MUSTRĂTOR, -OARE s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (Învechit) 1. Persoană care mustră¹ (2), care dojenește. De glasul imputătoriului (mustrătoriului D, p o n o s l u i t o r i u l u i H) și clevetitoriului de fața dracului ce mără-l. PSALT. 84, cf. 144, BUDAI-DELEANU, LEX. ♦ Persoană care insultă; (învechit) suduitor. Cela ce va sudui pre omul cel domnesc . . . nefiind în slujba domnului, nu să va certa ca un suduitoriu (mustrătoriu MUNT.) de domnie, PRAV. 70. 2. Adj. Care mustră¹ (2); dojenitor. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. A dispărut din viață urma celor doi ochi frumoși și mustrători. GANE, N. II, 142. Din ușa tinzii s-auzi un glas mustrător, dar dulce. COȘBUC, P. I, 254. Domnul gras vorbește pe un ton rece, mustrător. SAHIA, N.98. Lectura te fura uneori și atunci tușa Tudora îți făcea, mustrătoare și speriată, un semn cu cotul. PAS, Z. I, 272. Blînd începuși atuncea, cu ochii mustrători: Tristețea ta mă doare. BENIUC, C. P. 41. ◊ (Adverbial) Se uită mustrător cu ochi obosiți la ațele de fum. C. PETRESCU, î. II, 56. Toți îl priviră mustrător. CAMIL PETRESCU, O. III, 28. ♦ (Rar; cu determinarea „de cuget”) Care provoacă remușcări, regrete. Nu vor săvîrși o faptă mustrătoare de cuget. I. IONESCU, C. 250/17. – Pl.: mustrători, -oare. - Și (învechit) mustrătoriu, -oare s. m. și f. – Mustra¹ + suf. -ător.