Definiția cu ID-ul 962115:


Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

SÚNET, sunete, s. n. 1. Senzație înregistrată de ureche datorită mișcării ondulatorii a unui mediu cu o frecvență convenabilă. În condițiile unei atmosfere foarte rarefiate, sunetele se transmit cu greu și se aud slab. CONTEMPORANUL, S. II, 1954, nr. 386, 5/4. Din trei în trei ceasuri se schimbau sentinelele pe care nu le vedea, dar le auzea pașii și sunetele armelor. SAHIA, N. 83. Din țîrîitul greierilor, din mii de sunete ușoare și nedeslușite se naște ca o slabă suspinare ieșită din sînul obosit al naturei. ODOBESCU, S. III 17. ♦ Foșnet (al frunzelor). Robinson... văzînd urma aceea de om au rămas încremenit de frică, boldind ochii în toate părțile și, în nedumerire, neștiind ce să facă, asculta cu groază sunetul frunzelor. DRĂGHICI, R. 158. 2. Vibrație muzicală. Vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, N. 41. Sunetul clopotului se împrăștie dulce în sfîrșitul liniștit al zilei. SADOVEANU, O. VII 217. La un semn, un țărm de altul, legînd vas de vas, se leagă Și în sunet de fanfare trece oastea lui întreagă. EMINESCU, O. I 144. ◊ (Poetic) Să smulg un sunet din trecutul vieții, Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri, Cu mîna mea în van pe liră lunec. EMINESCU, O. I 201. ♦ Anunțare, vestire (a unui eveniment); semnalizare, semnal. O suflare de vînt trecu pe la geam, apoi deodată răsunară sunete de țignale în noaptea de afară. DUNĂREANU, N. 26. Auziră un sunet de bucium. ISPIRESCU, L. 275. 3. Răsunet; ecou. Mircea! îmi răspunde dealul; Mircea! Oltul repetează; Acest sunet, acest nume valurile îl primesc. ALEXANDRESCU, P. 133. ♦ Vîlvă, gălăgie. În acea clipă sosea și Neagu Leușcan cu mare sunet. A strunit caii, a sărit de la locul lui, a încărcat buclucurile noastre și merindea, a sărit iar pe capră și și-a plesnit cușma pe ceafă. SADOVEANU, O. L. 72. Ura ce hrăni familiei Batoreștilor... fu atît de înfocată, încît arse cu totul această familie și stinse cu sunet pomenirea ei. BĂLCESCU, O. II 73. 4. (Fon.) Element al vorbirii orale care comportă o emisiune cu caracter muzical. Vocalele, consoanele și semivocalele formează sunetele unei limbi.Fonetica nu se poate ocupa numai cu studiul material al sunetelor vorbirii, ci cu forma sonoră a limbii în general și cu funcțiunile sunetelor în limbă. MACREA, F. 27.