CALC s. n. (< fr. calque, cf. it. calco): 1. copiere, imitare, traducere, preluare, împrumut indirect. 2. procedeu lingvistic prin care: se atribuie sensuri noi, după model străin, unor cuvinte existente în limbă; se împrumută și se imită procedeele de formare a cuvintelor, structurilor și formei interne a termenilor dintr-o limbă străină, pentru îmbogățirea altei limbi cu noi unități lexicale; se copiază sau se împrumută dintr-o altă limbă procedee morfologice sau sintactice: se copiază sau se traduc literal unități frazeologice dintr-o limbă străină. Procedeul a fost studiat de mulți lingviști români și străini. El este tratat detaliat în lucrarea lingvistului român Theodor Hristea – Probleme de etimologie, București, 1968. pp. 145-202. După părerea autorului acestei lucrări există patru tipuri fundamentale de calc lingvistic: calc lexical (semantic și de structură); calc gramatical (morfologic și sintactic); calc frazeologic (cu doi termeni, cu trei termeni și cu patru termeni) și calc lexico-gramatical (după un derivat, un compus sau un derivat de la un compus sau de la o sintagmă). ◊ ~ lexical: c. al cărui rezultat este sau îmbogățirea cuvintelor cu noi sensuri preluate după modele străine (c. semantic), sau îmbogățirea limbii cu noi unități lexicale prin împrumutarea sau imitarea procedeelor de formare a cuvintelor (c. de structură). C. lexical semantic este un împrumut de sens datorat bilingvismului; el constă în atribuirea unui sens nou unui cuvânt existent într-o limbă, după modelul corespondentului său dintr-o altă limbă, care este întotdeauna un cuvânt polisemantic. „Copierea” sensului este posibilă numai dacă cele două cuvinte care se suprapun în conștiința vorbitorului bilingv coincid parțial din punct de vedere semantic (dacă au cel puțin un sens comun, prin intermediul căruia să se efectueze transferul de sens sau de sensuri de la model la cuvântul care „imită”). Astfel: rom. lume însemna inițial „lumină”, ca și etimonul său latin lumen, -inis (și azi, regional, în expresiile: lumea ochilor „lumina ochilor”, a ieși la lume „a ieși la lumină”), dar sub influența v. sl. svet, care însemna „lumină” și „lume”, a căpătat și sensul de „univers”, „cosmos”; rom. limbă (< lat. lingua) a primit și sensul de „neam”, „popor” sub influența v. sl. iazâk, care însemna „limbă” și „popor” (sensul calchiat a dispărut însă cu timpul); rom. foaie mai însemna în secolul al XIX-lea și „ziar”, „revistă”, după model german și francez – Blatt și feuille având cele două sensuri, de „frunză” și „ziar” (este cunoscut titlul publicației „Foaie pentru minte, inimă și literatură” apărută în 1833 la Brașov, tradus după model german: „Blätter für Geist, Gemut und Literatur”). C. semantice mai noi după modele franceze, germane sau rusești se grupează în două mari categorii: a) cuvinte vechi îmbogățite cu sensuri neologice: rom. cerc (< lat. circus) a primit, alături de sensurile lui vechi și populare, sensuri moderne și cărturărești sub influența fr. cercle (< lat. circulus), în matematică și în îmbinările sintactice și frazeologice calchiate după franceză – cerc literar (cf. cercle litteraire), cerc de prieteni (cf. cercle d’amis), cerc polar (cf. cercle polaire), cerc vicios (cf. cercle vicieux), cercuri înalte (cf. cercles hauts) și cercuri politice (cf. cercles politiques), iar sub influența rus. krujok, în perioada socialistă, sensuri speciale în sintagmele cerc de studiu, cerc de învățământ politic, cerc studențesc etc: rom. mișcare, pe lângă sensul vechi, a căpătat sensul modern de „acțiune organizată”, sub influența fr. mouvement și a rus. dvijenie, în foarte multe combinații, întâlnite mai ales în stilul publicistic – mișcare revoluționară (cf. fr. mouvement révolutionnaire), mișcare populară (cf. fr. mouvement populaire), mișcare de masă (cf. rus. massovoe dvijenie), mișcare antirăzboinică (cf. rus. antivoennoe dvijenie) etc. b) cuvinte noi împrumutate (din limba latină, din limbile romanice sau din germană) îmbogățite cu sensuri noi prin c. după modele corespunzătoare neologice rusești sau franceze (este vorba mai ales de termeni politici și ideologici): brigadă, după rus. brigada, în îmbinările brigadă de tractoare, brigadă de bună servire, brigadă de lucru, brigadă de agitație etc.; birou, cu sensul de „organ executiv și conducător”, sub influență rusă, franceză și germană, în îmbinările birou de partid (cf. rus. partbiuro, fr. bureau du parti, germ. Parteibüro), birou politic (cf. rus. politbiuro, fr. bureau politique, germ. Politbüro) etc. C. lexical de structură constă în copierea sau împrumutarea așa-zisei forme interne a unui cuvânt străin (a modului de organizare a complexului sonor al cuvântului) care, de obicei, este un cuvânt compus sau un cuvânt derivat cu sufix sau cu prefix. C. lexicale de structură sunt mai numeroase decât cele semantice, iar cuvintele noi create prin ele au aceleași sensuri ca și modelele lor străine. Ele sunt fie totale (când se împrumută exclusiv forma internă a cuvintelor străine, iar complexul lor sonor este în întregime înlocuit sau „tradus” prin cuvinte ale limbii care împrumută) – mai frecvente, fie parțiale (când se împrumută numai o parte a cuvintelor străine, iar cealaltă – tema sau un afix – este tradusă) – mai rare. Astfel: supraveghea (cf. fr. surveiller), dreptunghi (cf. fr. rectangle), suprafață (cf. fr. surface), înnăscut (cf. fr. inné), întrevedea (cf. fr. entrevoir), bunăstare (< bună + stare, după germ. Wohlstand), poporanism (< poporan + suf. -ism, după rus. narodnicestvo) etc. sunt c. lexicale de structură totale. Tot c. lexicale de structură totale sunt și formațiile mai noi, ca legitate (< lege + suf. -itate, după rus. zakonomernost’), stângism (< stâng + suf. -ism, după rus. levizna), împăciuitorism (< împăciuitor + suf. -ism, după rus. primirencestvo), coraport (< co + raport, după rus. sodoklad) etc. Sunt c. lexicale de structură parțiale: v. rom. surveghea (cf. fr. surveiller), procentaj (cf. fr. pourcentage), triunghi (cf. fr. triangle), consfinți (cf. fr. consacrer), surprinde (cf. fr. surprendre) și sustrage (cf. fr. soustraire), deoarece prefixele au fost împrumutate, iar temele calchiate. Tot c. lexicale de structură parțiale sunt și formațiile mai noi: partinitate (cf. rus. partiinost’), antipartinic (cf. rus. antipartiinâi), antistatal (cf. rus. anrigosudarstvennâi) etc. C. lexicale de structură la cuvintele derivate sunt foarte numeroase, în comparație cu cele de la cuvintele compuse. Ele pot fi, ca și celelalte, totale și parțiale, iar după natura afixelor, cu care sunt formate atât ele cât și modelele pe care le imită, pot fi cu sufixe, cu prefixe și parasintetice. Cele mai multe c. lexicale de structură derivate cu sufixe sunt construite după modele franceze și ele au de obicei aceeași rădăcină și același sufix ca acestea. Astfel: frățietate (cf. fr. fraternité) și întâietate (cf. fr. primauté), c. de structură totale, apărute la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea, cu varianta -etate a vechiului sufix -ătate (echivalat cu sufixele franceze -auté și -ité); simțământ (< a simți, după fr. sentiment, it. sentimento); ședință (< a ședea + suf. -ință, după fr. séance); crucișător (după fr. croiseur și germ. Kreuzer); decembrist (< decembrie + suf. -ist, după rus. dekabrist); proletcultism (după rus. proletkultovșcina); tipicitate (< tipic + suf. -itate, după rus. tipicinost’); oblomovism (oblomov + suf. -ism, după rus. oblomovșcina) etc. Marea majoritate a c. lexicale de structură derivate cu prefixe sunt formații neologice după modele franceze (mai ales) sau rusești. Unele sunt c. integrale: sublocotenent (după fr. sous-lieutenant), suprasarcină (după fr. surcharge), coraport (după rus. sodoklad) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul împrumutat și tema calchiată: alăpta (după fr. allaiter), demers (după fr. demarche), compărea (după fr. comparaître), concetățean (după fr. concitoyen), prejudecată (după fr. préjugé), reține (după fr. retenir), subîmpărți (după fr. subdiviser) etc.; altele sunt c. parțiale cu prefixul tradus și tema împrumutată: subestima (după fr. sous-estimer), suprasaturație (după fr. sursaturation) etc. Există situații când, de la același model străin, paralel cu unele c. derivate cu prefixe care au o tentă arhaică și sunt azi mai slab instalate în limbă, circulă și formații neologice împrumutate, mai solid instalate în limbă: propășire (după fr. progres) și progres, înrâurire (după fr. influence) și influență, neatârnare (după fr. indépendance) și independență etc. C. lexicale de structură derivate parasintetic sunt formații neologice după modele franceze și rusești: unele totale – ca în cazul învechitelor conlucrător (după fr. collaborateur), înlocuit de actualul colaborator, și întrevorbitor (după fr. interlocuteur sau it. interlocutore), înlocuit de actualul interlocutor, sau al lui deznodământ (după fr. dénouement); altele parțiale, ca în cazul lui consimțământ (după fr. consentement) și al mai vechiului presimțământ (după fr. pressentiment), înlocuit apoi de presentiment. C. lexicale de structură la cuvintele compuse au urmat modele latino-romanice, slave și germane. Unele nu s-au impus în limbă: vasfrângere pentru naufragiu, versiface pentru versifica, liberschimb (după fr. libre-échange), liberschimbist (după fr. libre-échangist) etc. Altele au fost atât împrumutate cât și calchiate, procedeul dând naștere unor dublete lexicale sinonimice inegale ca frecvență, diferențiate semantic sau stilistic: binecuvânta (după v. sl. blogoslovit’) și blagoslovi (învechit și folosit figurat), fărădelege (după v. sl. bezŭ zakonije) și bazaconie (evoluat spre „lucru bizar”), Bunavestire (după v. sl. Blagoveștenie) și Blagoveștenie (mai vechi și mai frecvent). Unele din dublete au și dispărut, datorită concurenței dintre ele: greomesor, eliminat de barometru și caldomesor, eliminat de termometru. Compusele calchiate în secolele al XIX-lea și al XX-lea urmează modele franceze (mai ales), germane și rusești, cu păstrarea – în general – a topicii elementelor constitutive: bunăvoință (după fr. bienveillance și lat. benevolentia), locțiitor (după fr. lieutenant și it. luogotenente), hârtie-monedă (după fr. papier-monnaie), apă-tare (după fr. eau-forte și it. acqua-forte), nou-născut (după fr. nouveau-né) etc. În cazul compuselor calchiate după germană, ordinea componentelor a fost schimbată: nu-mă-uita (după Vergissmeinnicht < vergisse „uita” + mein „mă” + nicht „nu”), război-fulger (după Blitzkrieg < Blitz „fulger” + Krieg „război”), vinars (< vin + ars, după Branntwein < brannt „ars” + Wein „vin”) etc. Unele compuse sunt traduceri parțiale ale modelelor străine: scurtcircuit (după fr. court-circuit), semifinală (după fr. demi-finale), maltrata (după fr. maltraîter), astronavă (după fr. astronef), autocritică (după rus. samokritika), zi-muncă (după rus. trudoden’), general-locotenent (după rus. general-leitenant) etc. Unele compuse au fost calchiate total prin abreviere (structura lor copiază modele străine). Există astfel formații din inițiale: T.F.F. („Telegrafie fără fir”), după fr. T.S.F („Télégraphie sans fil”); C.G.M. („Confederația Generală a Muncii”), după fr. C.G.T. („Confédération générale du travail”); S.M.T. („Stațiunea de mașini și tractoare”), după rus. M.T.C. („Mașinno-Traktornaia Stanția”); A.L.A. („Apărarea locală antiaeriană”), după rus. P.V.O. („Protivovozdușnaia oborona”) etc., sau formații din fragmente de cuvinte (de obicei silabe): Gostat („Gospodărie de stat”), după rus. sovhoz. ◊ ~ gramatical: copiere sau împrumutare dintr-o limbă străină a unui procedeu morfologic sau sintactic. Este mult mai rar decât c. lexical și îmbracă două aspecte: a) c. gramatical morfologic: copiere sau împrumut al unui procedeu morfologic. Este mai rar decât cel sintactic. Astfel: folosirea la plural a cuvintelor bătrânețe și tinerețe după modele slave (cf. bg. starini și mladini); crearea formelor reflexive la unele verbe românești, după model slav: se cade (după v. sl. pada sę), a se gândi (după v. sl. dumam sę), a se jura (după v. sl. klęti sę), a se naște (după v. sl. roditi sę), a se râde (după v. sl. smijati sę), a se teme (după v. sl. bojati sę), a se ruga (după v. sl. moliti sę) etc.; folosirea verbului a naște cu valoare intranzitivă de reflexiv dinamic („a se naște”) – existentă cândva în limba română veche, dar dispărută – sub influența fr. naître. b) c. gramatical sintactic: copiere sau împrumut al unui procedeu sintactic (este mai frecvent decât cel morfologic). Astfel: construirea verbului a locui cu un complement direct, după fr. habiter, începând cu a doua jumătate a secolului trecut; folosirea verbelor a preceda și a sluji cu dativul, după rus. predșestvovat’ și slujit’. Există și c. gramatical combinat (morfologic și sintactic în același timp). Astfel: folosirea verbului a ruga cu sens intranzitiv de reflexiv dinamic („a se ruga”) după v. sl. moliti sę (c. morfologic) și construirea lui, după același model, cu dativul (c. sintactic). ◊ ~ frazeologic: copiere a structurii unui grup de cuvinte care exprimă un conținut unic și care formează o unitate frazeologică; traducere literală a unei unități frazeologice, mai mult sau mai puțin complexă. De obicei, prin acest c. se copiază îmbinările frazeologice de doi, trei și patru termeni (combinații stabile de cuvinte, consacrate de uz, simțite ca unități distincte, dar cu componentele independente din punct de vedere semantic, ceea ce le permite disocierea și transpunerea în altă limbă). C. frazeologice sunt fie totale, fie parțiale și ele urmează mai ales modelele franceze (în mai mică măsură pe cele rusești): cale lactee (după fr. la voie lactée), a face escală (după fr. faire escale), rău de mare (după fr. mal de mer), a lua cuvântul (după fr. prendre la parole), a pune în lumină (după fr. mettre en lumière), a cădea de acord (după fr. tomber d’accord), a ține cont (după fr. tenir compte), a se ține la curent (după fr. se tenir en courant), a face demersuri (după fr. faire des démarches), a induce în eroare (după fr. induire en erreur), în materie de (după fr. en matière de), în ceea ce privește (după fr. en ce qui concerne), dat fiind că (după fr. étant donné que): coexistență pașnică (după rus. mirnoe sosușcestvovanie), satelit artificial (după rus. iskustvennâĭ sputnik), condică de sugestii și reclamații (după rus. kniga jalob i predlojenâĭ), artist emerit (după rus. zaslujennâĭ artist), examen de stat (după rus. gosudarstvennâĭ ekzamen) etc. Uneori, în c. frazeologic unul din componente rămâne netradus, deoarece sau există deja în limbă, sau e împrumutat în momentul calchierii: cale ferată (după fr. voie ferrée), a face naveta (după fr. faire la navette), a cădea în desuetudine (după fr. tomber en désuétude), a fi într-o pasă rea (după fr. être dans un mauvaise passe) etc. C. frazeologic poate avea doi termeni: a bate monedă (după fr. frapper monnaie), a trece în revistă (după fr. passer en revue), punct de vedere (după fr. point de vue), prezență de spirit (după fr. présence d’ésprit), concurs de împrejurări (după fr. concours de circonstances), compoziție socială (după rus. soțialnâĭ sostav), măiestrie artistică (după rus. hudojestvennoe masterstvo), muncă de răspundere (după rus. otvetstvennaia rabota), colectiv de catedră (după rus. kolektiv katedrî), cultul personalității (după rus. kult licinosti) etc: c. frazeologice cu trei termeni: a reveni la oile noastre (după fr. revenir à nos moutons), a da câștig de cauză (după fr. donner gain de cause), a face act de prezență (după fr. faire acte de présence), a da semn de viață (după fr. donner signe de vie), parc de cultură și odihnă (după rus. park kulturî i odâha), activitate nervoasă superioară (după rus. vâsșaia nervnaia deiatel’-nost’), rachetă balistică intercontinentală (după rus. mejkontinentalnaia balisticeskaia raketa) etc.; c. frazeologice cu patru termeni: organ local al puterii de stat (după rus. mestnâĭ organ gosudarstvennoĭ vlasti) etc. ◊ ~ lexico-frazeologic: c. combinat – lexical (deoarece structura unuia din elementele componente ale unității frazeologice este împrumutată) și frazeologic (pentru că structura întregii unități frazeologice este copiată după modelul străin, prin traducere literală). C. acesta duce la apariția unei noi îmbinări frazeologice și a unui nou cuvânt (simplu sau compus), care intră în structura acesteia. C. lexico-frazeologic trebuie să îndeplinească două condiții fundamentale: a) unul din componentele unității frazeologice calchiate să fie cuvânt cu formă internă clară, adică derivat sau compus: a face anticameră (după fr. faire antichambre), dreptul națiunilor la autodeterminare (după rus. pravo nații na samoo predelenie) etc.; b) forma internă a compusului sau a derivatului să fie redată în altă limbă printr-un cuvânt nou creat, a cărui structură reproduce pe aceea a celui calchiat: bază tehnico-materială (după rus. material’notehniceskaia baza), revoluție burghezo-democratică (după rus. burjuazno-demokraticeskaia revoluția), învățământ primar (după fr. enseignement primaire), învățământ secundar (după fr. enseignement secondaire) etc.

ÎNTÎMPLA, pers. 3 întîmplă, vb. I. Refl. 1. (Despre fapte sau evenimente) A se petrece, a se produce, a avea loc. Locomotiva cu plug, cînd va sosi... are să aducă și vreun inspector general, cum se întîmplă întotdeauna. C. PETRESCU, A. 277. Mai demult... ah, toate-acestea Mai demult s-au întîmplat – Să nu-ntrebi ce-a mai urmat Cînd s-a-nchis povestea. COȘBUC, P. I 263. Timpul mort și-ntinde trupul și devine veșnicie Căci nimic nu se întîmplă în întinderea pustie. EMINESCU, O. I 133. Eu drăguțul nu mi-l spui!... De l-oi spune, L-oi răpune; De-oi tăcea, Ce s-a-ntîmpla?... Întîmplă-se ce va vrea, Eu de badea voi tăcea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 55. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau determinat printr-un pronume sau printr-un substantiv în dativ, indicînd persoana sau obiectul la care se referă acțiunea exprimată de verb) Poate c-ar trebui să vedem ce s-a întîmplat cu dosarul de la laborator. BARANGA, I. 204. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Orice ți se va întîmpla, să știi că numai tu ești de vină. ISPIRESCU, L. 9. Temîndu-se împăratul să nu i se întîmple ceva de rău, a făcut sfat. CREANGĂ, P. 85. 4 ♦ (Popular) A se împlini, a se realiza, a se traduce în fapt. Visul cînd s-ar întîmpla, Eu de pe tron aș cădea Ș-un alt împărat ca mine Nici veți mai găsi pe lume. TEODORESCU, P. P. 112. 2. (Urmat de o propoziție subiectivă, uneori construit cu dativul pronumelui personal) A se ivi prilejul, a se nimeri. Linei, de s-ar întîmpla Să vă-ntîlniți vreodată, Să-i spui că-s sănătos și-aș vrea S-o aflu măritată. COȘBUC, P. I 78. Eu, de cîte ori mi s-a întîmplat să mănînc grauri... le-am găsit un gust foarte bun. ODOBESCU, S. III 31. Mi s-a întîmplat să o văd o dată. NEGRUZZI, S. I 44. 3. A se nimeri să fie într-un anumit fel. Dacă se întîmpla timpul răcoros și Domițian uita să-și fi luat pălăria sau pardesiul, Masinca începea să-l certe. BASSARABESCU, V. 8. ◊ Loc. adv. Cum s-ar întîmpla = la întîmplare, la voia întîmplării, la nimereală. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. ♦ (Urmat de determinări locale; folosit la toate persoanele) A se găsi, a fi prezent (undeva) în mod incidental; a veni, a ajunge (undeva) din întîmplare; a se nimeri (undeva). Fetele împăratului, întîmplîndu-se de față cînd a lovit spînul pe Harap-Alb, li s-au făcut milă de dînsul. CREANGĂ, P. 208. Mama... strașnic se mai bucura cînd se întîmpla oaspeți la casa noastră și avea prilej să-și împartă pînea cu dînșii. id. A. 11. Eu m-am întîmplat Subt talpă de pat. TEODORESCU, P. P. 446. ♦ (Rar) A avea (ceva) din întîmplare. Boi nu mi s-au întîmplat, Pui să-mi placă n-am aflat. ȘEZ. III 154. – Variantă: (regional) tîmpla (SBIERA, P. 147, SEVASTOS, N. 120, ȘEZ. III 9) vb. I.

SEMN, semne, s. n. 1. (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «de») Tot ceea ce arată, indică ceva. Cunoșteau semnele de ploaie și de vreme bună. SADOVEANU, O. VIII 137. Nu cred să mai plecați în seara asta, uite... semne de furtună. BART, S. M. 14. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen, care permite să se precizeze natura lui. Din tot ce spusese el și din semnele pe care le avea, boala lui era grea de tot. MIRONESCU, S. A. 33. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). O doamnă din caretă văzînd-o-n drumul său... A pus a-ntoarce caii, zicînd că e semn rău. MACEDONSKI, O. I 45. A avea semne (sau a i se face semn) = a avea indicii în legătură cu o întîmplare viitoare. Eu am semne că trebuie să dau de ei și să-i aduc. RETEGANUL, P. V. 27. Murgul păsa, Semn i se făcea Și drumul cotea. TEODORESCU, P. P. 490. A da semn (rar semne) de viață = a comunica din depărtare cu cineva, a face să se audă noutăți despre sine, a se manifesta. De-o lună Ștefan nu dă semn de viață... Ce-a putut să i se întîmple? DELAVRANCEA, A. 33. Îți dau semne de viață din capitala daco-romană. CARAGIALE, O. VII 167. ♦ Fenomen care se arată uneori pe cer și pe care superstițioșii îl interpretează ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. Semnul racului. ♦ (De obicei în construcție cu verbul «a da») Probă, dovadă. Vrau să-ți dau un semn de simpatie. SADOVEANU, Z. C. 53. Se auzea iar cîntecul lăutarilor, semn că hora reîncepuse. REBREANU, R. I 141. Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți; Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți, Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale, Să ne dai un semn și nouă de mila măriei-tale. EMINESCU, O. I 146. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dînd dovadă de..., ca probă că... Culai dădu din cap în semn că înțelege asemenea lucru și oftă. SADOVEANU, O. VIII 139. Scoțînd din sîn... un mănunchi de flori bine mirositoare, i-l dete ca semn de iubire fiască. ISPIRESCU, L. 39. Atunci spînul pune mîna pe cartea, pe banii și pe armele fiului de crai și le ia la sine; apoi îl scoate din fîntînă și-i dă paloșul să-l sărute, ca semn de pecetluirea jurămîntului. CREANGĂ, P. 207. 2. (Mai ales în construcție cu verbul «a face») Gest, mișcare care exprimă un gînd, o intenție, o stare sufletească sau care sugerează cuiva o acțiune. Plîngeau și nu se puteau dumeri despre semnele ce face mama lor. CREANGĂ, P. 15. La un semn deschisă-i calea și s-apropie de cort Un bătrîn atît de simplu, după vorbă, după port. EMINESCU, O. I 146. Îmi zîmbi, făcîndu-mi un semn de adio cu buchetid de flori. NEGRUZZI, S. I 43. ♦ (Învechit) Semnal. Căpitani, ostași cu zale și cu platoșe de fier, Pe-ai lor cai sirepi stau mîndri ca la semnul de război. ALECSANDRI, P. A. 45. ◊ Expr. A da semne din... = a semnaliza cu... Bine... După ce-l veți prinde, să dați semne din pistoale. HASDEU, R. V. 154. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment. N-ați văzut puiuțul meu? Spune-mi, dragă, semnul său! Puiu meu-i cu pana verde, Ochi-ș negri-negrișori. ȘEZ. III 19. Noi l-om fi văzut, Nu l-am cunoscut; Semne de ne-i spune, Lesne l-om cunoaște. TEODORESCU, P. P. 92. Că de cînd eram eu mic Aveam semne de voinic. ALECSANDRI, P. P. 254. ♦ Însemnare de orice fel, făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. V. crestătură. 4. Obiect, lucru așezat într-un loc (sau într-un anumit fel) pentru a marca ceva; însemnare; indicator. Deschise cartea de pe piept la semn și... începu iar să citească. C. PETRESCU, Î. II 58. ◊ Semn de hotar sau (în trecut) de moșie = piatră, stîlp, copac care indică un hotar; care punctează din loc în loc linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. Bătrînul arăta oșteanului în ce locuri sînt semnele de hotar. SADOVEANU, O. VII 103. Semn de carte = fîșie îngustă (de carton, de mătase sau de piele) care se introduce între paginile unei cărți pentru a indica locul pînă unde s-a ajuns cu lectura; zăloagă. ♦ (În construcție cu verbe ca «a trage», «a ochi», «a lovi») Loc marcat, țintă. Gloanțele... Le ungea cu untdelemn Ca să lovească la semn. MAT. FOLK. 59. 5. Urmă. Creionul lunecă repede pe caietul de note, lăsînd în urma lui semne ciudate. STANCU, U.R.S.S. 23. În urma noastră rămîneau semnele a trei pași. SAHIA, N. 61. ♦ Urmă rămasă pe piele după boală, lovire, rănire etc. V. cicatrice. Așa rămîn pe trupul ostașilor bătrîni semnele războaielor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Armăsarul... îndată se scutură și se făcu ca întîi, fără ca să se cunoască semn de rane. ISPIRESCU, L. 28. 6. (Numai în expr.) Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, indicațiilor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = indicații grafice (punct, virgulă, două puncte, puncte de suspensie etc.) întrebuințate pentru a despărți unele de altele, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, pe planșe etc. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. Controlul asupra volumului de semne monetare. 7. Emblemă. Ridicați semnele Urbei înspre-a cerului oștire și strigați. EMINESCU, O. IV 135. ◊ Expr. Sub semnul cuiva sau a ceva = sub egida, sub auspiciile cuiva sau a ceva, avînd ca simbol ceva. 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire, suvenir. Să cer un semn, iubito, spre-a nu te mai uita? Te-aș cere doar pe tine, dar nu mai ești a ta. EMINESCU, O. I 127. – Pl. și: (învechit) semnuri (KOGĂLNICEANU, S. 15).

urmă sf [At: PSALT. HUR. 6679 / Pl: ~me / E: lat *orma] 1 Semn lăsat de piciorul unui om sau animal pe locul unde a stat sau pe unde a călcat Si: călcătură. 2 (Îe) A călca de două ori într-o ~ A merge alene. 3 (Îae) A lucra încet, fără spor. 4 (Îe) A-i puți și ~ma A fi foarte leneș. 5 (Îvr; cdp mg nyom; îs) ~ de om Generație (1). 6 (În superstiții; îs) ~ rea (sau slabă) Loc vrăjit despre care se crede că aduce boală, nenorocire. 7 (Îla) Tot pe aceeași (sau aceea) ~ La fel. 8 (Îe) A se lua pe (sau în, după) ~ma (sau după ~mele) (cuiva sau a ceva) sau a lua ~ma (cuiva sau a ceva) A urmări pe cineva sau ceva (pentru a-l prinde, a-l găsi etc.). 9 (Îe) A fi pe ~ma (sau pe ~mele) cuiva A urmări pe cineva. 10 (Îe) A adulmeca din ~ în ~ A căuta peste tot pe cineva. 11 (Îe) A căuta ~ma (cuiva) A se strădui să găsească (pe cineva). 12 (Îe) A goni (sau a lua) (pe cineva) după ~ A urmări fără oprire (pe cineva) Si: a hărțui² (3). 13 (Îe) A se ține pe ~ma (sau pe ~mele) (cuiva) A nu lăsa pe cineva să-i scape din vedere. 14 (Îe) A ține din ~ (pe cineva) A supraveghea pe cineva. 15 (Îe) A călca ~ma sau în, pe ~mele (cuiva) A porni în urmărirea cuiva. 16 (Înv; îe) A-i umbla (cuiva) în ~ A urmări asiduu pe cineva. 17 (Îe) A ști (de) ~ma (cuiva) sau a nu i se ști de ~ (cuiva) A (nu) ști unde se află cineva. 18 (Îe) A (nu) (mai) da de (înv, în) ~ma (cuiva sau a ceva) sau a (nu) găsi (ori a prinde, a afla etc.) ~ma sau a (nu)-i da de ~, a da de o ~ (a cuiva sau a ceva) A (nu) descoperi pe cineva sau ceva. 19 (Îae) A (nu) găsi un indiciu, un semn care să conducă sau să ajute la o descoperire. 20 (Îe) A (i se) pierde (cuiva) ~ma (sau -mele) ori a-și pierde (sau a-și șterge) (cineva) ~ma (sau ~mele) A face să se piardă orice știre despre cineva. 21 (Îe) A(-i) pierde ~ma (cuiva sau la ceva) A nu mai ști unde se află cineva sau ceva Si: a pierde. 22 (Îe) A-și pierde (sau a-și uita) din ~ A se duce departe. 23 (Îae) A nu mai da semn de viață. 24 (Îe) A-i tăia (cuiva) ~ma A înlătura pe cineva. 25 (Îe) A merge (sau a călca, a umbla, a se duce etc.) pe (înv, pre) (sau în, după) ~ma (ori ~mele) (cuiva sau a ceva), (înv) a merge (sau a umbla) după ~ sau după ~ma cuiva ori (ccd) a urma, (înv) a sledi ~melor (cuiva) A semăna cu cineva (în comportare). 26 (Îae) A imita pe cineva. 27 (Îae) A se conduce după... 28 (Îae) A continua activitatea cuiva (în același fel). 29 (Înv; îe) A umbla într-o ~ A urma aceeași învățătură, aceeași credință, cu... 30 (Reg; îe) A călca din ~ în ~ A păși în același fel cu cel din față. 31 (Reg; îae) A imita îndeaproape pe un om de merit. 32 (Îe) A călca într-o ~ A merge unul după altul. 33 (Reg; îe) A-i călca (cuiva) în ~ A asculta întocmai (pe cineva). 34 (Înv; îe) A trage (sau a întoarce) (pe cineva) pre ~ma sa A câștiga pe cineva ca adept la credința sa. 35 (Îe) A nu face ~ A nu se urni din loc. 36 (Îe) A plânge ~ma (sau ~mele, ~mulițele) (cuiva) A simți lipsa cuiva. 37 (Îae) A regreta plecarea sau dispariția cuiva. 38 (Îe) A lua (cuiva) din ~ sau, rar, a lua ~ma (cuiva) A lua cuiva țărână din urma pasului pentru a-l vrăji, a-l fermeca. 39 (Reg; îe) A sări ~ma (cuiva) în ciomag A evita (un om nesuferit, rău). 40 (D. câini; îe) A duce (sau a mâna, a goni) ~ma A adulmeca vânatul și a porni după el. 41 (Înv; îe) A lua ~ma A urma un drum. 42 (În credințele populare) Țărână luată din urma (1) cuiva. 43 (Înv) Talpa piciorului. 44 (Îlav) Din ~ până-n creștet Din talpă în creștet. 45 (Înv) Pas. 46 Măsură de lungime egală cu a șasea parte dintr-un stânjen Si: picior, talpă. 47 Semn lăsat de atingerea, apăsarea, lovirea unor ființe sau obiecte Si: umbră (51). 48 Dungă îngustă și lungă lăsată pe pământ, pe zăpadă, pe iarbă etc. de un obiect târât sau tras ori de curgerea unui lichid, de grăunțe, de cenușă etc. vărsate Si: dâră. 49 (Reg; îc) ~ma-țiganului Calea lactee. 50 (Reg) Cărare făcută în lanul de grâu prin călcarea spicelor pentru a-l împărți în porțiuni ce vor fi date pentru lucrul diferiților secerători. 51 Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe, a unui fenomen al naturii, a unui proces afectiv, spiritual, cultural. 52 Semn rămas din ceva Si: rest, rămășiță. 53 (Îs) ~ cerească Semn lăsat de cerb sau de căprior pe trunchiurile copacilor prin frecarea coarnelor cu piele păroasă în timpul creșterii. 54 (Îlav) Fără ~ (de) Fără nici un pic (de). 55 (Îlav) Fără (de) ~ (sau ~me) Pe de-a-ntregul. 56 (Udp „de” care arată felul) Parte, cantitate etc. (foarte) mică, abia perceptibilă din ceva. 57 (Fig) Impresie lăsată în mintea, în amintirea cuiva. 58 (Înv) Consecință (1). 59 (Îlp) (De) pe (înv, pre) (sau după) ~ma (cuiva sau a ceva) Din cauza cuiva sau a ceva. 60 (îal) Datorită cuiva sau a ceva. 61 (îal) Obținut de la cineva sau după cineva. 62 (Rar) Sfârșit. 63 (Rar) Care se află la sfârșit. 64 (Rar) Suită. 65 (Rar) Ceată¹ (1). 66 (Îvr) Adâncime (2). 67 (Îla) (Cel sau cel mai) de pe (sau din, după) ~ sau cel de la ~ Care ocupă ultimul loc într-o serie dintr-o succesiune. 68 (Îs) Ceasul cel (sau orele, minutele cele) (mai) de pe (sau din ori după) ~ Momentul de dinainte de moarte Si: ceas² (41). 69 (În creștinism și islamism; îs) Judecata (cea) din ~ sau (înv) divanul cel după ~ Judecată divină la care se crede că Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică) Si: judecată. 70 (Îla) (Cel sau cel mai) de pe (sau din, după) ~ sau cel de la ~ Anterior față de momentul exprimării Si: recent. 71 (Îal) Imediat următor. 72 (Îal) Degradant (2). 73 (Îlav) În ~ În spate. 74 (Îal) După aceea. 75 (Îal) La sfârșit. 76 (Cu determinări care arată o măsură de timp, introduse prin pp „cu”; îal) înainte de momentul prezent cu ... 77 (Îal; Întărit prin adverbul „acum”) De curând. 78 (Îal) În definitiv. 79 (îal) După moartea cuiva. 80 (Îlav) Din ~ Dinapoi (5). 81 (Îal) De la locul unde a rămas. 82 (Îlav) Pe ~ În spate. 83 (Îal) Mai târziu. 84 (Îal) În ultimul moment. 85 (Îal) Ultima dată. 86 (Îal) În ultimul timp. 87 (Îal) În ultimă analiză. 88 (Îal) După cineva. 89 (Îlav) La ~ În spate, la sfârșit. 90 (Îal) Mai târziu. 91 (Îal) În ultimul moment. 92 (Îal) În concluzie. 93 (Îlav) (Până) la (rar, în) ~ma ~mei (sau ~melor) La sfârșit de tot. 94 (Îal) La o adică. 95 (Îlav) Până la (rar în) ~ sau în cele (înv cea) din (sau de pe ori mai de pe) ~ sau (înv) la cea (ori cele) de pe (ori după) ~ După ce s-a terminat tot. 96 (Îal) În definitiv. 97 (Reg; îe) La ~ vreme La sfârșit de tot. 98 (Îlp) În (sau pe, înv, pre) ~ma (ori ~mele) (cuiva sau a ceva) Înapoia cuiva sau a ceva. 99 (Îal) După cineva sau ceva. 100 (Îal) După cineva sau ceva (pentru a-l ajunge, a-l prinde, a-l găsi etc.). 101 (Îal) Mai târziu. 102 (Îal) Ca o consecință a... 103 (În legătură cu verbul „a se întoarce”; îal) La cineva sau ceva. 104 (Îal) Către cineva sau ceva. 105 (Îlav) De pe (sau după) ~ma (cuiva) Îndărătul cuiva. 106 (Îal) Dindărătul cuiva. 107 (Înv; îe) Pe ~ma tuturor În comparație cu toți. 108 (Reg; îlpp) La ~ma (cuiva sau a ceva) După (cineva sau ceva). 109 ~ (Îe) A rămâne (sau a fi) în ~ A se afla la sfârșitul unui șir, al unei succesiuni. 110 (Îae) A fi depășit de cineva sau de ceva. 111 (Îae) A fi întrecut de alții în muncă, în activitate etc. 112 (Îae) A fi dator cu ceva. 113 (D. ceas; îae) A marca timpul cu întârziere. 114 (Îe) A lăsa (pe cineva sau ceva) în ~ A depăși pe cineva sau ceva. 115 (Înv; îe) A fi mai pe ~ A fi ultimul dintr-o succesiune, dintr-un șir. 116 (Îae) A avea o importanță secundară. 117 (Îe) A trimite (pe cineva) la ~ (sau la ~ma lui) A trimite pe cineva la locul de origine, uneori escortat de forța publică. 118 (Mat) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. 119 (Mat) Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează o altă suprafață dată.

METEÓR s. m. Fenomen atmosferic; s p e c. fenomen care constă din apariția, pe bolta cerească, a unui punct luminos (reprezentînd corpuscule cosmice pătrunse în atmosfera terestră) care se mișcă cu viteză foarte mare, (învechit) arătare; (concretizat) meteorit. Meteore de apă, de aer și de foc. AMFILOHIE, F. 151^v/6. Acum te rog să-mi arăți cum să face la meteora ori arătare, care noi o chemăm omăt. id. ib. 155^r/10, cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Toate cîte să fac în aer, precum ploaie, grindenă, nori, fulgere, trăsnete, stele de care să las seara. . . să numesc cu un nume meteor. CR (1829), 145²/32. Pornindu-să un vînt ușor, atunci strălucitoarele meteore se pun în mișcare. AR (1829), 242¹/32, cf. 233²/44. Meteoră să cheamă un lucru ce se informează și să arată în aer, precum tunetul, grindina, arcul în ceriu sau curcubeul. ib. (1830), 450²/38. În vremi învechite se socot comitile numai meteoare (arătări), iar nu trupuri înființate. ib. (1832), 56²/25, cf. NEGRUZZI, S. II, 134. Ici, colo, cerul dispare sub mari insule de nori, Scuturînd din a lui poale lungi și răpizi meteori. ALECSANDRI, P. III, 30. Acea lumină este vreo nouă meteoră Ce trece arzătoare, prin spațiu căzînd. MACEDONSKI, O. II, 155. Acestor meteori, cari apar mai totdeauna în mod neprevăzut observatorilor de pe pămînt, li s-a dat numirea de bolizi. CULIANU, C. 367. Observarea locală a meteorilor datează de mii de ani. CIȘMAN, FIZ. I, 542, cf. LTR². ♦ (În comparații, sugerînd existența efemeră, dispariția rapidă) Tînără creangă. . . a Basarabilor. . . s-a șters ca meteorul, deșteptînd într-o clipă admirațiunea și pierzîndu-se apoi pentru totdeauna. HASDEU, I. C. I, 160. A dispărut ca un meteor d-acum aproape două luni și d-atunci n-a mai dat semne de viață. CARAGIALE, O. VII, 112. ◊ Fig. Toți rîd. . . dar ce retează deodată rîsul lor? O boambă vine, o boambă, a morții meteor ! ALECSANDRI, POEZII, 451. Acel neașteptat meteor pe cerul literaturii europene apăruse cu zece ani în urmă. SADOVEANU, E. 224. - Pronunțat: -te-or. – Pl.: meteori și (învechit, rar, n.) meteoruri (PONTBRIANT, D.), meteore. – Și: (învechit) metéora (pl. meteore), meteóră (pl. meteoare) s. f. – Din it. meteora, ngr. μετέωρον, fr. météore, germ. Meteor.

AMUȚI (-uțesc) I. vb. intr. 1 A deveni mut, a-și pierde graiul: cineva poate să amuțească în urma unei emoțiuni puternice, a unei boale ¶ 2 Fig. A nu mai da semn de viață, a fi în neactivitate: politica predominînd, literatura a amuțit (NEGR.) ¶ 3 A nu mai vorbi cîtva timp, a tăcea de-odată: de-odată amuțirăm cu toții (VLAH.) ¶ 4 Fig. A înceta de a mai face sgomot: cînd sosea în toiul horei, amuțea zarva (DLVR.); pianul amuțește ca prin farmec (CAR.). II. vb. tr. 1 A face pe cineva să ajungă mut: De gură m’au amuțit (SEV.) ¶ 2 Fig. A opri ceva de a mai face sgomot: rîul... amuțindu-și valurile, adoarme sub un mal înalt de piatră (VLAH.). III. ‡vb. refl. A-și opri glasul, a tăcea: amuțește-te, pune mîna ta preste gura ta (BIBL.) [lat. *ammutīre < mutus].

BUȘTEAN, Băn. Trans. BUȘTAN, Mold. BUȘTIHAN sm. 1 🌳 Trunchiu de copac tăiat și curățit de crăci (🖼 687) trecu prin niște păduri cu buștenii ca butia ISP.; găsește un buștihan putregăios, îl scobește cu ce poate și-i face urdiniș CRG.; proverb: a dormi, a rămînea (mort) ~, a dormi butuc, neclintit, nemișcat, fără a da semn de viață: tinerii fără grijă dorm buștean CAR.; cînd se întoarse la prăvălie, găsi pe toți morți, bușteni ISP. ¶ 2 🔧 Butucul roții.

A MIȘCA mișc 1. tranz. 1) A face să se miște. 2) fig. (persoane) A determina la acțiune; a îndemna. 3) fig. A face să trăiască anumite emoții, sentimente; a atinge. 2. intranz. 1) A schimba poziția, clătinând dintr-o parte în alta. ~ din mâini. ~ din coadă. 2) (despre ființe) A (mai) fi în viață; a da (încă) semne de viață. Accidentatul mișcă. 3) (despre afaceri, întreprinderi, acțiuni etc.) A se dezvolta în mod progresiv și prosper. 4) fig. (despre persoane) A vădi anumite cunoștințe sau deprinderi într-un anumit domeniu. /Orig. nec.

ADMITE, admit, vb. III. Tranz. 1. A primi ca bun, a considera ca adevărat și conform cu realitatea. Deschise o carte veche... o astrologie... bazată pe sistemul care admite pămîntul de centrid arhitecturii lumești. EMINESCU, N. 44. 2. A îngădui, a permite, a tolera. Nu se poate admite ca în statul-major conducător al clasei muncitoare să-și găsească loc scepticii, oportuniștii, capitaliștii, trădătorii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2624. ♦ A fi (provizoriu) de acord cu ceva. Admit că ai fost ocupat. Puteai totuși să dai un semn de viață. ◊ Dacă admit în principiu acest gest, pot să le admit atunci pe toate. CAMIL PETRESCU, U. N. 187. 3. (Cu privire la o cerere, o doleanță, o reclamație) A da curs favorabil, a primi ca valabil. Cererea a fost admisă. ♦ (Complementul indică pe solicitator) A primi, a înscrie. Comisia a admis pe toți candidații prezentați la examen. – Formă gramaticală: part. admis.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pe semne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (În superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ♦ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau că)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau, în trecut, de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. ◊ Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) întrebuințate pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiunilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

SEMN, semne, s. n. 1. Tot ceea ce arată, ceea ce indică ceva. ◊ Loc. adv. Pesemne = după cât se pare, după cât se vede; probabil. ♦ Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. ◊ Expr. (în superstiții) Semn bun (sau rău, prost) = fapt, fenomen căruia i se atribuie însușirea de a prevesti un bine (sau o nenorocire). A avea semne sau a i se face cuiva semn = a avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. A da semn (sau semne) de viață = a se manifesta, a-și vădi existența, a face să se audă noutăți despre sine. ◊ Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. ♦ Fiecare dintre cele douăsprezece simboluri grafice ale zodiei; zodiac. ♦ Probă, dovadă. ◊ Loc. adv. În (sau ca) semn de (sau ca)... = dând dovadă de..., ca probă că..., ca argument pentru... 2. Gest, mișcare care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau sugerează cuiva o acțiune. ♦ (Înv.) Semnal. Semnul de război. 3. Notă specifică, trăsătură distinctivă după care se recunoaște un lucru, o ființă; semnalment; însemnare făcută pe un lucru sau pe un animal cu scopul de a-l deosebi de celelalte sau de a-l recunoaște. ♦ Pată de altă culoare decât restul trupului pe care o au unele animale. 4. Obiect așezat într-un loc sau într-un anumit fel pentru a marca sau a despărți ceva; indicator. ◊ Semn de hotar (sau de moșie) = piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren; p. ext. hotar. ♦ Însemnare făcută spre a nu uita ceva. Semn de carte = fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. (special lucrată) care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura. ♦ Loc marcat, țintă pentru tras cu arma. 5. Ceea ce se vede undeva sau pe ceva după o atingere sau apăsare; urmă, pată. ♦ Urmă, cicatrice rămasă pe piele după o boală, o lovire, o rană etc. 6. Unitatea dintre un sens și o indicație grafică. ◊ Semne grafice = totalitatea literelor, cifrelor, semnelor de punctuație folosite în scriere. Semne de punctuație = semne grafice (punct, virgulă, două puncte etc.) folosite pentru a despărți, în scris, părțile unei propoziții sau ale unei fraze sau propozițiile și frazele între ele. Semnele citării = ghilimele. Semne matematice = semne care servesc la indicarea operațiilor matematice. Semne convenționale = figuri simbolice folosite pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. Semn diacritic = semn adăugat unei litere, deasupra ei, dedesubt sau lateral, pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. Semn lingvistic = unitatea dintre un sens și un complex sonor. Semn moale = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul palatal al consoanei precedente. Semn tare = literă care indică, în scrierea limbii ruse, caracterul dur al consoanei precedente. Semn monetar = tot ceea ce se imprimă sau se gravează pe o monedă; p. ext. monedă. 7. Simbol, emblemă. ◊ Expr. Sub semnul (cuiva sau a ceva) = sub egida, sub auspiciile (cuiva sau a ceva). 8. Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru sau un fapt; amintire. – Lat. signum.

viață s.f. 1 Formă superioară de mișcare a materiei, care apare pe o anumită treaptă a dezvoltării acesteia și care reprezintă o sinteză a proceselor biologice, fizice, chimice, mecanice care au loc în organism; faptul de a fi viu; starea a ceea ce este viu. Mă face să fiu în stare a-mi jărtfi viața pentru tine (EMIN.). ◊ Loc.adj. Fără (pic de) viață = a) care este lipsit de vlagă și de voință, fară vigoare; slăbănog, neputincios; b) care este mort. Mama nu mai era frumoasă fără viață... arăta mai bătrînă cu zece ani (PRED.). De viață și (de) moarte = capital, crucial; absolut, total. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață și (sau ori) pe moarte = (în chip) deznădăjduit, aprig; cu înverșunare, din toate puterile, cu riscul vieții. Tecla se îndrăgise de Stoica pe viață și pe moarte (GAL.). ◊ Loc.adv. Cu viață = a) în mod energic, hotărît; b) viu, teafar. Cu prețul vieții = cu orice risc. ◊ expr. A fi în viață = a trăi. Mai erau în viață încă vreo zece (SADOV.). A da viață = a) a crea, a naște, a aduce pe lume. Acești oameni... mi-au dat viață și, odată cu ea, cîte o parte din temperamentul lor (CĂL.); b) a readuce la viață, a reînvia. Din inimă-i pămîntul la morți să deie viață (EMIN.); c) fig. a face să apară, să se producă, să se manifeste. Lună tu, stîpîna mării, pe a lumii boltă luneci Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci (EMIN.); d) fig. a anima, a însufleți. Soarele răsare Dînd viață luminoasă cu-o caldă sărutare (ALECS.). A aduce (pe cineva) la viață = a face (pe cineva) să-și recapete cunoștința, sănătatea; a însănătoși. A (se) trece din viață = a muri. A-și da viața = a se jertfi din devotament (pentru cineva sau pentru ceva). Și-ar da viața ca să apere femeia iubită (CA. PETR.). (A fi) între viață și moarte = (a fi) în pericol să moară, (a fi) în pragul morții. A mîntui (cuiva) viața = a scăpa (pe cineva) dintr-o mare primejdie, a salva de la moarte. A-și pune viața în primejdie (sau la mijloc) ori a-și risca viața = a face ceva cu riscul vieții, a risca foarte mult. A lua (sau a căpăta) viață = a lua ființă, a se naște; a se înființa, a se ivi; a se produce. A lăsa (ori a cruța) viața sau a dărui viața, a lăsa (pe cineva) în viață = a lăsa pe cineva în viață (după ce-i fusese hotărîtă moartea). Cruță-mi viața, Aleodor (ISP.). A scăpa cu viață = a se salva de la moarte. Încă mă mir cum am scăpat cu viață (CR.). A înceta (sau a se stinge, a se săvîrși, a conteni) din viață ori a-și sfîrși viața, a i se sfîrși viața (cuiva) = a muri. Descrise împrejurările în care poetul se săvîrșise din viață (STANCU). A se juca cu viața v. juca. A-i lua (cuiva) sau a-și lua viața v. lua. A-(și) pierde viața v. pierde. A plăti cu viața v. plăti. A prinde viață v. prinde. A reveni la viață v. reveni. A da semn (sau semne) de viață v. semn. A o sfîrși cu viața v. sfirși. A-și încheia socotelile cu viața v. socoteală. A-și vinde scump viața v. vinde. ♦ Epitet pentru o ființă iubită, care reprezintă totul în existența cuiva. Viața mea era Alta (CA. PETR.). ♦ fig. Vietate, ființă; spec. om. Cîte vieți, cîte inimi, cîte suflete n-ar fi putut găsi mormîntul lor (HOG.). ♦ Putere, energie, vlagă. Băutura îl învinețise parcă, ai fi zis că vinul alunga viața din el în loc s-o biciuie (PRED.). ◊ expr. A-și stoarce viața v. stoarce. 2 Vivacitate, vioiciune; veselie, bună dispoziție, exuberanță. Privirea-i strălucea de viață (PRED.). ◊ Loc.adj. Plin de viață sau cu viață = energic, viguros, vioi; vesel. Ea îl revedea, adolescent plin de viață (G. m. ZAMF.). De viață = (despre oameni) care este vesel, exuberant, sociabil; căruia îi place să petreacă. Era un om de viață, îi plăcea să se distreze cu prietenii. ◊ expr. A prinde viață sau a prinde la viață v. prinde. 3 (biol.) Ansamblul fenomenelor biologice (creștere, metabolism, reproducere etc.) pe care le prezintă organismele animale sau vegetale de la naștere pînă la moarte. Apa e elementul în care s-a produs șocul primordial al nașterii vieții (PRED.). 4 Existență umană, petrecere a omului pe pămînt După ce descoperim că viața n-are nici un înțeles, nu ne rămîne altceva de făcut decît să-i dăm un înțeles (BLA.). ◊ expr. Cînd ți-e viața mai dragă = cînd nici nu te aștepți, cînd nici nu te gîndești. A izbuti (sau a răzbi) în viață = a reuși să ajungă într-o situație materială sau socială bună. Voi munci, voi răzbi în viață, dar cu tine și pentru tine (CĂL.). A intra în viață = a) (despre oameni) a începe să se confrunte cu realitatea; b) a începe să activeze, să funcționeze. A mînca cuiva (sau a-și mînca cu cineva sau cu ceva) viața v. mînca. A i se urî cu viața v. urî. Valurile vieții v. val. ♦ Realitate, lume obiectivă. Arta cere în fizicul actorului tot atîta variație cîtă a creat viața (CA. PETR.). ◊ expr. A traduce în viață v. traduce. 5 (relig.; determ. prin „de apoi”, „de dincolo”, „cealaltă” etc.) Existență de dincolo de moarte, trăire în lumea de apoi. Eu o lacrimă de-aicea nu mi-aș da-o pentru toată nesfîrșita fericire din viața de apoi (VLAH.). ♦ (și viața veșnică, viața de veci) Fericirea veșnică de care se vor bucura drept-credincioșii. A trecut de la deșărticiune la viață veșnică, unde nu mai este nici întristare, nici suspinare (AGÂR.). ◊ (ca atribut al lui Iisus Hristos) Eu sînt Calea , Adevărul și Viața (BIBL.). 6 Mod în care trăiește cineva; condiții, mediu în care se desfășoară existența unei persoane sau a unei colectivități. De ce să-și amărască el viața de dragul ei? (SLAV.). ◊ expr. A-și îngropa viața (undeva) = a duce o existență lipsită de satisfacții, de împliniri. A-și reface viața = a se recăsători. A duce o viață bună v. bun. Viață de cîine v. cîine. A-și cîrpi viața v. cîrpi. A-și face (sau a-și găsi, a-și croi) (un) drum (nou) în viață v. drum. A (se) lupta cu viața v. lupta. ♦ Conviețuire, trai. Cinci ani de viață cu un om istovit... ; în urmă văduvă (CAR.). ◊ Tovarăș (sau tovarășă) de viață v. tovarăș. ◊ expr. A duce viață comună cu cineva v. comun. A(-și) lega viața de cineva sau de viața cuiva v. lega. 7 Mod de existență sau manieră de a trăi proprie unei persoane sau unui grup de persoane, care se caracterizează printr-un ansamblu de condiții sociale, economice, culturale etc. sau prin activități ori preocupări specifice; totalitatea activităților specifice unei persoane, unei colectivități, unui domeniu. Viața monahală nu m-ar speria (D. ZAMF.). ◊ Viață contemplativă v. contemplativ. Viață publică v. public. 8 Faptul de a subzista; concr. ceea ce este necesar pentru existența zilnică a cuiva (hrană, îmbrăcăminte etc.); trai (zilnic). Trebuie să ne cîștigăm cu amar viața între ceilalți oameni (SADOV.). 9 Perioadă de timp cuprinsă între nașterea și moartea cuiva; totalitatea evenimentelor petrecute în acest timp; durata vieții cuiva. Am avut parte în viața mea de odihna vîntului și de liniștea valurilor (SADOV.). ◊ Asigurare pe viață = mod de asigurare care garantează contractantului sau unei persoane desemnate de acesta o sumă de bani sau o rentă în cazul decesului asiguratului sau în cazul atingerii de către acesta a termenului stabilit prin contractul de asigurare. ◊ Loc.adj., adv. Pe viață = (care este) pentru tot timpul cît trăiește cineva. Δ Închisoare pe viață v. închisoare. Din viață = (care este) din timpul cînd trăiește (cineva), cînd este încă viu. Oamenii eminenți sînt onorați, sărbătoriți în viață și după moarte (RALEA). ◊ Loc.adv. În viața mea (sau a ta, a lui etc.) = (în constr. neg.) niciodată. În viața mea n-am văzut ceva mai îngrozitor (VLAH.). De-o viață = (de) foarte mult timp. Apoi eu de-o viață trăiesc între munteni (SADOV.). ◊ expr. O viață de om = vreme foarte îndelungată, mult timp. ♦ Timpul care rămîne de trăit cuiva (începînd dintr-un moment determinat) pînă la moarte. Nu gîndesc o fericire mai deplină... decît să te știu... apărată de mine pentru toată viața (CA. PETR.). ◊ Amurgul vieții v. amurg. ◊ expr. Pe viață (și) pe moarte = pentru totdeauna, pentru tot restul vieții, pînă la moarte. A-și încheia viața (undeva) v. încheia. 10 Totalitatea actelor, întîmplărilor, evenimente etc. trăite de cineva în timpul existenței sale. Este lungă și nu prea veselă istoria vieții lui Zibal (CAR.). ♦ Șir de acțiuni, fapte săvîrșite de cineva în timpul vieții sau al unei perioade din viață. Nu-i place să vorbească despre viața lui din tinerețe. ♦ spec. Gen de scriere care are ca obiect descrierea faptelor, a evenimentelor etc. trăite sau a acțiunilor săvîrșite de cineva; biografie. Dosoftei a tradus „Viețile sfinților”. 11 (fiz.) Viață medie = media aritmetică a duratelor de existență a particulelor instabile de același fel. • pl. vieți. /lat. *vivitiam < vīvus, -a, -um.

legătură s.f. A I (predomină ideea de înnodare, de împreunare, de strângere, de adunare într-un tot) 1 legătoare (v. legător), <pop.> cheotoare, <înv. și reg.> oajdă¹, <înv.> legământ. 2 nod, <pop.> înnodătură, <reg.> blonci. Plasele de pescuit se montează prin diferite legături pe un cadru. 3 legătoare (v. legător). 4 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop. Cei doi cărau în spate câte o legătură mare de fân. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) mănunchi, snop, <reg.> smoc. Când ajunge acasă, pune legătura de chei pe masă. 6 pungă, săculeț, săculeț de mână, <pop.> boccea, <reg.> doldoașă, <înv.> boccealâc. Ținea în mână o legătură în care avea nimicuri femeiești. 7 balot, <înv.> bal, tai, teanc¹. Cară în magazie legăturile cu marfă. 8 (ind. text.) armură. Legătura unei țesături poate avea mai multe tipuri de împletire. 9 (determ. prin „de ceapă”, „de usturoi”) cunună, funie, <înv. și pop.> coardă. A cumpărat pentru iarnă câteva legături de usturoi. 10 (rar; de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „de”, care arată felul) v. Buchet. Mănunchi. 11 (la obiecte de încălțăminte; rar) v. Șiret¹. 12 (rar) v. Șiret¹. Șnur. II (predomină ideea de unire, de prindere, de fixare a unor corpuri, obiecte, lucruri etc. sau a unor părți ale lor) 1 joncțiune, junctură, legare, unire. Prin legătura a două corpuri se limitează mobilitatea lor relativă. 2 legare, prindere. Pentru legătura momelii de plută pescarii folosesc o liță. 3 (tehn.) acuplaj, acuplare, cuplaj, cuplare, legare. Legătura elementelor sistemului tehnic s-a făcut prin rezistoare și bobine condensatoare. 4 (electr.) legătură electrică = branșament electric. A făcut legătura electrică a casei la rețeaua electrică a orașului. 5 (chim.) legătură atomică = legătură covalentă = legătură homeopolară = covalență. Legătura covalentă se realizează prin punerea în comun a unui sau a mai mulți electroni de către fiecare dintre atomii participanți; legătură de hidrogen = punte de hidrogen. Legătura de hidrogen este mijlocită de atomul de hidrogen între doi atomi electronegativi; legătură electrovalentă = legătură heteropolară = legătură ionică = electrovalență. Legătura electrovalentă se stabilește între ioni cu sarcini electrice de semn contrar. 6 (fiz.) legătură conductivă = legătură galvanică; legătură galvanică = legătură conductivă. Legătura conductivă sau galvanică se realizează prin intermediul unui conductor electric, al unui aparat de conectare sau al unui conector. 7 (fiziol.) legătură inversă = aferentație, aferentație inversă, cauzalitate inelară, conexiune inversă, feedback, lanț cauzal închis, reacție, retroacțiune, retrocontrol. Legătura inversă este transmiterea excitației de la neuronii periferici la neuronii centrali. 8 comunicație. Legătura dintre localități a fost întreruptă din cauza căderilor de zăpadă. 9 (mar.) odgon, parâmă, <pop.> pălămar², <reg.> hurduzău, șprangă, <înv.> cămil. Ambarcațiunea a pornit spre larg după ce au fost desfăcute legăturile. 10 (muz.; rar) v. Coardă. Strună¹. 11 (electr.; rar) v. Cablu. Cablu electric. Fir. Fir electric. 12 (în credințe și superstiții; pop.) v. Descântec. Farmec. Magie. Sortilegiu. Vrajă. Vrăjitorie. 13 (constr.; reg. și legătură curmezișă) v. Cosoroabă. 14 (art.; anat.; reg.) legătura grumazului v. Claviculă. 15 (anat.; înv.) v. Articulație. Încheietură. 16 (gram.; înv.) v. Conjuncție. 17 (polit., milit.; înv.) v. Alianță. Bloc¹. Coaliție. 18 (înv.) legătură de ciorapi v. Jartieră. III (predomină ideea de înfășurare, de învelire, de acoperire) 1 (rar) v. Panglică. 2 (med., med. vet.; înv. și pop.) v. Cataplasmă. Compresă. Prișniță. 3 (pop.; și legătură de cap) v. Basma. Tulpan. 4 (med., med. vet.; pop.) v. Bandaj. Fașă. Pansament. Tifon. 5 (tehn.; la proțapul saniei; reg.) v. Apărătoare (v. apărător). Coardă. 6 (înv.; și legătură de gât) v. Cravată. IV (predomină ideea de imobilizare, de blocare, de diminuare a libertății de mișcare sau de acțiune) 1 (la pl. legături; înv. și pop.) v. Cătușe (v. cătușă). Fiare (v. fier). Lanțuri (v. lanț). 2 (tehn.; la moara de vânt; reg.) v. Braț. Chingă. Coardă. Spetează. Stinghie. 3 (jur.; înv.) v. Arest. Carceră. Închisoare. Penitenciar. Pușcărie¹. Temniță. 4 fig. (înv.) v. Lanțuri (v. lanț). Robie. Sclavie. V 1 (filos.) legătură universală = interdependență. Anticii au sesizat legătura universală dintre fenomenele lumii reale, mișcarea și transformarea lor continuă. 2 solidaritate, unitate, <rar> solidarism, <fig.> coeziune. Între cele două popoare există o strânsă legătură. VI (înv.) v. Consistență. Soliditate. Tărie. VII fig. (predomină ideea de obligare, de îndatorare) 1 (înv. și pop.) v. Acord. Aranjament. Combinație. Contract. Convenție. Înțelegere. Învoială. Învoire. Legământ. Pact¹. Tranzacție. 2 (pop.) v. Angajament. Îndatorire. Obligație. Sarcină. 3 (înv.; de obicei constr. cu vb. „a face”, „a se prinde”, „a pune”) v. Pariu. Rămășag. 4 (jur.; înv.) v. Decret. 5 (polit.; înv.; și legătură de pace art., legătura cea de pace, legătura păcii) v. Tratat. B l 1 asociere, înlănțuire, legare, <rar> suită. Legătura imaginilor a devenit limpede în mintea sa. 2 coerență, înlănțuire, înlănțuire logică, șir, <fig.> curs¹, lanț. A încercat să reconstruiască legătura impresiilor din călătorie. Concluzia la care ajunge cineva este determinată de legătura unor fapte. 3 aderență, conexiune, corelație, înlănțuire, raport, relație, <livr.> consecuție, intercomunicație, <rar> conexitate, contextură. Acest fenomen nu are nicio legătură cu paranormalul. 4 (de obicei urmat de determ. care indică felul, natura, caracterul) raport, relație, <livr.> contingent, contingență, nex, <înv.> legământ, referință, <grec.; înv.> schesis. Între ei există o veche legătură de prietenie. Prin legăturile de familie el a reușit să aibă un loc important în viața publică. 5 (de obicei urmat de determ. introduse prin prep. „cu”) comunicare, contact, raport, relație, <înv.> chelemet, <fig.; rar> punte. Păstrează și acum legătura cu un coleg din liceu. 6 legătură de dragoste = legătură sexuală = relație, <fam.> șustă. Legătura de dragoste ascunsă dintre cele două vedete a fost descoperită de presă. 7 (la pl. legături; concr.) cunoscuți (v. cunoscut), cunoștințe (v. cunoștință), relații (v. relație). Întrucât are o funcție publică, are foarte multe legături. 8 om de legătură, persoană de legătură. Legătura lor de la Paris nu le mai dăduse de multă vreme un semn de viață. 9 <fig.> atingere, contact, tangență. Subliniază rezultatele unor cercetări anterioare, care au legătură cu tema în discuție. II (inform.) link.

SEMN ~e n. 1) Ceea ce servește pentru a indica sau exprima ceva; indicator. ~ de ploaie. ◊ ~ de hotar obiect (piatră, stâlp, copac etc.) care indică o linie de demarcație. ~ de carte fâșie de carton sau de alt material pusă într-o carte pentru a indica pagina, unde a fost întreruptă lectura. A face ~ (sau ~e) a face o mișcare care sugerează ceva. ~e grafice totalitate a semnelor folosite în scriere. ~e de punctuație semne grafice (virgulă, punct, punct și virgulă etc.), care indică în scris intonația și structura sintactică a vorbirii. ~ diacritic semn pus deasupra sau dedesubtul unei litere pentru a-i indica o valoare fonetică suplimentară. ~e matematice semne care indică anumite operații matematice. ~e convenționale figuri simbolice menite să reprezinte ceva în mod convențional. ~ monetar a) tot ceea ce este imprimat pe o monedă; b) însăși moneda. ~ verbal (sau lingvistic) unitate semnificativă a limbii. 2) Marcă specială făcută pentru a recunoaște un lucru sau o ființă. 3) Pată naturală proprie unui obiect sau unei ființe. 4) Urmă lăsată de un obiect în rezultatul acțiunii unui factor extern. 5) Particularitate după care poate fi recunoscut un lucru sau un fenomen; indiciu. ~e de boală grea. ◊ ~ bun (sau rău) semn care ar prevesti ceva plăcut (sau ceva neplăcut). A da ~ (sau ~e) de viață a da de știre despre sine. În (sau ca) ~ ca dovadă. Sub ~ul având ca simbol. /<lat. signum

Să jertfim un cocoș lui Esculap – Esculap (la greci, Asclepios), zeul tămăduirii, era reprezentat alături de un cocoș și de un șarpe răsucit pe un toiag, simbolizînd vigilența și prevederea. Bolnavii, care cereau leacuri, îi aduceau drept ofrandă un cocoș. Socrate, judecat pentru atitudinea sa ostilă stăpînirii de atunci și condamnat să bea cupa cu otravă, a fost vizitat în închisoare de către bunul și bogatul său prieten Criton, care-i pregătise evadarea. Bătrînul filozof a refuzat însă, considerînd că trebuie să respecte legile, chiar dacă sînt nedrepte. Și, în fața morții, conformîndu-se obiceiului, Socrate i-a spus: „Criton, îi datorăm lui Asclepios un cocoș; dați-i-l, să nu uitați!” Sensul simbolic pare a fi acesta: Socrate își arată recunoștința față de Esculap care, în cupa cu cucută, îi oferă leacul de a sluji virtutea pînă la capăt, căci a învăța pe oameni să ducă o viață virtuoasă este însuși scopul filozofiei socratice. Vorbele Să sacrificăm un cocoș lui Esculap se utilizează în semn de recunoștință pentru o binefacere. Dar mai sînt folosite și în sensul că, uneori, sîntem obligați să plătim tribut unei prejudecăți, unui fel de a vedea care poate nu este al nostru, dar care a ajuns o deprindere curentă la unii oameni de azi, așa cum devenise și ofranda pentru Esculap la vechii greci. MIT.

STEAG, steaguri, s. n. 1. Bucată de pînză (de mătase, de stofă etc.) cu una sau cu mai multe culori, de obicei prevăzută cu o stemă sau cu o emblemă și care, prinsă de o prăjină, servește drept semn distinctiv și simbolic al unei țări, al unei organizații de masă etc.; drapel, stindard. Înălțate în vînt, trei steaguri își fluturau prelung pînzele roșii și tricolore. MIHALE, O. 465. Al Moldovei steag de fală fîlfîie falnic în cer. ALECSANDRI, P. A. 45. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor. ALEXANDRESCU, M. 29. ◊ (În comparații, simbolizînd fala, măreția) Am un bade ca ș-un steag, Ce pîn’ la suflet mi-i drag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ◊ Steagul roșu (al socialismului sau al internaționalismului proletar) = steag care simbolizează lupta revoluționară a proletariatului, sîngele vărsat pentru victoria socialismului. Lumina-n valuri peste noi se lasă, Ca marea se deschide viața larg, În luptă-naintează-ntreaga clasă, Ca vasul cu steag roșu la catarg. BENIUC, V. 133. Steag roșu (de producție) = fanion mic, roșu, dat ca semn distinctiv unei persoane sau unui colectiv care s-a evidențiat în muncă (mai ales cu prilejul întrecerilor socialiste). La înmînarea steagului roșu de producție, întregul colectiv s-a angajat să lupte cu toate forțele pentru traducerea în viață a programului de măsuri economice adoptat de partid și guvern. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2753. (La căile ferate) Steag roșu = steguleț, fanion de culoare roșie, cu care se dă semnalul de oprire a unui tren. Curtea a rămas iarăși goală de oameni. În fund tot se agită un steag roșu, o locomotivă se sîcîie de colo-colo. SAHIA, N. 31. Steag domnesc = steagul unei case domnitoare. La ceremoniile cele mari... unul din copii purta steagul domnesc, care era de mătase roșie. BĂLCESCU, O. I 18. (Ist.; în perioada suzeranității turcești) Steag de domnie = baston terminat cu un glob de argint și cu o semilună, dat de către sultan domnitorilor din Moldova și Muntenia, ca semn al domniei. (În tradițiile populare) Steag de mire = obiect asemănător cu un steag, făcut din năframe de mătase și împodobit cu panglici și spice de grîu, pe care îl poartă călărețul în fruntea alaiului, mergînd să aducă mireasa. ◊ Expr. A duce steagul = a avea comanda, a fi în fruntea unei acțiuni. A coborî steagul = a renunța la luptă, a se da învins. A ține sus (sau a înălța) steagul... = a înfrunta cu bărbăție greutățile luptei; a lupta cu dîrzenie pentru o cauză, a susține dîrz o cauză. A ridica (sau a scoate) steag alb = a cere pace, a se preda. 2. Fig. (Uneori determinat prin «de luptă») Doctrină, concepție, idee care antrenează o colectivitate într-o acțiune de amploare; cauză în numele căreia luptă un grup social. Marxism-leninismul a devenit steagul de luptă a celor mai largi mase populare din întreaga lume. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766.3. (Învechit și arhaizant) Unitate militară mai mică, avînd un drapel propriu; ceată, trupă de oameni înarmați. V. bairac. Steagurile de răzăși se aflau bulucite toate în preajma domniei. SADOVEANU, F. J. 739. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri, Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare turburată. EMINESCU, O. I 148. O mulțime de tatari și vro cinci steaguri de moldoveni. NEGRUZZI, S. I 170. Două steaguri din pedestrimea domnului Moldaviei... se răpeziră pe acest pod. BĂLCESCU, O. II 127.

MIZERIE, (2) mizerii, s. f. 1. Stare de extremă sărăcie, lipsă mare, sărăcie-lucie. N-o mai pot ține pe mătușă-ta în mizeria asta. DUMITRIU, N. 130. Mizeria presupune o anumită promiscuitate, murdărie, haine zdrențuite, prăbușiri interioare. BOGZA, Ț. 22. ◊ (Personificat) Trufie în trăsură, Mizerie pe jos, Lărgea prin tot orașul un haos zgomotos. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Loc. adj. De mizerie = sărac, sărăcăcios; insuficient, nesatisfăcător. Salariu de mizerie. ▭ Numai neînduplecatei lor voințe... se datorează faptul că la poalele măreților munți nu se întinde un ținut de mizerie. BOGZA, C. O. 269. ♦ Semn, aspect exterior care dovedește sărăcie extremă, murdărie sau dezordine. Mizeria din cameră. ♦ Stare nenorocită care inspiră milă. Sînt sătul de-așa viață... nu sorbind a ei pahară. Dar mizeria aceasta, proza asta e amară. EMINESCU, O. I 155. 2. (Mai ales la pl.) Ceea ce decurge dintr-o stare de extremă sărăcie; lipsuri, supărări, griji; (cu sens atenuat) neplăceri, necazuri, șicane făcute cuiva din răutate sau din invidie. Toate micile mizerii unui suflet chinuit Mult mai mult îi vor atrage decît tot ce ai gîndit. EMINESCU, O. I 136. Misiunea poeziei este de a întări sufletele prin pictura patimilor, mizeriilor și măririlor umanității. BOLLIAC, O. 64.

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

SUPRAVIEȚUITOR, -OARE, supraviețuitori, -oare, s. m. și f. Persoană care supraviețuiește alteia sau unei catastrofe, unui cataclism etc. Oamenii pe care-i întîlnim în Stalingrad sînt, în bună parte, supraviețuitorii. STANCU, U.R.S.S. 190. Ei doi erau ultimii supraviețuitori. C. PETRESCU, C. V. 269. ◊ (Adjectival) Poporul a păstrat numai în parte credințele primitive asupra vieții de-apoi și asupra întrebuințării ce trebuie s-o dea mortul făcliei, colacului, banului, dincolo de mormînt. Am zis în parte, pentru că și la popor acestea sînt întrucîtva semne simbolice ale unor credințe mai primitive, e forma supraviețuitoare a unui fond preschimbat. GHEREA, ST. CR. III 335.

țenchi³ sn [At: SIMION DASC., LET. 105 / Pl: ~uri / E: ns cf țeh²] 1 (Înv) Semn care marchează hotarul unui teritoriu. 2 (Înv; pex) Hotar. 3 (Înv; îe) A umbla din ~ în ~ A umbla din loc în loc după ceva. 4-5 (Înv; îe) A umbla în ~ după (ceva sau cineva) A căuta cu orice preț a obține ceva (sau a găsi pe cineva) de care e mare nevoie. 6 (Mun; Olt; îe) A da din ~ în ~ A se zbate pentru a ieși dintr-o situație dificilă. 7 (Îe) A pune ~ (sau ~ul) (unui lucru, unei situații) A face să înceteze. 8 (Înv; fig) Perioadă a vieții. 9 (Înv; fig) Sfârșit al vieții. 10 (Îrg) Semn făcut pe un vas în locul până unde ajunge vinul Si: (înv) țanc² (7), țăncușă (4). 11 (Îrg; îe) A lua ~ de la un vas A măsura cu țancul² (1) cantitatea de lichid dintr-un vas. 12 (Înv) Scop.

ȚEL, țeluri, s. n. 1. Punct, loc la care vrea cineva să ajungă (v. țintă); p. ext. obiectiv către care tinde cineva, punct final (v. scop). Spre soare ni-e gîndul și mergem spre el, Lumina ni-e țintă și binele țel. COȘBUC, P. II 103. Singurul țel al vieții mele era să pot și eu adăogi o frunză la coroana strălucită a patriei mele. ALECSANDRI, O. P. 16. Văd că mă depărtez de țelul meu, prefer dar a sfîrși scrisoarea. NEGRUZZI, S. I 262. 2. (Învechit și regional) Punct, semn care se ochește, care trebuie nimerit cînd se trage cu o armă; țintă. ◊ Expr. A trage la țel sau a împușca în țel = a trage la țintă. (Cu pronunțare regională) Acolo era o mulțime de cătane la pușcate-n țăl. RETEGANUL, P. III 18. ♦ Vîrful cătării unei puști. Băgă mîna în torbă, scoase o lumînărică de ceară albă, o lipi la buza puștii, deasupra țelului. GANE, N. III 137. ◊ Loc. adv. În țel sau în țelul puștii = în bătaia puștii. Mai bine le-aș avea [babițele] în țelul puștii. SADOVEANU, O. L. 17. Am pus-o [pușca] la ochi și am așteptat să-mi vie ursul în țel. GANE, N. I 130.

amintire¹ sf [At: NEGRUZZI, S. I, 38 / Pl: ~tiri / E: aminti] 1 Revenire în mintea cuiva a unui fapt, a unui lucru din trecut. 2 (Îlav) În ~ a cuiva (sau a ceva) Ca semn că cineva (sau ceva) nu a fost dat uitării. 3 Imagine păstrată în memorie. 4 Obiect (dăruit) care amintește de cineva (sau de ceva) Si: suvenir. 5 (Lpl) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață.

vieață f. 1. starea ființelor organizate cari cresc sau se conservă: vieața plantelor, vieața animalelor; 2. În special, vieața omului: a nu mai da semne de vieață; 3. timp scurs dela naștere până la moarte; 4. mod de a trăi, de a se conduce: a avea o vieață regulată; 5. ceea ce privește hrana, substanța: vieața costă scump în acest oraș; 6. profesiune: vieața religioasă; 7. biografie: viețile sfinților; 8. forță, energie, căldură: stil plin de vieață. [Lat *VIVITIA (din VIVUS, viu)].

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de A(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănator cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a(-și) aminti. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării. II. 1. Imagine păstrată în memorie, lucru amintit. 2. Obiect (dăruit) care amintește de cineva sau de ceva; suvenir. 3. (La pl.) Gen literar, asemănător cu memoriile, în care scriitorul descrie fapte din propria viață. – V. aminti.

ZDRUNCIN s. n. 1. Faptul de a se zdruncina; clătinare, zdruncinătură, zdruncinare. Duduca Bălașa... nu simțea decît zdruncinul calului ce o sălta cu necontenire pe șa. GANE, la TDRG. 2. Fig. Tulburare, zbucium; zguduire. Este semn de război între riga leșilor și spurcatul Mehmet-sidian... Mare zdruncin va fi deci pentru creștinătate. SADOVEANU, F. J. 96. Și-a crezut rostul sfîrșit, viața încheiată și traiul prea temeinic hotărît, ca să mai sufere de zdruncin ori de plîns. POPA, V. 288. Dăduse două falimente, dar nu așa de mari după cum se zicea: tot să-i fi rămas... din atîta zdruncin, zece mii de lire turcești. VLAHUȚĂ, O. AL. II 66. Tot așa mergînd ei... cu mare greutate și zdruncin, au trecut peste nenumărate țări și mări. CREANGĂ, P. 94. – Variantă: zdruncen (CREANGĂ, A. 107) s. n.,

SUFLET, suflete, s. n. 1. Totalitatea însușirilor morale și intelectuale ale omului; psihic, conștiință. În sufletul lui Tudor Șoimaru bîntuia într-adevăr o furtună grozavă. SADOVEANU, O. VII 63. Am învins cu bărbăția și cu sufletu-mi cinstit. EFTIMIU, Î. 100. Iară sufletu-mi se pierde După chipul tău frumos. EMINESCU, O. I 209. ◊ Loc. adv. Din suflet (sau din tot sufletul, din adîncul sufletului) = cu toată sinceritatea, cu tot devotamentul, cu toată dragostea; p. ext. foarte mult. Îți mulțumesc din suflet pentru cuvintele măgulitoare ce-mi adresezi. ALECSANDRI, T. II 56. Jurămînt îți fac din suflet că și ceriul și pămîntul De s-ar strămuta, Zulnio, eu nu mi-oi schimba cuvîntul. CONACHI, P. 102. Noi, părinții... vă iubim din suflet. DRĂGHICI, R. 35. Cu (sau fără) suflet = cu (sau fără) însuflețire, cu (sau fără) elan. ♦ (Urmat de determinări) Trăsătură de caracter (bună sau rea) a cuiva; caracter. Suferințele, copile, ți-au făcut un suflet bun. EFTIMIU, Î. 93. Nu e cum ție ți se pare, Ea are suflet mîndru și de iubire plin. BOLINTINEANU, O. 202. ♦ (Urmat de determinări) Persoană considerată din punctul de vedere al trăsăturilor de caracter. Nu era o ființă de rînd, era un suflet mare care înțelegea lumea și viața. VLAHUȚĂ, O. AL. II 74. Suflet bun și nobil ca scumpa ta soție Eu n-am văzut, mă crede. ALECSANDRI, T. II 67. A fost un suflet mare și nobil, o inimă curată. GHICA, S. 672. ♦ Omenie, bunătate, milă. La unul fără suflet trebuie unul fără de lege. CREANGĂ, O. A. 250. Vezi colo pe uriciunea fără suflet, fără cuget. EMINESCU, O. I 150. Mă cunoști!... privește, Eu sînt, și de ai suflet, privește-mă, roșește! ALECSANDRI, T. II 182. ♦ Curaj. A prinde suflet. 2. Element, factor esențial care determină o acțiune, o concepție. Sufletul viu al leninismului este lupta înverșunată, plină de pasiune arzătoare, împotriva tuturor dușmanilor clasei muncitoare. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2362. Bălcescu a fost sufletul revoluției de la 1848. SADOVEANU, E. 53. Despotismul, dar, este sufletul concuistei. BĂLCESCU, O. I 135. 3. Persoană, ins, individ, om; p. ext. orice ființă. Avea încă un suflet la care ținea: cîinele lui. PAS, Z. I 57. Într-o căsuță din marginea cătunului, trăiau cinci suflete: mama, tata și trei copilași. BUJOR, S. 55. Suflete rănite de atingerea lumii, care au încercat dezamăgirile vieții. RUSSO, O. 100. ♦ Locuitor. Oamenii au rămas îndărăt în sat două mii de suflete. DUMITRIU, N. 11. Orașul de un milion de suflete. C. PETRESCU, C. V. 275. Scrie-mi, mă rog, cîte suflete... are acum Moldova. KOGĂLNICEANU, S. 101. ♦ (De obicei însoțit de un adjectiv posesiv) Termen cu care cineva se adresează persoanei iubite. De nu m-ai uita încalte, Sufletul vieții mele. EMINESCU, O. I 54. Bade, bădișorul meu, Dragul meu, sufletul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Marie, sufletul meu, De-i muri, să mor și eu, Cu capul pe brațul tău. ȘEZ. II 8. 4. (În filozofia idealistă și în concepția religioasă) Substanță spirituală care dă omului viață, socotită de origine divină și cu existență veșnică, opusă trupului și supraviețuind acestuia. Nu mai țin minte... care școală filozofică din vechime... discuta dacă femeia are sau nu un suflet. GALACTION, O. I 96. Mă rugam pentru sufletele celor morți. ALECSANDRI, T. II 24. Sufletele lor – pentru păcate pesemne – le-a osîndit domnul dumnezeu să intre în copacii pădurilor. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. A-și încărca sufletul cu... = a comite o faptă rea care apasă asupra conștiinței. Făt-Frumos, decît să-ți încarci sufletul cu mine, mai bine ai face să-mi legi aripa. ISPIRESCU, L. 43. A avea (ceva) pe suflet = a fi preocupat, apăsat, chinuit de ceva. De ce nu vrea să-i spună ei, ce are pe suflet? O crede tot copilă, se vede. VLAHUȚĂ, O. AL. II 88. Aibă pe suflet cel ce te-a scos din minte. CONTEMPORANUL, IV 391. (Familiar) A nu avea (pe cineva) la suflet = a nu iubi (pe cineva). A-i scoate (cuiva) sufletul = a nu lăsa în pace (pe cineva), a plictisi, a chinui cu prea multe insistențe. Îmi scoate sufletul cu atîta dragoste. NEGRUZZI, S. I 47. Lele cu sprîncene-n jos, Sufletul badei l-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. A se băga în sufletul cuiva v. băga (I 3). A-i ieși cuiva sufletul = a muri; fig. a munci din greu, a se chinui. A-și da sufletul v. d a³ (I 16). Cu sufletul la gură v. gură (I 1). Cu sufletul pe buze = în agonie, aproape de moarte; fig. abia mai respirînd (din cauza oboselii sau a emoției). A-și stupi sufletul = a se chinui mult. Dimineața pînă-l scoli îți stupești sufletul. CREANGĂ, O. A. 39. A-și căuta (sau vedea, griji) de suflet (sau de ale sufletului) = a trăi conform normelor bisericești (cu posturi, cu rugăciuni). A căuta de sufletul cuiva = a face pomeni pentru cei morți. Mititeii s-au dus cătră domnul, și datoria ne face să le căutăm de suflet. CREANGĂ, O. A. 144. A da ceva de sufletul cuiva = a da ceva de pomană (în amintirea unui mort). (Să) fie de sufletul (cuiva)! = fie ca dumnezeu să-i ierte păcatele! A fi (sau a se face) trup și suflet cu cineva = a fi (sau a se face) prieten cu cineva pînă la sacrificiu, a fi extrem de devotat cuiva. Printre aceștia unul, pe nume Silenu, era trup și suflet cu dînsul. ISPIRESCU, U. 104. Se cunoscu cu Pan... și se făcu trup și suflet cu dînsul. id. ib. 107. A-și vinde sufletul = a călca principiile moralei, a păcătui foarte tare, a se închina diavolului. Pentru bani, își vinde sufletul. PANN, la CADE. 5. Viață. El are nouă suflete, Oană... Olecuță de odihnă și să întremează zmeul bătrîn. DELAVRANCEA, A. 57. El o ținea una, să-i aducă pe fata lui Verdeș-împărat dacă vrea... să rămîie cu sufletul în oase. ISPIRESCU, L. 43. Au rămas încremeniți ca niște morți fără suflet, neputînd cineva să scoată cît de mic cuvînt din gura lor. DRĂGHICI, R. 21. ◊ Expr. A (mai) prinde sau a căpăta (la) suflet = a se îndrepta, a se întrema (după o boală grea). A lua (cuiva) sufletul = a omorî, a ucide. (Fig.) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. (Familiar) A avea ceva la sufletul său = a poseda, a stăpîni. Are numai două carboave la sufletul său. CREANGĂ, O. A. 204. 6. Inimă (considerată ca sediu al sentimentelor, al afectivității). Și pînă ce-n pieptu-i un suflet va bate De-un dor ce abate Va fi dominat. MACEDONSKI, O. I 15. Acei, al căror suflet pentru țară nu mai bate. BOLINTINEANU, O. 124. Eu ți-s frate, tu mi-ești frate, În noi doi un suflet bate! ALECSANDRI, P. A. 105. ◊ Expr. A(-i) merge (cuiva ceva) la suflet = a(-i) plăcea mult, a(-i) produce o mare satisfacție. Cînd doinea în zori de ziuă... știa să scoată sunete ce în adevăr mergeau la suflet. GANE, N. I 139. A i se rupe cuiva sufletul (de mila cuiva) = a-i părea cuiva foarte rău de nenorocirea cuiva. 7. Suflare, suflu, respirație. Nările calului se văd uneori de prin valuri, însă pe nări el scoate suflet puternic, care preface apa în stropi. GANE, N. I 9. Cînd sufla zmăul din sine, izbea cu sufletul său pe Titirez cît colea înainte. SBIERA, P. 184. Nu mai avea alt semn de viață, fără numai că... răsufla prea puțintel suflet. GORJAN, H. I 72. ◊ Loc. adv. (În legătură cu verbe de mișcare) Într-un suflet = foarte repede, abia mai putînd respira, gîfîind. Urcă într-un suflet scările redacției. C. PETRESCU, C. V. 331. Auzind că mulțimea a dat buzna în cancelarie, sosi într-un suflet, galben, speriat și plîngător. REBREANU, R. II 176. Zmeoaica se duse într-un suflet la fiul său. ISPIRESCU, L. 20. ◊ Expr. A-și trage sufletul = a respira. N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere, simțindu-se cu totul liniștită. CONTEMPORANUL, IV 83. A-și lua suflet = a respira adînc; a-și potoli respirația. Cînd ridică capul spre a-și mai lua suflet și a vedea în ce parte mai are de lucru, era mînjită pînă la urechi. HOGAȘ, M. N. 18. După unele fraze mai lungi, se odihnește, își ia suflet, și atunci pieptul i se ridică puternic. VLAHUȚĂ, O. AL. II 90. A-i veni (cuiva) sufletul la loc = a-și potoli respirația, bătăile inimii; a se liniști. Am stat puțin așa pînă să-mi vie sufletul la loc; m-am sculat și am plecat. CARAGIALE, P. 27. ♦ Gîfîit, gîfîială. Ana fuge glonț... Apoi, potolindu-și sufletul, spune... REBREANU, I. 17. ◊ Expr. (Rar) A se umple de suflet = a gîfîi. Am alergat de m-am umplut de suflet. ALECSANDRI, la CADE. 8. (În expr.) Copil (rar fiu) de suflet = copil adoptiv. Luîndu-și rămas bun de la fiul său cel de suflet, se culcă și adormi somnul cel lung. ISPIRESCU, L. 147. M-am luat după capul tău cel sec, și m-am dus pe coclauri să-ți aduc... copiii de suflet. CREANGĂ, O. A. 168. (Fig.) Ieniceri, copii de suflet ai lui Allah și spahii, Vin de-ntunecă pămîntul La Rovine în cîmpii. EMINESCU, O. I 146. A lua de suflet = a adopta un copil. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. Eu am o fată luată de suflet, tot de o vîrstă cu fata mea. CREANGĂ, O. A. 261. A da de suflet = a ceda copilul propriu unei persoane, care îl adoptă. Mă-sa-l dăduse de suflet, cînd era numai de-o șchioapă. V. ROM. noiembrie 1953, 92. Fata am dat-o de suflet. Era prea mică. STANCU, D. 19.

PRINOS, prinosuri, s. n. 1. (Mai ales în antichitate) Dar oferit divinității (v. ofrandă, jertfă); p. ext. plocon dat unui stăpînitor. Și lui Apolon închină jertfiri. Numai de capre și boi lîngă marea în veci mișcătoare; Iară prinosul la cer ajungea-n rotocoale de fumuri. MURNU, I. 12. Marele vistier îi dus la vodă, cu prinosul obicinuit. – Dar știu; cu ploconul bănesc. ALECSANDRI, T. 1387. ◊ (Poetic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Fig. Mergi drept la ei, tu Despot, ca să le duci prinos, Lui vodă a ta spadă și brațu-ți credincios. ALECSANDRI, T. II 92. ♦ Fig. Sacrificiu făcut de cineva pentru o cauză socială. Unde este prinosul de muncă, de generozitate și de luptă, pe care trebuiau să-l aducă societății noastre colegii mei de-acum cincisprezece ani? GALACTION, O. I 336. Cîți oameni din prinosul propriei lor vieți caută să aducă mîngîiere celor obidiți și speranță celor slabi. VLAHUȚĂ, O. A. 434. 2. Fig. Omagiu adus cuiva în semn de devotament, admirație, recunoștință. Din mîhnirea lui singuratică să înalțe prinos de pomenire pentru acești îndepărtați robi. MIRONESCU, S. A. 129. Mă simt acum fericit că mi-a dat însuși prilejul de a-i aduce, prin aceste rînduri, cel dintîi prinos de mulțumire. ODOBESCU, S. III 315. Ea s-a închinat respectuos dinaintea lor, le-a dat prinosul cuvenit de admirare și s-a oprit deodată, precum știi, în față cu Despot Eraclidul. ALECSANDRI, T. II 47.

MĂRÍE¹ s. f. Rezultatul acțiunii de a (s e) m ă r i¹. I. (Învechit, rar ; cu sens dimensional) Mărime (I). Deaca se văzu Roman sosit întru atîta mărie de împărăție, multă bărbăție arătă. MOXA, 398/35. II. (Cu sens calitativ și intensiv) 1. (Învechit) Mărime (IV 1). Văzu robul nevoia, că înțelease măriia datoriei. CORESI, EV. 283. Un dar al lui Dumnezeu, căruia nimenea nu-i poate să-i numere măriia. GAVRIL, NIF. 4/9. 2. (Învechit) Mărime (IV 2). După mărirea (măriia C², H) susioareei tale învie fiii omorîți. PSALT. 164. Toți înțeleaseră și văzură. . . măriia duhului sfînt. CORESI, EV. 91, cf. id. l. 456/17. Cu ce mărie și puteare au zdrobit iadul ș-au biruit diavolul. VARLAAM, C. 126. III. (Cu sens calitativ) 1. (Învechit și popular) Mărime (IV 3). Să nu pizmim și să căutăm mai mare mărie. CORESI, EV. 92, cf. 71, 91, 202. Și-l puse el în a dereapta în ceri prespre toate măriile și puterile. id. l. 415/11, cf. SBIERA, P. 73. 2. (Învechit și popular ; adesea urmat de un adj. pos. sau de un pron. pers.) Termen de reverență pentru o persoană de rang înalt, mai ales pentru un domnitor ; înălțime, maiestate, domnie, (învechit și regional) mărire (IV 4), (învechit, rar) mărime (IV 4). Tipărită această sfîntă carte. . . în anii și în zilele măriei lu Batăr Criștov. CORESI, EV. 1. Măriia lu Ghesti Freonți fu cu tot agiutoriul. PALIA (1 581), ap. GCR I, 38/1. Datu-ne-au măriia sa Moisei Moghila voievod satele și ocinele sal[e] (a. 1 631). GCR I, 75/24, cf. 103/30, 104/39, 105/4, 119/20, 124/29. Să ții țara măriei tale, apărîndu-o de pizmași. N. TEST. (1 648), [prefață] 3^v/14. Într-acela chip și măriia ta, milostive d[oa]mne, te nevoiești pentru țara măriii tale. DOSOFTEI, ap. GCR 1, 240/9. Iară măriia ta pre acesta la puteare d[o]mnească l-ai ridicat. BIBLIA (1 688), [prefață] 7/39, cf. [prefață] 6/52. Măriia sa este împărat, și este un lucru foarte cu grijă, să nu cadză la vro primejdie. NECULCE, L. 237, cf. GCR I, 290/31, 336/19, 340/26. Vorbind în taină cu măria sa, i-am zis cum că mă las de vlădicie. ANTiM, P. XXIII, cf. XXIV, XXVI. Vlădicul acesta. . . poftea să-i zică măria ta. ȘINCAI, HR. III, 199/34. Copiii măriei tale sînt frumoși și tineri. NEGRUZZI, S. I, 146, cf. 138. Am o scrisoare de la tata către prea cinstitul și de bun neam obraz al măriei voastre. FILIMON, O. I, 100, cf. ALECSANDRI, T. II, 171. Să ne dai un semn si nouă de mila măriei tale. EMINESCU, O. I, 146. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria ta, zise Setilă. CREANGĂ, P. 257, cf. id. A. 108, ISPIRESCU, L. 27. Măria ta, Nu te supăra Ci fii bun a ne-asculta. TEODORESCU, P. P. 184. Domnule, măria ta, Mai lungește-mi viața. JARNIK-BÎRSEANU, D. 499. Măria ta, mai des cu paharul și mai rar cu birul. ZANNE, P. RV, 439, cf. 438. 3. (Învechit) Mărire (IV 6). Cf. PSALT. 299. [Ade]văr nespus iaste, fraților, mâriia și bunătatea aceștii dzi, că nime nu poate spune darul aceștii taine. COD. TOD. 191, cf. 193. Unii ca aceia carii îmbogățesc cu lăcomie din munca altora, vrînd să înalțe la mărie casele sale. VARLAAM, C. 310. ♦ (În limbajul bisericesc) Slavă, onoare, cinste, glorie. Aduceți D[o]m[nu]lui mărie. PSALT. HUR. 23^r/2. Tu, Doamne, agiutoriul mieu ești, măriia (s l a v a C H D) mea și înrălțarea capului mieu. PSALT. 3, cf. 9, 48. Unuia prea înțeleptul Domnul spăsitoriul nostru slava și mâriia (cca 1 569). GCR I, 12/28. Nu iaste amu mărie puțină, ca ziditoriul cunoscut să fie. CORESI, EV. 169, cf. 4, 228, id. L. 552/18. Că aceluia-i iaste măriia în veciia vecilor nesfârșit (a. 1 642). GCR I, 97/8. Și i-au asuprit îmbrăcați într-atîta podoabă și frâmseațe și într-atîta mărie și cinste carea omul nu poate să o spuie. VARLAAM, C. 24. 4. (Învechit) Îngîmfare, trufie, mîndrie, fală, fudulie, măreție (2), (învechit și popular) mărire (IV 6). Prinși vor fi în măriile (t r u f i i l e C², t r u f i i a D) sale și de blăstemi și menciuri. PSALT. 113, cf. GCR I, 4/33. Ce, cît iaste de rea măriia și preaînălțarea, atît e de bună și căirea și smerenia. CORESI, EV. 14, cf. 12, 52, 198. Ce iaste năravul dracului? măriile și săltăturile și zbiaretele (cca 1 600). CUV. D. BĂTR. II, 227/10, cf. COD. TOD. 224. Direptate creștinească nu veri afla, ce mărie deșartă și mîndrie. VARLAAM, C. 255. 5. (Învechit, rar) Mărinimie, generozitate, bunătate. Miluiaște-mă, Dumnedzeu, după mare milă a ta (mâriia d o m n i e i t a l e H). PSALT. 98. – Pl.: mării. – Mări¹ + suf. -ie.

MUSTRĂTOR, -OARE s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Învechit) 1. Persoană care mustră¹ (2), care dojenește. De glasul imputătoriului (mustrătoriului D, p o n o s l u i t o r i u l u i H) și clevetitoriului de fața dracului ce mără-l. PSALT. 84, cf. 144, BUDAI-DELEANU, LEX. ♦ Persoană care insultă; (învechit) suduitor. Cela ce va sudui pre omul cel domnesc . . . nefiind în slujba domnului, nu să va certa ca un suduitoriu (mustrătoriu MUNT.) de domnie, PRAV. 70. 2. Adj. Care mustră¹ (2); dojenitor. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. A dispărut din viață urma celor doi ochi frumoși și mustrători. GANE, N. II, 142. Din ușa tinzii s-auzi un glas mustrător, dar dulce. COȘBUC, P. I, 254. Domnul gras vorbește pe un ton rece, mustrător. SAHIA, N.98. Lectura te fura uneori și atunci tușa Tudora îți făcea, mustrătoare și speriată, un semn cu cotul. PAS, Z. I, 272. Blînd începuși atuncea, cu ochii mustrători: Tristețea ta mă doare. BENIUC, C. P. 41. ◊ (Adverbial) Se uită mustrător cu ochi obosiți la ațele de fum. C. PETRESCU, î. II, 56. Toți îl priviră mustrător. CAMIL PETRESCU, O. III, 28. ♦ (Rar; cu determinarea „de cuget”) Care provoacă remușcări, regrete. Nu vor săvîrși o faptă mustrătoare de cuget. I. IONESCU, C. 250/17. – Pl.: mustrători, -oare. - Și (învechit) mustrătoriu, -oare s. m. și f. – Mustra¹ + suf. -ător.

gardă sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 69/23 / V: (înv) ~die, guardie, gvardie, gva~, va~ / Pl: gărzi^[1] / E: fr garde, rs гвардия^[2]] 1 Pază într-o unitate militară, într-o instituție civilă etc. 2 (Ccr) Grup de persoane sau persoană care asigură garda (1). 3 (Îe) A face (sau a fi) de ~ A păzi. 4 (Îae; d. medici, asistente, infirmiere) A rămâne în spital, în policlinică, până ziua următoare supraveghind starea sănătății bolnavilor și rezolvând cazurile urgente. 5 (Îs) Corp de ~ Grup de soldați însărcinați să păzească ceva. 6 (Îas; pex) Casă în care stă corpul de gardă (5). 7 (Îs) Cameră de ~ Serviciu medical într-un spital, într-o policlinică etc. care funcționează fără întrerupere și rezolvă cazurile de internare, cele urgente și cele care survin în afara orelor obișnuite de funcționare. 8 (Înv; îs) ~ a pieții Soldați însărcinați cu paza unui oraș. 9 (Înv; îas; pex) Cazarmă unde locuia garda (8). 10 (Înv; îas; pex) Închisoare militară. 11 (Îs) ~ de onoare Subunitate militară care prezintă onorurile unei persoane oficiale. 12 (Îas) Pază simbolică în semn de respect la ocazii solemne Cf escortă. 13 (Îas) Grup de militari care efectuează garda (12). 14 (Îs) ~ personală (sau de corp) Grup de persoane însărcinate cu paza vieții unui demnitar, unei persoane foarte bogate, a unei celebrități etc. 15 (Îs) ~ civică (sau națională) Unitate de voluntari care asigură paza și liniștea într-un oraș. 16 Nume dat diferitelor organizații politice cu caracter militar. 17 (În timpul Revoluției socialiste ruse din 1917; îs) ~da albă Armata contrarevoluționară. 18 (Îs) ~da roșie Cete muncitorești care au servit ca bază a armatei sovietice. 19 (La noi în țară; îs) ~da de fier Organizație politică extremistă, naționalistă, de dreapta dintre cele două războaie mondiale condusă de Corneliu Zelea Codreanu Cf legionar. 20 (Îs) ~da veche Grup de persoane cu experiență într-un anumit domeniu. 21 (Îas sau vechea ~) Cei care au participat în trecut la o acțiune socială. 22 (Îs) Tânăra ~ Nume dat de scriitorul A. Fadeev tinerilor comuniști ruși care au luptat ca partizani împotriva germanilor. 23 (Îas; îoc ~da veche) Grup de persoane care începe să capete experiență într-un domeniu, urmând să continue activitatea de acolo. 24 Poziție a brațelor și a corpului luată de un boxer, de un luptător etc. pentru a para loviturile adversarului sau pentru a ataca. 25 (Îe) A se pune în ~ A-și lua poziția de apărare sau de atac, la scrimă. 26 (Fig; îas) A-și lua toate măsurile de apărare pentru a nu fi surprins de ceva neplăcut. 27 (La jocul de șah; rar; șîs ~ la regină) Avertisment dat partenerului că regina este amenințată. 28 Apărătoare metalică pentru mână, montată între mânerul și lama unei săbii, unei spade etc. 29 (Îs) ~da trăgaciului Piesă de protecție a trăgaciului la armele de foc. corectat(ă)

HIPOCRAT (HIPPOKRATES) din Kos (c. 460-c. 377 î. Hr.), medic și filozof grec. Supranumit „părintele medicinei”. Este considerat autorul celor c. 60 de tratate medicale antice, alcătuind „Corpusul hipocratic”. A contribuit la fundamentarea metodologică a medicinei raționale, insistând asupra rolului pe care îl au factorii fizici (mediul geografic, conjunctura meteorologică, asigurarea regimului alimentar echilibrat etc.) în apariția bolilor. Promotor al doctrinei umoraliste, care consideră că procesele normale sau patologice din corpul uman se desfășoară prin conlucrarea sau prin conflictul dintre anumite lichide organice fundamentale. Jurământul lui Hipocrat (hipocratic), cuprinzând reguli de etică profesională recunoscute de corpul medical de-a lungul a peste două milenii, a fost redactat după moartea sa. ♦ Jurământul lui Hipocrat: „Jurați solemn, fiecare pe ce are mai sfânt: că veți fi loiali profesiunii de medic, drepți și generoși cu toți cei care o practică; că vă veți conduce viețile și vă veți practica știința cu cinste și corectitudine; că, indiferent în ce casă veți intra, va fi pentru a vă strădui, din toate puterile, să-i tămăduiți pe cei bolnavi, ferindu-vă de a greși, de a vă lăsa corupți sau de a-i ispiti pe alții la fapte rele; că vă veți folosi cunoștințele numai pentru a vă vindeca pacienții, și că nu veți da medicamente și nu veți face operații în scopuri criminale, chiar dacă vi se cere sau vi se sugerează acest lucru; că veți păstra secretul inviolabil a orice veți vedea sau auzi legat de viețile pacienților, ce nu poate fi povestit. Jurați că veți îndeplini toate aceste lucruri. Fiecare candidat să ridice mâna dreaptă în semn de acceptare”.

BISERICĂ, biserici, s. f. 1. Clădire destinată celebrării unui cult creștin. ◊ Expr. A lua calea bisericii = a deveni evlavios, pios. A (nu) fi ușă de biserică = a (nu) respecta morala religioasă, a (nu)-și îngădui abateri de la morala religioasă, a (nu) duce o viață pioasă; p. ext. a (nu) fi cinstit, a (nu) fi corect. A nu fi dus (de multe ori) la biserică = a nu da importanță conveniențelor sociale; a nu se sfii să spună cuiva în față lucruri neplăcute. 2. Instituția creștinismului în ansamblu. 3. Comunitate întemeiată de Isus Hristos, alcătuită din totalitatea celor care cred în acesta; semn al comuniunii oamenilor cu Dumnezeu. ♦ Ansamblul credincioșilor reuniți într-o comuniune creștină locală. Biserica ortodoxă – Lat. basilica.

drept, ~eaptă [At: PSALT. HUR. 50²/5 / V: (1-108) dir~ a, (122) drit sn, (147-155) deptu, der~, derepto, dereptu pp / Pl: ~pți, ~e a; ~uri sn / E: ml directus (109-146) după fr droit] 1 a (D. drumuri, căi, etc.) Care reprezintă cea mai mică distanță între două puncte, fără ocolișuri Si: (pop) oblu. 2-3 sf, a (Linie) care unește două puncte din spațiu pe drumul cel mai scurt Si: (pop) oblu. 4 a (Îs) Unghi ~ Unghi format de două drepte perpendiculare una pe cealaltă. 5 av (Înv; îla) ~ căzător Perpendicular. 6 a (Îs) Prismă ~eaptă Prismă cu muchiile laterale perpendiculare pe baze. 7 a (Fig; d. privire) Care este fără ascunzișuri Si: deschis, direct. 8 a (D. haine) Care are o croială simplă. 9-10 av (Înv; îs; îla) (Linie) ~ alergătoare (Linie) paralelă. 11 a (D. lucruri, ființe, părți ale lor etc.) Care are o poziție verticală (față de un punct de reper). 12 av (Îe) A se ține ~ A avea o poziție perfect verticală. 13 a (Îla; d. ființe, lucruri, elemente de același fel înșiruite) În linie ~eaptă (sau în linii ori în rânduri ~e) Aliniat. 14 a (Îlav) În linie ~eaptă Direct. 15 a (Mii; îe) A lua (sau a sta, a se ține în) poziția de ~pți A lua (sau a sta, a se ține în) poziție perfect verticală, stând nemișcat. 16 i Drepți! Formulă de comandă militară pentru luarea poziției de drepți (15). 17 av (Îe) A călca ~ A fi dârz. 18 av (Îae) A avea o purtare cinstită. 19 a (D. terenuri înclinate, forme de relief sau părți ale lor) Aproape vertical Si: abrupt, escarpat, povârnit. 20-21 sf, a (Literă) care are tăietura verticală. 22 a Care are o poziție orizontală (față de un punct de reper) Si: neted, orizontal, plan. 23 a (Grm; înv; îs) Complement ~ Complement direct. 24 sn (Îlav) De-a ~ul În mod direct. 25 sn (Îal) Fără oprire. 26 sn (Îal) Fără ezitare. 28 sn (Îal) Fără ascunzișuri Si: franc³ (5). 29 sn (Îal) Neîndoielnic. 30 av (Îvr; îe) A-i fi (cuiva) ~ A-i fi la îndemână (cuiva). 31 av (Îe) A merge ~ A merge cu mișcări sigure, fără a se clătina. 32 a (Îoc strâmb; d. obiecte cu formă alungită) Care nu prezintă curburi sau cotituri Si: (pop) oblu, regulat. 33 a (D. părți ale corpului la om sau la animale) Care are o formă (sau este într-o poziție) corectă, normală, fără defecte. 34 a (D. suprafețe) Neted. 35 a (Fig; d. acțiuni ale omului sau d. noțiuni abstracte) Care este, se face etc. potrivit dreptății și adevărului Si: bun, cinstit, întemeiat, just. 36 a (Îs) Parte ~eaptă Parte care se cuvine în mod legal fiecăruia la împărțeală. 37 a (Îs) Luptă ~eaptă Luptă corp la corp, fără arme, fără înșelătorii și fără ajutor străin. 38 a (Îlav) Cu ~ cuvânt Pe bună dreptate Si: justificat. 39 av (D. acțiuni) În conformitate cu dreptatea Si: just. 40 av În conformitate cu adevărul Si: adevărat, corect. 41 av (Îe) Ce-i ~, e ~ Se spune pentru a recunoaște un adevăr incontestabil. 42 av (Îe) (Este) ~ că... Este adevărat că... 43 av (Îe) A spune ~ A spune adevărul. 44 av (Îae) A vorbi deschis, sincer. 45 a (D. oameni) Care trăiește și acționează conform dreptății, adevărului, omeniei Si: cinstit, integru. 46 sn (Pex; îe) La ~ (sau, rar, ~ul) vorbind În realitate. 47 a (Îe) Ce-i ~(ul) Într-adevăr. 48 a (Fig; îs) Calea (cea) ~eaptă Comportare cinstită. 49 a (Spc; îas) Purtare cucernică, în spiritul moralei creștine. 50 a (În limbajul bisericesc) Cuvios. 51 sm (Îe) A se odihni cu ~pții A fi mort. 52 a (D. oameni; îe) A se duce în lumea celor ~pți A muri. 53-54 smf, a (Îc) ~ credincios (Persoană) care face parte din Biserica creștină ortodoxă. 55-56 smf, a (Îae) (Persoană) care se comportă ca un bun creștin. 57 sm (Bis; mpl) Om lipsit de păcate, care a respectat în timpul vieții preceptele religiei creștine și care este acceptat de judecata lui Dumnezeu. 58 a (D. sentimente, manifestări ale oamenilor) Care reflectă sinceritate. 59 a (Pex) Care nu favorizează pe cineva sau ceva Si: imparțial, obiectiv. 60 a (Înv) Devotat. 61 a (Înv) Nevinovat. 62 af (Reg) Virgină. 63 a (D. oameni; îla) ~ cu inima Sincer. 64 a (Îae) Prietenos. 65 a (Pop; d. oameni) Care este legat de cineva printr-un grad apropiat de rudenie (în linie ascendentă sau descendentă). 66 av (Îvr; îe) A fi ~ (cuiva, cineva) A semăna leit (cu cineva). 67 a Care este potrivit (conform) cu anumite reguli sau cu anumite cerințe Si: bun, corect, riguros. 68 av (Îe) A sta (sau a ședea etc.) strâmb și a judeca (sau a grăi etc.) ~ A aprecia just, corect (o situație, un om etc.), indiferent de împrejurările (nefavorabile). 69 a (D. viață) Care este în conformitate cu normele moralei Si: etic, moral. 70 a (Pex) Auster. 71 a Cuvenit. 72 a Împărțit echitabil. 73 a Veritabil. 74 (Îoc stâng; d. organe sau părți ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. 75 sfa Mâna dreaptă. 76 sf (Îe) A-și da ~eapta A-și strânge mâinile în semn de salut, de bucurie, de împăcare. 77 sf (Îe) Să nu știe stânga ce face ~eapta Formulă prin care se impune discreție absolută. 78 sfa (În religia creștină) Mâna lui Dumnezeu considerată ca putere sfântă. 79 a (Îe) A fi mâna ~eaptă (a cuiva) A fi omul de încredere (al cuiva). 80 a (Îae) A fi cel mai apropiat colaborator (al cuiva). 81 sna Picior drept. 82 sna (Îe) A călca (sau a păși, a porni, a intra, a ieși) cu -ul (înainte) A începe o acțiune sub bune auspicii. 83 a (D. părți ale îmbrăcămintei) Care corespunde părții drepte a corpului. 84 a (D. simptome, boli etc.) Care apare, care se manifestă etc. în partea dreaptă (74) a corpului sau a unui organ. 85 a (D. construcții, obiecte etc.) Care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane orientate cu fața în aceeași direcție cu obiectul. 86 a (D. cursuri de apă sau d. malurile lor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte a unei persoane așezate cu fața în direcția cursului unei ape. 87 a (D. obiecte sau d. părțile obiectelor) Care se află pe partea sau în direcția mâinii drepte (74) a persoanei care privește obiectul din față. 88 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în partea sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în același sens cu obiectul, construcția etc. respectivă. 89 sfsa Parte a unui curs de apă sau a unui mal al acestuia care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane așezate cu fața în sensul de curgere a apei respective. 90 sfsa Parte a corpului unei ființe, a unui obiect, a unei construcții etc. care se află în zona sau în direcția mâinii drepte (74) a unei persoane care privește obiectul, construcția etc. respective. 91 sf (Îlav) Din (la, pe, în, înspre, către, din, din a) ~eapta Din (sau în) partea mâinii drepte (74). 92 sf (Îlav) În direcția mâinii drepte (74). 93 sf (Îe) A fi (a sta, a ședea etc.) la ~eapta (den, den a ~pta (cuiva), (înv) a ~pta (de cineva) A ocupa locul de onoare aflat în partea dreaptă (74) a unei personalități. 94 sf (Îe) A-i cânta (cuiva) cucul la (în) ~pta A avea noroc. 95 sf (Îe) A face (a apuca, a o lua) la ~eapta A coti, a se îndrepta către partea dreaptă (74) a unui drum, în direcția mâinii drepte (74). 96 sf (Îe) A ține ~eapta A merge (numai) pe partea dreaptă (74) a unui drum. 97 sf (Fam; îe) A trage pe ~eapta A se opri cu un vehicul pe partea dreaptă (74) a carosabilului pentru odihnă sau remedieri tehnice. 98 sf (Îlav) În (din) ~eapta și-n (din) stânga sau de-a ~eapta și de-a stânga În (din) ambele părți. 99 sf (Îal) În (din) toate părțile Si: pretutindeni. 100 sf (Îlav) (Nici) în ~eapta nici în stânga Nicăieri. 101 sf (La) ~eapta! Comandă (adresată unui militar) prin care se cere întoarcerea spre dreapta (90). 102 av (În legătură cu unele verbe de mișcare și urmat de determinări locale; indică direcția) În linie dreaptă Si: direct, (pop) oblu. 103 av (Îlav) De-a ~ul Fără a se abate din drum. 104 av (Cu nuanțe spațiale sau temporale) Tocmai. 105 av (Îe; înv) ~ dragul să Ți-e mai mare dragul să. 106 a (Înv; d. bunuri materiale, sume de bani etc.) Care aparține sau se cuvine cuiva în temeiul legii. 107 sfa (Fig; în viața politică) Grupare politică adeptă și susținătoare a menținerii ordinii sociale și politice tradiționale. 108 sf (Îlaj) De ~eapta Conservator. 109 sn Totalitatea normelor juridice care reglementează relațiile sociale dintr-un stat. 110 sn Știință (sau disciplină) care studiază dreptul (1) 111 sn (Îs) ~ penal Ramură a dreptului (110) care se ocupă de normele juridice cu caracter represiv. 112 sn (Îs) ~ civil Ramură a dreptului (110) care studiază și reglementează relațiile sociale (convertite în raporturi juridice) dintr-un stat. 115 sn (Îs) ~ constituțional Totalitatea normelor fundamentale care reglementează relațiile privitoare la orânduirea social-economică și de stat. 116 sn (Îas) Ramură a dreptului (110) care studiază drepturile și datoriile cetățenilor decurgând din constituție. 117 sn (Îs) ~ internațional Totalitatea normelor de drept care reglementează raporturile dintre state. 118 sn (Flz) (Îs) ~ natural Drept (1) considerat ca imuabil și universal, care ar exista în afara structurilor sociale, decurgând fie din natura sau rațiunea umană, fie din voința sau rațiunea divină. 119 sn (Îs) ~ comercial Ansamblu de reguli, de instituții și de practici aplicabile actelor de comerț, comercianților și societăților comerciale. 120 sn (Îs) ~ administrativ Ansamblu de norme care reglementează organizarea și activitatea administrației. 121 sn (Îs) ~ul muncii Totalitatea regulilor aplicabile raporturilor individuale sau colective ale salariaților. 122 sn (Înv; șîf drit) Putere, prerogativă legal recunoscută unei persoane (unei instituții, unui popor) de a avea o anumită conduită, de a se bucura de anumite privilegii etc. 123 sn (Înv; îlav) Cu ~ul În mod legitim. 124 sn (Îal) Justificat. 125-126 sn (Și îljv) În ~ Împuternicit prin lege. 127 sn (Îal) Îndreptățit. 128 (Îal) Pe bază legală. 129 sn (Îe) A avea ~ul A avea voie (în temeiul legii) să întreprindă ceva Si: a fi îndreptățit. 130 sn (Îae) A se bucura de un privilegiu. 131 sn (Îe) A fi (sau a se simți, a se crede) în ~ (sau în ~ul său) A beneficia sau a crede că beneficiază de condițiile^[1] necesare favorabile pentru îndeplinirea legală a unor acțiuni, pentru exercitarea unui privilegiu etc. 132 sn (Îe) A da ~(ul) sau ~uri ori a face ~ cuiva A acorda cuiva posibilitatea, a-i oferi condițiile necesare favorabile pentru îndeplinirea unei acțiuni în mod legal sau legitim. 133 sn (Îe) A repune în ~uri A acorda cuiva un privilegiu de care anterior a fost privat. 134 sn (Îe) A reintra în ~urile (lui, ei etc.) A dobândi o situație privilegiată de care anterior a fost privat. 135 sn (Îe) A-și lua (sau a-și aroga) ~ul (de a face ceva) ori ~uri (asupra cuiva) A se comporta ca și cum ar fi îndreptățit, împuternicit legal, pretinzând anumite privilegii. 136 sn (Îlav) De ~ Conform legii. 137 sn (Îal) În mod legitim. 138-139 sn (Îljv) Fără ~ Care nu este în temeiul legii. 140 sn (Îal) Nejustificat. 141 sn Răsplată, retribuție care i se cuvine cuiva pentru prestarea unei munci, în mod legal, în spiritul dreptății. 142 sn (Ccr) Sumă de bani sau bun material cuvenite cuiva în mod legal în urma prestării unei munci. 143 sn (Îs) ~ de apel Permisiune legală de a contesta o hotărâre judecătorească. 144 sn (Îe) ~ul lui Dumnezeu Într-adevăr. 145 sn (Îrg) Dreptate. 146 sn (Înv; îe) A avea ~ul A avea dreptate. 147 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă echivalența între două elemente A primit banii drept recompensă. 148 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei funcții Si: ca¹ (9), în calitate de... Drept procuror a lucrat numai un an. 149 pp (Introduce un complement indirect) Exprimă justificarea atribuirii unei calități, a unei identități etc. Drept cine mă iei?. 150 pp (Introduce un complement indirect) În loc de... O draperie groasă servea drept paravan. 151 pp (Îlav) ~ care În concluzie Era târziu, drept care s-a grăbit să plece. 152 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) Lângă. 153 pp (Reg; introduce un complement circumstanțial de loc) În fața. 154 pp (Pop; îe) A i se pune (cuiva) soarele ~ la inimă A i se face (cuiva) foame. 155 pp (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru Drept încercare s-a folosit de un clește.^[2] corectat(ă)

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

AMINTIRE, amintiri, s. f. I. Faptul de a (- ș i) aminti. 1. Reproducere în minte a ceva întipărit în memorie; aducere-aminte. M-aș fi bucurat mai mult dacă nu mi-ar fi fost ochii în lacrimi la amintirea mamei. SADOVEANU, N. F. 82. ◊ Loc. adv. În amintirea cuiva (sau a ceva) = ca semn că cineva (sau ceva) n-a fost dat uitării; în memoria..., spre aducere aminte. Cinstesc pe bătrîne în amintirea trecutei lor frumuseți. NEGRUZZI, S. I 38. 2. Pomenire, menționare. Locurile care înconjură satul nostru încă-s vrednice de amintire. CREANGĂ, A. 7. II. 1. Ceea ce se ține minte, lucru amintit, imagine păstrată în memorie. O amintire, ca un reflex din altă viață, se conturează înainte-mi cu forme... de vis. SADOVEANU, N. F. 25. Însăși amintirea-i cu-ncetul se pierduse. MACEDONSKI, O. I 258. Sta zîmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte. EMINESCU, O. I 149. ◊ Expr. A păstra amintirea cuiva (sau a ceva) = a menține în sfera memoriei, a nu da uitării. Nici toamnele, nici primăverile de altădată Nu au lăsat urme în voi... Eu numai am păstrat amintirea lor întreagă înscrisă în inimă. BENIUC, V. 24. ♦ (Rar, impropriu) Întîmplare de care cineva își aduce aminte. Îi veni din nou în cap amintirea cu jimbla. SAHIA, N. 35. 2. (La pl.) Gen de producție literară în care scriitorul descrie fapte petrecute într-o perioadă îndepărtată din viața sa; memorii. Amintiri din copilărie [titlu]. CREANGĂ.

NEBUNIE s. f. 1. (Învechit) Calitate sau faptă a celui rău, netrebnic (3), păcătos, răutate, ticăloșie, netrebnicie (3); nesupunere; rătăcire, orbire. Iară care-i lucrează pîntecelui cu sațiul... dentr-acea nebunie drăcească nu poate lesne a se dezbate sau a scăpa. coresi, ev. 83. Să vă întoarceți den nebuniia voastră. id. ib. 343, cf. 278,375. Doamne, ...tu știi nebunia mea și păcatel[e] meale de tine nu se ascunseră (cca 1633). gcr i, 80/13, cf. st. lex. 173^v2 /1. Feciorii lui Antonie Vodă... făce multe giocuri și beții și nebunii prin tîrguri și prin sate boierești de lua femeile și fetele cu de sila. neculce, l. 65. Împărat sultanul Mehmet sfat au făcut pentru atîta nebunie ce au făcut acești oameni în Țara Muntenească. anon. cantac., cm i, 167. Cu acea oaste să se înfrîneze nebunia și starea împotrivă a lui calga-sultan. r. greceanu, cm ii, 183. Trezvindu-te... din nebuniia cea mai de denainte, ai mustrat înșălăciunea cea drăcească și rătăcirea cea pierzătoare de suflet. mineiul (1776), 9^r1 /25, cf. ddrf. ♦ Spec. Desfrîu, dezmăț. Iară de... nu să va afla feciorie la fecioară... vor scoate pre fecioară la ușăle cosii tătîni-său și o vor ucide pre ea cu pietri oamenii cetății și va muri, căce au făcut nebunie întru fiii lui Israil acurvi casa tătîni-său. biblia (1688), 1422/5. 2. Lipsă de judecată dreaptă, de minte, de cumpănire; nechibzuință, nesocotință (1), prostie. Preablînda firea omenească sălbă-tăceaște-o, înțelepțiia spre nebunie adauge și mii de nevoi aduce. coresi, ev. 542, cf. 94. O, nebunie, câtă pagubă feace grecilor. moxa, ap. gcr i, 61/31. Deci învățăm: de sugrumat și de mortăciună să nu se guste aceastea... ce oarecarii dentru nebuniia lor fac aceasta (a. 1641). gcr i, 90/30. O, mare nebuniie a nemulțămitorilor ghergheseani! varlaam, c. 176. O, vai de nebuniia lor săracii! cel mort în ce chip să omoară pre cei vii? (a. 1645). gcr i, 117/19. Dzîsă întru sine cel fără de minte ’Ntr-a sa nebunie deșarte cuvinte. dosoftei, ps. 40/4, cf. anon. car. Iară vulpea zise: o, jup[ă]neasă maimuță, dară aceast[ă] nebunie ai fost avut tu, și încă vreai să fii împărat preste fiiară și dobitoace (a. 1705). gcr i, 354/7. Cîtă nebunie la om! el singur defaimă pricina prin care se deosibește din celelalte viețuitoare. marcovici, c. 13/2, cf. polizu. Din nebunia streină te înveți minte. alexi, w. Nebunia cu înțelepciunea de-a dreptul se împotrivesc. zanne, p. viii, 666, cf. v, 351. ♦ Neastîmpăr, zburdălnicie, exuberanță. cf. polizu, pontbriant, d., costinescu. Rîdea cu-n fel de copilăroasă nebunie. eminescu, n. 83. Iar o pasăre, cuprinsă de o dulce nebunie, Piruie în urma noastră, în lumina argintie. cerna, p. 54, cf. 70. 3. Lucru, faptă, vorbă necugetată (3), lipsită de sens, greșeală, prostie, trăsnaie; faptă de om nebun (I 2). Au fost făcând toate nebuniile bețiii și alte seamne ca de om bat. prav. 265. Acesta, lîngă alte nebunii multe ce făcea, au făcut și aceasta, mai mare decît toate. r. popescu, cm i, 275, cf. 288. Mare nebunie iaste a alerga înaintea unuia ce nu te chiamă și mai mare nebunie iaste a răspunde fără de a te întreba cineva. antim, ap. gcr ii, 6/28. Mare nebunie iaste a lipi inima spre putrejune (a. 1785). gcr ii, 148/6. Din nebunii făr’de vreame vă siliți Pe Orest ca să-l aduceți, voința să vă-npliniți. beldiman, o. 17/9. Au îndrăznit a lăsa pe părinții săi împotriva voinței lor... – Adevărat, mare nebunie este aceasta. drăghici, r. 6/26, cf. 89/11. Ce grăiți voi nebunie? bărac, a. 75/16. Ar fi fost din partea Basarabilor o nebunie a înfrunta și un miracol a învinge pe nește regi maghiari ca Ludovic cel Mare și împăratul Sigismund. hasdeu, i. c. i, 34. Aveai figura unui om ce merge să se ucidă; mi-era teamă să nu faci vreo nebunie. bolintineanu, o. 389. Viața-mi pare-o nebunie Sfîrșită făr-a fi-nceput. eminescu, o. i, 212, cf. 40. Aș rîde și mai bine dacă soția altuia ar fi care vorbește așa nebunii, f (1906), 2. Ce vrai să faci, beizade? Nu îndrăzni în țară păgînă să faci vreo nebunie, ca să nu-ți pierzi capul. sadoveanu, z. c. 302. Iancule, român turcit, Lasă-te de haiducit, Lasă-ți nebuniile, Lasă-ți haiduciile, Să-ți dau boieriile, teodorescu, p. p. 292. ♦ Extravaganță, fantezie. Pentru aceasta mi-am interzis orice pasiune în viață, orice sentiment, toate plăcerile, orice nebunie. c. petrescu, c. v. 25. Te întrebi, 22 de mii de lei pe o carte, nu e o nebunie? sebastian, t. 283. ♦ (Mai ales la pl.) Faptă lipsită de seriozitate; năzbîtie, năzdrăvănie, poznă, ghidușie, ștrengărie; glumă, farsă. Îndată ce sună... semnul bronzului, tot romanul și străinul leapădă orice interes și haractirul cel serios și, cu voia guvernului, să încep nebuniile pe uliță. ar (1839), 41²/38, cf. costinescu. Alcibiad... tăie într-o zi coada cea frumoasă a unui cîne minunat... numai ca, dînd de vorbă concetățenilor săi asupra acestei nevinovate nebunii a lui, să-i oprească de a cîrti despre dînsul alte lucruri mai rele. odobescu, s. iii, 43. Întrecea mai pe toți băieții și din carte, dar și din nebunii. creangă, a. 2. Copiii fac fel de fel de nebunii: joacă o horă, apoi se bat și aleargă. caragiale, o. vi, 479, cf. i, 20, barcianu. În Moși au cumpărat cîte o trompetă și au suflat în urechile oamenilor și au făcut tot felul de nebunii. pas, z. i, 126, cf. șez. iii, 92, com. marian. Băieții aieștia fac niabunii piste niabunii. alr ii 3 204/386, cf. 3 204/36, 64, 95, 4 399/791. ◊ Fig. Ce cunoștință veche îi era vîntul acesta, ce bine îi știa el nebuniile lui înșelătoare! bart, s. m. 62. 4. Pierdere a judecății datorită unei boli mintale, demență, alienație mintală, (popular) nebuneală (I 1); fig. întunecare (trecătoare) a minții, rătăcire. Iar el și mai nainte fiind trăsnit, atuncia îl apucă o boală de nebunie și... îi lovia cu buzduganul în obrazu. herodot (1645), 335. De va face vreo greșală în vreamea nebuniii lui, nu să va certa. prav. 267. Cărțile ceale multe te duc la nebunie. n. test. (1648), 170^r /6, cf. st. lex. 171^v1 /17, man. gOtt. Sculîndu-se noaptea... cu nebunie, au rănit pe nouă oameni pe care i-au tăiat cu toporul (a. 1776). uricariul, xix, 48. Deliriul, adecă nebuniia. Învățătură, 84/18, cf. drlu, lb. Iaca pozna, soro, că iar i-o venit toana nebuniei... Săracan de mine!... tocmai azi, în ziua logodnii? alecsandri, t. 521. Lovit... de izbucnirea nebuniei, al cărei germen era din naștere. maiorescu, CR. ii, 294. Alienație mentală se numește popular nebunie, nebuneală, bolînzîie. candrea, f. 224, cf. bianu, d. s. Sînt solitarul pustiilor piețe Cu jocuri de umbră ce dau nebunie. bacovia, o. 21. Ar fi avut momente de adevărată nebunie. camil petrescu, u. n. 187. Să nu se socoată însă drept nebunie delirurile... care apar în unele boli cu febră mare. ygrec, m. n. 14. Ochii lui ardeau ca doi cărbuni, în cearcăne vinete; ...pe fața lui slăbită, durerea lăsase spaimă și nebunie. sadoveanu, o. i, 148, cf. v, 566, h x 491, alr ii/i mn 55, 4 176/365, 386, 574. ♦ loc. adv. (De obicei pe lîngă verbe ca „a-l iubi”, „a-i plăcea” etc.) La nebunie sau (rar) pînă la nebunie = foarte mult, enorm. Este o fată foarte frumoasă, pe care o iubesc pînă la nebunie. filimon, o. i, 125. Mi-a citit niște scrisori de dragoste de la o fată, care-l iubea la nebunie și dormea cu poeziile lui sub pernă. vlahuță, o. a. 193. A fost un secret public că ai iubit la nebunie pe Ella. f (1900), 548. Îmi place la nebunie poezia. ap. tdrg. Mănunchiul plăcu foarte mult Arăpușchii, căci iubea florile la nebunie. popescu, b. iii, 82. Îmi place la nebunie. bl v, 50. ◊ Expr. O nebunie, se spune ca elogiu superlativ despre un lucru, despre o întîmplare, o situație excepțională etc. Ții minte dumineca trecută la Sîn-Dominic... Era o nebunie. sebastian, t. 154. (Familiar) A-i veni cuiva nebunia (sau, rar, nebunie) = a-și pierde stăpînirea de sine, a se înfuria foarte tare; a-și ieși din fire. cf. polizu. Uite-mi pierd răbdare și-mi vine nebunie! ap. ddrf. ♦ Fig. Exaltare. Asemenea cu viermele ce deapănă mătasea, mă sîrguiam să mă înfășur cu pînza cea de nebunia mea țesută. marcovici, c. 15/23, cf. id. d. 8/19. S-a petrecut o dramă de nebunie religioasă, f (1906), 20. Dacă nebunii divine Vă smulg în ceruri, tremurînd, E că un neam întreg ce vine Se bucură cu voi în rînd. cerna, p. 15. ♦ (Regional) Boală a albinelor nedefinită mai de aproape; (regional) nebuneală (I 1) (Cîmpulung Moldovenesc), chest. vi 15/3. 5. (Bot.; regional) Zizanie (Lolium pere,nne) (Rășinari-Cisnădie). cf. păcală, m. r. 25. – pl.: nebunii. – Și: (regional) neabunie s.f. – Nebun + suf. -ie.

limpede adj., adv. I adj. 1 (în opoz. cu „nedeslușit”; despre peisaje, contururi, panorame, imagini etc.) clar, deslușit, distinct, evident, lămurit, precis, <înv.> apriat, chiar, <fig.> curat. După ridicarea ceții, în față, apare imaginea limpede a muntelui. 2 (în opoz. cu „întunecat”, „cețos”, „noros”; despre cer, zare, atmosferă etc.) albastru, clar, curat, înseninat, pur², senin, străveziu, <livr.> limpid, <rar> lucid, <înv. și pop.> viu, <reg.> despăienjenit, liber, tistaș, <înv.> luciu², seninat², seninos, <poetic> dalb, lin², <fig.> spălat². Cerul a devenit limpede după furtună. 3 (despre lumină sau despre surse de lumină) clar, lucitor, scânteietor, sclipitor, strălucit, strălucitor, străluciu, <înv. și reg.> sticlit, strălucios, vederos, sclipos, <reg.> stelos, <înv.> scânteind, scânteios, sclipit², străluminat. Farul împrăștie o lumină limpede. 4 (despre stări atmosferice, zile sau momente ale zilei etc.) luminos, senin, <înv. și reg.> luced, <poetic> dalb, <fig.> alb. Când s-a trezit, era o zi limpede. Zorii se revarsă limpezi peste oraș. 5 (în opoz. cu „tulbure”; despre lichide, fluide vâscoase, cursuri sau acumulări de apă etc.) clar, cristalin, curat, netulburat, pur², transparent, <rar> lamur, limpetos, pelucid, <înv. și pop.> viu, <pop.> vioară¹, <reg.> rouros, tistaș, viorintă, <înv.> chiar, lichid, limpeziu. Din stâncă iese un izvor cu apa limpede. 6 (despre culori sau, p. ext., despre ceea ce este colorat) clar, deschis, luminos, <înv.> limpeziu. În această dimineață cerul este de un albastru limpede. 7 (despre ochi, privire) clar, luminos, pur², <fig.> curat, senin. Fetița are ochii mari și limpezi. 8 (în opoz. cu „răgușit”, „voalat”; despre sunete, voce) clar, nealterat, pur², <poetic> viu, <fig.> argintiu, argintos, cristalin, curat, <fig.; rar> senin. Soprana are vocea limpede. 9 (despre acțiuni, stări, situații etc.) clar, evident, flagrant, incontestabil, indiscutabil, izbitor, învederat, manifest, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, pregnant, reliefant, vădit, vizibil, <livr.> obvios, <rar> direct, ostensibil, <fig.> marcat², străveziu. Dă semne limpezi de oboseală. Starea proastă a sănătății lui era limpede. 10 (în opoz. cu „ascuns”, „invizibil”; mai ales fig.; despre senzații, sentimente, stări sufletești, atitudini etc. ale oamenilor) clar, deslușit, evident, fățiș, manifest, vădit, vizibil, <rar> aparent, <înv.> lămurit, vegheat², <fig.> conturat. Supărarea lui este limpede. Afișează o bucurie limpede că afacerile îi merg bine. 11 fig. (despre modul de viață al oamenilor, despre momente din viața lor etc.) bun, calm², lin², liniștit, netulburat, pașnic, plăcut, tihnit, <fig.> senin, <fig.; înv.> seninos. Toți își doresc o bătrânețe limpede, fără griji. 12 fig. (în opoz. cu „ilizibil”, „indescifrabil”; înv.; despre scrisul de mână sau, p. ext., despre manuscrise, texte) v. Citeț. Clar. Deslușit. Lizibil. II adj. (adesea fig.) 1 (în opoz. cu „confuz”, „încurcat”; despre idei, informații, concepții, argumente, reprezentări de fapte etc.) clar, coerent, comprehensibil, comprehensiv, deslușit, explicit, expres², inteligibil, lămurit, net², precis, răspicat, <înv.> apriat, dezvelit, <fig.> luminos, transparent, <fig.; rar> neted, <fig.; înv.> luminat². Are o reprezentare limpede a întregului proiect. 2 (în opoz. cu „greoi”, „obtuz”; despre mintea, gândirea etc. oamenilor) clar, lucid, pătrunzător, profund, rațional, <fig.> luminos, subțire, treaz. Este considerat un om cu mintea limpede. 3 (despre afirmații, idei, teorii, opinii etc. ale oamenilor) clar, evident, incontestabil, indiscutabil, indubitabil, necontestabil, necontestat, nediscutabil, neîndoielnic, neîndoios, netăgăduit, sigur, solid, vădit, vizibil, <rar> direct, <fig.> palpabil. Mărturiile martorilor au fost limpezi pentru judecători în luarea deciziei finale. 4 (despre oameni) clar, coerent, deslușit. Trebuie să fim foarte limpezi când facem o demonstrație. III adv. (modal) 1 (în legătură cu vb. ale percepției, ale distingerii) bine, clar, deslușit, distinct, lămurit, <pop.> luminat², <reg.> răzvedit. Aude limpede cel mai fin zgomot. 2 (în legătură cu vb. ca „a judeca”, „a gândi”,„a socoti”⁷) clar, lucid, rațional. Judecă limpede faptele când trebuie să ia o hotărâre. 3 (în legătură cu vb. ca „a ști”, „a pricepe”, „a se încredința” etc.) exact, precis, <fig.> perfect. Știe limpede ce trebuie să facă. 4 clar, evident, vădit, <înv. și reg.> acurat. În această chestiune are limpede dreptate. 5 aievea, clar, deslușit, explicit, expres², lămurit, răspicat, <reg.> lișteav, nilvan, pur², <înv.> apriat, chiar, <fig.> curat. I-a repetat limpede cum trebuie să procedeze.

semn sn [At: PSALT. HUR. 64^r/3 / V: (îvp) sămn / Pl: ~e și (înv) ~uri / E: ml signum] 1 Ceea ce se face sau se aplică pe un obiect, pe un animal etc. cu scopul de a-l deosebi, de a-l recunoaște de alte obiecte, animale etc. asemănătoare Si: marcă². 2 (Rar) Crestătură pe răboj. 3 (Înv) Tatuaj. 4 Ceea ce constituie (sau este considerat ca) o probă (materială) a trecutului Si: relicvă, vestigiu. 5 Ceea ce rămâne după cineva sau ceva, rezultat în urma atingerii, apăsării etc. locului pe care a stat, pe unde a trecut etc. Si: amprentă, urmă. 6 (Spc; adesea urmat de determinări care arată proveniența, felul etc.) Ceea ce rămâne pe piele după vindecarea unei răni, a unei tăieturi, a unei bube, a unei boli etc. Si: cicatrice, (rar) rană¹ (1), stigmat (8), (îrg) beleaznă, (reg) pupăză. 7 Pată de culoare roșie-vineție (evoluând până la galben) apărută pe piele datorită ieșirii sângelui la suprafață în urma unei lovituri (puternice), a unei mușcături etc. Si: echimoză, vânătaie, vinețeală, (înv) vânătare, urmă. 8 Elemente anatomice (patologice) caracteristice care există pe corpul uman (și care constituie o trăsătură individuală a acestuia). 9 (Rar; mpl) Semnalment (2). 10 (În credințele populare) Mișcare involuntară, convulsivă a unui mușchi al feței, a ochiului sau mâncărime a nasului, a podului palmei etc. interpretate ca având o anumită semnificație (bună sau rea). 11 Obiect așezat într-un anumit loc sau într-o anumită poziție pentru a delimita, a marca, a jalona, a despărți etc. ceva. 12 (Pop; îs) ~ de (sau, înv, în) hotar Piatră, stâlp etc. care marchează un hotar sau linia de demarcație a unui teren, a unui teritoriu etc. 13 (Pex; îas) Hotar (1). 14 (Îvr; spc) Însemnare făcută spre a nu uita ceva sau spre a găsi ceva mai ușor. 15 (Îs) ~ de carte Fâșie îngustă de mătase, de carton, de piele etc. care se pune între paginile unei cărți pentru a indica pagina la care s-a întrerupt lectura Si: (reg) zăloagă. 16 (Reg; în credințe populare; îe) A lăsa ~ A pune pe pieptul sau la căpătâiul unui copil nou-născut un fir roșu (destrămat dintr-o țesătură) pentru ca acesta să ocrotească somnul copilului. 17 (Rar) Reper (1). 18 (Mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a lovi”, „a nimeri”, „a trage” și precedat de pp „în” sau „la”) Loc marcat în care se trage cu arma Si: țintă, (înv) țel, (reg) șaibă². 19 (Rar) Inscripție. 20 (Îvr) Titlu. 21 (Îvr) Însemnare (scrisă). 22 (De obicei cu determinări care arată felul) Simbol al unei meserii, al unui grad (militar), al unui rang, al demnității, al puterii etc. 23 Obiect care poartă sau reprezintă un semn (22) Si: emblemă, însemn. 24 Fenomen atribuit divinității sau altei forțe supranaturale și care adesea este considerat (în superstiții) un indiciu prevestitor. 25 Fiecare dintre cele douăsprezece constelații ale zodiacului Si: zodie. 26 (Îs) ~ zodiacal (sau ~ele zodiacului) Fiecare dintre figurile simbolice ale zodiacului, reprezentând cele douăsprezece costelații corespunzătoare poziției soarelui în ecliptică. 27 (Îas) Fiecare dintre cele douăsprezece sectoare egale în care este împărțit zodiacul și în care soarele se află timp de aproximativ o lună Si: zodie. 28 (Înv; urmat de determinări care arată sensul) Crucea, ca simbol al credinței creștine. 29 (Îs) ~ul crucii (sau ~ sfintei cruci) Reprezentare grafică, gestuală etc. a semnului (28). 30 (Îe) A-și face ~ul crucii (sau, înv, ~ de pace) A se închina. 31 (Rar) Imagine (a divinității, a unui sfânt). 32 (Pex) Icoană. 33 (În superstiții; îs) ~ bun (sau rău, prost) Prevestire a unui lucru bun (sau a unei nenorociri). 34 (Îe) A avea ~e (sau a i se face cuiva ~) A avea indicii în legătură cu o întâmplare viitoare. 35 (Îe) A da ~ (sau ~e) de viață A se manifesta. 36 (Îae) A face să se audă noutăți despre sine. 37 Fenomen luminos care apare uneori pe cer, fiind interpretat de superstițioși ca o prevestire. 38 Tot ceea ce evocă o persoană, un lucru, un fapt Si: amintire. 39 (Șîs ~ grafic) Simbol (literă, cifră etc.) folosit în scrierea curentă a unei limbi. 40 (Îs) ~ de punctuație Fiecare dintre semnele (39) convenționale (punct, virgulă etc.) care au rolul de a marca în scris pauzele, intonația, întreruperea cursului comunicării etc. 41 (Îs) ~ul întrebării (sau ~ de întrebare, înv, ~ întrebătoriu, ~ răspunzătoriu) Semn (39) de punctuație folosit în scriere pentru a marca intonația propozițiilor sau a frazelor interogative Si: (rar) punct de întrebare. 42 (Îe) A pune sub ~l întrebării A se îndoi de adevărul unor fapte sau al unor afirmații. 43 (Îae) A pune sub observație. 44 (Îae) A suspecta (1). 45 (Rar; îae) A compromite (1). 46 (Îs) ~l exclamării (sau , rar mirării) sau ~ de exclamare (sau de exclamație) Semn (39) de punctuație care se pune la sfârșitul propozițiilor imperative, după o interjecție sau, uneori, după un vocativ pentru a marca natura exclamativă a comunicării Si: (rar) punct al mirării. 47 (Înv; îs) ~ele citării Ghilimele. 48 (Îs) ~e matematice Semn (39) care indică operațiile matematice. 49 (Îs) ~e convenționale Figuri simbolice întrebuințate pentru a marca diferite notări pe hărți, planșe etc. 50 (Îs) ~ diacritic Semn grafic format din punct, virgulă, accent etc adăugat unei litere (deasupra, dedesubt sau în lateral), pentru a reda un sunet diferit de cel notat prin litera respectivă. 51 (Îs) ~ moale Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul palatal al consoanei precedente. 52 (Îs) ~ tare Literă a alfabetului chirilic care marchează caracterul dur al consoanei precedente. 53 (De obicei cu determinări care indică domeniul) Simbol grafic folosit într-un anumit domeniu de activitate. 54 (Îs) ~ convențional Simbol cu semnificație general acceptată, întrebuințat pentru a face diferite notări pe planșe, hărți etc. 55 (Îs) ~ de circulație Fiecare dintre simbolurile utilizate pentru a indica viteza, sensul de circulație, parcarea, staționarea etc. cuprinse în legi, în convenții, în regulamente sau în prescripții speciale privind circulația rutieră, feroviară, aeriană etc. 56 (Îs) ~ monetar Inscripționările de pe o monedă. 57 (Pex; îas) Monedă. 58 (Liv) Cuvânt (1). 59 (Îs) ~ lingvistic Unitate dintre un sens și un complex sonor. 60 Manifestare, particularitate etc. după care poate fi recunoscut un obiect, un fenomen, un fapt etc. sau după care poate fi anticipată apariția unui fenomen, declanșarea unui fapt etc. Si: indiciu, (reg) semeniște¹. 61 (Îe) A da (un) ~ (sau, rar, ~e) de viață A-și manifesta prezența Si: a se manifesta. 62 (Îae) A comunica de la distanță cu cineva. 63 (Rar) Veste. 64 (Înv; îlv) A da ~ A vesti. 65 (Îlv) A da de ~ A înștiința. 66 (Șîs ~ caracteristic, ~ distinctiv, rar ~ deosebitor) Trăsătură caracteristică prin care o persoană, un lucru etc. se deosebește de altele. 67 (Rar) Criteriu (1). 68 Tulburare funcțională sau senzație anormală resimțite de o ființă, care indică prezența unui proces patologic sau fiziologic în organism Si: simptom (1). 69 Dovadă (1). 70-71 (Îlav) În (sau ca, înv, spre) ~ de (sau că) ... sau, înv, spre ~ul Pentru a dovedi (sau a întări) (că) ... 72 (Îal) Ca dovadă (că) ... 73 (Îal) Ca expresie a ... 74 (Îal) Ca probă (că) ... 75 Simbol (2). 76 (Îe) Sub (sau, rar, în) ~ul (cuiva sau a ceva) Sub conducerea cuiva. 77 (Îae) Sub protecția cuiva. 78 (Mai ales în legătură cu verbul „a face”) Gest al unei persoane care exprimă un gând, o intenție, o stare sufletească sau care comunică, sugerează cuiva ceva. 79 (Înv; mai ales în legătură cu verbul „a da”) Semn (60) sau succesiune de semne (60) cu o semnificație prestabilită (și cunoscută numai de cei inițiați), pentru a declanșa (au a întrerupe) o anumită acțiune sau pentru a arăta că acțiunea a fost declanșată. 80 (Pop; îlav) Pe ~e Probabil. 81 Manifestare exterioară a unui fenomen care permite să se presupună sau să se precizeze natura lui. 82 Tot ceea ce poartă o semnificație. 83 Pată de altă culoare decât restul corpului pe care o au unele animale Si: urmă, pată. 84 (Înv) Semnal (17). corectat(ă)

Omne ignotum pro magnifico est (lat. „Tot ce-i necunoscut e socotit minunat”) – Cugetarea aceasta a lui Tacit (din Viața lui Agricola, 30) servește atît în sens pozitiv, cît și în sens negativ. Înțelesul ei fiind că „necunoscutul are farmec”, o putem cita atît pentru a explica ce-i îndeamnă cîteodată pe oameni să pornească în necunoscut (în ascensiuni, în călătorii îndepărtate), cît și pentru a preveni pe cei care, lăsîndu-se ademeniți de „farmecul necunoscutului”, iau calea periculoasă a aventurii, a misterului, a marelui semn de întrebare. Dar pentru acest din urmă caz romanii aveau un proverb mai vechi: Omne ignotum pro terribili, adică farmecul pe care îl prezintă necunoscutul poate avea un rezultat îngrozitor. LIT.

MÎNGÎIA, mîngîi, vb. I. Tranz. 1. A atinge netezind ușor cu palma în semn de dragoste (uneori și ca un gest reflex); a dezmierda, a alinta. Își mîngîia mustăcioara pe care și-o lăsase de curînd. DUMITRIU, N. 281. Bătrîna îi mîngîia capul plecat pe lada cu portocale. ARGHEZI, P. T. 117. O mîngîie – dar apoi, desfăcîndu-se de îmbrățoșerile ei, se avîntă pe șaua calului. EMINESCU, N. 13. ◊ Fig. În aerul luminos pluteau miresme de pămînt umed, de fînețe răcorite; soarele deasupra pădurii mîngîia viața cu dragoste caldă. SADOVEANU, O. I 309. Visele mi se împlineau... acele vise care îmi mîngîiaseră viața tristă de școală. BART, S. M. 11. Cu zîmbetul tău dulce tu mîngîi ochii mei. EMINESCU, O. I 213. ♦ (Ironic) A lovi, a bate. Începe a ne pofti pe fiecare la Bălan și a ne mîngîia cu sfîntul ierarh Nicolaie (= biciul). CREANGĂ, A. 4. 2. A liniști, a potoli; a împăca pe cineva. Las’, mamă, că lumea asta nu-i numai cît se vede cu ochii, zicea bădița Vasile mîngîind-o. CREANGĂ, O. A. 37. Neștiind cum s-o mîngîi, am început și eu a plînge. NEGRUZZI, S. I 52. ♦ Refl. A se împăca cu o idee, cu o stare, cu o situație; a se consola. Noi, bătrînii, căutăm să veselim ceasurile cîte ne mai rămîn de trăit, pentru ca să ne mîngîiem de cele care au trecut. ALECSANDRI, T. I 42. Am sfîrșit prin... a ne mîngîia de poznașele isprăvi a timpului. NEGRUZZI, S.I 68. ♦ A bucura, a desfăta. Un suvenir poetic... mîngîie și-nvie duioasă inima mea. ALECSANDRI, P. I 121. – Accentuat și: (prez. ind.) mîngîi.

ARĂTA (arăt) I. vb. tr. 1 A face semn sau a spune unde se află un lucru, în ce parte este ceea ce caută cineva, a face să se vadă ceva: i-am arătat drumul cel mai sigur ¶ 2 A scoate la lumină; a pune în evidență: Dumnezeu pururea ne arată ceea ce ne duce spre pierzare (COR.) ¶ 3 A face cunoscut, a spune: trămise pe Stoica... ca să arate plîngerile sale împotriva boierilor (ODOB.) ¶ 4 A expune, a istorisi: în partea dintîi va arăta viața împăratului Romei (N.-COST.) ¶ 5 A da la iveală pe cineva, a-l face să fie cunoscut așa cum e: l-ai arătat ce fel de om este ¶ 6 A da dovezi de ceva: nu prea arată multă tragere de inimă la lucru ¶ 7 A pîrî: am să te arăt la minister ¶ 8 A face să pară, a da cuiva înfățișare: haina aceasta mă arată prea bătrîn ¶ 9 ~ cuiva ușa, a-i face semn, a-i spune să plece ¶ 10 Fig. Toată lumea (sau toți) îl arată cu degetul, se zice despre cineva prea cunoscut prin defectele sale, care a făcut ceva nepotrivit, rău ¶ 11 ‡~ pricină, a învinovăți ¶ 12 ‡~ cuvînt, a atrage luarea aminte (asupra unui lucru). II. vb. intr. 1 A face cunoscut ¶ 2 A pune în lumină, a proba: vremea are să arate cine a avut dreptate ¶ 3 A dovedi cuiva că poate să se răzbune, a întoarce cuiva un rău: lasă, că i-oiu arăta eu ¶ 4 A părea, a avea înfățișare: arăți mult mai tînăr; arată rău sau bine (la față). III. vb. refl. 1 A ieși la lumină, a apărea: soarele aci se arată, aci se ascunde după nori ¶ 2 A se vedea într’un loc, a se ivi: se arătase pe cer o stea cu coadă (I.-GH.) ¶ 3 A se vedea așa cum e, a se cunoaște; proverb: ziua bună se arată de dimineață; – arama omului la beție se arată ¶ 4 A voi să pară: își smolesc feațele sale, ca să se arate oamenilor postindu-se (GAST.) ¶ 5 A veni cuiva în chip de vedenie: mi s’a arătat ceva grozav în vis azi noapte ¶ 6 A părea: se feri cît putu a nu se ~ tristă (ISP.); acesta e un om bun, pe cît s’arată (VLAH.) ¶ 7 A se purta, a avea o anumită fire: mai mare va fi vaza lui în lume, de s’ar arăta milostiv către popor (ISP.) ¶ 8 A avea un anumit aspect (vorb. de cer, etc.): s’arăta de ploaie în ziua de Pălii (GR.-N.) [lat. ad-reiterare].

NEBUN, -Ă adj., subst. I. adj. 1. (Învechit și popular) Negativ al lui bun; care nu este bun, rău; spec. păcătos; îndărătnic; leneș; stricat; nemernic (3), netrebnic. Fărădelegea cugetă într-așternutul său, pristani tuturoru cailoru nebure (calea rea psalt. 65), pizmi nu ogodi. psalt. hur. 30^r/19. Și-mi zis[e] îngerul: acela nuor de focu iaste a oamenilor nebuni, ceia ce se mestecă împreună în rugăciunea periților (cca 1550). gcr i, 2/22, cf. cuv. d. bătr. ii, 420/20. Neblagodareniia... dîrji și nebuni i face. coresi, ev. 422, cf. 305. Fii nebuni simt și fără înțel[e]sătură, mîndri simt a fac[e] rău (a. 1600-1650). gcr i, 141/27. Cum au înțeles că nu-i Antohi Vodă domnu și-i Neculai Vodă s-au și spăriet de faptele lor cele nebune ce făcusă. neculce, l. 193, cf. 65. Pomeneaște la anul 520 precum, cu nebună paza slujitorilor carii era la Dunăre, gothii au trecut în Misia. cantemir, hr. 207. Rușinăm nebună înțelepciunea neînțelepților înțelepți ai lumii aceștiia (a. 1703). gcr i, 348/13. La Brașov... era toți nebunii boiarii țării strînși (începutul sec. XVIII), mag. ist. iv, 61/31. Înțelepciunea elinească nebună a fi o ai arătat. mineiul (1776), 49^r1/31, cf. lb, cihac, ii, 22. La elenii aceia, zeii cei buni ca și cei nebuni... toți fierbeau într-o oală, cum se zice. ispirescu, u. 4, cf. bul. Fil. v, 228. Doar ne-ați dat o călăuză nebună, Ne-a dus pe calea ce n-a fost bună Prin gropiș, Prin răsturniș. teodorescu, p. p. 180, cf. alr i 1 560/40, alr ii 3 597/886, 3 672/172, 551, 3 739/250, 791. Casă năbună. alr ii/i h 256/29. Vinul îl bei de bun, Și el te face nebun. zanne, p. iv, 182. ◊ (Cu determinări, complemente de relație) Nebun de cap. dr. iv,1 053. ♦ (Substantivat) Neome și nebune, nu te temi, nu te rușinezi, ce încă iubire de oameni acmu ți-aduci aminte și de miluire și de mingîiare ? coresi, ev. 368. Sfaturile și socoteala acestor 2 nebuni, Dumitrașco și Toma, i-au făcut dă se-au rușinat și biruința au pierdut. n. greceanu, cm ii, 183. ♦ (Învechit, rar; urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Care nu este vrednic, demn (de...). Bogații în ce chip grăiesc așa și fac și nesătui arătîndu-se și nebuni de darul Domnului nostru Dumnezeu. coresi, ev. 399. ♦ (Regional; despre ciuperci) Care nu este comestibil; otrăvitor. cf. n rv 71. Nu vorbi tot minuni, Dor n-ai mîncat bureți nebuni. marian, nu. 415, cf. gr. s. v, 45. Bureț d-ăi nebuni. alr ii 6 405/182. Vribe nebune. ib. 6 405/346. ♦ (Regional) Mere nebune = numele unei specii de mere nedefinite mai de aproape. cf. grecescu, fl. 222, bianu, d. s. ◊ Muiere nebună = vrăjitoare. cf. alr i 1 397/315. ♦ (Regional; substantivat, m.) Drac (Brusturi-Oradea). cf. alr i 616/302. 2. (Mai ales despre oameni; în opoziție cu cuminte, înțelept) Lipsit de judecată dreaptă, de rațiune, fără minte, nesocotit (3), necugetat, (învechit și popular) nebunatic (1); p. ext. slab de minte, prost, netot (I 2), (regional) pater¹. Că așa iaste voia lu Dumnedzeu, binrefăcătorilor se înfrănre nesciința oameniloru celora nebunrilor (oamenilor celor fără minte biblia 1688). cod. vor. 148/24. Cinci [fete] era din cele înțeleapte și cinci nebune. tetraev. (1574), 244. Dară de vrea fi cerșut și capul tău, o nebune Iroade, acea fără de rușine jucătoare, fi-ți-l vreai dat ei? coresi, ev. 546. Ca pre un dobitoc nebun mînă-l diavolul să pască porcii în holdele sale. varlaam, c. 17, cf. 445. Cine dintru oameni are hi atâta de nebun să-ș dea ochii săi să-i scoață neștine pentru bani? id. ib. 161. Giudețul să îndeamnă a mai micșura certarea celui vinovat, de cum spune pravila, când cel vinovat iaste surd sau mut; de vreame ce unul de aceștia iaste ca și un prunc micșor și ca unul de cei fără minte, nebun. prav. 293. O nebuni galateani, cine vă amegi să nu îngăduiți dereptăției? n. test. (1648), 252^v/24, cf. 206^v/34. De aceea nu fiți nebuni, ci să pricepeți ce este voia lui Dumnezeu! neagoe, înv. 18/1. Împăratul este cam nebun, lipsit de minte și celea ce nu să cade a face, acelea face. ist. ț. r. 102, cf. anon. car. Cine-ș lasă lucrul pentru altul, nebun esti (a. 1779). gcr ii, 121/14, cf. 83/27. O găină clocea niște oao de șarpe cu toată osîrdiia. Iară o rîndurea dintr-un copaci o văzu și-i zisă: oh, nebună ce ești tu, pentru ce clocești aceaste oao? (a. 1812). id. ib. 211/31. Doamna Mariiai este frumoasă, prea frumoasă, dar ce să-i fac că este nebună, prea nebună. kotzebue, u. 4^v/16, cf. lb. [Omul este] uneori cuminte foarte, alte dăți nebun mai mare. conachi, p. 275. Cine-a fi nebun ca mine, Tot ca mine să pățească! alecsandri, poezii, 366, cf. lm. Baba, cînd vede că și-a bătut găina joc de dînsa, o prinde ș-o bale, ș-o bate pîn-o omoară în bătaie! Și așa, baba cea zgîrcită și nebună a rămas de tot săracă. creangă, o. 24. Nu sînt oamenii așa de nebuni cum crede lumea la oraș! rebreanu, r. ii, 46. Cine-a făcut crîșma-n drum, N-a făcut-o de nebun; Oamenii-s cu gînduri multe, Merg în crîșmă să le uite. jarnîk-bîrseanu, d. 385. Are muierea asta tri copii, și capu-i tăt nebun. alr ii 2 960/250. Omul bătrîn și nebun, leagă-l de gard și-i dă fîn, se spune despre cel care a îmbătrînit și tot fără minte a rămas. Cf. zanne, p. ii 489. Nu e nebun cel ce mănîncă șepte mălaie, ci e nebun cel ce i le dă. id. ib. iii, 601, cf. iv, 43, 80. ◊ (Substantivat) Ințeleageți acmu fără de mente întru oameri și neburii. psalt. 196. Nebune! ce veri tu semîna nu va învie (a. 1569-1575). gcr i, *13/34. Nebunele își luară lumânările lor și nu luară cu eale unt în vasele lor. tetraev. (1574), 244. Iară nebunii ce nu înțeleg a lu Dumnezeu mîndrie șf tocmeala... pre Dumnezeu fac vinovat sau pre oameni de al lor rău. coresi, ev. 60, cf. 397. Fie cine veade că înțelepții încă mor, împreună nebunul și neînțeleptul pier (a. 1651). gcr i, 155/18. Și încă amăgeșt[i] și pruncii nebunilor a nu să-nchina dumnedzăilor. dosoftei, v. s. septembrie 6^r/3. Cinsteaște mai vrătos pre cel bun și înțelept decăt pre cei răi și nebuni. fl. d. (1680), 14^v/14. O, nebunule și deșertule de minte! cum că amăgitoare și mincinoasă să fiu dzici. cantemir, ap. gcr i, 324/21. Cum iaste soarele de întunearec, așa iaste deosebită și viața înțeleptului de a nebunului. c. cantacuzino, cm i, 64. Nebunule întru această noapte vor să ceară sufletul tău de la tine (a. 1785). gcr ii, 149/4. O, nebunul eu, cum am îndrăznit pînă într-atîta să vă mîhnesc ! drăghici, r. 10/5, cf. 86/3. Crezi tu că vom putea noi singuri secerași strînge atîta amar de grîu...? Ce nebun ai crede tu c-ar fi acela? creangă, p. 156, cf. 259. Sînteți cochete, ușuratice, vanitoase, căutați să treziți în noi amor, să ne sfîșiați inima și apoi să rîdeți de noi, nebunii. f (1900), 548. Nebunul are inima lui în gură și înțeleptul are limba lui în inimă. antim , ap. gcr ii, 5/39. Cel înțelept cînd tace mai mult spune decît cel nebun cînd vorbește. golescu, ap. DDRF. Un nebun aruncă o piatră-n baltă și zece cuminți să năcăjesc s-o scoată. șez. i, 218, cf. pamfile, j. ii, 156, zanne, p. viii, 663. Înțeleptul făgăduiește, nebunul trage nădejde. negruzzi, s. i, 248, cf. zanne, p. vi, 668. Vai de cel ce a nemerit la ușă de nebun. zanne, p. viii, 663. Nebunii cheltuiesc și înțelepții dobîndesc. id. ib. 664. (Expr.) A prinde șarpele cu mîna nebunului = a scăpa dintr-o primejdie sau dintr-o încurcătură, băgînd pe altul mai prost în ea. cf. id. ib. i, 657. ♦ (Despre manifestările oamenilor) Care denotă lipsă de judecată, de rațiune, nechibzuit, prostesc, nebunesc (2); care nu este întemeiat, deșert. O, necredință nebună ce avea fariseii, că vedea orbul cu ochi mărturisind și spuind adevărat și nu credea. varlaam, c. 125. Cu nebune și nesocotite făgăduieli pe țarul îndemnînd, fără de vreame acea sumă dă oaste dentru ale sale oști au dăspărțit. R. greceanu, cm ii, 183. Să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune, că zău, nu știu ce se poate întîmpla. negruzzi, s. i, 146. Nebunele lui fapte. lm. Pînă cînd să ni se spună Același vechi cuvînt nebun, Că viața-i rea? demetrescu, o. 80. Se petrecu... un eveniment care întări credința nebună a sectarilor despre venirea lui Antichrist. f (1906), 20. Răpus de-un gînd nebun pe semne, Uitat-am pilda lui Isop, Vîrtejului să nu mă-ndemne. goga, p. 35. Niște nebune cuvinte pe care le-ar fi rostit după multă băutură de vin Ciogolea spatar, într-o adunare de boieri. sadoveanu, o. xi, 323, cf. v, 702. Joc amețitor, nebun, fără astîmpăr. bArt, s. m. 15. Eu am prins gînduri nebune Să mă duc cu mîndra-n lume. jarnik-bîrseanu, d. 56. ♦ (Învechit; despre oameni) Care este simplu, care nu este învățat, cultivat. (Substantivat) Din săraci și de ruda proasta și necărtulari alease Hristos apostolii săi... Pentr-aceea grăiaște și Pavel apostol de dzice că Dumnedzău aleasă pre cei nebuni din lume, ca să rușineadze pre cei înțelepți. varlaam, c. 156. ♦ (Regional) Năuc (2). cf. alrm i/i h 193. 3. (Despre ființe) Vioi, zglobiu, zburdalnic, nebunatic (2); zvăpăiat, neastîmpărat (2), năzbîtios; nestăpînit, nestăvilit. cf. polizu, cihac, ii, 22. Deși pleca spre bătrînețe, aceasta muiere e încă... nebună. lm. Ce frumoasă, ce nebună e albastra-mi dulce floare! eminescu, o. i, 55. O, dragii mei prieteni! Luptați, cîntați, iubiți... Rămîneți pururi veseli, nebuni și fericiți. cerna, p. 61, cf. 42. Ah, iar sînt copilul nebun de-altădată! O floare, un flutur m-oprește din mers. iosif, v. 64. Era veselă, era nebună așa cum nimeni nu o cunoscuse pînă atunci. ardeleanu, d. 133. În cinstea ta, Cea mai frumoasă și mai nebună dintre fete, Voi scri trei ode. minulescu, v. 38. Fusese o fătuță nebună și fără griji. t. popovici, se. 16. Mi-e murgul cam nebun Și de fugă numai bun. alecsandri, p. p. 72. Ei, Ioneasă Cîrciumăreasă, Ai grajd bun De un cal nebun? corcea, b. 62. I năbun că pîncă nu stă locului. alr i 1 517/295. ◊ Fig. N-avu parte De suflete ce cîntă împreună, De viața care colcăie nebună. cerna, p. 38. Pe infinita depărtare De azuriu... Nebune, Îmbătate Se-aleargă razele de soare. camil petrescu, v. 98. A trebuit să-mi pun Căluș pe coardă, Pe-a inimii, că prea era nebună. beniuc, v. 93. ◊ (Substantivat) Aș dori mult să văd pe aceste nebune, zise Elena. Mai ales pe Zoe Șeni, deși nu aprob purtarea lor în timpul carnavalului. bolintineanu, o. 417. Poate să mai doarmă cineva de răul nebunelor istor de privighetori? creangă, p. 131. Mimi – o nebună, Ce știind ca să-ndrăgească, de nimica nu e bună. macedonski, o. i, 82. Iepurii, nebunii... Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. coșbuc, p. ii, 19. Mîine-poimîine e și nebuna cealaltă de măritat. rebreanu, i. 88. Cînd văzu baba Ioana că porcul, în loc să soarbă, mai mult se hîlborește, îi luă ceaunul mormăind: văd că te-ai săturat și-ți arde de joacă, nebunule. id. R. i, 147. ♦ (Transilv.) Care nu este serios, care este flecar; de nimic. cf. lb, lm, alr ii/i h 30. 4. Care suferă de o boală mintală, dezechilibrat mintal; dement, alienat, (popular) smintit, (învechit și regional) nerod (I 2). Cela ce să va face și să va arăta cum iaste nebun... iară el nu iaste cu adevărat nebun, acela să va certa deplin, după pravilă. prav. 267, cf. 245, st. lex. 171^vl/18. Portariul s-au gîndit că iaste nebun și zis[e]: du-te în calea ta (a. 1692). gcr i, 297/30. Negreșit că mă socotea nebun. negruzzi, s. i, 66. Unde-s șirurile clare din viața-mi să le spun? Ah! organele-s sfărmate și maestrul e nebun! eminescu, o. i, 158, cf. id. n. 7. Doamne ferește de omul nebun, că tare-i de jălit, sermanul! Pe de o parte îți vine a rîde și pe de alta îți vine a-l plînge. creangă, p. 243, cf. 157. Vecinii îl credeau nebun, căci ochii lui cenușii luceau straniu sub fruntea-i palidă. f (1900), 607. Ce vă tot uitați la mine? Nu-s nebună! eftimiu, i. 122. Înaltă, despletită, albă ca de var Mi se părea Ofelia nebună. bacovia, o. 78, cf. 38, 181. Ce nebun profet mai vine să ne spună că-i trimisul Celui ce făcu pămîntul din nimic? minulescu, v. 53. S-a întors din război nebun. sahia, n. 58. Cazna ridicolă a unui împărat nebun care a bătut marea cu nuiele ca să-i potolească furtuna. arghezi, t. c. 82, cf. alrm i/i h 192, alrm ii/i h 161, alr ii 3 670/250. Omul nebun, cînd vorbește, din mîini și din picere nici cum contenește, că cu toate grăiește. zanne, p. viii, 663. ◊ Expr. (Familiar) Ești nebun?, se spune pentru a arăta dezaprobare sau mirare, surpriză față de faptele sau de afirmațiile cuiva. cf. călinescu, e. o. ii, 47; barbu, ș. n. 8. ◊ (Substantivat) Cela ce va vinde otravă omului necunoscut sau nebunului... să să cearte. prav. 109, cf. ST. lex. 171^V1/17 . Nebunii și ucigașii... N-au năzăritură de cinste cu-nțelepție? conachi, p. 285. Gardul, în copilărie, Vecinic l-am asemănat C-un nebun care-a plecat Razna pe cîmpie. coșbuc, f. 125. Am intrat pe poarta ospiciului... Nebunii se plimbau în halaturi albe. c. petrescu, s. 193. Într-o grădină publică, tăcută, Pe un nebun l-am auzit răcnind. bacovia, o. 50. Cît despre icrele de crap, eu le pun deasupra celor de știucă... numai cît, asemenea salată trebuie cu rînduială făcută, după altă vorbă înțeleaptă: adică să toarne undelemnul un chior, să picure alămîia un zgîrcit și să le bată un nebun. sadoveanu, o. ix, 443. Se uită la el mirat, sau poate chiar altfel, cum te uiți la un nebun. tudoran, p. 15. Copiii, nebunii și omul beat vorbesc adevărul. zanne, p. ii, 70. De nebun și de muierea rea, fiece înțelept fuge. id. ib. 290. Nebunul de la Răstoacă, Tot el cîntă, tot el joacă, se spune despre cel care vorbește fără să fie ascultat. id. ib. vi, 274. Cînd grăiești cu cel nebun, aibi ciomagul lîngă tine. id. ib. viii, 663. Nu te pune cu nebunul și cu cel prost de minte. id. ib. 665, cf. 663, iii, 118. Nebunul n-asudă nici la deal, nici la vale și prostului nici să-i faci, nici să-ți facă. negruzzi, s. i, 248. (Ca termen de comparație) Atuncea ca o nebună, aleargă. conachi, p. 86, cf. 264, 278. Vîntul gemea ca un nebun, copacii din pădure se văicărau, pietrele țipau. creangă, p. 240. Setilă... zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile, ca un nebun. id. ib. 261, cf. 141, 247, 252. Aici mi-ai fost ascuns, Ianulică?... și eu te căutam ca o nebună. caragiale, o. ii, 241. Petre alerga ca un nebun, agitînd barda. rebreanu, r. ii, 204. Mi s-a făcut părul măciucă. M-am ridicat și am fugit ca un nebun. v. rom. februarie 1955, 151. ◊ Casă de nebuni v. casă. Săptămîna nebunilor v. săptămînă. (Regional) Trif nebun = numele unei sărbători băbești neprecizate ca dată. Cf ALR II/I mn 113, 2850/228. ◊ Expr. A (o) face pe nebunul = a-și acorda o importanță exagerată, a fi mereu mîndru, cu nasul pe sus, nemulțumit. cf. alexi, w., barbu, ș. n. 73. ♦ Fig. (Cu valoare de superlativ) Extrem de repede, de tare, de violent; care se face cu disperare. Vîntul... fuge nebun Printre tufe-nțepătoare și nuiele de alun. alecsandri, poezii, 146. Lumea toată, aflînd că vine grozăvia, pornește să fugă nebună. caragiale, o. iv, 135. Aleargă nebun. ddrf. Românii... s-au bătut nebuni. coșbuc, b. 83. Nebun să fug departe de tot ce-aveam mai drag. cerna, p. 69, cf. 96. Se temea de toate umbrele, și totuși alerga nebun după umbre. rebreanu, n. 38. Trenul fugea nebun. mironescu, s. a. 132. Pînza sfîșiată, ca o aripă rănită, se zbătea nebună în suflarea vîntului. bart, s. m. 51. M-oi repezi nebun în soare. beniuc, v. 12. (Adverbial) Nebun s-aruncă dînsa, din tot al ei avînt, Dar lunecă și cade. coșbuc, p. ii, 189. ◊ Expr. A umbla (sau a fi) nebun după cineva (sau după ceva) = a fi extrem de îndrăgostit, extrem de pasionat de cineva sau de ceva, a-i plăcea peste măsură de mult cineva sau ceva. Aceste domnițe... erau nebune după joc și pe fiecare noapte rupeau cîte o pereche de conduri de mătase albă, dănțuind. ispirescu, l. 232. Cînd eram fată, ...știi, Mărie, că umblam nebună după el. davidoglu, m. 43. ♦ (Familiar; adesea substantivat și ca termen de apostrofare) (Om) descreierat, smintit, țicnit, zănatic. Vărul tău Leonil îi un nebun și un obraznic și dacă l-oi mai videa pe-aici, am să-i rup urechile. alecsandri, t. 330. Baba cloanța cea nebună, Care-aleargă descîntînd. id. p. i, 12. Pînă azi nici un muritor n-a cutezat să calce hotarele mele pînă aicea; cîțiva nebuni carii s-au încumes a o face, de-abia au ajuns pînă la cîmpia unde ai văzut oasele cele multe. ispirescu, l. 5. Te pomenești că nebunul ăsta nu mai vine mîine. sahia, n. 103. Mă duc să mă omor. Mă arunc pe linie... – E nebună rău. sebastian, t. 243. Iți repet: ești nebun și nu-nțeleg să-mi faci asemenea scene. baranga, r. f. 7. ◊ (Prin lărgirea sensului) Bată-te Dumnezeu, cocoș nebun! murmură bătrînul. rebreanu, i. 43. 5. (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Scos din minți, înnebunit; buimac, năuc (2), zăpăcit, aiurit. În loc... să leie copiii sfintei Dumineci cum i-a lăut fata moșneagului..., ea i-a opărit pe toți de țipau și fugeau nebuni de usturime și de durere. creangă, p. 292. Era nebun de bucurie. ispirescu, l. 226. Mica Rosalba privea nebună de bucurie. vlahuță, o. a. 137. ◊ Expr. A fi nebun de carte, se spune despre cineva care a învățat foarte mult. cf. zanne, p. v, 148. 6. Care denotă nebunie (4), care e propriu nebuniei, dement; p. ext. fantasmagoric, bizar. Stilul... ajunge exagerat, necorect, plin de comparații bizare, aproape nebune. gherea, st. cr. ii, 119. Un glas întunecat îmi sună la ureche și graiul lui nebun Și groaznic ca blestemul mă-ndeamnă să le spun. petică, o. 179. Cascadele-n noapte rîdeau Șoptindu-și povestea nebună. densusianu, l. a. 25. Dacă mi-am schimbat portul, am făcut-o ca să nu întoarcă lumea ochii după mine și să nu mă ia a doua oară drept un maniac, cum m-a mai socotit pe vremea cînd umblam cu Oarță după comorile mele nebune. c. petrescu, a. 324. Melodia... se stingea într-o aiurare nebună. sadoveanu, o. i, 56. 7. Care nu are limite, margini, măsură (atît e de intens, de tare, de mare etc.); p. ext. enorm, extraordinar; groaznic, cumplit; halucinant. Toată nebuna lui mirare cînd David îi arată petecul din veșmîntul lui. heliade, o. n, 131. Spaimă nebună. lm. Eu singur n-am cui spune cumplita mea durere, Eu singur n-am cui spune nebunul meu amor. eminescu, o. i, 20, cf. iv, 40. Acești miliardari duc o viață de somptuozitate, de un lux nebun. gherea, st. cr. ii, 316. Lasă-ți patima nebună care sufletu-ți zdrobește, Vino-n codru unde numai vecinic liniște domnește. f (1897), 196. Unde avea să mă ducă pasiunea asta nebună și nesocotită? ib. (1900), 570. Parcă-i văd ș-acuma în faptul dimineții, C-un strigăt de izbîndă, dînd zbor nebun săgeții. cerna, p. 17, cf. 67. Boierul strigă din caleașcă: „Hei! cine vrea această pungă? Voinicul ăla s-o ajungă!” O goană de ogari nebună, Toți se răped, că toți o vor. iosif, v. 27, cf. 34. Și într-un moment de nebună mîndrie am plecat repede înainte fără un cuvînt, fără un gest. petică, o. 328. Apusul se îneca... în nourii de praf pe care Harap îi ridica din fuga lui nebună. galaction, o. 78. Mă uit la tine și indignat mă mir De unde-ți vin aceste instincte de vampir, Această-nverșunare nebună, fără scop? topîrceanu, p. o. 16, cf. id. b. 33. Muncitorii aproape goi, cu șiruri de sudoare pe spate și piept..., creau un aspect de muncă într-o încordare nebună. sahia, n. 33. Își repezi calul într-un avînt nebun. sadoveanu, o. i, 159, cf. 297. Vasul in goana lui nebună de pasăre de noapte... își moaie parcă vîrful aripelor desfăcute în negrul apei. bart, s. m. 15, cf. 40. Cum alergam ca furtuna In fugă nebună, pe bețe! Hi! cal năzdrăvan. beniuc, v. 23. II. Subst. 1. s. m. Numele unei piese la jocul de șah. Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor Doi nebuni peste un rege. alecsandri, poezii, 87. 2. s. m. (Rar) Măscărici, bufon (la curțile suveranilor sau nobililor). Un rege al Franței... avea și el nebunul sau mucalitul său, ca toți regii cei vechi și ca toți cei mari. bolliac, o. 236. Despot avea pe lîngă el un soi de caraghioz... într-o zi... nebunul scoase săbia și se făcu că se răstește asupra comesenilor lui Despot. xenopol, i. r. v, 76. ♦ Personaj imaginar, invocat ca sperietoare pentru copiii mici. Pentru copiii mărunți, tot în ceata ființelor acestea intră și țiganul, țiganca, baba, ...turcul, nebunul ș. a., care vin cu traista în spinare și intră din casă în casă, adunînd pe copiii care plîng. pamfile, dușm. 275. 3. s. f. (Bot.; regional) Ciumăfaie (Datura stramonium). Ciumafaiul se mai numește: laur, turbare, ciuma-fetei, cimăfoaie, bolandariță, porc, nebună, buruian. șez. xv, 150. 4. s. f. art. Numele unui dans popular; melodie după care se execută acest dans. cf. VARONE, D., com. din PLENIȚA-BĂILEȘTI. – pl.: nebuni, -e. – Și: (regional) neabun, -ă (alrm ii/i h 161/386), năbun, -ă adj., subst. – pref. ne- + bun.

STEA, stele, s. f. I. 1. Corp ceresc care luminează prin emisiune proprie, fiind alcătuit dintr-o masă care are o temperatură foarte înaltă; (sens curent) orice corp ceresc (cu excepția lunii) care strălucește noaptea pe bolta cerească. Stele mari ardeau sus: păreau niște crini de aur pe o apă albastră, SADOVEANU, O. III 157. Printre, crengi scînteie stele, Farmec dînd cărării strîmte. EMINESCU, O. I 209. Ceriu-i mare, stele-s multe, Și mai mari și mai mărunte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 100. ◊ (în metafore și comparații) Din covorul închis al foilor, florile de apă răsăreau ca niște stele de argint. SANDU-ALDEA, U. P. 105. Șterge-ți ochii, blondă Martă... ochii-ți negri. două stele, Mari, profunzi ca vecinicia și ca sufletu-ți senin. EMINESCU, O. IV 37. ◊ Steaua polară v. polar. Steaua dimineții = luceafărul de dimineață. Nu se mai văd ceasurile la foișorul de foc; lumina de-ndărătul cadranului s-a stins; dar mai sus de foișor arde clipind în cadență steaua dimineții – se face ziuă. CARAGIALE, O. II 16. Steaua ciobanului v. cioban. Stea cu coadă = cometă. Multe buburuze sînt pe boltă. Toate numai aur și argint!... însă dintr-un haos lăturalnic Iese... Cu-un surîs pe buze cam șăgalnic, Și mișcînd, încet, o stea cu coadă. BENIUC, V. 66. Stea comată v. comat. Stea căzătoare v. căzător. ◊ Expr. Cîte-n lună și-n stele v. lună. A vedea stele verzi, se spune cînd cineva primește o lovitură puternică. Tata uita să-și plece capul cînd intra, astfel că se izbea de pragul de sus, de vedea stele verzi. PAS, Z. I 42. ♦ (Determinat prin «roșie») Simbol al revoluției proletare, al socialismului. Am vrut să-ți spun că au cîntat cocoșii: Că s-au ivit pe ceruri semne roșii. Și-n noapte steaua roșie răsare, Deasupra, peste lumi, peste popoare. TULBURE, V. R. 15. Soarele negru în ocean se stingea Și peste China, Dinspre Mongolia se ridica Stea roșie crescînd lumina. BOUREANU, S. P. 10. ♦ (în expr.) Stea călăuzitoare = idee, concepție de bază, care îndrumă o acțiune, care dă direcția într-o activitate oarecare. Legătura indisolubilă între teorie și practică constituie steaua călăuzitoare a marxism-leninismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 164, 11/2. ♦ (în legătură cu superstiția că viața oamenilor este influențată de stele) Hyperion, ce din genuni Răsai. Tu vrei un om să te socoți, Cu ei să te asameni?... Ei doar-au stele cu noroc Și prigoniri de soarte, Noi nu avem nici timp, nici loc, Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. ◊ Expr. A crede în steaua sa = a crede că îi va merge bine; a fi optimist. A-i apune (cuiva) steaua v. apune. A se naște sub o stea norocoasă (sau rea) = a avea (sau a nu avea) noroc. Muncească-se cît o vrea Cel născut supt steaua rea, în zadar se va sili Ce-o dori a dobîndi. VĂCĂRESCU, P. 403. (Exprimînd o amenințare sau un sentiment de compătimire) Vai de steaua mea (sau a ta, a lui etc.) = vai de mine (sau de tine, de el etc.), vai de capul meu (sau al tău etc.). Să se cumințească... Să iasă la muncă așa cum e datina și legea. Altfel or s-o pață, vai de steaua lor! SADOVEANU, M. C. 199. De te-a împinge păcatul să mai vii o dată, vai de steaua ta are să fie. CREANGĂ, P. 195. A citi în (sau la) stele v. citi. ♦ Epitet dat femeii iubite. Iubita mea, stea blîndă, pierdută-n depărtări, Tu mă abați din calea pustiilor cărări. PĂUN-PINCIO, P. 82. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie. Stea dulce și iubită a sufletului meu! ALECSANDRI, P. A. 62. 2. Fig. (Astăzi rar) Artistă celebră (de cinematograf, de teatru); vedetă. În scurt timp Evantia fu proclamată steaua localului de noapte. BART, E. 359. II. 1. Obiect, desen avînd o formă asemănătoare cu aceea prin care reprezentăm, în mod convențional, aștrii (cu excepția soarelui și a lunii): a) obiect confecționat din lemn, din carton etc. și împodobit în diferite feluri, cu care umblă copiii la colindat, de crăciun. Cîțiva copii mai săraci Au izbutit să-nfiripe o stea de hîrtie. BENIUC, V. 39. Cine primește Steaua frumoasă Și luminoasă, Cu colțuri multe Și mărunte? TEODORESCU, P. P. 100. ◊ Cîntec de stea = colindă. ◊ Expr. A umbla cu steaua = a colinda; b) (în expr.) Steaua Republicii = numele unei decorații din Republica Populară Romînă; c) (Tehn.; în expr.) steaua roții = partea unei roți, dintre bandaj și fus; d) (Tipogr.) asterisc, steluță; e) pată albă pe fruntea unui cal. (Poetic) Iată-o pasăre măiastră prinsă-n luptă c-un balaur; Iată cerbi cu stele-n frunte care trec pe punți de aur. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ Expr. (Despre oameni) A fi eu stea (rar cu steaua) în frunte = a fi (sau a se crede) mai grozav, mai deosebit decît alții. Nu căuta că-s mic, dar trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, macar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu spera cînd vezi mișeii La izbîndă făcînd punte, Te-or întrece nătărăii, De ai fi cu stea în frunte. EMINESCU, O. I 196. Cuconașii din Ieș nici nu catadicsesc să se uite la bietele copile, parcă ei sînt cu steaua în frunte, ALECSANDRI, T. I 137. 2. (Rar) Picătură de grăsime care plutește pe supa sau pe laptele fierbinte; ochi. Masa începu a să așterne... Era zupă grasă cu stele, care parcă sclipeau. RETEGANUL, P. I 63. III. Compuse: Steaua-pămîntului = ciupercă de pămînt, de culoare brună, în forma unei sfere înconjurate la bază de mai multe fîșii dispuse radiar (Geaster hygrometricus); stea-de-mare = animal cu corpul alcătuit dintr-un disc central, de la care pornesc cinci brațe în direcție radiară; trăiește aproape în toate mările de pe glob și se hrănește cu moluște, viermi și crustacee; asterie. Copii, coborînd în cîrduri, îi întreabă din depărtare dacă au prins raci, crabi și stele-de-mare. DELAVRANCEA, S. 65.