Definiția cu ID-ul 938996:

Dicționare explicative

Explică cele mai întâlnite sensuri ale cuvintelor.

ZBURĂTURĂ, zburături, s. f. 1. Bucată scurtă de lemn, cu care se azvîrle (într-un pom, într-o pasăre). El află o zburătură de lemn și zvîrli în pasăre. RETEGANUL, P. V 60. Începură a arunca în corăbii, care cu pietre, care cu bulgări, care cu zburături de lemne. ISPIRESCU, U. 51. S-ar pune pe arătură, Dar copiii cuibu-i fură Ș-o ucid c-o zburătură. TEODORESCU, P. P. 349. ♦ Bucată ruptă din ceva (mai ales dintr-o piatră); așchie, țandăra. Potrivind un firișor de iască pe zburătură de silex, a zbătut o singură dată cu oțelul. SADOVEANU, V. F. 43. Braț rupt de o zburătură de obuz. MIRONESCU, S. A. 117. De cîte ori da, de atîtea ori cădea cîte o zburătură de piatră. ISPIRESCU, L. 228. ♦ (Învechit) Sfărîmătură (de fier, de plumb etc.) cu care se încărcau armele de foc. A trimis două zburături de icosar, una în frunte de urs, cealaltă în frunte de idicliu. DELAVRANCEA, S. 166. 2. Faptul de a arunca, mișcare de aruncare; distanță pînă la care ajunge un lucru aruncat. Glasul lui... se înalță ca o zburătură de arc pînă departe. CAMIL PETRESCU, O. II 253. Ca să ajungă la casa lui, ca la o zburătură de praștie departe numai, avea să treacă o gîrlă. La TDRG.