trând¹ sm [At: COD. VOR. 98/2 / V: (reg) ~nc, ~ns, ~nt, ~nz sm, ~nci, ~nși smp / Pl: ~nji, (reg) ~nzi / E: vsl трѫдъ] 1 (Med; înv) Hidropizie. 2 (Med; pop; mpl) Hemoroizi. 3 (Med; reg; îf trâns) Cancer (1). 4 (Reg; lpl; șîc buruiană-de-~nji) Plantă erbacee din familia orhideelor, cu tulpina stufoasă și cu florile de culoare galbenă sau brun-deschis, plăcut mirositoare Si: (reg) cuibul-pământului, cuibul-păsării, cuibul-rândunicii, cuibușor, moșnegei, trânjișori (Neottia nidus avis). 5 (Bot; reg; și îae) Mama-pădurii (Lathraea squamaria). 6 (Bot; reg) Trânjoaică (Ranunculus illyricus).

CUC cuci m. Pasăre migratoare cu penele cenușii, având coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburile altor păsări, cunoscută după strigătul său caracteristic. ◊ De flori de ~ în zadar; degeaba. I-a cântat ~ul din față se spune despre cineva care prosperă. Așa are să-i cânte ~ul se spune despre cineva care nu se va întoarce niciodată. /< lat. cucus

A SE CUIBĂRI mă ~esc intranz. 1) (despre păsări) A-și face cuib. 2) (despre păsări) A-și face loc în cuibar; a se așeza în cuib. 3) fig. (despre ființe) A se instala cât mai comod. 4) fig. (despre ființe pribege) A-și găsi adăpost; a se aciua; a se oploși; a se pripăși; a se adăposti. /cuib + suf. ~ări

PUPĂZĂ ~eze f. 1) Pasăre migratoare de talie mică, cu cioc lung, subțire și puțin încovoiat, cu moț stufos și înalt (în evantai) pe cap și cu penaj divers colorat. 2) fig. Femeie fardată sau îmbrăcată țipător. 3) fig. fam. Persoană guralivă. 4) reg. Colac asemănător la formă cu o pasăre (sau cu un cuib de păsări). ◊ Colac peste ~ v. COLAC. [G.-D. pupezei] /cf. alb. pupëzë

PONTĂ¹ s.f. (Biol.) Totalitatea ouălor depuse de o femelă. ♦ Depunerea ouălor de către păsări în cuib, de artropode și unii viermi sau a icrelor de către pești. [< fr. ponte < pondre – a oua].

cuc m. pasăre din ordinul cățărătoarelor cu pene închise, își depune ouăle în cuibul, altor păsări și petrece iarna în țările calde: a cânta cuiva cucul, a avea noroc (cântarea cucului e de bun augur Când vine înaintea sau la dreapta cuiva); cuc armenesc, Mold;, TR. pupăză (numită astfel din cauza murdăriei sale): iar vrei să te spurce cucul armenesc? Cr. ║ adv. 1. cu totul singur: șade cuc în căsă; cât cucul, niciodată; a se face cuc, a se îmbăta; de flori de cuc, în zadar: 2. în sbor: a prinde mingea în cuc. ║ de-a cucul, varietate a jocului dea-ascunsele, în care copiii imită cântarea cucului. [Lat. CUCCUS].

căcău m. alt nume dat dumbrăvencei (după murdăria cuibului acelei păsări).

cuibar n. cuib de pasăre plin cu ouă sau cu pui.

PONTĂ s. f. Depunerea ouălor de către păsări în cuib.

PUPĂZĂ, pupeze, s. f. 1. Pasăre insectivoră, migratoare, cu penaj pestriț, cu cioc lung și îndoit și cu un moț de pene ca o creastă în vîrful capului (Upupa epops); cuc armenesc. Ia! s-aude pupăza! observai eu. SADOVEANU, Î. A. 32. Cînd aproape să scot pupăza afară [din scorbură] nu știu cum se face că mă sparii de creasta ei cea rotată, de pene, căci nu mai văzusem pupăză pînă atunci. CREANGĂ, O. A. 59. ◊ Expr. A-i merge (cuiva) gura ca pupăza v. gură. 2. Fig. (Familiar) Persoană flecară, defăimătoare. Toți defăimătorii sînt numiți «pupeze». MARIAN, O. II 176. ♦ Femeie împopoțonată, care folosește prea multe zorzoane. 3. Colac de forme diferite, mai ales în formă de cuib de pasăre. Un fel de păsărele din aluat de grîu care... se numesc «pupeze». MARIAN, O. II 178. ◊ Expr. Colac peste pupăză v. colac. 4. (Bot.) Pupezele. Colo-n luncă la privită Găsii pupăza-nflorită. MARIAN, O. II 176. Pupăza e aceeași plantă de care am vorbit... Cu numele de pupăză o întîlnim și în cîntece. ȘEZ. XV 111.

USCĂTUREA, -ICĂ, uscăturele, s. f. Diminutiv al lui uscătură (1). Plecînd la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într-un copaci un cuib de pasăre. ISPIRESCU, L. 266.

NIDI- „cuib”. ◊ L. nidus „cuib” > fr. nidi-, engl. id. > rom. nidi-. □ ~col (v. -col₁), adj., (despre pui) care la ieșirea din ou nu poate părăsi imediat cuibul; ~form (v. -form), adj., în formă de cuib de pasăre; ~fug (v. -fug), adj., (despre pui) care la ieșirea din ou este bine dezvoltat și poate părăsi cuibul.

cuc¹ sm [At: (a. 1640) GCR I 91 / Pl: cuci / E: ml cu(c)us] 1 (Om) Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuibul altor păsări (Cuculus canorus). 2 (Pop; gmț; îe) Bată-l ~u! Bată-l norocul. 3 (Pop; în blesteme; îe) N-ai mai auzi ~u! De-ai muri până-n primăvară. 4 (Pop; îe) A fi îmbrăcată ca ~u-n pene A fi frumos îmbrăcată. 5 (Pop; îe) A auzi-n gură ca ~u A fi surd. 6 (Reg; îe) A sta ca ~ul pe cracă A fi gata de plecare. 7 (Reg; fig; îae) A fi gata să moară. 8 (Pop; îe) A fi sărac ca ~u A fi foarte sărac. 9 (Îs) Lapte de ~ Ceva imposibil. 10 (Pop; îe) A-i cânta ~ul (în față sau în dreapta) A avea noroc. 11 (Pop; îe) A-i cânta ~ul în pungă A fi sărac. 12 (Pop; îe) A-i cânta ~ul în casă A rămâne singur. 13 (Pop; îe) A avea casa ~ului A nu avea nici un adăpost. 14 (Reg; îe) A avea mila ~ului A fi fără părinți. 15 (Îe) A fi al ~ului A fi al dracului. 16-17 (Pop; îe) (A avea) cap de ~ (A fi) prost. 18 (Îcs) De-a ~ul Joc de copii asemănător cu „de-a ascunselea”. 19 (Îla) A fi (sau a rămâne) (singur) ~ A fi (sau a rămâne) foarte singur. 20 (Fig) Fără rude. 21 (Îlav) Cât (sau până-i) ~ul Niciodată. 22 (Îe) A if sau a (se) face ~ de beat A fi beat peste măsură. 23 (Pop; îe) (A umbla) de flori de ~ A umbla fără rost. 24 (Îs) Ceasornic cu ~ Ceasornic de perete care indică fiecare oră sau jumătate de oră prin apariția unei figurine ca un cuc (1) și sunete asemănătoare celor ale cucului. 25 (Mol; Buc; irn; îc) ~-armenesc Pupăză (Upupa epops). 26 (Reg; îc) ~-de-iarnă Cioară (Corvus). 27 (Bot; reg) Stupitul (mărgică sau glasul) ~ului Plantă cu flori de culoare roșcată sau liliachie, care crește în locuri umede (Cardamine pratensis). 28 (Bot; reg) Lalea (Tulipa gesperiana). 29 (Bot; reg) Burete șerpesc (Lepiata procera). 30 (Bot; reg) Bureți pestriți (Anumita muscaria). 31 (Reg) Dans popular obișnuit la nunți. 32 (Fam; în limbajul soldaților) Emblemă de pe bonetă.

găun, ~ă [At: DOSOFTEI, ap. TDRG / V: ~ă sf / Pl: ~i, ~e / E: lat cavo, -onis] 1 sn (Înv) Parte scorburoasă, goală sau seacă a unui obiect. 2 (Înv; îe) A auzi ~ A suna a gol. 3 sf (Buc; îf ~ă) Gaură mică în pământ, cât o jumătate de cuib de pasăre. 4 sm (Ent; reg) Gărgăun. 5 sm (Ent; Trs) Bărzăun.

pupăză sf [At: BIBLIA (1688), 137¹/8 / V: (reg) ~pază, ~ăță, ~peză, ~poză, ~puză / E: alb pupëzë] 1 Pasăre insectivoră migratoare, cu penaj pestriț, cu cioc lung, subțire și curbat în jos, cu moț de pene mari, roșii-ruginii, așezate ca o creastă în vârful capului Si: (reg) nevăstuică, pasăre-de-balegă (Upupa epops). 2 (Îs) Cuib de ~ Loc murdar. 3 (Pex; îas) Locuință murdară, urât mirositoare. 4 (Reg; îs) Brânză de ~ Mâncare proastă. 5 (Reg; îe) A-l spurca (pe cineva) ~za A auzi, pe nemâncate, pupăza (1) cântând pentru prima oară într-un an. 6 (Gmț; îae) A vedea o femeie goală. 7 (Reg; îe) A aduce tot pui (sau ouă) de ~ sau a-i cânta ~za A-i merge totul rău, în pagubă. 8 (Reg; îe) A-i merge (cuiva) gura ca ~za A vorbi mult. 9 (Reg; îe) A-și umple cuibul ca ~za (sau ca o ~) A fi murdar. 10 (Reg; îae) A avea obiceiuri proaste. 11 (Reg; îe) A-i lua (cuiva) dracul din pupeze A-și pierde răbdarea. 12 (Reg; îae) A fi nebun. 13 (Reg; îe) A-i pune (sau a-i da) (cuiva) o ~ în obraz A batjocori. 14 (Reg) Femelă a cucului. 15 (Reg; fig) Persoană care flecărește, clevetește. 16 (Prc) Gură, considerată ca organ al vorbirii. 17 (Pfm; îe) A bate din ~ A vorbi mult. 18 (Fig) Femeie îmbrăcată sau fardată strident Si: (reg) pupezoaică. 19 (Pex) Prostituată. 20 (Trs; Olt) Organ genital feminin. 21 (Trs; Olt) Organ genital al iepei. 22 (Reg) Preparat din aluat, în formă de pasăre sau de cuib de pasăre, care se face la botezuri, nunți, înmormântări etc. Si: (reg) păpurojnie, păsărică, păsăruică, păsăruță, peștișor. 23 (Îs) Colac peste ~ sau (rar) ~ peste colac Supărare, pagubă etc. care se adaugă la o altă nenorocire, supărare. 24 (Rar; îs) ~ pe colac Lucru excepțional. 25 (Bot; reg) Nopticoasă (Hesperis matronalis). 26 (Bot; reg) Orăstică (Orobus vernus sau Lathyrus vernus). 27 (Olt; Ban) Ciocan mare, ascuțit la un capăt, folosit la spart și cioplit pietre și pentru făcut găuri sau scobituri în lemn. 28 (Med; Olt) Cicatrice. 29 (Olt) Semn convențional pus de dogari pe fundul vaselor.

țipău¹ sm [At: ANON. CAR. / V: ~pou, ~poi (Pl: țipoaie sn), ~peu, ~piu, țăpoaie sfp / Pl: ~ăi, țipauă sn / E: mg cipó] (Reg) 1 Pâine mică, rotundă, din făină de grâu. 2 (Reg; îe) A fi cu ~l în spate A fi cocoșat. 3 Pâinișoară turtită care se face din aluatul de pâine și care se coace în cuptor o dată cu pâinea Si: lipie. 4 Pâinișoară care se face din aluatul ras de pe vasul în care s-a frământat pâinea Si: (reg) răsunoi. 5 Colac mic, în formă de cuib de pasăre, care se pune peste unul mai mare Si: (reg) pupăză.

MÁMĂ s. f. I. 1. (Adesea determinat de un adj. pos.) Femeie considerată în raport cu copiii ei; maică, (regional) muică, (învechit) mușă. V. născătoare. Tatăl mieu și muma mea. PSALT. HUR. 21^v/25. Pre feciorul mumînrei sale punre blăznire. ib. 42^v/15. Den mațele mumînriei meale. ib. 118^r/l. Țițele măriei meale. PSALT. SCH. 63/4. Tatăl mieu și îma mea lăsară-me. ib. 79/13. Păcatul îmăriei lui (mumîniei C, mînresai H, mîne-sa D). PSALT. 236, cf. 242. Striin fui... fiilor mumîniei meale. CORESI, PS. 178/4, cf. 51/9, 133/7, 311/9. Mumă aceștiia zise-i, mainte de născută, id. EV. 494. Duse înlăuntru Isac pre Răveca la cortul mumîniei sale, Sarăei. PALIA (1581), 95/13, cf. 20/6. Alții să întrecea să-ș sărute mumînile. MOXA, 357/7. Să nu ne hie mai drag nice avuție, nici tată, nice îmă. VARLAAM, C. 262. Era numai unul născut mumei sale. N. TEST. (1648), 75^v/30, cf. 20^r/2, 68^v/19. Rlagoslovenia tatălui și a mumînii (a. 1652). ap. TDRG. Au grăit împărăteasăi îmmei împăratului. M. COSTIN, O. 178. Să spuie mumei lui Ștefan vodă, să-l sloboadă de la închisoare. NECULCE, L. 9. Cel ce iaste din tatăl fără mumă. MINEIUL (1776), 195^vl/16. Țerile noastre vor fi deschise lor și. . . mumînei lor. ȘINCAI, HR. II, 140/29, cf. 178/29. Copii... din deosebite mume născuți. PRAVILA (1814), 159/20. Primul object ce adoară omul . . . este mama. HELIADE, O. II, 48. Sufletu-mi s-alină cu-ncetul și ușor, Ca pruncul ce-l adoarme a mumii lui cîntare. ALEXANDRESCU, O. I, 337, cf. 161. Gîndiți la muma ce v-a născut pe toți! ALECSANDRI, T. II, 116, cf. 107. Vei spăși greșeala mumii. EMINESCU, N. 100. Lîngă tine-ngenuncheată, muma ta stetea-n uimire. id. O. IV, 191. Fără să cunoască tată și mamă. CREANGĂ, P. 139, cf. 234. Icoana bunei și iubitoarei lui mame i se lămuri în minte. VLAHUȚĂ, O. A. I, 101. Cîntînd le-aduci aminte De-o fată din vecini, De mame și de-ogorul Umplut acum de spini. COȘBUC, P. I, 215. Mamele și babele, grămadă, forfotesc despre necazuri și-și admiră odraslele. REBREANU, I. 13. Văzu... ochii albaștri și duioși ai mamei care l-a strîns la sîn și l-a legănat. SADOVEANU, O. VII, 101, cf. ID. M. C. 198. Merg mumînile gemînd și tătînii suspinînd. JARNIK-BÎRSEANU, D. 303. Spuse toate acestea mume-sei. FUNDESCU, L. P. 64. Cine n-are mamă-n lume Nu mai știe cum îi bine. ȘEZ. XIX, 116. Mumîni cu prînzul venind. I. CR. IX, 248. Ce-o fi mamii o fi și tatii sau ce mi-e mama mi-e și tata, se spune spre a arăta lipsa de preferință într-o anumită alternativă. Cf. ZANNE, P. IV, 469. În față mumă și în dos ciumă, se spune despre o persoană care are o purtare ipocrită. Cf. id. ib. 476. Pentru unii mumă și pentru alții ciumă, se spune despre cineva care favorizează pe unii și năpăstuiește pe alții. Cf. id. ib. Unde dă mama, carnea crește, se spune spre a arăta că severitatea mamei pornește din dragoste și este în folosul copilului. Cf. id. ib. 466. ◊ (La vocativ, ca termen cu care se adresează cineva mamei sale) Ce să-i răspunz, mamă? ALEXANDRESCU, M. 324. O, mamă, dulce mamă, din negură de vremi, Pe freamătul de frunze la tine tu mă chemi. EMINESCU, O. I, 129. Mamă, știi în ce chip m-am purtat un an de zile. CARAGIALE, O. II, 255. Să-mi iei [rochie] mamă, că uite cum umblu. CAMIL PETRESCU, T. II, 76. Mamă, suratele mele Ș-aseară s-au socotit. JARNIK- BÎRSEANU, D. 186. ◊ (Învechit și popular, în forma nearticulată, adesea prescurtat, urmat de un adj. pos.) Fată de mumă-sa. CORESI, EV. 205. Tatâ-mieu și mumă-mea lăsară-mă. id. PS, 65/10. Audzi mumă-sa, curse și deșchise (cea 1600). CUV. D. BĂTR. II, 192/14. Parte de ocenă-i iaste lui de pren mă-sa (a. 1641). GCR I, 91/30. Lăsat-au domnia și țeara pe sama frăține-seu. . . și a mîne-sa. URECHE, LET. I, 173/21. Cela ce-ș va ucide pre tată-său și pre îmă-sa.. . mai cumplită certare să aibă. PRAV. 95. Mumă-sa au ieșit întru întîmpinarea fie-sa. IST. Ț. R. 56. Cain... pre mumă-sa întristă (a. 1750). GCR II, 63/23. Au împărățit... subt tutela mîne-sa, a Plachidiei. ȘINCAI, HR. I, 85/15. Fiii să răped atunci cu toții în casă, la patul mîne-sa. CREANGĂ, P. 15, cf. 201. Draga tatei, iată ce-mi tot spune mă-ta de tine. id. ib. 285. Îl apucă un dor de tată-său și de mumă-sa. ISPIRESCU, L. 8. E mă-sa colo-n sat, Dar e rămasă de bărbat, Și-i tînără, și-i greu! COȘBUC, P. I, 230, cf. 224. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, N. 181. Mumă-mea-ntre dînșii apare. MACEDONSKI, O. I, 43. A urmărit-o și i s-a părut că mă-sa umblă pe la bijutieri, să vîndă ceva. CĂLINESCU, E. O. II, 65. Fără voia măni-sa. TEODORESCU, P. P. 623. Hai, murgule, hai,.. . Să te las mumîne-mea. MAT. FOLK. 1264. A zis mîne-sa să-i deie berbecul. PAMFILE, VĂZD. 37. Eu îs pe vatra mea, nu-s pe-a tătîni-to ori pe-a mîni-ta. ALR I 648/378. ◊ (Regional, în formă prescurtată, determinat printr-un al doilea adj. pos.) Du-te la. mă-ta ta. ALR I/II h 158. Mumă-sa lor. ALR I 1680/190. ◊ (În forma articulată, cu elipsa adjectivului posesiv de pers. 1) De mama îmi aduc aminte ca prin vis. SLAVICI, V. P. 12. Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I, 103. Noi priveam uimiți. Mama s-a sculat tremurînd. SADOVEANU, O. I, 133. ◊ (Figurat sau în contexte figurate) Țară de jărtfă,... mumă fără copii, ficiorii tăi, rătăciți în vijelia omenească, pribegea în toate laturile. RUSSO, S. 134. Și soarele e tatăl meu, Iar noaptea-mi este muma. EMINESCU, O. I, 172. [Natura] ți-este mumă. MACEDONSKI, O. I, 239. Nedreptatea le fu mumă. SADOVEANU, M. C. 174. ◊ (Determinat prin „bună” sau, regional, calc după magh. édes, „dulce”, în opoziție cu mamă vitregă) Mama mea bună nu m-ar fi vîndut. DAVIDOGLU, M. 20, cf. ALRM I/II h 215. Cînd bună mamă, cînd vitregă. ZANNE, P. IV, 471 ◊ (În formule exclamative de compătimire, de amenințare etc.) N-au și dînșii neveste și copii și necazuri, de vai de mama lor! C. PETRESCU, Î. II, 8. Vai de mama lui, că-l înțeleg, săracul! id. C. V. 85. Vai de mama ta, ciocoi! ANT. LIT. POP. I, 67. ◊ (În imprecații și în formule injurioase) Bată-v-ar mama lui Dumnezeu! EMINESCU, N. 20. Oare pe acesta cum mama dracului l-a fi mai chemînd? CREANGĂ, P. 245, cf. 303. Se puneau la pămînt și tăceau, bată-i mama cailor! SĂM. V, 1004, cf. 904. Pentru ce mama dracului ai alergat pînă aici după mine? AGÎRBICEANU, A. 367, cf. id. L. T. 32. Evanghelia mă-ti de putoare! sadoveanu, P. M. 68. Mama ta de pezevenghi! – gîndi Stânică, în sinea lui. CĂLINESCU, E. O. II, 280, cf. 90. Nafura mîne-sa! CAMILAR, N. I, 259. Ptiu, mama mîni-sa, mâi, asta parcă-i din poveste. GALAN, Z. R. 29, cf. ALRM II/I h 184. Mamă vitregă (sau, regional, mașteră, fiiastră, strîmbă, bătrînă, de salcă etc.) = soția tatălui considerată în raport cu copiii lui dintr-o căsătorie anterioară. Părinții vitregi și mumînile maștehă (a. 1685). GCR I, 278/4. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283, cf. DDRF. Această mamă vitregă.. . îi apăruse odinioară în copilărie.. . ca o madonă a fatalității și a relei prevestiri. GALACTION, O. 144, cf. com. din LOMAN-SEBEȘ, ALRM I/II h 156, 157, 217. (Regional) Mamă jurată v. j u r a t. Mamă Eroină = titlu acordat femeilor care au cel puțin zece copii în viață. Se conferă titlul de onoare de Mamă Eroină. . . următoarelor mame. . . BO 1954, 521. Unui mare număr de femei li s-a decernat titlul de Mamă Eroină. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2913. ◊ Loc. adj. De mamă sau (loc. adj. și adv.) despre mamă = (care se află) în linie maternă. Neamul și despre tată și despre mumă să trage de multe împărății. BIBLIA (1688), [prefață] 7/38. Era frate bun și de mumă cu Suleiman. VĂCĂRESCUL, IST. 254. ◊ E x p r. (De sau, rar, ca de) mama focului = grozav, strașnic, extraordinar. Scump de mama focului, I. IONESCU, P. 201. Era frumoasă de mama focului. CREANGĂ, P. 276. Era baba asta o zgripțoroaică urîtă și bătăioasă și rea de mama focului. VLAHUȚĂ, O. A. II, 126. Țipau și strigau de mama focului. I. NEGRUZZI, S. V, 115. Scot cu ifos piepturile înainte și-și răsucesc tuleiele de mama focului. SĂM. III, 168. Dășteaptă mama focului. DELAVRANCEA, O. II, 282. Cioplea și bocănea de mama focului. REBREANU, R. II, 62. Lișițele-ncep să strige Ca de mama focului. TOPÎRCEANU, B. 47. La mama dracului sau (regional) la mama săcretî = foarte departe, la capătul pămîntului, la dracu-n praznic. Avea o părere de rău neprefăcută pentru asemenea plecare bruscă tocmai cine știe unde, la mama dracului. SADOVEANU, O. IX, 161, cf. A III 19. Cum m-a (sau te-a, l-a) făcut mama = (după „gol”, „naiv”, „cinstit”, „curat” etc. indică superlativul acestora). El în viața lui nu alunecase pînă atunci, era curat cum îl făcuse mă-sa. ISPIRESCU, L. 354. De cînd mama m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut sau de cînd m-a (sau te-a, l-a etc.) făcut mama = de cînd sînt (sau ești, este etc.) pe lume; de totdeauna; (în construcții negative) niciodată (pînă acum). Parcă era de-acolo de cînd l-a făcut mă-sa. CREANGĂ, P. 153, cf. GALAN, Z. R. 11. De (sau pe) cînd era mama fată (mare) = de foarte multă vreme, de cînd era bunica fată. Cf. ZANNE, P. IV, 477. (Popular) A cere cît pe mă-sa = a pretinde un preț exagerat, a cere cît dracul pe tată-său. Am vrut să-i cumpăr boul, dar cerea cît pe mă-sa. PAMFILE, J. II, 152. O mamă de bătaie = o bătaie strașnică. Să le burdușească o mamă de bătaie. C. PETRESCU, R. DR. 132. Cea întâi se chema bătaie, iar a doua, o bătaie ca aceea ori o mamă de bătaie. SADOVEANU, O. X, 517. ◊ (Regional) A face mumă = a dezvirgina. MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Ăsta e muma banilor, se spune despre cineva care, pentru bani, este în stare de orice. Cf. ALR I 301/180. ♦ P. gener. Animal femelă în raport cu puii lui. Vițelul. . . 7 zile vor fi supt mumă-și. BIBLIA (1688), 55¹/59. De vei întâmpina cuib de pasăre înaintea obrazului tău. . . , și muma cloceaște pre golași, sau pre oao, să nu iai pre muma cu puii. ib. 142¹/25. Mînzii. . . , cît se înțearcă, trebuie depărtați de mumîni. ECONOMIA, 76/14. Vițeii alergau de colo pînă colo, căutîndu-și mamele. LUNGIANU, CL. 103. În multe povești, iapa e muma cailor năzdrăvani. RĂDULESCU-CODIN, Î. 273, cf. 173. Mielul blând suge la două mumi. ROMÂNUL GLUMEȚ, 30. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Numărul vacilor cu lapte în gospodărie va ajunge la 80. . . , al oilor mame la 400 de capete. SCÎNTEIA, 1960, nr. 4832. ♦ (Regional, și în sintagmele mama puilor, mama gaia, de-a mama gaia, mama cu uliul, puii mamii de trei ori) Numele unui joc de copii; cloșca, de-a puia gaia. Cf. DDRF, H II 14, 34, 82, 119, 208, VII 52, 137, 393, XII 158, 229, ALR II 4356, 4357 , 4358. ♦ (Regional, adesea determinat prin „albinelor”) Matcă (1). Despră crăiță sau muma albinelor. TOMICI, C. A. 10/1, cf. MARIAN, INS. 144, H XVIII 261, 287, ALR I 1680/9, 190, A V 14. 2. (La vocativ, adesea împreună cu alt vocativ, sau la genitiv, ca determinant al unui apelativ în cazul vocativ) Termen de dezmierdare cu care o femeie se adresează copiilor ei sau, p. e x t., unei persoane mai tinere. Dar de ce pricină, mamă?. . . [ea] l-a întrebat. PANN, H. 64/1. De-aș avea un copilaș, Dragul mamei, îngeraș! ALECSANDRI, P. I, 80. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. Du-te dincolo, mamă; spargi urechile dumnealui! CARAGIALE, O. I, 274, cf. 267. Radule, mamă, vezi de nu ne uita. VLAHUȚĂ, N. 7, cf. id. O. A. II, 150. Of! fetica mamii, cum ești de frumușică! POP., ap. GCR II, 362. Draga mamei torcătoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448, cf. 198. 3. (Adesea determinat prin „mare” sau, regional, prin „bătrînă”, „bună” etc.) Bunică. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Scoseseră la vedere de prin lăzi vechituri de care purtaseră mamele bune. BARIȚIU, P. A. III, 24. Se bucură că a venii mama mare, fiindcă totdeauna îi aducea cîte ceva. REBREANU, NUV. 244. Cînd certa vreun copil, păstra pe chip un zâmbet și părea mai mult o mamă mare. PAS, Z. I, 109, cf. ALRM I/II h 230. Mamă soacră = soacră. Mamă soacră, Poamă acră. ZANNE, P. IV, 610. (Prin Ban.) Mamă mare = soția fratelui mai mare al tatălui. LIUBA-IANA, M. 24. Mamă mică = soția fratelui mai mic al părinților, id. ib. ♦ (Regional) (De-a) mama oarbă =de-a baba oarba, v. b a b ă. H IV, 375, cf. XII 229, ALR II 4337/836, 848, 876. 4. (De obicei urmat de un nume propriu sau de alt nume de identificare) Termen de politețe folosit de cineva pentru a vorbi cu (sau despre) o femeie (în vîrstă), care impune respect. Ce ceartă-i aici, mamă Bálașă? ALECSANDRI, T. 973. Mamelor preutese beția din cap nu le mai iese. CREANGĂ, A. 140. Săruta frumos mîna părintelui și mamei preotese, își lua legătura la subțioară și pleca. VLAHUȚĂ, N. 9. Privi lung pe mama Paraschiva. N. REV. R. I, nr. 1, 35. S-ajuți mamii Dochii. DELAVRANCEA, O. II, 12. Alături de părinții mei, în inima mea își are locul mama Sia. M. I. CARAGIALE, C. 73. Soarele trecuse de prînzul cel mic, și moș Matei cu mama Ioana nu mai soseau. MIRONESCU, S. A. 78, cf. H II 256, ALRM I/II h 307. II. 1. F i g. Protectoare, ocrotitoare, apărătoare. Muma ta beserica, carea te-au născut pren duhul sfînt (a. 1652). ap. TDRG. Sfînta și muma noastră beseareca. BIBLIA (1688), [prefață] 4/51. ◊ (Neobișnuit) Adunarea mumă = divanurile ad-boc, v. a d – h o c. El căzu prin votul dat de Adunarea mumă în ziua de 29 octombrie 1857. KOGĂLNICEANU, S. A. 202. 2. F i g. Punct de plecare ; început, obîrșie, izvor, origine, cauză. Muma a tuturor realelor. CORESi, EV. 245, cf. 224. Striga într-una că activitatea e mama succesului. REBREANU, I. 294. Prevederea e mama înțelepciunii. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Limba mamă = a) limbă de bază, din care s-au dezvoltat alte limbi; b) (învechit, rar) limbă maternă. Îndemnînd pe doritorii limbei mume. . . a se îndeletnici cu adunarea unor asemine cuvinte (a. 1847). URICARIUL, X, 399. 3. (Tehn.; în sintagme, atribuind calitatea ca un adjectiv) Soluție mamă = soluție lichidă rămasă în urma solidificării unui aliaj; soluție matcă. Impuritățile cu coeficient mai mare de solubilitate rămîn în soluție, formînd soluția mumă. MACAROVICI, CH. 61, cf. 23. (Calc după germ. Schraubemutter) Șurub mamă = șurub care transformă mișcarea de rotație în mișcare de translație, sau invers. Șurubul mamă de la strung, SOARE, MAȘ. 29. III. Compuse: mama (sau muma)-pădurii (sau, rar, pădurilor) sau (regional) mama-codrului, mama-huciului, mama-ogașilor = personaj din mitologia populară, închipuit de obicei ca o bătrînă urîtă și rea, care umblă cîntînd sau bocindu-se prin păduri (PAMFILE, DUȘM. 212, H II 171, 292) și care ademenește, ucide și chiar mănîncă oameni (H II 171), copiilor diii leagăn le ia somnul (PAMFILE, DUȘM. 212, id. CR. 166, H II 22) etc.; (regional) pădureana, vidma-pădurii, vîlva-pădurii, fata-pădurii, surata-din-pădure. Urla prin aerul cernit mama-pădurilor cea nebună. Ochii ei, un hău căscat, dinții ei, șiruri de pietre de mori. EMINESCU, N. 7. Aoleo! cum mi-e de frig, zise muma-pădurii, îmi clănțănesc dinții. ISPIRESCU, L. 384. Muma-pădurii, zmeoaica cea bătrînă, strigoiul. . . mi-apăreau în vis. DELAVRANCEA, T. 19. Să-și lese bijogul la mama-huciului și. . . să se pornească. MARIAN, O. II, 166. Cam pe la cîntători. . . numai ce aud un chiot zdravăn în pădure; chiuise mama-pădurei. ȘEZ. VI, 147. Tu, muma-pădurii. . . Tu, urîto, Spăimîntoaso, Colțato, Despletita, Grabnico, Tu noaptea te-ai arătat. MAT. FOLK. 1604, cf. 551, 595. Tu, muma-pădurii, Colțato. . . Du-te la copiii tăi. CANDREA, F. 337. Muma-ogașîlor, Fujiț. ARH. FOLK. III, 123. Fuji. . . Muma- codrului. ib. 126. (Regional) mama-pădurii = a) boală a copiilor mici, caracterizată prin insomnie și plînsete. Cf. CANDREA, F. 165, 224, 380, H IV, 93, ȘEZ. VI, 39, XII, 169. [Dă peste copii] boala numită „mama-pădure”, adică plîng mereu, tot într-una, noaptea. GOROVEi, CR. 214, cf. 273; b) (și în compusul mama-codrului) numele unui descîntec pentru copiii mici care plîng. Cf. H II 127, ALR II 4237/29, 872, 876. (Regional) mama-pădurii = caloian. PAMFILE, VĂZD, 133. (Popular) mama-pădurii = numele mai multor plante erbacee, folosite ca plante medicinale: a) mică plantă parazită cu flori purpurii, rar albe și cu rizomul ramificat; se dezvoltă pe rădăcinile arborilor din pădurile umede; șerpariță, buricu-pămîntului, floarea-șărpelui, iarba-șarpelui, murea-pădurilor, (Transilv.) cucuruz-de-pădure (Lathraea Squamaria). Cf. COTEANU, PL. 26, LB, BRANDZA, FL. 163, PANȚU, PL., ȘEZ. XV, 67; b) ferică-de-cîmp. Cf. BULET. GRĂD. BOT. XI, 52; c) barba-popii. Cf. BRANDZA, FL. 538, GRECESCU, FL. 200, PANȚU, PL. ; d) năprasnică (Genarium Robertianum). Cf. DDRF ; e) vinariță. Cf. BRANDZA, FL. 245, GRECESCU, FL. 268, PANȚU, PL. Iată mintă. . . sălvie. . . mama- pădurei, asperula. NEGRUZZI, S. I, 97. Prin mama-pădurii poporul înțelege o buruiană ce o întrebuințează în leacuri. H III 293, cf. 25, 116, IV 93, VI 25, IX 482, X 20, XI 496, XVI 146, 155, XVIII 71. Sînge de nouă frați, Iarba ciutei Și mama-pădurii. MARIAN, NA. 24, cf. PAMFILE, DUȘM. 228, id. B. 51, GOROVEI, CR. 39. Muma-pădurii, aia-i o buruiană, e bună și dă vaci și e bună și dă copiii care plînge noaptea. ALR II 4237/762, cf. 4237/812. (Regional) mama-ho = ființă imaginară cu care sînt amenințați copiii; gogoriță, caua. ALRM II/I h 199. (Rar) mama-mușă = vrăjitoare, ALEXI, W. mama-săcării = secară cornută. Cf. BIANU, D. S., VICIU, GL. (Regional) mama-ghici (sau gîciu) = rădăcina papurei. BQRONZI, L. 137, cf. H III 341. (Regional) mamă-mașteră = trei-frați-pătați. PĂCALĂ, M. R. 23. (Regional) mama-ploaie = pătlagină. BIANU, D. S., cf. PANȚU, PL. (Regional) mama-cucului = codobatură. ALR I 1042/305. (Regional) muma-muierii = placentă. ALRM I/II h 289. - Pl.: mame și (învechit și popular) mămîni. – Gen.-dat. sg.: mamei, mamii, (învechit și popular) mămînii, (în textele rotacizante) măriei; pl.: mamelor și (învechit și popular) mămînilor. Nom.-ac. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos. de pers. 2 și 3, în formele prescurtate) mă-ta (sau -sa), (învechit) ma-sa, (învechit și popular) mîne-ta (sau -sa), mîni-ta (sau -sa). Gen.-dat. sg. și: (învechit și popular, numai în legătură cu un adj. pos.) mîni mele (sau tale, sale). – Și: (învechit și popular) múmă, (învechit) ímă (scris și: îmmă) s. f. – Lat. mamma. – Mumă < mumîniei < *mămîniei, cf. DR. II, 196, DHLR II, 31, CADE; pentru a > u, v. CDDE. – Pentru formele cu î-, cf. alb. ë m ë. – Cf. TDRG, CDDE, BL XIII, 158.

USCĂTURICĂ (pl. -urele) sf. dim. USCĂTURĂ1: plecînd la pădure ca să aducă ceva uscăturele pentru casă, văzu într’un copac un cuib de pasăre (ISP.).

CUIBAR ~e n. 1) Cuib pregătit de păsările domestice pentru a depune ouăle și a scoate pui. 2) v. CUIB. 3) Ou care stă permanent în cuibarul, în care se ouă păsările domestice. 4) Instalație specială în crescătoriile de păsări, unde acestea își depun ouăle. [Sil. cui-bar] /cuib + suf. ~ar

A CUIBĂRI ~esc 1. tranz. (unele plante, mai ales cartoful, porumbul) A înconjura cu pământ la rădăcină (asemenea unui cuib) pentru a favoriza dezvoltarea; a mușuroi. 2. intranz. (despre păsări) A face cuib (și a scoate pui). Pescărușul cuibărește pe stânci. /cuib + suf. ~ări

A VENI vin intranz. 1) (despre oameni, animale, vehicule etc.) A se mișca, apropiindu-se de ținta mișcării. ~ spre casă. 2) (despre persoane, vehicule, fenomene ale naturii) A fi într-un anumit loc după parcurgerea unei distanțe; a sosi; a ajunge. Trenul a venit în gară. ◊ ~ la spartul târgului a sosi prea târziu. ~ cu sufletul la gură (sau într-un suflet) a veni în fuga mare. A-i ~ ceasul a muri. 3) A se întoarce, a reveni la locul de mai înainte. Păsările vin la cuiburile lor. 4) A-și avea originea; a proveni. 5) (despre îmbrăcăminte, încălțăminte) A se potrivi bine; a fi pe măsura cuiva. Pantofii îi vin bine. 6) (despre ape) A ajunge până la o înălțime oarecare. 7) (despre sunete, zgomote etc.) A ajunge la urechea cuiva. /<lat. venire

NIDICOL adj. (despre puii unor păsări) care părăsește cuibul imediat după ieșirea din ou. (< fr. nidicole)^[1]

PONTĂ s. f. depunere a ouălor în cuib, de către păsări, de artropode și de unii viermi, sau a icrelor de către pești. (< fr. ponte)

Vlăsie f. pădure întinsă care, înainte de 1848, se întindea în susul Bucureștilor ca un arc, coprinzând mănăstirile Cernica, Pasărea, Snagov etc. Cuibul haiducilor în vremea fanarioților, în urmă gazdă de tâlhari: parćă ar fi în codrul Vlăsiei.

GĂTI, gătesc, vb. IV. 1. Refl. (Despre oameni) A se îmbrăca (frumos), a se împodobi, a se dichisi. Și doamnele grăbit au prins Să se gătească dinadins Ca niciodat’. COȘBUC, P. II 54. A doua zi seara, mă gătii cum putui mai bine, și la ceasurile 9 fără ceva mă aflam la Sărindar. CARAGIALE, O. II 10. Ți-a mai cumpărat o oglindă... La care să te gătești ca mireasă. TEODORESCU, P. P. 164. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana) Pe pruncul ei, Ileana îl gătise și mai ceva: avea o cămășuică înflorită în cusătură de mărgele, o pălăriuță cu pană strălucitoare de rățoi. CAMILAR, TEM. 319. Pe Ileana și-o gătea Cu peteală de mireasă. ALECSANDRI, P. P. 28. ♦ (Rar, complementul indică o podoabă) A potrivi. Spune la badea... Să-și gătească peana bine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 40. 2. Refl. (De obicei urmat de un conjunctiv sau de determinări introduse prin prep. «de») A se pregăti, a face preparative, a fi gata de... Mama Paraschiva se gătea să plece și ea. BUJOR, S. 65. Tocmai cînd se gătea să iasă, o birjă se opri la poartă. VLAHUȚĂ, O. A. 257. Ce vifor se gătește! NEGRUZZI, S. I 58. Tufani, paltini, ghindari, se îngroziră foarte: «Tristă veste, prieteni, să ne gătim de moarte». ALEXANDRESCU, P. 131. ◊ Tranz. Intră și gătește măriei-sale feredeul. SADOVEANU, D. P. 73. Pasărea-și gătește cuibul, floarea, mîndrele-i colori, Cîmpul, via sa verdeață. ALECSANDRI, O. 180. Am gătit caiete, condeie nouă. NEGRUZZI, S. I 7. 3. Tranz. (Cu privire la mîncări) A prepara, a pregăti. Într-una din zile ea își găti bucate singură. ISPIRESCU, L. 22. Gătitu-le-ați ceva bob fiert, găluște... și vărzare? CREANGĂ, A. 10. 4. Tranz. (Regional, cu privire la materiale, provizii) A sfîrși, a epuiza, a isprăvi. Dacă tu-i avea noroc să nu gătesc demîncatul și apa, nu te voi mînca. EMINESCU, L. P. 196. ◊ Refl. Pădurea nu se mai gătește. ȘEZ. I 5. (Și în forma găta) La casa de om sărac S-a gătat făina-n sac Și n-avem să-ți dăm colac. GOGA, C. P. 28. ♦ (Cu privire la acțiuni) A duce pînă la capăt, a pune capăt. Au gătit ei de vorbit. SBIERA, P. 71. Șede moș Nichifor așa pe gînduri, pînă-și gătește de băut luleaua. CREANGĂ, P. 132. 5. Tranz. (Mold., cu privire la persoane) A pune capăt vieții, a ucide. El șopti...: mă rog, lasă-mă la părete, că de-a veni să-mi mai deie un ciomag, mă gătește. ȘEZ. I 266. ◊ (Întărit prin «de zile») Pînă acu era s-o gătească de zile. SBIERA, P. 136. ♦ A zăpăci (pe cineva), a ului, a veni de hac, a da gata. Ștrașnică femeie... m-a fript la inimă, m-a gătit! SADOVEANU, O. I 467. Aceea însă în care te întrece prietenul meu și cu care te-a gătit, este danțul. NEGRUZZI, S. I 64. – Variantă: (Transilv.) găta, gat (DEȘLIU, G. 26, RETEGANUL, P. III 9), vb. I.

GÎND, gînduri, s. n. 1. Rezultatul procesului de gîndire; (sens curent, adesea cu înțeles colectiv) idee, cuget. Orice gînduri ar lua naștere în capul omului și oricînd ar lua naștere, ele pot să se nască și să existe numai pe baza materialului limbii, pe baza termenilor și frazelor limbii. Gînduri nude, libere de materialul limbii, libere de «materia naturală» a limbii nu există. STALIN, PROBL. LINGV. 35. Gîndul acesta îi frămîntase mintea. MIHALE, O. 459. Ni s-aud deodată gîndurile toate, Clar, ca niște oameni ce vorbesc în noi. D. BOTEZ, P. O. 68. Gîndul meu era tot la tine de cînd te-am văzut la alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 65. ◊ Expr. A-l frămînta, a-l munci sau a-l apăsa (pe cineva) gîndul (sau gînduri) = a fi obsedat de o idee, a fi urmărit în mod insistent de o preocupare. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. A-și lua (sau a-și muta) gîndul (de la ceva sau de la cineva) = a-și lua speranța (de la ceva), a renunța (la ceva sau la cineva). Să-ți muți gîndul de la ajutorul meu! Gînd la gînd cu bucurie, se spune cînd două persoane pomenesc deodată același lucru sau doresc o întîlnire și se văd pe neașteptate. (În basme) A zbura, a fugi (sau a duce pe cineva) ca gîndul (rar ca un gînd) = a zbura (sau a duce) cu mare repeziciune. Să-mi spui dinainte cum să te duc, ca vîntul ori ca gîndul? CREANGĂ, P. 197. [Calul] zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburile de nisip ce se ridicau în urmă-i. EMINESCU, N. 22. 2. Reflexie, meditare. Adîncit în gînduri multe Baciul stă și nu-și dă seamă C-a rămas în loc s-asculte. TOPÎRCEANU, B. 21. Doar luna singură-și revarsă Văpaia-i rece și senină Pe-această frunte grea și arsă De gîndu-i dornic de lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 116. ◊ Expr. (În legătură cu diverse verbe, în special cu «a cădea», «a rămîne») Pe gînduri sau dus pe gînduri = cu mintea în altă parte, preocupat de alte lucruri decît de cele prezente, cufundat în visare, visător. Rămase afară, în cerdac, privind pe gînduri depărtările albastre. C. PETRESCU, R. DR. 22. Străinul parcă n-auzea cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157. A sta la (sau pe) gînduri = a chibzui mult înainte de a lua o hotărîre, a șovăi, a ezita. [Calul zise:] Hai, nu mai sta la gînduri; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Stă nițel pe gînduri... ș-apoi îi zice... GHICA, la TDRG. A pune (pe cineva) pe gînduri = a-i produce (cuiva) îngrijorare, a îngrijora (pe cineva). A-și face (fel de fel de) gînduri, a intra la (sau a se lua de) gînduri = a se îngrijora. Începuseră să se ia de gînduri, să se cam îndoiască. CAMIL PETRESCU, O. II 598. Cum să nu mă îngrijesc și să nu-mi fac fel de fel de gînduri, cînd te văd așa? VLAHUȚĂ, la TDRG. Văzînd fetele pe tată-său tot supărat, se luase și ele de gînduri. ISPIRESCU, L. 11. Dascălul... văzînd lipsa lui atîtea zile, a intrat la gînduri. ȘEZ. IV 186. A-i sta (cuiva) gîndul (la ceva) = a fi preocupat (de ceva). 3. Închipuire, imaginație, fantezie. Gîndurile fiecăruia zburau departe, la licăririle de viață nouă ce le-apăreau în inimi. MIHALE, O. 520. Pe cînd luna strălucește peste-a tomurilor bracuri, Într-o clipă-l poartă gîndul îndărăt cu mii de veacuri. EMINESCU, O. I 132. Gîndul meu la tine zboară Ca o pasăre ușoară Cătră cuibul înverzit. ALECSANDRI, P. I 143. ◊ Loc. adv. Cu gîndul = în închipuire, în imaginație. Eram un copilandru. Din codri vechi de brad Flămînzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pămîntul, Eu răzvrăteam imperii, popoarele cu gîndul. EMINESCU, O. I 88. ◊ Expr. A aluneca cu gîndul = a trece pe nesimțite de la un gînd la altul. Și plimbîndu- se... Negrea alunecă cu gîndul spre o mulțime de lucruri deosebite. SADOVEANU, O. IV 41. A fura (pe cineva) gîndurile v. fura. 4. Minte. (Mai ales în expr.) În gînd sau în gîndul cuiva = a) în cuvinte nerostite cu glas tare, necomunicate altora. Începea să latre ascuțit, alene... turburînd somnul vecinilor, care-l ocărau în gînd. BASSARABESCU, V. 10. În gîndul lui măsoară Drumul lung pe care-a mers; Suspinînd privește-n urmă Cîte fericiri s-au șters! VLAHUȚĂ, O. A. 175; b) în minte (4), în memorie. Stai tot la vatră-ncet plîngînd: E dus și nu mai vine! Ș-adormi tîrziu cu mine-n gînd Ca să visezi la mine! COȘBUC, P. I 193. A-i da (a-i trece sau a-i trăsni) cuiva (ceva) prin (sau în) gînd = a-i veni cuiva brusc o idee, a-și aduce aminte pe neașteptate de ceva. Cum sta baba împietrită, dracul îi și dă în gînd una. CREANGĂ, P. 174. A-și scoate (sau a scoate altuia) ceva din gînd = a(-și) izgoni din minte, a(-și) abate gîndul în altă parte, a uita (sau a face pe cineva să uite). De-aș face orice-aș face, nu pot să-l scot din gînd. COȘBUC, P. I 59. Nici cu gîndul n-am gîndit = nici prin minte nu mi-a trecut, nu m-am așteptat nicidecum la asta. Cînd cu gîndul n-ai gîndi = cînd nici nu te-ai aștepta. Nu mă omorî, Făt-Frumos, ci mai bine dă-mi drumul în apă, că mult bine ți-oi prinde, cînd cu gîndul n-ei gîndi. ISPIRESCU, L. 43. 5. Intenție, scop, plan. Se ridicase în picioare cu gînd să plece și el, dar pentru că nimeni nu se grăbea să-i facă loc, hotărîse să rămînă. GALAN, Z. R. 26. Dac-o fi pe drum, tu treci; Zi că ești grăbit, și-o lasă, Să n-asculți, orice să-ți spuie, Și-un gînd rău să nu te puie Pîn-acasă S-o petreci. COȘBUC, P. I 137. Fără de voia mea am călcat pe coprinsul tău, și n-am nici un gînd rău asupră-ți. ISPIRESCU, L. 42. Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit, Cît sîntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit! EMINESCU, O. I 146. ◊ Expr. A avea (de) gînd sau a-i fi (cuiva) gîndul Să... = a avea intenția, a voi să... Prin martie, Cănuță își vesti părinții că are de gînd să se-nsoare. BASSARABESCU, V. 38. Făt-Frumos îi spuse ce avea de gînd să facă. ISPIRESCU, L. 3. Am căptușit niște iepuroi și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. Fă-mi cămașă de fuior, Că mi-i gîndul să mă-nsor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 365. A-și pune în gînd (sau a pune gînd) să... = a lua hotărîrea să..., a-și propune. Mi-am pus în gînd să vă povestesc. ISPIRESCU, L. 40. Dacă vede lupul și vede că nu mai găsește nemic, își pune în gînd una: așază cele două capete cu dinții rînjiți în ferești. CREANGĂ, P. 25. Mă hotărîi să mă duc la doamna B. Nu știu pentru ce, cum pusei acest gînd, inima începu a mi se bate. NEGRUZZI, S. I 67. A pune (cuiva) gînd rău = a avea intenții rele față de cineva, a plănui nimicirea cuiva. Cum văzură frații pe Țugulea cu o logodnică mai frumoasă decît florile și mai albă decît spuma laptelui, îi puseră gînd rău. ISPIRESCU, L. 328. Cu gîndul să... = cu intenția, cu scopul să... Fără gînd de... = cu intenția de a nu... Pleacă fără gînd de întoarcere. A fi (într-)un gînd cu... = a avea aceleași idei, intenții, planuri cu... Unde-s oamenii un gînd, Munca-i bucurie. FRUNZĂ, S. 26. (Familiar) A-l paște sau a-l bate (pe cineva) gîndul = a-l obseda pe cineva un gînd, a-l îndemna gîndul să..., a fi preocupat de gîndul să... 6. Convingere. Se culcă pe pragul ușei cu gînd că n-o să poată nimeni intra fără să simță ea. ISPIRESCU, L. 30. 7. Voie, dorință, plac. Copiliță, mîndruliță... Nu mai plînge, că-n curînd Împlini-voi al tău gînd. ALECSANDRI, P. P. 207. ◊ Expr. Pe (sau după) gîndul (cuiva) = pe plac, pe voie, după dorință. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu, Negru ca păcatul greu. ALECSANDRI, P. A. 36. Eu nu te-oi mai blăstema, Ci cu lacrimi te-oi ruga, Ca să faci pe gîndul meu. id. P. P. 142.

CUIBAR, cuibare, s. n. 1. Loc pregătit în paie, în fîn sau în pămînt, unde păsările de curte (mai ales găinile) își depun ouăle; cuib. Caută în cuibare vreo două ouă. SADOVEANU, B. 21. (Cu pronunțarea regională cuibări.) Găina... se pune pe cuibări. CREANGĂ, P. 70. ♦ Ou care se lasă în cuib pentru ca păsările ouătoare să-și regăsească locul. A luat toate ouăle, cu cuibar cu tot. ♦ Cuib. Altădată, drumul acesta... al păsărilor, pribegind peste mări și pustietăți să-și găsească cuibarele din vara trecută, îi părea un episod oarecare, simplu și neînsemnat. C. PETRESCU, R. DR. 47. ◊ (Poetic) Vîlvoarea răsăritului creștea; din taina acelor adînci locuri necunoscute se pregătea să nască cuibarul de foc al soarelui, pe un cer: cu apa albastrului ștearsă pregătit parcă pentru arșița unei zile de cuptor. SADOVEANU, O. I 506. Izvoare... sar. în bulgări fluizi peste prundul din răstoace, în cuibar rotind de ape, peste care luna zace. EMINESCU, O. I 85. ♦ Fig. Culcuș. De ce rîzi, mă? l-a întrebat maică-sa, care își făcuse cuibar de paie lîngă el în căruță. SADOVEANU, M. C. 6. 2. Fig. Sălaș, locuință. Se bucură mai ales copiii, cărora începuse a li se urî în cuibarul lor. SLAVICI, N. I 333.

MĂTURĂ, mături, s. f. 1. Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din tulpinile plantei cu același nume, sau de nuiele, paie etc., cu care se mătură. Ce-are, mă, cîinele ăsta al tău, Pațanghele?! întrebă Matei al Barbului, ștergîndu-și cu mătura zăpada de pe opinci. PREDA, Î. 75. Și să văd pe maică-mea Cu mătura măturînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 199. 2. Plantă erbacee din familia gramineelor, bogat ramificată, cultivată în scopuri industriale sau pentru facerea obiectului descris mai sus (Sorghum vulgare). Nu i-a fost greu fugarului să se tîrîie într-un lan de mături. POPA, V. 126. Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări îmblînzite-n cuiburi distind penele alese. EMINESCU, O. I 43.

ÎMBLÎNZIT, -Ă, îmblînziți, -te, adj. (Despre animale sălbatice) Făcut să-și piardă sălbăticia, să se obișnuiască cu omul și să se supună (într-o oarecare măsură) voinței lui; domesticit. ♦ (Rar) Blînd. Și prin tufele de mături ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări îmblînzite-n cuiburi distind penele alese. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre oameni, despre caracterul sau manifestările lor) Făcut sau devenit (mai) blînd; domolit, liniștit, potolit. Fusese străin, ș-acuma deodată privea cu ochii îmblînziți la uncheșul Mihu. SADOVEANU, O. VII 101.

SCUMP, -Ă, scumpi, -e, adj. 1. (Despre lucruri, în opoziție cu ieftin) Care costă mult, care se vinde și se cumpără la un preț mare (v. costisitor); (despre prețuri) mare, ridicat. Se tocmește cu tata și cad la învoială... – Nu e scump, nene Petre? întreabă tata. STANCU, D. 108. Opt bani?... Scump, scump... DELAVRANCEA, O. II 290. Trestia și șovarul sînt scumpe în Bărăgan. ODOBESCU, S. III 18. Bună seara, crai nou, Cunună de preț scump, De mult preț. ȘEZ. XII 137. ◊ (Prin metonimie) Viața este foarte scumpă și mijloacele de hrană foarte numeroase. BOLINTINEANU, O. 275. ◊ Expr. Mai scumpă ața decît fața v. ață. ♦ (Adverbial) Cu preț mare. Joc numai vist și nu mai scump de un leu fisa. NEGRUZZI, S. I 74. ◊ Fig. Totdeauna în viață momentele mele de visare le-am plătit scump. SEBASTIAN, T. 136. ♦ (Despre oameni) Care cere prețuri mari. Stă-n drum și se socoate Și-mi spune cîte toate, Că-s scump, că ea nu poate, Că prea sînt multe trei. COȘBUC, P. I 63. 2. (Despre lucruri) Care are valoare mare; prețios, bun, de preț. Au venit la curte, cu daruri scumpe, pețitorii unui fecior de boier mare. GALACTION, O. I 70. Cheltuiau bani scumpi pe mofturi nefolositoare. REBREANU, I. 96. Amîndoi erau îmbrăcați cu niște haine scumpe și foarte frumoase. ISPIRESCU, L. 38. Și inelul scump i-l scoate de pe degetul cel mic Ș-apoi pleacă iar în lume năzdrăvanul cel voinic. EMINESCU, O. I 79. ◊ Fig. A! Paharnice... scumpa d-voastră sănătate... DELAVRANCEA, O. II 58. Pasărea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i culori, Cîmpul via sa verdeață, lanul scumpele-i comori. ALECSANDRI, O. 180. ◊ Piatră scumpă v. piatră (I 3). 3. (Despre ființe) Foarte drag, iubit. Am deschis poeziile acelui poet scump inimii noastre, al cărui nume îl rostesc totdeauna cu evlavie. SADOVEANU, A. L. 197. Ochii unui înger scump Au albastrul de cicoare Și cicoare vreau să rump. COȘBUC, P. I 49. Scumpul meu părinte, cît mă doare să mă despart de d-ta. ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Fig. Așezat la gura sobei, noaptea pe cînd viscolește, Privesc focul, scump tovarăș, care vesel pîlpîiește. ALECSANDRI, P. A. 115. ◊ (Despre obiecte și despre abstracte) Autorul ia la vale unele idei, ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. Făt-Frumos, – zise împăratul – binele ce mi l-ai făcut mie nu ți-l pot plăti nici cu lumina ochilor, oricît de scumpă mi-ar fi. EMINESCU, N. 12. Munții noștri au fost adesea scump azil de libertate, Și din vîrful lor romînii, torent iute, furios S-aruncau. ALEXANDRESCU, P. 21. 4. (Învechit și arhaizant) Zgîrcit, avar. Bocskai... se plînse de nemți că sînt grei și scumpi. BĂLCESCU, O. II 197. ◊ (Poetic) Vin’la mama de mă cere... Maica-i scumpă, nu se-ndură, Vină noaptea de mă fură! HODOȘ, P. P. 68. ◊ Expr. (A fi) scump la tărîțe și ieftin la făină v. tărîță. (A fi) scump la vorbă (sau la grai) = (a fi) tăcut, închis, a vorbi puțin. Mi s-a părut prostălău. Era numai scump la grai. STANCU, D. 87. (A fi) scump la rîs = a rîde rar; a fi prea sever, posac. (A fi) scump la vedere = a se arăta rar în lume. Hariclia, cu firea ei sfioasă, părea mai mîndră. Era mai scumpă la vedere. Venea la Domițian numai în serile rare, cînd acesta avea mosafiri. BASSARABESCU, V. 19. ◊ (Substantivat) Apoi dă, domnule, știi vorba: leneșul mai mult aleargă și scumpul mai mult păgubește. ALECSANDRI, T. 290. Nu fi zgîrcit, căci banii strîngătorului intră în mîna cheltuitorului, și scumpul mai mult păgubește, leneșul mai mult aleargă. NEGRUZZI, S. I 248. Scumpul cumpără stafide și cere să-i adauge piper. PANN, P. V. III 78.

CLEPTO- „furt, sustragere”. ◊ gr. kleptes „hoț” > fr. clepto- și klepto-, engl. clepto- și klepto-, germ. klepto- > rom. clepto-. □ ~bioză (v. -bioză), s. f., mod de viață al unor specii de păsări care ocupă cuiburile abandonate de alte specii; ~fobie (v. -fobie), s. f., teamă patologică de a nu fi victima unui furt; ~lagnie (v. -lagnie), s. f., impulsie irezistibilă spre furt, asociată cu o stare de excitație sexuală; ~man (v. -man₁), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de cleptomanie; ~manie (v. -manie), s. f., înclinație patologică de sustragere a unor obiecte, de obicei fără utilitate practică pentru bolnav.

cuib sn [At: PSALT., 173 15 / V: ~iub / Pl: ~uri / E: ml *cubium] 1 Culcuș făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui. 2 (Pfm; îe) A-și face ~ A se stabili. 3 (Pfm; îe) A-și face ~ în ~ul altuia A trăi cu soția altuia. 4 (Pfm; Olt; îs) ~ul dracului Adulter. 5 (Pex) Toate păsările dintr-un cuib (1). 6 Cuibar (Fig). 7-8 (Pex) (Animalul cu) puii dintr-o vizuină. 9 (Fig) Locuință. 10 (Fig) Loc în care te așezi confortabil (pentru odihnă). 11 (Fig) Loc de origine. 12 (Fig) Reședința obișnuită. 13 (Fig; prt) Loc de unde se răspândesc anumite inițiative sau acțiuni. 14 (Fig) Ascunziș pentru dușmani, tâlhari, conspiratori sau cei organizați în mod clandestin. 15 (Fig) Spațiu închis de jur-împrejur. 16 (Fig) Despărțitură făcută pe puntea unei corăbii. 17 (Fig) Spațiu restrâns în care ceva prețios se găsește în cantitate mare. 18 (Îs) ~ de viorele Teren acoperit cu multe viorele. 19 Spațiu mic în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel. 20 Gropiță făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale Si: cuibar (9). 21 Grămăjoară de pământ, în formă de mușuroi, adunat la prășit în jurul lăstarilor de porumb sau de cartofi. 22 (Reg) Scobitură făcută într-o bucată de lemn sau de piatră în care se îmbină altă bucată. 23 (Reg) Gaură făcută la capetele unui stâlp de lemn sau al unei coloane de piatră, cu scopul de a se fixa bine în talpa și în grinda unui edificiu. 24 (Mol; Buc) Cantitate de lapte acru care se pune în cel dulce ca să se prindă. 25 (Pop) Fermenți care înăcresc vinul, borșul, laptele etc. 26 (Mol) Esență de culoare. 27 (Bot; Mol; îc) ~ul-pământului, ~ul-rândunelii, ~ul-păsării, ~ul rândunicii Trânji (Neottia nidus civis). 28 (Bot; reg; îc) ~ul-necuratului Șopârliță (Veronica chamaedris). 29 (Pop; îs) ~ul-izvorului Adâncitură dintr-o fântână, din care izvorăște apa. 30 (Îs) ~ul albinelor Fagurii cu puiet și cu hrană în care trăiește și se dezvoltă familia de albine. 31 (Fig) Loc adăpostit unde se plasează o armă automată grea. 32 (Îs) ~ul corbului Post de observație de pe catargul unor nave, în care stă marinarul de veghe. 33 (Fig) Focar.

cuibărire sf [At: DA / Pl: ~ri / E: cuibări] 1 (D. păsări) Așezare în cuib Si: cuibărit¹ (2). 2 (Pfm; fig) Așezare în culcuș Si: cuibărit¹ (3). 3 Mușuroire a porumbului, a cartofilor etc. 4 (Reg) Scotocire. 5 (Pfm; fig) Așezare la loc ferit Si: cuibărit¹ (6). 6 (Pfm; fig) Așezare comodă Si: cuibărit¹ (7). 7 (Pfm; fig) Ghemuire într-un spațiu cald și moale Si: cuibărit¹ (8). 8 (Pfm; fig) Pripășire. 9 Perioadă când (se) cuibăresc (1) păsările Si: cuibărit (10).

cuibărit², ~ă a [At: CREANGĂ, GL. / Pl: ~iți, ~e / E: cuibări] 1 (D. păsări) Care și-a făcut cuib (1) undeva. 2 (D. păsări) Care și-a făcut loc în cuibar (1). 3 (Pfm; fig) Așezat (strâns) într-un spațiu mic. 4 (Pfm; fig) Instalat confortabil ca într-un cuib (1) călduros și moale. 5 (Pfm; fig) Pripășit.

MĂTURĂ s. f. 1. Obiect de uz casnic, în forma unui mănunchi, făcut din tulpini de sorg sau din nuiele, spini (v. t î r n), paie, etc., cu care se mătură. Au oborît pre turci, ca cum i-ar mătura cu o mătură. NECULCE, L. 239, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 224, MAN. GÖTT. Du-te la apă, arapino, ce tot spui astfel de fleacuri, îi zise mă-sa, arătîndu-i coceanul măturei. ISPIRESCU, L. 361. Măturile și le face singur gospodarul, afară de cele făcute din hlujanul de mălai tătărăsc pe cari și le cumpără de la gospodarii cari se îndeletnicesc cu aceasta. PAMFILE, I. C. 245, cf. id. DUȘM. 230, 242, NICA, L. VAM. Ce-are, mă, cîinele ăsta al tău, Pațanghele?! întrebă Matei al Barbului, ștergîndu-și cu mătura zăpada de pe opinci. PREDA, Î. 75. Și să văd pe maică-mea, Cu mătura măturînd, Cu lacrimi din ochi stropind! JARNIK-BÎRSEANU, D. 199. Să nu steie două mături la un loc, că are să fie sfadă în casă. ȘEZ. XVIII, 50. Mătură de găteje. ALRM II/I h 407/346. Mătură de nuiele. ib. h 407/182. Mătura veche ajunge la grajd (= bătrînii sînt uneori neglijați). Cf. BARONZI, L. 61. Mătura cea nouă în cui se atîrnă (= orice lucru nou se prețuiește mai mult). Cf. ZANNE, P. III, 226. Tăfălog, tăfălog, De la ușe pîn-la foc (Mătura). ȘEZ. XIII, 25. Hîrșco, hîrșco prin cenușă, Pînă la mama Nastasia Zi-i s-o puie acia (Mătura). GOROVEI, C. 222. Și sucită, Și-nvîrtită, Și țăpoasă, Noduroasă (Mătura). PAMFILE, C. 26. ◊ L o c. v e r b. A da cu mătura = a mătura. Femeia. . . mai pune un lemn pe foc, dă cu mătura pe jos. DEMETRIUS, A. 91. ♦ F i g. (Rar, depreciativ) Barbă mare. Erau boieri cu ișlice și anterie, cu bărbi mari și cu înfățișare gravă. . . își făceau temenele, se apropiau unul de altul, își scoteau ișlicele ca să-și poată săruta unul altuia, solemn, măturile. SADOVEANU, O. XI, 223. 2. Numele a două plante erbacee întrebuințate la confecționarea măturilor (1): a) plantă bogat ramificată, cu flori verzi și violete ; (popular) mei-tătăresc, mălai-tătăresc, (regional) tătarcă, bălur, flocoasă (Sorghum vulgare) ; b) (și în sintagma măture cu bobu negru, PANȚU, PL.) plantă înaltă pînă la 2 metri, cu frunze late, cu tulpina bogată în materii zaharoase (Sorghum saccharatum). Și prin tufele de mături, ce cresc verzi, adînce, dese, Păsări îmblînzite-n cuiburi, distind penele alese. EMINESCU, O. I, 43, cf. GRECESCU, FL. 601. Mâlaiul-mare, mălaiul-tătăresc, mătura, bălurul sau flocoasa, din spicul căruia se fac măturile late. PAMFILE, A. R. 196. Asemănătoare meiului sînt măturele sau meiul-tătăresc. SIMIONESCU, FL. 311. Nu i-a fost greu fugarului să se tîrîie într-un lan de mături și să vadă fața cantonului. POPA, V. 126, cf. ALR SN I h 145. ALRM SN I h 100, ALR I 935. ♦ (Cu sens colectiv) Lan de mături (2). Către seară urcase un clin pieptiș din dreapta Și se oprise să răsufle într-o margine de mătură. POPA, V. 74. 3. (Și în sintagmele mătură de grădină, mături de grădină, mături de țară. GRECESCU, FL. 498, mături de casă, MORARIU, PL. 462) Plantă erbacee cu tulpina ramificată, cu frunze de un verde-deschis, cu flori verzi, abia vizibile, folosită și la măturat; măturică (Rochia scoparia). Să se împlînte nuiale de mesteacăn, de vișini de cei selbateci sau de mături de ceale albe de grădină. ECONOMIA, 220/2, cf. LB. Mătură de grădină, boz. . . precum și alte flori de cîmp. . . se fierb. . . și apoi nepoata se scaldă cu apă de aceasta. MARIAN, NA. 280, cf. BRANDZA, FL. 418. GRECESCU, FL. 498, N. LEON, MED. 50. Mătura, măturică (Kochia scoparia) crește sub formă de tufă, dintr-un hluj, crăcoasă, naltă ca de un metru. . . și cu ea se mătură casa. ȘEZ. XV, 81. Mătură de grădină (Kochia scoparia) poate fi socotită printre plantele de podoabă, nu numai folositoare. SIMIONESCU, FL. 407, cf. BUJOREAN, B. L. 384. 4. Compuse: (Bot.) mătura-maicii-Precesta sau mătură-turcească = năfurică (Artemisia annua). Cf. BULET. GRĂD. BOT. V, nr. 3-4, 54, PANȚU, PL. ; mătura-raiului = floarea-raiului (Chrysanthemum cinerariifolium). BULET. GRĂD. BOT. V, nr. 3-4, 55; (regional) mătură-albă = plantă nedefinită mai de aproape, H VII 480 ; (regional) mătură-vînătă = plantă nedefinită mai de aproape, ib. 5. (Prin Transilv.) Bidinea. Cf. ALR II/I H 291, A I 12, 23. 6. (Ban.) Unealtă cu care se mestecă în laptele pus la fiert, în laptele în care s-a pus cheagul etc. ; (regional) măturică (3), măturice (3), măturișcă (3), măturoi (2), măturată. Cf. CHEST. V 139/29, 51, 140/57, 145/26. 7. (Prin Ban. ; mai ales art.) Dans țărănesc care se joacă în perechi, unul dintre dansatori ținînd în loc de parteneră o mătură (1); cînd perechile se schimbă, cel care rămîne fără parteneră trebuie să danseze cu mătura. Cf. H XVIII 151, 228. – Pl.:mături. – Și: (regional) măture, mătără (A II 3, 12) s. f. - Etimologia necunoscută.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul undeva; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din cuibar.

pătul¹, pătule și pătuluri, s.n. (pop.) 1. postament din scânduri, din crengi etc. fixat pe pari sau într-un copac, care servește ca loc de observație (pentru paznici, vânători etc.); pătuiac. 2. postament de scânduri, de crengi, de pari etc. așezat pe stâlpi, pe furci sau în copaci, pe care se clădește o claie de nutreț; pătuiac. 3. leasă de nuiele sau poliță sprijinită pe furci înalte, pe care se pune cașul să se scurgă; comarnic. 4. un fel de podeț construit pe stâlpi, la suprafața unei ape, de pe care se pescuiește noaptea. 5. construcție cu pereții de șipci sau din nuiele împletite pentru păstrarea porumbului; porumbar, hambar de cereale, mogtar, coșar. 6. coteț construit pe pari sau într-un copac pentru păsările de curte; poiată, cotineață, pătuiac. 7. coteț pentru porumbei așezat pe unul sau mai mulți pari; porumbar, hulubărie, pătuiac. 8. grajd, staul. 9. șopron pentru unelte, căruță etc. 10. (reg.) colibă ciobănească la stână. 11. (reg.) adăpost format dintr-un acoperiș susținut pe pari, la câmp sau la stână; pătuiac. 12. chioșc; frunzar. 13. postament improvizat din lemne, din crengi etc. așezat direct pe pământ sau pe țăruși scunzi, pe care se clădește un stog sau o claie, se pune cânepă, fructele la uscat, stupii etc.; pat, păteac, pătiuc. 14. culcuș improvizat din frunze, paie și fân, bun de dormit; pat rudimentar, pătuiac. 15. cuib, cuibar unde ouă păsările de curte. 16. postament de piatră sau cărămidă pe care se clădește cuptorul de pâine. 17. raft cu polițe suprapuse pe care se așază fructele sau unele legume. 18. corlata carului. 19. cursă pentru prins animalele sălbatice reprezentată printr-o groapă adâncă acoperită cu frunziș. 20. băț special acoperit la un cap cu mămăligă, iar cu celălalt înfipt pe fundul bălții, servind ca nadă la pește. 21. (art.) numele unui dans popular jucat de călușari.

CUIBĂRI, cuibăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre păsări) A-și face cuibul (1) undeva; a-și face loc în cuibar. ♦ Fig. (Despre oameni și despre animale) A se așeza cât mai bine într-un loc; a se ghemui. ♦ Fig. A se adăposti. ♦ Fig. A se aciua, a se pripăși. 2. Tranz. (Rar) A așeza găinile în cuibar. 3. Tranz. A mușuroi porumbul, cartofii etc. – Din cuibar.

CULCUȘ, culcușuri, s. n. 1. Loc unde se culcă sau unde se adăpostesc păsările și animalele. V. cuib, bîrlog. El știe doar poteca și urcușul Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul. BENIUC, V. 72. Pot să prind șerpele din culcuș, cum ai prinde d-ta un pui de găină din pătul. CREANGĂ, P. 122. Culcuș de iepuri. TEODORESCU, P. P. 374. 2. Loc (improvizat) de odihnă sau de dormit pentru oameni. Cu ochii închiși în culcușul lui, Mitrea a făcut semn din cap că nu-l dor șalele nici spatele. SADOVEANU, M. C. 50. Diminețile stetea, după ce se deștepta din somn, pînă tîrziu în culcușul lui și nu se scula decît pe timpul cît știa că lumea începe să vie. SLAVICI, O. II 180. ♦ Adăpost, locuință. Pentru la noapte trebuie să-mi caut alt culcuș. PAS, Z. IV 236. Își cătară un culcuș unde să mîie peste noapte. ISPIRESCU, L. 162. ♦ Ascunzătoare. Vînătorii... au sărit iute din culcușurile lor de pîndă și au încunjurat pasărea. SBIERA, P. 69. 3. (Rar) Strat moale (de paie, de frunze etc.) pe care se așază fructe, ouă sau alte lucruri fragile sau alterabile. Chelnerul aduse două fructiere cu struguri... pe culcuș de frunze. C. PETRESCU, Î. I 4. 4. Strat din baza unei formații geologice. Culcușul de marnă verde... ar face să se presupună existența sării acolo. I. IONESCU, P. 31.

cuibări [At: LB / Pzi: ~resc / E: cuibar] 1 vr (D. păsări) A-și face cuibul (1) undeva. 2 vr (D. păsări) A-și face loc în cuibar (1) 3-4 vtr (Pfm; fig) A (se) așeza într-un culcuș. 5 vt A mușuroi porumbul, cartofii etc. 6 vt (Trs) A scotoci. 7 vt (Fig) A așeza la loc ferit. 8 vr (Pfm; fig) A se așeza cât mai bine într-un loc. 9 vr (Pfm; fig) A se ghemui într-un spațiu cald și moale. 10 vr (Pop; d. dureri) A se localiza. 11 vr (Pfm; fig) A se pripăși. 12 vt (Rar) A așeza găinile în cuibar.

încuiba [At: VARLAAM, C. 371/2 / V: (înv; cscj) ~bi / Pzi: încuib, ~bez / E: în- + cuib] 1 vr (D. animale, păsări, șeipi) A-și face cuib Si: a se încuibura (1). 2 vr A se așeza unde nu-i este locul Si: a se încuibura (2). 3 vr (Fig; d. un viciu, o boală, un rău etc., udp „în”, „între”, „pe la”) A se înrădăcina. 4-5 vtr (Îe) A i (se) ~ în cap A-i intra în cap o idee Si: a (se) încuibura (4-5). 6 vtf (Înv; fig) A sădi.

PASERIFÓRME (< fr.; {s} lat. passer „vrabie” + forma „formă”) s. n. pl. Ordin de păsări insectivore sau granivore, bune zburătoare, de talie mică (pitulici, vrăbii, rândunici), mijlocie (ciori, sturzi) sau mare (pasărea-colibri, corbul), unele bune cântătoare (privighetoarea) și care își construiesc adesea cuiburi (Passeriformes). Este ordinul de păsări cu cel mai mare număr de specii (peste 5.000, grupate în patru subordine), răspândite pe tot Globul; unele sunt sedentare, altele migratoare.

PIȚIGÓI s. m. Numele mai multor specii de păsări din câteva familii îndeaproape înrudite, din ordinul paseriforme, de dimensiuni mici, vioaie, care se hrănesc cu insecte și semințe; se întâlnesc în păduri, livezi, parcuri și grădini. Printre cele mai răspândite în România se numără: P. mare = specie de pasăre insectivoră din familia paride, mai mică decât vrabia, cu cioc scurt și conic, coadă scurtă, cu pieptul și capul negre, obrajii albi, spatele albastru-verzui și cenușiu, iar pântecele galben (Parus major). Este o pasăre sedentară în România; se hrănește cu insectele de pe pomi; își face cuibul în scorburi. P. codat = pasăre din familia aegithalide, cu coada lungă, ascuțită, cu penajul alb pe cap și piept și roșcat pe corp (Aegithalos caudatus caudatus). Își construiește un cuib aproape sferic în tufișuri sau prins de crenguțele arborilor. P. bărbos (sau de stuf) = pasăre din familia timalide cu ciocul galben, picioarele negre, bărbia, gâtul și pieptul albe, spatele brun-deschis și cu laturile corpului roz-palid (Panurus biarmicus rusticus). Cuibărește în stufăriș.

încuibat, ~ă a [At: I. IONESCU, D. 188 / Pl: ~ați, ~e / E: încuiba] 1 (D. păsări) Care și-a făcut cuibul. 2 Care s-a stabilit într-un loc nepotrivit. 3 (D. idei, deprinderi, boli; fig) Înrădăcinat. 4 (Înv; fig) Sădit.

Sic vos non vobis (lat. „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi”) – Vergiliu scrise pe zidurile palatului imperial două versuri nesemnate care au plăcut mult lui August. Un poet mediocru, Bathil, și-a atribuit paternitatea lor, ceea ce l-a supărat pe adevăratul autor. Vergiliu a notat atunci numai capetele altor patru versuri, care începeau toate cu aceste patru cuvinte: Sic vos non vobis... Împăratul August a cerut lui Bathil să le termine, dar acesta n-a reușit. Vergiliu, ieșind din anonimat, le-a completat: Sic vos non vobis nidificatis, aves; Sic vos non vobis vellera fertis, oves; Sic vos non vobis mellificatis, apes; Sic vos non vobis fertis aratra, boves. (Astfel voi clădiți cuibul, dar nu pentru voi, păsărilor;/ Astfel voi purtați lîna, dar nu pentru voi, oilor;/ Astfel voi faceți mierea, dar nu pentru voi, albinelor;/ Astfel voi trageți plugul, dar nu pentru voi, boilor). Se citează cînd cineva primește o răsplată care nu i se cuvine. În situații similare se mai poate folosi: tulit alter honores (Altul culege onoarea), emistihul lui Vergiliu care precedă cele patru versuri de mai sus. LIT.

ULIU sm. 🐦 1 = ERETE1: cînd dai cenușa afară în zile de sec, vine ~ la găini (GOR.); Tătarii... s’au și slobozit să-i ia în unghii, ca niște uli, pre acei puțini Cazaci (NEC.); numit și „uliul-găinilor” sau „uliu-de-porumbei” ¶ 2 ULIU-ÎNCĂLȚAT, pasăre călătoare de coloare albă-gălbuie, cenușie sau roșcată, cu aripile lungi, care-i acopere coada aproape în întregime, cu picioarele împodobite cu pene; trăește în nordul Europei și al Asiei și petrece adesea iarna prin părțile noastre; numită și „șorecar-încălțat” sau „șorecar-de-iarnă” (Archibuteo lagopus) (🖼 5157) ¶ 3 ULIU-MIC, ULIUL-PĂSĂRILOR = COROIU ¶ 4 ULIUL-ȘOPÎRLELOR = ȘORECAR1 ¶ 5 ULIU-DE-TRESTIE, pasăre răpitoare de 0m.,50 pînă la 0m.,58 lungime, cu penele brune-roșcate; trăește în locurile umede, băltoase, vînînd păsări de apă, pești, broaște, insecte sau mici mamifere; face mari pagube, căci distruge ouăle și mănîncă puii păsărilor de baltă; își face cuibul printre trestii; numit și „șorecar-de-baltă” (Circus aeruginosus) (🖼 5158) ¶ 6 ULIU- VÎNĂT, pasăre călătoare, de 45-50 de cm., de coloare cenușie pe spinare și albă pe pîntece; e o răpitoare îndrăzneață și șireată care se hrănește cu șoareci, păsări, broaște, șopîrle și insecte; își face cuibul pe lîngă baltă, prin stuf sau trestii; trăește într’o mare parte a Europei, în Asia centrală și în Africa meridională; sosește la noi primăvara și pleacă toamna; numită și „șorecar-alb” (Circus cyaneus) [ung. öl(y)ü].

CUIB, cuiburi, s. n. 1. Culcuș făcut de păsări, de unele mamifere etc. pentru a se adăposti, pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui. 2. Fig. Locuință, sălaș; reședință. 3. Fig. (Peior.; urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune potrivnică, dușmănoasă intereselor unei colectivități. ♦ Focar. 4. (În sintagma) Cuibul albinelor = fagurii ocupați cu puiet și cu hrană, în care trăiește și se dezvoltă familia de albine. 5. Groapă mică făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale. ♦ Mușuroi de pământ făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb, de cartofi etc. ♦ Spațiu restrâns în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel. Cuib de lăcrimioare. 6. Mulțime de fermenți de același fel care provoacă înăcrirea vinului, a borșului, a laptelui etc. 7. Loc adăpostit care asigură unei arme automate condiții bune de tragere. ◊ Cuibul corbului = post de observație situat în vârful catargului la anumite nave (de pescuit, de război etc.), în care stă marinarul de veghe. – Lat. *cubium.

cuc (cuci), s. m. – 1. Pasăre care își depune ouăle în cuiburi străine și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate. – 2. Beat, afumat. – 3. Joc de copii, de-a ascunsul. – Mr., megl., istr. cuc. Lat. cuccus sau cucus (Pușcariu 422; Candrea-Dens., 418; REW 2360; DAR), cuvînt onomatopeic, cf. it. cucolo, fr. coucou, sp. (gal.) cuco, germ. Kuckuck, ngr. ϰοῦϰϰος, alb. kuko, tc. kuku, bg. kuk (Conev 55). Pentru expresia singur cuc, cf. alb. vetem kuk. Din rom. provine rut. kukul (Candrea, Elemente, 405). Cînd o cînta cucul „niciodată” este echivalentă a expresiei bg. kukov denĭ, sb. kukov dan „ziua cucului”. – Der. cucu, interj. (imită sunetul cucului); cucui, vb. (a cînta cucul); cucă, s. f. (femela cucului).

cuib (cuiburi), s. n. – 1. Culcuș făcut de păsări sau de unele mamifere. – 2. Vizuină. – 3. Cămin, vatră, patrie. – 4. Groapă mică în care se pune sămînța în pămînt. – 5. Grămadă de pămînt cu care se protejeajă tulpina plantelor de cultură. – 6. Crestare, crestătură. – 7. Cantitate de cheag sau de drojdie folosită o dată. – Mr. cul’bu, megl., istr. cul’b. Origine incertă. Probabil din gr. ϰλωβός „cușcă”, prin intermediul unei forme lat. *clubium; cf. ngr. ϰουλβί, de unde sl. kulivija, și de aici colivie (mr. cluvie), s. f., cuvînt din sec. XVII. Rezultatul rom., care trebuie să provină de la *culib, indică o dublă metateză. Există și posibilitatea ca lat. *clubium să fi trecut din epoca romanică, la *collubium sub influența lui collŭvies „amestec de materiale”. Celelalte ipoteze sînt insuficiente. După părerea mai generalizată, de la un lat. *cubium (cf. concubium), plecîndu-se de la cubĕre „a sta culcat pentru a se odihni” (Philippide, Principii, 68 și 140; Cihac, I, 66; Meyer, Alb. St., IV, 121; Pușcariu 432; Candrea-Dens., 429; REW 2355; Pascu, I, 72; DAR). Această ipoteză este aproape imposibilă, căci se referă la o imagine („culcat, trîntit”) care nu se aplică păsărilor, și nu ajunge pentru a explica rezultatele dialectale. Pentru a rezolva dificultatea, Candrea a propus un lat. *culbium (cf. Cortés 126), pe care Densusianu, GS, XI, 363, îl considera imposibil. Der. cuiba (var. încuiba, încuibăra, încuibura), vb. (a face cuib; a instala a așeza; a sălășlui, a locui; refl., a prinde rădăcini, a deveni trainic); cuibar, s. n. (cuib; ou lăsat în cuibarul găinii; vizuină, bîrlog; sălaș, locuință, refugiu; groapă mică în care se pune sămînța în pămînt); cuibări, vb. (a face cuib; a pune găinile în cuibar; a prăși, a aduna pămînt în jurul tulpinei plantelor; a ocroti, a proteja, a ascunde; a fixa, a stabili). Din rom. provine rut. kubljyty „a face cuib” (Miklosich, Wander., 10).

TROGLODIT¹ s. m. pasăre mică, insectivoră, care își face cuibul în găurile zidurilor sau ale arborilor, în tufișuri. (< fr. troglodyte)

CUIB, cuiburi, s. n. 1. Construcție făcută de păsări, de unele mamifere etc. pentru a depune ouăle, a cloci și a scoate pui. 2. Fig. Locuință, sălaș; reședință. 3. Fig. (Peior.; urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se plănuiește și de unde se propagă o acțiune potrivnică, dușmănoasă intereselor unei colectivități. ♦ Focar. 4. (În sintagma) Cuibul albinelor = fagurii ocupați cu puiet și cu hrană, în care trăiește și se dezvoltă familia de albine. 5. Groapă mică făcută în pământ, în care se seamănă legume sau cereale. ♦ Mușuroi de pământ făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb, de cartofi etc. ♦ Spațiu restrâns în care se dezvoltă o îngrămădire de plante de același fel. Cuib de lăcrimioare. 6. Mulțime de fermenți de același fel care provoacă înăcrirea vinului, a borșului, a laptelui etc. 7. Loc adăpostit care asigură unei arme automate condiții bune de tragere. ◊ Cuibul corbului = post de observație situat în vârful catargului la anumite nave (de pescuit, de război etc.), în care stă marinarul de veghe. – Lat. *cubium.

CĂLĂTOR¹, -OARE, călători, -oare, adj. 1. Care călătorește, care e în călătorie, care pleacă în altă parte. Există un canon care îngăduiește și dezleagă pe omul călător – încolțit de vremea rea – să intre să se adăpostească [în biserică]. GALACTION, O. I 81. Ei, da-s la drum, și baba călătoare n-are sărbătoare! VLAHUȚĂ, O. AL. I 95. ◊ Fig. August e în toi... și de-acu vara-i călătoare. SADOVEANU, F. J. 609. A pornit s-alerge-n zbor Acest cuvînt mai călător Decît un vînt! COȘBUC, P. I 54. ◊ Porumbel călător = porumbel dresat să se întoarcă la locul de unde a plecat. 2. (Despre popoare sau populații) Nomad. Și nații călătoare, împinse de a mea, împlut-au sperioase pustiul pîn’ la poluri. EMINESCU, O. I 91. 3. (Despre păsări) Care pleacă iarna în țări calde; migrator. De multe ori urmărise stolurile călătoare cu ochii. C. PETRESCU, A. 308. Trec păsările călătoare-n bandă. Îndurerat le urmăresc cu ochii. ANGHEL-IOSIF, C. M. II 138. Aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, O. III 231. Zărește despre soare Cîrdurî-cîrduri de cucoare, Călătoare zburătoare. ALECSANDRI, P. P. 145. 4. Fig. Care trece repede, trecător. Numai eu în tîrziu singur pe cărare Farmecul acestei clipe călătoare. TOPÎRCEANU, B. 79.

CE pron. invar. 1. (Pronume interogativ, uneori cu nuanță exclamativă) 1. (Cu referire la un fapt, obiect, fenomen, la o acțiune, stare etc.) Da ce-a fost aici, copile? – Ce să fie, mămucă? CREANGĂ, P. 27. Arald, ce însemnează pe tine negrul port Și fața ta cea albă ca ceara, neschimbată? Ce ai? EMINESCU, O. I 97. Ce să văd? bietul Bibi era în spasmele agoniei. NEGRUZZI, S. I 62. ◊ (Precedat de prep. «cu», «din», «în» etc.) Cu ce călătorești mîine? ▭ Din ce să mai facem noi saci? CREANGĂ, P. 178. Dragostea din ce-i făcută?,.. Din omul cu vorbă multă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 80. ◊ (Urmat de «mai») Ce mai faci? sau ce mai spui? formulă de întrebare pe care și-o adresează cei ce se întîlnesc. ◊ Expr. Ce mai încoace și-ncolo? v. încoace. Ce mai la deal la vale? v. deal. Ce-are a face? v. face. ♦ (Ca replică la o solicitare, familiar) Poftim? da? Ioane!- Ce? ♦ (Cu o intonație prelungită, cu valoare de interjecție) Cum adică?! se poate?! Nici azi nu l-am găsit acasă!- Cee?! ♦ (Adjectival, cu referire la calitatea unui lucru) Care? ce fel de...? ce soi de...? de ce natură...? Da ce vînt te-a abătut pe-aici? CREANGĂ, P. 30. Ce gîndire amărîtă astfel te-a posomorit? ALECSANDRI, T. 161. 2. (Cu referire la motivul sau cauza acțiunii) Pentru care motiv? din care cauză? Ce te miri? Eu viu, fîrtate, Trist, așa, și liniștit. COȘBUC, P. I 260. Albă păsărică! Ce stai singurică Lîngă cuibul tău? ALECSANDRI, P. I 196. Cucuie, pasăre sură, Ce tot cînți la noi pe șură? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ Expr. Ce mai atîta...? de ce atîta...? Ce mai atîta grijă pentru astă pustie de gură? CREANGĂ, P. 331. ♦ (Adesea precedat de prep. «de» sau «pentru») Pentru ce? Pentru ce n-ai venit? De ce? (În propoziții interogative directe) Dacă-l știi supărăcios, de ce nu-i dai pace? SADOVEANU, P. M. 32. De ce nu m-ați sculat? CREANGĂ, P. 11. De ce plîngi cu jale? ALECSANDRI, P. I 196. Spune, mîndră, și-mi ghicește: Codru de ce-ngălbinește, Voinic, de ce-mbătrînește? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 212. ◊ Expr. (Ca răspuns afirmativ în formă interogativă) De ce nu? = a) cum să nu, desigur. Ia, să mă lași să stau într-o noapte în odaia unde doarme împăratul. – De ce nu? Dă furca-ncoace și rămîi aici pînă la noapte. CREANGĂ, P. 97; b) se poate, e posibil. De ce, de nece, se spune cuiva căruia nu voim să-i răspundem la întrebarea «de ce» Fătul meu, zice împăratul supărat, asta nu se poate.- De ce, măria-ta?- De ce, de nece... Uite, pentru că nu vreau eu! CARAGIALE, O.III 104. ◊ (Cu valoare de conjuncție, în propoziții interogative indirecte) Nu văd de ce te superi. SAHIA, N. 95. I-am apucat să mărturisesc... de ce nu sînt mai silitor. GALACTION, O. I 20. Atunci el întrebă pe cal de ce este iarba pălită. ISPIRESCU, L. 5. ♦ (Popular; cu valoare de conjuncție cauzală) Pentru că, fiindcă, deoarece. M-a blăstămat măicuța, De ce i-am călcat vorba. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 196. Pe dealul cu strugurii Plimbă-se călugării Blestemîndu-și părinții De ce i-au călugărit Și nu i-au căsătorit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 217. ◊ (Cu referire la scopul acțiunii, mai ales precedat de prep. «la», «pentru») Vine ea și turturica mai pe urmă, dar ce ți-e bună? CREANGĂ, P. 274. La ce-ai venit, regină, aicea în pustiu? EMINESCU, O. I 91. 3. (Interogativ-exclamativ, indicînd diverse stări afective: surpriză, indignare, supărare, neîncredere etc.) Cum adică? nu cumva?! Ce? să-ngîni pe coarda dulce că de voie te-ai adaos La cel cor ce-n operetă e condus de Menelaos? EMINESCU, O. I 140. Bine, mișelule! Nu ți-e destul Cu atîta? Ce! Vrei să las vulpea bearcă? ODOBESCU, S. III 47. ◊ Expr. Ce face? = cum?! se poate?! (ca amenințare) cum îndrăznești?! Să mă împușc! – Ce face?... săraca de mine!... ai nebunit? ALECSANDRI, T. 577. ◊ (Familiar, urmat de «dumnezeu»,«dracu», «foc» ețc.) Dar ce dumnezeu? Parc-au intrat în pămînt. CREANGĂ, P. 24. Ce dracu are dulapul ista de nu vrea să se deschidă? ALECSANDRI, T. I 40. Ce foc ai cătat la mine? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 271. II. (Adverbial, în legătură cu ideea de cantitate, de intensitate și adesea de mod) Cît (de tare, de mult)..., cum... Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. ◊ (Neobișnuit, după adj.) Uite, graurii pe luncă, Veseli fericiți ce sînt! COȘBUC, P. I 264. ◊ Expr. Ce mult...! = cît de mult...! Ce mult doream să plec la mare! Te miri ce (și mai nimic) = nimica toată. Cît pe ce... = aproape..., cît pe-aci..., mai-mai... De ce... de ce (sau de aceea)... =cu cît... cu atît... De ce mergeau înainte, de ce lui Harap-Alb i se tulburau mințile. CREANGĂ, P. 275. De ce joc, d-aia-aș juca. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. Din ce în ce = cu cît trece timpul, cu atît mai mult; tot mai mult. Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește. EMINESCU, O. I 94. Numai ce (iată sau iaca)... = (deodată) iată că..., pe neașteptate, fără veste. Arareori, numai ce-o vezi cu cîte-o brîndușă în păr. DELAVRANCEA, S. 10. Mergînd ei tot pe munte, în sus, numai ce văd că de la o vreme nu se mai pot ținea-n picioare. RETEGANUL, P. III 61. Și cum sta ea în preajma fîntînii, numai ce iaca pe slujnica știută. CREANGĂ, P. 99. ◊ (Uneori urmat de «mai») Și abia plecă bătrînul... Ce mai freamăt, ce mai zbucium! EMINESCU, O. I 147. ♦ (Dînd nuanță de superlativ adjectivului sau adverbului pe care-l precedă) Cît de...! Ce mîndre ni-s frunțile! Nimeni, nicicînd, Nu va izbuti să le plece Din nou la pămînt. CASSIAN, H. 21. Eu văd de atîtea dăți Ce cuminte-i firea! COȘBUC, P. I 264. Apoi noaptea lor albastră [a ochilor], a lor dulce vecinicie, Ce ușor se mistuiește prin plînsorile pustie! EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. Ce de(-a) sau ce mai de sau ce de mai = cît (de mult). Ce de lume pleca din București! VLAHUȚĂ, O. AL. II 13. D-apoi acolo, aoleo! ce de păzitori mai sînt. ISPIRESCU, L. 372. III. (Cu valoare de conjuncție, făcînd legătura între propoziția subordonată-interogativă indirectă și cuvîntul din propoziția regentă pe care-1 determină) Care lucru anume. Înțelegi ce vreau să spun. DAVIDOGLU, M. 8. Nu mai știa ce să facă de bucurie. CREANGĂ, P. 135. Eu caut a răspunde, nu știu ce să răspund. EMINESCU, O. I 91. Îi spuse curat ce căuta. ISPIRESCU, L. 5.* Expr. Iată ce, precedă o explicație sau soluționarea unei probleme. Iată ce ai de făcut. CREANGĂ, P. 224. A ști sau a afla ce(-i) și cum (e) = a fi bine informat despre ceva. ♦ (Adjectival) Ce fel de... Știu ce nevoie te-a adus pe la mine. CREANGĂ, P. 213. Să vedem ce procopseală ai să-mi faci. ISPIRESCU, L. 15. Să vezi ce mîndruță lași. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 262. VI. (Pronume relativ; azi adesea înlocuit prin «care») 1. Care. Are să-și ție cuvîntul, ca unul ce era om de omenie. ISPIRESCU, L. 43. Oamenii ce priveau, și mai ales băieții, leșinau de rîs. CREANGĂ, P. 306. Tractatul ce el încheie cu Baiazet la 1393 asigurează romînilor drepturile următoare... BĂLCESCU, O. II 13. ◊ Expr. Pe zi ce trece = tot mai mult. (Precedat de «cel», «acel», «a cela») Astăzi [muncitorii] au puteri de neînfrînt. Și, la un loc cu mîini necruțătoare, Lovesc în cei ce-au fost și încă sînt Dușmanii-acestei țări ce crește-n soare. CASSIAN, H. 77. Aștept... Că-mi vei da prins pe-acela ce umilit ți-l cer. EMINESCU, O. I 91. Trage-ți mîna din cel joc Ce se-ntoarce lîngă foc. ALECSANDRI, P. A. 38. ◊ (Neobișnuit, invariabil la cazurile oblice) Au fost odată un voinic ce-i zicea Tei-Legănat. SBIERA, P. 80. 2. (În legătură cu «a fi», mai rar cu «a se găsi», cu sens explicativ) Să-ți trăiască calul... ca un năzdrăvan ce este. ISPIRESCU, L. 5. Ca băiat străin ce se găsea... s-a oploșit de la o vreme într-un sat. CREANGĂ, P. 139. Ființă ticăloasă ce sînt! Adormeam pe nădejdea făgăduințelor lui. NEGRUZZI, S. I 52. ◊ Expr. De... ce... = cît (de)..., cum. De rele ce sînt, nu pot să trăiască la un loc. ISPIRESCU, L. 5. Cum văd eu, tu numai nu dai în gropi de prost ce ești. CREANGĂ, P. 52. Vai, tare-ai îngălbenit! – Cum să nu mă-ngălbenesc, De-atîta gînd ce gîndesc? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 189. ◊ Expr. A (nu) avea de ce = a (nu) exista un motiv plauzibil. Nu ai de ce fi supărat. CREANGĂ, P. 189. N-ai (sau n-aveți) pentru ce, formulă de politețe prin care se răspunde cuiva care-ți mulțumește. 3. Ceea ce. Și ce-a făcut, Destul de rău a fost. COȘBUC, P. I 229. Să sfîrșesc ce am pus de gînd. ISPIRESCU, L. 16. Ați aflat ce s-a întîmplat la Pitești... și mai cu seamă la Podul Iloaiei? ALECSANDRI, T. I 304. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, adevărat că..., de fapt. Trăiesc, ce-i drept, mult mai greu, dar fără nici pic de huzur. ALECSANDRI, T. I 370. Ce pe apă nu curge V. curge. ◊ (Precedat de «tot») Aducea pentru hatîrul călugărilor și-a călugărițelor tot ce le trebuia. CREANGĂ, P. 112. V. (Pronume nehotărît) 1. Un lucru oarecare, nu știu ce, ceva. Pune el ce pune la rană, și pe loc se tămăduiește. CREANGĂ, P. 177. ◊ (Substantivat, totdeauna precedat de «un») Simți că în creierii lui se petrece un ce de care nu-și putea da seama. ISPIRESCU, L. 241. Am să-ți spun un ce misterios. ALECSANDRI, T. 704. I se va întîmpla un ce groaznic și de moarte. BĂLCESCU, O. II 65. ◊ Expr. (Rar) Cu mare ce = cu mare greutate, cu multă osteneală. Cu mare ce scăpînd din labele lui [ale ursului], am găsit cu cale să mă întorc la d-ta acasă. CREANGĂ, P. 186. 2. (Cu repetarea verbului din propoziția regentă) Cît. A stat ce-a stat, și-i dete-n gînd Să iasă după fată. COȘBUC, P. I 255. Făt-Frumos ospătă ce ospăta, dar apoi, luîndu-și buzduganul de-a umăr, merse mereu pe dîra de piuă. EMINESCU, N. 8. 3. Orice; oricît. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducă pielea cerbului. CREANGĂ, P. 218. Zică cine ce va vrea, Eu tot joc pe voia mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 359.

MIGRARE, migrări, s. f. (Livresc) Acțiunea de a migra; migratiune. (Fig.) Stagiunea migrării actorilor se sfîrșise: era toamnă, și aceste păsări călătoare se-ntorceau pe la cuiburile lor. CARAGIALE, M. S. 7.

SFÎRÎI, sfîrîi, vb. IV. Intranz. 1. (În special despre materii grase) A trosni ușor și continuu cînd arde sau se prăjește pe foc. Pe vatră sfîrîia, într-un hîrb de ceaun, friptura de purcel. SADOVEANU, O. I 351. Hribii, așezați pe spete și cu pîntecele-n sus, sfîrîiau pe cărbuni. HOGAȘ, M. N. 117. A luat pielea cea de porc... și a dat-o pe foc! Atunci perii de pe dînsa au început a pîrîi și pielea a sfîrîi. CREANGĂ, O. A. I 52. ◊ (Prin metonimie) Lumina lămpii sfîrîia, împuținată și fumegoasă. C. PETRESCU, A. 118. O lampă-ntinde limb-avară și subțire, Sfîrîind în aer bolnav. EMINESCU, O. I 52. ◊ Fig. Poate ni-ți da și ceva udeală, măria-ta, zise Setilă, că ne sfîrîie gîtlejul de sete. CREANGĂ, P. 257. ♦ A se prăji. Puse într-un hîrb de ceaun la sfîrîit slănină și bucăți afumate de porc. SADOVEANU, B. 94. 2. (Despre insecte) A produce sunete ascuțite, continue, caracteristice speciei. V. țîrîi. În ierburile care începeau să se usuce, în țepile gălbii ale miriștilor, sfîrîiau cosași. SADOVEANU, O. V 80. ◊ Fig. De pretutindeni, toate, într-un susur nedeslușit, sfîrîiau a uscăciune. HOGAȘ, M. N. 172. ♦ (Despre păsări) A mișca repede și zgomotos din aripi, producînd un sunet caracteristic. V. fîlfîi. Prepelița sări în aer și porni sfîrîind în zbor, la înălțimea omului. SADOVEANU, O. VII 82. Canarii sfîrîiau din pene și piuiau, privighetorile doineau, un papagal, sub o cupolă de sîrmă, se alinta și vorbea ca un copil! GALACTION, O. I 328. Păsările, stîrnite de cîine, izbucneau din cuiburi, sfîrîiau din aripi, mînate drept în față. C. PETRESCU, S. 27. 3. (Despre obiecte) A produce (printr-o mișcare de învîrtire continuă) un zgomot ușor. V. bîzîi. Fusul sfîrîie aspru între degetele osoase. C. PETRESCU, R. DR. 305. Sfîrîie roatele tipografiilor fără minută de odihnă. CARAGIALE, N. F. 60. Și tot toarce cloanța, toarce... Fusu-i răpide se-ntoarce, Iute-n aer sfîrîind. ALECSANDRI, P. A. 37. ◊ Expr. A-i sfîrîi cuiva inima = a i se zbate cuiva inima (de dor, de dragoste). Nu știu dacă ție îți place ori ba, dară mie îmi sfîrîie inima după dînsul. ISPIRESCU, L. 387. Cum sfîrîia fusul roții, așa-mi sfîrîia inima-n mine, de dragostea Măriucăi! CREANGĂ, A. 63. A-i sfîrîi cuiva călcîiele (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva). ◊ Tranz. fact. Cu obrazul culcat pe vioară, cu ochii închiși, își sfîrîie degetele pe strune. REBREANU, I. 11. Pe pragul casei lui Țigău, Rusanda își sfîrîia fusul grăbit între degete. POPA, V. 275. Ceasornicul din părete, sfîrîindu-și lănțișoarele cu greutăți, cîntă cucu de nouă ori. VLAHUȚĂ, O. AL. II 53. ♦ A produce un zgomot ușor, continuu. Mașina se oprise pe șoseaua pustie... și motorul vibra și sfîrîia potolit. DUMITRIU, N. 272. Părintele Filip turna în pahare un vin alb, subțirel, care sfîrîia și tresărea în stropi. SADOVEANU, O. VIII 100. Iese must nou, carele sfîrîie în gură cînd îl bei. id. F. J. 554. 4. A se mișca foarte repede (dînd iluzia că produce zgomote). Era desculț, cu ițarii suflecați pînă la genunchi, și fluierele picioarelor, subțiri ca la cocostîrc, sfîrîiau. Fugea, zbura... SADOVEANU, O. VII 358. Picioarele flăcăilor sfîrîiau, spulberau ceva nevăzut. CAMIL PETRESCU, O. I 118. Fuge mai tare; Fuge ca crivățul; sabia-i sfîrîie În apărare. BOLINTINEANU, O. 74. ◊ Expr. Fuge (sau merge) de-i sfîrîie călcîiele = fuge foarte tare. Mergea... glonț spre acel palat minunat, de-i sfîrîiau călcîiele. POPESCU, B. II 28. – Prez. ind. și: sfîrîiesc (COȘBUC, P. II 55, NEGRUZZI, S. II 201).

locui [At: PSALT. HUR. 27^r/2 / V: (înv) lăc~, (îvr) luc~ / Pzi: ~esc / E: mg lakni cf loc] 1 vi A-și avea domiciliul undeva. 2 vi A trăi undeva Si: a sta, (pfm) a ședea, (îvp) a sălășlui. 3 vi (Pex; d. păsări, animale, insecte) A-și avea cuibul, vizuina etc. undeva. 4 vi (De obicei urmat de determinări temporale) A rămâne undeva sau la cineva o vreme Si: a se opri, a poposi, (reg) a mânea. 5 vi (Rel; înv) A continua să existe (în conștiința oamenilor) Si: a dăinui, a dura, a persista, (îvp) a sta. 6 vi (Înv) A se afla undeva sau la cineva Si: a exista, a trăi, (înv) a viețui. 7 vi (Înv; d. organe ale corpului omenesc) A se afla. 8 vi (Înv; d. afecțiuni) A fi localizat. 9 vi (Înv) A-și petrece viața într-un anumit fel Si: a trăi. 10 vi A conviețui. 11 vi (Înv) A trăi în concubinaj Si: (pop) a se ține. 12 vt (Înv) A ocupa un loc pentru a se stabili Si: a popula. 13 vt (Înv) A fi răspândit într-o anumită regiune Si: a popula. 14 vt (Înv; c. i. oameni, populații etc.) A așeza într-un loc Si: a coloniza, a stabili.

logodici sms [At: MUSCEL, 369 / E: logodi + -ici] (În credințele populare; îs) ~ul păsărilor Tradiție în ziua de 3 martie, în care nu se lucrează și în care se crede că păsările se logodesc și încep construirea cuibului.

pătul¹ sn [At: (a. 1688) BIBLIA, 455²/28 / V: (reg) ~ă sf, pitul / Pl: ~e și ~uri / E: pbl ml *patubulum] 1 Construcție rudimentară în formă de platformă din scânduri, crengi, fixată pe pari¹ sau într-un copac, care servește ca loc de observație pentru paznici, pentru vânători etc. Si: (reg) pătuiac (1). 2 (Reg; îe) A face ~ A sta la pândă. 3 (Pop) Postament de scânduri, de crengi, de pari¹ etc. așezat pe stâlpi, pe furci sau în copaci, pornind de la baza coroanei, pe care se clădește o claie de nutreț, pentru a o feri de vite, de umezeală etc. Si: (pop) pat¹ (39). 4 (Pex) Claie de nutreț clădită pe o astfel de construcție sau direct într-un copac Si: (pop) pătuiac (2). 5 (Trs) Cantitate de fân rămasă dintr-o căpiță după ce s-a încărcat carul. 6 (Reg) Leasă de nuiele sau poliță sprijinită pe furci înalte, pe care se pune cașul să se scurgă Si: (reg) comarnic, (pop) pat¹ (19). 7 (Reg) Un fel de podeț construit pe stâlpi, la suprafața unei ape, de pe care se pescuiește, uneori noaptea. 8 Construcție acoperită și închisă, cu pereții din șipci, din nuiele împletite etc., ridicată puțin de la pământ pentru a lăsa să circule aerul pe dedesubt și care servește la păstrarea porumbului Si: (reg) porumbar. 9 (Pex) Hambar pentru cereale Si: coșar, (reg) mogtar. 10 (Mun; Olt) Pod al casei folosit uneori în loc de hambar pentru a păstra cerealele. 11 (Pop) Coteț construit pe pari¹ sau într-un copac, pentru păsările de curte Si: (reg) cotineață, pătuiac (3), poiată. 12 (Reg) Stinghie, culme de lemn fixată sus, în interiorul cotețului, sau pusă în copac, pe care se urcă și dorm găinile. 13 (Trs; are) Strigăt cu care se îndeamnă păsările de curte să intre în coteț. 14 Coteț pentru porumbei, așezat pe un par¹ sau pe pari¹ Si: (reg) hulubărie, pătuiac (4), porumbar. 15 (Mol; Trs) Grajd. 16 (Mol; Trs; spc) Staul. 17 (Olt) Șopron pentru unelte, căruță etc. 18 (Mol; Trs) Colibă ciobănească la stână Si: (reg) pat¹ (40). 19 (Mol; Trs) Adăpost format de obicei dintr-un acoperiș susținut de pari¹, la câmp sau la stână Si: (reg) pătuiac (5). 20 (Reg) Chioșc. 21 (Reg) Postament improvizat din lemne, din crengi etc. așezat direct pe pământ sau, rar, pe țăruși scunzi, pe care se clădește un stog sau o claie, pentru a le feri de umezeală, se pun cânepa, fructele etc. la uscat, se așază stupii etc. Si: (reg) podină. 22 (Pop) Culcuș improvizat din frunze, din paie, din fân etc., în aer liber sau într-o încăpere. 23 (Pex) Pat¹ (1) rudimentar și de dimensiuni mici Si: (reg) pătuiac (6). 24 (Reg) Cuib. 25 (Reg) Cuibar unde se ouă păsările de curte. 26 (Reg) Așternut pentru vite, format dintr-un strat de paie, de fân etc. 27 (Reg) Pat¹ (1). 28 (Reg) Strat de gunoi de grajd pus peste pământul unei răsadnițe, pentru a ține cald semănăturilor Si: (reg) pat¹ (44). 29 (Pex) Răsadniță. 30 (Reg) Postament de piatră sau de cărămidă pe care este clădit cuptorul de pâine. 31 (Trs) Raft cu polițe suprapuse pe care sunt așezate fructele sau unele legume care trebuie păstrate pentru iarnă. 32 (Reg) Corlată la car. 33 (Mol; Buc) Cursă pentru prins animalele sălbatice, care constă dintr-o groapă adâncă acoperită cu frunziș, pentru a nu fi observată. 34 (Olt) Băț special, care se acoperă la unul dintre capete cu mămăligă, iar cu capătul celălalt se înfige în pământ, pe fundul apei, servind ca nadă pentru pești. 35 (Reg; art) Dans popular jucat de călușari. 36 (Reg; art) Melodie după care se execută pătulul¹ (35). corectat(ă)

CUC (lat. cuccus) s. m. 1. Pasăre migratoare de 32-37 cm, cu coada lungă și penaj cenușiu, cu pieptul albicios, striat transversal la mascul și ruginiu cu striuri întunecate la femelă; își depune ouăle în cuiburi străine unde sînt clocite de alte păsări; are un cîntec caracteristic (Cucculus canorus). ◊ Cuc alergător = pasăre din S.U.A. (California, Texas) și Mexic, de c. 60 cm, cu penaj cafeniu pătat cu nuanțe mai închise și deschise, picioare lungi, slab-zburătoare, ținută în stare semidomesticită, pentru vînarea șerpilor cu clopoței (Geoccoccyx californianus). Expl. Singur cuc = foarte singur. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. 2. Intră în compunerea unor nume de plante (ex. ciuboțica-cucului, laptele-cucului, limba-cucului).

ALBINĂREL, albinărei, s. m. Pasăre cu pene pestrițe, care-și face cuibul în găuri săpate în malul lutos al apelor și care umblă în cîrduri; se hrănește cu insecte, în special cu albine și viespi; viespar, viespariță, prigoare, furnicar.

FAPT, fapte și (4, rar) fapturi, s. n. 1. Întîmplare reală, lucru petrecut în realitate. V. eveniment. Fapt istoric. ▭ O carte plăcută, în care formulele costelive ale mecanicii... sînt, mai peste tot locul, foarte binișor furișate printre o mulțime de noțiuni istorice, de povățuiri înțelepte și de fapte interesante. ODOBESCU, S. III 11. ◊ Fapt divers v. divers. ◊ Loc. adv. De fapt (rar, cu faptul) = în realitate, într-adevăr. Principatele erau cu numele și cu faptul grînarul sultanului. GHICA, S. V. ◊ Expr. Fapt e că... = nu-i mai puțin adevărat că..., adevărul e că..., în orice caz... ♦ Fenomen. În baza faptelor de limbă de astăzi și din textele vechi, am susținut că «u» final a dispărut la o epocă anterioară primelor documente de limbă romînă. ROSETTI, S. L. 64. 2. Acțiune, act săvîrșit (de cineva); faptă. D-voastră, cinstiți oaspeți, se vede că pașteți boboci, de nu vă pricepeți al cui fapt e acesta. CREANGĂ, P. 233. Nu ne-or judeca pe dat, Ci ne-or judeca pe fapt. ȘEZ. I 15. ◊ Expr. A pune (pe cineva) în fața unui fapt împlinit = a obliga pe cineva să accepte o situație dată. 3. (În legătură cu unele momente ale zilei, urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de») Început. Pe soare să-l oprească, el noaptea o recheamă, Furtunelor dă zborul, pămîntul de-l distramă... Tîrziu! căci faptul zilei în slavă se repede! EMINESCU, O. I 98. ◊ Loc. adv. În faptul zilei (dimineții, serii etc.) sau în fapt de zi (de seară etc.). Cîntecul ce-ades ți-l cînt Cînd te-adorm în fapt de sară, Puiule, e-un cîntec sfînt, Vechi și simplu de la țară. IOSIF, V. 139. De cum a dat în fapt de zori Veneau, cu fete și feciori, Trăsnind rădvanele de crai, Pe netede poteci de plai. COȘBUC, P. I 55. Mergi, dragă, plutind vesel ca pasărea ușoară Ce-n faptul dimineții din cuib la ceruri zboară. ALECSANDRI, O. 85. (Fig.) Trist e deșertul ce se-ntinde Pe sub amurgul vieții, Cînd vezi cum soarele s-aprinde în faptul tinereții! ALECSANDRI, P. III 183. 4. (În superstiții) Farmece, vrăji. Și aseară s-au vorbit Doi, mamă, într-un corn de șură, Să-mi arunce fapt și ură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 186.

PĂSĂRELE. Subst. Pasăre, păsărea (dim.), păsărică (dim.), păsăruică, păsăroi (augm.); păsări cîntătoare, cîntăreți de pădure (poetic). Alunar, gaiță de munte, nucar; botgros, cireșar; botroș; canar; cinteză, pențiu, cintez, cintezoi; cioară, cioroi; ciocănitoare; ciocîrlie, ciocîrlan; cînepar; pietroșel cînepiu, pietroșelul-cînepii, pasărea-cînepii; codobatură, prundaș; codroș; colibri, pasărea-muscă; coțofană, caragață; țarcă, țărcoi (reg.); fisă; fisă-de-cîmp; fîsă-de-munte; florean, florinte, brotăcel (rar); fluieraș; forfecuță, papagal-de-brazi; grangur, cinflor (reg.), zamfiră (reg.); graur; guguștiuc, porumbel-rîzător; lăcustar; lăstun, lăstunaș (dim.); lăstun de apă, lăstun de mal; mărăcinar; mătăsar; mierlă, mierliță (dim.), mierlică (rar), mierlușcă (reg.), mierluță (pop.), mierloi; papagal, papagaliță (rar); pasărea-omătului; pietrar, pietroaică, pietroșel, pietroșel sur; pitulice, sfredeluș; pițigoi, pițiguș (reg.); privighetoare, filomelă (înv;); rîndunică, rîndunea, rîndunel; scatiu; scorțar, scorțăraș, scorțărel; stăncuță, stancă (pop.), ceucă, ceucuță (dim.), papagal-țigănesc (pop.); sticlete, sticlețel (dim.); sturz, sturzișor (dim.), sturzuleț, sturzoaică (rar), cocoșar; turturea, turturică, turtureluță (dim., rar), turturel; țiclete, țiclean, țoi (reg.); urzicar; vrabie, vrăbiuță (dim.), vrăbioară, vrabete (reg.), vrăbioi, pasăre (reg.). Ornitologie. Ornitolog. Ornitofil (rar). Adj. Păsăresc (rar); ornitologic. Vb. A zbura, a-și lua zborul. A ciripi, a cînta. A oua; a cloci, a scoate pui. A(-și) face cuib. Adv. Păsărește (rar). V. glasuri de păsări.

cuibar sn [At: LB / V: ~e sf / Pl: ~e / E: cuib + -ar] 1 Adâncitură în fân,în paie sau în pământ unde păsările de curte ouă (și clocesc) Si: cuib (6). 2 (Pex) Construcție unde se află cuibarul (1). 3 (Pfm; fig) Cuib (9). 4 (Trs) Clocitoare. 5 (Pop) Ou care se lasă în fiecare cuibar (1), după ce se adună celelalte, pentru ca găinile să vină să ouă acolo. 6 Instalație specială în crescătoriile de păsări de unde se strâng ouăle. 7-8 (Înv; fig) Loc unde se țin obiecte interzise de lege sau au loc întâlniri clandestine. 9 (Fig) Cuib (17). 10 (Mol) Cuib (23). 11 (Pfm; fig) Culcuș.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ◊ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului. (1); fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Ir.) Cuc-armenesc = pupăză. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus.

SALANGANĂ s. f. pasăre, din Asia și Oceania, care își face cuibul din frunze și fire de păr lipite cu salivă, denumit „cuib de rândunele”. (< germ. Salangane, fr. salangane)

pupăză (pupeze), s. f. – 1. Pasăre migratoare (Upupa epops). – 2. Colac în formă de cuib. – 3. Specie de măzăriche (Orobus vernus). – 4. Ciocan de cioplitor. – 5. (Olt.) Cicatrice. – 6. (Olt.) Semnul dogarilor. – 7. Femeie fandosită, sclivisită. – 8. (Arg.) Prostituată. – Mr. pupăză, megl. pupcă, pupează. De la pupă, cuvînt care apare numai în mr. (cf. megl. pupcă) și care este o var. a lui pup, creație expresivă. S-a dat acest nume pupezei atît pentru moțul său (cf. alb. pupë „moț”, pupui „cocoașă” și fr. huppe „moț” și „pupăză”), cît și pentru glasul ei (Tiktin), cf. gr. ἔποψ, lat. upupa, fr. huppe și pupăi „a cînta pupăza”, pupui „a pupăi”. Oricum, formația pare să se fi creat în rom. prin atașarea la un element expresiv inițial a suf. -ză, care, în ciuda unanimității filologilor, nu este alb., căci a fost productiv în rom., cf. cinteză, fofează, sfîrlează, bogză < boaghe, etc. Se consideră în general că primul element reprezintă lat. upupa, prin intermediul unei reducții *pupa, și că suf. indică un împrumut din alb. (Pușcariu 1403; Candrea-Dens., 1476; Densusianu, Bausteine, 475; Pascu, I, 149; Weigand, Jb., XVI, 74; Philippide, II, 730; Bogrea, Dacor., IV, 843; Pușcariu, Lr., 265; Rosetti, II, 121; cf. Graur, BL, V, 116). Der. din lat. *upupacea (Koerting 9910) este neverosimilă, cf. Densusianu, Rom., XXXIII, 284. Diculescu, Elementele, 473, reduce sensul 2 la gr. ποπάς, -άδος, fără prea multă probabilitate. – Der. pupăzoi, s. m. (masculul pupezei); pupăza, vb. refl. (Trans., despre vedere, a se voala); împupăza, vb. (a se dichisi). Din rom. provin bg. pupŭza (Capidan, Raporturile, 218), și probabil alb.

NIDICÓL, -Ă (< fr.; {s} lat. nidus „cuib” + colo „a locui”) adj. (Despre puii unor păsări) Care este golaș și orb la ieșirea din ou, neputând părăsi imediat cuibul (ex. puii de coțofană, de șoim).

NIDIFÚG, -Ă (< fr.; {s} lat. nidus „cuib” + fugio „a fugi”) adj. (Despre puii unor păsări) Care, la ieșirea din ou, este bine dezvoltat, putând părăsi imediat cuibul (ex. bobocii de rață).

cuibărí v. 1. a-și face cuibul; 2. a se pune pe cuibar (vorbind de păsări); 3. fig. a se așeza undeva; 4. a prăși porumbul sau fasolea făcându-i moșoroiu la rădăcină.

CUC, cuci, s. m. 1. Pasăre migratoare cu pene cenușii, cu coada lungă cu pete albe, care își depune ouăle în cuiburi străine pentru a fi clocite de alte păsări și care este cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate (Cuculus canorus). ◊ Ceas cu cuc = ceasornic de perete care, la fiecare oră, sfert, jumătate sau trei sferturi de oră, marchează timpul prin sunete care întâi imită cântecul cucului (1); fig. lucru extravagant. ◊ Compus: (Ir.) cuc-armenesc = pupăză. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc = (a umbla) fără rost. ♦ (Adverbial) Izolat, singur, străin. ◊ Expr. Singur cuc = absolut singur. 2. Intră în compunerea unor nume de plante: ciuboțica-cucului, limba-cucului etc. 3. (La unele jocuri de copii) Lovitură cu mingea în înălțime. – Lat. cucus.

URZICAR², urzicari, s. m. 1. Numele popular al unei păsări mici, cu pene negricioase, care își face cuibul prin bălării, mai ales prin urzici și se hrănește cu musculițe. Acolo, de-a lungul bălăriilor, era odată zăplazul vechi și înroșit de soare; sub streșinile sale late își făceau cuiburile urzicarii. PĂUN-PINCIO, V. 106. (Cu pronunțare regională) Urzicariul... e una dintre păsăruicile cele mai mici cari se află în Europa. MARIAN, O. I 431. 2. Fluture mic de culoare brun-roșiatică, cu pete mari negre, a cărui omidă de culoare neagră trăiește pe urzici (Vanessa urticae).

CEAHLĂU ~i m. Pasăre răpitoare care trăiește în zona muntoasă, făcându-și cuibul pe stânci inaccesibile. /<ung. csaholó

CUIB ~uri n. 1) Culcuș pe care și-l fac păsările pentru a depune ouă și a scoate pui. 2) fig. Casa, încăpere în care trăiește cineva; locuință. ◊ A-și face ~ a-și face casă; a se stabili cu traiul. 3) fig. depr. Loc unde se uneltește ceva. ~ de tâlhari. 4) Groapă mică în pământ în care se seamănă legume sau alte plante. ~ de cartofi. 5) Mușuroi care se face cu sapa la rădăcina unor cereale (porumb, floarea-soarelui, etc.). 6) Grup de fermenți care produc acrirea laptelui, oțetului, a borșului. 7) Parte dintr-un minereu în care sunt concentrate minereuri folositoare. 8): ~ de mitralieră (de armă automată, de foc) loc adăpostit și amenajat pentru tragere. 9): ~ fosilifer îngrămădire de animale și plante fosile. [Monosilabic] /<lat. cubium

cuib n. 1. un fel de leagăn ce-și fac păsările spre a-și depune ouăle și a crește puii; 2. locuință obișnuită: acolo’i cuibul spaimei și adăpostul urei AL.; 3. rămășiță dela oțet. [Lat. *CUBIUM (cu sensul lui CUBILE)].

coteț [At: ANON. CAR. / V: ~eață sf / Pl: ~e, ~uri / E: vsl котець „cuib”] 1 sn Adăpost mic din nuiele sau scânduri pentru păsări de curte. 2 sn Porumbar. 3 sn Cocină. 4 sn (Irn; îe) A pune pe cineva la ~ A pune la îngrășat. 5 sn Adăpost pentru câini. 6 sn Adăpost pentru viței. 7 i (Rep) Strigăt cu care se alungă animalele la coteț (5-6). 8 sn Construcție zidită pentru animale. 9 sn Cușcă mică pentru animale captive. 10 sn (Fig) Închisoare. 11 sn (Arg; fig) Ascunzătoare pentru cei urmăriți. 12 sn (Pex) Colibă ciobănească. 13 (Pex) Umbrar al ciobanilor. 14 (Pex) Despărțitură a strungii. 15 (Pan) Cameră dezordonată. 16 (Pes; șîs) ~ cu o aripă, ~ cu două aripi, ~ bulgăresc, ~ de chejali, ~ cu sfârțai, ~ țesut Capcană din nuiele, stuf sau trestie, pentru prins pește. 17 (Reg) Dig din nuiele spre a abate apa de la mal, ca să nu-l surpe. 18 (Reg) Grătar de nuiele în care se bat știuleții de porumb, spre a desface boabele. 19 (Reg) Ghizd. 20 (Reg) Lemne puse la capetele ulucului, ca să nu stea pe pământ. 21 (Reg) Loc în care se învârtește coaca joagărului. 22 (Reg) Gaură în pământ, la jocul numit „de-a poarca”. 23 (Prt) Cal mare și slab.

GUNOI², gunoiesc, vb. IV. 1. Tranz. A îngrășa pămîntul cu gunoi. (Atestat în forma regională gunoiet) S-au apucat și ei de gunoiet ogoarele lor. I. IONESCU, D. 271. 2. Tranz. (Despre păsări) A murdări ceva prin depunerea excrementelor. [Pupăza] gunoindu-și cuibul din nărav și lene, Il lăsă și merse iar în altă parte. PANN, P. V. II 49. 3. Refl. Fig. (Despre persoane) A se istovi, a se jigări, a se usca. [Zmeul] începu să ceară... mîncare mai multă că a slăbit de s-a gunoit. POPESCU, B. IV 61. O să te gunoiești de viu între pereții de sare umezi. CARAGIALE, O. I 271. Zăcea pe prispă la soare... d-abia se mai tîra... se gunoia, se istovea văzînd cu ochii. id. ib. I 305. – Variantă: (regional) gunoia, gunoiez, vb. I.

SALANGÁNĂ s. f. Pasăre din fam. Apodide, genul Collocalia, asemănătoare cu o rândunică, cu aripi lungi, înguste, curbate; se hrănește cu insecte pe care le prinde din zbor. Genul este reprezentat prin 21 de specii, răspândite în Asia de SE, Australia, Oceania și ins. din Oc. Indian. Își fac cuibul pe versanții stâncoși greu accesibili și pe pereții peșterilor; la unele specii cuibul este format în mare parte dintr-o substanță secretată de pasăre (asemănătoare cu saliva), care se întărește în contact cu aerul. Acestea, cunoscute sub numele de „cuiburi de rândunele”, constituie o delicatesă foarte apreciată în bucătăria orientală.

CUIB, cuiburi, s. n. 1. Culcuș de paie, fulgi și găteje, făcut de păsări, în copaci, în scorburi, sub streșinile caselor etc. pentru a se adăposti, a-și depune ouăle, a le cloci și a scoate pui. Dintr-un cuib cenușiu de rîndunele, sub streașină, spînzurau cîteva fire de paie legănate de vînt. C. PETRESCU, S. 13. Ca-ntr-un cuib v-adorm în suflet, cîntecele mele! GOGA, C. P. 13. Sub strașina veche și-naltă Sînt cuiburi – și-n ele S-ascund rîndunele... DEMETRESCU, O. 79. O pupăză care-și făcea cuib de mulți ani într-un tei foarte bătrîn și scorburos. CREANGĂ, A. 52. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună. EMINESCU, O. I 207. ♦ Cuibar. Bătrîna începu să se vaiete că i-a murit găina pe cuib. ISPIRESCU, L. 395. ♦ Fig. Culcuș. Tupilat în cuibul tău, legănat de mersul domol al căruței, îți umpleai urechile cu zvonurile nopții adînci. PAS, Z. I 45. 2. Fig. Locuință, sălaș. Cuibul tractoriștilor era scufundat în întregime în întuneric. De nicăieri nici o mișcare. MIHALE, O. 187. Ei hai, fiindcă tot am venit, să vedem cuibul poetului. REBREANU, R. I 184. Înlăuntru, în colibă, Chira ș-așteaptă,.. voinicul. Păreții cuibului sînt nălbiți și dați la mistrie. DELAVRANCEA, S. 165. ◊ Fig. Donici, cuib de-nțelepciune... EMINESCU, O. I 31. O! cuib al fericirilor! O! țară luminoasă! ALECSANDRI, O. 257. ◊ Reședință. Ștefan, Ștefan domn cel mare, în Suceava cuibu-și are. ALECSANDRI, P. P. 173. 3. Fig. (Cu sens peiorativ, urmat de determinări) Loc (ascuns) unde se ticluiește și de unde se propagă o acțiune dușmănoasă intereselor unei colectivități, unei națiuni, unui stat. V. speluncă. Aici a fost odată cuibul tîlharilor. DEȘLIU, G. 37. ♦ Focar. Ca să se sece influința boierilor și să stîrpească cuiburile feudalității [Alexandru Lăpușneanu] îi despoie de averi. NEGRUZZI, S. I 143. 4. Groapă în pămînt în care se seamănă legume sau cereale. A însămînța porumbul în cuiburi așezate în pătrat înseamnă a pune porumbul pe rînduri drepte în cuiburi care au între ele aceeași distanță. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2917. ◊ Mușuroi făcut, prin prășit, în jurul firelor de porumb sau de cartofi. [Cartofii] se prășesc, făcîndu-se și puțin cuib împrejurul tufelor. I. IONESCU, D. 300. ♦ Spațiu restrîns în care se găsește o îngrămădire de plante de același fel. Cuib de viorele. Cuib de ciuperci. 5. Cantitate de fermenți care produc acrirea vinului, a borșului, a laptelui. V. maia. 6. (Mil.; determinat prin «de mitralieră», «de armă automată» sau «de foc») Loc adăpostit care asigură tragerea unei arme automate în condiții bune. ♦ Determinat prin «de rezistență») Porțiune mică de teren amenajată pentru adăpostirea uneia sau mai multor arme automate.

PIEPTĂNUȘ, pieptănuși, s. m. Diminutiv al lui pieptene. 1. (Mai ales la pl.) Unealtă cu ajutorul căreia se scarmănă lina, cînepa etc.. fiind făcută dintr-o scîndură acoperită cu piele, în care sînt înfipte cuie ascuțite la capătul de sus (dinți). Un teanc de sumane croite... aștepta cusutul: pieptănușii în laiță n-avea cine-i ținea de coadă. CREANGĂ, A. 62. 2. (Munt.) Pasăre mică, cu coada de un roșu-aprins, care își face cuibul prin găurile copacilor (mai ales ale sălciilor din regiunea Dunării) (Phoenicurus phoenicurus); codroș.

SCORȚĂREL, scorțărei, s. m. Pasăre mică, de culoare cenușie, care trăiește în păduri, își face cuibul în scorburi și se hrănește cu insecte și larve de sub scoarța copacilor (Certhia familiaris).

GUILEMOTĂ s.f. Pasăre palmipedă asemănătoare pinguinului, cu ciocul drept și lung, care își face cuibul pe coastele arctice. [Pron. ghi-le-. / < fr. guillemot].

GUILEMOTĂ GHI-/ s. f. pasăre palmipedă asemănătoare pinguinului, cu ciocul drept și lung, care își face cuibul pe coastele arctice. (< fr. guillemot)

guilemotă sf [At: DN³ / P: ghi-le~ / Pl: ~te / E: fr guillemot] Pasăre palmipedă asemănătoare pinguinului, cu ciocul drept și lung, care își face cuibul pe coastele arctice.

sălaș sn [At: PSALT. 171 / V: (înv) sal~, sel~ / Pl: ~e, ~uri / E: mg sállos] 1 Locuință modestă Si: (înv) sălășluire (4). 2 (Pgn) Loc (special amenajat) în care cineva locuiește în mod statornic Si: domiciliu, locuință, (asr) lăcaș, (înv) sălășluire (5). 3 (Înv; pex) Sediu, reședință (a unei autorități a unei instituții etc.) Si: (înv) sălășluință (3), sălășluire (6), (îvr) sălașnă (3). 4 (Rar; îs) ~ de veci Mormânt. 5 (Rar; pex; csc) Persoanele (din aceeași familie) care locuiesc într-un sălaș (1). 6 (Pan; în concepții religioase) Loc imaginar considerat ca sediu pentru sfinți, ființe supraomenești, morți, etc. Si: (înv) sălășluire (8) . 7 Loc de adăpost (sau de culcuș) al animalelor sălbatice Si: bârlog (2), cuib (1), vizuină. 8 (Pan) Loc în care își petrec viața (sau poposesc vremelnic) păsările sălbatice și peștii Si: sălășluire (9). 9 (Rar; pex) Animale sălbatice care trăiesc într-un sălaș (7). 10 (Înv) Așternut, culcuș (al omului). 11 (Îe) A face ~ (cu cineva) A avea relații sexuale (cu cineva). 12 (Reg) Lăcaș de cult. 13 (Trs) Placentă. 14 (Trs; Mar) Sicriu (6). 15 Loc unde poposește cineva pentru a se odihni, pentru a găsi adăpost sau găzduire. 16 (De obicei în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a căuta”, „a găsi” etc; pex) Găzduire vremelnică oferită cuiva (sau obținută de cineva) Si: sălășluire (13). 17 (Înv; îlv) A se afla în ~ A sălășlui. 18 Construcție (rudimentară) făcută pe locurile de pământ, în țarină, la munte etc., care servește ca locuință (sau ca adăpost sezonier) pentru oameni sau animale. 19 Loc unde își închid ciobanii oile, în timpul nopții, ca să îngrașe pământul cu excrementele. 20 (Reg; îf salaș) Loc unde se adăpostesc oile la amiază, în timpul verii Vz staniște. 21 (Înv) Cort (1). 22 (Pex) Campament sau așezare (temporară) în corturi Si: tabără. 23 (Spc; de obicei urmat de determinări ca „de țigani”, „țigănesc” etc.) Cort de țigani (nomazi). 24 (Pex) Familie sau grup de familii de țigani (nomazi sau robi) locuind de obicei în corturi, adesea aflate sub conducerea unui vătaf Si: șatră. 25 (Reg) Încăpere sau construcție specială dintr-o gospodărie unde se adăpostesc vitele Vz grajd. 26 (Reg) Încăpere sau construcție specială unde se adăpostesc oile Vz staul. 27 (Lpl) Acareturi (1). 28 (Înv) Mică așezare umană de proporțiile unui cătun sau ale unui sat Si: (înv) sălășluire (10).

*ALCION sm. 1 🔱 Pasăre mitică de mare despre care cei vechi spuneau că-și face cuibul numai unde e marea calmă; era socotită ca prevestitoare de bine ¶ 2 🐙 Specie de polip [fr. < lat.].

URZICAR ~i m. 1) Pasăre sedentară, de talie mică, cu penaj de culoare negrie, care își face cuib prin urzici. 2) Fluture mic, cu aripi brun-roșcate, cu pete negre, a cărui larvă se hrănește cu urzici. / urzică + suf. ~ar

NIDICOL adj. (Despre puii unor păsări) Golaș și orb, abia ieșit din ou. [< fr. nidicole, cf. lat. nidus – cuib, colere – a trăi].

DREPNÉLE (< lat.) s. f. pl. Familie de păsări mici, cosmopolite, insectivore, cu c. 80 de specii, foarte bune zburătoare; își fac cuibul în crăpături și firide cu saliva proprie care se întărește imediat în contact cu aerul. În România se întâlnesc două specii, oaspeți de vară: drepneaua mică (Apus apus), de c. 18 cm, cu penaj negru, și drepneaua mare (A. melba), de c. 21 cm, cu penaj negru cu alb.

NIDIFUG adj. (Despre puii unor păsări) Acoperit cu puf, imediat după ieșirea din ou. [< fr. nidifuge, cf. lat. nidus – cuib, fugire – a fugi].

gangur (grangur) m. pasăre cântăreață galbenă și mare cât mierla (Oriolus galbula): ganguri de aur ce au cuiburi de mătase AL. [Lat. GALGULUS; forma munteană grangur e analogică (cf. graur)].

VULTUR, vulturi, s. m. 1. Nume dat mai multor păsări răpitoare de zi, cu cioc coroiat și cu gheare puternice, care își fac cuiburi de obicei pe stînci, în regiunile muntoase; se hrănesc cu animale vii și cu stîrvuri. Văzduhul era limpede; departe, sus, cîțiva vulturi pluteau în lumină, se roteau cu aripile întinse, nemișcate. SADOVEANU, O. I 73. Mă uit la vultund din zare Cum zboară puternic și lin. COȘBUC, P. II 21. ◊ (În comparații, cu aluzie la forța păsării sau la iuțeala mișcărilor ei) Ho, mă! ce vă este, zise Zaharia, sărind ca un vultur între dînșii. CREANGĂ, A. 113. [Urmărea] cu ochii buzduganul ce sclipea prin nouri și prin aer ca un vultur de oțel. EMINESCU, L. P. 173. Ba n-ați scăpat, oi să mă răped ca un vultur de sus de pe stîncă. ALECSANDRI, T. I 454. Cu ochi iuți ca fulgerul, La goană ca vulturul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 291. (Expr.) Ochi (sau privire) de vultur = ochi foarte ager, privire foarte ageră. Acum Rotaru îl scormonea iar, cu acea privire de vultur care îți îngheța sîngele în vine. V. ROM. mai 1950, 127. Un voinic cu ochi de vultur lunga vale o măsoară. EMINESCU, O. I 83. În ochii lui de vultur adînci, vioi și mari Treceau lucioase umbre. ALECSANDRI, P. A. 210. ◊ Compuse: vultur-bărbos (vultur-cu-barbă sau vultur-negru) = zăgan. Nu vedeau deasupra lor decît o dungă de cer, în care umbla rotindu-se și țipînd din cînd în cînd un vultur-negru. SADOVEANU, F. J. 375; vultur-pleșuv = vultur cu gîtul golaș, cu penele de culoare brună-închis (cea mai mare pasăre răpitoare din Europa) (Acgypius monachus); vultur-pescar = vultur care se hrănește cu pește (Pandion haliaetus). ♦ Fig. Om viteaz, măreț, falnic. Ochiul vulturului bătrîn clipește încă. DELAVRANCEA, O. II 34. A! Unde e acuma puternica mărire Din vremea... Cînd vulturul Daciei cu fruntea-ncoronată Da semnul biruinței, și calea ne-arăta? ALEXANDRESCU, P. 145. 2. Stindard al legiunilor romane, înfățișînd (de obicei în bronz) un vultur (1); figură simbolică, reprezentînd un vultur (1), pe stemele, monedele, pecețile sau steagurile unor țări. 3. Constelație boreală, situată la sud de constelația lirei și a lebedei și vizibilă vara. – Accentuat și: (rar) vultur (MACEDONSKI, O. I 96).

OMBRETĂ s. f. pasăre mare, moțată, din Africa tropicală, pe lângă ape, construindu-și în arbori un enorm cuib sferic. (< fr. ombrette)

PRIGORIE, prigorii, s. f. Pasăre migratoare cu ciocul lung și cu pene multicolore, care trăiește în cîrduri, făcîndu-și cuibul în malul lutos al apelor și hrănindu-se mai ales cu insecte (Merops apiaster); albinărel, prigoare. Are nevoie de sfaturile dumnisale cum are nevoie prigoria de apă. SADOVEANU, F. J. 505. Din văzduh abia s-aude Țipăt jalnic de prigorii. TOPÎRCEANU, M. 28.

purceluș, ~ă [At: POLIZU / Pl: ~i, ~e / E: purcel + -uș] 1-10 smf (Șhp) Purcel (1-10). 11-12 smf (Fam) Epitet alintător dat copiilor (dolofani). 13 sf (Reg) Pasăre de culoare sură spre maroniu pe spate și albă pe pântece, care trăiește prin grădini Si: (reg) pitulice, țâț (Sylvia curruca). 14 sf (Reg) Pasăre de culoare măslinie pe spate, albă pe gât și pe pântece, care își face cuibul prin tufișuri și prin iarbă Si: (reg) pitulice, scrofiță (Sylvia hortensis). 15 sf (Reg; îc) ~ă-neagră Pasăre mică, de culoare sură închis pe spate și sură deschis pe burtă, care trăiește prin tufișuri și prin păduri și cântă plăcut Si: pitulice (Sylvia atricapilla). 16 sf (Mpp; reg) Pușchea.

LĂSTÚN (< sl.) s. m. Specie de pasăre călătoare din ordinul paseriformelor, înrudită cu rândunica, dar mai mică și cu coada mai puțin despicată. ◊ L. de casă = pasăre călătoare cu penaj negru-lucios, iar pieptul și burta complet albe, având o lungime de c. 14 cm (Delichon urbica). Cuibărește adesea în colonii, lipindu-și cuibul sub streșini și cornișe; are o mare viteză de zbor (300 km/oră). ◊ L. de mal = pasăre de vară în România, lungă de c. 13 cm, cu penajul cafeniu-cenușiu pe partea dorsală, alb pe partea ventrală și cu o bandă cafenie transversală pe piept (Riparia riparia). Își construiește cuibul în maluri abrupte, săpând galerii adânci și constituind uneori colonii cu exemplare numeroase.

pupăză f. 1. pasăre de mărimea unei mierle cu o creastă de pene pe cap (Upupa epops); 2. cozonac (asemenea cuibului pupăzei) cu care se împodobește pomul dat de sufletul mortului (V. colac): fă doi colaci din patru saci și o pupăză dintr’o mierță POP.; colac peste pupăză, când cineva sufere o îndoită pagubă; 3. Tr. ciocan de spart pietre și de făcut găuri în lemn; 4. plantă cu florile roșii purpurii, mai apoi albastre, la urmă verzi, rar albe (Orobus vernus). [Lat. UPUPA (cu acelaș sufix diminutiv ca la coacăză; sensul 3 face aluziune la ciocul arcuit al pasării, iar 4 la creasta-i colorată].

PISCUI, piscuiesc, vb. IV. Intranz. (Despre păsări) A ciripi; (despre puii de pasăre) a piui. Pe cea mai înaltă din crengi, zgribulite sub frunze, Stau împreună-ntr-un cuib, piscuind, vrăbiuțe plăpînde, Opt erau toate la număr și nouă cu vrabia mumă. MURNU, I. 33. Paserile-or piscui, Tu atunci îi adormi. BIBICESCU, P. P. 280. ◊ Fig. (Cu pronunțare regională) Săracele mîndrele, Chiscuiesc ca paserile Pe sub toate streșinele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 376.

MĂRĂCINAR ~i m. Pasăre migratoare, de talie mică, insectivoră, cu pene castanii-închise și cu gâtul negru, care își face cuib prin mărăcinișuri. /mărăcine + suf. ~ar

RÎNDUNEA, -ICĂ, rîndunele și (rar) rîndunici, s. f. 1. Pasăre călătoare, cu coada despicată, cu pene albe pe burtă și negre pe restul corpului; își face cuibul sub streșinile caselor (Hirundo rustica). Rînduneaua de mult se călătorise. C. PETRESCU, S. 13. Cuibul se strîmbase și el; dar ce-i păsa rîndunichii? BASSARABESCU, V. 51. Întreabă tu pe rîndunici De ce sînt trist. IOSIF, T. 136. Cu o rîndunică nu se face primăvară (= un singur fapt îmbucurător nu dă dreptul la concluzii de generalizare favorabilă). ◊ (În comparații) Chipul ei din calea noastră Orice piedică gonea Și făcea din mine pană Și din roibu-mi, rîndunea. EFTIMIU, Î. 36. ♦ Compuse: (Bot.) rochița-rîndunelei v. rochiță; poala-rîndunicii v. poală. 2. Ultima dintre cele cinci pînze ale unui catarg, așezată în vîrful acestuia. Fiind mic și sprinten îl rînduise la manevra pînzelor tocmai sus, în vîrful catargului, la rîndunică. BART, E. 272. – Gen.-dat. și: rîndunichii.

ZBURĂTĂCI, zburătăcesc, vb. IV. 1. Tranz. A zvîrli cu zburături într-un pom (pentru a face să cadă fructele) sau într-o pasăre pentru a o speria și a o face să fugă sau să zboare. Ca pomul lîngă drum; Cîți trec, îl zburătăcesc Și crenguțe nu-i mai cresc. SEVASTOS, N. 32. 2. Intranz. (Despre păsări) A-și lua zborul, a zbura. (Fig.) Omul trebuie să ia bine seama cînd zburătăcește din cuibul părintesc. MAT. FOLK. 720. 3. Intranz. (Despre pui) A se înfiripa, a se dezvolta, a crește; fig. (despre copii) a se face mari, a căpăta independență, a se răzleți. Săracii, cît era de-nchirciți cum o zburătăcit. ȘEZ. V 173. Cum încep a zburătăci, scapă din nevoi; fiecare-și cîștigă pînea lui. ib. XX 77. ◊ Refl. De la zece ani, cum începu băiatul a se zburătăci, bătrînul puse pe el neînduplecată stăpînire. SADOVEANU, O. I 271. ♦ Tranz. A ajuta (pe cineva) să-și facă un rost în viață. Fiind el cel mai mare, norocul său: trebuie să căutăm ari zburătăci, căci nu.se știu zilele omului! Și poate vreodată să fie și el sprijin pentru iștialalți. CREANGĂ, A. 120. 4. Intranz. (Despre păsările de curte) A fugi, a se risipi, bătînd din aripi și înălțîndu-se de la pămînt; (despre păsări zburătoare și despre insecte) a face zboruri scurte, aproape de pămînt. Găinile dădură zvon, cotcodăcind și zburătăcind. SADOVEANU, F. J. 222. Numai porumbeii zburătăceau pe alee și prin fața castelului. REBREANU, R. I 80. ◊ (Poetic) Scînteile mari zburătăceau ca fluturii pe acoperiș și se stingeau atingînd olanele bătrîne, parc-ar fi căzut pe gheață. REBREANU, R. II 207. Refl. Răgeau vacile, nechezea caii, se zburătăceau rățele și gîștele. ȘEZ. I 240. ♦ Tranz. Fig. A face să se împrăștie, a spulbera. Cîte-o pîlpără de vînt zburătăcea frunzele cît colo, nu numai pe cele galbene și uscate, dar chiar pe cele mai verzui. CONTEMPORANUL, V_I 289. – Variantă: zburătoci (MARIAN, O. I 287) vb. IV.

PRIGORIE ~i f. Pasăre migratoare de talie medie, cu cioc subțire și alungit, cu penaj divers și viu colorat, care își face cuibul în maluri lutoase și se hrănește mai ales cu viespi și albine; albinărel. [G.-D. prigoriei] /v. a prigori

Pasărea Fenix (scris și Phoenix sau Phönix) – Foarte mulți învățați și scriitori antici, începînd cu istoricul Herodot (secolul V î.e.n.) vorbesc despre o pasăre, unică în felul ei, de mărimea unui vultur, cu pene aurii în jurul gîtului, strălucind ca un colier lîngă celelalte de culoarea purpurei. Trăind în deșerturile Arabiei, fabuloasa pasăre, după o viață de peste cinci sute de ani, cînd simțea apropiindu-i-se sfirșitul, își făcea un cuib de rămurele rășinoase ce se aprind ușor, se expunea soarelui arzător al pustiului, se mistuia ca pe un rug și apoi, din propria-i cenușă, se năștea alt Fenix. Unii au pretins că cei vechi ar fi vrut să simbolizeze prin această pasăre – timpul, alții – mersul soarelui ș.a.m.d. Dar, sigur este că pasărea Fenix se naște și renaște mereu în vorbirea unor persoane care vor să prezinte metaforic ceva ce dispare spre a reapărea, deci un simbol al reînnoirii veșnice. „De-al meu propriu vis mistuit mă vaet, Pe-al meu propriu rug mă topesc în flăcări… Pot să mai reînviu luminos din el ca Pasărea Phoenix?” Eminescu (Odă în metru antic). MIT.

SCORȚĂREL ~i m. (diminutiv de la scorțar) Pasăre migratoare, de talie mică, de culoare cenușie, cu pete albe, cu cioc lung, ascuțit și încovoiat, care își face cuibul în scorburi și se hrănește cu insecte și larve de sub scoarța copacilor. /scorțar + suf. ~el

CUCUVEA ~ele f. Pasăre răpitoare de noapte, cu pene brune-cenușii, cu ochi mari rotunzi și galbeni, înconjurați de rozete de pene, care-și face cuibul în locuri ferite (prin podurile caselor părăsite, prin scorburi etc.). [Art. cucuveaua; G.-D. cucuvelei; Sil. -cu-vea] /<ngr. kukkuvághia

FEL, (1, 2) feluri, s. n. 1. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») Mod de a fi (sau de a acționa); varietate, soi, gen, chip, sort. După cum este felul de viață al oamenilor, tot astfel este și felul lor de a gîndi. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2766. Mai face el, țăranul, și alte feluri de mîncări gustoase. CREANGĂ, A. 103. ◊ (Însoțit de adverbe de cantitate sau de numerale) De multe feluri. Flori de un singur fel. ▭ Cîte feluri de chinuri asupră-i se adună! ALEXANDRESCU, P. 42. ◊ (Intră în compunerea pronumelui interogativ ce fel (de), cerînd în răspuns indicarea calității obiectului despre care se întreabă) Spune-mi cu cine te aduni, să-ți spun ce fel de om ești. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Loc. adj. Fel de fel sau de tot felul = diferit, variat, felurit. Miile de paseri cîntau fel de fel de cîntece. ISPIRESCU, L. 17. Pe ziduri stau rînduite... arme de tot felul. ODOBESCU, S. A. 85. (Eliptic) [Păsările] primăverii se cheamă, se-ntreabă și-și răspund, se-ngînă și se-ntrec în fel de glasuri, întorcîndu-se fiecare pe la cuibul său. CARAGIALE, P. 50. Nici un fel de... = de loc. N-am nevastă... nici copii, Nici un fel de căpătîi. TEODORESCU, P. P. 277. ◊ Loc. adv. La fel = deopotrivă, asemenea, egal, întocmai, aidoma. De fel = de loc. Altele sînt mai frumoase, mult mai mîndre, mai bogate, Dar ca marmura cea rece nu au inimă de fel. EMINESCU, O. I 464. ◊ Expr. De felul meu (sau tău, său, lui, lor etc.) = din fire, de meserie, de profesie etc. De felul lui era om vioi și bun de petrecere. CARAGIALE, P. 123. De fel din... = de neam, de origine, de loc, originar etc. Părintele lui, de fel din Botoșani, l-a regăsit pe excentricul fugar și... l-a luat acasă. CARAGIALE, N. S. 11. În felul lui = într-un mod original, propriu lui. Nu semănau amîndouă surorile. Fiecare era frumoasă în felul ei. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Un fel de... = un lucru asemănător cu..., ceva care vrea să fie... Ionuț umblă plecat pe lîngă gard, legănînd în mînă un fel de tinichea goală. DAVIDOGLU, M. 59. Trăiește la marginea satului, spre baltă, într-un fel de coșar pentru vite. STANCU, D. 314. Și-a făcut un fel de casă, grămădind bușteni unul peste altul și împletindu-i cu nuiele. ISPIRESCU, L. 58. Fel și chip v. chip. A-și face felul = a-și face cheful, pofta, mendrele. (Cu pronunțare regională) Nu-i vorbă, că noi tot ne făceam feliul așa cîteodată... în lipsa părintelui și a dascălului. CREANGĂ, A. 4. A face felul (cuiva) = a da gata, a nimici, a lichida, a distruge, a omorî (pe cineva); a face rău (cuiva). Lui Znagoveanu i-a făcut felul judele de la Gherghița, Vlad, care îi purta sîmbetele. L-a băgat la gros pe vreo cinci ani. PAS, L. I 293. (Cu pronunțare regională) Nu te-am știut eu că-mi ești de aceștia, că de mult îți făceam feliul! CREANGĂ, P. 236. 2. Rînd de bucate. Gustau numai din felurile rînduite festinurilor regești. C. PETRESCU, R. DR. 16. Cel mai mare ospăț se cuprindea în cîteva feluri de bucate. NEGRUZZI, S. I 151. 3. Obicei, datină. [Mugur-Împărat] precum e felul din bătrîni La orice chef între romîni, El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59.

*feníce m. (lat. phóenix, phoenícis, d. vgr. phoînix; it. fenice). O pasăre fabuloasă care, după credința celor vechĭ, era unică în specia ei, locuĭa în Egipt și Arabia, trăĭa peste 500 de anĭ, și cînd îmbătrînea, îșĭ aprindea cuibu și ardea și ĭa, și pe urmă răsărea în loc alt fenice tînăr care-l înmormînta pe cel-lalt. Un fel de bîtlan din Egipt renumit pin vĭață lungă (árdea garzetta). Fig. Ființă superioară unică în genu eĭ. Curmal, finic. – Ceĭ maĭ mulțĭ zic fénix. Dar e maĭ bine fenice, ca ferice, d. félix; șoárice, d. sórex; toráce, d. thórax.

*republicán, -ă adj. (d. republică; fr. républicain). De republică, al republiciĭ: partid, guvern republican. Subst. Partizan al republiciĭ. S. m. Un fel de pasăre care trăĭește în societățĭ în sudu Africiĭ (Republicaniĭ îs de mărimea merlelor și se numesc așa după obiceĭu lor de a trăi la un loc într’un cuib colosal făcut ca o umbrelă în prejuru trunchĭuluĭ unuĭ copac. Într’un asemenea cuĭb încap 300-1000 indivizĭ. Acest cuĭb e alunecos pe deasupra, așa în cît șerpiĭ, care-s ceĭ maĭ marĭ dușmanĭ aĭ păsărilor, nu pot pătrunde în el).

fluturaș (de stâncă), s.m. – (ornit.) Pasăre insectivoră cu penaj cenușiu, cu aripi roșu-negru-alb (Tichodroma muraria). Semnalată în Masivul Rodnei. În sezonul cald urcă în munți, până spre vârfuri, unde își construiește cuibul prin crăpăturile de stâncă; în sezonul rece se retrage spre văi (Lengyel, 2007: 27). – Din fluture (probabil lat. *flutulus; sau cuv. autohton, cf. alb. fluturë) + suf. -aș (DEX, MDA).

BARZ I. adj. Băn. Sur, cenușiu, cu pene de coloare amestecată, albe și negre (vorb. de păsări): pene barze; gîscă ~ă; Uiu-iu, găină ~ă Focu să te arză! (PĂC.) II. BARZĂ (pl. berze) sf. 🐦1 Mare pasăre călătoare din ordinul picioroangelor; are ciocul drept, mai lung decît capul, gîtul mare, penele albe, iar la vîrful aripelor, negre; picioarele, lungi și roșii, cu 4 degete; trăește în Europa, Africa și Asia, mai mult prin locurile băltoase și cele udate de rîuri; se hrănește cu broaște, șopîrle, șerpi, pești, șoareci, insecte și viermi; la apropierea toamnei, pleacă de la noi spre țări mai calde ducîndu-se pînă în centrul Africei; se întoarce pe la mijlocul lui Martie, făcîndu-și cuibul în copaci, pe acoperișurile caselor sau în clopotnițe; sosirea ei, ca și a rîndunelelor, este un semn că s’au sfîrșit gerurile (Ciconia alba) (🖼 390): o ~ obraznică a îndrăznit să și așeze cuibul lîngă coșul bucătăriei (I.-GH.); proverb: a se îngîmfa ca barza, se zice de cei ce se mîndresc peste măsură, și mai ales despre săracii mîndri ¶ 2 ~-NEAGRĂ, pasăre ceva mai mică decît barza albă, de care se deosebește prin penele ei brune negricioase, cu lustru metalic violet sau verde; pîntecele și șoldurile sînt însă albe; e sălbatică și sperioasă, de aceea nu se apropie de locuințe, ci trăește prin pădurile dese și pe munți; numită și „barză-țigănească” (Ciconia nigra) [comp. alb. bardhă].

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn, cu care se azvîrle (într-un pom, într-o pasăre). El află o zburătură de lemn și zvîrli în pasăre. RETEGANUL, P. V 60. Începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne. ISPIRESCU, U. 51. S-ar pune pe arătură, Dar copiii cuibu-i fură Ș-o ucid c-o zburătură. TEODORESCU, P. P. 349. ♦ Bucată ruptă din ceva (mai ales dintr-o piatră); așchie, țandăra. Potrivind un firișor de iască pe zburătură de silex, a zbătut o singură dată cu oțelul. SADOVEANU, V. F. 43. Braț rupt de o zburătură de obuz. MIRONESCU, S. A. 117. De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură de piatră. ISPIRESCU, L. 228. ♦ (Învechit) Sfărîmătură (de fier, de plumb etc.) cu care se încărcau armele de foc. A trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Faptul de a arunca, mișcare de aruncare; distanță pînă la care ajunge un lucru aruncat. Glasul lui... se înalță ca o zburătură de arc pînă departe. CAMIL PETRESCU, O. II 253. Ca să ajungă la casa lui, ca la o zburătură de praștie departe numai, avea să treacă o gîrlă. La TDRG.

CIOC², ciocuri, s. n. 1. Partea anterioară, lunguiață și cornoasă, a gurii păsărilor; plisc, clonț. Cucoșul... începe a trînti cu ciocul în geamuri și a zice: Cucurigu! CREANGĂ, P. 66. Cum nu sîntem două pasări, Sub o strașină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături Într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. ◊ (Poetic) Cu ciocul spintec pînza-albastră [a cerului]. BENIUC, V. 11. ◊ Compus: cioc-de-papagal = modificare osoasă patologică, în formă de cioc de papagal, a apofizelor transverse ale vertebrelor. V. spondiloză. ♦ Cantitatea de lichid sau de hrană care încape în cioc; înghițitură. V. gură. Corbule, corbule, pasăre cernită, adu-mi tu mie un cioc de apă! ISPIRESCU, L. 223. ♦ (Peiorativ) Gură. Tacă-ți ciocul! ALECSANDRI, T. 660. 2. Partea dinainte, ascuțită, a unui obiect; capăt, vîrf. Vasele ciocul spre larguri îl au. COȘBUC, AE. 105. ♦ Parte ascuțită la buza unor vase, făcută pentru a. putea turna ușor lichidul din vas. Ciocul ibricului. ▭ Au luat din mîinile robilor una un lighean de aur, alta o cană cu cioc, tot de aur. CARAGIALE, O. III 73. 3. Barbă mică și (puțin) ascuțită; barbișon, țăcălie. Un domn gras, cu cioc, a stat înăuntru peste o oră. CAMIL PETRESCU, U. N. 67. Un bătrîn bondoc, cu mustăți furate, lungi și albe, cu cioc de general. DELAVRANCEA, la TDRG.

CUC¹, cuci, s. m. 1. Pasăre călătoare din ordinul agățătoarelor, cu penele de culoare cenușie, cu coada lată și răsfirată, cunoscută prin sunetele caracteristice pe care le scoate; trăiește singuratică și nu-și clocește singură ouăle, ci le depune în cuiburi străine (Cuculus canorus). Cum auzeam cucul în livada noastră, declinarea zbura în albul amiezii ca un fluture. SADOVEANU, N. F. 32. Un cuc cu glasul sever și mecanic își chema perechea în răstimpuri. C. PETRESCU, S. 142. Își aținti urechile... și auzi glasul de cuc. BUJOR, S. 46. (Familiar, eufemistic, în imprecații) Bată-te cucul, mangositule. ALECSANDRI, T. II 179. Ceas cu cuc = ceasornic de perete ale cărui bătăi, la fiecare ceas (sfert sau jumătate de ceas și la 45’). imită cîntecul cucului; fig. lucru extravagant. ◊ Expr. Lapte de cuc = ceva imposibil. (A umbla) de flori de cuc v. floare. ◊ (Adverbial, adesea determinînd pe «singur») Fără rude și fără prieteni, străin, izolat. Se duce pe ici în colo, lăsîndu-mă cuc în mijlocul unei lumi streine. HOGAȘ, DR. II 138. Bietul băiet se văzu străin cuc în mijlocul unei păduri. POPESCU, B. IV 35. Ședeau singuri-singurei cuc și le țiuia urechile de urît. CREANGĂ, P. 35. 2. Compuse: (Bot.) ciuboțica cucului v. ciuboțică; laptele-cucului v. lapte; limba-cucului v. limbă.

cucuveà f. 1. pasăre nocturnă ceva mai mică decât striga, cuibează pe clopotnițe și ruine, iar strigătul ei trece drept piază rea (Strix noctua); 2. ochiul podului pe unde iese fumul (la o casă țărănească). [Gr. mod.; sensul 2 face aluziune la cuibul bufniței cel cucuiat pe turle și vechi dărâmături].

CIOCÎRLÍE (< cioc) s. f. Nume dat la mai multe specii de păsări mici, zburătoare și cîntătoare foarte bune, din ordinul paseriforme, cu penaj pestriț și care zboară, aproape vertical, pînă la înălțimi foarte mari. În România se cunosc 8 specii, mai reprezentative fiind: c. cu degete scurte (Calandrella cinerea), pasăre migratoare, cu penaj cafeniu-roșcat-striat; c. de Bărăgan (Melanocorypha calandra), cea mai mare specie de c. din România, bună imitatoare a glasului altor specii; c. de cîmp (Alauda arvensis), la care masculul cîntă în zbor, la mare înălțime, deasupra cuibului.

SCOICÁR (< scoică) s. m. Pasăre de țărm din ordinul caradriiforme, masivă, cu penaj negru pe cap, piept și spate și alb pe burtă, cioc lung roșu-portocaliu, picioare puternice (Haematopus ostralegus). Se hrănește preponderent cu scoici, dar și cu alte viețuitoare acvatice mici; își face cuibul direct pe plaje, mai ales în locurile cu multe cochilii de scoici. Puii sunt nidifugi.

PASĂREA COLIBRI, grup pop-folk românesc. Constituit în 1992 în formula Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Florian Pittiș (înlocuit cu Marius Bațu în 2001) și Vladi Cnejevici. Grup de vedete (trei soliști vocali), abordează repertoriul consacrat pop-folk, dar și piese originale, cu recorduri de vânzări. Discografie selectivă: „În căutarea cuibului pierdut”, „Colibri”, „Încă două mii de ani”.

CLOCI, clocesc, vb. IV. 1. Intranz. (Despre păsări) A ședea pe ouă încălzindu-le, pentru a scoate din ele pui. Ian uită-te colo, sub țărmurii mării de cea parte, cum șede rața pe ouă și clocește! RETEGANUL, P. III 19. ◊ Tranz. Graurii... după ce în luna lui iunie și-au clocit ouăle lor cenușii, în cuiburi străine sau în scorburi de copaci, se adună de petrec în stoluri. ODOBESCU, S. III 31. Ce stai acolo parcă clocești ouă... Dă-te gios să se mai ușureze trăsura. ALECSANDRI, T. I 112. ◊ Fig. [Sărăcia] se duse să-și clocească ouăle în oțelele puștilor vînătorilor. ISPIRESCU, L. 209. ♦ Expr. A cloci o boală = a fi pe cale de a cădea bolnav, a simți că se încuibează o boală. (Fig.) Mă Mitrea, prietene; tu clocești în tine o boală. SADOVEANU, M. C. 124. 2. Tranz Fig. A plănui, a urzi, a pune la cale. Ce dracul are Osman?... Clocește iar vreo hoție în cap. La TDRG. Cu gura zicea... unele... dară în capul lui clocea alte gînduri spurcate. ISPIRESCU, L. 273. Colo, jos, în Suceava, găsi-vei răzvrătirea, Clocind și pregătindu-ți mărirea sau pieirea. ALECSANDRI, T. II 68. ♦ A se gîndi în tăcere și cu insistență la ceva. Se duse la hodină, ca să-și clocească nădejdea. SADOVEANU, Z. C. 312. Bătrinul se înveselise, pe cînd Gogolea clocea în el gînduri mîhnite. SADOVEANU, F. J. 472. 3. Intranz. Fig. A sta inactiv, a lenevi, a trîndăvi. Ți se părea că vecinii au ochii asupra ta și că, între ei. se întreabă de ce clocești acasă. PAS, Z. I 255. Să ieșim și noi la vînat, că mi s-a urît clocind acasă pe vatră. ISPIRESCU, L. 313. 4. Refl. (Despre alimente alterabile) A se strica, a se altera. ♦ (Despre apă) A prinde un miros urît. ♦ Fig. (Despre oameni) A se moleși de trîndăvie. Baba.. punea pe fata uncheașului la toate greutățile casei, iară fata ei se clocise de ședere. ISPIRESCU, L. 347.

viespar [At: (a. 1703) FN 123 / V: (reg) aves~ sm, văs~ sm, ves~ smn, vias~ (Pl și: viasparuri sn) smn, vicsar, ~prar smn, vipsar, vis~, / Pl: ~i sm, ~e sn / E: viespe + -ar] 1 sm (Ent; pop) Viespe (1) (Vespa vulgaris). 2 sm (Ent; pop; șîc ~-rău) Gărgăun (Vespa crabro). 3 sm (Ent; reg; îf văspar) Bondar (Bombus terrestris). 4 sm (Ent; reg) Streche (Hypoderma bovis). 5 sn, (reg) sm Cuib de viespi (1) Si: viespărie (2), (reg) viespariță (1), viesparniță (1), viespăriță (1). 6 sn, (reg) sm (Pex) Totalitatea viespilor (1) din viespar (5) Si: (reg) viespariță (2), viesparniță (2), viespăriță (2). 7 sn (Fig) Colectivitate de oameni ostili unii față de alții Si: viespărie (3), (reg) viesparniță (3). 8 sn (Fig) Loc în care se află un viespar (7) de oameni. 9 sm Pasăre migratoare, de mărimea unei turturele, viu colorată pe corp cu roșu, galben, negru și albastru-verzui, cu cioc lung și curbat, cu coadă lungă și ascuțită, care trăiește prin malurile lutoase ale unor ape și care se hrănește mai ales cu albine și viespi Si: albinărel, prigoare, (rar) ploier, (înv; liv) merop, (reg) albinel, furnicar, pietrar, ploiește, ploiete, presură¹, prigorean, prigoruie, viespariță (3), viespăriță (3), ciuma-albinelor, lupul-albinelor, mâncătoare-de-albine (Merops apiaster). 10 sm Pasăre răpitoare, de zi, de mărimea unei găini, brună-întunecată pe spate și brună-deschis pe fața ventrală, care se hrănește mai ales cu viespi și albine Si: (reg) prigoare (Pernis apivorus apivorus).

călcâi sn [At: CORESI, PS. 127 / V: (reg) ~âniu, ~chiniu / Pl: ~e / E: ml calcaneum] 1 Parte posterioară a tălpii piciorului, formată din oasele astragal și calcaneu Si: talus. 2-3 (Pex) Parte a ciorapului sau a încălțămintei care acoperă călcâiul (1). 4-5 (Îe) A se afla (sau a fi, a trăi) sub ~ A se afla (sau a fi, a trăi) sub totala dominație a cuiva. 6-8 (Îae) A fi exploatat, subordonat, împilat. 9-10 (Îe) A se învârti (sau a se întoarce, a sări) într-un ~ A se mișca repede, a fi iute la treabă. 12 (Fig; îae) A (se) bucura. 13-14 (Îe) A fugi (sau a merge) de-i pârâie (sau sfârâie) ~ele A fugi (sau a merge) foarte repede. 15 (Îe) A i se aprinde (sau a-i sfârâi) ~ele (după cineva) A fi foarte îndrăgostit de cineva. 16 (Îae) A fi zorit, nerăbdător. 17 Lovitură dată cu călcâiul (1). 18-19 (D. călăreți; îe) A da ~e calului A lovi calul cu călcâiele (1) ca să pornească sau să meargă mai repede Cf pinten. 20 (Îe) A sta (sau a ședea) în ~e A sta pe vine Vz vână. 21 (Dom; îe) A-i juca cuiva șoarecii în ~e A fi neastâmpărat. 22 (Îe) A-și bate ~ele (sau a bate din ~e) A sări în sus de bucurie. 23 (Îae) A-și bate joc. 24 (Îae) A nu-i păsa. 25 (Îe) A nu ajunge pe cineva la ~e A fi cu mult inferior. 26 (Îe) A-l durea (pe cineva) în ~e A nu-i păsa. 27 (Îe) A-și lua ~ele de-a umere A fugi repede. 28 (Îe) A-și lua rămas-bun de la ~e A pleca fără a spune nimănui. 29 (Ban; îe) A-i rupe (cuiva) ~ele cu ușa A scoate pe cineva afară, a-l goni cu rușine. 30 (Liv; îs) -iul lui Ahile Parte slabă, vulnerabilă a unei persoane sau a unui lucru. 31 (Pan; nob) Chișiță a calului Cf căi (1). 32 (Pan; nob) Pinten al cocoșului sau al altor păsări. 33 Parte dinapoi a tălpii unei sănii Cf câi (2). 34 Plaz al plugului. 35 Parte de jos, dinspre coadă, a ascuțișului unei securi. 36 (Trs) Capăt al coporâii coasei, în care se înțepenește, cu brățara, custura. 37 Crestătură în partea de jos a căpriorilor, unde se îmbină cu cosoroabele în altă crestătură numită cuib, și se prind de acestea prin cuie de lemn. 38 (Ban) Cui băgat în fusul roții morii, la capătul de jos, de sub, linguri. 39 Bucată de pâine, de mămăligă ori mălai Cf codru. 40 Spate al unei cărți, unde colile sunt prinse în sfori Si: cotor. 41 Sfârșit al unei scrisori. 42 Unealtă de dulgherie nedefinită mai îndeaproape. 43 Parte de jos, de lângă șurub, a arcușului instrumentelor de coarde. 44 Extremitate inferioară a catargului. 45-46 Piesă mică de lemn, de formă prismatică, fixată de o grindă de lemn pentru a împiedica alunecarea unui element de construcție care se reazemă pe grindă sau folosită ca piesă de rezistență într-o îmbinare. 47 Dispozitiv cu care se împiedică filarea unui lanț sau a unei parâme. 48 Strat format între săpun și leșiile de glicerină la fabricarea săpunului.

aușél m., pl. eĭ (după Hîjdăŭ și Acad., dim. d. mrom. auș, moșneag, d. lat. avus, bunic; maĭ probabil, d. lat. pop. aucellus, var. din auccella, avicella, cristel, dim. d. avis, pasăre; it. uccello, fr. oisel, apoĭ oiseau, pasăre. Din aucellus s’a făcut aucel, apoĭ, după frumușel, aușel. V. avion). O păsărică foarte mică cu penele cafeniĭ, cenușiĭ și galbene auriĭ, numită și sfredeluș, ochiu bouluĭ și tartalac (régulus cristátus). Altă păsărică, un fel de pițigoĭ, cu spinarea roșie, cu aripile și coada neagră, ĭar încolo alburie, care-șĭ face cuibu atîrnat, ca și ganguru (aegithalus pendulinus): Sta atîrnat, ca o punguță albă de lînă, un cuĭb de aușel. Îl țesuseră două păsărele și țîrîiseră în el două rîndurĭ de aușel (Sadov. VR. 1930, 9-10, 194). Aușel de stuf, un fel de pițigoĭ maĭ mare (17 c. m.) care are o lungă mustață neagră (panúrus biármicus). V. pitulice.

PUF², pufuri, s. n. 1. (Cu sens colectiv) Pene mici, moi și fine care acoperă corpul puilor și al anumitor păsări, folosite pentru umplerea pernelor, a plăpumilor etc. Pămîntul era moale ca puful și picioarele se afundau în el. SANDU-ALDEA, U. P. 181. Încep cu toții a cărăbăni la saltele cu puf, perini moi. CREANGĂ, P. 117. Cum nu sîntem două pasări, Sub o streașină de stuf, Cioc în cioc să stăm alături într-un cuib numai de puf! EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. A crește în (sau pe) puf (sau, rar, pufuri) = a crește în confort, neducînd lipsă de nimic, ținut pe palme. Crescut pe puf cum fusese, neatins de vînt și de soare, avea sărmanul oasele moi. GANE, N. III 61. În bancă, alături de el, stă copilul unui arendaș bogat, care a crescut în pufuri, printre guvernante și a mîncat totdeauna pîine albă. DEMETRESCU, O. 102. ♦ Fig. Ceea ce seamănă ca formă sau culoare cu aceste pene. Satul e îmbrăcat în puf alb. STANCU, D. 32. Acuma mă duc să mai alcătuiesc un pahar de vin cu puf de sifon. SADOVEANU, P. M. 146. Din cînd în cînd răzbătea luna, care răsărise dincolo de puful albicios al norilor. CAMIL PETRESCU, O. II 7. ♦ Părul fin și moale al unei blăni. Privea și el ca pe ceva scump ochișorii care clipeau neîntrerupt în puful blănițelor. SADOVEANU, O. II 556. ♦ Perișori foarte fini și moi care cresc pe obraz; început de barbă sau de mustață. Deasupra buzelor cu o ușoară umbră de puf bălan, broboniseră picuri de sudoare. C. PETRESCU, C. V. 206. Puful din față-ți ca floarea se va șterge. NEGRUZZI, S. II 37. ♦ Peri cu care sînt prevăzute unele fructe sau semințe (pentru a pluti în aer). A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor, Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. TOPÎRCEANU, P. 34. 2. Mic obiect de toaletă făcut din puf (1) sau din alt material pufos, care servește pentru pudrat. Tina se depărtă și se apropie de oglindă, își mai trecu ușor puful de pudră pe obrazul oacheș. C. PETRESCU, A. 312. Doamna se aranja în oglindă cu puful de pudră într-o mînă. REBREANU, R. I 28.

viespar s.n., s.m. 1 s.n. Cuib de viespi. ◊ Fig. (sugerează ideea de aglomerație dezordonată) Viesparul psihologilor de toate speciile (BLA.). ♦ Fig. Grup, colectivitate de oameni care sînt ostili unii față de alții, dezbinați, învrăjbiți; loc în care se află un asemenea grup. Își desfășura activitatea într-un viespar obositor, enervant. 2 s.m. (entom.) Gărgăun (Vespa crabro). 3 s.m. (ornit.) Pasăre migratoare, de mărimea unei turturele, viu colorată pe corp cu roșu, galben, negru și albastru-verzui, cu ciocul lung și curbat și cu coada lungă și ascuțită, care se hrănește mai ales cu viespi și albine (Merops apiaster); albinărel, (reg.) viespariță. 4 s.m. (ornit.) Pasăre răpitoare de zi, de mărimea unei găini, cu penajul brun, care se hrănește cu viespi, cu albine, cu bondari și cu alte insecte (Pernis apivorus). • pl. n. -e, m. -i. /viespe + -ar.

ZBURA, zbor, vb. I. 1. Intranz. (Despre păsări și insecte) A se deplasa în aer, cu ajutorul aripilor. Fusese o zi caldă de început de aprilie și paseri încă zburau și țîrîiau sub cerul senin. SADOVEANU, O. VII 123. Zboară mierlele-n tufiș Și din codri noaptea vine, Pe furiș. COȘBUC, P. I 47. Cocostîrcul... în cercuri line zboară Și, răpide ca gîndul, la cuibu-i se coboară. ALECSANDRI, P. III 26. ◊ (În basme, despre cai năzdrăvani sau despre alte ființe fantastice) Calul... își arată puterile sale zicînd: Stăpîne, ține-te bine pe mine, că am să zbor lin ca vîntul, să cutrierăm pămîntul. CREANGĂ, P. 213. ◊ (Poetic) Zboară peste-adîncul văii Tristul vai al cucuvăii, COȘBUC, P. II 99. Măi bădiță Onule, Sămăna-ți-aș numele, Prin toate grădinele, Să zboare miroasele, La toate frumoasele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 94. ◊ Fig. Zboară vești contradictorii, Se-ntretaie știrile... TOPÎRCEANU, B. 51. Știa că și numele lui răsunase odinioară, zburînd din gură-n gură. ANGHEL-IOSIF, C. L. 8. ♦ A părăsi locul unde se află, înălțîndu-se în văzduh; a pleca în zbor, a-și lua zborul. Pricepu că stolul de paseri trebuie să fi zburat. ISPIRESCU, L. 74. Lișițele, nefiind chioare, nici moarte, au zburat. CREANGĂ, P. 46. ◊ Tranz. fact. Fig. Scuturase capul cu un gest de voință, să sperie gîndurile și să le zboare de sub frunte, ca pe un stol de vrăbii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. II 35. 2. Intranz. Fig. (Despre lucruri) A pluti prin aer (purtat de vînt); a trece prin aer sau a tăia aerul cu iuțeală (fiind azvîrlit, mînuit sau lansat cu putere). Mii de petale, Zburînd spre trandafiri, îi cheamă să vie toți, făr-de zăbavă. ANGHEL, Î. G. 46. Rupi cununa și-o arunci: Roșii flori prin aer zboară Desfoiate, ca să moară Jos, prin lunci. COȘBUC, P. I 219. Și coasa neobosită și harnica secure Zburau, abătînd caii sub călăreții lor. ALECSANDRI, P. III 224. ◊ Tranz. fact. Jos pre livezi cînd cade frunza cea-ngălbenită, Vîntul de seara suflă, o zboară, ș-a pierit. HELIADE, O. I 77. ♦ A se ridica, a se înălța în aer. Fumul țigaretei ce zboară în spirale. ALECSANDRI, P. III 5. 3. Intranz. (Despre aparate care pot pluti în aer) A se menține în văzduh, pierzînd contactul cu pămîntul, a se deplasa pe calea aerului; p. ext. (despre oameni) a pluti, a călători în aer cu un astfel de aparat. Înălțimea de 4 m era atunci, pentru mine, un record care îmi consacra mașina. Zbierasem și asta era principalul. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 328, 2/5. 4. Intranz. Fig. (Despre cai, vehicule etc.) A merge foarte iute, a alerga, a goni. Am ieșit afară din tîrgușor și caii au prins a zbura pe omăt. Tîrgul rămase în urmă cu freamătu-i înăbușit. SADOVEANU, O. I 400. Luntrea lui Șapte-ochi zbura spre larg cătră o nălucă neagră. id. ib. VIII 238. Deodată, răsărită ca din pămînt, trăsura trasă de doi cai mari, negri, zbură pe lîngă dînsul. GÎRLEANU, L. 30. Zboară, murgule, cu mine! COȘBUC, P. 131. ◊ (Urmat de comparații sugestive pentru a arăta iuțeala) Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei înaripați, Spre creste de vis. BENIUC, V. 13. Intram în creasta viforoasă și spumegătoare a apelor ce zburau cu iuțeală de fulger. HOGAȘ, M. N. 222. Se urcă pe cal... Părea că fata pustiului se ia după urmele lui și zbura ca un gînd, ca o vijelie printre volburele de nisip. EMINESCU, N. 22. ♦ (Despre oameni) A străbate spații mari cu repeziciune; a se duce undeva foarte repede. Să pot zbura pe trei zile la Iași, tare-aș veni. VLAHUȚĂ, O. AL. I 111. Apoi în treacăt ne-ntreba De mergem la vro nuntă. Noi răspundeam în hohot: ba, Zburăm la luptă cruntă. ALECSANDRI, O. 236. ♦ (Despre timp și noțiuni temporale) A trece repede, a se scurge cu iuțeală. La ce să măsuri anii ce zboară peste morți? EMINESCU, O. I 127. Odinioară, îți părea că zboară ceasurile ca minutele, lîngă mine. NEGRUZZI, S. I 18. ♦ (Despre gînduri, idei) A se succeda cu repeziciune. Lui moș Sandu îi zburau prin cap tot felul de gînduri, tot felul de închipuiri. BUJOR, S. 51. Creșteam pe nesimțite; și tot alte gînduri îmi zburau prin cap și alte plăceri mi se deșteptau în suflet. CREANGĂ, A. 35. 2. Tranz. Fig. (Subiectul este un agent fizic sau mecanic) A smulge pe cineva sau ceva de la locul său, a face să se prăvălească, să se răstoarne. Se așeză iar, de frică să nu-l zboare din barcă un val. DUMITRIU, P. F. 24. Șindrila o zboară mereu vîntul. STANCU, D. 50. Floricica sus, de pe stîncă, Zîmbește vesel. În zadar vîntul vrea să o zboare, Ca s-o arunce cruntului val. ALECSANDRI, P. II 45. O lovitură de tun zboară acelui soldat coiful din mînă. BĂLCESCU, la TDRG. ◊ Expr. A zbura (cuiva) capul = a tăia (cuiva) capul; a ucide. Se răpede ca un cîne turbat la Harap-Alb și-i zboară capul dintr-o singură lovitură de paloș. CREANGĂ, O. A. 264. În cinci minute, iataganul gealatului îi zbură capul, GHICA, S. 158. Și el sabia scotea, Capul jos că i-l zbura. BIBICESCU, P. P. 168. A-și zbura creierii = a se sinucide împușcîndu-se. E în stare să-și zboare creierii. DUMITRIU, N. 133. Cînd n-am să mai pot face față, îmi zbor creierii. CĂLINESCU, E. O. I 96. (Familiar) A zbura pe cineva (sau a face să zboare) de undeva = a da pe cineva afară (în mod abuziv) de undeva (în special dintr-o slujbă). Am să te fac să zbori din prefectura asta în două zile. DUMITRIU, N. 117. Dar dacă n-au să mă creadă? Mă zboară mîine, el nu știe multe. DEMETRIUS, C. 20. (Intranz.) A zbura de undeva = a fi forțat să părăsească (în mod abuziv) un loc (în special un loc de muncă, o slujbă). Destul să fi spus că nu știi – și zburam din școală, C. PETRESCU, C. V. 106. ♦ Intranz. (Rar) A cădea, a aluneca, a se prăbuși, a se prăvăli. Numai trei dinți i-au rămas în gură. I se clatină și aceia, gata să zboare. STANCU, D. 123. Se ținea cu amîndouă mîinile, să nu zboare în șanțuri. C. PETRESCU, R. DR. 101. 6. Tranz. (Popular, în expr.) A zbura laptele = a pune cîteva linguri de lapte acru în lapte dulce fierbinte, pentru a-l face să se brînzească, ca să se aleagă brînza. – Prez. ind. pers. 3 pl. și: (învechit) zbor (ALECSANDRI, P. III 9).

DUMBRĂVEANCĂ, dumbrăvenci și dumbrăvence, s. f. Pasăre migratoare, cu pene frumos colorate, albăstrui-verzui, care trăiește prin dumbrăvi (Coracias garrula). O dumbrăveancă trece peste păpușoaie desfășurîndu-și penele verzi și albastre. SADOVEANU, O. IV 417. Toate zburătoarele... dumbrăvence cu aripi verzi, pupăze cu creste bălțate, grauri pestriți... toate picau ca fermecate cînd ieșea el la vînătoare. ODOBESCU, S. III 180. Și privesc sosind prin aer zburători cu mîndre pene, Dumbrăvenci, ganguri de aur ce au cuiburi de mătasă. ALECSANDRI, P. A. 125. – Pronunțat: -vean-.

cloșcă sf [At: ANON. CAR. / V: (înv) clocică / Pl: ~ști, (înv) ~ște / E: bg клочка] 1 Pasăre (mai ales găină) care clocește sau care a scos pui. 2 (Pop; îe) Fură ~ca de pe ouă sau fură ouăle de sub ~ Se spune despre un hoț foarte abil. 3 (Pop; îe) A sta ~ A sta nemișcat. 4 (Pop; irn; îe) Negustor de piei de ~ Persoană neserioasă, care se dă drept altceva decât este. 5 (Înv; fig) Femeie cu copii. 6 (Îvp) Femeie bătrână și răutăcioasă. 7 Femeie leneșă. 8 Persoană care stă nemișcată și nu face nici o treabă Cf cloșcar. 9 (Îvp) Cuib de cartofi. 10 (Îrg; lpl) Cartofi (1). 11 (îvp; ast; șîc ~ca cu pui) Constelația Pleiadelor, din emisfera boreală Si: (reg) cloța cu pui. 12 (Înv; îs) ~ artificială Incubator. 13 (Șîc de-a ~a) Joc de copii, în care se imită lupta cloștii cu uliul pentru apărarea puilor Si: (reg) (de-a) cloța, (de-a) gaia, de-a mama (sau baba) gaia, de-a trei colăcei.

UNGHIE¹, †UNGHE sf. 1 🫀 Lamă cornoasă împlîntată la capătul fie-cărui deget la om (🖼 5170) și la un mare număr de mamifere: unghiile mîinilor; a-și tăia unghiile; a lăsa să-i crească unghiile; a-și mînca unghiile; i-a căzut unghia; a se scărpina cu unghiile; copilului mic să nu-i tai unghiile, căci iese hoț (GOR.); unghiile nu se taie decît Joia și Sîmbăta, altfel pe ceea lume le cauți prin gunoaie mari cît munții (GOR.); – (P) a fi (prieteni) ~ și carne 👉 CARNE1; nici cît negru subt ~, nimic, cîtuși de puțin, de loc: nu s’au schimbat nici cît negru subt unghie (ISP.); el își făcuse numai osteneală mai multă... fără ca să fi stricat băiatului cîtu-i negru subt unghie (SB.); a lua pe cineva în unghii, a-l rupe în bucăți, a-l face fărîme: așa s’au pornit Turcii asupra Moscalilor să-i ia în unghii (NEC.); amîndouă se repeziră la bietul tînăr ca să-l ia în unghii, și mai multe nu (ISP.); a-și mînca de subt unghii, a fi foarte sgîrcit: n’a fost învățată la casa părintească să-și mănînce de sub unghe (CAR.) ¶ 2 Pr. ext. Ghiară: vulturul... văzînd puișorii vulpii cam grași... luîndu-i în unghii, i-a dus în cuibul său (ȚICH.); nu ascunde mîța, că i se văd unghiile (ZNN.) ¶ 3 Pr. anal. Copita solipedelor, rumegătoarelor ¶ 4 🌿 UNGHIA-CAPREI = BURETE-GALBEN¹ ¶ 5 🌿 UNGHIA-GĂII, plantă din fam. leguminoaselor, cu tulpina întinsă pe pămînt, cu flori galbene-verzui, dispuse în ciorchine și ale cărei fructe sînt niște păstăi lineare; după ce o plămădește în vin, poporul o bea ca leac pentru vătămătură (Astragalus glycyphyllos) (🖼 5171): ieși pe grind și se tolăni într’o tufă de unghia-găii (S.-ALD.) ¶ 6 🌿 UNGHIA-GĂINII = CORONIȘTE ¶ 7 🌿 UNGHIA-PĂSĂRII, varietate de micșunele, cu flori de un albastru-închis, cu petala inferioară prelungită ca un pinten și cu o pată galbenă; crește prin regiunile muntoase; numită și „micșunele-de-munte”, „panseluțe-de-munte” sau „trei- frați (-pătați)” (Viola declinata) [lat. ŭngŭla].