prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni mincinoase, prin daruri etc. (determinând să greșească) Si: a ademeni, a ispiti, a înșela, a momi (1). 2 A induce în eroare, abuzând de încrederea cuiva Si: a amăgi, a înșela, a momi (1), (îrg) a prilesti (1), (înv) a aromi, a celui, a încelui. 3 (Spc; mai ales d. bărbați; c. i. mai ales fete sau femei) A abuza de buna-credință a cuiva prin promisiuni pe care nu intenționează să le respecte ulterior, dar făcute în scopul de a obține acceptarea de a avea raporturi sexuale Si: a ademeni, a înșela, (îrg) a prilesti (1), (înv) a celui, a încelui, (îvr) a seduiza. 4 (Jur; d. bărbați; c. i. minore) A comite infracțiunea de a determina, prin promisiuni mincinoase de căsătorie, să aibă raporturi sexuale Si: a corupe. 5 (D. oameni sau d. acțiunile, manifestările etc. lor) A exercita o influență covârșitoare, o chemare irezistibilă Si: a ademeni, a atrage, a ispiti, a îmbia, a tenta (1), (înv) a năpăstui (1). 6 A produce o impresie favorabilă puternică, o stare de bucurie, de mulțumire, de satisfacție, de entuziasm etc. Si: a atrage, a captiva, a cuceri, a delecta, a desfăta, a fascina, a fermeca, a încânta, a prinde, a răpi², a subjuga, a vrăji.

seducție sf [At: NEGULICI / V: ~iune / Pl: ~ii / E: fr séduction, lat seductio, -onis] 1 Atragere prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni mincinoase, prin daruri etc. (determinând să greșească) Si: ademeneală, ademenire, ispitire, momire, (rar) momitură, seducere (1), (înv) aromire, celuire, înceluială, înceluire. 2 Inducere în eroare prin abuzare de buna-credință a cuiva Si: amăgeală, amăgire, înșelare, seducere (2). 3 (Spc) Abuzare de buna-credință a cuiva prin promisiuni pe care, cel care le face, nu intenționează să le respecte ulterior, fiind facute doar în scopul de a obține acceptarea de a avea raporturi sexuale Si: ademeneală, ademenire, înșelare, seducere (3). 4 (Jur) Infracțiune constând din fapta unui bărbat de a determina o minoră, prin promisiuni mincinoase de căsătorie, să aibă raporturi sexuale cu el Si: corupere, seducere (4). 5 Influență covârșitoare Si: ademeneală, ademenire, atracție, atragere, ispitire, îmbiat, îmbiere, seducere (5), tentație, (rar) îmbietură, tentare. 6 Impresie favorabilă puternică, stare de bucurie, de mulțumire, de satisfacție, de entuziasm etc. Si: atracție, atragere, seducere (6), captivare, cucerire, desfătare, fascinare, fascinație, fermecare, încântare, răpire, subjugare, vrăjire, (înv) răpitură. 7 (Lpl) Mijloc întrebuințat pentru a seduce (5) pe cineva Si: seducere (7). 8 (Lpl) Ansamblu de însușiri care seduc (2) pe cineva Si: farmec.

sedus, ~ă a [At: TEODOREANU, M. III, 198 / Pl: ~uși, ~e / E: seduce] 1 (D. oameni) Care este atras (să greșească) prin vorbe sau gesturi măgulitoare, prin promisiuni mincinoase, prin cadouri etc. Si: ademenit, ispitit, înșelat. 2 (D. oameni) Care este indus în eroare, abuzându-se de încrederea pe care a avut-o Si: amăgit, înșelat, momit, (înv) celuit, înceluit, prilestit (1). 3 (Spc; mai ales d. fete sau femei) De a cărei bună-credință s-a abuzat prin promisiuni înșelătoare făcute în scopul de a obține acceptarea de a întreține raporturi sexuale Si: ademenit, înșelat, (înv) celuit, înceluit, prilestit (1). 4 (Jur; d. minore) Asupra căreia s-a comis infracțiunea de determinare, prin promisiuni mincinoase de căsătorie, de a întreține raporturi sexuale Si: corupt. 5 (D. oameni) Asupra căruia s-a exercitat o influență covârșitoare Si: ademenit, ispitit, îmbiat. 6 (D. oameni) Asupra căruia s-a produs o impresie favorabilă puternică, o stare de fericire, de mulțumire, de satisfacție, de entuziasm etc. Si: captivat, cucerit, desfătat, fascinat, fermecat, încântat, răpit², subjugat, vrăjit.

TREZVIRE s.f. (Mold.) Judecată limpede. Cu-trezvire și cu bună credință în fapte bune să petreacă. IACOV, SYN. Etimologie: trezvi.

ZBICI¹ s.n. (Criș., Trans. SV) Bici. (Fig.) Batîr că oaminii cei buni au fapte bune și credință bună, încă lasă Dumnăzău ceva zbiciu pre ei. C 1692, 520^r. Și adusă Dumnedzu zbiciul său pre Ierusalimu. MISC. SEC. XVII, 128^r. Toate zbiciurile a dihaniei. PP, 39^v; cf. C 1692, 529^r; PP, 40^r. Etimologie: pref. s- + bici. Vezi și zbici, zbiciuitură, zbiciula. Cf. p u h ă.

viclean, -ă adj. 1 (despre oameni) Care se poartă, vorbește fără sinceritate, ascunzîndu-și adevăratele intenții (reprobabile); care profită de naivitatea sau de buna-credință a celor din jur pentru a-și atinge scopurile; care este fățarnic, ipocrit, perfid. Cum ai putut să mă minți atît de hain, femeie vicleană? (CA. PETR.). ◊ (subst.) Celui tare nu i se poate împotrivi decît cel viclean (SADOV.). ◊ Analog. (despre animale) A umblat mult prin pădure să prindă vicleana vulpe. ◊ Fig. Noaptea umedă și vicleană o pătrunsese pînă în oase (VIN.). ♦ (cu sens atenuat) Care este șiret, șmecher, isteț. Un copil viclean. 2 (despre fizionomia, manifestările etc. ale oamenilor) Care exprimă, trădează viclenie; care este specific omului viclean. Avea tot această tendință vicleană (FIL.). ◊ (adv.) Muierea a zîmbit viclean (VOIC.). ◊ Expr. A ridica cuvinte viclene asupra cuiva v. ridica. 3 (înv., pop.; despre oameni) Care își calcă credința sau cuvîntul dat; care este necredincios; trădător. ♦ Care nu crede în învățăturile religiei creștine; păgîn. Domni vicleni jurau pe spadă Să sfarme sfînta noastră lege (GOGA). ♦ (subst. m.) Duh necurat, drac. ◊ Cel viclean = Satana. • pl. -eni, -ene. și (înv.) hiclean, -ă adj. /<magh. hitlen; viclean, prin hipercorecție.

vicleni vb. IV. (înv., pop.) 1 intr. A se comporta cu viclenie; a unelti, a complota împotriva cuiva. 2 tr. (compl. indică oameni) A înșela buna-credință; a trăda. ♦ A ispiti, a iscodi. 3 tr. A trăda, a vinde (pe cineva sau ceva); a se răzvrăti, a se răscula împotriva cuiva. • prez.ind. -esc. și (înv.) vecleni, hicleni, hecleni vb. IV. /viclean + -i.

MĂRTURISI vb. IV. 1. Tranz. (învechit ; complementul indică o credință, o învățătură morală ; folosit și a b s o l.) A susține, a propovădui, a predica, a propaga, a răspîndi; (învechit, rar) a mărturi (1). Cuteadză Pavle, cumu mărrturrisiși ceaia ce e de menre întru Ierusalim, așa se cade și în Rrimu a mărturisi. COD. VOR. 50/11, cf. 20/17, GCR 1, *4/30. Și îmblînd Isus în cetățile toate și orașele, învăța în gloatele lor și mârturisiia evanghelie împărăției. CORESI, EV. 250, cf. 90, 468. Ioan Botezătorul mârturisiia în pustiia iudeilor și grăiia. id. TETR. 4, cf. 6, GCR I, 20/28. Mărturisiți întru toate limbile și în toate semențiile pocăință. VARLAAM, C. 128, cf. GCR I, 115/33. Așijderea și ap[o]s[to]lii mărturisesc din psaltire (a. 1 651). GCR 1, 153/24. Și mărturisea în Colose, orașul Frighiei. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 142^v/22, cf. februarie 71^r/24, octombrie 86 /5. Și vei mărturisi lor poruncile lui D[u]mn[e]zău și legea lui. BIBLIA (1688), 52²/2, cf. 350²/5. ◊ I n t r a n z. Pentru H[risto]s vei mărturisi. MINEIUL (1776), 160^r1/22, cf. 168^v1/27. 2. T r a n z. (Folosit și a b s o l.) A declara, a spune, a afirma, a arăta, a relata, a susține ; s p e c. a face o depoziție (în calitate de martor) în fața unei instanțe (de judecată, de cercetare) ; p. e x t. a confirma, a adeveri (un fapt săvîrșit, văzut sau auzit) ; (învechit, rar) a mărturi (2). Deaci mărrturisescu voao, în dzua de astădzi, că curatu-s eu-s de sîngele tuturoru. COD. VOR. 22/2. Audziți, oaminii miei și mărturisi-voiu voao, Is[rai]l, se ascultare mine. PSALT. SCH. 266/2, cf. PSALT. 168, CORESI, EV. 75, 147, 170, 337. Adecă eu popa Domitru mărturisăsc cu suvletul meu că acestu cal e de la mene și pre dere[p]tate (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 68. De cîte ori s-ați mînca de aceasta pîine. . . moartea lui D[u]mn[e]zău să mărturisiți (a. 1618). GCR I, 52/8. Iară din cetatea aceaia mulți crezură din samareani pentru cuvîntul muierei ce mârturisiia: că mi-au zis toate cîte am făcut (a. 1643). id. ib. 109/14, cf. HERODOT (1645), 257, PRAV. 234. Cela ce va arăta la giudeț cum cutare martur ce mărturiseaște împotriva lui nu iaste om de credință. . . nu să va certa ca un suduitoriu. EUSTRATIE, ap. GCR I, 122/39. Nu mărturisi strîmbu. N. TEST. (1 648), 25^r/16. Mai mult au lucrat decît alalți toți, cum mărturiseaște el singur. ib. 202^v/2, cf. 299^v/26. Mărturiile ce vor mârturisă pentru cal și pentru bani cum i-ar fi întorsu. . . să și giure (a. 1668). BUL. COM. IST. IV, 186. Pre acest Pătru vodă îl mărturisesc moldovenii într-un letopiseț al lor cum că nici au avut nici vor avea domn bun și blînd și milostiv și ca un tată tuturor (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 222/19. Ei toți mărturisască de nu este așa. N. COSTIN, LET. II, 27/19. Dac-au vădzut că mărturisește așe sluga lui, n-au avut ce mai răspunde. NECULCE, L. 35, cf. GCR II, 50/23. Tot adeverul lucrului vor mărturisi. CANTEMIR, IST. 67. Paținachii sînt prăsiți dintr-un neam cu cumanii, Anna Comnena încă mărturisește, întărind că tot o limbă au. ȘINCAI, HR. I, 203/21.. Boieri, care din voi cunoaște pe drumețul acesta? . . . Să mărturisească. DELAVRANCEA, O. II, 182. Vor mărturisi cine-s hoții. REBREANU, R. I, 86, cf. 99, II, 223. Îl compătimi și-i păru râu că a fost nevoit să mărturisească împotriva bietului flăcău. id. I. 223. Poetul mărturisește aici un crez artistic. V. ROM. ianuarie 1 954, 152. Cu gura ta să mărturisești ceea ce cu inima ta crezi. ZANNE, P. VIII, 318. ◊ (Învechit, în formule introductive la diferite documente, de obicei în corelație cu „ a scrie ”) Eu, Petrea Brahăș, scriu și mărturisescu cu cestu zapis al meu, cum am fostu cumpărat o parte de ocină din sat (a. 1 577). CUV. D. BĂTR. I, 26/1. Scriem sărătate, mărtoresem cum s-au jeloito Iono Isaiu. . . că e-u forat casa (începutul sec. XVII). ROSSETI, B. 53. Scriem și mărtorisim cu ceastă scrisore a nostre cum au vinit popa Ionașco din Budinți (începutul sec. XVII). IORGA, D. B. i, 19. Eu, Toader. . . scriem și mărtorisim și dăm știre cu al nostru zapis, com au venit înaintea noastră (a. 1 609). GCR I, 43/18. Mrătorosim cu acestu zapis și scrisoarea noastră, cum noi ne-am sculat de bună voia noastră (a. 1 614). id. ib. 44/33, cf. 74/27, 91/1. Eu Stan pîrclab ot Rusnești scriem și mărturesem într-acest zapis că s[ă] fie de mar[e] cred[i]n[ță] (a. 1 650). id. ib. 134/13, cf. IORGA, S. D. XII, 69, MURNU, GR. 36. ◊ I n t r a n z. (Învechit) Scrise cătr-înșii și întăi amu mărturisi lor de ce au credință (a. 1 569). GCR I, *15/16. Cum mărturiseaște de acest lucru și svîntul Ieronim scriind într-o istorie cătră un preot. PRAV. 259. Pre numele aceluia făcut-au cetate mare. . . de care Berosie la carte I, Iosif și Moisăiu prorocul svînt, mai pre largu mărturisăscu. N. COSTIN, L. 53. ◊ R e f l. (Învechit) Iară Moldoveanul se-au mărturisit înaintea acelui boiarin că nici l-au băgat el într-acea moșie (a. 1 591). CUV. D. BĂTR. I, 57/16. ♦ A da indicații despre. . . Și rădicînd și pe oamenii lui Stavarachi în fere i-au dus la Țarigrad. . . ca să mărturisească toată averea lui Stavarachi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 264/22. 3. T r a n z. și i n t r a n z. A arăta, a demonstra, a dovedi, a proba. Vreadnic de minune iaste cel lăudat neam al mârii[i] tale, precum mărturiseaște cea iubitoare de D[u]mn[e]zău viață. BIBLIA (1688), [prefață] 7/20. Ce am lucrat în 7 ani, ce am fost acolo. . . lucrurile acelea mărturisesc la toți. ANTIM, P. XXIV. Banul tău mărturiseaște după scrisoare că iaste tipărit mai nainte. MINEIUL (1 776), 131^r1/8. Cunoști stiletul acesta?. . . – Este al meu, îi răspunsei, literele astea inițiale mărturisesc. BOLiNTiNEANU, O. 403. Văzînd o căsuță tupilatâ și acoperită cu mușchi, care mărturisea vechimea ei, a bătut la poartă. CREANGĂ, P. 90. Dezbaterile au fost așa cum mărturisesc procesele verbale ale celor nouă ședințe foarte îndîrjite. CAMIL PETRESCU, O. III, 112. Flișul carpatic constituie o „ adevărată arhivă ” în care s-au depus documentele ce mărturisesc toate convulsiunile încercate de scoarța pămîntului. MG I, 159. 4. T r a n z. A recunoaște (ca adevărat), a admite, a accepta. Și un bărrbatu. . . bunru govitoriu după leage, mărrturisitu de toți iudeii ceia ce viia întru Damascu, venre la menre. COD. VOR. 40/24. Mărturiseaște un botez în iertăciunea păcatelor. CORESI, ap. GCR I, 32/33. Cu bună credință născătoarea lui D[u]mn[e]zeu te mărturisesc. PARACLIS (1 639), 248, cf. CHEIA ÎN. 1^r/5. Mărturisi-ți-voi, Doamne, a ta dereptate Și numelui tău cel nalt cînt cu bunătate. DOSOFTEI, PS. 26/17, cf. N. COSTIN, LET. I A, 56/15. Și mărturisind închinăciunea sfintelor icoane, porunci să-l bată cu bice de bou. MINEIUL (1 776), 58^r1/14. Nectenav mărturiseaște că e datoriu o mie de talanți lui Lichir. (a. 1 812). GCR II, 210/15, cf. PISCUPESCU, O. 123/19. [Apele] minerale de Borsec. . . sînt mărturisite de vindecătoare și plăcute. AR (1 829), 28²/18. Fiți mai drepți și mărturisiți și bunătățile soartei voastre. MARCOVICI, D. 59/3, cf. 6/13, 351/20. N-aveam dreptate, mă grăbesc a mărturisi. CARAGIALE, O. III, 111. Cum auziră ginerii împăratului, o băgară pe mînecă și mărturisiră că așa este. ISPIRESCU, L. 158, cf. 52. ◊ R e f l. El începu a grăi limba perșilor și a să mărturisi pre sine cum iaste Istieu. HERODOT (1 645), 321. Și luîndu-le sama, să mărturisiră creștini. DOSOFTEI, V. S. septembrie 4^r/23, cf. OCTOMBRIE 58^r/23. 5. Tranz. (Folosit și a b s o l.) A arăta, a manifesta, a da pe față ; a spune deschis, pe față, fără ocol; (învechit, rar) a mărturi (3). Mă socotesc dator de a mărturisi a mea desăvîrșită recunoștință. MARCOVICI, C. 5/7. El îi mărturisea îngrijirea cea mai vie. ASACHI, S. L. II, 36. Cu rumen de rușinare pe fața ta zugrăvită. . . ț-ai mărturisit durerea numai prin îmbrățoșare. CONACHI, P. 101. Cît pentru mine. . . , mărturisesc că n-am gîndit niciodată că sfînta poezie va veni să se sălășluiascâ în casa mea. NEGRUZZI, S. L, 76. Îți voi spune eu ce și cum, dacă tu nu vrei să-mi mărturisești. C. PETRESCU, A. R. 14. Mărturisesc, doamnă, că în literatura românească informațiile mele sînt foarte vagi. id. C. V. 243, cf. 71. Mărturisesc cu nedumerire, dacă nu cu rușine,n-am auzit. BRĂESCU, A. 117. Mărturisesc că aș fi foarte fericit să pot pleca și eu undeva. V. ROM. iulie 1 954, 51. Mîndră, zău, mărturisesc, Că pe tine te iubesc. JARNIK-BÎRSEANU, D. 380. 6. Refl. (Bis. ; popular) A se spovedi. Să se ducă la biserică ca să se mărturisească și să se cuminice. MARIAN, NA. 37, cf. id. I. 53. Bătrînii se mărturisesc și cuminică în posturile de peste an. PRIBEAGUL, P. R. 137. Cînd mi s-a părut că mă prăpădesc, am chemat preotul și m-am mărturisit. CĂLINESCU, S. 699. Las-să mă mărturisesc De moarte să mă gătesc. ALECSANDRI, T. P. 90, cf. 78, ALRM l/ll h 393. ♦ Tranz. (Despre duhovnici) A primi spovedania cuiva ; a spovedi. Preotul ce mă mărturisește, mă spionează. NEGRUZZI, S. III, 407, cf. PAMFILE, B. 48. Nu cumva vine la noi și popa ca să ne mărturisească? SADOVEANU, P. M. 28. Trupuri albe soponite De popa mărturisite, De păcate ispășite. MARIAN, SA. 71. 7. Tranz. (Complementul indică o taină, un fapt etc. ; folosit și a b s o l.) A descoperi (cuiva), a destăinui, a încredința. Tilu Buh- oglindă cum să-și mărturisască păcatele l-au învățat. BĂRAC, T. 73/23. Își mărturisi starea cea critică amorezului său. NEGRUZZI, S. I, 25. O! ce păcat că nu i-am mărturisit de unde e. DELAVRANCEA, O. II, 40, cf. 65. O spun fiindcă am nevoie să mărturisesc cuiva. C. PETRESCU, C. V. 152. Ne mărturisi încet că vrea să puie în încurcătură pe artiști. SADOVEANU, E. 70. Felix simți nevoia de a mărturisi cuiva noua încredere în Otilia. CĂLINESCU, E. O. I, 89. ◊ R e f l. Și, avînd multă jale, să mărturisea lui, Dumnezeu, celui curățitori pentru cîte păți. HERODOT (1 645), 19, cf. GCR I, 165/1, DOSOFTEI, V. S. septembrie 10^r/1. Mărt[u]risi-mă-voi. . . lui D[umnezeu] și tu iertaș necurăție inimii mele (a. 1 710). GCR I, 365/28. După ce se mărturisește publicului de cîte le-a făcut, încheie cu o frază de mare efect. CARAGIALE, O. I, 11. ◊ I n t r a n z . Intră la împăratul de-ș ceru iertăciune și-i mărturisi de toate (a. 1 700). GCR I, 342/34. – Prez. ind.: mărturisesc. – Și: (învechit): mărturesí, mărtorisí, mărtoresi, mărtorosi, mărtărusí (COD. VOR. 20/7), mărtirisi (CUV. D. BĂTR. I, 61) vb. IV. – Cf. slavonul мартоурисати, gr. ὲμαρτύρισα (aor. lui μαρτυρέο).

bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.

bună-credință (onestitate) s. f., art. buna-credință, g.-d. art. bunei-credințe

Honest Iago! (engl. „Cinstite Iago!”) – Sînt cuvintele pe care le spune Othello (act. III, sc. 5), atunci cînd credea în sinceritatea acestui slujitor al său. Or se știe că Iago este prototipul omului perfid, necinstit. Prin antifrază (adică prin procedeul de a folosi o vorbă sau o frază în înțelesul ei contrar, spunînd de pildă pentru „negru” – alb ca un arap) se aplică în ironie aceste cuvinte shakespeariene acelor intriganți nerușinați care, cu aerul de a-ți fi prieteni și a voi să te îndatoreze, îți înșală buna-credință. LIT.

MILCUÍRE s. f. (Învechit) Acțiunea de a (se) m i l c u i și rezultatul ei. 1. îndurare, milostivire. Cf. m i l c u i (1). Destulu i era lui aceaste cuvinte întru milcuire a aduce pre Avraam. CORESI, EV. 367. Să dăm den carele avem, carele bucate, carele cuvînt bun, carele milcuire (a. 1642). GCR, 97/5. 2. Smerenie, umilire. Cf. m i l c u i (2). Să aducemu Dumnezeului nostru lucrure bune: credința. . . milcuire și lacrămi. CORESI, EV. 117, cf. 549. 3. Amărăciune, întristare, tristețe. Cf. m i l c u i (3). Rrîsulu vostru în plăngere se întoarrcă- se, și bucuriia întru milcuire (a m ă r ă c i u n e N. TEST. 1648, p o s o m o r î r e BIBLIA 1688). COD VOR. 130/7. – Pl.: milcuiri. – V. milcui.

ADEVERITOR adj. 1 Cel ce adeverește ¶ 2 ‡🔎 Boieri ~i, oameni de bună credință însărcinați să cerceteze la fața locului încălcările hotarelor moșiilor asupra cărora s’au ivit neînțelegeri (HASD.) [adeveri].

Peccare licet nemini (lat. „Nimănui nu-i îngăduit să greșească”) – Cicero, Paradoxa (III, 1) – În nici un mod, indiferent de situație, rang, poziție socială, n-ai voie să greșești. Greșeala nu-i permisă nici celor de bună-credință – adică celor care n-au știut că săvîrșesc o faptă pedepsită de lege sau de morală. Vezi: „Errare humanum est” și „To err is human”. LIT.

Sistem Clayton – Expresia se referă la faimoasele escrocherii comise de mai mulți miniștri americani, cînd John Clayton era secretar de stat (1849-1850). Și pentru că ecoul acestor scandaloase manopere trecuse hotarele Statelor Unite, cînd cineva încerca prin metode abile să înșele buna-credință, se spunea: „ăsta-i sistem... Clayton!”

BUN I. adj. 1 Care are însușirile cerute (contr. RĂU, PROST): o stofă ~ă; un școlar ~; proverb: lucrul ~ anevoie se dobîndește ¶ 2 Care-și împlinește bine menirea, care poate sluji bine: o peniță ~ă; haina e încă ~ă; un leac ~ pentru friguri ¶ 3 Potrivit: loc ~ de pășune; e ~ de însurat ¶ 4 Folositor: a da sfaturile ~e ¶ 5 Mulțumitor, satisfăcător: mi-a făcut o primire ~ă; a scoate la capăt ~; iron. mi-ai făcut o treabă ~ă! na-ți-o ~ă! ¶ 6 Favorabil, priincios: un ~ prilej; ce ~ vînt te-a adus pe-aici? ¶ 7 Fericit, norocos: un an~; într’un ceas ~; adesea în urări și salutări: noroc ~! ~ă dimineața! ~ă ziua! ~ă seara! noapte ~ă ¶ 8 Care te umple de bucurie, de mulțumire deplină: o veste ~ă; care prevestește binele: un semn ~; (de-)a ~ă DLVR. DON. ¶ 9 Roditor, îmbelșugat: se anunță un an ~ pentru poame ¶ 10 Frumos, senin, fără turburări atmosferice: vreme ~ă; proverb: ziua ~ă se cunoaște de dimineață ¶ 11 De valoare, plin de merit: o scriere ~ă; o pictură ~ă ¶ 1 Priceput, iscusit, destoinic, îndemînatec, dibaciu: un ~ meșteșugar; nu e ~ de nimic ¶ 13 Plăcut la gust: mîncare ~ă; vin ~ ¶ 14 Valabil: ~ pentru două persoane; ⚖️ ~ și aprobat! formulă ce se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare; ⚚ 👉 APROBAT ¶ 15 Curat, neprefăcut, nealterat, nefalsificat, de calitate superioară: aur ~ ¶ 16 Care au curs, care au valoarea cerută: bani ~i ¶ 17 Adevărat, veritabil, de gradul întîiu (vorb. de rudenii): frate ~; mamă ~ă; văr ~; cîți tot dintr’un același tată și aceeași mamă se nasc sînt ~i LEG. CAR. ¶ 18 Care e conform cu dreapta judecată, cu morala, cu dreptatea: o faptă ~ă; a avea purtare ~ă ¶ 19 a) Îndurător, milostiv (vorb. de Dumnezeu): ~ul Dumnezeu; ~ e Dumnezeu! am nădejde în Dumnezeu! se va îndura Dumnezeu și cu mine și-mi va ajuta: b) omenos, cu frica lui Dumnezeu, milos: un om ~; are inimă ~ă; un suflet ~; proverb: cine e ~ place și lui Dumnezeu ¶ 20 a) Binevoitor, amabil, drăguț: a fost ~ cu mine; fii așa de ~ de-mi citește scrisoarea; b) de neam,de soiu ales, distins: e de familie ~ă; lumea ~ă; societatea ~ă ¶ 21 De seamă, considerabil, care aduce mult cîștig: moșia i-aduce un venit ~; a căpătat o slujbă ~ă ¶ 22 Mare: un ~ număr de oameni; o bucată ~ă de drum ¶ 23 📰 ~ de imprimat, formulă care se scrie pe ultima corectură, dîndu-se aprobarea pentru tipărit ¶ 24 ~ și rău, toată lumea; bun rău, bună rea, ori-cum ar fi: foarte-ți mulțumesc, ...că... mi-ai cinstit masa, așa ~ă rea, cum s’a putut găsi CAR.; una și ~ă, un singur lucru: el știa una și ~ă, să-și vadă țara Iui mare și lăndată ISP. ¶ 25 Atributiv și ca element de compoziție: crezu că ce-i găsit e ~ găsit EMIN.; grădinarul fu bun-bucuros să-l primească ISP.; bun-credinclos, pravoslavnic, ortodox; bună-credință 👉 CREDINȚĂ; bună-cuviintă 👉 CUVIINȚĂ; bun-gust 👉 GUST; bun-plac 👉 PLAC; bună-seamă 👉 SEAMĂ; bun-simț 👉 SIMȚ; ‡ bunăvestire, evanghelie; Buna-vestire, sărbătoare a bisericii creștine, prăznuită la 25 Martie, ca aniversare a vestirii, prin arhanghelul Mihail a nașterii Mîntuitorului, către Sfînta Fecioară, Blagoveștenie; bună-voie 👉 VOIE; bună-voință 👉 BUNĂVOINȚĂ. II. adj. Bine. așa să fie!: bun! ia acuș avem să ne înțelegem cît se poate de bine CRG.. III. sm. 1 Tatăl tatei sau al mamei, bunic: îi răspunseră că ~ii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se asemenea fleacuri ISP... IV. BUNĂ (pl. -ne) sf. 1 Mama tatei sau a mamei, bunică: Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată IK. -BRS. ¶ 2 Trans. Bine, bunătate, vorbă bună. numai în expr. cu buna, cu binele, cu binișorul. domol, cu vorbe bune: dumnea-ei îl va lua cu buna, cum știu muierile RET.; Nu-i înjuga așa cu buna pe vițel COȘB.. v. BUN (pl. -nuri) sn. Avut, bogăție: părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot ~ul lor BĂLC.; împăratul a început să-i făgăduiască toate ~urile din Iume ISP. [lat. bonus, – a, -u m].

BUNĂ-CREDINȚĂ 👉 CREDINȚĂ.

BONA FIDE (lat.) = De bună credință. S’a înșelat bona fide.

FĂȚĂRNICIE sf. Prefăcătoria omului care se arată blînd, milos, virtuos, etc., spre a căuta să înșele buna credință a celorlalți: era cu mima curată și fără ~ ISP. [fățarnic].

lealitate s.f. 1 bună-credință, cavalerism, cinste, corectitudine, incoruptibilitate, integritate, omenie, onestitate, onorabilitate, probitate, <înv.> onestate, onestie, <fig.> verticalism, verticalitate, <fig.; înv. și reg.> curățenie, <fig.; înv.> curăție. Avea încredere deplină în lealitatea și priceperea lui. 2 cinste, franchețe, loialitate, sinceritate, <rar> simplicitate, simplitate, <înv.> sadacat, <fig.> rectitudine. Tânăra este de o lealitate exemplară. 3 cinste, credință, devotament, fidelitate, loialitate, statornicie, <rar> lealism, loialism, <înv. și reg.> priință, <înv.> sadacat. Nu a pus nicio clipă la îndoială lealitatea colaboratorilor săi.

MÎNTUÍNȚĂ s. f. 1. (Astăzi rar) Mîntuire (1). Pentru ceia ce . . . să trudesc și ceia ce-s în robie, și de mîntuința lor D[o]mnului să ne rugăm. DOSOFTEI, ap. GCR I, 240/39. Am avut nădejde de mîntuință din mîinile turcilor (începutul sec. XVIII). MAG. IST. V, 107/13. Nu să poate nici o mîntuință fără primejdie și făr-de pagubă. IST. Ț. R. 24, cf. 22, 25. Purtînd de grijea mîntuinții acestor crivățeane năroade. CANTEMIR, HR. 21, cf. KLEIN, D. 376, BUDAI-DELEANU, Ț. 381, lb. Trebuia să caute împregiur de sine și să veadă, nu cumva resare și pentru el o zi de mîntuință. BARIȚIU, P. A. I, 153, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. Starea noastră tristă cere mîntuință Ori prin moartea noastră, ori prin biruință. BOLINTINEANU, ap. TDRG. Lupta meritorie în favoarea mîntuinței și a civilizațiunii. ODOBESCU, S. III, 419. cf. DDRF, BARCIANU, ALEXI, W., ȘĂINEANU, D. U. Își mai încordă dară și cele mai de pe urmă puteri ale sale și ale calului, ca să ajungă să vadă ori de nu-și va afla aici mîntuința. SBIERA, P. 227. 2. (În limbajul bisericesc; astăzi rar) Mîntuire (2). Credința cea bună agoniseaște măntuință sufletului. VARLAAM, C. 181, cf. 235. De multe cuprins năpăști cătră sf[i]nția ta năzuiesc mîntuință cerând, o maică. DOSOFTEI, ap. GCR I, 214/17, cf. id. PS. 31/5. Din cuvîntul lui D[u]mnezău iau mîntuință (a. 1683). GCR I, 270/13. Pentru mîntuința sufletului lui din muncile veacinice. . . să să fie rugat. CANTEMIR, HR. 195. Lucrurile cele ce ar fi spre folosul mîntuinței sufletelor voastre. ANTIM, P. 126. Celălalt. . . lasă răutatea și iar să întoarce pre calea mîntuinței. id. ib. 169. Multe mijloace ni-au arătat marele și prea înaltul D-zeu cătră sufleteasca măntuințâ și cătră viața cea de sus și vecinică (a. 1756). URICARIUL, X, 210. Să se facă această rugăciune cătră D[u]mnezeu pentru mîntuința ta. MAIOR, P. 139/19. În cazuri cînd se pare periclitată chiar mîntuința sufletelor, atunci oamenii se împlu de ură și răzbunare. BARIȚIU, P. A. I, 219, cf. 397, PANN, P. V. II, 25/13. ◊ Semnul mîntuinții = crucea. Și ochii-mi s-ațintară pe semnul mîntuinței Ce singur se înalță în locul de suspin, Protector al durerei, nădejdea suferinței. ALEXANDRESCU, O. I, 79. Mîntuința lumii = anul nașterii lui Isus Cristos. Vleat de la Adam 7206, iară de la mîntuinta lumii 1 698. CANTEMIR, ap. GCR I, 322/18. 3. (Învechit) Dezvinovățire, scuză, justificare. Au dăruit solul pre carele îl prinsese și l-au slobozit, primind mîntuințele căci au cuprins Chilia. ȘINCAI, HR. II, 46/19, cf. 318/8, I, 297/35. Să nu aibă nici o mîntuință de nu vor fi fiii lor buni. MAIOR, D. 26. Ele. . . arătîndu-mi mii de mîntuințe, să căia căci nu mi-au ascultat. BĂRAC, ap. TDRG. – Pl.: mîntuințe. - Și: (regional) măntuínță s. f. – Mîntui + suf. -ință.

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. gener. constelație, planetă. ♦ Interval de timp determinat când Soarele se află într-un astfel de sector. 2. Constelație corespunzând unei anumite luni a anului în care se naște cineva și având, după unele credințe, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; interval de timp corespunzător; p. ext. destin, ursită. ◊ Expr. (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A sa naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice cuiva soarta, viitorul după poziția stelelor. 3. (Rar) Ursitoare. – Din ngr. zódhion.

SUPERSTIȚIE, superstiții, s. f. Prejudecată care decurge din credința în spirite bune și rele, în farmece și vrăji, în semne prevestitoare, în numere fatidice sau în alte rămășițe ale animismului și ale magiei; p. ext. practică superstițioasă. – Din fr. superstition, lat. superstitio.

ȘAMANISM s. n. ansamblu de credințe și practici magice constituind forme de mistică primitivă ale religiei unor populații din America de Nord, Asia de Nord și insulele Oc. Pacific, prin cultul strămoșilor, credința în spirite bune și rele, în farmece, ritualuri de tămăduire prin dansuri, stări de extaz etc. (< fr. chamanisme)

epistolă, epistole s. f. 1. (Înv.) Scrisoare. 2. Gen literar în versuri, aparținând poeziei didactice. 3. Scriere în gen epistolar, cu o introducere și încheiere, în care apostolii prezintă unele învățături religioase și moral-sociale sau pastorale etc. și care sunt cuprinse în Noul Testament. ◊ Epistola lui Ieremia = carte apocrifă a Vechiului Testament, atribuită prorocului Ieremia. Conține 72 de versete și reprezintă o copie a scrisorii sale către iudeii care urmau să fie trimiși în captivitate în Babilon, pentru a le face cunoscute sfaturile pe care Dumnezeu i le-a încredințat lui. Epistolele sobornicești = șapte epistole cu conținut general din Noul Testament, și anume: Iacov, I și II Petru, I, II și III Ioan și Iuda, adresate bisericilor în ansamblul lor. Epistolele pauline = cele 14 epistole scrise de sf. apostol Pavel. Epistolele captivității = epistolele sf. Pavel scrise între anii 61 și 63 d. Hr., din captivitatea de la Roma, unor bis. particulare: efeseni, filipeni, coloseni și lui Filimon. Epistolele pastorale = cele trei epistole ale lui Pavel adresate episcopilor Timotei și Tit (I și II Timotei și Tit), care cuprind sfaturi și îndemnuri pastorale. – Din lat. epistola. ◊ Epistola către romani a sf. apostol Pavel, carte a Noului Testament, reprezentând scrisoarea pe care Pavel o trimite din Corint locuitorilor Romei în anul 58 d. Hr. Cuprinde 16 cap., în care se vorbește de calea unică a dobândirii dreptății lui Dumnezeu cu roadele ei, de raportul dintre lege și har, de vina îndepărtării iudeilor de la mântuire, precum și de îndemnuri la ascultare față de păstori etc. ◊ Epistola întâi către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă de autor din Efes în anul 56 d. Hr., cuprinzând 16 cap., în care se vorbește de răscumpărarea prin Hristos și crucea Lui, de feciorie și căsătorii mixte, de bis. și sf. euharistie, de bogăția harismelor, de învierea lui Hristos și cea de obște. ◊ Epistola a doua către corinteni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 57 d. Hr. și având 13 cap. Cuprinde învățături dogmatice despre Sfânta Treime, judecata obștească a tuturor oamenilor la a doua venire a lui Hristos, taina mirungerii, precum și învățături morale, ca: adevărata libertate există numai în credința creștină, despre post și milostenie. ◊ Epistola către galateni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă locuitorilor provinciei Galatia în anul 54-55 d. Hr. din Efes în semn de dragoste pentru ei, care la început îi erau foarte atașați. În cele 6 cap. el combate activitatea iudaizanților, care încercau să întoarcă de la credință pe galateni și și căutau să șubrezească activitatea și demnitatea lui, numindu-i „apostoli mincinoși”. Se dau totodată sfaturi pentru colecte. ◊ Epistola către efeseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma, în prima sa captivitate, în anul 62-63 d. Hr. Cuprinde 6 cap. și este adresată locuitorilor orașului Efes din Asia Mică. Conține învățături dogmatice, ca: existența cetelor îngerești, cele trei condiții ale mântuirii (harul, credința și faptele bune), împăcarea omului cu Dumnezeu prin jertfa Sa pe cruce, unirea și pacea între oameni, unitatea întregii Bis., taina nunții creștine ca analogie a unității dintre Hristos și Bis. etc., precum și învățături morale, prezentând convertirea neamurilor ca o „înviere din morți”. ◊ Epistola către filipeni a sf. apostol Pavel, epistolă (4 cap.) scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. Bis. din Filipi, prima bis. înființată de Pavel în Europa. Este o epistolă personală, cu multe date biografice, în care arată speranțele, dar și deziluziile sale. Învățăturile morale privesc adevărata viață creștină, reprezentată prin blândețe, rugăciune și fapte bune, iar cele dogmatice se referă la existența ierarhiei bisericești cu cele trei trepte (episcop, preot și diacon), la întruparea Mântuitorului și la calea mântuirii. ◊ Epistola către coloseni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și adresată Bis. din Colose din Asia (oraș azi dispărut). Cuprinde 4 cap., în care Hristos este înfățișat ca icoană a dumnezeirii, centrul universului, creatorul lumii și mântuitorul ei, cap al Bis., iar aceasta trupul Lui. Pavel combate totodată erezia iudeo-gnostică privind cultul îngerilor, considerați mai presus de Hristos, și încheie cu sfaturi morale și de viețuire în Hristos. ◊ Epistola întâi către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. locuitorilor din Tesalonic, care începuseră să se divizeze. În cele 8 cap. el își exprimă bucuria și speranța pentru statornicia lor în credință și îi îndeamnă la o viață creștină demnă de chemarea lor și la ascultarea de păstorii lor sufletești. ◊ Epistola a doua către tesaloniceni a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Corint în anul 52 d. Hr. acelorași locuitori din Tesalonic (3 cap.), îndemnându-i să nu se lase amăgiți de ereticii care-i tulbură în legătură cu a doua venire a Domnului, eveniment care va avea loc după venirea lui Antihrist, punându-i totodată în gardă împotriva celor care pretindeau că au „duh prorocesc” și care scriau epistole false în numele lui. ◊ Epistola întâi către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Macedonia în anul 65 d. Hr. episcopului Efesului Timotei, în care, în cele 6 cap., îi dă îndemnuri și sfaturi pastorale privind: apărarea dreptei credințe față de eretici și învățătorii mincinoși, grija pentru cult și pentru buna păstorire a Bis. lui Hristos etc. ◊ Epistola a doua către Timotei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 66 d. Hr. (4 cap.), care este ultima scriere a lui Pavel și care reprezintă testamentul său spiritual. În ea îl îndeamnă pe episcop să fie ferm față de învățătorii mincinoși, fără să intre cu ei în discuții zadarnice, și-l sfătuiește să aprindă și mai mult harul primit de la el prin hirotonie, păstrându-și neclintit credința. ◊ Epistola către Tit a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Ahaia (sau, după alții, din Filipi) în anul 65 d. Hr. către episcopul Tit din Creta. În cele 3 cap. apostolul îi scrie că l-a rânduit episcop ca să sfințească preoți în fiecare cetate, cărora el să le fie pildă. Îl îndeamnă apoi la o viață curat creștină, întărind și apărând credința și evitând disputele zadarnice cu ereticii. ◊ Epistola către Filimon a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 62-63 d. Hr. și trimisă lui Filimon, persoană apropiată apostolului. Epistola conține numai 25 de versete și este prilejuită de fuga sclavului său Onisim, cuprinzând idei moral-sociale privind felul cum vede creștinismul pe sclavi, ca oameni liberi și frați în Hristos. De aceea îi cere lui Filimon să-l ierte pe Onisim și să-l primească înapoi ca pe un frate. ◊ Epistola către evrei a sf. apostol Pavel, epistolă scrisă din Roma în anul 63 d. Hr., în care, în cele 13 cap. ale sale, Hristos este înfățișat ca Fiul lui Dumnezeu și creator, ca „apostolul și arhiereul mărturiei noastre”. Pavel arată în continuare superioritatea descoperirii Noului Testament față de cel vechi, a legii celei noi față de legea lui Moise, a preoției lui Hristos, care e arhiereu și preot în veac. Îndeamnă la tărie în credință și la ascultare față de păstori. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iacov, epistolă scrisă din Ierusalim în anul 61 d. Hr. de către Iacov, primul episcop al Ierusalimului și rudă (văr) cu Iisus. În cele 5 cap. ni se arată că faptele bune ale omului sunt absolut necesare pentru mântuirea sa, nefiind suficientă numai credința. Tot în această epistolă găsim instituită taina sfântului maslu (slujbă pentru iertarea păcatelor și vindecarea celor bolnavi), precum și învățături morale. Autenticitatea epistolei, deși tăgăduită de Luther și de toți protestanții și neoprotestanții pentru că le infirmă ereziile, este confirmată chiar de întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Babilon în anul 63-64 d. Hr., care conține, în cele 5 cap. ale sale, sfaturi pastorale date păstorilor bisericilor și o seamă de învățături dogmatice de prim ordin, constituind puternice argumente în luptele hristologice, antitrinitare, soteriologice și eshatologice. Ea mai cuprinde: conlucrarea Sfintei Treimi în opera de mântuire, jertfa de răscumpărare a lui Iisus, edificiul spiritual al Bisericii, preoția împărătească, judecata viitoare, păstorii și turma. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Petru, epistolă scrisă din Roma în anul 67 d. Hr. Conține 3 cap., în care se vorbește despre scara virtuților creștine, a doua venire a Domnului, schimbarea lumii actuale prin foc și apariția de „ceruri noi și pământ nou în care locuiește dreptatea” (3, 7-13) etc. ◊ Întâia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă de o deosebită frumusețe, scrisă de sf. apostol și evanghelist Ioan, în care, în cele 5 cap. ale sale ni se înfățișează Cuvântul, Fiul lui Dumnezeu, care a luat parte, preexistând fiind, la facerea lumii, s-a întrupat și a scos pe oameni din întunericul păcatului. Dumnezeu este lumină, fiind adevărul și sfințenia absolute și în același timp este dragoste, pentru că din iubire pentru neamul omenesc s-a jertfit pe cruce, răscumpărându-ne păcatele. ◊ A doua epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (13 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan ne arată că iubirea către Dumnezeu stă în păzirea poruncilor lui; totodată îi îndeamnă pe creștini să se ferească de așa-zișii amăgitori, care nu credeau în întruparea lui Iisus Hristos. ◊ A treia epistolă sobornicească a sf. apostol Ioan, epistolă (15 versete) în care sf. apostol și evanghelist Ioan afirmă dumnezeirea Mântuitorului Iisus Hristos, păstrarea adevăratei credințe, ferirea de eretici și importanța predicii orale. ◊ Epistola sobornicească a sf. apostol Iuda, epistolă scrisă din Palestina aproximativ în anii 64-66 d. Hr. de către Iuda, „ruda Domnului”, numit și „fratele lui Iisus”, care era frate cu Iacov, autorul primei epistole sobornicești, și care nu trebuie confundat cu Iuda Iscariotul, care L-a vândut pe Mântuitor și apoi s-a spânzurat. Este alcătuită dintr-un singur cap. (25 versete) și conține învățături despre judecata obștească la a doua venire a Domnului și îndemnuri pentru a ne feri de eretici și a ne păstra dreapta credință.

credință f. fapta de a crede și efectul ei (sub raportul moral și religios): 1. convingere adâncă; 2. credință religioasă: credința e întâia dintre cele trei virtuți teologale; 3. opiniune: credință politică; profesiune de credință, declarațiune publică a sentimentelor sau principiilor sale; 4. francheță în vorbe sau fapte: e de bună, de rea credință; 5. calitatea omului credincios: mi-o păstrat credință; 6. încredere: demn de credință; 7. Tr. logodnă: inel de credință.

NĂDEJDE s. f. 1. (De obicei la sg.) Credința că ceea ce dorești este realizabil, speranță, (astăzi rar) nădăjduire, (învechit) nădăjduință; spec. (Bis.) una dintre cele trei virtuți teologice. Că tu, Doamne urul pre nădeajde sălășluitu-me-ai. psalt. 5. Aștepta cu nădeajde și cu lungă răbdare și cu credința dulcelui vraciu vindecare cu milă și dereptare. coresi, ev. 59, cf. 84, 127, 313. Și buna nădeajde și dulceața ce va să fie să aibî mîngîiare. id., ap. gcr i, 31/39. Credință curată și nădeajde direaptă. cod. tod. 223. Sămt oceiți și părăsiți de toată nedeajdea cea bună. varlaam, c. 13. Credință direaptă, nădeajde neîndoită, dragoste deplin (a. 1644). gcr i, 112/24. Să nu-i lasă să-și piardă nădejdia cea bună. herodot (1645), 490. Și unde biruia alții, nu perdea nădejdea, că știindu-se căzut jos, să rădica deasupra biruitorilor. ureche, l. 111, cf. 75, 81. Fără nice de o nedeajde să va omorî. prav. 216. Aduce înainte bunătățile sufletești, anume, credința, nădeajdea, dragostea. n. test. (1648), 181^v/18, cf. 205^r/29. Mai vârtos ca pentru răbdarea scripturilor, nădeajde să avem (a. 1651). gcr i, 153/8, cf. 184/34, 215/28. Și trupul mieu mărgînd la odihnă S-a răposa cu nedeajdia plinî. dosoftei, ps. 45/2. Murind omul dirept, n-au perit nădeajdea iară fala necuraților au perit. biblia (1688), 434²/10. Nu l-a lăsa și-i va da oaste. Acee nădejde căuta și o aștepta. neculce, l. 278. Din nedeajde în nenedeajde îl baga. cantemir, ist. 37. Acolo dar toate sfaturile să sfîrșise și toate nădejdile se tăiase și ale tuturor inemile încremenite era. r. greceanu, cm ii, 38, cf. 27, 76, 89. Atuncea împăratul acestuia cuvînt plecîndu-să, cu mari nădejdi și bunătăți au adeverit pre filozof (a. 1802). gcr ii, 189/6. Neputînd avea nici o nedejde în privirea familiei (a. 1819). URICARIUL, i, 127. Toate nădejdile lui s-au înnimicit. ar (1832), 7²/32. Amăgit de nădejdi plăcute, urnește întreprinderi nesocotite. marcovici, d. 8/5, cf. 2/20, 4/2. Raportul... au întrecut toate nădejdile sale, și spre a să încredința de starea lucrurilor însuș ar fi călătorit într-acolo. ar (1838), 349¹/8, cf. (1837), 771/13. Pofta, dragostea, iubirea, nădejde și bucurie... Lumei au fost dănuite. conachi, p. 279, cf. 276, mag. ist. i, 149/11. Vom fi osîndiți nu după greutatea vremilor, dar după patima nedejdilor, partizilor și a opiniei mulțimii. russo, s. 13. Nu te hrăni cu nădejdea și cu făgăduințele. negruzzi, s. i, 248. Un an vine, trece, ș-alt an îl moștenește, Și ce nădejdi dă unul, acelălalt le ia. alexandrescu, m. 4. Unde un tată pe un fiu plînge; Unde nădejdea toată-a-ncetat. id. ib. 65. Inimă făr’de nădejde, suflete bătut de gînd, Toată ziua la fereastră suspinînd nu spui nimică. eminescu, o. i, 82. Ia las, jupîneșică, nu te împuțina cu inima, că tot mai am o leacă de nădejde. creangă, p. 125. O, popor, tu ești trudit; Iar mișeii ți-au-ngrădit Drumul la dreptate. Dar nădejdea să nu-ți pierzi, Ține-te ca brazii verzi, Cînd furtuna-i bate. neculuță, ț. d. 44. Moșneag senin, eu tîmpla ta curată O cer, pe veci, nădejdii mele pază. goga, p. 26, cf. 40. Nici aceasta a doua încercare, reformată, nu aduse mai aproape de îndreptățitele nădejdi. f (1906), 21. Multe de la tine-aștept: Nădejdea-n tine mi-a rămas. iosif, v. 51. Dacă d-ta te plîngi și suferi de nedreptate, atunci gîndește-te ce trebuie să fie la țară, unde nu pătrunde nici o rază de nădejde. rebreanu, r. i, 64. Rola se închină cu evlavie..., plină de emoție și de nădejde. brăescu, a. 29. Moșneagul, amărît și înșelat în nădejdile lui, deveni întunecat și hursuz. sadoveanu, o. i, 450. Nădejdea îl făcea mai blajin. id. ib. v, 701. Și am rămas în pustiul mare, Singur, pe-o măgură călare, Cu brațele sumese și cu scule Și cu nădejdi aprinse îndestule. arghezi, f. 51, cf. id. b. 16. Noi trebuie să umplem trecerea timpului cu nădejdi. stancu, r. a. iii, 250, cf. id. u.r.s.s. 109. Cîte nădejdi nu se puteau lega de o carieră atît de strălucită? vornic, p. 179. Un cîntec pentru anii mei frumoși, Pentru toate nădejdile și izbînzile țării. deșliu, g. 24, cf. 23. El frumos și ea frumoasă, Două fire de mătasă, Să-mpletească voie bună Cu nădejdea dimpreună. contemp. 1962, nr. 795, 1/4. Bată-te, bădițo, bată, Inima mea cea stricată! Două stele d-îngă lună Și nădejdea mea cea bună. jarnik-bîrseanu, d. 262. Usucă-te, rufă, în cui, Că altă nădejde nu-i. zanne, p. iii, 339. Cu nădejdea, unul și în foc s-aruncă, id. ib. viii, 430, cf. 431, 432, 433, 434, iv, 587, v, 204. ◊ (Cu determinări arătînd obiectul speranței) Am nădejde, ...fraților, ca mai bună și aproapea spăsenie întru voi să fie. coresi, ev. 122. Perdu Petru Vodă nădejdea de a să mai ajutori de la craii ungurești. ureche, l. 109. Vasile Vodă îș pierdusă toată nădejdea de viiață. neculce, l. 20. El nu știe că nu trebui a să măguli cu această nădejde că va pute potoli măniii dumnezăoaii (a. 1750-1780). gcr ii, 83/38. Întărindu-te de față cu nădejdile bunătăților celor viitoare. mineiul (1776), 55^v2/11. Nădejdea lui era ca să agiungă în aceeași zi acasă. drăghici, r. 160/22. Atunci trebuie să moară, nădejdi de a scăpa nu-i. pann, e. i, 47/8. Cîtă bucurie, cîte nădejdi de fericire. negruzzi, s. i, 53. Lui Alecu i-i spune că te-ai dus la bal masche cu nădejde de a-l întîlni pe dînsul. alecsandri, t. i, 77. Depărtîndu-se de casa părintească, fără nici o nădejde de întoarcere. creangă, p. 286. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ispirescu, l. 18. Voi singuri străjuiți altarul Nădejdii mele de mai bine. goga, p. 8, cf. 51. O dulce nădejde de zile și nopți frumoase îmi umplu sufletul. sadoveanu, o. vi, 336. ◊ Fig. Sufletul legănat în brațele unei nădejdi. marcovici, d. 8/27. În cîmpie crește, și pe deal iarăși crește o floare pentru popoarele chinuite..., nădejdea. russo, s. 144. Ațîța nădejdea care de mult era îngropată în cenușe. f (1897), 14. Surîd descurajat și palid, căci Nădejdea mea se teme Să bată La poarta groaznicului ce va fi. camil petrescu, v. 84, cf. 71. Dar nu se mai agăța de carul nădejdii, înfricoșat să nu se prăbușească în prăpastia ce-l amenința. rebreanu, nuv. 272. Păianjenul visării parc-ar sui cu frică Și ar călca, pe firul nădejdilor întins. arghezi, vers. 287. ◊ Expr. A trage nădejde (de la cineva) sau (rar) a se da nădejdii = a spera, a nădăjdui (3). Mai mult de la mine nu trage nădejde. mineiul (1776), 186^v1/32. Îți pot mai dinainte spune că degeaba tragi nădejde. caragiale, o. ii, 255. Răcnească furtuna de furie suptă, Și geamă ca iadul din basme oceanul. Tu dă-te cu totul nădejdii, și luptă. neculuță, ț. d. 39. Cine n-are nimic, ascultă la toate și trage nădejde. rebreanu, r. i, 238. (În proverbe și zicători) Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248. Trage nădejde ca ursul de coadă (sau ca spînul de barbă), se spune despre cel care speră zadarnic (dorința lui fiind irealizabilă). cf. zanne, p. i, 617, 683, vi, 518. Degeaba trage nădejde ca spînul de barbă. Nu, băiete, nu-l fac om. stancu, r. a. i, 163. A trage nădejde (de cineva) sau (regional) a-i trage (cuiva) nădejde = a) (complementul indică o ființă iubită) a spera să revezi, să ai aproape; spec. a spera să iei în căsătorie. De ți-a cînta cucu bine, Trage nădejde de mine. jarnik-bÎrseanu, d. 43. Frunzuliță usturoi! Că s-a dus badea de joi, Parcă-i dus d-un an, de doi! De s-ar fi dus călărește, Tot i-aș mai trage nădejde. ant. Lit. pop. i, 131. (Cu schimbarea construcției) Mărită-te, mîndră, dragă, Mărită-te, nu ședea. Nu ședea-n nădejdea mea. jarnik-bîrseanu, d. 238; b) (complementul indică copii) a spera să ai, să procreezi. De băieți nu mai trag nădejde, pentru că baba mea e o sterpătură. creangă, p. 118. (Regional) E nădejde să... (sau de...) = se poate, e probabil. De cînd s-a dus bădița, Mi-i pustie ulița, ...Mîndru-i codru și-nfrunzit, Nu-i nădejde de venit. jarnik-bîrseanu, d. 129. Auzi sbierînd o gaie, E nădejde s-avem ploaie, zanne, p. i, 464. În nădejdea... = în speranța..., bazîndu-se pe... În această nădejde nu mai învățăm nimic. brăescu, a. 132. (A fi) slabă nădejde sau (învechit) nădejde slabă (să... sau de...) = (a avea) prea puțină încredere, prea puțină speranță (în...); (a fi) puțin probabil, nesigur. Cînd să pornesc răii de sînt fără treabî, Atuncia-i de dînșii o nădeajde slabî. dosoftei, ps. 40/14. Să mergem dară... Că doară vom da de dînsa pe cale, Că aici, precum văd, îi nedejdea slabă. budai-deleanu, t. v. 94. E slabă nădejde să scape. ap. tdrg. Dreptatea, dacă nu ești vrednic să ți-o cauți singur, slabă nădejde să vie altul să-ți spuie. c. petrescu, l. ii, 12, cf. dl, dm. A(-și) lua nădejdea (de ... sau de la..., regional, despre...) = a nu mai avea nici o speranță, a renunța. Luase nădejdia toată. cod. vor. 88/23. Din partea lor, mi-am luat toată nădejdea. creangă, p. 193. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine, căci nu merg. id. ib. 273. De corăbieri Ne-am luat nădejdea. teodorescu, p. p. 164. 2. Încredere în sprijinul, în ajutorul cuiva sau a ceva, certitudine că cineva sau ceva va fi favorabil, priincios. Nedejdia a mea la Dumnedzeu e. psalt. hur. 51^r/17. Mai bine e nădeajde spre Domnul, decăt nădeajde spre omu. psalt. 247. Nădeajde în mila Tatălui sfînt (a. 1607). gcr i 41/6. Pre Hristos să iubești și de acela să te lipești cu toatî nedejde și cu credința. varlaam, c. 422. Niminea să nu nădăjduiască în putearea sa, ce întru Dumnezeu să-i fie nădejdea. ureche, l. 86. Cătră tine, Doamne, mi-i toatî nedeajdea. dosoftei, ps. 35/9, cf. 53/16, 65/3, 78/13. Pentru ce dar să-mi rădic eu nădejde de la această sfîntă pronie? drăghici, r. 163/28, cf. 166/9. Norodul pretutindene îl întîmpina cu bucurie și nădejde. negruzzi, s. i, 142. Nu-și perdu nădejdea în Dumnezeu, ci merse tot înainte. creangă, p 288, cf. 289. Nădejde pe el, ca pe un cui de tei. pamfile, j. ii, 156. ◊ loc. adj. De nădejde = în care poți avea toată încrederea. Acela e om bogat și de nădejde. bărac, t. 52/30. Le trămise un om de nădejde. ispirescu, m. v. 9. Din partea mea atîta știu: am pus oameni de nădejde. c. petrescu, r. dr. 50, cf. id. a. r. 53. La o anumită treabă se dovedise om de nădejde. camil petrescu, o. ii, 141, cf. iii, 159. Partidul Muncitoresc Român dă o înaltă prețuire muncii creatoare și activității obștești a scriitorilor patriei noastre, considerîndu-i drept ajutoare ale sale de nădejde în opera măreață pe care o durează poporul nostru. s ianuarie 1962, 7. Om de nădejde. Mat. dialect, i, 183. ◊ loc. adv. De (sau cu) nădejde = puternic; solid, temeinic. Poarta era închisă de nădejde. conv. Lit. xi, 144. Nici nu se mai mișcară din loc, fiindcă îi lovise cu nădejde. ispirescu, l. 123. Gîrneață o cetluise de nădejde. hogaș, dr. ii, 99. Și-a adunat toată averea în jachetă ca într-o raniță, ranița asta și-a așezat-o pe creștetul capului și, petrecîndu-și brîul de cîteva ori pe sub bărbie, a înțepenit totul de nădejde. galan, b. i, 188. ◊ Expr. A avea nădejde (sau a-și pune nădejdea) în... (sau la..., pe..., învechit, către..., pre..., spre...) = a se întemeia în așteptările sale pe..., a spera în sprijin, în ajutor de la...; a se încrede în..., a se bizui (pe cineva sau ceva). Dragostea... toate le primeaște, toate le creade, în toate are nădejde. coresi, ev. 338. Cine n-are nedeajde cătră Dumnedzeu. cod. tod. 211. Am nădejde pre Dumnezeu. antim, p. xxiv. Spre tine ne-am pus nădejdea. mineiul (1776), 198^r1/17, cf. 113^v2/32, 186^v2/33. Să-și puie nădejdea în Dumnezeu. marcovici, d. 14/6, cf. 6/8. Puneți nădejdea către Dumnezeu. drăghici, R. 93/14, cf. 91/10. Pentru că nu avea îndestulă nedejde în lăcuitorii politici, apoi au așezat într-însa un garnizon. ar (1837), 6¹/32. Eu sînt bătrîn și sărac, să n-ai la mine nici o nădejde. filimon, o. i, 127. Mai pot eu să am nădejde în voi? creangă, p. 146, cf. 20, 220. Aibi însă nădejde în Dumnezeu. ispirescu, l. 29. Ea-și pusese toată nădejdea în fericirea și viitorul lui. vlahuță, o. a. i, 102. N-ai nădejdea-n ce să-ți pui, N-ai în lume cui să spui Iadul vieții tale. neculuță, ț. d. 42. Zgîrcitul a fost, nu mai e om. E scos din omenie. Nici o nădejde să nu pui pe el. delavrancea, o. ii, 237. Ce te face să-ți pui asemenea nădejde în mine? sadoveanu, o. xviii, 604. Îl nedreptățise pe Stelian, punîndu-și toată nădejdea în Petre. il ianuarie 1962, 36. Foaie verde trei măsline, Bată-te crucea de fine; Eu aveam nădejde-n tine Că t-ei uita la ea bine. teodorescu, p. p. 334. A se lăsa în nădejdea cuiva = a conta pe..., a se bizui pe... Steaua aceasta să ne lumineze drumul, căci fînarele de pe uliți s-au lăsat în nădejdea lunei de astă sară. alecsandri, t. i, 87. ♦ (Concretizat) Ceea ce dă încrederea, certitudinea că se va realiza dorința cuiva. Că țirutul mieu și nădeajdea mea ești tu. psalt. 51. Tu ești nădeajde mie de scârbi ce mă țin (a. 1577). gcr i, 13/20. O, iubitul mieu fiiu..., nedeajdia și veseliia mia! varlaam, c. 86, cf. 85. Fereaște-mă, Doamne, de primejdie, că pre tine am de-mi ești nedeajde. dosoftei, ps. 43/8, cf. 39/16. Nedeajdea și folosirea și scăparea creștinilor... tu ești, născătoare de Dumnezeu (a. 1715). gcr ii, 15/32, cf. 116/26, 149/13. Scosese acuma pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde, creangă, p. 99. – pl.: nădejdi. – Și: (învechit și regional) nedejde (alr ii 3 055/95, 414), (regional) nidejde (ib. 3 055/53, 310, 365, Mat. dialect. 1, 183) s. f. – Din v. sl. надежда.

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului (1); p. ext. constelație, planetă. ♦ Fig. Interval de timp determinat. 2. Constelație corespunzînd unei anumite luni a anului în care se naște cineva și avînd, după credințele superstițioase, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită. ◊ Expr. A se naște într-o zodie bună (sau rea, a norocului, norocoasă etc.) = a avea un destin bun (sau rău, norocos etc.). (Glumeț) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naște în zodia rațelor = a fi mereu însetat. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice (cuiva) soarta. 3. (Rar) Ursitoare. – Ngr. zodion.

crezare f. credință: fuge de faptă bună de cer și de crezare AL.

triște f. soartă: îl găsia văietându-și triștea OD. [Și striște = bulg. SREȘTŬ, întâlnire (fericită sau nefericită), considerată, după credințele poporului, ca piază bună sau rea].

COMPUNERE s. f. (< compune < lat. compunere, cf. fr. composer): procedeu de formare a cuvintelor care constă în combinarea a două sau mai multe cuvinte-bază, cu sau fără intervenția formativelor (formanților), în vederea obținerii unui cuvânt nou. ◊ ~ prin subordonare: (atributivă, completivă și circumstanțială; paratactică și joncțională): botgros, iarbă-mare, Valea Călugărească, Almașul Mare, bună-cuviință, bunăvoință, rea-credință, calea-robilor, floarea-soarelui, Gura-Ocniței, Vatra-Dornei, Târgu-Jiu, Drobeta-Turnu Severin, apă-de-plumb, floare-de-colț, ridiche-de-lună, Baia-de-Aramă, Sâmbăta-de-Jos, fluieră-vânt, încurcă-lume, gură-cască, ducă-se-pe pustii, vino-ncoace, scump-la-tărâțe, lasă-mă-să-te-las, du-te-vino, ucigă-l-toaca, soare-apune, roșu-închis, gri-bleu, bunăvoie, binefăcător, clarvăzător, atotputernic, treisprezece, douăzeci etc. ◊ ~ prin coordonare (paratactică și joncțională): pușcă-mitralieră, zi-muncă, mobilă-tip, locotenent-colonel, general-maior, artist-cetățean, social-economic, economico-social, democrat-revoluționar, sud-american, româno-francez, franco-român, București-Nord, Ploiești-Sud, Sângeorz-Băi, Techirghiol-Sat, de pe la, treizeci și cinci, optzeci și doi etc. ◊ ~ prin abreviere: C.F.R. (Căile Ferate Române), O.N.T. (Oficiul Național de Turism), SANEPID (Serviciul anti-epidemic) etc.

ZODIE, zodii, s. f. 1. Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului; p. ext. orice astru, constelație sau planetă. Avea clădit deasupra acoperișului foișor, de unde, în vreme de noapte, cerceta cerul și zodiile, SADOVEANU, D. P. 21. ♦ Fig. Interval de timp delimitat prin anumite caracteristici. Bate vînt cald, zise ea, intrînd acasă. Se cunoaște că intrăm în zodia primăverii. SADOVEANU, B. 91. O! soare vecinie călători... Tu știi cît țara te iubește Și cît în zodia lui mai L-a ta zîmbire ea-nflorește. ALECSANDRI, P. III 408. 2. Constelație corespunzînd lunii în care s-a născut cineva și avînd, după credințele superstițioase, o influență (bună sau rea) asupra destinului acestuia; p. ext. destin, soartă, ursită. V. stea. Eu am cercetat: belele la nașterea pruncului și ce am văzut în zodia sa mi-a dat încredințarea că va fi spre cea mai mare bucurie a împăratului nostru. SADOVEANU, D. P. 18. Nu mă mir că ți se dete O zodie atît de tristă, Că zbuciumat de-atîtea patimi Rîvnești pe cei ce nu există. VLAHUȚĂ, O. AL. 49. Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese feți-frumoși cu păr de aur... Cititorii cei de zodii. EMINESCU, O. I 85. ◊ Expr. A-i da (cuiva) în zodii = a-i prezice (cuiva) soarta, după constelația în care s-a născut. (în construcție cu verbul «a (se) naște» și urmat de obicei de determinări calitative) Tînărul Herdelea nu scosese nici un cuvint, ci numai ascultase cu entuziasm. Degeaba, s-a născut în zodia norocului, își zicea în gînd, încîntat. REBREANU, R. I 173. Căci într-o zodie rea te născui. MURNU, I. 16. Cei mai mulți ziceau însă că rari copii se nasc într-o zodie, într-o planetă bună ca copiii badei Ion. RETEGANUL, P. IV 62. (Expr.) A se naște în zodia porcului = a fi foarte norocos, a avea noroc porcesc. A se naște în zodia rațelor = a fi veșnic însetat. Se vede că acesta-i prăpădenia apelor, vestitul Setilă, fiul secetei, născut în zodia rațelor și împodobit cu darul suptului. CREANGĂ, O. A. 248. 3. (Rar, personificat) Ursitoare. După următoarea povestire, ursitoarele – sub numele de zodii – primesc în fiecare zi poruncile lui dumnezeu pentru cei ce se nasc. PAMFILE, M. R. I 8.

credere sf [At: LB / Pl: ~ri / E: crede] 1 (Iuz) Însărcinare a cuiva cu ceva Si: credință (1), (îvr) crezare (1), crezămănt (1), crezut¹ (1). 2 (Iuz) Încredințare a ceva cuiva Si: credință (2), (îvr) crezare (2), crezămănt (2), crezut¹ (2). 3 Încredințare de adevărul unui lucru Si: credință (3), (îvr) crezare (3), crezămănt (3), crezut¹ (3), crezuție (2). 4-5 Siguranță asupra unei afirmații (proprii sau) a altcuiva Si: credință (4-5), (îvr) crezare (4-5), crezămănt (4-5), crezut¹ (4-5). 6 Încredere în cineva Si: credință (6), (îvr) crezare (6), crezămănt (6), crezut¹ (6). 7 Bizuire pe cineva Si: credință (7), (îvr) crezare (7), crezământ (7), crezut¹ (7). 8 Admitere a unui adevăr Si: credință (8), (îvr) crezare (8), crezământ (8), crezut¹ (8). 9 Acceptare a părerii cuiva Si: credință (9), (îvr) crezare (9), crezământ (9), crezut¹ (9). 10 Înțelegere a cuiva Si: credință (10), (îvr) crezare (10), crezământ (10), crezut¹ (10). 11 Considerare. 12 Părere. 13 Închipuire. 14 Înfumurare. 15 Milă de cineva Si: credință (15), (îvr) crezare (15), crezământ (15), crezut¹ (15). 16 Înțelegere pentru suferința cuiva Si: credință (16), (îvr) crezare (16), crezământ (16), crezut¹ (16). 17 Luare în seamă a necazului cuiva Si: credință (17), (îvr) crezare (17), crezământ, crezut¹ (17). 18-19 Cult pentru cineva sau ceva Si: credință (18), (îvr) crezare, crezământ (18), crezut¹ (18). 20 Nădejde în cineva sau ceva Si: credință (19), (îvr) crezare (19), crezământ (19), crezut¹ (19). 21 Credință în Dumnezeu, acceptare a preceptelor religioase Si: credință (20), (îvr) crezare (20), crezământ (20), crezut¹ (20), crezuție (3). 22 Presupunere. 23 Bănuială. 24 Speranță. 25-26 Luare drept altceva sau altcineva decât este în realitate Si: credință (24), (îvr) crezare (24), crezământ (24), crezut¹ (24). 27 Autoconsiderare. 28 Părere despre sine neconformă cu realitatea Si: credință (26), (îvr) crezare (26), crezământ (26), crezut¹ (26). 29 Imagine despre sine mai bună decât realitatea Si: credință (27), (îvr) crezare (27), crezământ (27), crezut¹ (27).

GENIU¹ s.n. I. 1. Talent, dispoziție naturală, capacitate de creație excepțională, rezultat al dezvoltării maxime a facultăților umane; persoană care are asemenea calități. 2. Caracter specific. II. Spirit, demon, ființă supranaturală (bună sau rea) care în credințele celor vechi veghea asupra soartei unui om. [Pron. -niu, pl. -ii. / < lat. genius, cf. it. genio, fr. génie].

protestantism s. n. Nume dat în general doctrinelor religioase creștine care s-au desprins de catolicism în sec. 16 prin Reformă. Principalele ramuri ale protestantismului sunt: luteranismul, calvinismul și anglicanismul, din care au apărut și s-au dezvoltat alte secte, cu împărțirile și subîmpărțirile lor. Se deosebesc de ortodoxie și de catolicism prin următoarele: cred numai în autoritatea Sf. Scripturi, pe care fiecare poate s-o înțeleagă și s-o interpreteze cu ajutorul Sf. Duh, mântuirea se poate obține numai prin credință, nefiind nevoie de fapte bune; admit numai două taine: botezul și cuminecătura; resping cultul Maicii Domnului, al sfinților, al sfintelor moaște și al morților; resping postul, monahismul, celibatul preoților și ierarhia bisericească; cultul este simplu și se desfășoară în casele de rugăciune, unde oficiază pastorii, prezbiterii sau predicatorii desemnați de comunitate. ♦ Totalitatea bisericilor protestante. – Din fr. protestantisme.

blagocestie s.f. (înv.) Credință; evlavie. După ce fapte bune socotiți că ne vom putea arăta creștinătatea și blagocestia ce avem? (ANTIM). • g.-d. -iei. /<slav. благоуестне.

DEMON ~i m. 1) (în credințe politeiste din antichitate) Ființă divină (bună sau rea); spirit; duh. 2) (în creștinism) Ființă imaginară considerată ca simbol al răului și ca dușman al lui Dumnezeu și al omenirii; diavol: satană. 3) fig. Ființă cu apucături rele; satană. 4) pop. Persoană (mai ales copil) vioaie și sprintenă. 5) (în creațiile romanticilor) Personificare a răzvrătirii și a eroismului. /<ngr. démonas

pĭáză f., pl. pĭeze (d. pĭez). Vest. Pĭază rea, pĭază bună, lucru saŭ persoană care, după credința poporuluĭ, aduce nenorocire saŭ noroc. – În est chează, pl. cheze. În Nț. chijă, soĭ: chijă rea (rev. I. Gg. 2, 277).

ceas n. 1. a 24-a parte dintr’o zi: ceasul se împarte în 60 de minute; 2. diferite momente ale unei zile: ceasul prânzului; 3. liniile unui cadran indicând orele; 4. ceasornic: a stat ceasul; 5. timp, moment: a sunat ceasul de plecare; 6. pl. ceasurile, părți din ceaslov rostite la diferite ceasuri ale zilei; ceas rău, ceas bun, moment funest sau favorabil (după credința astrologică a poporului): într’un ceas bun; ceasul cel rău, epilepsie: bolnav de ceasul cel rău. [Slav. ÇASŬ].

CUVIOȘIE, cuvioșii, s. f. Bună-cuviință, omenie; (în legătură cu credința și practicile bisericești) cucernicie, evlavie. Faptele bune și cuvioșia acestui bărbat potoliră. cîrtirile poporului. NEGRUZZI, S. I 241. ♦ (Însoțit de un pronume posesiv) Titlu dat călugărilor și altor slujitori ai bisericii. Cuvioșia-ta ești preot ori numai călugăr? STĂNOIU, C. I. 11. – Pronunțat: -vi-o-.

Nu cerceta aceste legi – Coșbuc, Moartea lui Fulger. Lângă groapa craiului căzut în război, mama lui caută zadarnic să descopere legile vieții și ale morții: „Ori buni, ori răi, tot în mormînt!/Credința-i val, iubirea vînt/ Și viața fum!” Poetul conchide: „Nu cerceta aceste legi/ Că ești nebun cînd le-nțelegi!” E replica dată acelora care, chiar dacă se găsesc în situația nefericitei mame, revoltată împotriva sorții nedrepte, nu trebuie să nege adevărurile vieții și să susțină că totul e minciună, nu trebuie să considere că nu există nimic bun, nimic măreț pe lume. Versul a devenit expresie, pentru a încheia o discuție fără dezlegare. LIT.

ȘAMANISM s. n. Religie animistă, primitivă, care are la bază credința că slujitorii cultului pot influența spiritele bune sau rele printr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri și prin formule magice, practicată de unele populații din nordul și centrul Asiei, de diverse triburi de eschimoși și de indieni din America de Nord, din America de Sud, din Indonezia și din Africa. – Din fr. chamanisme.

luteranism s. n. Doctrina protestantismului german, fundată de Luther și sintetizată în Confesiunea de la Augsburg (1530). Proclamă ca esențiale pentru mântuire numai credința, fără a fi nevoie de fapte bune, și autoritatea exclusivă a Bisericii. Respinge Tradiția, ierarhia bisericească, cultul sfinților, al icoanelor și al morților, postul, monahismul, celibatul preoților ș.a. Dintre sfintele taine recunoaște numai botezul și euharistia, iar cultul este redus la predică, precedată și urmată de rugăciuni rostite de pastori. Luteranismul a pătruns și în Transilvania în sec. 16, unde a fost însușit de germani și șvabi. Se numește și Biserica evanghelică. – Din fr. luthéranisme.

*démon m. (vgr. daimon, zeŭ, geniŭ, diavol, destin, d. daiomai, împart). În politeizmu antic, geniŭ, spirit bun saŭ răŭ (ca astăzi îngeru în credința poporuluĭ): demonu luĭ Socrate. În religiunea creștinească, înger căzut din cer, diavol, drac. Fig. Persoană rea. V. dimon.

întórc, -órs, a -oárce v. tr. (lat. intorquére, it. intórcere, vfr. entordre, sp. entorchar. V. torc). Învîrtesc, mișc în cerc (o roată, o frigare). Schimb pozițiunea orĭ direcțiunea,îndrept aĭurea: a’ntoarce capu, ochiĭ, ocheana, tunu spre un punct. Așez pe partea cea-laltă (pe dos) o pagină, o foaĭe, o haĭnă, o mînecă. Înapoĭez, restituĭ: ĭ-am întors baniĭ. Aduc înapoĭ: l-am întors din deum. Fig. Fac să-țĭ schimbĭ părerea (orĭ hotărîrea), conving, convertesc: l-am întors la gîndurĭ bune, nu l-am putut întoarce din credința luĭ. Jugănesc: a’ntoarce un berbece. A o’ntoarce (pe foaĭa cea-laltă, pe altă foaĭe), 1. a-țĭ schimba părerea orĭ afirmațiunea ca să ĭasă tot în folosu tăŭ, 2. a schimba procedura, a proceda maĭ sever. A’ntoarce cuĭva vorba, a-ĭ repeta obraznic vorbele luĭ. A-țĭ întoarce vorba, a țĭ-o schimba, a te răzgîndi. A-țĭ întoarce fața de la cineva, a-l părăsi, a-l da uĭtăriĭ. A’ntoarce cuĭva spatele, 1. a-ĭ arăta dispreț, 2. a fugi de el de frică. A’ntoarce un ceasornic, a-ĭ învîrti (a-ĭ strînge) coarda cu cheĭa ca să continue mersu. A’ntoarce casa cu josu’n sus, a face dezordine’n ĭa (hara-păra, val-vîrtej). V. intr.Corabia întoarce, se’ndreaptă spre alt punct, ocolește. Scatiu întoarce, cîntă întors, cu întorsăturĭ. V. refl. Mă’ndrept spre partea din apoĭ, la dreapta, la stînga (ca un tun, un telescop). Mă’ntorn, revin (acasă). Mă’ndrept, mă adresez: se’ntoarse spre mine. Mă așez pe cealaltă parte (vorbind de unu care doarme): se întoarse și dormi în ainte. Mă schimb: s’aŭ întors lucrurile. Fig. A te întoarce saŭ a te învîrti într’un călcîĭ saŭ într’un picĭor, a primi foarte vesel o veste. A ți se întoarce (pe dos) sufletu saŭ mațele saŭ inima, a-țĭ fi foarte greață. – E bine să nu se confunde mă’ntorc (în pat) cu mă’ntorn (din drum).

șamanism sns [At: BARCIANU / E: fr chamanisme] Religie primitivă, animistă a unor populații din nordul și centrul Asiei și a unor triburi din Indonezia, Oceania, America și Africa, care are la bază credința că slujitorii cultului pot influența spiritele bune sau rele printr-un ritual special, manifestat prin extaz religios, prin dansuri și prin formule magice.

†URIC¹ (pl. -ice) sn. 1 ‡Loc, posesiune de veci ce se poate transmite din tată în fiu prin moștenire: Iosif... déde lor ~ în pămîntul Eghipetului în partea mai bună a pămîntului (PAL.); și domnul, pentru credința și destoinicia lor, le dăruește ~e (VLAH.); încă astăzi Trans. Băn. de ~ de veci (DENS.) (WG.) ¶ 2 ‡Hrisov, act prin care se întărește o astfel de posesiune; pr. ext. document vechiu: Murgeștii au arătat și ~ de la Ștefan-Vodă și’ntărituri de pre la alți domni (GAST.) [ung. örök].

cobésc v. tr. și intr. (d. cobe, cobie; sîrb. kóbiti). Augurez (prezic) nenorocire, menesc a răŭ, fac a răŭ: cucuveaŭa ĭ-a cobit moarte (ceĭa ce e o credință falsă, căcĭ ĭa, cînd cîntă, anunță vreme bună). Găina asta cobește a cuțit, a stricat ceva orĭ mă plictisește cu cotcodăcitu și trebuĭe s’o taĭ.

BINE² s. n. sg. (În opoziție cu rău) 1. Ceea ce aduce mulțumire, satisfacție, folos; ceea ce își dorește cineva, ceea ce îi place cuiva; (stare de) mulțumire, fericire, bunăstare. Spunea: Într-o zi, Măriucă... are să odrăslească și pentru noi binele. Ai să-mi fii nevastă. Și mai cu foc muncea, cu gîndul la odrăslirea aceea a binelui. CAMILAR, N. I 21. Nimic nu mi se părea mai măreț decît acțiunea închinată binelui celor mulți. SADOVEANU, N. F. 144. Să trăiască în bine și în îndestulare. SBIERA, P. 23. Mă voi încrede... fratelui tău... după ce-mi va dovedi că-mi vrea binele. ISPIRESCU, L. 2l. ◊ Loc. adv. Cu bine = cu succes, în mod, fericit. Am bună nădejde să isprăvești cu bine slujba. ISPIRESCU, L. 18. (Mai ales în formule de urare sau de salut) Rămîneți cu bine și cu sănătate! SADOVEANU, N. F. 21. Veniți, dragi păsări, înapoi – Veniți cu bine! COȘBUC, P. I 90. Di-acuma nu te-oi mai vedea, Rămîi, rămîi cu bine! Mă voi feti în calea mea De tine. EMINESCU, O. I 187. Noroc bun... și la anu cu bine! ALECSANDRI, P. 673. ◊ Expr. A i se fi urît cu binele, se spune cînd cineva comite imprudențe, riscîndu-și situația. A da binelui cu piciorul = a disprețui o situație bună și a o pierde din vina lui. Să auzim de bine! v. auzi. (Exclamație intercalată în text) Și-apoi dă, doamne, bine! = și-apoi numai să te ții! După aceasta se începe nunta, și-apoi dă, doamne, bine! lumea de pe lume s-a strîns de privea. CREANGĂ, P. 279. (Rămășiță a concepțiilor mistice) A nu fi (sau a nu face) a bine = a nu fi semn bun, a nu fi a bună. Nu-i a bine iarna asta. Nu-i semn bun. DAVIDOGLU, M. 16. Dar nu mai tăceți, măi?... zise Lăți-Lungilă. Parcă nu faceți a. bine, de nu, vă mai astîmpără dracul nici la vremea asta! CREANGĂ, P. 254. 2. Ceea ce e recomandabil sau de dorit din punct de vedere moral. Binele l-au învățat oamenii întîi unii de la alții. GOLESCU, Î. 20. ◊ Loc. adv. Cu binele = cu vorbe bune, cu blîndețe. De-ai fi venit cu binele... poate m-aș fi înduplecat. ISPIRESCU, L. 76. Mai întîi îi rugai cu binele să ne lase să trecem înainte; nu fu cu putință. BOLINTINEANU, O. 301. ◊ Expr. A vorbi (pe cineva) de bine = a lăuda (pe cineva), a spune lucruri bune (despre cineva). A se lua cu binele pe lîngă cineva = a se purta frumos cu cineva, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. A lua pe cineva (sau a-i lua cuiva ceva) în nume de bine = a se arăta binevoitor și mulțumit cu cineva. Toată curtea împărătească lua în nume de bine pe această găinăreasă pentru vrednicia și curățenia ei. ISPIRESCU, la TDRG. A avea (pe cineva) în de bine v. avea. ◊ Compus: om de bine = persoană care practică binele, care vrea binele... Om de bine, de credință, ce Moldova ți-ai iubit Și... fapta bună ai slăvit. ALECSANDRI, P. I 198. 3. (Concretizat) Faptă bună. Mi-a făcut un mare bine. ◊ Expr. Fă bine și... (sau de...) = fii bun (și...), te rog (să...), ai bunătatea (și...). Faceți bine și-mi dați puțină apă să beau, căci nu mai pot de sete.. RETEGANUL, P. IV 39. (Amenințător) Fă bine și pleacă de aici, c-o pățești! (Mold.) A face (cuiva) bine cu ceva = a împrumuta (pe cineva) cu ceva. Mă duc la el: Cumătre-Gavrilă... fă-mi bine c-o sută de lei. SADOVEANU, N. F. M-am rugat de el și mi-a făcut bine c-un gologan. MIRONESCU, S. A. 76. ♦ Folos, avantaj. Din împăcarea aceasta: nu aștepta vreun bine. NEGRUZZI, S. I 150. ◊ Loc. adv. În bine = spre folosul, în avantajul cuiva. De-a veni el după mine, Să-l iubesc eu, numai eu... Să-i se-ntoarcă tot în bine, Cum se-ntoarce fusul meu! ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i face (cuiva) bine = a da ajutor, a ajuta. Ploaia a făcut mult bine semănăturilor. ▭ L-am trimis, că-i om cu-nvățătură Poate că va face bine țării. BENIUC, V. 136. Pune în vin roș de zece ori cincisprezece picături și-i face bine. SADOVEANU, N. F. 35. Să-ți fie de bine! = (urare adresată celui care tocmai termină de băut sau de mîncat) să-ți fie de folos! să-ți priască! 4. (Numai în loc. adv.) De-a binelea (sau de-a binele) = bine de tot, așa cum trebuie. Afară se întunecase de-a binelea. SADOVEANU, P. S. 61. Se împrimăvărase de-a binele și oamenii se găteau de arat. SANDU-ALDEA, U. P. 24. Eu gîndesc.. pe după amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. De bine de rău = și mai bine și mai rău, mai mult sau mai puțin, după posibilități, după putință, cumva. Pînă prin postul mare uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. – Formă gramaticală: (în locuțiuni) binelea.