ARBORI. Subst. Arbore, arboraș (dim., rar), copac, copăcel (dim.), pom. Abanos, eben; acaju, mahon; arbore-de-cacao; arbore-de-cauciuc; arbore-de-pîine; arin; arțar, arțăraș (dim.); banan, bananier (livr.); baobab; brad, brăduț (dim.), brădișor, brăduleț, brăduliță (rar), brădan (reg.), brădănaș (dim., reg.), brădui, brăduștean, tîrș, tîrșuț (dim.); calembec (înv.); castan, castan-sălbatic, castan-porcesc; cedru; cer; chinchină; chiparos; chitru; coconar; cocotier; cola; corn; curmal; dafin, laur; eucalipt; fag, buc (reg.); fistic; frasin; frasin-de-munte; mojdrean, urm; gaiac; gîrneață (reg.), gîrniță (reg.); gorun, slădun (reg.); hicori; jugastru; livan; manghier; manglier; măslin; mesteacăn, mestecănaș (dim.); migdal; molid, molidaș (dim.), brad-negru, brad-roșu; nuc, nuculeț (dim.), nucuț, nucșor; palisandru; palmier, palm (neobișnuit); paltin, păltinaș (dim., pop.), păltinel (pop.), păltior (pop.); papaia; pin; platan; plătică, roșcov-sălbatic; plop, plopușor (dim., rar), plopuț (reg.), plop-alb, plop-negru, plop-tremurător, plop-de-munte; plută, plutaș, plop-plutaș, plop-piramidal; portocal, oranz (înv.), răchită, răchițică (dim.); rodiu, rodier (rar); roșcov; salcă, sălcuță (dim.); salcie, sălcioară (dim.), sălcică, salcie-pletoasă, salcie-plîngătoare; salcîm, acaț (reg.); santal; scorțișor; sicomor; smochin; sorb; stejar, tufan, stejărel (dim.), stejăraș, ghindar (reg.); tamarin; tec; tei, teișor (dim.), teiuleț; terebinț; tufar; tufan; tuia, arborele-vieții; ulm; velniș; ylang-ylang; zadă. Arboret, pădure, pădurice (dim.), păduriță, păduriște (rar), rediu (reg.); crîng, hățiș, huceag (reg.), huci (reg.), selbă (rar), tufărie, tufăriș, tufiș; dumbravă. Arbori-cultură; arboricultor. Dendrologie, dendrografie. Adj. Dendrologic. Vb. A planta, a sădi. A crește. V. arbust, creangă, fructe, frunză, pădure, plante ornamentale, pomi fructiferi.

ARTICOL s. n. (< lat. articulus, cf. it. articolo, fr. article): parte de vorbire flexibilă cu rol de instrument gramatical, care însoțește în unele limbi substantivul și arată în ce măsură obiectul denumit de acesta este cunoscut vorbitorilor. În limba română există patru feluri de articole: ◊ ~ hotărât (definit): a. care, alipit enclitic substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este cunoscut, izolat de cele cu care se aseamănă, individualizat, definit precis, ca în exemplele profesorul, fratele, tata, profesorii, frații, tații; profesoara, profesoarele; tabloul, numele, tablourile, numele. A. hotărât formează același corp cu determinatul său și atunci când însoțește adjectivul: bunul (prieten), marea (întrecere), frumosul (tablou) – bunii (prieteni), marile (întreceri), frumoasele (tablouri). Există și situații (mai rare) în care a. hotărât nu formează corp comun cu determinatul său substantival, fiind așezat înaintea acestuia (proclitic): (cartea) lui Ion, (i-am spus) lui Jeni. ◊ ~ nehotărât (nedefinft): a. care, așezat înaintea substantivului, arată că obiectul denumit de acesta este mai puțin cunoscut, mai puțin individualizat în raport cu clasa sau specia căreia îi aparține, numai detașat de aceste categorii, fără o definire precisă, ca în exemplele un prieten, niște prieteni, o colegă, niște colege, un tractor, niște tractoare. ◊ ~ posesiv (genitival): a. care precedă substantivul sau pronumele în genitiv, ambele reprezentante ale posesorului, ca în exemplele om al legii (al ei), trecere a timpului (a lui), copii ai vecinilor (ai lor), fiare ale pădurilor (ale lor). ◊ ~ demonstrativ (adjectival): a. care se așază de obicei între un substantiv articulat hotărât enclitic și un adjectiv sau un alt substantiv precedat de prepoziție, ca în exemplele pomul cel roditor, bulevardul cel mare, gâsca cea albă, pomii cei roditori, bulevardele cele mari, gâștele cele albe; casa cea de bârne, casele cele de bârne, podul cel de piatră, podurile cele de piatră. A. demonstrativ apare și în structura numelor proprii compuse: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare etc. După poziția sau locul lui în limba română, a. poate fi proclitic sau enclitic. ◊ ~ proclitic: a. așezat întotdeauna în fața substantivului sau a adjectivului. Sunt a.p.: articolul nehotărât, articolul posesiv (genitival), articolul demonstrativ (adjectival) și articolul hotărât lui (un dirijor, niște dirijori, o operă, niște opere, muzeul acela al orașului, scara aceasta a blocului, muzeele acelea ale orașului, scările acestea ale blocului, fratele lui Gicu, izvorul cel rece, apa cea sălcie, izvoarele cele reci, apele cele sălcii). ◊ ~ enclitic: a. așezat întotdeauna după substantiv (singura excepție: lui) și sudat cu acesta, ca în exemplele gorunul, gorunii, lampa, lămpile, monumentul, monumentele. ◊ ~ partitiv: a. specific limbii franceze, care arată că obiectul desemnat de substantiv e prezentat numai ca o parte dintr-un întreg, ca în exemplele „Je mange du pain” („Eu mănânc pâine”). Pentru clasificarea a. v. criteriu.

auit sn [At: GORUN, F. 52 / V: h~, hău~ / Pl: ~uri / E: aui] 1 Auire (1). 2 Hăulire. 3 (Rar) Zăpăcire. 4 Urlet.

bolti [At: GORUN, F. 156 / Pzi: ~tesc / E: boltă] 1 vt A da (unei construcții) formă de boltă (1). 2 vr A lua formă de boltă (1).

BOUR, deal în N Pod. Sucevei, limitat de Siret (la V) și de Șaua Bucecii (la S). Alt. max.: 477 m. Alcătuit din argile și gresii. Zăcăminte de turbă (Dersca). Păduri de gorun.

burete sm [At: TETRAEV. (1574) 252 / Pl: ~eți / E: lat *boletis] 1 Nume generic dat unor ciuperci Si: spongie. 2 (Pfm; îe) Doar n-am mâncat ~eți nebuni Doar n-am înnebunit! 3 (Reg; îc) ~-acru (sau ~-iute, ~-amar, ~-galben, ~eți-albi, ~eți-de-spin, ~eți-lucii, ~eți-usturoi, ~eți-vineți) Ciupercă comestibilă, care crește în pădure vara și toamna, cu pălăria alb-gălbuie, cu piciorul alb, gros, scurt și cărnos, cu carne albă și piperată Si: (reg) coreani, hulubițe, iuțani, iuțari, iuțăi, iuțișori, lăptucă, usturoi, pâinea pădurii, piperuș, râșcov (Lactarius piperatus). 4 (Reg; îc) ~-bălos Ciuperca necomestibilă Hygrophorus eburneus. 5 (Reg; îae) Ciupercă necomestibilă care crește pe pământ, în pădurile de brad și de fag, cu miros neplăcut, cu pălărie galben-roșietică, cu piciorul alb, gros, plin, cu carne albă, grețoasă (Russula foetens). 6 (Reg; îc) ~-bubos (sau ~-pestriț) Ciuperca toxică Amanita pantherina. 7 (Reg; îc) ~-crăiesc (sau ~-domnesc) Ciuperca necomestibilă Bolbitius vitellinus. 8 (Reg; îc) ~-de-bubă, ~-domnesc (sau ~-de-inimă, ~-pucios, ~-puturos) Ciuperca necomestibilă Phallus impudicus Si: (reg) boțiți, bozur, ciuperca bubii. 9 (Reg; îc) ~-de-casă (sau ~-de-pivniță) Ciupercă necomestibilă care crește în locuri umede și întunecoase, spongioasă Si: (reg) ciupercă de casă (Merulius lacrymans). 10 (Reg; îc) ~-de-conopidă (sau ~ți-de-veveriță) Ciuperca comestibilă Ramaria coralloides Si: (reg) creasta cocoșului, crețișoară, curălice, laba mâței, laba ursului. 11 (Reg; îc) ~-de-mesteacăn Ciupercă necomestibilă care crește în pădure, pe pământ, cu pălărie cărnoasă, de culoarea scorțișoarei, cu picior gros, cu carne parfumată (Cortinarius cinnamomeus) Si: (reg) pâinișoare, ciuculem, ciuculați, ciuculeți. 12 (Reg; îc) ~-de-nuc Ciuperca necomestibilă Polyporus squamosus Si: (reg) păstrăv. 13 (Reg; îc) ~-de-prund (sau ~-de-rouă, ~-pestriț) Ciupercă comestibilă care crește în pădure, cu pălărie galben-brună, cu carne albă, cu gust amar (Collybia esculenta) Si: (reg) pestriță. 14 (Reg; îc) ~-de-soc Ciuperca necomestibilă Auricularia auriculavia-judae Si: drehle. 15 (Reg; îc) ~-de-spin Ciuperca comestibilă Russula alutaceea Si: pâinișoară, vinețică. 16 (Reg; îae) Ciuperca comestibilă Russula grisea Si: (reg) vinețele, vinețică. 17 (Reg; îc) ~-de-stejar (sau ~-de-gorun) Ciuperca necomestibilă Daedalea quercina Si: iască. 18 (Reg; îae) Ciupercă comestibilă, care crește pe trunchiurile arborilor, cu pălărie roșie Si: (reg) burete roșu de stejar, limba boului, păstrăvi roșii de stejar (Fistulina hepatica). 19 (Reg; îc) ~-domnesc (sau ~-crăiesc) Ciuperca comestibilă Tricholoma equestre. 20 (Reg; îc) ~-dulce Ciuperca comestibilă care crește în pădurile de fag sau de brad, cu pălăria roșcat-aurie și cu carnea albă, gustoasă, parfumată și care conține un suc alb, dulceag (Lactarius volenus) Si: (reg) lăptucă, pâinișoare, râșcov, vinețea, vinețică cu lapte. 21 (Reg; îc)~-roșu Ciuperca necomestibilă Hygrophorus coccinus. 22 (Reg; îae) Ciuperca necomestibilă Hygrophorus niveus. 23 (Reg; îae) Plantă erbacee care crește spontan, cu tulpina și frunzele acoperite cu peri lungi, vâscoși, cu frunze lungi și ovale, cu flori galbene cu pete violet Si: (reg) măsălariță (Hygrophorus niger). 24 (Reg; îc) ~-șerpesc Ciupercă comestibilă cu pălăria mamelonată, cu piciorul înalt, fistulos și cu came albă, plăcut mirositoare Si: (reg) pălăria șarpelui (Lepiota procera). 25 (Reg; îc) ~-țepos Ciuperca comestibilă, care crește în pădurile de fag și de brad, cu pălăria ruginie, care prezintă țepi pe partea concavă și cu carnea albă Si: (reg) flocoșel (Hydrum repandum). 26 (Reg; îc) ~-vânăt Ciupercă comestibilă care crește în pădure, de culoare violet, cu pălăria cărnoasă și piciorul păros Cortinarius violaceus. 27 (Reg; îc) ~le-calului Ciuperca necomestibilă Coprinus macrorrhizus. 28 (Reg; îc) -le-cerbilor Ciupercă necomestibilă, care crește și la lumină, de formă sferică, galben-citron, cu carnea albă, marmorată sau albăstruie și cu miros neplăcut Si: (reg) bășina-porcului (Scleroderma aurantiacum). 29 (Reg; îc) ~le-oilor Ciuperca comestibilă Polyporus ovinus. 30 (Reg; îac) Ciupercă comestibilă care crește pe mușchi în pădurile de fag și brad, rigidă, cărnoasă, albă și plăcut mirositoare (Polyporus confluens). 31 (Reg; îc) ~le-vacii Ciupercă comestibilă care crește în păduri, în regiunea alpină, cu pălăria galben-roșietică și care secretă un suc alb, dulce-acrișor (Lactarius subdulcis). 32 (Reg; îc) ~eți-călugărești Ciupercă comestibilă care crește pe trunchiul stejarilor cu pălării numeroase, brun-cenușii, imbricate și reunite prin pedicule într-un singur trunchi, cu carnea albă, plăcut mirositoare (Polyporus frondosus). 33 (Reg; îc) ~eți-de-fag Ciuperca comestibilă Dryodon crinaceus. Si: (reg) buzdugea, nitorcă-sură, păstrăvi. 34 (Reg; îc) ~de-iarbă (sau ~de-pajiște) Ciuperca necomestibilă Marasmius alliaceus Si: (reg) bureciori, ciocărți, ciuciulași, cocărle. 35 (Reg; îc) ~eți-de-mesteacăn Ciuperca necomestibilă Placodes betulinus. 36 (Reg; îc) ~eți-de-rouă Ciupercă comestibilă, care crește pe bălegar, cu pălăria conic-cilindrică roșie-brună Si: (reg) bureavi, cuișoare (Marasmius oreades). 37 (Reg; iac) ~eți-de-spin Ciupercă comestibilă, care crește în pădurile de fag și de stejar, cu pălăria cărnoasă, roșie-violetă, cu piciorul neted, alb sau roz, cu carnea dulce și plăcut mirositoare Si: (reg) pâinișoare (Russula lepida). 38 (Reg; îc) ~eți-de-veveriță (sau ~-creț, ~-de-conopidă) Ciupercă comestibilă, care crește în pădurile de fag și de brad, cu tulpina cărnoasă, neregulată, alburie, ramificată inegal, cu came suculentă Si: (reg) barba caprei, creasta cocoșului, mărgean, opintic, rămurele (Ramaria botrytis). 39 (Reg; îc) ~ți-lucii-țigănești Ciuperca necomestibilă Hygrophorus niveus. 40 (Reg; îc) ~eți-pestriți (sau ~-pipărat, ~-veninos, ~le șarpelui, ~eți șerpești) Ciuperca toxică Amanita muscaria Si: (reg) muscar, muscariță, pălăria șarpelui, pistriț, prostia calului. 41 (Reg; îc) ~eți-popești (sau ~-grași) Ciuperca toxică Boletus calopus Si: (reg) ghebe, hribe. 42 (Reg; îc) ~-vinete Ciuperca comestibilă Russula cyanoxatha. 43 (Îc; lpl) ~-de-mare Încrengătură de nevertebrate marine, fixate de stânci, cu formă variată și cu scheletul constituit din spicule și bastonașe silicoase sau calcaroase (Spongiaria). 44 (Lsg) Animal din această încrengătură. 45-46 Scheletul poros al acestui animal (sau obiect sintetic similar) care, având capacitate mare de absorbție, este folosit la șters și la spălat.^[1] corectat(ă)

CER¹ sm. 🌿 Copac mare și frumos, o varietate de stejar, cu coaja mai groasă decît a gorunului și tufei; formează întinse păduri sau dumbrăvi și e cultivat uneori ca plantă decorativă (Quercus cerris) [lat. cerrus].

CER¹, ceri, s. m. Arbore mare, înrudit cu stejarul, foarte căutat ca lemn de ars; crește în regiunile de șes și pe dealuri joase (Quercus cerris). În valea Vamvului sînt goruni... și cer. I. IONESCU, M. 615.

cercuit², ~ă a [At: GORUN, F. 103 / P: ~cu-it / Pl: ~iți, ~e / E: cercui] 1-2 (D. butoaie) Prins în cercuri Si: încercuit² (1-2). 3 (D. butucul roții) întărit cu cercuri Si: încercuit² (3). 4 (D. pereții casei de lemn) Întărit cu nuiele, pentru a susține tencuiala. 5 (D. vie) Legat de araci. 6 Arcuit². 7 (Fig) Îngrădit². 8 (Fig) Mărginit². 9 (Fig) Ocolit². 10 (Fig) Înconjurat². 11 (Fig) Asediat².

ceroi s. v. GORUN.

CEROI s. v. gorun.

❍ CEROIU Olten., CERONIU Băn. sm. 🌿 Varietate de cer, gorun.

ciorbărie sf [At: GORUN, F. 7 / Pl: ~ii / E: ciorbă + -ărie] Ciorboaică.

circă, circi, s.f. – (reg.) Lemn gros, așezat la temelia unei case: „Să taie circi de lemn de gorun și pă circi (...) să ridică casa” (Grai. rom., 2000; Apșa de Jos). – Et. nec.

círcă, circi, s.f. (reg.) 1. Lemn gros, așezat la temelia unei case: „Să taie circi de lemn de gorun și pă circi (...) să ridică casa” (Grai. rom., 2000). 2. Popic de lemn folosit la jocurile de copii: „Se făcea un popic ascuțit la capete. Îi zicea circă. Trebuia să-l lovești cu o lopățică, să sară” (Bilțiu, 2009: 136). – Et. nec.

cobold sm [At: GORUN, F. 54 / Pl: ~lzi / E: ger Kobold] (Gms) Spirit rău care face pozne locuitorilor unei case.

cotorosi² vi [At: GORUN, ap. DA / Pzi: ~sesc / E: mg kotorázni] (Reg) A cotrobăi făcând dezordine.

CRĂPA, crăp, vb. I. 1. Intranz. și refl. (Despre obiecte) A se despica în mod brusc (și adesea cu zgomot), a se desface în mai multe bucăți; a se căsca (din cauza gerului, a unei lovituri puternice etc.). Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. În anii în care ouăle ciorilor crapă de ger, începe să prindă și apa mării o pojghiță de gheață de-a lungul coastei. BART, E. 309. ◊ Expr. Unde dai și unde crapă, se zice atunci cînd se obțin cu totul alte rezultate decît cele așteptate. (E un ger de) crapă lemnele (sau pietrele sau, rar, pentru efecte stilistice, inima) = e un ger strașnic, e foarte frig. Fără haine nu sînt bun de nimic la iarnă. Pe ger mare, crapă inima în mine. SADOVEANU, P. M. Era un pui de ger în dimineața aceea, de crăpau lemnele. CREANGĂ, A. 23. ♦ Intranz. (Rar) A se transforma (în altceva). Furtuna nu crăpa de loc în ploaie sănătoasă, ci se oțerea în spinarea gorunilor. GALACTION, O. I 48. 2. Tranz. A despica. A crăpa lemne pentru foc. ▭ Mușchiul o roade [piatra], timpul o crapă. MACEDONSKI, O. I 20. Crăpînd-a [o nucă de cocos], au aflat miezul ei dulce și bun, ca de migdale. DRĂGHICI, R. 51. ◊ (Poetic) Lopata cununată cu condeiul... Crapă cremenea și sparge steiul. DEȘLIU, G. 24. ◊ Expr. A crăpa capul cuiva= a omorî pe cineva dintr-o lovitură. 3. Intranz. și refl. (Despre un lucru subțire și elastic) A se rupe (fiind prea tare întins), a plesni; (despre piele) a deveni aspră, cu crăpături. [Omul era] strîns la piept, de sta să-i crape sucmanul cel zdrențuit de pe dînsul. ISPIRESCU, L. 177. Atunci Ivan dezlegă turbinca... și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Cu fata de bogat Totdeauna ești mustrat: Să-i cumperi cizme de capră, Că altele se tot crapă, Și de oaie Se tot moaie, Și de țap îi sar în cap. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 437. ◊ Expr. A-i crăpa (sau plesni) cuiva obrazul de rușine = a nu mai putea de rușine. Să nu mai știe cineva, că-mi crapă obrazul de rușine. DAVIDOGLU, M. 70. 4. Tranz. A întredeschide. Lazăr Lungu sări de la fereastră la ușa grajdului și-o crăpă puțin. MIHALE, O. 507. Se apropie amîndoi de ușă și izbutesc să sucească cheia. Dar cum crapă ușa, o și închid la iuțeală. STĂNOIU, C. I. 137. ◊ Refl. Fig. La răsărit se crăpa zarea, lăsînd să pătrundă focul zorilor. SADOVEANU, O. VI 20. (Expr.) A se crăpa de ziuă (sau, într-o figură poetică) a se crăpa zorii = a se face ziuă, a se lumina. Cu mii de cai-putere Se crăpă zorii unei alte ere! BENIUC, V. 91. Cînd se crăpă de ziuă, se sculă înaintea lui Gheorghe, se îmbrăcă și ieși. VLAHUȚĂ, O. A. 124. Cînd răsărea luna, de era două ceasuri pîn-a se crăpa de ziuă, curtea era plină de vînători. GHICA, S. 283. Cînd se crăpa de ziuă, izbiră fără de veste turcii pe ai noștri. BĂLCESCU, O. II 76. 5. Intranz. (Despre animale și, rar, cu o nuanță de ironie sau răutate, despre oameni) A muri. Dînd boală rea, După nunta mea Oile-au crăpat. MARIAN, S. 44. De-ar crăpa o dată să crape și tarabagiul care v-au adus. CREANGĂ, P. 110. Dușmanul a găsit tot pustiu în drumul său, incit, ajungînd la Cotnar, nu găsea să mănînce decît poamele copacilor; ba încă [căpitanul Turculeț] a pus prin bălți și niște ierburi veninoase de care, cum bea, crăpa. NEGRUZZI, S. I 171. ◊ (Poetic) Uraganu-acum aleargă pîn’ce caii lui îi crapă. EMINESCU, O. I 45. ◊ (Familiar, urmat de determinări introduse prin prep. «de», arată că o senzație sau un sentiment e foarte intens) Elvira se ridică în capul oaselor și zise prin întuneric:... Crăpi de invidie! Și te răzbuni. DUMITRIU, B. F. 46. Trage la mine numai cu coada ochiului șă vadă cum îs îmbrăcată și crapă de ciudă. SADOVEANU, B. 219. Știi că are haz și asta! Voi... să huzuriți de căldură, iară eu să crăp de frig. CREANGĂ, P. 252. Setilă striga... cît ce putea că crapă de sete și zvîrlea cu doage și cu funduri de poloboc în toate părțile ca un nebun. CREANGĂ, P. 261. Și-o dată și-ncepe dracul a boscorodi din gură și a descînta, că nu știu ce face, de-i pocnește lui Dănilă un ochi din cap!... Dănilă crăpa de durere. CREANGĂ, P. 58. Crapă de ciudă cucoana. ALECSANDRI, T. I 32. 6. Intranz. A mînca foarte mult, cu lăcomie (ca un animal). Vezi că-i mămăliga pe masă, învălită în prosop, și oala cu lapte pe vatră! Du-te și crapă pînă-i plesni. REBREANU, R. II 30. – Variantă: (regional) crepa (CONTEMPORANUL, VI_II 292, RETEGANUL, P. IV 6) vb. I.

crânciob, crânciobi, s.m. (reg.) vierme (în lemnul de gorun sau în alt lemn tăiat).

crânciob sm [At: H XVIII, 72 / Pl: ~i / E: nct] (Reg) 1-2 Vierme metamorfozat care se găsește în lemnul (de gorun) tăiat.

credita vt [At: GORUN, F. 91 / Pzi: ~tez / E: fr créditer] 1 A deschide cuiva un credit Si: (înv) credetălui (1). 2 A vinde pe datorie Si: (înv) credetălui (2). 3 A înscrie în creditul (22) cuiva ceea ce i se datorează Si: (înv) credetălui (3). 4 A acredita. 5 A da cuiva o scrisoare de credit (3) Si: (înv) credetălui (5). 6-8 (Îoc a debita) A înregistra în creditul (20-22) unui cont Si: (înv) credetălui (6-8). 9 (Îe) A ~ un cont A înscrie contul debitor corespunzător și suma respectivă. 10 (Fig) A acorda încredere cuiva.

crețar¹ sm [At: BORZA, D. 226 / Pl: ~i / E: creț + -ar] (Bot; reg) Gorun (Quercus petraea).

DACĂ s. f. (cf. lat. Dacus): limbă vorbită de cea mai mare parte a vechilor locuitori ai Daciei – dacii și geții. A fost folosită înainte, în timpul și după formarea statului centralizat dac, până în momentul romanizării Daciei. Se presupune că era foarte apropiată de tracă (limbă indo-europeană care se vorbea în nord-estul Peninsulei Balcanice de o populație foarte numeroasă), dar independentă de aceasta (după savantul bulgar Vladimir Georgiev). Limba dacă este foarte puțin cunoscută, din câteva nume și glose păstrate în transcrierea latinească și grecească, a căror interpretare a stârnit controverse, și din inscripția de pe vasul de ritual descoperit în 1954 la Sarmizegetusa – azi Grădiștea Muncelului – datat din secolul I e. n.: Decebalus per Scorilo „Decebal pentru Scorilo” sau „Decebal fiul lui Scorilo”. Situația ei este asemănătoare cu aceea a scitei și a sarmatei care, venind în contact cu limba dacă, încă din secolul al VI-lea î.e.n., prin populațiile de limbă iraniană ce pătrunseseră în Europa Centrală, au fost asimilate de limba dacă, lăsând numai câteva urme în toponimie. Este atribuit limbii vorbite de daco-geți un număr relativ mic de cuvinte rămase în limba noastră (unele comune cu albaneza, altele cu o etimologie necunoscută până azi), după opinia autorizată a lui Gr. Brâncuș. Din lista fixată de cercetătorul I. I. Russu în lucrarea sa fundamentală Etnogeneza românilor, București, EȘE, 1981, reținem următoarele cuvinte: adia, ameți, amurg, anina, aprig, arunca, balaur, baltă, barză, băiat, bordei, brad, brânză, brâu, bucura, burtă, butuc, buză, caier, căciulă, cătun, cățăra, cârlan, cârlig, copac, copil, cotropi, creț, cruța, custură, dărâma, deretica, desmierda, dop, droaie, fărâma, gard, gata, genune, ghiară, ghimpe, ghioagă, ghionoaie, gorun, grapă, gresie, groapă, grumaz, gudura, gușă, încurca, întărâta, întâmpina, întâmpla, întrema, leagăn, lepăda, lespede, leșina, mazăre, măceș, măgură, mătură, mânz, melc, mire, mistreț, mișca, morman, moș, mugure, murg, mușat, mușca, năpârcă, necheza, nițel, păstaie, păstra, pânză, pârâu, prunc, razem, răbda, rădica, sâmbure, scăpăra, scula, sterp, stână, stâncă, străgheață, strugure, strungă, șale, șir, șopârlă, șoric, țap, țarc, țarină, țăruș, uita, undrea, urca, urcior, urdă, vatră, vătăma, viezure, viscol, zburda, zgardă, zgâria etc.

DEALURILE sau PIEMONTURILE VESTICE, vastă reg. de dealuri piemontane în V României, strâns lipită de masivele Carpaților Occidentali, extinsă, discontinuu, între râurile Nera în S și Someș în N, reprezentând treapta intermediară de relief interpusă între câmpie și munți. D.V. sunt alcătuite predominant din argile, pietrișuri și nisipuri pliocene, acoperite de o cuvertură de depozite aluviale neogene. În parte de N sunt caracteristice ivirile de roci dure (andezit sau calcar) care apar în relief sub formă de măguri proeminente. Relieful colinar din zona Dealurilor Sălajului și Crasnei este dominat de măguri cristaline și vulcanice (Măgurile cristaline ale Șimleului, Chilioarei ș.a. și cele vulcanice Moigrad, Pomăt. Citera ș.a.) care, intersectate de ape, au permis apariția unor mici defilee. Relieful se caracterizează prin ansambluri de culmi prelungi, cu supr. netede, monoclinale (fragmente de văi scurte, divergente, semipermanente), ce scad altimetric de la 400-600 m, la contactul cu muntele, la 150-250 m, la trecerea spre câmpie. Marele artre hidrografice, zonele subsidente prin care trec acestea și depr. cu largă extindere au creat discontinuități marcante în desfășurarea ariei colinare. Climă temperat-continentală, cu valori de tranziție între munte și câmpie și între N și S (temp. medie anuală este 8-9°C în N și 10-11°C în S) și precipitații abundente (700-900 mm/anual), influențate de masele de aer oceanice dinspre V. Vegetația care acoperă D.V. este alcătuită din păduri de cer și gârniță, la care se adaugă gorunul și fagul (în N) și unele elemente termofile (mojdrean, scumpie, cărpiniță, liliac sălbatic etc.) în S. Importantă zonă pomi-viticolă și de creștere a animalelor. În cadrul D.V. se deosebesc două mari sectoare, distincte: Dealurile bănățene la S de râul Mureș, care cuprind Dealurile sau Pod. Lipovei, Dealurile Lugojului, Pogănișului, Dognecei și Oraviței, și Dealurile crișene, la N de Mureș, care includ Dealurile Cigherului, Codru-Moma, Pădurii Craiului (Ghepiș), Oradei, Barcăului, Crasnei, Asuajului și Sălajului.

DOBROGEA 1. Podișul Dobrogei, mare unitate de podiș în SE României, între Dunăre la V și N, Delta Dunării la NE, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, suprapusă peste trei subunități structurale, diferite atît prin fundament, cît și prin cuvertura sedimentară: I. Podișul Dobrogei de Nord, situat între valea Dunării la V și N, Delta Dunării la NE, complexul Razim-Sinoe la E și aliniamentul văilor Peceneaga-Slava la S (cu înălțimi de 150-450 m), reprezintă o asociere de trei subunități morfostructurale, bine diferențiate între ele: M-ții Măcinului, Dealurile Tulcei, Depr. Nalbant și Pod. Babadag. Fundamentul este constituit din formațiuni paleozoice, străbătute de mase granitice, acoperite de depozite calcaroase, grezoase, argiloase, triasice și cretacice. Importante zăcăminte de pirite cuprifere (Altân Tepe) și baritină (Somova); roci de constr. (granite, porfire, calcare). Păduri de stejar în amestec cu gorun, tei alb, jugastru etc. Pomicultură; viticultură (podgoria Niculițel). II. Podișul Dobrogei Centrale sau Pod. Casimcea, situat între aliniamentele văilor Peceneaga-Slava la N, țărmul Mării Negre la E, Pod. Carasu la S și Dunăre la V, este constituit predominant din șisturi verzi în fundament, care adeseori apar la supr., peste care stau formațiuni jurasice și cretacice, fiind un pod. de eroziune, cu înălțimi de 150-320 m, fragmentat pe direcție NV-SE de râul Casimcea. Masivele calcaroase, resturi ale unei bariere de corali din Jurasic, rămase la supr. sub forma unor martori de eroziune pe aliniamentul Hârșova – Crucea – Gura Dobrogei, cheile, dolinele și peșterile din această zonă dau o notă de diversitate în peisaj. Cuprinde mai multe subunități: Pod. Casimcei – propriu-zis, Pod. Hârșovei, și Pod. Istriei. III. Podișul Dobrogei de Sud, cuprins între Dunăre la V, Pod. Dobrogei Centrale la N, țărmul Mării Negre la E și granița cu Bulgaria la S, corespunde în fundament soclului rigid de platformă, format din șisturi cristaline mezometamorfice, peste care sunt extinse depozite de gresii și calcare mezozoice și neogene, acoperite de o cuvertură de loess care conferă pod. un caracter structural tubular. c. 2/3 din supr. este drenată de bazine hidrogeografice care sunt tributare în cea mai mare parte Dunării. Unele diferențieri geomorfologice permit împărțirea Pod. Dobrogei de Sud în patru subunități: Pod. Medgidiei cu Pod. Dorobanțului, Pod. Oltinei, Pod. Negru Vodă și Pod. Cobadin. Vegetație de stepă cu procent ridicat de plante termofile. Viticultură (podgoriile Murfatlar, Ostrov). 2. Prov. istorică în SE României, între Dunăre și Marea Neagră. Terit. D., locuit din Paleoliticul mijlociu, a fost populat din milen. 2 î. Hr. de strămoșii geto-dacilor. Coloniștii greci au întemeiat în sec. 7-6 î. Hr. pe litoralul Mării Negre, coloniile Histria, Callatis, Tomis. În sec 1 î. Hr. a intrat în componența statului lui Burebista, apoi a Imp. Roman și Bizantin (până în sec. 7). Reintrată sub dominația bizantină (din 971), D. a fost menținută cu greu de către aceștia (sec. 10-13), fiind invadată de pecenegi, uzi și bulgari. În sec. 14, în D. s-a constituit o formațiune politică de sine stătătoare, condusă, pe rând, de Balica, Dobrotici (din c. 1348) și Ivanco (din c. 1386). A făcut parte din Țara Românească în timpul domniei lui Mircea cel Bătrân. Sub stăpânire turcească (1417-1878). În urma Războiului de Independență din 1877-1878, Congresul de la Berlin (1878) a recunoscut independența României și restabilirea autorității statului român asupra D. de Nord. Prin Pacea de la București (1913), ce pune capăt celui de-al doilea Război Balcanic, partea de S a D. (Cadrilaterul) a intrat în componența statului român. În 1940, prin Tratatul de la Craiova, România a fost silită să cedeze cadrilaterul Bulgariei.

dornic, ~ă [At: GORUN, F. 24 / Pl: ~ici, ~ice / E: dori + -nic] 1 a Care dorește ceva foarte mult. 2 sm (Reg) Plantă erbacee cu frunze lungi și înguste și cu flori mici, albe (Falcaria sioides).

ELEMENT s. n. (< lat. elementum, cf. fr. élément, it. elemento): parte componentă a unui întreg. De aici și sintagmele elemente componente sau elemente constitutive ale unei limbi (pentru sistemul fonetic, sistemul lexical sau sistemul gramatical al acesteia); al unui cuvânt compus, al unei locuțiuni sau expresii, al unei construcții perifrastice, al unei propoziții etc. ◊ ~ autohton: totalitatea trăsăturilor fonetice, lexicale și gramaticale, proprii unei limbi, moștenite din substrat. E. autohton al limbii române cuprinde câteva nume de plante, de râuri, de locuri și de persoane; inscripția cu litere grecești (nedescifrată) de pe inelul găsit în 1912 la Ezerovo în Bulgaria; inscripțiile cu litere grecești și latine găsite pe pietrele de la Grădiștea Muncelului; sufixul -esc, vocalele mediale ă și î (â), postpunerea articolului, dualitatea conjunctiv-infinitiv; cuvinte comune cu albaneza (70), ca: abure, argea, balaur, barză, brad, brâu, brusture, bucur(a), buză, cătun, copac, cruța, curma, dărâma, fărâma, gard, grapă, gresie, groapă, grumaz, grunz, mal, măgură, mazăre, mătură, mânz, moș, mugure, murg, năpârcă, pârâu, rânză, scapără, scrum, sâmbure, sterp, strungă, șopârlă, vatră, viezure, zgardă, zgâria etc.; cuvinte care lipsesc atât în albaneză, cât și în latină sau în limbile cu care româna a venit în contact: amurg, aprig, arunca, băiat, beregată, bordei, brândușă, brânză, burtă, caier, carâmb, cârlan, cârlig, copil, creț, custură, droaie, gheară, gorun, grui(u), gudura, îngurzi, mușat, păstra, prunc, răbda, ridica, scurma, strugure, sugruma, șoric, țarc, țarină, țăruș, undrea, urca, urdă, vătăma, viscol, zăr, zburda, zestre, zgârma etc. Printre lingviștii care au studiat e. autohton în limba română se numără: J. Thunmann, B. Kopitar, Franz Miklosich, Hugo Schuchardt, B. P. Hasdeu, O. Densusianu, Al. Philippide, Th. Capidan, S. Pușcariu, Al. Rosetti, I. I. Russu și Gr. Brâncuș. ◊ ~ formant (formativ): cuvânt simplu care intră ca parte constitutivă într-un cuvânt compus sau într-o locuțiune, ca unt- din substantivul untdelemn, stat- din substantivul stat-major, cap din locuțiunea substantivală bătaie de cap, bine- din verbul binevoi, rămas din locuțiunea verbală a-și lua rămas bun etc. ◊ ~ corelativ: cuvânt care intră în relație reciprocă (în corelație) cu un alt cuvânt; cuvânt care indică un raport de reciprocitate (v. cuvânt corelativ). ◊ ~ regent: e. lingvistic căruia i se subordonează o parte de propoziție cu funcție de atribut, de complement sau de element predicativ suplimentar. Astfel, substantivul, numeralul și pronumele sunt e. regente ale atributelor; adjectivul, verbul, adverbul și interjecția sunt e. regente ale complementelor etc. ◊ ~ introductiv: e. lingvistic prin care se introduce, în propoziție, o parte secundară (un atribut, un complement sau un element predicativ suplimentar) sau, în frază, o subordonată. Astfel, e. introductive ale părților de propoziție secundare sunt prepozițiile și locuțiunile prepoziționale, iar ale subordonatelor din frază, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele, adjectivele și adverbele relative. ◊ ~ lingvistic pertinent: e. dotat cu o anumită funcție într-un sistem determinat, care îl distinge de celelalte. ◊ ~ de relație (de joncțiune, relațional, joncțional): cuvânt care realizează un anumit tip de relație, în propoziție sau în frază (de coordonare sau de subordonare). Sunt considerate e. de relație (joncționale) în limba română: conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale coordonatoare (pentru coordonare); prepozițiile, locuțiunile prepoziționale, conjuncțiile și locuțiunile conjuncționale subordonatoare, pronumele și adjectivele relative, pronumele și adjectivele nehotărâte relative, adverbele relative (pentru subordonare) – v. și conjuncție, pronume, adjectiv și adverb. ◊ ~ predicativ suplimentar: parte secundară de propoziție cu dublă subordonare (față de verb sau față de interjecția predicativă, pe de o parte, și față de numele sau pronumele subiect sau obiect, pe de altă parte). El însoțește deci aceste unități, exprimând o acțiune, o calitate, o însușire sau o caracteristică, simultană cu acțiunea exprimată de verb sau sugerată de interjecția predicativă și atribuită uneia sau mai multor persoane. E. predicativ suplimentar este o parte de propoziție cu însușiri mixte: de atribut, dar și de complement; de parte de propoziție secundară necircumstanțială, dar și de parte de propoziție secundară circumstanțială. Este exprimată prin substantive, adjective, numerale sau verbe (la moduri nepersonale) și de aici clasificarea sa în e. predicativ suplimentar cu aspect nominal și e. predicativ suplimentar cu aspect verbal. Cel exprimat prin nume stă în cazurile nominativ sau acuzativ: „Măria-sa nu vine voievod din mila necredincioșilor ismailiteni” (M. Sadoveanu); „Am decretat tricolorul ca steag național” (Camil Petrescu); „Mahalaua înțelenise îngropată în troieni”; (B. Șt. Delavrancea); „Plecat-am nouă din Vaslui” (V. Alecsandri); „Apoi mai rămâneți sănătoși, zisei încălecând și cârnind calul pe drum” (C. Hogaș). ◊ ~ predicativ suplimentar simplu: e.p.s. exprimat printr-un singur termen, ca în exemplele „Atunci tu prin întuneric te apropii surâzândă” (M. Eminescu); „Prin care trece albă regina nopții moartă” (idem). ◊ ~ predicativ suplimentar complex: e.p.s. alcătuit dintr-o parte de vorbire cu sens lexical suficient, precedată de un adverb de mod de precizare, de întărire sau de aproximație, ca în exemplele „Îl văd chiar plângând”; „A sosit cam înghețat”; „A trimis-o tot nepregătită”.◊ ~ predicativ suplimentar multiplu: e.p.s. exprimat prin doi sau mai mulți termeni în raport de coordonare, ca în exemplul „O moară stă bătrână, uitată pe pârâu, / De oamenii din sate cu holdele de grâu” (I. Pillat). ◊ ~ predicativ suplimentar dezvoltat: e.p.s. alcătuit dintr-un substantiv propriu însoțit de pronume sau de un apelativ, dintr-un substantiv comun și un adjectiv posesiv (legat prin cratimă de primul) sau dintr-un numeral cardinal și un substantiv (precedat de prepoziția de), ca în exemplele „L-am luat drept prieten (drept nenea Ion, drept văru-său)”; „L-am făcut de doi metri”. ◊ ~ predicativ suplimentar prepozițional: e.p.s. exprimat printr-o parte de vorbire cu autonomie semantică, precedată de o propoziție, ca în exemplele „Ca funcționar comercial, pravila lui trebuie să fie punctualitatea” (G. Galaction); „Prietenii lui cei vechi îl știau drept un ușurel diletant (M. Sadoveanu). ◊ ~ predicativ suplimentar subînțeles: e.p.s. a cărui prezență este dedusă în cadrul unei propoziții date prin raportarea acesteia la propoziția anterioară, ca în exemplul ”Vine ca medic sau nu vine? – Vine (ca medic).

ERDÖS [ærdöș], Paul (1916-1987, n. sat Hurezu Mare, jud. Satu Mare), grafician și pictor maghiar din România. Grafie sensibilă („Gorunul”, „Viață nouă în oraș”).

flăcărușă sf [At: GORUN, F. 176 / Pl: ~șe / E: flacără + -ușă] 1-2 (Șhp) Flăcăruie (1-2).

gârniță f. soiu de stejar, formează păduri sau dumbrăvi mai cu seamă în regiunea șesurilor (Quercus conferta). [Serb. GRANIȚA]. V. gorun.

gîrneáță f., pl. ețe și gîrniță (vest) f., pl. e (bg. granica, un fel de stejar, poate d. grana, dim. granka, ramură; sîrb. granica. V. crangă, gorun). Un fel de stejar îndesat și rămuros (quercus conferta).

gîrniță (gîrnițe), s. f. – Varietate de stejar (Quercus conferta). – Var. gîrneț, gîrneață. Bg., sb. granica (Cihac, II, 117; Conev 49; DAR), cf. gorun.

gorân sm vz gorun

gorână f. grindă fixată în cuie ce servă de poliță în casele țărănești. [V. gorun].

goron sm vz gorun

goroniță sf [At: VICIU, GL. / Pl: ~țe / E: goron + -iță] (Bot; reg) Sămânță de gorun, mai mică decât ghinda.

GORUN s. (BOT.; Quercus petraea) (pop.) slădun, tufan, (Olt. și Ban.) ceroi.

gorun s. v. MOȘMON.

GORUN subst. I. 1. – (Gat); – Ioan, olt. (AO XXI 173); – de Dridif, nobil de Făgăraș (Paș); – b, (16 B II 138); – țig. (ib. 16); -a b. (16 A I 267); -ești s. (Dm). 2. Goron (Moț); -ul t. 3. Cu fonetism ucr. Horun act. II. Derivate ce se confundă cu tema adj. gorîn „ars, pălit de soare” cf. și subst. gărînă „curătură” (DLR) sinonim în fond cu termenii Arsa, Jariștea (care designă vechi despăduriri prin incendiu). 1. Gorîn fam., ard., 1680 (Paș); 2. -a, sat munt. pe Teleajen.

gorun sm [At: (a. 1571) CUV. D. BĂTR. I, 251 / V: gorân, goron / A și: gorun / Pl: ~i / E: srb gorun, bg гоρун] 1 Specie de stejar cu trunchiul drept, cu frunze ovale, lobate pe margine și cu fructul o ghindă Si: (reg) șlădun, ștedun, tufan (Quercus petraea). 2 (Reg; îc) ~ iernatec Arborele Quercus sessiliflora. 3 (Reg) Moșmon (Mospilus germanica). 4 (Lpl; reg) Grinzi de lemn care se așază la temelia unei case.

gorun.

GORUN, goruni, s. m. Varietate de stejar care poate ajunge pînă la 40 m înălțime (Quercus petraea). Gorunii cei străvechi se suiau parcă pînă la cer. SADOVEANU, O. VII 39. Vîrfurile aceste de munte au fost odată acoperite cu pădure de gorun. I. IONESCU, P. 353.

gorun s. m., pl. goruni

GORUN, goruni, s. m. Specie de stejar cu trunchiul drept, cu frunze ovale, lobate pe margine și cu fructul o ghindă (Quercus petraea). – Din bg., sb. gorun.

gorun m. varietate de stejar, formând împreună cu alte esențe păduri în regiunea șesurilor și a dealurilor (Quercus pedunculata). [Bulg. GORUN, soiu de fag].

GORUN, goruni, s. m. Specie de stejar cu trunchiul drept, cu frunze ovale, lobate pe margine și cu fructul o ghindă (Quercus petraea). – Din bg., scr. gorun.

gorun (goruni), s. m. – Varietate de stejar (Quercus pedunculata). – Var. goron. Sl. (bg., sb.) gorun (Weigand, BA, III, 97; Conev 48; Skok 68); cf. gîrniță. Este mai puțin probabilă der. din sl. grumŭ „desiș, tufiș” (Cihac, II, 125). – Der. goroniș, s. n. (pădure de stejari); goruniște, s. f. (pădure de stejari).

gorún m. (bg. sîrb. gorun. V. gîrneață). Un fel de stejar numit și slădun și tufan (quercus sessiliflóra).

gorun s. m., pl. goruni

GORÚN (< bg., scr.) s. m. Arbore din familia fagaceelor, înalt până la 40 m, cu frunze de obicei obovate, penat-lobate, pețiolate și fructul (ghindă) fără peduncul (Quercus petraea). Scoarța lui este bogată în tanin. Lemn valoros, folosit în construcții, industria mobilei, pentru parchete etc.

GORUN ~i m. Soi de stejar. /<bulg., sb. gorun

gorun s. m., pl. goruni

GORUN s. v. moșmon.

GORUN s. (BOT.) 1. (Quercus petraea) (pop.) slădun, tufan, (Olt. și Ban.) ceroi. 2. v. stejar.

gorună sf [At: DICȚ. / Pl: ~ne / E: nct] (Înv) 1-3 Fructul gorunului (1-3).

gorunel sm [At: CIAUȘANU, V. 63 / Pl: ~ei / E: gorun + -el] 1-2 (Șhp) Gorun (mic).

gorunet sn [At: DEX / Pl: ~uri / E: gorun + -et] (Înv) 1-2 Goruniș (1-2).

GORUNIȘ ~uri n. 1) Loc unde cresc (mulți) goruni. 2) Pădurice de goruni. /gorun + suf. ~iș

goruniș sn [At: LIUBA-IANA, M. 68 / V: ~ron~ / Pl: ~uri / E: gorun + -iș] 1 Pădure de goruni (1) Si: (înv) gorunet, goruniște, stejăret. 2 Pădure în care predomină gorunii (1) Si: (reg) gorunet, goruniște, stejăret. 3 Mulțime de goruni (1).

GORUNIȘ s. n. Pădure de goruni.

GORUNIȘTE s. f. Goruniș. – Gorun + suf. -iște.

GORUNIȘTE, goruniști, s. f. Goruniș. – Gorun + suf. -iște.

goruniște sf [At: LB / V: ~ron~ / Pl: ~ti / E: gorun + -iște] (Înv) 1-2 Goruniș (1-2).

hârjoneală sf [At: GORUN, F. 166 / Pl: ~eli / E: hârjoni + -eală] Hârjonire.

Horun v. Gorun I 3.

IANCU, Avram (1824-1972, n. Vidra de Sus, azi Avram Iancu, jud. Alba), jurist, democrat-revoluționar și conducător politic român, exponent de frunte al Revoluției române de la 1848-1849 din Transilvania. Intrat în legendă ca prefectul-erou, „Craiul Munților”. I. a studiat filozofia și dreptul la Cluj și Târgu Mureș. Adept convins al principiilor de libertate, egalitate și frățietate, aplicate deopotrivă în relațiile dintre indivizi și dintre popoare, s-a situat astfel pe linia radicală a emancipării sociale și politico-naționale, proprie curentului care s-a manifestat în toată Europa de la coasta Atlanticului și până la marginea Imp. Rus. A fost unul dintre organizatorii adunărilor naționale de la Blaj; prima, Adunarea din Duminica Tomii (18/30 apr.), a doua, Marea Adunare Națională din 3/15-5/17 mai, și a treia, Adunarea din sept. 1848. Membru în comitetul Național Român din Sibiu, organizatorul și conducătorul oștii populare revoluționare după modelul legiunilor romane. Anexarea forțată a Transilvaniei la Ungaria prin votul Dietei nobiliare-feudale de la Cluj (17/29 mai) și poziția obstrucționistă a guvernului revoluționar ungur în problema drepturilor naționale ale românilor l-au condus pe I. la revendicarea identității naționale pe calea armelor. Încleștarea care a urmat a situat cele două revoluții (română și maghiară) în tabere adverse, împrejurare tragică exploatată cu dibăcie de contrarevoluția habsburgică în folosul propriu. I. s-a arătat receptiv la propuneri de pacificare și colaborare cu revoluționarii unguri pe bază de egalitate națională, dar proiectul de pacificare, datat 12/24 iul. 1849, s-a dovedit tardiv. În aug. același an, Revoluția ungară a fost înfrântă de contrarevoluția habsburgică, însă nici cauza românilor nu a avut de câștigat. Între 1849 și 1851, I. a făcut parte din delegația trimisă la Viena pentru revendicarea drepturilor și libertăților naționale promise lor de Curtea imperială, promisiuni dovedite deșarte. În iul. 1852, I. a refuzat să întâmpine pe monarhul habsburg în vizita acestuia în Transilvania, gest ce a însemnat sfârșitul carierei lui politice. La 13 sept. 1872 a fost înmormântat la Țebea sub „gorunul lui Horea”, ca erou-martir al națiunii.

IPINGEA, ipingele, s. f. (Învechit și popular) Manta bărbătească făcută din dimie sau din postav, uneori cu glugă, și împodobită cu găitane. V. zeghe, sarică, suman. Aruncă ipingeaua pe umăr, ciomagul pe ipingea și pieri într-un fluier, pe sub goruni. GALACTION, O. I 46. Ce fel de vreme e pe la dv., nu cumva degerați și pe acolo – încai să știm, să ne luăm ipingelele. CARAGIALE, O. VII 31. N-avem decît o ipingea Și nu-ncăpem toți sub ea. TEODORESCU, P. P. 156. – Variantă: epingea (GHICA, S. XVII) s. f.

IUȚÁRI (< iute) s. m. pl. (Reg.) Ciupercă comestibilă din familia agaricaceelor, cu pălăria și piciorul de culoare albă și cu suc alb-lăptos, iute (Lactarius piperatus). Crește prin păduri de foioase și de amestec (stejar-gorun).

ÎNTĂRI, întăresc, vb. IV. 1. Refl. (Despre substanțe sau materiale) A deveni (mai) rigid, (mai) vîrtos. Cimentul se întărește. ◊ Fig. Deasupra o boltă de nouri plumburii se întărea, părea neclintită, sprijinită pe zările nevăzute. SADOVEANU, M. 182. 2. Tranz. (Cu privire la piese sau la sisteme tehnice) A mări rezistența. ♦ A fortifica. ♦ A baricada. Altele cînd m-auzeau, Ușile le întăreau, Focu-n vatră-l înveleau, Luminile le stingeau. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 169. 3. Tranz. A face să prindă puteri (de obicei după o boală), să se întremeze, să se înzdrăvenească. Vezi de țesală caii, după moda nouă care-am aflat-o aici, și-i întărește cu orz. SADOVEANU, B. 289. Aduce apă vie de-l învie și apă tare de-l întărește. RETEGANUL, P. III 45. De doi ani îl întărește [pe cal] Cu floarea trifoiului. ALECSANDRI, P. P. 106. ◊ Fig. Simțind că și ursul fuge după el, întări picioarele și mai zdravăn. STĂNOIU, C. I. 158. ♦ Refl. A deveni mai mare, mai puternic; a se dezvolta. Codrul se întărise; la dreapta și la stînga se înălțau goruni uriași care deasupra își împreunau cununile. SADOVEANU, O. I 14. ♦ Fig. A reconforta, a da puteri morale. Avusese un vis frumos, un dor duios și mîngîietor, care-l întărea în ceasurile lui de oboseală și descurajare. VLAHUȚĂ, O. AL. 89. Lupta întărește pe cel slab. RUSSO, O. 31. 4. Tranz. (Cu privire la acțiuni, organizații, sisteme etc.) A face să devină (mai) puternic, a consolida. Această reformă bănească va întări cursul leului, ridicînd conținutul lui în aur. HOT. R. B. 12. Ne luăm angajamentul să vă dăm tot ajutorul cu munca noastră, ca să ne îndeplinim împreună sarcina de a întări și a duce cît mai departe regimul nostru democrat. CĂLUGĂRU, O. P. 99. ◊ Refl. Partidul se întărește și își consolidează legăturile cu clasa muncitoare și cu masele celor ce muncesc primind în rîndurile lui pe cei mai buni, mai devotați și mai hotărîți dintre muncitori și dintre oamenii muncii de la orașe și sate. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2771. 5. Tranz. A confirma, a adeveri (o vorbă, o bănuială). Peste alte cîteva zile însă un rănit, abia sosit, îmi întărește presupunerea. CAMIL PETRESCU, U. N. 423. Alții întăreau spusele celorlalți. CREANGĂ, P. 232. ◊ Refl. Vestea se întărea tot mai tare rostită. SADOVEANU, O. I 512. ♦ Intranz. A sublinia, a accentua, a da mai multă tărie celor spuse. N-are să fie cum a fost, băieți! – întări locotenentul Ghencea. C. PETRESCU, Î. II 11. Așa-i, așa-i! întăriră mai multe glasuri în tindă. REBREANU, R. I 235. ♦ A confirma într-o slujbă. Cînd te-i hotărî... să mă vestești prin poștă și eu te întăresc unde-i cere. STĂNOIU, C. I. 13. 6. Tranz. A da unei acțiuni putere legală (printr-un act valabil); a da unui act putere legală (prin îndeplinirea formalităților cerute); a legaliza. Scriseră carte și o întăriră. ISPIRESCU, L. 45. Fă hîrtia de dănuire... și să mergem s-o întărim la judecătorie. NEGRUZZI, S. I 302. ◊ Refl. pas. I se dedese o diplomă scrisă cu litere de aur, prin care i se întărea stăpînirea peste provinciile polone, ce va putea coprinde. BĂLCESCU, O. II 284. 7. Refl. (Despre fenomene atmosferice) A se înteți, a se intensifica, a spori în intensitate. Vîntul se întărise și stropii de ploaie conteniseră. SADOVEANU, O. VI 68. Căldura se întărește. DUNĂREANU, CH. 84.

întâietate sf [At: GORUN, F. 57 / Pl: ~tăți / E: întâi + -etate] 1 Prioritate. 2-3 (Îe) A avea (sau a da) ~ A avea (sau da) prioritate.

josnicie sf [At: GORUN, F. 17 / Pl: ~ii / E: josnic + -ie] 1 Lipsă de demnitate Si: (înv) josime (1). 2 Faptă josnică (1) Si: (înv) josime (2). 3 Caracter abject Si: (înv) josime (3).

LEIT, -Ă, leiți, -te, adj. 1. (Mai ales în expr.) A fi leit sau leit-poleit, leit-poseclit = a fi asemănător cu..., a fi întocmai, la fel, aidoma cu... Sultănica era leită-poleită răposatul. DELAVRANCEA, S. 11. Mumă-sa cum îl văzu, îl cunoscu, căci era leit tată-seu. ISPIRESCU, L. 144. Trei lulele de lut negru, care sînt leite-poseclite «lulele romînești». ODOBESCU, S. II 288. ◊ (Adverbial) Crucile care sîngerau în cimitir, la para focului de sub troiță, erau leit aceste trunchiuri de goruni. GALACTION, O. I 268. 2. (Despre îmbrăcăminte) Turnat (pe corp). Nu degeaba dăduse cinci poli: îi ședeau bine hainele nemțești leite pe trup. SLAVICI, O. I 329. Fracul îl strînge... dar croitorul încredințează că parcă e leit pe trupul său. NEGRUZZI, S. I 238. ♦ (Despre oameni) Îmbrăcat într-o haină ca turnată pe corp. Te fălești că înainte-ți răsturnat-ai val-vîrtej Oștile leite-n zale de-mpărați și de viteji. EMINESCU, O. I 147. ♦ Fig. (Despre păr, rar) Desfăcut, răsfirat (pe spate și pe umeri). Albă, dalbă fată... Cu păr aurit, Pe umeri leit. ODOBESCU, S. III 200. 3. (Rar; în poezia populară) Netezit, lustruit, strălucitor. Un porumb frumos, leit... Despre apus a venit. ALECSANDRI, P. P. 395. – Pronunțat: le-it.

MAIMUȚĂRI vb. IV. 1. Tranz. A imita (spre a lua în rîs sau spre a stîrni rîsul); a maimuți. V. pa r o d i a. Cf. ȘĂINEANU, D. U., BARCIANU. Și, maimuțărind astfel pe Stoica beat cum se legăna pe capră, se duse să se joace. D. ZAMFIRESCU, T. S. 20. Pe om vrea să-l maimuțărească. GORUN, F. 176. Fluiera și el vesel, vrînd să maimuțărească pe Sulea. REBREANU, NUV. 63. Făcea pozne și la bucătărie. . . , maimuțărindu-i pe clienți, pe cliente. . . PAS, L. II, 65. Au început să vorbească între ei franțuzește. Nemții s-au pornit să-i maimuțărească, folosind diferite expresii franțuzești. BENIUC, M. C. I, 28, cf. PAMFILE, J. III, 90. 2. R e f l. A folosi gesturi sau vorbe afectate (în scopul de a impresiona); a se strîmba, a se schimonosi, a se maimuți; a se fandosi. Doamnă, v-am spus că. . . am luat măsuri să ne despărțim legal. . . Haide acasă și nu te mai maimuțări așa. CĂLINESCU, E. O. ii, 305. Noi ne facem de cap, ne maimuțărim, ne dăm aere. PAS, Z. II, 219. ♦ A se comporta ușuratic, neserios. Pe vremea mea fetele erau sfinte. Olimpia să se maimuțărească în halul ăsta! CĂLINESCU, E. O. II, 77. – Prez. ind.: maimuțăresc. – Maimuță + suf. -ări.

MĂGURA ODOBEȘTILOR, masiv deluros în Subcarpații Vrancei, între văile Putnei (la N) și Milcovului (la S), alcătuit dintr-o culme masivă, înaltă, cu direcția NV-SE (în componența căreia intră pietrișuri, nisipuri, argile), dominată de mai multe vârfuri (Coarnele Măgurii: 912 m, Dealul Gorunului: 926 m ș.a.). Alt. max.: 996 m, cea mai înaltă din Subcarpații Vrancei.

MĂGURA ȘIMLEULUI, masiv deluros situat la E de Dealurile Crasnei, în marea buclă formată de cursul superior al râului Crasna, dominând la la N și E Depr. Șimleului și orașul Șimleul Transilvaniei. Are aspectul unui „muncel” izolat, cu o culme netedă, mărginită de văi adânci. Alcătuit din șisturi cristaline. Alt.: 597 m. Acoperit cu păduri de gorun și carpen pe versantul de N și cu vii și livezi pe cel de S.

MEDITAȚIE s. f. 1. Reflectare, cugetare (adîncă), meditare (2), gîndire, reflecție. Cf. VÎRNAV, L. 137^v/12. Le. trebuie meditația moraliceștii filosofii. id. F. M. I, 141^v/4. Sunetul de arme îl trezi din meditația sa. ASACHI, S. L. II, 111. Cetirea și meditația îi daseră o mare cunoștință. NEGRUZZI, S. II, 156. Străbatea strada Caliții cufundat în meditațiuni serioase. FILIMON, O. I, 128, cf. 123, 221. Din aceea că poporul își exprimă numai simțimintele sale nu rezultă că i-ar lipsi meditațiunea și delicatețea în exprimarea ei. MAIORESCU, CR. I, 128. (Din adîncul meditației în care era cufundat) – Domnule, în cîte o fi astăzi? SEBASTIAN, T. 81. Izbuti. . . să-l smulgă și pe Coco Conduraky din elegiaca-i meditațiune și contemplațiune. C. PETRESCU, A. R. 18. Meditația și lenea erau plăcerile lui cele mai evidente. SADOVEANU, O. XI, 426. ◊ F i g. Munții îi încredințaseră solemna lor meditație. BOGZA, C. O. 139. 2. Scriere (mai ales poezie) compusă pe o temă filozofică; (rar) meditare (3). D. Chesar Bolleac, ale căruia meditații. . . se află subt tipar. GTN (1835), 12²/1, cf. CALENDAR (1 856), 22/10. Meditații, elegii, epistole, satire și fabule [titlu]. ALEXANDRESCU, M. Ion Gorun publică meditația gravă cu avertismente [intitulată] „ Și s-a făcut tăcere”. V. ROM. martie 1 957, 14. 3. Pregătire a lecțiilor, a examenelor, făcută de elevi, de obicei, sub îndrumarea unui meditator ; îndrumare, ajutor dat elevilor de către un meditator, în vederea pregătirii lecțiilor, a examenelor; (învechit) meditare (4). Vine Mișu profesorul – știi, Mișu al nostru care dă meditație la băieți. CARAGIALE, O. II, 74. Radu... a găsit în sfîrșit o meditație, într-o familie, la niște copii leneși, idioți și obraznici. VLAHUȚĂ, O. A. I, 91. Marioara i-a mărturisit că se simte slăbuță la limba română și ar avea nevoie de o meditație serioasă. REBREANU, R. I, 24. Dam meditații lui Lică al doftorului. KLOPȘTOCK, F. 205. Student serios caută meditațiuni orice clasă. C. PETRESCU, C. V. 161. ◊ (Sală de) meditație = sală dintr-un internat unde elevii își pregătesc lecțiile (în afara orelor de curs). DICȚ. ♦ Perioadă în cursul căreia se dau meditații (3). Se alese, la sfîrșitul meditației, cu o sumă însemnată. V. ROM. septembrie 1 954. ** Perioadă de timp (în afara orelor de curs) în care elevii (dintr-un internat) își pregătesc temele. Ieșeam din meditația de seară istoviți, flămînzi. BRĂESCU, A. 134, cf. 116. – Pl.: meditații. -Și: (învechit) meditațiune s. f. – Din lat. meditatio, -onis, fr. méditation.

MESEȘ, Munții ~, culme muntoasă cristalină în N M-ților Apuseni, între văile Crasnei, Crișului Repede și Agrijului, orientată SV-NE. Alt. max.: 996 m (Măgura Priei). Fragmentată de ape, slab împădurită cu păduri de fag, carpen și gorun și cu pășuni și culturi.

MEȘTERÍ vb. IV. I. (Popular și familiar) 1. Intranz. A exercita o meserie, o profesiune, a avea o ocupație ; a profesa. Cf. ANON. CAR., POLIZU, DDRF. 2. Tranz. (Complementul indică obiecte, bunuri materiale etc.) A face, a executa, a realiza, (rar) a meșterui (1); a prelucra. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB, BARCIANU, V. Ce ți-am spus cînd ți-am poroncit să-mi gătești păișoare de bumbac pentru sprincene? . . . Ian vezi cum mi le-ai meșterit. ALECSANDRI, T. 412. Dan meșterea cu briceagul un cărucior pentru fetiță. VLAHUȚĂ, D. 300, cf. PAMFILE, J. III, 91. Ți-au dat în mînă aur și argint. . . ca să le meșterești și să le gravezi. SADOVEANU, O. L. 48. Trigloaia meșterise bine borșul și-l iuțise cu ardei. id. M. C. 48, cf. id. E. 90. Mihai a scos scîndurile din pod și a meșterit două lăzi mari. T. POPOVICI, SE. 17. Îi făcu semn să se așeze pe lădoi, după masa groasă de paltin, meșterită de Ion. V. ROM. septembrie 1960, 26. Doauă meșt'eri meșt'eresc Cuie dalbe d'e oțel. ALEXICI, L. P. 160, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ Fig. Ce meșter te-a meșterit. . . Așa-naltă și subțire, La buze făcută bine? MAT. FOLK. ♦ (Neobișnuit; complementul indică un dans) A executa. Îmi vine să-i meșteresc un ștaier . . . (joacă). ALECSANDRI, T. 433. ♦ I n t r a n z. și t r a n z. A munci, a lucra (cu pricepere) pentru a realiza ceva. Creangă meșterea la abecedarele și la poveștile sale suit în crivat. CĂLINESCU, I. C. 212. O praștie La care meșterisem multă vreme. NEBIUC, C. P. 80. Meșterea tot ce era de meșterit în jurul casei lor. CAMIL PETRESCU ,O. I, 149. Strungarul de cuvinte . . . Stă și meșterește Și se gîndește. DEȘLIU, G. 30. Au aflat pe tîlhariu meșterind acolo și l-au întrebat, ce face? El i-au răspuns că vrea să facă o mănăstire. SBIERA, P. 259. 3. T r a n z. A pune la punct, a aranja, a potrivi; a repara. Își numără cartușele, le țăcănește capsa . . . Toată vremea cît meșterește armele se uită dușmănos. PAS, L. I, 96. Înconjurat de cîțiva curioși, șoferul tractorului meșterea ceva la cureaua de la ventilator. GALAN, N. I, 20. Întinse hățurile lui Mitu și el coborî, prefăcîndu-se că meșterește ceva la un ham. MIHALE, O. 285. Bou din brazdî. . . ni rupi capîtu la șarabanî . . . Di nevoie m-am înghizduit di-am meșterit-o. GRAIUL, I, 546. (Ironic) Începu să meșterească broaștele sertarelor scrinului cu o sîrmă îndoită. CĂLINESCU, E. O. II, 187. ◊ I n t r a n z. (Urinat de determinări introduse prin prep. „la”) Petrișor, care intrase din stînga cu un flaut în mînă, se strînge pe banca dinspre ulicioară și meșterește la flaut. DAVIDOGLU, M. 46. Rîndui piesele, punîndu-le la îndemîna lui Zamfir care meșterea la motor. V. ROM. iulie 1954, 159. ♦ F i g. A pune la cale; a întreprinde, a acționa. (A b s o l.) Pricep acuma vrednica-ți chemare! Nimic nu poți să nimicești în mare, De-aceea-ncepi să meșterești în mic. GORUN, F. 57. II. Tranz. F i g. (Regional) A ocărî (Secășeni-Oravița). ALR II/29. – Prez. ind.: meșteresc. – V. meșter.

MICUȚ, -Ă adj., s. m. Diminutiv al lui m i c; mititel, micșor, (popular) micutel, micuțel, (regional) mititioc, michiț. I. Adj. (Indică dimensiunea) 1. Cf. mic (II). Ceriu . . . e plin de steale micuțe, lucitoare. CALENDARIU (1814),80/10, cf.LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., BARCIANU, V. Gura micuță ca o vișină coaptă și fața albă și roșă ca mărul domnesc. EMINESCU, N. 71. Mînușița aia micuța . . . nu putea să fie decît de fată. ISPIRESCU, L. 20. Să-mi cuprindă iar grumazul cu micuțele lui brațe. VLAHUȚĂ, P. 63. Se anină un clopoțel micuț. MARIAN, Î. 100. Mai tîrziu, cînd trandafirii erau singuri, nici purtați de mîini micuțe, nici înfipți la cingătoare, ei mi-au fost prigonitori. GALACTION, O. 58. ◊ (Ca determinativ, urmînd după un nume de plantă sau de animal, indică specii sau varietăți ale acestora) Mere d-ele micuță. ALR II 6095/141. Bunzari mnicut. ib. 6 573/260. 2. Cf. mic (I 3). Vas mic. ◊ (Cumulînd și sensul de înălțime redusă) Căsuța. . , era micuță, joasă, acoperită cu stuh. CONTEMPORANUL, IV, 41. Dincolo de mal, sus, e casa lor; uite-o, așa micuță, cu brîul cel negru pe jos, pe la păreți. MIRONESCU, S. A. 71. Am o căsuță Micuță Și are mai multe ferești Decît casele împăratului (Degetarul). GOROVEI, C. 129. Am o căsuță Micuță, Văruită, Și pînă ce n-o spargi, Nu poți să intri-ntr-însa (Oul). id. ib. 265. 3. Cf. m i c (I 5). Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I, 91. Dragă mi-i mîndra micuță, Că lá cîmp e hărnicuță. JARNIK-BÎRSEANU, D. 431. Bade, mîndruleana ta E naltă ca secera Și galbină ca ceara Eu-s micuță ca grîu Și roșie ca focu. DOINE, 161, cf. ALR SN I h 113. II. Adj. (Despre ființe) Cf. m i c (II). Găsiră un pui micuț de șarpe. ISPIRESCU, ap. GCR II, 354. Drăguțul nu-i nici drăguț, Ci-i un copilaș micuț, Nici nu știe săruta Pînă nu l-oi învăța. HODOȘ, P. P. 181. ◊ (Substantivat) Mama-i la mijloc îngropată, Iar frate-meu alăturea îndată, Pe mine să mă pui mai la o parte . . . Micuțul aici la sînul drept. GORUN, F. 207. (E x p r.) De micuț = de copil, din fragedă vîrstă; de mic, de micșor, (popular) de micuței. De micuț îl dase doamna la carte. ODOBESCU, S. III, 177. Alei slugă, fătul meu, Ce mă muști tu așe rău Doar nu te-ai făcut dulău? De micuț eu te-am avut Și tu asta n-ai făcut ! POMPILIU, ap. GCR II, 292. De micuț m-ai botezat, De mare m-ai cununat. MARIAN, SA. 36. Acela-i năcaz, Care de micuț l-ai tras. RETEGANUL, CH. 10. III. Adj. (Indică durata) Cf. m i c (III). Pin-aveam și eu drăguță, îmi părea noaptea micuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. IV. S. m. (Regional; la sg. art., eufemistic) Unul dintre numele dracului. Alte nume ale dracului sînt: Bală. . ., micuțul, HEM 508, cf. COMAN, GL., ALR II/I KN 95, 2 744/260. – Pl.: micuți, -e. – Mic + suf. -uț.

MIELUȘEL, -EÁ, -ÍCĂ subst. I. 1. S. m. și f. Diminutiv al lui m i e l (I 1); mieluț (1), (rar) mieluș (1), mielușor, (regional) mieluc. Pentru jîrtva mintuirei. . . mielușale de un an, cinci. BIBLIA (1688), 99²/15, cf. COD. PUȘC. 79, ANON. CAR. De toată darea. . . adecă de dijma grîului, secărei. . . mieilor, mielușeilor .. . să-i scutim. ȘINCAI, HR. III, 82/21, CÍ. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU. Se gudur porumbeii; se-nalță turturica; Aleargă mielușeaua; zîmbește floricica. BOLLIAC, O. 67, cf. REV. CRIT. III, 160, STOIAN, PĂST. 53. De-oi pierde-o mielușea, Oi slugi un an pe ea. ALECSANDRI, P. P. 207, cf. 208. După ciobănel m-oi duce. . . El întreagă ziulițâ Nu se lasă de doiniță. . . Mînînd printre ghilicei Mielușei tot frumușei. JARNIK-BÎRSEANU, D. 76. Căci eu mă lupt cu urși, cu lei, Cînd vor să-mi ia din mielușei. TEODORESCU, P. P. 111. Verde, verde ș-o lalea Și-ș avea Tudor ș-avea: Tot cinzăci dă mielușei, Mielușei cam berbecei. ȘEZ. III, 212. Și-s mîncat și de ai mei, Ca iarba de mielușei. RETEGANUL, TR. 24. Da Ion mi-avea, Mi-avea o mielușică, Mîndră, frumușică. MAT. FOLK. 3. Cîte flori sînt pe vălcele, Atîtea-n vară mielușele. PĂSCULESCU, L. P. 12, cf. RĂDULESCU-CODIN, Î. 15, ALR I 1773/190, 554, 1774/164,166,190, 200, 370, 690 ,870, ALR II/170. Cé mi-i bună mie mielușaua cea tînără, fiind oaia cea grasă și frumoasă gata? CANTEMIR, HR. 413. ◊ (Ca termen de comparație, de obicei cu aluzie la blîndețea caracteristică animalului) Nu cu . . . argintu sau auru izbăvitu-vă. . . ce cu sîngele cela curatul ca de mielușelu nevinovata și nespurcatu H[risto]s. COD. VOR. 144/2. Mărgînd la răstignire ca un mielușel spre giungheare. VARLAAM, C. 361. Pînă la sfîrșitul cununiei, duminică seara, era blîndă și supusă ca o mielușea. CARAGIALE, O. II, 223. Auzind așa viteazul, se duse singur de voia lui și se supuse ca un mielușel. ISPIRESCU, U. 29. Îi bună și blîndă ca mielușelul ? PETRESCU, r. dr. 19. Se țineau femeile de el. . . I se părea atît de firesc să le vadă ca niște mielușele în jurul lui, încît nu găsea de loc de ce ar putea fi mîndru. CAMIL PETRESCU, O. II, 520. A venit alt sergent-major, blînd ca un mielușel. PAS, Z. I, 113. Facem orice ne-o porunci el, ca mielușeii o să fim ! V. ROM. august 1954, 140. ♦ Epitet dat unei persoane bune și blînde. Cf. GORUN, F. 160. ♦ (La m.; în limbajul bisericesc și în sintagmele mielușelul lui Dumnezeu, mielușelul Domnului) Isus Hristos. Acesta iaste mielușelul lui Dumnedzău. VARLAAM, C. 412. Pre mielușălul său. . . stăpîna cea cu totul fără prihană pre cruce deaca l-au văzut. . . vai mie plîngînd au zis. MINEIUL (1 776), 1^v2/21, cf. 8^r2/1. Mielușelul Domnului a răbdat. . . răstignire. DELAVRANCEA, S. 17. ♦ (La f.; în limbajul bisericesc) Fecioara Maria. Mielușa carea ai născut pre . . . cel fără prihană. MINEIUL (1776), 99^v2/21. Aș Mielușeaua Domnului =. mucenică. Svi[n]tele acestea mielușeale a D[o]mn[u]lui. .. cu cinstita lor maică sv[î]nta Sofie biruiră. DOSOFTEI, V. S. septembrie 20^r/29. 2. S. m. (Neobișnuit, glumeț, în sintagma) Mielușel cu botul lung = porc. Cf. ALEXI, W. II. S. m. pl. (Ban., Transilv.) Ninsoare în formă de mici particule sferice (aALR SN III h 797, com. din DUMBRĂVENI) ; ploaie cu gheață, grindină (ALR I 1253/136, 156, 158); (regional) țîrțăriță, zăpada mieilor. Ziua alegerii sosi cu învăluiri mari de vînt, de ploaie, de mielușei și zăpadă. AGÎRBICEANU, L. T. 237. De cu seară vîntul începu să bată iarăși cu mielușei. id. ib. 255. III. S. m. (Bot.) 1. (Mold.; în forma meloșel) Numele mai multor ciuperci: a) ciupercă de culoare gălbuie, cu piciorul subțire, foarte ramificat; (regional) tocmăgel, barba-caprei (Clavaria formosa). Cf. PANȚU, PL. ; b) bureți-de-conopide (Clavaria coralloides). Cf. id. ib.; c) creasta-cocoșului (Clavaria fava). Cf. id. ib.; d) rămurele (Clavaria botrytis). Cf. id. ib.; e) togmăgel (Clavaria crispula). Cf. id. ib. 2. (Olt.) Papanași (Trifolium arvense). Cf. PANȚU, PL. 3. (Regional, la pl.) Odagaci (Saponaria officinalis) (Imoasa-Strehaia). ALR I 1911/842. 4. (Regional) Ament de alun (Recea-Pitești). Cf. ALR I 990/790. – Pl.: mielușei, -ele. – Și: (cu schimbare de suf.) mielușică s. f., (regional) mieloșél (PANȚU, pl.), meloșél, mierloșél (ALR SN III h 797/27) s. m.; mielușáuă (BUDAI-DELEANU, LEX.) s. f. – Mieluș + suf. -el, -ea. – Mielușică: cu schimbare de suf. – Mielușáuă: refăcut după sg. art.

MIHĂIEȘTI 1. Com. în jud. Argeș, situată în zona de contact a piemontului Cândești cu Dealurile Argeșului, pe Râul Tîrgului; 5.721 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul Furnicoși). Pomicultură. Parc dendrologic (57,5 ha), creat în anii 1895-1900, cu exemplare de brad caucazian, stejar roșu, gorun, arborele pagodelor (Ginkgo biloba) ș.a. Bisericile Sf. Nicolae (1767) și Sf. Ioan Botezătorul (1810), în satele Valea Bradului și Furnicoși. 2. Com. în jud. Olt, în Câmpia Boian; 2.171 loc. (2000). Stație de c. f. (în satul M.). Centru de confecționat covoare. Viticultură. Bisericile Sf. Nicolae (1847) și Adormirea Maicii Domnului (1864-1869), în satele Bucșa și M. 3. Com. în jud. Vâlcea, în Subcarpații Olteniei, pe dr. Oltului; 6.229 loc. (2000). Reșed. com. M. este satul Buleta. Stație de c. f. (în satul Govora). Centrală electrică și de termoficare (207,5 MW), hidrocentrală (45 MW) și uzină de produse sodice (în satul Govora). Fermă avicolă (în satul Buleta). Sanatoriu T.B.C. În satul Govora se află mănăstirea cu același nume (de maici), cu biserica Adormirea Maicii Domnului, construită în anii 1492-1496 prin grija domnului Vlad Călugărul și terminată de Radu cel Mare. Ansamblul monahal a fost renovat de Matei Basarab în anii 1640-1645, care a instalat aici o tiparniță de sub teascurile căruia au ieșit primele legiuiri în limba română („Pravila de la Govora”, 1640, „Îndreptarea legii”, 1652), precum și cărți de slujbă în limba slavonă („Psaltirea”, 1637). În 1710-1711, Constantin Brâncoveanu a amplificat complexul monastic și a reconstruit biserica pe care a împodobit-o cu picturi murale interioare realizate de zugravii Iosif, Hranite, Teodosie, Ștefan ș.a. Mănăstirea Govora a fost renovată în perioada 1957-1969.

MIJLOCITÓR, -OÁRE s. m. și f. 1. Persoană care mijlocește (1); intermediar. V. m e d i a t o r (1). Vrea turcii să-l mazălească. . . numai se temea că va fugi și nu-l vor putea prinde, neavînd pre cineva de ai țării mizlocitori (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 25/23. Stînd dumnealui mijlocitor de ni-am dezbătut giudecata (a. 1 738). URICARIUL, XXI, 386. Te-ai făcut mijlocitoriu . . . vindecării lui. MINEIUL (1 776), 3^v1/17. Stînd și alți mijlocitori, ne-am învoit ca să nu mai umblăm prin judecată (a. 1 781). BUL. COM. IST. V, 273. Cinstesc și mulți sfinți ai noștri, iar mijlocitori către Dumnezeu nu-i cred a fi. VĂCĂRESCUL, IST. 249, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Avea însă în Sofia o puternică mijlocitoare dupre a căria stăruință au urmat învoială între ambii frați, ASACHI, S. L. II, 34, cf. 54. Spuneți-ne de sînteți mijlocitorii cerești Care duceți pînă sus ale noastre rugăciuni. CONACHI, P. 57. Se purta cu mare amabilitate către toți servitorii casei. . . le împlinea dorințele, puindu-se mijlocitor între dînșii și vataful de curte. FILIMON, O. I, 124, cf. LM, DDRF. Esteții se prezintă, în dezvoltarea artei, ca niște mijlocitori neapărat trebuincioși pentru ajungerea unei trepte mai înalte. PETICĂ, O. 355. Popa Tonea. . . era mijlocitor între jețul lui Iisus Christos și sufletele ce-i erau încredințate. GALACTION, O. 191. Mijlocitor să te arăți la faceri dă bine. ZANNE, P. VIII, 323. Mijlocitor să intri spre împăciuire, iar nu spre învrăjbire. id. ib. (Adjectival, f i g.) Sufletul meu va priimi cu bucurie frățeasca voastră jertfă și o va pune la picioarele atotputernicului împărat ca o tămîie mijlocitoare pentru voi. MARCOVICI, C. 26/8. ◊ (Învechit, în sintagma) Mijlocitor de pace (sau, rar, de împăcăciune) = împăciuitor. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU. 2. Persoană care înlesnește o afacere; misit, samsar. Cf. PONTBRIANT, D., DDRF, ȘĂINEANU. D. U., NOM. PROF. 55, 56, 60. Sînt persoane cu deosebită greutate în comerțul de tutunuri . . . Sînt numai mijlocitori, în chip legal așezați între vînzători și cumpărători. SADOVEANU, O. IX, 258. ♦ (Învechit) Persoană care mijlocește o căsătorie; pețitor. Venise doi pețitori, Pe Areti să o ceară și să stea mijlocitori. PANN, E. IV, 12/4, cf. COSTINESCU, CADE. ♦ Persoană care mijlocește desfrîul între bărbați și femei; codoș. De să va dovedi că bărbatul ce aduce pîră de prea-curvie asupra nevestii sale i-au fost mijlocitoriu, nevasta să fie apărată. CARAGEA, L. 87/25, cf. DDRF. Deseară la vecina ai s-o vezi: Ca asta nu găsești o alta-n lume, Mijlocitoare pusă parc-anume. GORUN, F. 135, cf. 152. – Pl: mijlocitori, -oare. – Și: (învechit) mijlocitoriu s. m.; mizlocitór, -oáre s. m. și f. – Mijloci + suf. -tor.

MILÓS, -OÁSĂ adj. I. 1. Plin de milă¹ (I I, 3) față de necazurile sau nenorocirile altuia; milostiv (II), compătimitor, înțelegător, îngăduitor, blînd, bun, (învechit) milosîrd (1), milosîrdnic, miluitor (1). Iară inima lor iaste miloasă (sec. XVI). CUV. D. BĂTR. II, 417/1, cf. LB, DRĂGHICI, R. 34/9. Vre un om, milos și darnic. CONACHI, P. 300. Natura, ca o miloasă mumă, a răspîndit asupra-i și un nu știu ce. NEGRUZZI, S. I, 237. Încă n-am văzut, așa femeie să plîngă de toate cele; era miloasă din cale afară. CREANGĂ, A. 24. cf. ODOBESCU, S. I, 165. Io sînt... miloasă. HODOȘ, P. P. 174, cf. ALR i 1559/315, 333, A III 16. Cine-i mai milos pe lume? (Somnul). SBIERA, P. 320. ◊ (În context figurat) Jelui-m-aș spinului, Dară spinul e ghimpos Și de mine nu-i milos. F (1871), 307. ♦ Care exprimă milă¹ (I 1). Căutăturile lor cele blajine și miloase. GORJAN, H. I, 38/20. Ochii ei. . . adînci, miloși. EMINESCU, N. 76. 2. (Învechit și regional) Care stîrneste milă¹ (I 1) sau compătimire; trist, jalnic. O prăviriște miloasă. DOSOFTEI, V. S. octombrie 50^v/26. Păseruica . . . cu miloase glasuri. . . moartea puilor săi cu jale cînta. CANTEMIR, IST. 193, cf. ALR II 4 329/886. ◊ (Adverbial) Și se ruga, milos de blînd. COȘBUC, B. 38. 3. (În concepțiile religioase, despre forțele divine) Care acordă omului bunăvoință și ajutor, plin de har; milostiv (I 2), binevoitor, îndurător, (învechit) milosîrd (2), milosîrdnic, miluitor (2), (învechit, rar) milost. Cf. m i l ă¹ (I 4 ). [Îngeri] era în toată frîmsețe și miloși (sec. xvi). CUV. D. BĂTR. II, 420/2. Elu-i milos cătră neharnici și răi. N. TEST. (1 648), 74^v/33. Bunu-i domnul și milos. DOSOFTEI, PS. 484/11. Daruri larg revărsate asupra-i de miloasa providență (a. 1 869). URICARIUL, XIV, 148. ♦ (Substantivat, m. art.) Epitet dat lui Dumnezeu. Nici vor lăsa milosul tău să vază putrejune (a. 1 651). JAHRESBER. III, 178. I-a ajutat Milosul cel de sus. GORUN, F. 43. II. Care ajută pe cineva cu pomană, care dă cuiva (din milă) bani, obiecte etc.; milostiv, binefăcător, darnic, (învechit) miluitor (3). Cf. m i l ă¹ (II 1). Tot omul trebuie să fie milos cătră săraci (a. 1 685). GCR I, 277/34. – Pl.: miloși, -oase. – Milă¹ + suf. -os.

MINUNĂȚIE s. f. 1. Lucru ieșit din comun, curios, inexplicabil, surprinzător, care trezește uimire. La vederea acestei minunății, toți au rămas încremeniți. CREANGĂ, P. 229. Și vedeți minunăție, în creațiunea lui Coșbuc încep să răsune alte note. GHEREA, ST. CR. III, 126. Vițelul se poate naște cu mai multe picioare, pasărea cu un ochi, . . . ori cine știe ce fel de minunăție. MARIAN, S. R. II, 30, Îmblînd băiatul pe lîngă minunăția aceasta, au dat de o văgăună. SBIERA, P. 34, cf. 47. Toată lumea se miră de minunăția aceea. ȘEZ. IV, 177. De rîndul ăsta, cînd și-aruncă ea ochii-n grădină, altă minunăție. RĂDULESCU-CODIN, Î. 19. 2. Lucru, fapt, fenomen etc. extraordinar, care trezește admirație, care încîntă; minune (1). Sala era pardosită cu oglinzi, păreții de porțelan, ușile de cristal și mobilele de chihrimbar și alte multe minunății și mîndrețe. NEGRUZZI, S. I, 240. Eram feciorul mamei, care. . . știa a face multe și mari minunății. CREANGĂ, A. 34. Cînd a intrat Abu-Hasan, cu fetele cîntînd în urma lui, a stat o clipă în loc aiurit de atîtea minunății. CARAGIALE, O. II, 269. Lanțul ăsta cum mi-ar sta? A cui o fi așa minunăție? GORUN, F. 123. Rochia mireasă. . . o făcuse o minunăție. REBREANU, I. 249. Auziseră însă de la alții despre minunățiile scamatorului. SAHIA, N. 67. Se vorbea multe minunății despre palatul zmeului și despre avutul lui. POPESCU, B. II, 65. Erau chefoși, pur, fiecare cîte o minunăție mîndră, cîte un suvenir. ȘEZ. V, 40. 3. (Prin Transilv.) Admirație. Hei, leliță la Blaj, Ce ți-i trupu așa cinaș? – Las' să, las' să fie, C-așa-i din copilărie, Făcut spre minunăție ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 402. – Pl.: minunății. – Minunat + suf. -ie.

MISTUÍ vb. IV. Tranz. 1. (Folosit și a b s o l.; despre organele digestive sau, ext., despre ființe; complementul indică alimente introduse în organism) A preface substanțe asimilabile, necesare hrănirii corpului; a digera. Jigania aceasta în stomahul seu fierul amistuind. CANTEMIR, IST. 92. Stomahul. . . priimeaște prin grumaz hrana și o mistuia calendariu, (1814), 104/12. Deși mînca foarte puțin, nu putea mistui nimic. NEGRUZZI, S. II, 154. Ea mistuia tot așa, de bine ca și cînd ar fi băut un pahar de apă. GANE, N. III, 32. Avea darul de a înghiți o oștire cît de mare. . . și apoi o da afară ca și mistuită. ISPIRESCU, L. 193. Am să-l înghit de viu și-am să-l mistuiesc în mine o săptămînă întreagă. SBIERA, P. 105, cf. ALR II/I H 101. (R e f l. p a s.) Ce întră în gură, în mațe se amistuiește. TERAEV. (1 574), 226. Într-acela iaste cuvîntul lui Dumnedzău ca nește bucate ce nu să mistuiesc din pîntece. VARLAAM, C. 279. Racii greu se mistuiesc. CONTEMPORANUL, II, 911. ◊ (Figurat sau In contexte figurate) Nu toți amistuiesc cuvîntul acesta, ce cui dat iaste. TETRAEV. (1 574), 233. Cine se hrăneaște cu bucale reale și nedereapte, acela pelin amar amistuiaște. CORESI, EV. 148. Vremea, care în sine mistuiește pre toate, au făcut și între noi dispărțire (a. 1 819). URICARIUL, VI, 73, cf. PANN, E. III, 5/26. Operele lor sînt atît de grele la mistuit, încît preferim a ceti Alesandria. NEGRUZZI, S. I, 335. Un curs care nu poate sâ-i dea decît cunoștințe superficiale, uneori false, totdeauna rău mistuite. MAIORESCU, D. I, 358. Toate ereziile teologice, filozofice sau metafizice erau expuse cu toată seriozitatea și erau înghițite pe de-a-ntregul, mistuite sau nemistuite, de naivul cititor. CANDREA, F. 104. Ahile . . . acum la corăbii își mistuie amarul mîniei. MURNU, I. 83; Această familie ciudată, asupra căreia a apăsat o soartă tragică; începe să fie mistuită de legendă. CĂLINESCU, E. 31. ◊ E x p r. A nu (putea) mistui (pe cineva sau ceva) = a nu putea suporta sau suferi (pe cineva sau ceva), a nu putea înghiți. Era un înfrunt care iubirea mea de sine nu-l putea mistui. NEGRUZZI, S. I, 7. Feciorii de, boieri nu putură mistui vorbele ciobănașului. ISPIRESCU, L. 247, cf. 207. Nu mă mistuia de loc, stafia. CONTEMPORANUL, V₂, 489. Inima le spunea că spînul nu le este văr și de aceea nu-l puteau mistui. CREANGĂ, P. 210. Iată pentru ce moș Nedu nu-l putuse „mistui” pe spînul de Claponea. CONV. LIT. XLIV₂, 78. 2. (Adesea prin exagerare) A face să nu mai existe, să dispară; a nimici, a distruge. Două rele mari care mistuiau împărăția. BĂLCESCU, M. V. 6, cf. 578. Caz sleit de puteri, mistuit de silințele ce fac. id., ap. ODOBESCU, S. III, 494. Parcă nu tot pentru voi îmi mistuiesc viața? SLAVICI, N. II, 66. ♦ R e f l. A înceta să mai existe; a dispărea, a pieri. Atît am gîndit, atît m-am zbuciumat, încît e minune că nu m-am mistuit. SLAVICI, N I, 104 ◊ Ei cred că sufletul celui neînmormîntat. . . rătăcește în timp de mai mulți ani pe unde i s-a mistuit trupul. MARIAN, Î. 351. Se curmă orice luptă . . . se mistuie și focul, Prin porțile deschise în vaet și plînsori Romanii vin în cete. EFTIMIU, Î. 145. Batalioanele s-au mistuit. PAS, Z. III, 261. Ceilalți doi frați se mistuiră: au sărăcit și s-ai prăpădit. RĂDULESCU-CODIN, Î. 350. ♦ S p e c. (Cu subiectul „focul” sau un echivalent a acestuia) A distruge, a nimici prin ardere, í preface în cenușă. Foc va ieși din gura lor carele va amistui pre pizmașii lor. N. TEST. (1648), 311^r/28. Îndată l-au amistuit focu. DOSOFTEI, V. S. septembrie 21^r/22. Atîta puteri de fierbințeală și de văpaie. . . nu numai lutu galben, ce și cărămida roșie ar fi amistuit. CANTEMIR, IST. 136, De va porunci el la o scîntec mică, au nu îndată sînt amistuite căsile voastre. MAIOR, P. 151/10. Înalță un jertveanic. . pentru ca să mistuiască dobitocul cel spre jertvă. BELDIMAN, N. P. I, 112/10. Valuri arzătoare si ardică, ca să înghiță și să mistuiască prada lor. MARCOVICI, C. 115/14. Cerul. . . să mă pedepsească Și cu al său trăsnet să mă mistuiască. PANN, E. III, 32/6. S-au întîmplat focuri care au mistuit orașe întregi. BOLLIAC, O. 54. S-a apucat . . . de tras la mahorcă și de chilit la țuică și holercă, de parc-o mistuia focul, CREANGĂ P. 325. Focul . . . mistui într-o clipă pe fiii lu Licaon. ODOBESCU, S. III, 274, cf. I, 183, 194 Au urmat memorabilul foc al Bucureștilor, care au mistuit trei părți ale capitalei. LĂCUSTEANU, A. 18. Vijelioase flăcări vor mistui palate. CERNA, P 87. Focul somnoros mistuia, fumegînd, cel de pi urmă tăciune. HOGAȘ, M. N. 169. Cerul Amare fu însîngerat de jocul flăcărilor ce mistuiau castelu Iuga. REBREANU, R. II, 206. Crescut-au muce gaiuri pe pereți, Hambarul tău i-a mistuit văpaia. TULBURE, V. R. 16. Incendiul mistuia orașul. RALEA, S. T. I, 306. Dogoarea părea c-a mistui orice vietate. V. ROM. mai 1958, 63, cf. octombrie 1 954, 159. (Fig.) Eu sînt Pîrlea cel aprins Care ard în foc nestins Și dau foc și mistuie si Inimile ce-ntîlnesc. ALECSANDRI, T. I, 395. Prin daruri Inima bietei regine-aprinzînd-o, s-o mistuie-n flăcări. COȘBUC, AE. 27. Prorocu se sfiește Și către Cristos grăiește: . . . Tu ești foc care pîrlești și toate le mistuiești. ȘEZ. VIII, 43. ◊ Refl. [Lutul] ca ceara se topi și ca undelemnu în cuptoraș și în para scaunului se amistui. CANTEMIR, IST. 136. (F i g.) Izvorul glumelor secase, aprinderile se potoliseră, se mistuiseră toate în flacăra dragostei. SADOVEANU, O. I, 129 ♦ (Cu complementul „bani”, „avere”, sau un echivalent al acestora) A cheltui (repede ș total); a irosi. Prisoasele veniturilor le mistuiesc călugării. GOLESCU, Î. 68. Învățați a vă mulțumi cu puțin. . . și trebuințele nu vor mistui tot rodul strădaniii voastre. MARCOVICI, D. 58/21. Prietenii junimiști înrnînau lui Eminescu bolnav sumele în rate, ca nu cumva să le mistuie prea repede. CONTEMP. 1948, nr. 111, 8/1. ♦ F i g (Învechit, rar) A revărsa (asupra cuiva). Amistui meserearea ta celor ce știu tire (t i n d e m i l a t a c ă r o r a t e ș t i u D). PSALT. 66. 3. Fig. (Despre gînduri, sentimente, griji suferințe etc.) A chinui; a distruge (încetul cu încetul). Inima cea mistuită de mustrarea cugetului. . . seamănă cu scorpia ce o întețește focul de toate părțile. CR (1833), 124¹/15. De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet. EMINESCU, O. I, 199, cf. IV, 411. Umilințele și rușinea îl mistuiau amarnic. VLAHUȚĂ, O. A. 149, cf. 126, id. D. 185. Petrecea ceasuri întregi singur. . . mistuit de durere, de necazuri și de ură. D. ZAMFIRESCU, T. S. 15. Acest gînd inima-mi va mistui. GORUN, F. 19. O suferință profetică îmi mistuie gîndurile. ARGHEZI, P. T. 23. Maica Rahila făcu din Veronica o cucernică făclie, veșnic aprinsă rugăciunii și mistuită sfînt de dragostea celor veșnice. GALACTION, O. 318. Nedomolitul lui suflet ardea, mistuit de ura veche. SADOVEANU, O. I, 275. După cîtva timp . . . reluă, mistuit de o frămîntare lăuntrică. . . CAMIL PETRESCU, O. I, 306, cf. 327, XII, 30. Avut-a el vreodată o pasiune pămîntească, tinerească, în afară de cea pentru care luptă și-l mistuie? C. PETRESCU, A. R. 47, cf. id. C. V. 100. Astăzi mai avan Mă mistuie un dor. V. ROM. iulie 1 954,196. ◊ R e f l. (Despre oameni) Se mistuia amarnic în necurmatu-i zbucium, se topea de pe picioare. VLAHUȚĂ, O. A. 141, cf. EMINESCU, O. I, 83. Titu se mistuia și se chinuia de însuflețire. REBREANU, I. 294. ♦ (Învechit, rar) A apăsa, a strivi. Și mistuiesc săracii cu dobînda, că le ieu cîte 4 parale de leu pe lună (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 222/10. ♦ A domoli, a potoli, a atenua; a înlătura. Slava. . . cu dulceața ei amistuiește toate supărările și scîrbele. (a. 1656). ap. MÎNDRESCU, UNG. 173. Iubirea mistuiește orișice amărăciune. CONACHI, P. 247. 4. (Complementul indică un bun, o ființă etc.; astăzi mai ales poetic) A pune sau a transporta într-un loc ferit, ascuns; a face nevăzut, a face să dispară; a ascunde, a dosi. Și-l ucisă . . . și-l băgă într-un sac . . . , așteptînd la dzuă să-l mistuiască. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 117^v/3, cf. 117^v/4, 134^r/1, octombrie 98^r/5. 50 de pungi de bani le-u dat la patriarhul de Rusalim să li mistuiască. NECULCE, L. 117, cf. 103, N. COSTIN, LET. II, 85/13, 93/17. Cetatea Socevii era plină de aveare, argintării, haine, odoară. . . , mistuite în vreame de bejenii (începutul sec. XVIII). MAG. IST. III, 24/15. Oricarele din boieri va mistui niscariva vin. . . (a. 1755). URICARIUL, II, 278, cf. X, 199. Sicriul . . . iaste în colțu zidului cu mulți bani mistuit și-i vei lua și te[-i] îmbogăți (a. 1 773). GCR II, 96/11. Pentru ceale ce epitropul va mistui din ale nevrîstnicului. . . PRAVIL (1814), 29/23. Au mistuit în pădure toate lucrurile ce luasă din corabie. DRĂGHICI, R. 239/26. Unde l-ai ascuns? Unde l-ai mistuit? ALECSANDRI, T. 235. Își mai aruncă. . . ochii spre gura beciului, unde-și știa comorile mistuite. GANE, N. III, 15. Am căutat pe Simconovici în toate părțile, dar nu l-am găsit nicăiri. Poliția îl mistuise. Banu luci numai o clipă, și bătrînă îl mistui în gheara ei. SADOVEANU O. V, 553. Își mai întoarse o dată capul spre cheu urmărind silueta care se pierdea, mistuită îi faldurile nopții. BART, E. 188. Codrul frunza-ș îndesește, Pe voinic îl mistuiește. ALECSANDRI, P. P 92. Vidrușcâ, soția mea, Pune mîna-n cel poclit Este-un cuțit mistuit. BIBICESCU, P. P. 324 Catincuța ce-ai făcut-o, De aici de-ai mistuit-o. PAMFILE, C. Ț. 49. ◊ R e f l. Fugi în țara jidovască și să amistui. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 154^v/15, cf. septembrie 8^v/29. Cunoscînd că nice acolo nu se va pute mistui, au socotit si treacă la țeara Ungurească. URECHE, LET. I 162/8, cf. M. COSTIN, LET. I, 124/17. Umbli mistuindu-să prin Dobrogea din loc în loc. NECULCE, L. 308, cf. 358. Cine pe unde s-ai putut mistui de groaza robiei. MUSTE, LET. III 55/2. Macar la fîntînele Nilului fugind . . . a se mistui va putea? CANTEMIR, IST. 113. L-a lua cu asprime ca să spuie unde s-a mistuit hoțul. FILIMON, O. II, 343. Cine-o vede, o zărește Ca o stea care lucește Și-n văzduh se mistuiește. ALECSANDRI, P. I, 29. Se mistuie-n soare Ragdadu și piere. MACEDONSKI, O. I, 144. Furnicile parcă intrase în pămînt, s-au mistuit, de nu se știe ce s-au mai făcut. CREANGĂ, P. 264. cf. 89. La vorbele-aceste El mistuitu-s-a-n zbor. MURNU, I 27, Gura băii răsufla necurmat aburi albi, carI se mistuiau în grabă, li se pierdea urma în cîteva clipe. AGÎRBICEANU, A. 435, cf. 496. În o clipi dispăru și se mistui, ca înghițită de privazul întunecos al unei uși întredeschise. HOGAȘ, M. N 16, cf. 54, 63,130. Da nu știu pe unde s-o mistuit că nu-l văd prin casă. CAZIMIR, GR. 181. Bătrînu se desprinsese dintre oameni pe nebăgate în seamă și se mistuise într-o porumbiște. POPA, V. 110. Mihai, o dată cu plecarea trupei, s-a mistuit și el. CĂLINESCU, E. 91. Acvila s-a amistuit, în stîncării. SADOVEANU, O. XIV, 511, cf. IX, 105, X, 352. Bătrînul sclivisit, cu baston, se mistui în întuneric. V. ROM. martie 1 954, 104, cf. februarie 1 956, 52, L. ROM. 1959, nr. 3, 68. Trenul se mistuise în zare. T. POPOVICI, S. 298. ♦ R e f l. F i g. (Învechit, rar) A se introduce, a se strecura. Hristos mai tare-i întăreaște. . . și nu lasă nice a se turbura cu valurile lumiei aceștia firile lor, nice a se amistui întru ei varece eresure. CORESI, EV. 3. ♦ (Învechit, rar; cu complementu „întîmplare”) A face să nu se știe, să nu se afle. Spre a mistui astă tîmplare, dede foc fagului, care arsă împreună cu tatarul. ASACHI, S. L. II, 67. 5. (Învechit) A salva, a scăpa. Cela ce va petreace pri cel vinovat. . . pentru să-ș poati amistui capul, să va certa după voia giudețului. PRAV. MOLD. 176/9. ◊ R e f l. Și mergînd în Țarigrad, cu altă nu s-au putut mistui, ce s-au închinat. (a. 1 769). GCR II, 81/27. ◊ I n t r a n z (Rar) Toți întru pocăință să amistuiască. CORESI, L. 185/6. - Prez. ind.: mistui și mistuiesc. – Și: (învechit și popular) amistuí vb. IV. – Din magh. emészt.

MIȘMAȘ s. n. (Rar) 1. Amestec de elemente eterogene, amestecătură, (livresc) mixtură; s p e c. amestec de băuturi (v. c a r c a l e t e). Iau aperitive, țuică, mastică, pelin, mișmaș. CARAGIALE, O. II, 164. În bucățele, Sticle, ulcele, Poftim mișmaș ! GORUN, F. 108. ◊ (Cu sens depreciativ) Apoi ce harababură e nuvela aceasta? Legendă, nu-i; cum cred țăranii lucrurile, nu-i. . . Ce fel de mișmaș este dar poreclita nuvelă? GHEREA, ST. CR. I, 187. 2. (Mai ales la pl.) Afacere, combinație necinstită, bazată pe înșelătorie; învîrteală. Cît le sînt oamenii la putere, își încropesc din mișmișuri o stare să le ajungă pentru vremea de opoziție. PAS, L. I, 195, cf. II, 8. Nu-mi umbla mie cu mișmașuri, CV 1 951, nr. 9-10, 44.** Vorbe, afirmații neadevărate, scornite.. Asta n-o mai cred. Iar ai început să spui tot felul de mișmașuri. MAT. DIALECT, I, 181. – Pl.: mișmașuri. - Și: (rar) mișmiș s.n. – Din germ. Mischmasch.

MÎRÎÍ vb. IV. I n t r a n z. 1. (Despre cîini) A scoate un șir de sunete guturale, aspre, hîrîite, exprimînd de obicei iritarea, nemulțumirea. Cf. POLIZU. Clini ce mírîiesc Cînd văd alți cîini că apucă oasele ce ei ochesc. BOLLIAC, O. 107, cf. PONTBRIANT. D., CIHAC, II, 203, LM. Bubico se uită la mine și mîrîie-n surdină. CARAGIALE, O. II, 96, cf. 95. Miclăuș stătu în loc mîrîind ca în preajmă de vînat. ODOBESCU, S. III, 183. Cînele a-nceput Mîrîind să miște capul. COȘBUC, P. I, 251, cf. 252, BARCIANU, ALEXI, W. Ce mîrîi, cîne ! accentele divine Ce- acuma-ntregul suflet îmi robesc, Cu note d-astea nu se potrivesc. GORUN, F. 51, cf. ȘĂINEANU, D. U. Avea o droaie de căței albi. . . care mîrîiau, lătrau, săreau. BRĂESCU, A. 28. Un cîne alb, ciobănesc, se alătura de noi mîrîind, apoi se liniști, trăgîndu-se lîngă bătrîn. SADOVEANU, O. IV, 242. Cînele mîrîia încet, prelung; îl auzeam prin păreți, prin geamuri. id. ib. 481. La umbră, sub masă, un cîine flocos visa mîrîind prin somn. BART, E. 20. Niște cîni hămăiau și mîrîiau înfricoșați. CAMILAR, N. I, 94, cf. 86, H I 286, IV 56, V 4, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. Tranz. Se uită la Bercu cu răbdarea cu care un dulău bătrîn îngăduie unui cotei să-l mîrîie. D. ZAMFIRESCU, ap. TDRG. ◊ (Despre alte animale) Cînd m-am întors (motanul) . . . ronțăia mîrîind. BRĂESCU, A. 59. Iepurele mîrîie. H X 499. Cu socotința că-i motanul meu . . . îl prind și-l încep a-l netezi. . . Zamfirachi, ori de cîte ori îl netezeam, mîrîia și miona încetișor. ȘEZ. I, 147. Dracu să răzbia, Dẑi la urs scăpa. Ursul mărăia, Pră dracu-l skipa. ARH. FOLK. III, 101, cf. MAT. DIALECT. I, 138. 2. P. a n a l. (Despre oameni; peiorativ) A scoate sunete caracteristice (ca semn de nemulțumire, enervare); p. e x t. a vorbi neclar, încet, printre dinți, a bombăni, a mormăi. Cf. LB. Nu vorbea cum trebuie, ci numai mîrîia. CAZIMIR, GB. 221. Să știi c-a primit și ea răvaș ! – A primit, mîrîi morarul. Îmi spuse mai nainte la circiumă poștașul. SADOVEANU, M. C. 76. S-a tîmpit turcul din amor, mîrîia mereu Alecu Vulpe. CAMIL PWTRESCU, O. III, 83, cf.126, STANCU, D. 339, CAMILAR, N. I, 366. „S-or fi pus la masă și e rușine să venim cînd mănîncă”, a mîrîit tata. PAS, Z. I, 176, cf. POMPILIU, B. 17; ȘEZ. VII, 182. Iar Stanislav mîrîia, Casa de se detuna. MAT. FOLK. 83, cf. com. MARIAN, ALR II/I h 31. ◊ (Despre ființe mitologice închipuite ca niște oameni) [Ielele] trec piste sate, Mult mai trufașe Merg la orașe. Hîrîie, Mîrîie, Duduie, Zguduie. I. VĂCĂRESCUL, P. 343/26. ◊ F i g. Peste satele tupilate în dosul perdelelor de pomi, tunetul mîrîia mînios. T. POPOVICI, SE. 59. ♦ T r a n z. A spune ceva în silă, pe un ton morocănos, nemulțumit. Nicolaie Dragoș mîrîi ceva, dar cum vorbeau mulți deodată și tot strigînd de-a valma, nu i se auzi glasul, ci i se vedeau numai dinții, albi și puternici ca niște colți de cîine care mușcă. REBREANU, R. II, 93. O aproba stingher, neconvins, cu un soi de politeță speriată, mîrîind vag un început de răspuns pe care nu izbutea nicicum să-l articuleze. GALAN, B. II, 43. ♦ A protesta, a cîrti. În multe părți, țăranii stau liniștiți, dar nu vor să iasă la muncă și tot mîrîie. CARAGIALE, O. VII, 66. A cărat mereu, de dimineață pînă seară, ce i-a poruncit stâpînul. . . A răbdat huiduieli și lovituri fără să mîrîie, parcă n-ar fi avut sînge în vine. REBREANU, NUV. 100. Era abia după cununie. Dar mai pe urmă fata împăratului începu a cam mîrîi și a cîrti, că ei nu-i îndămînă aice de șezut. SBIERA, P. 43. ♦ (Despre copii mici) A plînge, a scînci, a miorlăi. Începu iar să mîrîie, dar iar încetă singur, plictisit. N-avea chef de plîns cu temei. REBREANU, NUV. 243, cf. ALR I 82/61, 268, 378, 550, 558, 795, 865, ALRM I/II h 312, ALR II/I h 151. (R e f l.) Silea plîngea, ceilalți doi copii mai mici se mîrîia. SLAVICI, V. P. 73. 3. F i g. (Prin Ban., despre moară) A hîrîi (în timpul funcționării). Moara, cînd n-are apă, mîrăie. NOVACOVICIU, C. B. I, 14, cf. MAT. DIALECT. I, 138. – Prez. ind. pers. 3 sg.: mîrîie și mîrîiește. – Și: (regional) mîrăí, mărăí, mîroí (ALR I 82/61) vb. IV. – Mîr + suf. -îi.

MLADĂ, mlăzi, s. f. 1. Ramură tînără și subțire a unei plante lemnoase; mlădiță, vlăstar. Cercetezi mugurii merilor și perilor, începi a curăți uscăturile și a tăia mlăzile nefolositoare. SADOVEANU, O. VI 399. Un fel de cerdac, deasupra căruia se înalță creasta, puțintel încovoiată și încununată de o mladă plecată de tei. RUSSO, O. 106. ◊ Fig. Erau amîndouă, ea și sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredințeze pămîntului de la Păuna Mică. SADOVEANU, P. M. 237. ♦ Fig. Descendent. Privirea ei alunecă asupra lui Filip, mladă plăpîndă ce recăpăta viață în această vreme neprielnică de iarnă. DUMITRIU, N. 192. 2. Pădure tînără și deasă; (cu sens colectiv) copaci tineri. Între pădure și fluviu se întindea, acoperit cu bălării înalte, cu arini ciuntiți și cu mladă – pămîntul nimănui. CAMILAR, N. I 241. Goruni mari își întindeau aici brațe de uriași, ca după un somn de un veac și, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I 62. – Pl. și: mlade (BENIUC, P. 5).

MLADĂ s. f. 1. Mlădiță (1). Telinca e un fel de fluier fără borte, din coaja mlăzilor de răchită. ȘEZ. II, 95. Purcede-un cînt din creangă-n creangă ș-un susur blînd din mladă-n mladă. ANGHEL, L. G. 23. Împletitura se face pe țeruși. . . printre cari se împletesc. . . nuieluțele, nuielușele, mladele, mlădițele sau răchițica. PAMFILE, C. 136. Din ochiul sau mugurul prins s-a ivit cîte o singură mladă (odraslă), pe care o am forfecat toamna, cam pe jumătate. COMȘA, N. Z. 49. Cercetezi mugurii merilor și perilor, începi a curăți uscăturile și a tăia mlăzile nefolositoare. SADOVEANU, O. VI, 231, cf. id. A. l. 194. ◊ (În context figurat) Regăsesc copilăria înverzind din mladă-n mladă. LESNEA, A. 141. ◊ Fig. Erau amîndouă, ea și sorioara ei, două mlăzi de salcie care veneau să se încredințeze pămîntului de la Păuna Mică. SADOVEANU, P. M. 237 ♦ (Transilv., Mold.) Ramură de plantă lemnoasă, care servește ca butaș sau ca altoi; p. e x t. ochi (la altoit). Cf. ȘĂINEANU, D. U., ALR SN I h 219. ◊ F i g. În folclor grăiește înțelepciunea poporului strînsă de-a rîndul veacurilor și fără preget înviorată de mladele vieții noi altoite pe trunchiurile străbune și nepieritoare. BENIUC, P. 5. ♦ (Cu sens colectiv) Mlajă (3). Cu mladă moale legi vița încărcată. I. NEGRUZZI, S. II, 104. Legarea cocenilor în snopi se face cu mohor, mladă. ION BOTEZ, STR. 41. 2. (Cu sens colectiv) Vegetație arborescentă; lăstăriș, desiș ; pădure tînără și deasă ; s p e c. mlajă (2). În locul celor mai multe păduri. . . n-a mai rămas decît tîrși; rar, rar . . . ți se bucură inima de vederea mlăzii. SEVASTOS, N. 332. Lîngă o mladă de răsură, am găsit coșulețul lui cu scule. CAZiMiR, GR. 220. Goruni mari își întindeau aici brațe de uriași, ca după un somn de un veac și, la umbra lor, se împletea mlada tînără. SADOVEANU, O. I, 227. Dincolo de mladă, între stejari tineri, unde abia acum răzbătea lumina zorilor, zaporojenii descălecară. id. ib. 528. Între pădure și fluviu se întindea, acoperită cu bălării înalte, cu arini ciuntiți și cu mladă – pămîntul nimănui. CAMILAR, N. I, 241, cf. id. C. 32. ◊ (Ca termen de comparație pentru tinerețe, suplețe, vigoare) Cu doi, trei ani în urmă Să fi venit la mine, atuncea mă găseați Vînjos ca pe o mladă. CONV. LIT. II, 207. Și-ai fost tînăr ca mlada Și-ai gîndit că nu te-ai da. MARIAN, Î. 579. M-am dus tînăr ca mlada Ș-am venit bătrîn ca tata. ȘEZ. XIX, 119. ◊ F i g. În izvoadele minciunii Mai sting babele tăciunii Și-ar vrea dușmanul să vadă Nimicită noua mladă. CONTEMP. 1949, nr. 161, 5/6. ◊ Compus: (regional) mladă-de-vie (sau -de-struguri) = viță de vie. Cf. ALR I 1710/354, 522. – Pl.: mlăzi și mlade. – Și: (regional) mnádă s. f. ALR I 971/223. – Din v. sl. младъ „tînăr”, bg. млада.

MOCNÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. (Despre foc) A arde înăbușit, fără flacără; a arde sub cenușă ; a fi pe punctul de a se stinge; (regional) a mocăi (4). Cf. DDRE, TDRG. Numa jarul mai mocnește Sub spuza ce se răcește. DEȘLIU, M. 61. Focul mocnea, nu se aprindea, fumega și ea se apleca tot mai tare, lipindu-se aproape cu pieptul de pămînt și sufla învinețindu-se. V. ROM. iunie 1960, 36. Focul parcă se potolise, căci rămase numai spuza. El însă nu era stîns, ci numai mocnea sub cenușă. ȘEZ. V, 49, Focu mognește, șade mort, nu arde. ALR II/I h 282/228. [Focul] mocăne, nu arde. ib. 282/362. ◊ (În contexte figurate) Focul care mocnea de mult în Simion, îl făcu să izbucnească. V. ROM. mai 1953, 118. Timp de 17 luni, războiul civil a mocnit mereu sub cenușă. CONTEMP. 1949, nr. 164, 12/3. În privirile lui Andrei mocnea ceva ciudat, o flăcăruie primejdioasă. T. POPOVICI, S. 408. ◊ F i g. Slăbise mai tare, tușea și mocnea ca un tăciune gata să se stingă. REBREANU, I. 334. 2. I n t r a n z. A fierbe încet, înăbușit, pe îndelete. Aduc. . . mai multe rămurele de lemnul-domnului, îl pun într-o căldare mare, aduc apa și turnînd-o într-o oală o pun la foc ca să mocnească. MARIAN, Î. 41, cf. GOROVEI, CR. 449, CANDREA, F. 229. 3. I n t r a n z. (Regional) A se macera. Cine voiește ca bețivii să nu mai beie holercă sau rachiu, adună cîte nouă floricele de alun de la nouă tufe, și după ce le adună, le pune în agheasmă , ca să mocnească (a. 1881). ap. HEM 945. O seamă de români însă iau rădăcină de stirigoaie, o pisează bine cu muchia toporului, o amestecă cu slatină sau cu sare asemenea pisată, o pun într-o oală, și dimpreună cu aceasta o așază la un loc cald, bunăoară pe horn, unde o lasă apoi cam la 24 ore ca să mocnească. MARIAN, INS. : 482, cf. GOROVEI, CR. 449. Mieii, umplîndu-se de chercheliți (căpușe sau păduchi), trebuie Spălați cu apa în care a mocnit sțerigoaie. JUN. LIT. XII, 48, cf. 32. ♦ A sta închis, înfundat, fără aer. După trei zile, varul se lasă din foc, se astupă gîrliciul cu lut și tot astfel se urmează și cu găurile de la groapă, lăsîndu-se astfel varul să mohnească o zi. După aceasta se dezvălește pentru a se răci și a se desface. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 227. 4. R e f l. (Regional, despre alimente) A prinde miros; a se strica, a se altera. Ți-am spus șă scoți carnea afară, la răcoare, că vezi, aici e cald și se mohnește ! BUGNARIU, N. 52/425. ◊ T r a n z. F i g. A-și trece vremea fără folos; a lîncezi, a zăcea, a vegeta. Brustur și Cociurlă? . . . Elei, frate ! . . . cum o să-mi dau fetele după niște boierinași de țeară?. . . Ea, Brusturoaie . . . ea, Cociurloaie . . . mai bine decît or mocni ș-or îmbătrâni în casa părintească. ALECSANDRI, Ț. 420. Destul am mocnit la țeară . . . Ian să mai fantacsesc și eu pin tîrg, ca altele . . . doar îs isprăvniceasă. id. ib. 484. Din toate părțile mă dogorește a umed și a frig. Mocnesc în halat. CARAGIALE, O. VII, 129. Era un frig de cele care te pătrund, la os și te fac să mocnești, în casă, lîngă vatră. ap. TDRG. Oamenii mocnesc în șanțuri, cu spatele rezemat în pămînt și cu genunchii la gură. C. PETRESCU, Î. II, 14. 6. I n t r a n z. F i g. A sta în așteptare, ascuns, gata să izbucnească; a sta tăcut și posomorît; a nutri sentimente de ură, de revoltă etc.; a fierbe. Pînă a nu luci la soare, naționalitățile mocnesc veacuri, și odată resar cu toate armele lor. RUSSO, S. .77. Țiganul cînd i-e foame cîntă; boierul se primblă cu mîinile dinapoi, iar țăranul nostru își arde luleaua și mocnește înțr-însul. CREANGĂ, A. 54. BordeIele rari, lăsate mai în pămînt, tăcute în bătățurá lor acoperită de dudâu, aveau, un aer de bâtrîneță chinuită, parcă mocneau veacuri de suferinți sub strășinele de moloz și de hlujeni putreziți. VLAHUȚĂ, N. 122. Atunci au izbucnit, și la el și la mine, toate cîte mocneau în noi șj nu ni le spuneam. id. ap. CADE. Mama ținea tăcea, cătînd țintă-n ochii lui și mocnea. CONTEMPORANUL, V₂, 143. Ștâpîna noastră e ciudată ! . . . De loc nu se disbrobodește, N-arată fața nimărui, Ea stă de-o parte și mocnește, Oricît o rogi, oricît îi spui ! I. NEGRUZZI, S. IV, 533. Unii vorbeau, dar de alte nevoi; însă cei mai mulți mohneau în gînd, cu ochii în pămînt. N. REV. R. II, nr. 20, 122 (supl.). La treaba asta trebuie răbdare. Mulți ani un duh mocnește în tăcere; Cu vremea prinde leacul fin putere. GORUN, F. l03. A mocnit de necaz departe de tabăr-Ahile. MURNU, I .45. Cei șapte de la Amara însă, ștrînși într-un colț, mocneau și numai arar își aruncau cîte-o vorbă. REBREANU, R. I, 273. Și iar. . . aceeași oră de dimineață. . . Pe toate mocnind același secret. BACOVIA, O. 103. În văzduh mocnea răsuflarea caldă a pămîntului reavăn și mireasmă de frunză tînără. CAMIL PETRESCU, O. I, 111. Pe undeva, în fundul sufletului sărăcit al acestui înrăit bătrîn funcționar mocneșc accente de revoltă, dar care ies la suprafață doar atunci cînd alcoolul suplinește lipsa de curaj. CONTEMP. 1951, nr. 224, 2/6. Filică rîdea sfidător. . . cu o poftă din care nu-i vedeai decît dușmănia ce mocnea în el. MIHALE, O. 162. Cine știe cîte mai mocnesc aici, se gîndi el. E mai bine să nu zgîndăr lucrurile. V. ROM. ianuarie 1954, 99. Mă tem însă ca pînă atunci Badea să nu-și piardă răbdarea. Mocnește furia în el ca într-un om turbat. ib. august 1954, 147. – Prez. ind.: mocnesc. – Și: (regional) mocăni (prez. ind. mócăn), mogní, mohní vb. IV. – Din v. sl. мокиѧти „a uda, a muia”.

MOLIMĂ s. f. Boală cu caracter epidemic, la oameni și la animale; (popular) boleșniță, boleznă, (regional) boliște. V. e p i d e m i e, e p i z o o t i e. Molevma ciumii. CR (1829), 102¹/30. Înaltul comitet alcătuit pentru precurmarea molevmii (a. 1829). DOC. EC. 434. Din pricina vreunii întâmplări neprevăzute. . . precum: boale în vite, molevmă sau altcevaș asemenea (a. 1836). ib. 619, cf. MN (1836), 12. Nu s-au mai ivit vreo molevmă. BULETIN, F. (1838), 105¹/20, cf. VEISA, I. 171²/28. Nu este cunoscută nici o molimă. VASICI, M. I, 133/22. Lesne se poate lua molefma și pe hainele omului. HUBOGI, Î. 47/3. În vremea molevmii, feciorul care ne slujea. . . murind de ciumă la Măreața, tata ni l-a înlocuit. GHICA, S. 297. Numa Dumnezeu drăguțul să ne apere de toate relele și de molimă. CARAGIALE, O. VII, 177. Molima nu ne-a cruțat. SLAVICI, N. I, 262. Unii aduc lăcustele, alții molima. DELAVRANCEA, S. 223. Și, cum cei închiși își virau în plămîni duhoarea murdăriilor ce și le păstrau acolo, s-ar fi iscat desigur vro molimă în tot penitenciarul. VLAHUȚĂ, N. 202. Molima răufăcătoare turmele nu le atinge. OLLĂNESCU, H. O. 382. Se-ncinge cîte-o molimă. SĂM. I, 82. A molimei crudă-ncercare Rugăm să treaca mai curmă. GORUN, F. 44. Molima ( boala) cînd e în sat printre vite, babele zic că-i semn rău. GRIGORIU-RIGO, M. P. II, 15. De cîte ori se ivește o molimă în vite, trag noaptea, cu plugul, cîte o brazdă împrejurul satului. CANDREA, F. Nu era lucru să nu fie întors . . . ca și cum ar fi trecut vreo molimă prin casă. ANGHEL, PR. 5, cf. 110. O să vie o molimă, o dată, din ștîrvurile cîinilor care se duc și mor acolo. GÎRLEANU, N. 30. Natura întreagă se răzvrătea parcă . . . împrăștiind mirosuri pestilențiale, izvoare de molime. BRĂESCU, A. 228. Molime inexplicabile în rîndul porcilor de rasă. CONTEMP. 1949, nr. 164, 2/5. După molima de care-ți spusei, începu a bîntui asupra mălurenilor alta. SADOVEANU, M. C. 178. Văduvele și orfanii morților se mai împuținaseră la număr. Purtase grijă de asta foamea, lipsurile, molimile. V. ROM. februarie 1954, 11. Vitele atinse de molimă. ȘEZ. XVIII, 196, cf. H IV 55, VI 56, ALRM II/I h 164. ◊ F i g. Boală ridicolă, ce bîntuie de la un timp încoace multe capete seci; molimă a moravurilor străine. BOLINTINEANU, O. 416. Casele stau înclinate, prinse de o molimă grea. baranga, V. A. 13. ♦ P. r e s t r. (Regional) Tifos bovin (H I 271), pestă bovină (DAMÉ , T. 30). ♦ P. e x t. Boală care atinge un mare număr de plante. Acolo, la Cotnari, am fost demult la culesul viilor, pe cînd încă nu dăduse molima filoxerei. SADOVEANU, O. IV, 189. Molima care a mîncat viile oamenilor a ros și via. . . lui Miliarezi. STANCU, D. 53. – Pl.: molime și molimi. - Și: (învechit) mólivmă (MN 1 836, 12, TDRG), mólemă (ZILOT, ap. DDRF. VEISA, I. 171²/28), moléfmă, mólevmă, mólevnă (PONTBRIANT, D.) s. f. – Din ngr. μόλεμμα.

MOSHMON s. m. Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari albe shi cu fructe comestibile; (rar) gorun, macesh (3), scorush-nemtzesc, (regional), mostochin, mishcul, misculariu (Mespilus germanica). Cf. POLIZU. Migdalii cu smochinii SHi scorushii cu moshmonii. ap. TDRG. Va spun k aceasta este o frunza de moshmon. CAMIL PETRESCU, O. I, 417, cf. SHEZ. XV, 88. – Pl.: moshmoni. – SHi: moshmól (PONTBRIANT, D., BARCIANU, ALEXI, W.), (regional) mojmón (H IX 121), mushmúl (ib. XIV 395) s. m. – De la moshmoana.

moșmon sm [At: POLIZU / V: mojm~, ~mol, mușmul / Pl: ~i / E: moșmoană¹] Arbust din familia rozaceelor, cu flori mari, albe și cu fructe comestibile Si: (rar) gorun, măceș, scoruș-nemțesc, (reg) misculariu, mișcul, mostochin (Mespilus germanica).

MOȘMON s. (BOT.; Mespilus germanica) (reg.) gorun, măceș, mișcul, mostoc, mostochin, scoruș-nemțesc.

MOȘMON s. (BOT.; Mespilus germanica) (reg.) gorun, măceș, mișcul, mostoc, mostochin, scoruș-nemțesc.

MOȘNEAG s. m. I. 1. Moș (I 2). Cf. ANON. CAR., MAN. GÖTT. 132. Eu, făcîndu-mi loc printre dame, cam cavalerește bătăturile moșnegilor . . . , am alergat la celălalt capăt al galeriei. NEGRUZZI, S. I. 38. Știi că are haz moșneagu ! ALECSANDRI, T. I, 93. Șî, purtat de biruință, să mă-mpiedic de-un moșneag ? EMINESCU, O. I, 147, cf. 93. Era odată un moșneag ș-o babă. CREANGĂ, P. 283, cf. 68. Moșneagul îmi surîde voios și îmi răstoarnă la picioare sacul. PĂUN-PINCIO, P. 97. E plin de oameni cîmpul, Tu, Doino-n rînd cu și Moșnegi și oameni tineri Și tinere femei. COȘBUC, P. I, 215. Moșneagul după ce colindă cheiul pînă la pescării, luă drumul spre casă. DUNĂREANU, CH. 70. Și Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II, 98. Moșneagul prindea cu un ac de fier ochiurile de sfoară rupte. C. PETRESCU, S, C. V. 289. În spate conacul vechi, cu geamurile încă sparte, părea un moșneag cu ochii plînși. REBREANU, R. II, 289. Moșneagul care-l apărase de cîini l-a strigat. GALACTION, o. 87, cf. 43, 58, 155. Moșneagul nu se lasă rugat multă vreme. BRĂESCU, A. 53, cf. SADOVEANU N. F. 54, id. M. C. 87. Cu mîna înțepenită pe cîrmă sta un moșneag gîrbovit. BART, S. M. 56. Am un moșneag Cu 12 piei îmbrăcat Și bun de mîncat (Ceapa). GOROVEI, C. 67, cf. RETEGANUL, P. IV, 28. ◊ (Prin exagerare; glumeț Toader Cîrlan, caporal într-un batalion de moșnegi, adică de contingente vechi. SADOVEANU, O. VII, 283. ◊ (Atribuind calitatea ca un adjectiv) Focul s-a ridicat năpraznic, pînă la grinzile vii. . . ale moșneagului gorun, GALACTION, O. 267. ◊ De-a baba și moșneagul = numele unui joc de copii. Cf. PAMFILE, J. II, 250. Moșneagul și baba = numele unui joc care se joacă la priveghi. Cf. MARIAN, Î. 209. Moșneagul cu baba = numele unei hore care se joacă în doi. VARONE, D. 116. ♦ Unul dintre personajele jocului popular numit capră, care reprezintă un bărbat foarte bătrîn. Prin jud. Tutova ceata caprei alcătuiește din capră, doi moșnegi. . . și o fată sau două fete. PAMFILE, CR. 185, cf. 188. În satul Dolhasca flăcăii îmbla cu capra pe care o înjgheabâ astfel: din un lemn fac chipul unui cap de capră, sub care se ascunde un flăcău care joacă capra. Alți flâcăi se fac turci. . . Unul moșneag și altul babă. ȘEZ, III, 181. ♦ (La pl. art.) Numele unei variante a jocului popular numit capra. Moșnegii sînt o capră fără lăutari și fără capră. PAMFILE, CR. 194, cf. 2. 2. (Regional) Băștinaș. V. m o ș n e a n (3) (Cîmpu lui Neag-Petroșeni). ALR I, 445/835 II. 1. (Regional) Știulete de porumb de pe care firele de mătase se desprind greu: (regional) moș (II 2). Cf. i. cr. iv, 249 A. R. 89. 2. Grindă de susținere la moara de vînt. Cf. DDRF. 3. (Regional) Momîie (1) (pentru semănături) (Negrileasa-Gura Humorului), A VI 4. – Pl.: moșnegi. Cf. m o ș. Cf. DR. III, 733.

MUST s. n. I. 1. Lichid dulce, nefermentat sau, p. e x t., care a început să fermenteze, stors din struguri și folosit ca băutură. Pîntecele mieu ca un foaie de must ce fiarbe iaste legat. BIBLIA (1688), 377¹/9, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 230, BUDAI-DELEANU, LEX., LB, POLIZU. Mustul . . . începe a sfărăi, a scoate clăbuci și a prinde pe deasupra o cămeșă. I. IONESCU, C. 198/17, cf. PONTBRIANT, D. Nice un fîrtari de most n-au ieșit din struguri (a. 1864). IORGA, S. D. XIII, 74, cf. COSTINESCU, LM. Într-o tufă, sub un brustur doarme Satyr beat de must. EMINESCU, O. IV, 119. Fugi, nene, că mustul strică stomacul ! CARAGIALE, O. II, 43, cf. DDRF. O, dați-mi vin și must să beu, Să-nec durerea-n mine ! COȘBUC, P. II, 220, cf. BARCIANU. Tu, spirite-al Pămîntului, îmi ești Mai prieten, mai aproape, și-mi sporești Puterile, ca mustul care-mbată. GORUN, F. 23. Mustul de struguri modifică în mod favorabil enterocolita. BIANU, D. S. 705. Must făcut din poamă văratică. PAMFILE, S. T. 4. Prin teascul ca un urs Ridicat în două labe, Mustul rubiniu s-a scurs Ca un sînge gros din boabe. D. BOTEZ, F. S. 91. În Cotnari, ieșeau oameni cu cofăiele de must. SADOVEANU, O. IV, 189. În dreapta, sînt două butoaie pe care scrie cu tibișirul: Must dulce, pe unul; Turburel, pe celălalt. CAMIL PETRESCU, O. I, 402. Aduceau un boloboc de țuică și unul de must. PAS, Z. I, 170. Mă plimb din cramă-n cramă . . . Să beau must de poamă coarnă. TEODORESCU, P. P. 332, cf. 561. Cu must de viță crescu copilul pînă începu să mănînce și altceva. FUNDESCU, L. P. I, 75. ◊ (Ca termen de comparație) Se scurge sînge roșu din artere, Ca un must din struguri negri. MACEDONSKI, O. I, 105. Ca un must e pentru mine Glasul să ți-l aud. BLAGA, L. U. 15. Ca mustul tînăr soarele se varsă Pe buza tremurată a pădurii. BENIUC, V. 45. Sufletele fierb cum fierbe mustul, Căci le îneacă ura și dezgustul. V. ROM. iulie 1954, 227. Must tăiat v. t ă i a t. Must înăsprit v. î n ă s p r i t. 2. P. e x t. (De obicei urmat de determinări nume de fructe introduse prin prep. „de”) Suc pe care îl conțin unele fructe (și care adesea se extrage din acestea). V. m u r s ă¹ (2). Mustu de lămăie (a. 1749). GCR II, 45/12. Gustul ei iaste ca a mustului de meare sau peare. IST. AM. 65^r/10. Mama Stanca intră în casă trîntind ușa de perete; chipul ei era ca mustul de bozii. DELAVRANCEA, S. 52. ♦ Lichid dulce preparat sau extras din fructe, sfeclă, rădăcini de trestie-de-zahăr, sau obținut prin transformarea amidonului în zahăr, folosit în industria zahărului sau a alcoolului. Cf. ENC. AGR. IV, 105. 3. (Popular) Băutură preparată prin fermentarea în apă a merelor, cidru; băutură preparată din pere acre, pădurețe, care se zdrobesc, se presează și se lasă să fermenteze. Cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., COSTINESCU, LM, DDRF, BIANU, D. S. 795. În tindă se țin marile poloboace cu curechiu, pepeni și must de mere uscate. PAMFILE, I. C. 445, cf. DIACONU, VR. LV. 4. (Prin vestul Transilv.) Compot de mere sau de pere uscate. Cf. ALR II 6 096/95, 310. 5. (Regional; determinat prin „de mure” sau „de zmeură”) Sirop (de mure sau de zmeură) (Glimboca-Caransebeș). ALR II/27. 5. (Regional) Mied (1), hidromel, mursă¹ (1) (ALR II 4 158/219, 704); apa în care se pun fagurii ștorși (ib. 4 158/260). 6. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor; (popular) mîzgă (1), mustăreață (1), (regional) miericică (I 3). Pîine . . . tocmită din fănini și musturi den verdeț. DOSOFTEI, V. S. decembrie 240^r/18. Modrul sau mijlocirea cu carea se poate face sirup și zahăr din mustul cel dulce al tuleilor de cucuruz, după ce ai cules de pre dînșii rodul (a. 1812). BV III, 61. [Albina] a scoate știe dintr-un must plin de otravă cea mai bună doftorie. CONACHI, P. 269, cf. PONBRIANT, D., DDRF. Dacă grîul este . . . copt fără vreme, în pripă, gospodarul iarăși se întristează, căci cu toate că paiele vor fi uscate în mustul sau verdeața lor, grăuntele va fi mic. PAMFILE, A. R. 116. Prin jud. Dolj se jupoaie de pe crengile de arțar coaja, mai ales primăvara, cînd este plină de must, mîzgă. PAMFILE-LUPESCU, CROM. 137. Vinele vegetale ale pămîntului, pline de must, se ridică spre miazăzi. ARGHEZI, P. T. 21. Must de lemne verzi, care iese prin capul lemnelor cînd ard în sobă. ȘEZ. IV, 29, cf. ALR I 957, 968, A I 12, 20, 21, 22, II 6, III 5, 17, 18 V 14. Albina din orice floare strînge mustul cel mai bun și în miere îl preface. ZANNE, P. I, 313. ♦ (Regional) Rășină (de brad) (Movilenii-Slatina). ALR I 977/890. 7. (Învechit) Lichid pe care îl conțin țesuturile animale. Fu bătut . . . de-i cura sîngele svînt de mohorîți pămîntul de sînge și de mustul de topitura trupului. DOSOFTEI, V. S. februarie 69^r/18, cf. PONTBRIANT, D. ♦ (Sens curent) Lichid care se scurge din carne, cînd se frige. Crestă friptura pe de toate părțile și îi dete sare multă. Și puind-o iarăși la foc o lăsă să se frigă pînă ce era cu mustul într-însa. ISPIRESCU, L. 340. Bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39, cf. BARCIANU. Nu le pusese dinainte decît mămăliguță și un talger cu pastramă, care încă mai sfîrîia în mustul ei sărat. CAMIL PETRESCU, O. II, 521. ♦ (Regional) „Apa de pe slănină” (Imoasa-Strehaia). ALR I 740/842. ♦ (Regional) Secreție a anumitor glande din organismul omului. Trebuiește a să amesteca și a să măcina bine în dinți . . . spre a să măcina bucătura cu de-amăruntul și a să amesteca și a să frămîntă cu mustul gurii. PISCUPESCU, O. 197/6. Muncesc pînă-mi iese mustul din mine (sudoarea). PAMFILE, J. I, 128. 8.2 (Popular; adesea urmat de determinări) Zeama din gunoiul vitelor; (regional) mustăreață (4), mujdar (2), musteală (2), mustoare, mustalău, muștar¹ (2), mustăraie, mustărie (3), mursă¹ (3), murdărie (2). O baltă cu must de gunoi în curtea sa (a. 1817). IORGA S. D. XII, 206. Isprăvise asta grindă de cioplit, Se baligă peste dînsa boul unui ce-a venit, Și deși am curățit-o, dar mustul din ea intrînd, Astfel a rămas pătată. PANN, H. 65/13. Vitele cele priboite la rădicarea carantinei . . . să vor pitrece de câteva ori prin fum, spălîndu-se bine picioarele lor și pintre unghii de baligă și must. CUPARENCU, V. 11/7, cf. ALEXI, W. Băligarul și mustul . . . se strîng cu îngrijire pentru a fi utilizate în agricultură. PĂCALĂ, M. R. 275, cf. com. din BILCA-RĂDĂUȚI, ALR II 5 678, A I 35, III 2, VI 3.9. (Determinat prin „omătului” sau „zăpezii”) Lichid cu care este îmbibat pămîntul, după topirea zăpezii. Soiul orzului de pe la noi să samănă în martie și mai nimerit în mustul omătului. I. IONESCU, C. 64/14, cf. id. P. 239. Ți-oi mai spune și altele, ceva mai nevinovate, ceva mai gingașe, ca și florile ieșite din mustul omătului. SADOVEANU, P. S. 204. Logofătul pusese ovăzul în mustul zăpezii. SANDU-ALDEA, U. P. 178. Mustul omătului nu-i bun pentru arătură; e tare ca un fel de leșie. PAMFILE, VĂZD. 166, cf. ALR II 5 053/36, A VI 8, 26. ♦ (Regional) Apă care îmbibă pămîntul după ploaie (Ghilad-Timișoara). ALR II 5 053/36. 2II. (Regional) Boală de piele (cauzată de degerături), caracterizată prin mîncărime la talpa piciorului; păducel (Straja-Rădăuți). Cf. ALRM I/I h 185/388. – Pl.: musturi. – Și: (regional) mușt (ALR I 957/295), most s. n. – Lat. mustum. – Most < germ. Most.

MUȘTRULUI vb. IV. T r a n z. 1. (Ieșit din uz; complementul indică soldați) A deprinde cu exercițiul militar, a pregăti în vederea însușirii teoriei și practicii militare; a instrui, (învechit) a mustrui. Cf. LB, POLIZU Ne aducea ispravnicii pîlcuri, pîlcuri și ne da pe mîna ofițerilor muscali de ne mustruluia. GHICA, S. 15. Te muștruluiește [la școala militară] de-ți merge untul. BRĂESCU, A. 132. ◊ (Glumeț) Trăiți, don căpitan, răspunse el salutînd militărește, ia, muștruluiesc iste fete. HOGAȘ DR. II, 69. ♦ P. e x t. A învăța, a instrui (cu asprime); a ține din scurt, a s t r u n i. Fetele se dădeau pe mîna unei mame Sande. . . de le mustruluia și le învăța cusături de vapeluri. GHICA, S. 295. Fata cea mai mare . . . vedea de dînșii, îi muștruluia și îi povățuia. ISPIRESCU, L. 175. Mergi cu mine [la pescuit] și te muștruluiesc eu. SADOVEANU, O. IX, 403. ◊ F i g. Adevărata putere a țării sînteți voi, poporul; voi însă nu știți să vă dați sama și să muștruluiți tăria voastră. JIPESCU, O. 98. De aceea, dragul meu, acum Să-ncepi Collegium logicum, Cu asta mintea-ți muștrulești, O strîngi în cizme spanio Iești. GORUN, F. 79. 2. (Popular și familiar) A certa, a dojeni, a mustra¹ (2) (cu asprime); a bate. Eu mă însărcinez să-ți mustruluiesc bărbatul. KOGĂLNICEANU, ÎN PR. DRAM. 426. Las că vă judec eu acuși, necuraților; voi scoate incul din voi, zise Ivan tulburat . . . Am să vă muștruluiesc de au să rîdă și cînii de voi. CREANGĂ, P. 304. Zenobia, aflîndu-se în toane bune pentru că feciorul și-a muștruluit nevasta, îl primi. REBREANU, I. 285. I-a venit jupînul cu chef și l-am auzit rnuștruluind-o ca la poliție. C. PETRESCU, Î. II, 221. Altul îi muștruluia și le cetea moliftele. I. BOTEZ, I, 177. Un medic grăsuliu, cu ochii spălăciți, ciupit de vărsat, muștruluia un soldat. BRĂESCU, V. 74. Cătrănit de necazuri, nu vedea fața altarului niciodată, deși l-auzeai cînd îl muștrulea baba. IOVESCU, N. 43. Își muștruluiește chiriașii. STANCU, D. 245. Te va ajuta, din cînd în cînd, Nebunul, care te-a mai muștruluit o dată: "La carte, mă, la carte ! . . . PAS, Z. I, 262. Ana începu să se simtă din nou mulțumită: avea cui porunci, pe cine muștrului. T. POPOVICI, SE. 48, cf. com. din ȚEPEȘ VODĂ-CERNAVODĂ, A VI 4, 26. ♦ S p e c. (Complementul indică animale de tracțiune) A bate (pentru a face să meargă mai repede, pentru a struni). Înainte de-a intra în tîrg, vînzătorul muștruluiește calul (îl bate) într-un loc mai ferit. DR. V, 142. Gurie Bordeian muștruluia înainte caii boierești. GALAN, Z. R. 205. – Prez. ind.: muștruluiesc. – Și: (rar) muștruli, mustrului vb. IV. – Mustru² sau mustră¹ + suf. -ului. Cf. magh. m u s t r á l.

NĂRĂVIT, -Ă adj. Care este deprins, obișnuit, dedat (rău) cu ceva. Această mumă desfrînată și rău nărăvită... mă vîndu. gorjan, h. ii, 121/13. Omul cel nărăvit rău, Tot la rău e gîndul său. pann, p. v. ii, 27/5. Sîntem cu Lybii vecini, un neam nărăvit în războaie. coșbuc, ae. 19. Îți spun, mi-e nesuferit Un tovarăș așa nărăvit. gorun, f. 52. Se aflau și cîțiva bețivani nărăviți la gîlceavă. stancu, r. a. iii, 19. Vechiul și nărăvitul marinar... vedea în mișcarea proletară prilejul de a parveni la un post de comandă. s. c. șt. (iași), 1958, nr. 1-2, 115. ♦ Pasionat, pătimaș. Numai de n-ar fi prea nărăvit amator de dansuri și de petreceri. c. petrescu, c. v. 194. ♦ Spec. (Despre animale, mai ales despre cai) Nărăvaș. Măgarul nenvățat Și prea râu nărăvit. alexandrescu, m. 375. Desprinse din cui un haramnic, cu care tată-său, în tinerețe, bătea caii nărăviți. d. zamfirescu, v. Ț. 160, cf. id. r. 83. Moșneagul acesta îi aducea aminte de acei cîini nărăviți care se lipesc de pămînt cîtă vreme-i privești, iar cînd nu-i bagi de seamă, îți sar în spate. v. rom. iulie 1953, 152, cf. alr i 1 110/825, 837, 840, 850, a v 14. La calul nărăvit, pinten ascuțit, se spune despre un om rău, care ascultă numai de frică. cf. zanne, p. i, 344. – pl.: nărăviți, -te. – v. nărăvi.

NĂZDRĂVAN, -Ă adj. 1. (Popular; adesea substantivat) (Persoană) fără minte; (om) nepriceput (3), incapabil; (om) aiurit, zăpăcit, țicnit, zănatic. Minte n-ai nici de un ban,... O să ieși un nezdrăvan. pann, h. 66/4, cf. 3/7, POLIZU, TDRG, TUDORAN, P. 98, SCL 1963, 19, arh. folk. iii, 152, alr ii 3 696/791, 836, 872, 899, 928, alr sn v h 1 240/872. Ciobanul nezdravăn oile sale risipește. zanne, p. v, 173. 2. (Regional) Supărăcios, arțăgos, urîcios; rău la inimă. cf. alr ii 3 696/157, alr sn v h 1 247/876. 3. Care se ține de pozne, de năzdrăvănii (2), care provoacă haz prin ceea ce spune sau face; glumeț, poznaș, ghiduș. cf. pontbriant, d. E cam năzdrăvan, Face multe pozne într-un an. hasdeu, r. v. 160. Cînd Ioniță Rotarul – altfel om chipeș, hazliu, năzdrăvan de te ții cu mîna de inimă – s-a încercat s-o sărute, a sărit parc-ar fi călcat pe coadă de șarpe. delavrancea, s. 12. Și eu îl văd pe acest bătrîn cu minte și năzdrăvan la vorbă. vlahuță, ap. cade, cf. ddrf. Prea eram năzdrăvan, trebuia să fiu ținut din scurt. brăescu, a. 103, cf. teodorescu, p. p. 184, alr ii 3 696/182, 250. ♦ (Despre întîmplări, fapte etc.) Comic, vesel. Întîmplarea li se păru oamenilor atît de năzdrăvană, că începură să rîdă acum cînd aflară despre ce e vorba. camil petrescu, o. i, 31. Și bucuros de jocul vieții năzdrăvan, Le voi zîmbi la toate în chipul unei flori. beniuc, v. 60. 4. (În mitologia populară) Înzestrat cu însușiri supranaturale, care are darul de a ști și a prevesti ce se va întîmpla; (neobișnuit) năzdrăvănit. Să fie încălecat pe calul cel năzdrăvan din ceriu cuborît. cantemir, hr. 142, cf. lb. Iată pajuri năzdrăvane care vin din neagra lume. alecsandri, poezii, 20, cf. 81, 310. Românii, la sat, pe cel dintre dînșii... carele aude, mite, și iarba crescînd, îl numesc năzdrăvan. odobescu, s. i, 397. Genarul, om nalt și puternic, avea un cal năzdrăvan cu două inimi. eminescu, n. 14, cf. 5, id. o. i, 79, gane, n. iii, 15. Gerilă, Flămînzilă și Setilă, Păsări-Lăți-Lungilă și năzdrăvanul Ochilă se opresc cu toți în cale. creangă, p. 275. Calul știa de toate astea, căci nu era el năzdrăvan de florile mărului. ispirescu, l. 29, cf. 5, 16, 216, marian, o. ii, 243. El plîngînd încălecase pe Cal galben de sub soare, Căci e nezdravăn din fire acest cal, știe să zboare. coșbuc, p. ii, 138. O, dați-mi mîndrul buzdugan Și-aduceți calul năzdrăvan Ce-adulmecă jăratic. iosif, patr. 59. Patrocle înțelege vorbele ca un cîne năzdrăvan (ca dobitoacele din povești). ibrăileanu, s. 9, cf. 8, id. s. l. 9. Prin el am făcut cunoștință cu caii năzdrăvani ce vorbeau ca omul. brăescu, a. 52, cf. beniuc, v. 49, deșliu, g. 13. Oiță bîrsană, De ești năzdrăvană... Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape. alecsandri, p. p. 2. Troian iute s-a întors Și din grajd pe loc a scos Un alt cal, mai năzdrăvan. teodorescu, p. p. 146. Mai încolo sta taică-său, cu o falcă-n cer și cu una-n pămînt, și tot flacără-i ieșea din gură, căci taică-său era năzdravăn. reteganul, p. iii, 14, cf. 21. Puiul de găină de cîntă în găoace e nazdravan. șez. i, 19, cf. 4. Feciorul cel mic era năzdrăvan, adică om care ghicea gîndurile altuia, fie bune, fie rele. popescu, b. ii, 50, cf. 11, i, 5, bota, p. 108, alr I 1404/798, alr ii 3 696/172, 192, 219, 235, 414, 514, zanne, p. iv, 565. Pe un munte de os Paște un cal nazdrăvan (Briciul). păsculescu, l. p. 74. ◊ (Substantivat) S-a -ntîlnit... cu năzdrăvanul. gr. s. vi, 144. 5. Extrem de priceput, de iscusit, de dibaci, de deștept; admirabil, nemaipomenit, extraordinar, grozav (de frumos, de interesant, de potrivit etc.); măreț (2). Mai temeinică și mai cunoscută întîmplare iaste aceasta decît să sufere niște jucării din nezdravănă măiestrie scornite. bărac, ap. gcr ii, 236/34. Bătrînele-astea au mirosuri bune, Cu nasu tot în cărți de rugăciune, Deosibesc, Cu simțul năzdrăvan, Ce este sfînt, de tot ce e profan. gorun, f. 124. Toate stelele s-asculte Glasul strunei năzdrăvane. goga, p. 73, cf. hogaș, dr. i, 136, dr. v, 214. Le povestește pățănii năzdrăvane, de pe vremea cînd slujea pe împăratul. rebreanu, nuv. 197. Mult iscusita minții limbă Nu-mi spune clipa năzdrăvană Ce mi te-a scos de mult în cale. topîrceanu, p. o. 73. Năzdrăvan, cum altul nu-i, Un băiat al nimănui Născoci, atunci, un cui. arghezi, s. p. 18, cf. blaga, l. u. 51, beniuc, c. p. 10. Cristea Busuioc însă era un român năzdrăvan. tudoran, p. 95, cf. deșliu, g. 26, alecsandri, p, p. 302. Împărătesei îi păru bine că feciorul i-a adus o fată atît de harnică, o torcătoare atît de năzdrăvană. reteganul, p. i, 52, cf. alr i 1 400/269, alr ii 3696/105, 228, 362, 365, 531, 551,682,762. ♦ (Regional; adesea substantivat) (Om sau animal) mare și puternic, sănătos, voinic. cf. ARH. FOLK, v, 173, BUL. FIL. VII-VIII, 369, alr ii/i h 78, alr ii/i mn 49, 2 266/36, alr ii 3 696/27, 36, 53, 76, 272, 310, 386. – pl.: năzdrăvani, -e. – Și: (învechit și regional) nezdravan, -ă, nezdravăn, -ă, nezdrăvan, -ă, (regional) năzdravan, -ă, năzdravăn, -ă, năzdraven, -ă (alr ii 3 696/833), năzdrav, -ă (ib. 3 696/279), nazdrăvan, -ă, nazdraven, -ă (arh. folk. v, 173, alrt ii 326, alr ii 3 696/95) adj. – pref. ne- + zdravăn sau din bg. НЕЗДРаВ, scr. nezdravan.

OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km². Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.

PĂDÚRE (lat. padulem) s. f. Ecosistem sau complex de ecosisteme în care predomină una sau mai multe specii lemnoase, alături de plante erbacee, mușchi etc. și în care trăiesc diferite specii de animale: p. constituie biomuri majore. Resturile organice (crengi, frunze etc.) constituie pătura moartă a p. sau litiera. După natura lor, p. pot fi naturale (apărute spontan) și cultivate (prin plantarea puieților de arbori crescuți în pepiniere). Caracteristicile p. diferă în funcție de condițiile climatice. În zona temperată, p. sunt adaptate la un regim climatic cu precipitații suficiente sau abundente și și temperaturi moderate; aici predomină foioasele cu frunze căzătoare (stejar, gorun, carpen, frasin, arțar, ulm, fag etc.), ca în regiunile temperate din Europa, Asia și America de Nord sau, alteori, predomină specii sempervirescente cu frunza lată (fagul austral sau Nothofagus din Chile). În p. din zona boreală domină coniferele sempervirescente (ex. taigaua). În zonele tropicale se întâlnesc p. tropicale umede (în ariile cu precipitații abundente) și regulate, p. musonice în SE Asiei (unde perioadele cu ploi abundente alternează cu cele secetoase), p. cu adaptări xeromorfe, ca în SV Americii de Nord, SV Africii, unele regiuni ale Americii Centrale și de Sud și în Australia (cu precipitații sporadice), unde predomină arborii scunzi, spinoși prin care, treptat, se face trecerea spre savană și semideșert. Pe glob, p. ocupă c. 30% din suprafața uscatului; în România, ele se întind pe c. 27% din suprafața totală a țării. P. este unul dintre factorii care asigură menținerea echilibrului la nivel local, regional și chiar planetar; are un rol important de protecție a solului împotriva eroziunii, de moderator climatic; contribuie la regularizarea scurgerii și la purificarea aerului. Preia mari cantități de dioxid de carbon din atmosferă, eliberând în schimb oxigen. ◊ P. tropicală umedă (sau ecuatorială) = biom terestru major alcătuit predominant din arbori din zona ecuatorială (bazinul Amazonului, V Africii, Asia de SE); aici predomină speciile sempervirescente cu frunze late, de înălțimi variate. Stratul erbaceu este slab reprezentat, abundente fiind lianele și epifitele. Exploatarea nerațională a p. ecuatoriale a dus și va duce în continuare la reducerea biodiversității și la amplificarea efectului de seră. ◊ P. parc = p. alcătuită din pâlcuri de de arbori alternând cu vegetație ierboasă bine dezvoltată; se întâlnește îndeosebi în Africa, la trecerea de la pădurea tropicală la savană. ◊ P. galerie = p. care mărginește malurile râurilor, prelungindu-se mult în zona de savană. ◊ P. de ceață = p. care se formează pe versanții munților, unde aerul este suprasaturat de vapori de apă datorită stagnării îndelungate a norilor la nivelul respectiv (ex.: pe versantul dinspre Oc. Pacific al munților din America de Nord, Centrală și partea de N a Americii de Sud).

pălărie sf [At: N. COSTIN, ap. LET. II, 69/14 / Pl: ~ii / E: it cappelleria] 1 Obiect folosit pentru acoperirea capului, format dintr-o calotă cu boruri de forme variate și confecționat din fetru, catifea, pai, piele, fibre sintetice etc. 2 (Fam; îe) A lovi (sau a pocni, a plesni) pe cineva în ~ sau a-i turti (cuiva) ~ia A nimeri punctul slab al cuiva. 3 (Îae) A atinge pe cineva cu o vorbă ofensatoare. 4 (Îal) A da cuiva o veste neașteptată. 5 (Reg; îe) A azvârli cu ~ia după lună A acționa necugetat. 6 (D. femei; îe) A purta ~ia A fi mai mare în casă, a porunci. 7 (Reg; îe) A umbla cu flori la ~ A nu-i păsa de nimic, a umbla fără nici o grijă. 8 (Reg; îe) A avea casa sub ~ A fi foarte sărac. 9 (Bot; Mol; îc) ~ia-șarpelui Bureți pestriți (Amanita muscaria). 10 (Îae) Burete șerpesc (Lepiota procera). 11 (Îae) Ciupercă veninoasă cu partea superioară neagră și cu piciorul alb, cu miros urât, care crește în locurile umbroase din păduri și livezi (Coprinus picaceus). 12 (Îc) ~ia-cucului Plantă erbacee din familia geraniceelor, cu tulpina ramificată în partea superioară, cu frunze palmat-lobate și cu flori roșii-brune sau violete închis, folosită ca plantă medicinală Si: (reg) andrișea, pliscariță, priboi, sovârf (Geranium phaeum). 13 (Îc) ~ia-cioarei Burete necomestibil nedefinit mai îndeaproape. 14 (Pan) Parte superioară, în formă de pălărie (1), a unei ciuperci. 15 (Pan) Disc al florii-soarelui, în care sunt înfipte semințele. 16 (Pan) Abajur. 17 (Pan) Căpăcel de metal de la o lampă cu petrol, prin care se scoate fitilul Si: (reg) plească. 18 (Glg; îs) ~ de fier Parte superficială din zona de oxidație a zăcămintelor metalifere, bogată în limonit, minerale silicoase, diverși oxizi și hidroxizi, săruri greu solubile ale unor metale. 19 (Reg) Roată dințată făcută din fontă, care învârtește, la mașina de secerat, altă roată, numită pepenoaică. 20 (Reg) Dâmb acoperit cu copaci, mai ales cu goruni. 21 (Trs) Oaie cu capul negru.

pentagramă sf [At: GORUN, F. 58 / Pl: ~me / E: fr pentagramme] 1 (Gmt) Figură plană în formă de stea cu cinci colțuri. 2 Pentagramă (1) considerată de antici ca simbol al perfecțiunii. 3 Talisman în formă de pentagramă (1).

PERSONIFICARE ( < fr. personnification) Procedeu literar prin care se atribuie ființelor necuvîntătoare, lucrurilor, elementelor naturii și chiar unor idei abstracte însușiri și manifestări ale omului. În tratatele vechi de poetică, personificarea este denumită prozopopee. Considerată una dintre cele mai importante figuri de stil, ca și metafora, ea este folosită în basme, fabule, balade și în poezia lirică. Figură de stil specifică poeziei. Ex. Lună, tu, stăpîn-a mării, pe a lumii boltă luneci, Și gîndirilor dînd viață, suferințele întuneci, Mii pustiuri scînteiază sub lumina ta, fecioară, Și cîți codri-ascund în umbră strălucire de izvoară. Peste cîte mii de valuri stăpînirea ta străbate, Cînd plutești pe mișcătoarea mărilor singurătate! (M. EMINESCU, Scrisoarea I) Gorunule din margine de codru, De ce mă-nvinge, Cu aripi noi atîta pace, Cînd zac în umbra ta Și mă dezmierzi cu frunza-ți jucăușă? (L. BLAGA, Gorunul) Plugule, cin' te-a născocit, Ca să frămînți a șesurilor coajă Și să-nlesnești îndătinata vrajă De-a scoate-n urmă-ți bobul însutit? (T. ARGHEZI, Plugule) Personificarea este proprie și poeziei populare. Ex. Primăvara, mama noastră, Suflă bruma din fereastră.

PIANU, com. în jud. Alba, situată la poalele nordice ale m-ților Șureanu, pe râul cu același nume; 3.528 loc. (2003). Reșed. com. este satul Pianu de Sus. Centre de prelucr. artistică a lemnului, în satele Pianu de Sus, Purcăreți și Strungari. Rezervație de goruni seculari (Pianu de Sus). În arealul satului Pianu de Jos, atestat documentar în 1309, au fost descoperite vestigiile unor așezări suprapuse, aparținând culturilor Turdaș (milen. 4 î. Hr.), Petrești (sfârșitul milen. 3 î. Hr.) și Coțofeni (2500-1800 î. Hr.). În satul Pianu de Sus, menționat documentar în 1488, se află biserica Cuvioasa Parascheva (secv. 18), iar în satul Pianu de Jos, o biserică din sec. 15, azi biserică evanghelică, cu transformări din sec. 18.

PIEMONTUL GETIC, mare unitate geografică, cu aspect deluros și de podiș, situată la S de Carpații Meridionali, cuprinsă între Subcarpații Getici (la N), râul Dâmbovița (E), Câmpia Română (S) și Dunăre (V), formată dintr-o cuvertură groasă de depozite fluviolacustre de prundișuri, nisipuri, marme și argile, care stau transgresiv peste fundamentul scufundat al cristalinului carpatic. Relieful se caracterizează prin creste, interfluvii structurale, văi largi etc. Se deosebesc două sectoare principale: sectorul piemontan deluros (în N), cu alt. între 500 și 650 m, și sectorul câmpiei colinare (în S), cu alt. de 200-300 m. Oltul desparte P.G. în două: P.G. Oltean (în V), care cuprinde piemontul Motrului, al Bălăciței, gruiurile Jiului, piemontul Oltețului, și P.G. muntean (în E), care cuprinde piemontul Cotmenei, gruiurile Argeșului și piemontul Cândești. Climă temperată cu slabe influențe mediteraneene (temp. medie anuală este de 9-11°C) și precipitații moderate (500-600 mm/an). Soluri brune-acide, brune-luvice și luvisoluri. Păduri de gorun în amestec cu fag (în N), de cer și gârniță (în S), alternând cu livezi, vii, terenuri arabile (cu pondere mai mare în partea sudică). Importantă zonă petroliferă (Țicleni, Băbeni, Iancu Jianu, Bogați ș.a.) și carboniferă (bazinul Rovinari-Motru) a României. Cunoscut și sub denumirea (de Podișul Getic sau Platforma Getică).

PLOPIȘ 1. Munții Plopișului, culme muntoasă în NV M-ților Apuseni, extinsă pe direcția NV-SE, între Barcău și Crișu Repede, alcătuită din roci cristaline și sedimentare neogene. Alt. max.: 918 m (vf. Măgura Mare). Parțial împăduriți fag și gorun), dar predominant ocupați de pășuni și fânețe. Expl. de lignit (Derna, Voivozi, Vărzari, Borumlaca din jud. Bihor și Ip, Zăuan din jud. Sălaj). Cunoscuți și sub denumirea de Muntele Șes. 2. Dealurile Plopișului, mare unitate deluroasă în N dealurilor Crișanei, situată între C. Barcăului (V și N), m-ții P. la E și depr. Oradea-Vad-Borod (S). Sunt alcătuite din argile, marne argiloase, nisipuri loessoide ș.a., au culmi netede, deparate de văi, cu alt. de 200-300 m și sunt acoperite cu păduri de gorun, cer și gârniță, precum și cu plantații de pomi fructiferi și viță de vie. 3. Com. în jud. Sălaj, situată la poalele m-ților P., în partea de V a depr. Barcău, pe râurile Iaz și Valea Mare; 2.761 loc. (2003). Centru de cusături și țesături populare și de prelucr. artistică a lemnului.

POBORU, com. în jud. Olt, situată în SV piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Plapcea; 2.433 loc. (2003). Nod rutier. Expl. de petrol și gaze naturale. Centru de țesături populare și de confecții a pieselor de port popular. În satul Seaca se află mănăstirea Seaca-Mușetești, cu biserica Adormirea Maicii Domnului, care păstrează picturi murale interioare din 1854, ctitorie din anii 1515-1518 a marelui clucer Manea Perișanu; bisericile Sfânta Treime (1886) și Sf. Nicolae (1800), în satele P. și Albești; biserica de lemn Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil (1812), în satul Cornățelu. În satul Seaca există rezervația forestieră Seaca-Optășani (124 ha) alcătuită predominant din gârniță, nai rar gorun, cu exemplare de arbori seculari.

PODIȘUL CENTRAL MOLDOVENESC, unitate înaltă de relief, în E României, reprezentând partea de N a podișului Bârladului, cuprinsă între câmpia Jijiei la N, aliniamentul văilor Racova-Lohan în S, Prut la E și Siret la V. Structura geologică complexă, monoclinală, alcătuită predominant din formațiuni sarmațiene (marne, argile, gresii, calcare oolitice) a generat un relief de cueste și platouri structurale. P.C.M. este alcătuit dintr-o culme principală, extinsă pe direcție V-E, cu înălțimi de 350-450 m, din care se desprind culmi secundare scurte, spre N, și prelungi și mai largi, către S. Trecerea spre câmpia Jijiei (în N) se face printr-un abrupt cuestic (Coasta Iașilor), cu o energie de relief de 200-300 m. În cadrul lui se întâlnesc dealuri înalte (Tansa 466 m – alt. max. a P.C.M., Cheia Domniței 458 m, Dealu Bourului 455 m, Suhuleț 449 m, Movila 417, Repedea 404 m ș.a.), bine individualizate, precum și numeroase platouri structurale mici (Bunești-Averești, Transa, Ipatele, Borosești, Slobozia, Dobrovăț, Schitu Duca ș.a., mărginite de versanți abrupți. Nenumăratele văi torențiale și alunecări de straturi, care se dezvoltă pe cuestele ce flanchează masivele deluroase, reduc necontenit suprafața acestora. Condițiile meteorologice din uniĭ ani favorizează accelerarea proceselor de eroziune torențială și reactivarea unor alunecări de teren mai vechi (parțial stabilizate), așa cum s-a întâmplat în 1970 când, din cauza precipitațiilor abundente, au avut loc alunecări de teren pe suprafețe mari în arealul localităților Chiperești (264 ha), Răducăneni (80 ha) ș.a. Pădurile de gorun și fag alternează cu pajiștile naturale și culturi agricole. Pomicultură și viticultură (podgoriile Huși și Bohotin). Păduri de foioase, silvostepă și stepă, în prezent în mare parte înlocuite de culturi agricole.

POIANA RUSCĂI, masiv muntos în Carpații Occidentali, cuprins între depr. Hațeg (la E), valea Bistrei (la S), culoarul Mureșului (la N) și valea Timișului (la V). Alcătuit, predominant, din șisturi cristaline, precum și din petice de calcare și dolomite cristaline. Prezintă un relief de culmi domoale, larg ondulate și nivelate, cu aspect de platouri, fragmentate de văi înguste, sub formă de chei. Alt. max.: 1.374 m (vf. Padeș). Expl. de min. de fier (Ghelari, Teliucu Inferior), de minereuri complexe (Muncelu Mic, Boița) și de marmură (Ruschița). Acoperit în mare parte cu păduri de amestec (fag cu conifere), păduri de fag și păduri de gorun și cer (la altitudini mai mici), care alternează cu poieni în care se află vegetație secundară de pajiști. Partea de E a masivului P.R., cu specific etnografic propriu, este cunoscută sub numele de „Ținutul Pădurenilor”.

PORȚILE DE FIER, denumirea (în sens restrâns) sub care este cunoscut sectorul inferior al defileului Dunării, cuprins între localitățile Vârciorova și Gura Văii, lung de 9 km. În această zonă, lățimea fluviului se îngustează până la 600 m, iar căderea apei, înainte de regularizarea cursului, se făcea pe o pantă de 238 cm/km. Înainte de construirea barajului și crearea lacului de acumulare P. de F., în acest sector (cu multe praguri, stânci emerse la ape mici, cu vâltori și repezișuri), navigația se efectua în condiții extrem de dificile (trecerea prin Defileului Dunării dura 120 ore, iar navigația era posibilă numai pe timpul zilei). În perioada sept. 1964-sept. 1971, România, în colaborare cu Iugoslavia, a construit în această zonă nodul hidroenergetic și de navigație P. de F. I. Barajul ridicat între Gura Văii (România) și Šip (Iugoslavia), cu o lungime de 868 m și cu înălțime de 60,40 m, a permis ridicarea nivelului apelor Dunării cu c. 33 m peste nivelul mediu și crearea în spatele acestui baraj a unui lac de 130 km lungime, 5 km lățime max., c. 100 km² și cu un volum de apă 2,1 m³. Prin crearea acestui lac, obstacolele naturale de pe cursul Dunării au dispărut iar navigația s-a îmbogățit și datorită celor două ecluze (fiecare dintre ele având 310 m, 34 m lățime și 4,5 m adâncime), care asigură posibilitatea traversării simultane a unor convoaie de nave în 31 ore (față de 120 de ore în trecut), inclusiv noaptea. Cele două hidrocentrale (românească și iugoslavă), cu o putere totală instalată de 2.100 MW și producție de peste 11 miliarde kWh, au intrat în funcțiune cu primele turbogeneratoare în 1971. Hidrocentrala de pe malul românesc, cu 6 grupuri electrogene de câte 175 MW fiecare (în total 1.050 MW), a început să funcționeze cu întreaga capacitate la 16 mai 1972. Construirea acestui gigant hidroenergetic, unul dintre cele mai mari din Europa, a determinat schimbări esențiale de ordin fizico- și economico-geografic: ins. Ada-Kaleh a fost acoperită de apele lacului de acumulare; afluenții Dunării și-au înălțat gura de vărsare, ca urmare a creșterii nivelului apelor din lacul de acumulare; vechea vatră a municipiului Orșova a fost inundată de apele lacului, iar localitatea a fost mutată pe terasele mai înalte ale Dunării și pe versantul m-ții Almăj; vechile căi de comunicații (șoseaua și c. f.) din lungul defileului au fost înghițite de apele lacului de acumulare, construindu-se altele noi. În timpul săpăturilor efectuate pentru construirea complexului hidroenergetic au fost scoase la iveală vestigiile unor așezări și culturi din Paleolitic (săpăligi din corn de cerb), din Epoca mijlocie a bronzului (vase ceramice aparținând Culturii Vatina), din perioadele dacică și romană târzii ș.a. Într-o accepțiune mai largă, denumirea Defileul Dunării de la Porțile de Fier este utilizată pentru întregul sector de vale care străbate Carpații, despărțind M-ții Banatului de pe terit. României de la capătul sud-vestic al Carpaților, aflat pe terit. Serbiei. Acest sector, cunoscut și sub numele de clisură, este alcătuit dintr-o succesiune de mici defilee, separate de bazinete depresionare: defileul Gura Nerei – valea Rilii; depr. Moldova Nouă; defileul Pescari-Alibeg; depr. Liubcova; defileul Berzasca-Greben; Cazanele Mari; bazinetul Dubova dominat de Ciucaru Mare (313 m) și, pe malul sârbesc, de Veliki Strbac (768 m); Cazanele Mici; depr. Ogradena-Orșova și defileul Porțile de Fier propriu-zis, după care Dunărea iese din spațiul carpatic. În defileu se întâlnesc câteva sectoare cu relief carstic complex care cuprinde și o serie de peșteri (la Pescari, Sirinia, Svinița, Cazane). Flora este bogată și variată, cu numeroase elemente sudice, unele foarte rare în România (Acer monspessulanum, Daphne laureola, Campanula crassipes), câteva endemisme proprii acestui defileu (Prangos carinata, Tulipa hungarica ssp. undulatifolia, Stipa danubialis ș.a.). P. de F. constituie o zonă de potențial turistic ridicat. Parcul național P. de F. (11.656 ha) cuprinde Defileul Dunării începând de la confluența râului Nera cu Dunărea și partea sudică a m-ților Locvei, Almăj, capătul sudic al m-ților Mehedinți, ca și o fâșie din S pod. Mehedinți (până la Bahna și valea Jidoștiței). Se întâlnesc aici arborete de stejar pufos cu cărpiniță și mojdrean, tufărișuri de liliac, păduri de gorun cu alun turcesc, iar pe văi făgete (în sectorul Mraconia fagul atinge cea mai mică altitudine din România, 52 m). Parcul natural include mai multe rezervații naturale (Gura Văii – Vărciorova, Cazanele Mari și Cazanele Mici, Valea Mare, Balta Nerei ș.a.) și locuri fosilifere (Svinița, Bahna). Pe malul sârbesc se află Parcul Național Djerdap (numele sârbesc al defileului).

PRĂPĂSTIOS, -OASĂ, prăpăstioși, -oase, adj. 1. (Despre locuri) Cu prăpăstii, cu pante abrupte; rîpos. Malurile prăpăstioase se-nălțau acum drept și gorunii cei străvechi se suiau parcă pînă la cer. SADOVEANU, O. VII 39. Nici prin vis piciorul nu mi-a călcat prin asemenea prăpăstioase locuri. ODOBESCU, S. III 77. ♦ Fig. Adînc, de netrecut, de neînvins. Era o prăpăstioasă deosebire de idei și de simțiri. HOGAȘ, DR. II 43. 2. Fig. Năprasnic, vijelios. În acea fugă prăpăstioasă turcii semănară drumul cu armele lor. BĂLCESCU, O. II 120. ◊ (Adverbial) Uraganele umplură jgheaburile largi ale munților și, ca niște imense puhoaie vijelioase, se rostogoleau prăpăstios la vale. HOGAȘ, M. N. 175. ♦ Care umple de spaimă, înspăimîntător, groaznic. Namila venea prăpăstioasă, întărîtată și de rană și de larma crescîndă. GALACTION, O. I 50. Tresărea ca dintr-un vis prăpăstios.. VLAHUȚĂ, la TDRG. 3. De necrezut, de neînchipuit. A spune lucruri prăpăstioase. 4. (Despre persoane) Care vede lucrurile numai în rău, se așteaptă totdeauna la rău; pesimist. Sînt oameni... bicisnici și prăpăstioși, care pentr-un lucru de nimic gem și se vaită cît îi ia gura. VLAHUȚĂ, O. A. 430. – Pronunțat: -ti-os.

PRELUCA, culme muntoasă situată în N Pod. Someșan, parte componentă a șirului de munți scufundați („Jugul intracarpatic”) care face legătura între Carpații Orientali și cei Occidentali. Extinsă pe direcție E-V, între râul Lăpuș (la S) și aliniamentul văilor Cavnic și Bloaja (la N), P. are abrupturi (tectono-erozive) accentuate spre N și o culme largă, teșită ca o platformă. Alcătuită din șisturi cristaline. Alt. max.: 810 m (vf. Florii). Acoperită cu păduri de fag și gorun în proporție de 85%.

PRISACA, Măgura ~, masiv deluros în V dealurilor Chioarului alcătuit din marne, calcare, tufuri, gresii și conglomerate. Alt. max.: 660 m (Dealu Mare; vf. Prisaca are 625 m alt.). Masivul P., care reprezintă un horst cristalin tipic, mai este cunoscut și sub denumirile de Țicău și Dealu Mare. Acoperit cu păduri de fag și de gorun.

PRISNEL, culme muntoasă în N Pod. Someșan, parte componentă a șirului de munți scufundați („jugul intracarpatic”) care fac legătura între Carpații Orientali și cei Occidentali. Extinsă pe direcție NNE-SSV, în prelungirea NE a m-ților Meseș, P. are aspectul unui deal înalt, cu povârnișuri abrupte și cu o culme largă, teșită ca o platformă. Culmea P. este alcătuită din șisturi cristaline și petice de calcar. Alt. max.: 651 m (vf. Prisnel). Acoperită cu păduri de carpen și gorun.

pulsuleț sn [At: GORUN, F. 84 / Pl: ~e / E: puls + -uleț] 1-2 (Rar; șhp) Puls (1) (slab).

Quercus petraea Mattuschka Lieblein (syn. Q. sessilis Ehrh.; Q. sessiliflora Salisb.), « Gorun ». Specie cu fructe, cîte 1-5, sesile, cupă cu solzi mici, imbricați, alipiți. Frunze invers-ovate, cca 10 cm lungime, baza neauriculată, marcescente, de cele mai multe ori mai multe dispuse terminal pe lujeri, cu pețiol lung de 1-3 cm, fără stipele, glabre sau, pe partea inferioară, ușor pubescente, pînă la 9 perechi de lobi adînc-crestați, rotunjiți. Specie indigenă, pînă la 45 m înălțime, scoarță cenușie, ritidom puțin adînc. Coroană regulată, lujeri glabri.

Quercus polycarpa Schur, « Gorun transilvănean ». Specie indigenă cu mai multe ghinde la un loc, ovate, sesile sau cu peduncul scurt, cupele cu solzii lați și peri în partea superioară. Frunze groase, coriacee, pubescente pe partea inferioară, lucioase și verzi-închis pe cea superioară, obovate, lobate. Plantă, cca 25 cm înălțime, coroană sferică.

RĂCHITAȘU MARE, masiv deluros în NV Subcarpaților Vrancei, situat între văile Șușiței (la N) și Putnei (la S), alcătuit din gresii, marne nisipoase, șisturi argiloase, nisipuri etc. Apare în relief sub formă de hogback, cu povârnișuri, prăpăstioase. Alt. max.: 927 m. Acoperit cu păduri de fag și de gorun.

REPEDEA 1. Deal cu caracter structural, situat la marginea NE a Pod. Central Moldovenesc, la SE de Iași, alcătuit dintr-o succesiune de straturi de argile, gresii și calcare oolitice sarmațiene. Spre NE este delimitat de cueste puternice, afectate de alunecări de straturi. Alt. max.: 404 m. Acoperit cu păduri de fag, stejar, gorun și, parțial, de livezi și podgorii. A fost studiat din punct de vedere geologic de către Grigore Cobălcescu, în 1862, care a elaborat prima lucrare geologică din România („Calcarul de la Răpidea”). Cunoscut și sub numele de Răpedea sau Răpidea. Declarat monument al naturii (1955). Punct turistic. 2. Com. în jud. Maramureș, situată în depr. Poienile de sub Munte, la poalele m-ților Maramureș, la confl. râului Repedea cu Ruscova; 4.877 loc. (2005). Rezervațiile naturale Poiana cu narcise Tomnatec, Sehleanu, vârfurile Farcău, Vinderelu și Mihailecu.

RETEZAT, Munții ~, masiv muntos în V Carpaților Meridionali, situat între depr. Hațeg-Pui (la N,) depr. Petroșani (ESE), valea Râului Mare (V) și m-ții Vâlcan, de care este despărțit prin Valea Soarbele, Paltina și Lăpușnicu Mare (S). M-ții R. sunt alcătuiți din granite, granodiorite, șisturi cristaline și petice de calcar (în S), unde apar frecvente forme carstice. Prezintă vaste platforme de eroziune, etajate, precum și versanți abrupți și piscuri semețe. M-ții R. au peste 20 de vârfuri care depășesc 2.000 m alt., printre care: Peleaga (2.509 m), Custura (2.457 m), Bucura (2.433 m) ș.a. În m-ții R. se găsesc cele mai multe și mai evidente urme ale glaciației cuaternare din Carpații românești, care le conferă o înfățișare tipic alpină, cu circuri și văi glaciare, custuri dantelate, morene, câmpuri de grohotișuri, peste 80 de lacuri glaciare (Bucura, Zănoaga, Galeșu, Tău Negru, Tău Mare, Ana, Lia, Viorica ș.a.). Partea sudică, calcaroasă (numită și R. Mic) cuprinde masivele Piule – Piatra Iorgovanului, foarte spectaculoase, dominând prin abrupturi stâncoase în cursul superior al Jiului. Prezintă chei (ale Butei, Scorotei), peșteri, avene. Partea de est (între Râu Bărbat și Jiul de E), mai joasă (alt. max. 1.792 m) este cunoscută și sub numele de Tulișa. R. reprezintă unul dintre cele mai frecventate obiective turistice ale țării, fiind accesibili dinspre depr. Hațeg și Petroșani. Masivul R. este un important nod orohidrografic din care pornește o densă rețea de râuri cu debite bogate și potențial hidroenergetic ridicat (Râu Mare, Nucșoara, Valea Rea, Râu Bărbat ș.a.). Versanții sunt bine împăduriți. La peste 1.800 m alt. se află domeniile tufărișurilor subalpine și ale pășunilor alpine, unde se dezvoltă țăpoșica (Nardus stricta), păiușul (Festuca airoides), iarba vântului (Agrotis rupestris) ș.a. În v m-ților R., în bazinetul numit Gura Apelor, pe Râu Mare s-a construit cel mai mare baraj de pe râurile interioare ale țării. În partea centrală și sudică a m-ților R. se află Parcul Național Retezat (54.400 ha), înființat în 1935 din inițiativa și prin eforturile savanților Emil Racoviță și Alexandru Borza și inclus (1980) în rețeaua mondială a rezervațiilor biosferei. În interiorul lui (în zona lacul Gemenele – Tău Negru – Valea Dobrunului), o supr. de 1.629,4 ha este declarată o rezervație științifică, aici nefiind permis accesul turiștilor sau a altor persoane decât cu avizul Comisiei Monumentelor Naturii. Vegetația din cadrul Parcului Național este foarte puțin modificată de intervenția omului, ea cuprinzând peste 1.200 specii, etajate pe versanți, din care c. 15% sunt endemite carpatice (unele specii doar masivului R.), iar altele sunt declarate monumente ale naturii. Începând de la poale spre înălțimi, în locurile mai adăpostite există arboret de gorun cu carpen în care diseminat apar teiul (Tilia cordata) și nucul (Juglans regia), care urcă până la c. 600 m alt. ș.a. Urmează o zonă compactă cu păduri de fag, care depășesc uneori alt. de 1.400 mm și apoi una de molidișuri (local în amestec cu zâmbrul) ce ajung până la 1.800 m. La peste 1.800 m alt., peisajul subalpin este dominat de întinse jnepenișuri (Pinus mugo) și, răzleț, zâmbru (Pinus cembra), de scoruș de munte (Sorbus aucuparia) și tufișuri alcătuite de smârdar (Rhododenndron myrtifolium), ienupăr pitic (Juniperus sibirica) ș.a. O caracteristică a florei Parcului Național o constituie marea variabilitate a genului Hieracium (vulturica), reprezentat prin 27 de specii cu 51 de varietăți, multe dintre ele endemice, masivul R. fiind un adevărat centru genetic al acestui gen. Printre plantele declarate monumente ale naturii se evidențiază floarea de colți (Leontopodium alpinum), sângele voinicului (Nigritella rubra), strugurii ursului (Arctostaphyllos uva ursi), gențiană (Gentiana punctata) ș.a. Fauna Parcului Național este reprezentată prin aproape toate speciile caracteristice Carpaților: urs, mistreț, jder de copac, râs, cerb, căprior, pisică sălbatică, capră neagră (declarată monument al naturii), ocrotită de lege, cocoș de munte, ieruncă ș.a. În trecut R. era renumit ca loc de cuibărit al unor păsări răpitoare mari: zăganul, vulturul pleșuv sur, vulturul negru (astăzi dispărute din zonă) și acvila de munte (acum foarte rară). Sunt încă prezente răpitoare mici ca șoarecarul, diverse specii de uliu, șoimul și vânturelul, iar dintre răpitoarele de noapte huhurezul. Sunt abundenți amfibienii (tritonii, diferite specii de broască) și șerpii. Recent a fost colonizată marmota. Numeroase specii de fluturi, printre care unele endemite și elemente sudice. În cadrul Parcului Național existe trei puncte de observații (Gura Zlatna, la 795 m, Rotunda, la 1.100 m și Pietrele, la 1.487 m), care controlează intrarea și ieșirea turiștilor, o cabană a paznicilor (la Gura Zlatna) și un laborator de cercetare științifică (inaugurat în 1965), situat la 1.770 m alt., pe malul râului Rovina.

ROMÂNIA, stat situat în partea de SE a Europei Centrale, la N de Pen. Balcanică, în bazinul inferior al Dunării, cu ieșire la M. Neagră, având drept „coloană vertebrală” catena Carpaților Sud-Estici. R. este cuprinsă între 43°37′07″ și 48°15′06″ lat. N și între 20°15′44″ și 29°41′24″ long. E, aflându-se la mijlocul distanței dintre Ecuator și Polul Nord (paralele de 45° lat. N); la distanțe aproximativ egale de marginile continentului european (2.700 km litoralul atlantic în V, 2.600 km m-ții Ural în E, 2.800 km țărmul arctic în N); față de cel mai sudic punct al Europei continentale (capul Matapan din S Greciei) distanța este de 3.149,9 km, dintre care terestre 1.085,6, fluviale 1.816,9 km și maritime 247,4. Se învecinează la N și SE cu Ucraina (649,4 km), în E cu Republica Moldova (681,3 km), în SE cu Marea Neagră (193,5 km cu apele internaționale, la care se adaugă 22,2 km granița maritimă cu Bulgaria și 31,7 km granița maritimă cu Ucraina), în S cu Bulgaria (631,3 km), în SV cu Serbia (546,4 km), iar în VNV cu Ungaria (448 km). Suprafața: 238.391 km² (cu apele teritoriale). Moneda oficială 1 leu = 100 bani. Populația: 21 mil. loc. (1 iul. 2005); din care populația urbană: 11.895.598 loc. (54,9%); rurală: 9.777.730 loc. (45,1%). Densitate: 90,7 loc./km². Structura populației pe naționalități (la recensământul din 2002): români (89,5%), maghiari (6,6%), țigani (2,5%), germani (0,3%), ucrainieni (0,3%), ruși, turci, tătari, sârbi, slovaci, bulgari, evrei, cehi, greci, armeni ș.a. Limba oficială: româna. Religia (înregistrată la recensământul din 2002): ortodocși (86,7% din populația țării), romano-catolici (4,7%), reformați (3,2%), greco-catolici (0,9%), baptiști (0,6%), musulmani (0,3%) ș.a. Cap,: București. Orașe pr.: Arad, Bacău, Baia Mare, Botoșani, Brașov, Brăila, Buzău, Cluj-Napoca, Constanța, Craiova, Drobeta-Turnu Severin, Galați, Iași, Oradea, Piatra-Neamț, Pitești, Ploiești, Râmnicu-Vâlcea, Satu Mare, Sibiu, Suceava, Târgoviște, Târgu Mureș, Timișoara. Porturi maritime: Constanța, Mangalia, Midia-Năvodari, Sulina. CADRUL NATURAL Alcătuirea geologică complexă, relieful variat, poziția R. la răspântia influențelor climatice și biogeografice central-europene, submediteraneene și est-europene, determină o mare diversitate a condițiilor fizico-geografice. Marile unități de relief sunt dispuse sub forma a trei trepte principale relativ concentrice: munții ocupă 31% din supr. țării, dealurile și podișurile 36%, iar câmpiile 33%, amplitudinea altitudinală fiind de peste 2.500 m (între nivelul 0 al Mării Negre și alt. max. 2.544 m în vf. Moldoveanu din M-ții Făgăraș); alt. medie este de 420 m. În partea centrală a țării se află marea depresiune a Transilvaniei, un complex de dealuri, podișuri și depresiuni cuprinzând în S pod. Târnavelor, în centru C. Transilvaniei, iar în N Pod. Someșan; este mărginită spre E, la contactul cu Carpații Orientali, de un șir de dealuri și depresiuni (cunoscute și sub numele de Subcarpații interni sau Subcarpații Transilvaniei), spre sud de depresiunile Făgăraș, Sibiu, Săliște, Apold, culoarul Orăștie (care o despart de Carpații Meridionali), iar în V, spre M-ții Apuseni, de culoarul compartimentat Alba Iulia – Aiud – Turda – Gilău. Este înconjurată de arcul Carpaților românești, cu numeroase depresiuni intramontane mari (Maramureș, Dornelor, Giurgeu, Ciuc, Brașov, Loviștei, Hațeg, Petroșani, Beiuș ș.a.), străpunși parțial sau total de numeroase văi, dintre care unele au format chei și defilee spectaculoase (Mureș, Bicaz, Olt, Jiu, Crișu Repede ș.a.); prezintă o serie de pasuri și trecători care înlesnesc legăturile rutiere și feroviare între diferitele reg. ale țării. În ansamblu Carpații sunt m-ți de înălțime mijlocie și mică (altitudinea medie este de 840 m, iar aproape 90% din suprafața lor se află sub cota de 1.500 m). Înălțimi mai mari de 2.000 m se întâlnesc doar în N Carpaților Orientali (Rodnei și Călimani) și îndeosebi în Carpații Meridionali (care grupează 85% din înălțimile de peste 2.000 m din țară), în aceste masive, fiind bine reprezentat relieful glaciar. În exteriorul Carpaților se desfășoară celelalte unități mari de relief. Pe latura de E și de S (între valea Moldovei și Motru) se desfășoară Subcarpații, strâns legați genetic de m-ți, cu relief cutanat, cu o alternanță de dealuri și depresiuni subcarpatice și intracolinare, cu alt. medii de 600-700 m, dar depășind în câteva vârfuri 1.000 m; dincolo de valea Motrului se întinde pod. Mehedinți, o unitate cu caracter intermediar între reg. de munte (ca o treaptă mai coborâtă a m-ților Mehedinți) și reg. de deal. Pe latura externă a Carpaților Occidentali trecerea spre C. Banato-Crișană se realizează prin intermediul dealurilor Banato-Crișene (Dealurile de Vest), cu depresiuni care pătrund ca niște ca niște goluri în spațiul muntos. Partea de E a țării este ocupată de pod. Moldovei, iar în S se întinde C. Română. În sectorul cuprins între Dâmbovița și culoarul depresionar Drobeta-Turnu Severin – Bala – Comănești între Subcarpați și câmpie se interpune o vastă unitate deluroasă, Piemontul Getic, cu înălțimi care scad treptat de la N spre S. În partea de SE a R., la E de Dunăre, se află m-ții Măcin, pod. Dobrogei și Delta Dunării. O caracteristică legată de marea răspândire, în unele unități de relief, a rocilor calcaroase, o constituie relieful carstic bine dezvoltat, atât exocarstul (lapiezuri, doline, avene, polii) cât și endocarstul (numeroase peșteri, dintre care unele foarte bogat și divers concreționate). R. aparține domeniului carpato-danubiano-pontic, respectiv unor coordonate geografice majore europene: lanțul m-ților Carpați parte a sistemului muntos alpino-carpato-himalaian, fluviul Dunărea (importantă cale navigabilă și de legătură între țările din V, centrul și S-E Europei) și Marea Neagră (amplă „poartă” deschisă larg către toate țările lumii). RESURSELE SUBSOLULUI Petrolul este localizat îndeosebi în zona flișului din Carpații Orientali, în Subcarpați, în C. Română și platforma litorală a M. Negre. Se exploatează în jud. Argeș, Bacău, Brăila, Bihor, Buzău, Dâmbovița, Giurgiu, Gorj, Prahova și Teleorman, Constanța (foraj marin). Gazele naturale, sunt reprezentate prin metan și gaze de sondă. Zăcăminte de metan se găsesc în pod. Transilvaniei, fiind exploatate, îndeosebi, în jud. Mureș și Sibiu; gazele de sondă sunt exploatate în jud. Gorj și Prahova. Cărbunii sunt localizați în unele depr. intramontane, îndeosebi huilele și cărbunii bruni, precum și în Subcarpați și în zonele colinare. Huila se exploatează, în cea mai mare parte, din bazinul Petroșani și în jud. Caraș-Severin, cărbunele brun se extrage din jud. Bacău, Brașov, Caraș-Severin, Cluj, Hunedoara, și Sălaj, iar lignitul este exploatat în jud. Argeș, Bihor, Caraș-Severin, Covasna, Dâmbovița, Gorj, Mehedinți și Sălaj. Minereurile de fier se exploatează îndeosebi în SV țării (în m-ții Banatului și mai ales în m-ții Poiana Ruscăi), minereurile de mangan în N Carpaților Orientali. R. dispune de minereuri neferoase în grupa vulcanică de N a Carpaților Orientali și în m-ții Apuseni, de pirite cuprifere în cristalinul din N Carpaților Orientali, în M-ții Apuseni și în m-ții Poiana Ruscăi, de min. auroargentifere în partea centrală și de S a M-ților Apuseni, de bauxită în m-ții Pădurea Craiului. Sarea se găsește în părțile marginale ale depr. Transilvaniei, în Subcarpați și depr. submontane. Roci de construcție (calcar, marmură, granit, bazalt, argile caolinoase etc.) îndeosebi în reg. muntoase și în Dobrogea. Există peste 2.000 de izv. minerale, unele dintre ele cu proprietăți terapeutice deosebite. Se întâlnesc mai ales în Carpați și Subcarpați (Vatra Dornei, Bixad, Borsec, Sângeorz-Băi, Biborțeni, Malnaș, Căciulata, Băile Olănești, Băile Tușnad, Băile Govora, Băile Herculane, Vața de Jos, Geoagiu Băi, Sovata, Praid ș.a.), dar și în zonele de pod. și de câmpie. CLIMA Este de tip temperat-continental, cu numeroase variante locale determinate de alt., expunerea față de mișcarea generală a maselor atmosferice și de alți factori; suferă influențe oceanice în V, submediteraneene în SV și continentale în E. Diferența de latitudine marchează o scădere doar de 2-3°C între S și N țării. Mul mai însemnate sunt diferențele climatice determinate de alt., atât ca temp., cât și ca precipitații. Temp. medie anuală este de 11°C în S C. Române, pe litoralul Mării Negre și în S Banatului și de 8°C în N țării. În reg. de dealuri și podișuri temperatura medie anuală ajunge la c. 8°C, iar în cele de munte oscilează între 6°C și -2°C pe culmile cele mai înalte. În luna iul. temperatura medie variază între 23°C în S țării, 20°C în reg. de deal și mai puțin de 6°C pe înălțimile munților, însă în condițiile unor advecții de aer tropical valorile zilnice pot fi mult mai ridicate; temperatura maximă absolută înregistrată în R. a fost de 44,5°C (în aug. 1951, la stația meteo „Ion Sion” din Bărăgan). Iarna, în reg. de câmpie din E și SE țării, sub influența advecțiilor de mase de aer reci, continentale, temperatura medie a lunii ian. atinge valori scăzute (-3°C), pe când în V și SV valorile sunt mai mari de -2°C. În NE țării valorile scad sub -4°C, iar pe culmile munților ajung la -10°C. În depresiunile intracarpatice valori pot scădea uneori foarte mult, datorită inversiunilor de temperatură; temperatura minimă absolută, -38,5°C s-a înregistrat în ian. 1942 la Bod. Precipitațiile atmosferice înregistrează cele mai mari valori în reg. de munte, în special pe latura V și NV a M-ților Apuseni (Stâna de Vale, 1.541 mm) și în masivele înalte din Carpații Meridionali. În reg. de deal și de câmpie diferențele sunt mari în funcție de poziția în terit., în raport cu circulația generală a atmosferei, fiind în general mai abundente în jumătatea NV a țării (550-650 mm în câmpie și 700 mm în reg. de dealuri) și mai reduse în partea de SE (sub 500 mm). Cantități reduse se înregistrează și în reg. situate în „umbră de precipitații” și influențate de vânturi tip foehn, ca partea de V a C. Transilvaniei, culoarul Mureșului, latura externă a Subcarpaților de la Curbură, E C. Române. Cele mai reduse cantități (sub 400 mm anual) se înregistrează în Delta Dunării și pe litoral. Față de aceste medii multianuale, există variații foarte mari, înregistrându-se succesiuni de ani secetoși și ani ploioși, pe întreg. terit. țării sau cu diferențe mari între reg. (mai ales între cele situate la S și E de Carpați și cele din V și SV). Precipitațiile sunt distribuite foarte neuniform pe parcursul anului; în general maximele pluviometrice se înregistrează în mai-iun., iar minimele în febr.-mart., cu excepția reg. din SV și NV țării unde se înregistrează un al doilea maxim de precipitații (cu valori mai reduse) în cursul toamnei. Ținând seama de influențele climatice predominante care determină procese atmosferice caracteristice, terit. țării a fost încadrat în șase provincii climatice: cu influență oceanică, cu adecvații frecvente ale aerului temperat-maritim, pe tot parcursul anului, iarna cu adecvații frecvente de aer rece din NV și calde din SV (cuprinzând toată partea de V a țării, până pe culmile Carpaților Orientali și Meridionali); cu influențe submediteraneene, iar cu adecvații de aer cald din SV, care determină un climat mai blând, durată mică a stratului de zăpadă (cea mai mare parte a Banatului, V și S Olteniei); de tranziție de la influențe oceanice și submediteraneene la cele de ariditate, cu alternanța adecvațiilor de aer temperat-maritim din V și NV cu cele ale aerului temperat-continental (NE Olteniei, partea centrală a Munteniei); cu influențe de ariditate, iarna cu advecții de aer foarte rece de origine polară sau arctică, care determină geruri mari, iar în corelație cu advecțiile de aer cald din SV ninsori abundente și viscole, iar vara cu advecții de aer cald, de origine tropicală și adesea un regim deficitar al precipitațiilor (E. C. Române, Subcarpați de Curbură și jumătatea sudică a Subcarpaților Moldovei, cea mai mare parte a Dobrogei, E Pod. Moldovei); cu influențe baltice, cu advecții frecvente ale aerului temperat-continental de origine polară și arctică și ale aerului temperat-maritim, care determină nebulozitate mai mare și precipitații mai bogate (partea de NE a Carpaților Orientali și de NV a pod. Moldovei); cu influențe pontice, iarna cu advecții ale aerului cald și umed din SV, vara sub influența circulației locale sub formă de brize (litoralul M. Negre și Delta Dunării). HIDROGRAFIA Apele curgătoare izvorăsc, în cea mai mare parte din coroana centrală a Carpaților și sunt colectate, aproape în totalitate (cu excepția câtorva râuri mici din Dobrogea), de Dunăre, rețeaua hidrografică având în mare parte caracter radial. Râurile din V țării sunt adunate de Tisa care face hotarul de N al țării pe o mică distanță, între afl. ei mai importanți sunt: Someșul, Crișul și Mureșul. În Banat, principalul râu este Timișul. Râurile mai mari din S țării sunt: Jiul, Oltul, Argeșul, cu afl. său, Dâmbovița, Ialomița. În E țării, Siretul adună mari afl. din Carpați (intre care Moldova, Bistrița, Buzăul) și din pod. Moldovei (Bârladul), înregistrând, aproape de vărsarea în Dunăre, cel mai mare debit al râurilor interioare; Prutul, deși mai lung are afl. mici și un debit mai redus. Regimul râurilor din R. este supus unor variații de nivel relativ mari, datorită continentalismului climatic. Lacurile se întâlnesc pe toate treptele de relief și au forme, mărimi și origini foarte variate. Deși în număr mare(c. 3.500) sunt, în general, reduse ca supr. Cele mai mari sunt cele din sistemul lagunar Razim, sau unele limane maritime (Tașaul, Siutghiol, Techirghiol), ori fluviale (Oltina în Dobrogea de S, Snagov la N de București etc.). Mult mai mici numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de munte, majoritatea de origine glaciară. Tot mai numeroase și de mari dimensiuni sunt lacurile de acumulare de interes hidroenergetic (lacul de la Porțile de Fier pe Dunăre, Izvoru Muntelui pe Bistrița, Vidraru pe Argeș, Vidra pe Lotru, cele 17 lacuri de pe Olt ș.a.) sau pentru alimentări cu apă – pe văile Uzului, Doftanei, Firizei ș.a. SOLURILE Solurile prezintă o foarte mare diversitate, principalele categorii de soluri fiind distribuite în strânsă legătură cu treptele de relief, dar cu mari variații locale legate de influențele climatice, de litologie, de gradul de fragmentare a reliefului și de nivelul pânzei freatice, astfel că adesea se formează adevărate mozaicuri de soluri cu caracter zonal, intrazonal și azonal. În câmpii și podișuri joase, în S țării dar și în părțile marginale din E și V țării, ca expresie a zonalității latitudinale se întâlnesc diverse tipuri tipuri de sol din clasa molisoluri (cernisoluri), care ocupă c. un sfert din terit. țării. Dintre acestea cernoziomurile tipice, unele dintre cele mai fertile soluri de pe glob, se întâlnesc îndeosebi în Dobrogea și partea de E a C. Române, fiind formate sub vegetația de stepă (acum în cea mai mare parte dispărută). În mare parte din C. Română, C. Jijiei și porțiuni din pod. Bârladului, C. Banato-Crișană și local în pod. Transilvaniei se întâlnesc cernoziomuri cambice (= levigate) și cernoziomuri argilo-iluviale. Pe măsură ce alt. crește începe să se manifeste zonalitatea altitudinală, în câmpii mai înalte, podișuri și dealuri predominante fiind cambisolurile și luvisolurile. Pe de altă parte, în pod. Moldovei și depr. Cracău-Bistrița se manifestă influențe climatice estice care determină prezența solurilor cenușii (faeoziomuri greice sau griziomuri); în SV țării solurile brun-roșcate și brun-roșcate luvice atestă influențele submediteraneene, pe când în partea centrală și V a țării în dealuri și podișuri predomină solurile brune eumezobazice (eutricambosoluri) și brune argiloiluviale (preluvosoluri) și luvisoluri asemănătoare celor din Europa Centrală. În munți etajarea este clar exprimată, de la cambisoluri la spodosoluri și apoi la umbrisoluri (în etajul alpin fiind reprezentate prin soluri humico-silicatice). VEGETAȚIA Terit. R. este străbătut de o importantă limită biogeografică, cea între pădurea de foioase de tip central-european și stepele est-europene, între care se impune o zonă de silvostepă. Pe acest fond general se suprapun influențe submediteraneene, bine exprimate în partea de SV a țării și în Dobrogea și din ce în ce mai estompate spre N și NE. Dar pe o mare parte a terit. caracteristicile covorului vegetal sunt determinate în primul rând de etajarea altitudinală. Datorită acțiunii omului, formațiunile vegetale naturale au suferit diverse transformări; unele s-au restrâns până aproape de dispariție, altele prezintă modificări mai mult sau mai puțin pronunțate. Pădurile, care ocupau în condiții naturale c. trei sferturi din supr. țării, reprezintă astăzi numai c. 26,6%. Zăvoaiele de luncă au fost în mare parte distruse sau puternic degradate. În reg. de deal și de munte pe locul pădurilor defrișate au luat o mare răspândire fânețele și pășunile naturale. Au fost introduse și o serie de specii provenind din alte reg. geografice, în special salcâmul, originar din America, care în prezent constituit un component obișnuit al pădurilor de câmpie. S-au răspândit mult diverse specii ruderale. Vegetația zonală. Zona de stepă ocupă partea de SE a țării (o parte din pod. Dobrogei, jumătatea de E a C. Române, o parte a C. Covurluiului și a Siretului Inferior), dar vegetația ierboasă de stepă, dominată de colilie și negară, încă bine reprezentată la sfârșitul sec. 19, a fost aproape total înlocuită prin culturi agricole sai izlazuri puternic degradate, în care predomină specii ca bărboasa (Botriochloa ischaemum), păiușul de stepă (Festuca valesiaca), pirul gros (Cynodon dactylon), firuța cu bulbi (Poa bulbosa). Zona de silvostepă se prezintă ca o fâșie de lățimi variabile, cu vegetația de asemenea puternic modificată antropic, încât adesea este greu de pus în evidență extinderea reală a ei; în NE pod. Moldovei și C. Crișanei este o silvostepă de tip nordic, cu păduri de stejar (Quercus robur) adesea în amestec cu carpen, arțar tătăresc și cireș, pe când în silvostepa sudică, bine reprezentată în C. Română, dar apărând pe suprafețe mici și în Dobrogea și partea de SE a pod. Moldovei, în păduri predominau în condiții naturale, două specii sudice, stejarul pufos (Quercus pubescens), element submediteraneean și stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora)răspândit în R. și în Pen. Balcanică. Zona pădurilor de foioase este reprezentată în S și V țării (partea de S a Piem. Getic, porțiuni din C. Română, Dealurile de V) prin păduri de cer (Quercus cerris) și gârniță (Quercus frainetto), specii cu caracter subtermofil foarte caracteristice pentru partea de SE a Europei, unde se interpun între pădurile de tip submediteraneean și cele caracteristice Europei centrale. În pod. Transilvaniei și pod. Sucevei vegetația de pădure este reprezentată de stejar, adesea în amestec cu gorun, carpen, frasin, tei și ulm. Etajarea altitudinală. O dată cu creșterea altitudinii, se trece de la zonalitatea latitudinală la cea altitudinală. Primul etaj este cel nemoral, cu două subetaje. Subetajul pădurilor de gorun (Quercus petraea, Q. polycarpa, Q. dalechampii) este cuprins în general între 300 și 600-700 m alt., cu extindere mare în Subcarpați, porțiunile mai înalte ale Piem. Getic, pod. Târnavelor, pod. Someșan, mare parte din pod. Moldovei, în porțiunile mai înalte ale Dealurilor de V. Subetajul pădurilor de fag (Fagus sylvatica) ocupă porțiunile mai înalte, peste 600-700 m alt., urcând adesea la 1.200-1.400 m, iar în SV Carpaților Meridionali chiar la peste 1.600 m alt. Pe mari întinderi se produce însă o întrepătrundere a acestor două subetaje, fagul coborând pe văi și versanții umbriți (ajungând chiar sub 100 m alt., de ex. în Defileul Dunării), iar gorunul ridicându-se pe versanții însoriți, pe culmi și pe muchii de deal până la alt. destul de mari (chiar peste 1.000 m), adesea constatându-se inversiuni de vegetație. În partea superioară a subetajului fagului frecvent se formează amestecuri de fag cu brad și molid, care ocupă suprafețe foarte mari în Carpații Orientali și în grupa estică a Carpaților Meridionali. Etajul pădurilor de molid începe în general la c. 1.200 (în N țării) – 1.400 m (1.600) m, ridicându-se până la c. 1.800 m, însă molidul a fost extins mult dincolo de limita sa naturală datorită plantațiilor forestiere. În schimb limita superioară adesea este mult coborâtă antropic, ca urmare a pășunatului în golul de munte, care a dus la extinderea asociațiilor de pajiști sau a tufărișurilor de ienupăr și afin pe locul vechilor molidișuri de limită. Etajul subalpin reprezentat în mod natural prin rariști de limită și tufărișuri de jneapăn (Pinus mugo), este acum dominat de pajiști de părușcă (Nardus stricta) și de tufărișuri secundare de ienupăr, afin și merișor. Etajul alpin propriu-zis ocupă doar suprafețe mici, la alt. de peste 2.200-2.400 m, fiind caracterizat prin pajiști de coarnă (Carex curvula) și rugină (Juncus trifidus) sau prin plante scunde, în pernițe (gușa porumbelului pitică, unghia găii etc.), salcia pitică, mușchi și licheni. FAUNA Deși a suferit modificări importante, atât datorită supraexploatării (vânat și pescuit excesiv) cât mai ales în urma restrângerii habitatelor și dispariției surselor de hrană și, în special, în cazul faunei acvatice, datorită poluării apelor, R. mai păstrează încă o faună bogată și variată. În cea mai mare parte este o faună de climă temperată caracteristică Europei Centrale, cu specii adaptate vieții în munți sau în pădurile de foioase din dealuri și câmpii, dar și în habitate mai mult sau mai puțin transformate de om (luminișuri, livezi, vii, și chiar în mediul urban, în parcuri și spații verzi). În ce privește mamiferele, R. dețină încă efective importante de urs, lup și râs, de mare interes conservativ (fiind considerate cele mai importante din Europa în afara țărilor din fosta U.R.S.S.), dar sunt bine reprezentate și alte mamifere ca cerbul carpatin, cerbul lopătar (introdus în sec. 20, dar în prezent având efective mai importante decât ale cerbului carpatin), căpriorul, mistrețul, vulpea, pisica sălbatică, iepurele de câmp, jderul de copac și jderul de piatră, nevăstuica, bursucul, diferite specii de pârș, chițcanul, șoarecii de pădure, ariciul, cârtița. Se întâlnesc mai ales în SE țării, și unele specii de stepă ca popândăul, hârciogul, orbetele, șoarecele de câmp, dihorul de stepă, dihorul pătat. În luncile râurilor erau abundente specii ca vidra și nurca, acum puternic periclitate. În golul de munte cea mai caracteristică specie este capra neagră; se mai întâlnesc diverse mamifere mici printre care șoarecele de zăpadă; în câteva masive muntoase înalte a fost introdusă marmota alpină. Zimbrul, dispărut din fauna R., a fost reintrodus în semilibertate (rezervația Neagra de la Bucșani, jud. Dâmbovița, parcul natural Vânători-Neamț). Lumea păsărilor este extrem de diversă. În pădurile de munte se remarcă cocoșul de munte, ierunca, diverse specii de ciocănitoare, alunarul, pițigoiul de brădet, pițigoiul de munte, forfecuțele. Cocoșul de mesteacăn își restrânge arealul și efectivele, fiind astăzi întâlnit numai local (mai ales în jnepenișuri) în N Carpaților Orientali. În trecut erau bine reprezentate și marile răpitoare de zi, aflate astăzi pe cale de dispariție (zăganul și probabil vulturul pleșuv negru și sur au dispărut din fauna țării, pajura se mai întâlnește doar sporadic), în schimb sunt bine reprezentate micile răpitoare de zi și o serie de răpitoare de noapte. În reg. de câmpie erau abundente ciocârliile, prepelițele și potârnichile, și ele fiind astăzi în regres pronunțat, în timp ce dropia și spurcaciul aproape au dispărut. Printre păsările existente încă în mare număr: coțofana, gaița, mierla, sturzii, graurii, cioara de semănătură, cioara grivă, pupăza. Păsările de apă și cele limicole (de țărm), majoritatea migratoare (specii de clocitoare în R., specii de pasaj și oaspeți de iarnă) sunt extrem de diverse, iar pentru ocrotirea lor au fost realizate numeroase arii protejate, printre care un loc aparte îl ocupă Rezervația Biosferei Delta Dunării. Printre cele de interes deosebit se remarcă pelicanii (având în Delta Dunării cele mai mari colonii din Europa), cormoranii, egreta mare, egreta mică, lebăda albă și lebăda mută, diverse specii de rațe și gâște sălbatice. Pentru gâsca cu gâtul roșu din N Siberiei unul dintre cele mai importante locuri de iernat se află în deltă și pe litoralul Mării Negre. Dintre reptile există diverse specii de șerpi: vipera comună, vipera cu corn (specie sudică întâlnită în SV țării), șarpele de apă, șarpele de alun, iar în Dobrogea balaurul (Elaphe quatuourlineata), broasca țestoasă de uscat (Testudo hermanni în SV țării și Testudo graeca ibera în Dobrogea). În ce privește ihtiofauna, în apele reci de munte este caracteristic păstrăvul; lostrița, frecventă altădată în râurile mai mari, este acum aproape dispărută (se încearcă însă repopularea apelor cu exemplare obținute în condiții de laborator); în apele din reg. de deal predomină cleanul, scobarul și mreana, iar în râurile mari de câmpie și în Dunăre crapul, carasul, știuca, plătica, șalăul etc. Din Marea Neagră pătrund în Dunăre sturionii, furnizori de icre negre. În Marea Neagră se pescuiesc scrumbii albastre, heringi, hamsii, stavrizi, guvizi, chefali. Se înregistrează și pătrunderea spontană de specii noi, care găsesc condiții favorabile în cadrul peisajului modificat de om (bizamul, câinele enot, guguștiucul etc.). Recent în S țării, în special în Dobrogea, a început să se răspândească șacalul. Pe lângă Rezervația Biosferei Delta Dunării, care are un statut special, find de mare interes european, mai există 12 parcuri naționale: Retezat (cel mai vechi din țară, înființat în 1935, ulterior extins pe suprafață mai mare), m-ții Rodnei, Călimani, Ceahlău, Cheile Bicazului-Hășmaș, Piatra Craiului Vânturarița-Buila, Cozia, Domogled-Valea Cernei, Semenic-Cheile Carașului, Cheile Nerei-Beușnița, m-ții Măcinului. Au fost declarate arii protejate și numeroase parcuri naturale, dintre care unele în reg. de munte (Bucegi, M-ții Apuseni, Grădiștea Muncelului-Cioclovina, Putna-Vrancea, m-ții Maramureșului, Porțile de Fier), altele în reg. de câmpie și luncă (Balta Mică a Brăilei, Comana, Lunca Mureșului – în jud. Arad și Timiș, Lunca joasă a Prutului inferior – în jud. Galați) sau la contactul dintre munți și reg. mai joase (Vânători-Neamț, geoparcurile platoul Mehedinți și Țara Hațegului). Există numeroase rezervații științifice, rezervații naturale și arii de protecție specială avifaunistică. Procesul de declarare de noi arii protejate este în plină desfășurare, în acord cu normele Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii (U.I.C.N.) și cu preocupări în acest sens la nivelul Uniunii Europene. ECONOMIA Industria, bazată pe o apreciabilă tradiție meșteșugărească (mai ales în Transilvania) și pe resurse de sol și subsol, se dezvoltă începând din sec. 19 și se amplifică în ritmuri rapide în sec. 20. Pe lângă vechile reg. ind. București, Valea Prahovei, Banat, S Transilvaniei care continuă să joace un rol de primă importanță la nivel național, au apărut sute de întreprinderi ind. (de la cele siderurgice și chimice la cele ale ind. alimentare) în Oltenia, Moldova, Dobrogea, N Transilvaniei. Procesul de restructurare demarat în 1990 a dus inițial la o scădere a prod. ind. Începând cu 1994, are loc o relansare a prod. ind. Unele întreprinderi și-au redus activitatea sau au fost nevoite să-și închidă porțile în timp ce altele s-au restructurat, diversificându-și sau modificându-și profilul, proces care se află încă în plină desfășurare. Au apărut însă și o serie de noi obiective ind., în general ca urmare a unor investiții externe. Ind. energetică se bazează încă în mare măsură pe termoenergie (c. 60% din producția electrică în anul 2004), deși aceasta implică un preț de cost mai ridicat și un grad mai mare de poluare a mediului. Totuși unele termocentrale au fost trecute în conservare sau lucrează la capacitate mai mică. Există și un număr mare de hidrocentrale, de diferite capacități; se remarcă Porțile de Fier I și II (Ostrovu Mare) pe Dunăre, hidrocentralele în cascadă de pe Bistrița, Argeș, Oltul inferior, cele de pe Lotru, de la Tismana, de la Stânca-Costești pe Prut, Fântânele în M-ții Apuseni, Râu Mare la poalele m-ților Retezat etc. O pondere mare o are centrala atomo-electrică de la Cernavodă. Mari rafinării de petrol funcționează în jud. Prahova (Ploiești, Brazi, Teleajen), Constanța (Midia-Năvodari) și Onești. Prelucrarea complexă a produselor petroliere se realizează și Arpechim-Pitești. Ind. siderurgică este reprezentată de câteva centre: combinatul siderurgic Galați, care, după o perioadă foarte dificilă, este acum în plină activitate, combinatul de oțeluri speciale Târgoviște, uzinele de la Reșița, Hunedoara și Iași, laminoarele de la Roman și Brăila, ind. sârmei de la Câmpia Turzii. Metalurgia neferoasă este prezentă îndeosebi prin producția de alumină (Oradea, Tulcea) și producția de aluminiu și aliaje de aluminiu de la ALRO Slatina. Ind. constructoare de mașini a suferit modificări profunde, datorită lipsei de competivitate a unora dintre produse. Printre întreprinderile rămase în funcțiune, unele chiar cu rezultate semnificative, se numără cele producătoare de autoturisme de oraș (Pitești, Craiova), utilaj petrolier (Ploiești, Târgoviște), mașini-unelte, piese și utilaje, în numeroase centre, mașini agricole (Brașov), frigidere și mașini de gătit (Găești, întreprindere retehnologizată conform normelor internaționale privind protecția stratului de ozon), construcții și reparații navale (Constanța, Mangalia, Galați, Brăila), material rulant (Arad). Ind. chimică, cu un puternic potențial poluant, a fost nevoită să întreprindă acțiuni de modernizare iar unele dintre întreprinderile care nu corespundeau standardelor de mediu au fost închise. Printre principalele produse se numără soda calcinată, soda caustică și alte produse cloro-sodice (Govora, Borzești, Râmnicu Vâlcea, Ocna Mureș, Turda, Târnăveni), îngrășăminte chimice (Craiova, Târgu Mureș, Năvodari, Făgăraș etc.), detergenți (Ploiești, Timișoara), amoniac, acid sulfuric etc. Se fabrică și cauciuc sintetic și produse din cauciuc, inclusiv anvelope auto (Bacău, Florești-Prahova, Jilava, Timișoara). Ind. farmaceutică are centre importante la Iași, București, Cluj-Napoca, Brașov. R. este un important producător de ciment (Fieni, Câmpulung, Turda ș.a.), la care se adaugă și alte materiale de construcții (ceramică, cărămizi, geamuri). Pe baza exploatării, adesea excesive, a resurselor forestiere, s-a dezvoltat o importantă ind. de prelucr. a lemnului (îndeosebi cherestea, dar și furnir, mobilă, instrumente muzicale, celuloză și hârtie), în numeroase localit., îndeosebi în reg. Carpaților Orientali, la poalele Carpaților Meridionali (la Brezoi și Sebeș) și în aria M-ților Apuseni. Există și numeroase unități ale ind. blănăriei. Ind. alimentară, bine reprezentată în toate orașele mari dar și în numeroase localit. mici și mijlocii, produce preparate din carne, conserve de legume, fructe, pește, produse lactate, ulei comestibil (în special de floarea soarelui), zahăr și produse zaharoase, produse de panificație, vin, bere, băuturi spirtoase și răcoritoare. Ind. poligrafică are centre importante la București, Iași, Cluj-Napoca, Craiova, Oradea, Sibiu. Terenurile agricole ocupă peste 60% din suprafața țării; dintre acestea 63% sunt terenuri arabile, 38,7% pășuni și fânețe, 1,8% vii și 1,6% livezi. Pe mari suprafețe se cultivă cereale: grâu și orz (îndeosebi în reg. de câmpie, Dobrogea, partea centrală a pod. Transilvaniei și pod. Moldovei), porumb (foarte răspândit atât în reg. de câmpie cât și în cele de dealuri și podișuri), pe suprafețe mai mici ovăz și secară. Dintre plantele tehnice, producții importante se obțin la floarea-soarelui, cultivată îndeosebi în C. Română, C. de Vest și pod. Moldovei, dar se extind tot mai mult și alte plante oleaginoase (soia, rapița, ricinul). În schimb sfecla de zahăr, inul și cânepa înregistrează un regres. Cartoful este cultivat în toată țara, dar pe suprafețe mai mari în jud. Suceava, Maramureș, Satu Mare, în SE Transilvaniei (jud. Brașov, Covasna, Harghita), iar cartofii timpurii în partea centrală a C. Române, îndeosebi în jud. Dâmbovița. Se mai cultivă tomate, fasole, mazăre, ceapă, varză, ardei, atât în câmp cât și în grădini și sere, îndeosebi în reg. sudice ale țării și în zonele preorășenești; se folosesc pe scară largă solariile pentru producția de legume timpurii. Pepenii verzi și galbeni găsesc condiții favorabile în S C. Române și în C. de Vest. Se cultivă și diverse plante furajere (sfeclă furajeră, lucernă, trifoi, borceag, dovleci, porumb pentru siloz). Producțiile agricole înregistrează însă mari fluctuații în funcție de condițiile climatice din anul respectiv. Deși suprafața amenajată pentru irigat în a doua jumătate a sec. 20 depășea 3 mil. ha (locul 2 în Europa), aceasta a fost doar parțial repusă în funcțiune. În anul 2004 (un an agricol foarte bun), R. a ocupat locul 2 în Europa la producția de porumb, locul trei la floarea-soarelui și locul 4 la soia. Pomicultura este bine dezvoltată în reg. deluroase (cu mari suprafețe în jud. ca Argeș, Vâlcea, Buzău, Caraș-Severin) atât sub formă de livezi sistematice cât și ca livezi tradiționale asociate cu fânețe. Pe primul loc se află prunul (în anul 2004, R. a ocupat locul 3 pe glob la producția de prune); fructele sunt folosite preponderent pentru producția de țuică sau pentru gem și magiun, dar există și soiuri superioare de masă. Mărul se cultivă de asemenea pe scară largă, dar producții însemnate din soiuri de calitate superioară de obțin îndeosebi în aria Bistrița-Baia Mare-Sălaj, în pod. Sucevei și în Subcarpații Ialomiței (Voinești). Se mai cultivă păr, cireș, vișin, cais, nuc iar în Dobrogea și dealurile Crișanei se află întinse livezi de piersici. Vița de vie are condiții bune de dezvoltare, dar numai o parte din vii sunt de calitate superioară (altoite), în rest, mai ales în micile exploatații agricole, fiind vii hibride cu producții de calitate mai slabă. Printre cele mai importante reg. viticole din țară, cu pondere importantă a soiurilor superioare se numără latura externă a Subcarpaților de la Curbură (din jud. Vrancea până în jud. Prahova, cu centre renumite ca Panciu, Odobești, Cotești, Tohani, Pietroasa, Valea Călugărească), pod. Moldovei (Cotnari, Huși), Dobrogea (Murtfatlar, Niculițel), Piemontul Getic (Drăgășani), sudul Olteniei (Dăbuleni, Segarcea), pod. Târnavelor și reg. Alba Iulia. Struguri de masă se obțin la Ostrov (Dobrogea) și Greaca. Efectivele de animale au înregistrat fluctuații importante după 1989; după o scădere importantă acum se înregistrează o redresare, atât în gospodăriile individuale cât și în unitățile zootehnice de mare capacitate; au început să apară și unele ferme moderne, la standarde europene. Se cresc bovine pentru carne și lapte (inclusiv un număr relativ mic de bivoli, în unele reg. din Transilvania și în S. C. Române), porcine, ovine și caprine, cabaline (locul doi în Europa, îndeosebi cai de tracțiune dar și cai de rasă folosiți pentru sport), păsări (îndeosebi găini pentru ouă, pui și curcani). Apicultura se bazează pe bogata bază meliferă oferită de flora spontană, pe unele culturi agricole (ex. floarea-soarelui) și plantațiile de salcâm. Pescuitul și piscicultura de practică atât în Dunăre și Marea Neagră cât și în apele interioare; multe râuri și bălți au fost repopulate, totuși se înregistrează o scădere cantitativă și calitativă a producției, în special din cauza poluării apelor. Se constată o creștere continuă a ponderii serviciilor (comerț., transp., poștă, telecomunicații etc.). Rețeaua feroviară cuprinde opt linii magistrale și însumează 11.376 km (34% electrificată), cea rutieră c. 73.000 km drumuri publice (mai puțin de 18.000 km fiind modernizați, dintre care c. 120 km de autostrăzi); în schimb calea navigabilă a Dunării și canalul Dunărea-Marea Neagră înscriu R. pe una dintre magistralele ce leagă Europa Occidentală de E continentului și Asia, portul Constanța fiind și cel mai mare din bazinul Mării Negre. Traficul maritim internațional rămâne însă inferior celui din 1989 (în 2001: 28,9 mil. t, trafic total). Atât la mărfuri (74,3%), cât și la pasageri (60%) predomină transp. rutier, urmat de cel feroviar (18%; i, respectiv, 39,3%). În urma procedurii de modernizare și extindere, capacitatea principalului aeroport internațional „Henri Coandă”, București-Otopeni, a crescut la 3 mil. de pasageri anual (față de 1,6 mil. în 1998 și 1 mil. în 1994). O rețea vastă de conducte asigură transportul gazelor naturale și petrolului de la locurile de exploatare din țară sau a celor importate la centrele de prelucrare sau la consumatori și transportul produselor petroliere spre porturile Constanța, Galați, Giurgiu. Rețeaua electrică de transport include aproximativ 8.800 km de linii electrice aeriene de tensiune înaltă, medie și joasă, fiind interconectată cu rețelele electrice din țările vecine. După excedentele înregistrate în anii ’80 ai sec. 20, folosite la stingerea datoriei externe contractate în anii ’70, balanța comercială s-a deteriorat, pe fondul prăbușirii unor piețe tradiționale (țările membre ale fostului C.A.E.R.), al embargoului impus Iraqului și fostei Iugoslavii și al lipsei de competivitate a multora dintre prod. ind. românești. Pentru acoperirea acestor deficite și asigurarea de fonduri pentru restructurarea economiei s-a apelat la credite externe, în special de la instituțiile financiare internaționale. Datoria externă a R. în 2005 era de 24,4 miliarde euro (din care datorie publică 11,3 miliarde euro și public garantată 13,1 miliarde auro). De asemenea, s-au creat facilități pentru investițiile străine, nivelul acestora depășind 8 miliarde $ (oct. 2002), c. 3 miliarde $ fiind obținute din privatizarea unităților ec. de stat; principalii investitori provin din Italia, Olanda și Germania (aproape 40% din total), urmați de Cipru, Franța, S.U.A., Marea Britanie ș.a. Exportul, în valoare de 22,3 miliarde de euro în 2005, are ca principale domenii produsele minerale (inclusiv produse petroliere, minereuri, ciment, sare) cu o pondere de 11,1% din valoarea totală a exportului, produsele metalurgice (siderurgie, aluminiu ș.a.) 14,8% mașini, aparate și echipamente electrice 17,7%, mijloace și materiale de transport 7,9%, produse textile și confecții (cu pondere ridicată, 19% inclusiv produse realizate în regim de lohn), încălțăminte și accesorii (5,8%), la care se mai adaugă produse chimice, material lemnos, mobilă, produse alimentare. Este orientat în special spre țările Uniunii Europene, cu o pondere de 67,6% din totalul exporturilor (principalii parteneri fiind Italia cu 19,2%, Germania 14%, Franța 7,4%, Marea Britanie 5,5%) și spre Turcia (7,9%). În 2005 s-a importat în valoare de 30,1 miliarde euro, în special mașini, aparate și utilaje (23,4% din totalul importurilor), produse minerale (inclusiv țiței și gaze naturale), 15,6%, produse textile și confecții (10,2%), mijloace și materiale de transport (10,2%), produse metalurgice (8,8%), produse chimice (7,5%), principalii parteneri fiind Italia, Germania, Rusia, Franța, Turcia, China, Austria, Ungaria, Kazahstan. TURISMUL Principalele zone sau obiective: litoralul Mării Negre, cu renumite stațiuni de cură heliomarină, cu vestigiile orașelor antice Tomis, Callatis, Histria; zona Bucegi-Brașov (principala zonă a turismului montan și hivernal din R., cu orașul Brașov și stațiunile Poiana Brașov, Sinaia, Predeal ș.a.); Valea Oltului, cu stațiuni balneare în jud. Harghita (Băile Tușnad) și Vâlcea (Călimănești – Căciulata, Băile Olănești, Băile Govora); NV Moldovei (Bucovina), cu monumente de artă medievală bisericească; M-ții Apuseni, cu spectaculoase fenomene carstice; Maramureșul, cu valori folclorice și etnografice (o adevărată civilizație a lemnului: porți sculptate, case, biserici cu turle înalte – Ieud, Bogdan Vodă, Rozavlea ș.a., Cimitirul Vesel de la Săpânța ș.a., port popular viu colorat) unice în țară, cu stațiuni balneare (Ocna Șugatag) și de sporturi de iarnă (Borșa, Moșoga); defileul Dunării, fenomene carstice în m-ții și pod. Mehedinți; M-ții Făgăraș (supranumiți „Alpii Transilvaniei”), Piatra Craiului, Parâng, Retezat. Obiective incluse în Patrimoniul natural și cultural universal: Rezervația Biosferei Delta Dunării, bisericile cu picturi exterioare din Bucovina, din sec. 15-16 (Voroneț, Sucevița, Moldovița, Humor, Arbore), mănăstirea Horezu din Oltenia, bisericile de lemn din Maramureș (Ieud, Șurdești, Bârsana, Rogoz ș.a.), cetățile dacice din m-ții Orăștiei, bisericile fortificate săsești din Transilvania (Biertan, Prejmer, Viscri ș.a.) și centrul istoric al Sighișoarei. ISTORIA Vestigii ale activității umane în spațiul carpato-dunărean coboară în timp până în epoca Paleoliticului inferior (unelte din această perioadă au fost descoperite pe Valea Dârjovului, Valea Dâmbovicioarei, Valea Lupului, Ripiceni etc.) și atestă apartenența acestei zone la marea arie geografică în care s-a desfășurat procesul de antropogeneză. Rămășițele osteologice cele mai vechi (descoperite la Ohaba-Ponor) aparțin omului de Neanderthal, purtătorul culturii Musteriene (Paleoliticul mijlociu). Urmele de cultură materială atestă o continuitate de viețuire și în perioadele Paleoliticului superior (Cioclovina, Peștera) și Mezoliticului (Lapoș, Scaune, Herculane). Trecerea de la Paleolitic la Neolitic a fost însoțită de profunde prefaceri economice și sociale: din vânător și culegător, omul devine cultivator al pământului și crescător de animale; în același timp, gintei matriarhale îi urmează ginta patriarhală. Triburile preindo-europene dezvoltă un șir de culturi materiale, diferențiate mai ales prin ceramică, dintre care cele mai importante sunt: Hamangia, Gumelnița, Cucuteni. Pătrunderea indo-europenilor – triburi de păstori organizate în ginte patriarhale – la sfârșitul milen. 3 î. Hr. a dus la o sinteză între populația sedentară și cea migratoare, creându-se astfel – și cu aportul influențelor culturale sudice – un adevărat grup carpato-balcanic, individualizat etnic, lingvistic și cultural. Metalurgia aramei și a bronzului a contribuit în chip decisiv la progresul comunităților prototrace și a favorizat crearea uniunilor tribale (culturile Tei, preponderent pastorală, Sărata Monteoru, cu economie mixtă, Otomani, cu o dezvoltată tehnică de prelucrare a bronzului), care întrețin strânse legături în aria civilizației miceniene și reprezintă principalii exportatori de aur pe continent. Epoca fierului înregistrează individualizarea triburilor geto-dace în cuprinsul grupului etnic, cultural și lingvistic nord-tracic. Populațiile autohtone din spațiul carpato-dunărean (acoperit aproape în întregime de cultura Basarabi din prima Epocă a fierului) au receptat succesiv influențe scitice (sec. 6 î. Hr.), grecești (sec. 7-6 î. Hr., când au fost întemeiate coloniile Histria, Tomis și Callatis) și celtice (300-280 î. Hr.), care au îmbogățit cultura materială și spirituală a localnicilor. Deosebiți doar prin zonele pe care le populau (geții la S și E de Carpați, dacii în pod. Transilvaniei și Banat), geto-dacii sunt semnalați pentru prima dată, în izvoare scrise, în legătură cu expediția lui Darius, regele persan, din 513 î. Hr. (Herodot îi numește pe geți „cei mai viteji și cei mai drepți dintre traci”). Aflați în faza democrației militare, geto-dacii vorbeau aceeași limbă și formau o mare și bine structurată unitate culturală, etnică și lingvistică. Ei trăiau în cadrul unor mari formațiuni unional-tribale, dintre care cea mai cunoscută a fost aceea a lui Dromichaites, care izbutește să-l înfrângă pe Lisimah, regele Traciei (c. 300 î. Hr.). Unificatorul formațiunilor politice și militare geto-dace a fost Burebista, care a pus bazele unui puternic stat ce se întindea din Boemia până la Marea Neagră – cu centrul probabil la Argedava -, cetățile grecești pontice (de la Olbia la Apolonnia) aflându-se de asemenea, sub autoritatea sa. După moartea lui Burebista (44 î. Hr.), statul dac s-a destrămat în mai multe formațiuni politice. În timp ce Imp. Roman lua în stăpânire Pen. Balcanică și Dobrogea (alipită în 46 î. Hr. prov. romane Moesia), dacii, sub conducerea lui Decebal (87-106), își reconstituie statul, cu centrul politic, militar și religios în Transilvania, în m-ții Orăștiei. Amenințati de expansiunea romană, dacii fac dese incursiuni la S de Dunăre, înfrângând armata romană care le invadase terit. (vistoria de la Tapae, 87). În cursul a două războaie (101-102, 105-106), împăratul Traian a izbutit, după lupte grele (Tapae, Adamclisi), să învingă pe daci și pe aliații lor și a transformat o mare parte din Dacia în prov. romană. Populația geto-dacilor care trăia în afara perimetrului prov. – carpii, costobocii etc. – și-a păstrat libertatea, cultura ei fiind însă influențată de cea romană. Colonizarea masivă și organizată cu elemente romanice sau romanizate, folosirea limbii latine și asimilarea civilizației romane, aflată pe o treaptă superioare de dezvoltare, precum și intensa urbanizare au dus la romanizarea autohtonilor și la constituirea, prin amestecul dacilor cu coloniștii romani, a populației daco-romane, principalul element al procesului de etnogeneză a românilor. După retragerea armatei și administrației romane la S de Dunăre (271/275), grosul populației daco-romane a rămas la N de Dunăre unde și-a continuat vechile îndeletniciri de agricultori și păstori și a gravitat din punct de vedere politic, economic și cultural în sfera de influență a Imp. Roman și a celui Bizantin. În aceste condiții, procesul de romanizare a continuat, fiind însoțit, în același timp, de răspândirea creștinismului, predicat și practicat în limba latină. Până la începutul sec. 7, se constituie în cadrul romanității orientale, rămasă un bloc unitar, un popor romanic (protoromânii), distinct de celelalte popoare romanice care se formaseră (sau se formau) pe terit. fostului Imp. Roman. Migrația slavilor și căderea limesului danubian au dus la dislocarea blocului compact al romanității orientale care acoperea întreg spațiul carpato-balcanic. Protoromânii își mențin caracterul romanic și asimilează, succesiv, populațiile migratoare, chiar dacă acestea exercitau, temporar și parțial, autoritatea politică și militară asupra zonei carpato-dunărene. În sec. 7-9 are loc desăvârșirea procesului de formare a poporului român și a limbii române, care, prin origine, structură gramaticală și fondul principal de cuvinte aparține limbilor romanice, fiind singura succesoare directă a latinei vorbite în prov. carpato-balcanice ale Imp. Roman. După dispariția centrelor urbane, nucleul de organizare economică și socială a devenit obștea teritorială. Din rândul membrilor obștii, se ridică, cu timpul, o pătură de șefi politici și militari (cneji, juzi) care își consolidează autoritatea prin prin conducerea luptei împotriva migratorilor sau prin rolul de intermediari în relațiile cu aceștia. Cnejii și juzii devin cu timpul beneficiarii unor dări și prestații, se diferențiază prin avere de restul obștii și își permanentizează situația de conducători ai obștilor sau ai uniunilor de obști – care încep să se formeze mai ales pe văile apelor sau în depresiuni („țări” precum Țara Loviștei, Țara Hațegului etc.). În sec. 10-11, pe întreg spațiul carpato-dunărean sunt semnalate mici formațiuni politice (cnezate, voievodate), precum cele conduse de Menumorut, Glad și Gelu în Transilvania și Banat (sec. 9-10), Tatos (Chalis), Satza și Sestlav în Dobrogea (sec. 11). Cucerirea Transilvaniei de către unguri (desfășurată în mai multe etape în sec. 10-12) a stânjenit procesul de constituire a societății medievale românești în bazinul carpatic, dar cuceritorii au recurs la instituția autohtonă a voievodatului, ca formă de organizare a Transilvaniei, aceasta păstrându-și astfel individualitatea în cuprinsul Regatului ungar. Marea invazie mongolă din 1241-1242 nu a putut anula rezultatele procesului de dezvoltare a societății românești, formațiunile politice de la S și E de Carpați continuând să progreseze în direcția structurilor feudale. În 1247 sunt semnalați, între Carpați și Dunăre, „mai mari ai pământului” (majores terrae), care dispuneau de o anumită forță militară și a căror putere economică și autoritate politică veneau din exploatarea masei de țărani (rustici), îndatorați la dări și prestații. O situație similară este atestată în Moldova în prima jumătate a sec. 14. Pe această bază nucleele statale din sec. 10 se dezvoltă în microstate ca cele ale lui Litovoi, Ioan și Farcaș (Oltenia) și Seneslau (Muntenia); la E de Carpați, un rol important au jucat trei formațiuni: Moldova (pe valea râului Moldova), cu capitala la Baia, alta în părțile de N cu capitala la Siret și una în S Moldovei. Consolidarea acestor formațiuni reprezenta un obstacol în calea politicii a expansiune a Regatului ungar peste Carpați, astfel că un conflict între acesta și conducătorii formațiunilor statale românești devenea inevitabil. În 1277 Litovoi (cel din 1247 sau un succesor omonim), care își extinsese autoritatea asupra unor terit. (poate în stânga Oltului) și refuzase să plătească tribut regelui ungar, este ucis în luptă. În a doua jumătate a sec. 13 și prima jumătate a sec. 14, în condițiile întăririi elitei politico-militare și ale unor împrejurări externe favorabile (anarhia feudală din Regatul ungar, slăbirea forței politice și militare a Țaratului bulgar și a Hoardei de Aur), are loc unificarea formațiunilor politice de la S și E de Carpați în cadrul statelor feudale Țara Românească și, respectiv, Moldova. Basarab I (la Posada, 1330) și Bogdan I (în 1364-1365) au consolidat independența Țării Românești și a Moldovei, înfrângând încercările regalității ungare de a-și extinde stăpânirea și asupra terit. românești de la S și E de Carpați. Întemeierea statelor feudale românești a favorizat dezvoltarea demografică și economică, a pus bazele organizării social-politice și militare și a dat românilor o identitate politică, ferindu-i de pericolul integrării lor în hotarele regatelor vecine care își disputau stăpânirea spațiului carpato-dunărean. Structura economică și social-politică a Țărilor Române în Ev. med. prezintă trăsături clasice ale feudalismului: economia autarhică, organizarea domenială ca celulă economică, în cadrul căreia țăranii șerbi (iobagi, rumâni, vecini) erau obligați să asigure renta feudală stăpânilor de moșii. La nivelul structurilor politice, feudalismul din Țara Românească și Moldova se încadrează tipologic în feudalismul bizantin, iar cel din Transilvania, ca urmare a cuceririi maghiare, feudalismului apusean. O trăsătură specifică a societății medievale din Țara Românească și Moldova a fost menținerea unei însemnate categorii de țărani liberi (moșneni și răzeși), organizați în obști, beneficiind de anumite libertăți și privilegii, care le-au asigurat o pondere importantă în viața socială și politică a Țărilor Române. Prin situarea lor geopolitică și geostrategică, Țările Române au fost confruntate cu expansionismele concurente ale regatelor ungar, polon și Imp. Otoman, care din 1393 devine vecin la Dunăre cu Țara Românească. Mijlocul cel mai frecvent folosit pentru a conserva individualitatea lor politică – impus de altminteri de contextul politic – a fost recunoașterea unei suzeranități nominale ca, la adăpostul ei, să se evite o suzeranitate reală. Din a doua jumătate a sec. 14, Țările Române se angajează într-un îndelung efort de apărare împotriva Imp. Otoman ce se încadrează în cruciada târzie. În Țara Românească, Mircea cel Bătrân (1386-1418) câștigă bătălia de la Rovine (1394), iar după victoria mongolă de la Ankara (1402), intervine în lupta pentru succesiune din Imp. Otoman, izbutind, pentru scurt timp, să impună ca sultan pe un protejat al său. După căderea acestuia însă Mircea a fost constrâns să plătească haraci Porții (1417). Pentru a face față presiunii otomane sporite, voievodul Transilvaniei (Iancu de Hunedoara) (1441-1456), organizează un front antiotoman al țărilor române – prin sprijinirea ca domni în Țara Românească și Moldova a unor partizani ai săi – și stăvilește înaintarea otomană prin apărarea Belgradului, asediat de Mehmet al II-lea (1456). Acțiunea sa a fost continuată de domnul Țării Românești, Vlad Țepeș (1448, 1456-1462, 1476) care, după ce a nimicit garnizoanele turcești de la Dunăre, a înfrânt expediția întreprinsă împotriva lui de sultan (1462), dar nu a putut să se mențină în domnie, ca urmare a conflictului cu regele Ungariei, Matia Corvin. Domnia voievodului Moldovei Ștefan cel Mare (1457-1504) marchează apogeul luptei împotriva expansiunii otomane. Consolidându-și puterea în țară printr-o energică politică de întărire a autorității domnești și făcându-se respectat de vecini (în 1467, înfrânge la Baia pe Matia Corvin, regele Ungariei, iar în 1497, în codrii Cosminului, pe Ioan Albert, regele Poloniei), Ștefan s-a alăturat coaliției antiotomane alcătuită de Veneția, Ungaria și statul turcoman al lui Unun-Hasan în episodul cunoscut ca Războiul turco-venețian (1463-1479). Biruitor în lupta de la Vaslui (1475), el a avut de făcut față în anul următor unei mari expediții organizate de Mehmet al II-lea și încheiate cu un eșec pentru otomani. Lipsit de sprijinul puterilor europene, cărora li se adresase, în repetate rânduri, în vederea unor acțiuni comune, Ștefan a sfârșit prin a accepta plata haraciului, în schimbul angajamentului Porții de a nu interveni în afacerile interne ale țării. La sfârșitul sec. 15 și începutul sec. 16, succesele Imp. Otoman (cucerirea Chiliei și Cetății Albe în 1484, ocuparea Belgradului în 1521, zdrobirea Ungariei la Mohács în 1526) și posibilitatea de a-i utiliza pe tătarii din Crimeea ca instrument politic militar (deveniseră vasali Porții din 1475) au constrâns Țările Române să accepte suzeranitatea otomană, păstrându-și un statut de autonomie. Încercările Porții de a transforma statele române în provincii otomane au declanșat reacția viguroasă a acestora (Radu de la Afumați, Petru Rareș) care au făcut, în cele din urmă, respectată autonomia lor. Regimul dominației otomane a impus, alături de haraci, apăsătoare obligații materiale (grâne, vite, cherestea, contribuții bănești), care au sleit resursele economice ale Țărilor Române. Agravarea considerabilă a acestui regim a provocat riposta militară a statelor române, care au încercat să se emancipeze de sub suzeranitatea Porții. După o primă tentativă fără succes, a lui Ioan-Vodă, domnul Moldovei (1572-1574), se produce la sfârșitul sec. 16 războiul antiotoman al celor trei țări românești, care se alăturaseră unei noi coaliții europene (Liga Sfântă). În cursul acestui război, domnul Țării Românești, Mihai Viteazul (1593-1601), redobândește neatârnarea printr-un șir de victorii, cele mai importante fiind repurtate la Călugăreni și Giurgiu (1595). În cursul acestui război, din rațiuni politico-strategice, Mihai i-a îndepărtat din domnie, pe principele Transilvaniei, Andrei Báthori, și pe domnul Moldovei, Ieremia Movilă, înfăptuind (1600) astfel prima unire politică a Țărilor Române (Țara Românească, Transilvania și Moldova). Deși realizarea unirii Țărilor Române sub domnia lui Mihai Viteazul a fost de scurtă durată, amintirea ei a fost mereu evocată în cadrul ideologiei naționale din sec. 19, ca justificare a necesității constituirii statului național român. Reintrarea Țărilor Române sub dependența Porții la începutul sec. 17 s-a făcut în condițiile atenuării regimului de exploatare, iar teama de o nouă ridicare la luptă a românilor a constrâns Imp. Otoman să respecte autonomia celor trei state românești. În acest nou cadru se integrează domniile lui Radu Șerban (1602-1611, cu întreruperi), continuator al programului politic al lui Mihai Viteazul, Matei Basarab (1632-1654), exponent, cu mari însușiri politice, ai regimului boieresc, în Țara Românească, Vasile Lupu în Moldova (1634-1653), cu ambiții de continuator al Bizanțului imperial, Gabriel Bethlen (1613-1629) și Gheorghe Rákóczi I (1630-1648), în Transilvania, preocupați să asigure statului beneficii din intervenția în Războiul de 30 de Ani. O nouă acțiune antiotomană a Țărilor Române, condusă de Constantin Șerban (1654-1658), Mihnea III (1658-1659) și Gheorghe Rákóczi II (1648-1660), este reprimată de Poartă. Eșecurile militare ale Imp. Otoman din a doua jumătate a sec. 17 intensifică lupta de emancipare de sub suzeranitatea Porții. Promotorii ei, Șerban Cantacuzino (1678-1688) și Constantin Brâncoveanu (1688-1714), în Țara Românească, duc negocieri secrete cu puterile creștine sau se alătură deschis luptei antiotomane, ca Dimitrie Cantemir, domnul Moldovei (1693, 1710-1711), care participă la campania antiotomană a țarului Petru I (1711). După înfrângerile suferite din partea armatelor austriece și după instituirea stăpânirii habsburgice asupra Transilvania (1699), Poarta introduce în Moldova (1711) și Țara Românească (1716) regimul fanariot, ceea ce a avut drept urmare limitarea autonomiei și înăsprirea exploatării otomane. Confruntați cu o criză demofiscală, domnii fanarioți au promovat o politică amplă de reforme, care, începută în domeniul fiscal, a cuprins progresiv toate sectoarele vieții sociale; dintre reformele adoptate, cea mai importantă a fost abolirea șerbiei de către Constantin Mavrocordat (1746, în Țara Românească, 1749, în Moldova).În Transilvania stăpânită de Habsburgi au avut numeroase răscoale, culminând cu marea răscoală condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785), în urma căreia dependența personală a fost desființată (1785). Războaiele ruso-austro-turce pentru rezolvarea „Chestiunii orientale”, desfășurate și pe terit. Țărilor Române, au produs mari devastări și s-a încheiat prin amputări teritoriale în detrimentul Țării Românești și Moldovei; Oltenia s-a aflat temporar sub stăpânirea austriacă (1718-1739), Bucovina a fost cedată de Poartă Imp. Habsburgic (1775), iar prin Tratatul de Pace de la București, care punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812), parte de E a Moldovei, situată între Prut și Nistru (Basarabia) a fost anexată de Rusia. Destrămarea relațiilor feudale, ca urmare a progresului economic și a afirmării burgheziei a fost însoțită de avântul luptei de emancipare națională. În Transilvania, „regimul națiunilor” privilegiate (nobilimea maghiară, patriciatul săsesc și elita secuiască) era principalul obstacol în calea afirmării naționale a românilor; în Moldova și Țara Românească, dominația otomană devenise incompatibilă cu dezvoltarea noilor relații capitaliste; înlăturarea regimului feudal reclama ieșirea de sub dependența Porții. Inițiatorul luptei politice naționale în Transilvania a fost episcopul Ioan Inocențiu Micu (Clain). Acesta, invocând autohtonia, preponderența numerică și contribuția fiscală masivă a românilor transilvăneni, revendică egalitatea în drepturi cu celelalte trei „națiuni”. Rămase fără rezultat, demersurile lui Micu au fost reluate și dezvoltate în cadrul memoriului Suppplex Libellus Valachorum (1791), redactat de fruntașii Școlii Ardelene care, alături de egalitatea în drepturi, cereau reprezentarea proporțională în Dietă. Intensificarea luptei de emancipare socială și națională de la începutul sec. 19 a culminat cu mișcarea din 1821 din Țara Românească condusă de Tudor Vladimirescu, prin care se urmărea înlăturarea dominației otomane. Ea s-a integrat marelui curent de emancipare națională din Europa de SE, a cărei expresie a fost Eteria și a solidarizat toate forțele social-politice ale Țării Românești, determinând colaborarea lui Tudor Vladimirescu cu Eteria și marii boieri. Dezavuarea acțiunilor Eteriei și ale lui Tudor Vladimirescu de către țar – la Congresul Sfintei Alianțe de la Laibach (azi Ljubljana) – l-a silit pe Tudor să intre în negocieri cu turcii. Faptul a provocat conflictul dintre Tudor Vladimirescu și Alexandru Ipsilanti, conducătorul Eteriei; din ordinul acestuia, Tudor a fost prins și ucis. Intrarea armatei turcești în Țara Românească și Moldova a capăt mișcării. Deși înfrântă, ea s-a încheiat cu abolirea regimului fanariot și restabilirea domniilor pământene. Programele de reformă, care se înmulțesc în perioada imediat următoare, reflectă tendința generală de renovare socială și politică; acestui curent, care se manifesta mai puternic în Moldova, unde reprezentanții micii boierimi – Ioniță Sandu Sturdza – ocupa scaunul domniei, îi aparține și proiectul de constituție din 1822, zis al „cărvunarilor”, denumire care pune în evidență legăturile reformatorilor români cu mișcarea democratică europeană. Războiul ruso-turc, încheiat prin Pacea de la Adrianopol (1829) a deschis calea unor profunde prefaceri în viața internă a Țărilor Române. Abolind restricțiile comerciale impuse de Poartă Moldovei și Țării Românești, Tratatul de la Adrianopol a facilitat intrarea economiei celor două principate în circuitul european. Pentru a răspunde cererilor de produse cerealiere ale țărilor Vestului industrializat, se intensifică exploatarea forței de muncă a țărănimii prin sporirea cuantumului obligațiilor în muncă; marele domeniu se transformă într-o exploatare agricolă întemeiată pe clacă, a cărei producție este destinată în principal exportului. Totodată, boierii se străduiesc să-și elibereze stăpânirile funciare de servituțile feudale care le grevau și să transforme domeniul feudal în proprietate capitalistă. Pe plan legislativ, aceste prefaceri și-au găsit expresie în Regulamentele Organice. Dezvoltarea capitalistă a economiei și formarea burgheziei au imprimat un caracter acut confruntărilor sociale, iar în Transilvania se adăugau antagonismele izvorâte din discriminarea națională la care era supusă populația românească. Conflictele social-politice, latente, s-au manifestat viguros în Revoluția din 1848-1849, care, izbucnită aproape simultan în toate cele trei țări române – cauzele fiind comune – a fost, deopotrivă, parte integrantă a revoluției democratice europene și expresie a unității și solidarității forțelor novatoare. Adunările Ad-hoc, convocate, potrivit prevederilor Congresului de la Paris, au formulat cererea unirii Principatelor Române într-un singur stat cu numele de România, având un statut de autonomie și neutralitate (oct. 1857). Poziția ostilă Unirii, adoptată de Imp. Otoman, Imp. Habsburgic și Marea Britanie, a făcut ca revendicările românești să fie doar parțial acceptate: cele două Principate urmau să aibă câte un domnitor, guvern și adunări legiuitoare separate. Folosindu-se cu abilitate de imprecizia hotărârii reprezentanților celor șapte puteri, care nu prevăzuseră posibilitatea alegerii aceleiași persoane în cele două Principate, atât moldovenii cât și muntenii l-au ales domn pe colonelul Alexandru Ioan Cuza, candidatul partidei naționale (5 și 24 ian. 1859), realizându-se astfel Unirea Țării Românești cu Moldova. Noul domnitor, după ce a asigurat recunoașterea internațională a unirii Țării Românești cu Moldovei într-un singur stat, a inițiat un șir de reforme interne care urmau să consolideze Unirea, să elimine structurile social-politice perimate, să înzestreze noul stat cu instituții moderne și să asigure progresul societății. Măsurile preconizate de Cuza s-au lovit de rezistența grupărilor conservatoare care, dacă acceptau secularizarea averilor mănăstirești, s-au opus cu îndârjire reformei agrare. Cuza, sprjinit de cel mai apropiat colaborator al său, Mihail Kogălniceanu, a dat o lovitură de stat (2/14 mai 1864), dizolvând adunarea legislativă (în care predomina boierimea conservatoare) și a promulgat o nouă Constituție. Adoptată ulterior, legea rurală preconiza eliberarea țăranilor de servituțile feudale, aceștia devenind proprietarii loturilor de pământ aflate în folosința lor și urmând să plătească moșierilor, prin intermediul statului, o despăgubire. Prin Actul adițional la Convențiunea din aug. 1858 (semnat la Constantinopol în iun. 1864), Cuza a obținut autonomia deplină a României. Reformele înfăptuite de Cuza, îndeosebi reforma agrară și cea electorală, au întâmpinat o puternică opoziție din partea conservatorilor și liberal-radicalilor care, uniți într-o conjurație, l-au silit pe domnitor să abdice (11/23 febr. 1866) și să părăsească țara. Dând curs unui deziderat formulat în timpul Adunărilor Ad-hoc, Locotenența Domnească, instituită după abdicarea lui Cuza, oferă coroana României (1866) unui domn de origine străină, în persoana prințului german Carol din familia de Hohenzollern-Sigmaringen. Alegerea unui domn străin era motivată și de necesitatea de a se pune capăt competiției pentru domnie dintre marile familii boierești și amestecul marilor puteri limitrofe, care sprijineau diverși candidați, pentru a-și întări influența în societatea română. Încă de la urcarea sa pe tron, Carol I se pronunță, în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice și militare ale țării, iar în cel extern pentru menținerea și consolidarea statului internațional de stat autonom. Se promulgă o nouă Constituție, care consfințea unitatea și indivizibilitatea statului român, stabilește, pentru prima oară, în mod oficial, denumirea de România, în locul aceleia de Principatele Unite Române, consacră ca formă de stat monarhia constituțională, ereditară în familia principelui Carol, în linie direct masculină; în Constituție sunt prevăzute drepturile și libertățile cetățenești, precum și principiul separației puterilor în stat: legislativă, executivă și judecătorească. Primul deceniu al noii domnii s-a caracterizat prin instabilitate guvernamentală, reflex al divergențelor dintre grupările politice din țară. Noua fază a „crizei orientale”, declanșată de intensificarea mișcării de eliberare din Balcani, a deplasat centrul de greutate de la politica internă la cea externă. În urma negocierilor purtate la Livadia (oct. 1876), s-a semnat o Convenție româno-rusă (4/16 apr. 1877), care prevedea dreptul de a trece a trupelor ruse pe terit. R. spre Balcani, Rusia obligându-se să mențină și să apere integritatea terit. a R. Declarația de război adresată Porții de Rusia și intrarea armatei ruse pe terit. R. au provocat o ripostă militară a Imp. Otoman – bombardarea terit. românesc. La 9 mai, R. își proclamă independența de stat consolidată prin Războiul de Independență (1877-1878) și recunoscută pe plan internațional prin Pacea de la San-Stefano și Congresul de la Berlin (1878). Perioada de stabilitate cuprinsă între proclamarea independenței și izbucnirea Primului Război Mondial a favorizat rapida dezvoltare a economiei naționale. Promulgarea legii pentru încurajarea ind. (12/24 mai 1887) și adoptarea primelor tarife vamale protecționiste au asigurat un ritm mai rapid de dezvoltare a producției ind. autohtone. Cele mai însemnate progrese s-au înregistrat în domeniul ind. extractive (petrol-cărbune), alimentare și forestiere. Necesitățile economice au impus dezvoltarea rețelei de căi ferate și de reorganizare și modernizare a porturilor fluviale (Turnu Severin, Giurgiu, Brăila și Galați). Viața politică s-a polarizat în jurul Partidului Liberal (creat în mai 1875) și a Partidului Conservator (constituit în febr. 1880), a căror alternanță la conducerea țării a constituit trăsătura caracteristică a sistemului de guvernământ românesc. În 1893 s-a creat Partidul Social-Democrat al Muncitorilor din România. După 1848, Transilvania a devenit dependentă direct de Habsburgi, iar după instituirea dualismului austro-ungar (1867) a fost anexată la Ungaria, ceea ce a avut drept consecință agravarea politicii de discriminare și asimilare a românilor transilvăneni. Pentru continuarea luptei în noile condiții, elita intelectuală a creat Partidul Național Român (mai 1881) una dintre cele mai importante acțiuni ale sale fiind Memorandul din 1892. Dezvoltarea capitalismului în agricultură în condițiile menținerii unor forme anacronice alături de extinderea arendășiei și de pauperizarea țărănimii, a provocat răscoalele țărănești din 1888 și 1907. În politica externă, ca urmare a tensiunilor din relațiile româno-ruse din 1878, R. s-a apropiat de Puterile Centrale cu care a semnat (1883) un tratat secret de alianță, în ciuda puternicelor divergențe cu Austro-Ungaria, provocate de situația românilor din Transilvania, precum și de cauze de ordin economic. Aceste divergențe au slăbit cu timpul raporturile cu Tripla Alianță și au generat un curent favorabil apropierii de Franța și, implicit, de Antantă. La sfârșitul sec. 19 și începutul sec. 20, cu toate progresele obținute în înaintarea pe calea capitalismului, R. continua să fie o țară slab dezvoltată din punct de vedere economic, cu o ind. restrânsă, cu o economie având un pronunțat caracter agrar. În 1913, R. a participat la cel de-al Doilea Război Balcanic încheiat cu Pacea de la București (1913) prin care reg. din S Dobrogei – Cadrilaterul – revine României. La 28 iul. 1914 a izbucnit Primul Război Mondial între Antantă și Puterile Centrale. La scurt timp moare Carol I, urmând la tron nepotul său, Ferdinand I (1914-1927). Neutralitatea proclamată în aug. 1914 nu a împiedicat apropierea progresivă a R. de puterile Antantei, cărora li s-a alăturat în 1916, declarând război Austro-Ungariei (14 aug. 1916). După o scurtă înaintare în Transilvania, armata română a fost prinsă în cleștele unei duble ofensive germane – cu colaborarea trupelor austro-ungare, bulgare și turce – din direcția Carpaților și a Dunării. Armata română a fost silită să părăsească Oltenia și Muntenia; regele Ferdinand și guvernul s-a refugiat la Iași. În vara anului 1917, încercarea forțelor germano-austriece de a rupe frontul român s-a soldat cu un grav eșec în urma ofensivei române de la Mărăști (iul.-aug.), a zdrobirii ofensivei germano-austro-ungare prin bătălia de la Mărășești (aug.) și prin bararea (aug.) văii Trotușului (a treia bătălie de la Oituz). Situația R., în urma negocierilor germano-ruse de la Brest-Litovsk, a devenit critică; în aceste condiții guvernul român a intrat în negocieri cu Puterile Centrale și a încheiat armistițiul de la Focșani (26 nov./9 dec. 1917), căruia i-a urmat Tratatul preliminar de la Buftea și apoi Tratatul de pace de la București (24 apr./7 mai. 1918). Prin clauzele tratatului, R. era constrânsă la pierderi terit. și concesii economice în favoarea Puterilor Centrale. La 27 mart./9 par. 1918, Sfatul Țării de la Chișinău a votat unirea Basarabiei cu România. În nov. 1918, guvernul român a denunțat Tratatul de la București și a redeschis ostilitățile cu Puterile Centrale. În condițiile înfrângerii Puterilor Centrale în război și a dezmembrării Austro-Ungariei, Bucovina (15/28 nov. 1918) și Transilvania (18 nov./1 dec. 1918) se unesc cu R., desăvârșindu-se astfel formarea statului național român, cu consecințe pozitive asupra întregii evoluții economice, politice și sociale a țării. La 28 iun. 1919, R. a devenit membră a Societății Națiunilor. Pe plan intern, printre primele măsuri inițiate, au fost reforma sistemului electoral din 1918 (care asigura o participare mai largă a populației, îndeosebi a țărănimii la viața politică a țării) și reforma agrară din 1921 (prin care se expropriau cu despăgubire peste 6.000.000 ha, adică 66% din întreaga suprafață de pământ deținută de moșierime). Reforma agrară a dat impuls dezvoltării capitalismului în agricultură. În anii 1921-1930 are loc o dezvoltare mai accentuată a ind., care a cunoscut un avânt însemnat și s-a diversificat, deși în structura continua să predomine ind. bunurilor de consum și ind. extractivă. În 1923 a fost adoptată o nouă Constituție, care a proclamat R. „stat național unitar și indivizibil”, înscriind în același timp prevederi cu caracter democratic („libertatea muncii”, „libertatea de asociere”, „dreptul de vot” ș.a.). La Congresul Partidului Socialist (8-12 mai 1921), s-a hotărât, prin votul majorității, transformarea Partidului Socialist în Partidul Comunist din România, care și-a propus ca obiectiv răsturnarea burgheziei și moșierimii, în vederea cuceririi puterii politice și instaurarea dictaturii proletariatului și țărănimii. A fost scos în afara legii (1924), ca urmare a subordonării sale totale față de Komintern, și de U.R.S.S., acesta pronunțându-se, între altele, pentru autodeterminarea până la despărțire a Basarabiei de România. Criza economică mondială din 1929-1933 s-a manifestat în R. cu o violență deosebită. În 1932 indicele general al prod. ind. a scăzut din punct de vedere valoric la 57,7% față de 1929; multe întreprinderi ind. au fost închise; numărul șomerilor au ajuns la c. 35% din totalul angajaților; salariile au scăzut la jumătate. Criza a dus la ruinarea a mil. de producători agricoli și la accentuarea degradării agriculturii. După 1918, pe parcursul colaborării din Partidul Țărănesc (creat în dec. 1918) și Partidul Național Român (înființat în 1881) s-au creat condițiile fuzionării acestora și întemeierii Partidului Național-Țărănesc (oct. 1926), care în perioada interbelică a sec. 20 a fost al doilea mare partid de guvernământ. Criza economică a fost însoțită de o criză politică caracterizată prin scindarea partidelor. În iun. 1930, Carol II (îndepărtat de la succesiune în 1926; în locul său, între 1927 și 1930, Mihai I, minor, a fost rege sub tutela unui Consiliu de regență) revine în țară cu sprijin intern și extern și se proclamă rege (1930-1940). După ieșirea din criza economică, prod. ind. și agricolă a înregistrat o continuă creștere, atingând în 1938 cel mai înalt nivel antebelic. După Primul Război Mondial, R. a desfășurat, pe plan extern, o serie de acțiuni politice, economice și diplomatice, îndreptate spre consolidarea statului național român, spre menținerea integrității terit. În anii 1920-1921 a încheiat tratate de alianță bilaterale cu Cehoslovacia și Iugoslavia, punând împreună baza unui organism politic internațional, cunoscut sub numele de Mica Înțelegere, iar în 1921 a semnat cu Polonia, în scopuri defensive, un tratat de alianță. Preocupată de menținerea păcii prin apărarea statu-quo-ului terit., R. a reînnoit în 1926 tratatul de alianță din 1921 cu Polonia și a semnat, în 1926, un tratat de amiciție și arbitraj cu Franța (reînnoit în 1936); totodată, prin încheierea unui tratat cu Italia (1926), guvernul român a reglementat raporturile cu aceasta. Cu prilejul adunărilor generale ale Societății Națiunilor, prezidate de ministrul de Externe Nicolae Titulescu în 1930 și 1931, R. s-a pronunțat în favoarea soluționării controversatelor probleme ale dezarmării și securității. În anii următori, consacrându-și eforturile spre crearea sistemului securității colective, inițiat de Franța și U.R.S.S., R. a luat inițiativa reorganizării Micii Înțelegeri (1933), a semnat Convențiile de la Londra de definire a agresiunii (1933), a încheiat alături de Iugoslavia, Turcia și Grecia, Pactul Balcanic (1934), a stabilit relațiile diplomatice cu U.R.S.S. și a purtat (1936) negocieri pentru încheierea unui pact de asistență mutuală româno-sovietic, abandonat după înlăturarea din guvern a lui N. Titulescu (29 aug. 1936). A susținut adoptarea hotărârii de a se aplica sancțiuni economice Italiei fasciste, care atacase Ethiopia (1935), și a protestat împotriva remilitarizării zonei renane (1936), precum și împotriva anexării Austriei (1938) de către Germania Nazistă. În febr. 1938, regele Carol II a instaurat regimul de monarhie autoritară, în timpul căruia au fost luate o serie de măsuri (abolirea Constituției din 1923, dizolvarea partidelor politice, restrângerea atribuțiilor parlamentului ș.a.). După acordul de la München (1938) și dezmembrarea Cehoslovaciei de către cel de-al Treilea Reich, R. s-a văzut silită să accepte încheierea, în 1939 și 1940, a unor tratate economice cu Germania. În împrejurările complexe ale izbucnirii celui de-al Doilea Război Mondial, în urma semnării Pactului Molotov-Ribbentrop (23 aug. 1939), R. s-a găsit izolată pe plan extern. Situația s-a înrăutățit și mai mult, devenind deosebit de grea după capitularea Franșei (iun. 1940) – principalul aliat al R. – și înfrângerea pe continent a Marii Britanii, amenințată ea însăși de invazia trupelor germane. La 28 iun. 1940, în urma notelor ultimative sovietice, Basarabia și N Bucovinei au fost anexate la U.R.S.S. După înfrângerile suferite de Franța și Marea Britanie pe Frontul de Vest regele Carol al II-lea a decis să dea o orientare progermană politicii externe a R. La 4 iul. 1940 a fost adus la putere un guvern agreat de cercurile guvernamentale germane, care a renunțat la garanțiile franco-engleze din apr. 1939. Germania și Italia au impus R. Dictatul de la Viena (30 aug. 1940), prin care partea de NV a Transilvaniei, cu o suprafață de 43.000 km², populată de c. 2.600.000 de locuitori, în majoritate români, era cedată Ungariei. La 7 sept. 1940, partea de S a Dobrogei (Cadrilaterul) a intrat în componența Bulgariei. Criza politică internă, agravată de succesiunea de catastrofe interne, l-a silit pe Carol al II-lea să renunțe la tron (6 sept. 1940) în favoarea fiului său Mihai (1940-1947). Convins că restaurarea frontierelor României Mari se poate face numai cu ajutorul Reich-ului, noul conducător al statului, generalul Ion Antonescu, se alătură Germaniei în războiul împotriva U.R.S.S. (iun. 1941). La 23 aug. 1944, mareșalul Antonescu este arestat din ordinul regelui Mihai I, R. raliindu-se cu întregul potențial ec. militar Puterilor Aliate până la sfârșitul războiului (9 mai 1945). Tratatul de Pace de la Paris (1947) recunoaște anularea Dictatului de la Viena, dar consacră totodată anexarea Basarabiei și N Bucovinei de către U.R.S.S. Inclusă în sfera de hegemonie a U.R.S.S., ca urmare a ocupării terit. ei de către Armata Roșie și a acordului de procentaj Churchill-Stalin (oct. 1944), R. cunoaște, în etapa istorică următoare, un regim totalitar, de represiune polițienească, al cărui partizan principal a fost Gheorghe Gheorghiu-Dej, conducătorul partidului și statului român timp de aproape 20 de ani. Ca urmare, R. a traversat aceeași evoluție ca și celelalte state est-europene devenite satelite ale U.R.S.S.; proclamarea Republicii Populare (30 dec. 1947), trecerea la dictatura partidului unic comunist (1948), naționalizarea întreprinderilor (1948), colectivizarea forțată a agr. (1949-1962) și dezvoltarea centralizat-planificată a întregii societăți, lichidarea vechii elite politice, culturale, religioase și militare, precum și a participanților la Rezistența anticomunistă. Membră a C.A.E.R. (1949), a Tratatului de la Varșovia (1955) și a O.N.U. (1955). Adversar al destalinizării lansate de N.S. Hrușciov (1956), Gheorghiu-Dej a promovat o politică de relativă distanțare a R. față de U.R.S.S. și de deschidere față de Occident, care n-a fost însoțită de introducerea unor reforme reale în economie și de democratizare a vieții sociale și politice. Expresia noii orientări a fost Declarația din apr. 1964 a C.C. a P.M.R. în problemele mișcării comuniste internaționale și a relațiilor între țările socialiste. După moartea lui Gh. Gheorghiu-Dej, succesorul său, N. Ceaușescu (din 1965, secretar general al partidului și din 1967, șef al statului), după o scurtă perioadă de relaxare politică, a continuat, în plan intern, linia dură a predecesorului, iar în cel extern a amplificat politica de individualizare a României în C.A.E.R. și Tratatul de la Varșovia. R. a avut o serie de inițiative și demersuri – stabilirea relațiilor cu R.F. Germania (1967), menținerea relațiilor cu statul Israel după „Războiul de șase zile” (1967), condamnarea invadării Cehoslovaciei (1968) – care au singularizat-o în blocul sovietic și au atras interesul marilor puteri occidentale, ilustrat de vizitele în R. ale generalului de Gaulle (1967) și președintelui S.U.A., Richard Nixon (1969), a președintelui Băncii „The Chase Manhattan”, David Rockefeller (1973), a președintelui S.U.A., Gerald Ford (1975), a primului ministru al Marii Britanii, Harold Wilson (1975), al primului ministru al Italiei, Arnaldo Forlani (1975), a cancelarului federal al R.F. Germania, Helmut Schmidt (1978), a președintelui Franței, Valéry Giscard d’Estaing (1979) ș.a. Sub conducerea lui N. Ceaușescu (1965-1989), R. se prezintă ca o țară cu un regim de dictatură după modelul sovietic, dar cu o autonomie în politica externă. Accentuarea din anii ’70 ai sec. 20 a represiunii interne, manifestările grotești ale cultului personalității cuplului Ceaușescu și dificultățile economice tot mai grave au slăbit progresiv adeziunea populației față de politica zisă „de independență” a regimului. Angajarea resurselor țării în proiecte gigantice a contribuit la reducerea drastică a nivelului de trai al populației. Revolta populară din dec. 1989 a eliminat regimul de dictatură comunistă, deschizând perspectiva reinstaurării democrației, a sistemului politic pluralist, a ec. de piață și a reintegrării R. în Europa. Moștenirea celor patru decenii și jumătate de comunism, rezistența vechilor structuri și mentalități, fărâmițarea forțelor politice într-o multitudine de partide au generat, în anii 1900-1991, tensiuni social-politice cu izbucniri violente, cele mai nocive pentru imaginea țării în exterior dovedindu-se „mineriadele”. Alegerile locale, parlamentare și prezidențiale din 1990, 1992, 1996, 2000 și 2004 și adoptarea, la 21 nov. 1991, a noii Constituții, validată de referendumul din 8 dec. 1991 (modificată de Parlament și adoptată prin referendum național din 18-19 nov. 2003), au reprezentat tot atâția pași pe drumul despărțirii de trecutul totalitar, al funcționalității noii democrații și al principiului alternării la putere. Alegerile prezidențiale din 20 mai 1990, ca și cele din 18 oct. 1992 și 26 nov. 2000 sunt câștigate de candidatul F.S.N. (din 29 apr. 1992, P.D.S.R.), Ion Iliescu. Guvernul instaurat după alegerile parlamentare din 20 mai 1990 a făcut primii pași în tranziția spre o economie de piață, în redarea parțială și extrem de lentă a pământului foștilor proprietari sau urmașilor acestora (până la 10 ha de familie), în privatizarea comerțului, turismului, liberalizarea prețurilor ș.a. În urma dezmembrării U.R.S.S., Republica Moldova (constituită din cea mai mare parte a Basarabiei), și-a proclamat, la 27 aug. 1991, independența de stat, statut recunoscut în aceeași zi de către R. Prăbușirea prod. ind. (comparativ cu 1989, în anul 1992, 54%), dizolvarea C.A.E.R.-ului, care absorbea c. 80% din exporturile R., criza iugoslavă ș.a. au accentuat regresul economiei românești. Ritmul lent al procesului de privatizare și al reformelor economice, rata înaltă a inflației și deprecierea monedei naționale, șomajul au avut ca rezultat sporirea dificultăților și a duratei perioadei de tranziție de la comunism la capitalism. Alegerile parlamentare și prezidențiale din 1996 au fost câștigate de forțele aflate în opoziție; președinte: Emil Constantinescu. La 12 dec. 1996 s-a constituit un guvern de coaliție alcătuit din Convenția Democratică Română (o alianță electorală formată din P.N.Ț.-C.D., P.N.L. și alte formațiuni politice și organizații civile), Uniunea Social-Democratică (alianță formată din Partidul Democrat și P.S.D.R.) și U.D.M.R. (formațiune participantă pentru prima oară la guvernare). Structura doctrinară eterogenă a forțelor coaliției, frecventele dispute dintre acestea au generat lipsa de fermitate a acțiunilor de reformă economică și restructurare socială. Urmarea a constituit-o scăderea P.I.B., menținerea unei rate ridicate a inflației și un deficit comercial important în anii 1997 și 1998, R. rămânând astfel în ultimul eșalon al statelor în tranziție din Europa Centrală și de Est. La alegerile din 26 nov. 2000 numai 5 din cele aproape 50 de partide participante au depășit pragul electoral de 5%, accedând în noul for legislativ. P.D.S.R., care a obținut aproape 48% din mandatele noului parlament, a format un guvern minoritar. La 28 dec. 2000, prim-min. al R. a prezentat Parlamentului programul de guvernare, care prevedea relansarea creșterii economice, combaterea sărăciei și șomajului, refacerea autorității statului și a instituțiilor sale, reducerea birocrației, combaterea corupției și criminalității, continuarea și accelerarea procesului de integrare în Uniunea Europeană și în N.A.T.O. În iun. 2001 s-a constituit, în urma fuziunii P.D.S.R. cu P.S.D.R., P.S.D. Într-o zonă geografică afectată de crize, R. s-a impus după 1989 ca un factor de echilibru și stabilitate. R. a devenit la 1 febr. 1993 membru asociat al Uniunii Europene, membru cu drepturi depline al Consiliului Europei (29 sept. 1993), iar la 26 ian. 1994, R. a fost primul stat european care a semnat Parteneriatul de Pace propus de N.A.T.O., a luat parte la exercițiile multinaționale, unele desfășurate pe terit. său, și a trimis trupe de menținere a păcii în zone de conflict ale lumii (Somalia, Angola, Bosnia și Herțegovina, Kosovo, Afghanistan și Iraq), în cadrul unor acțiuni coordonate de O.N.U. sau N.A.T.O. La 15 dec. 2000, R. a început, la Bruxelles, tratativele de aderare la Uniunea Europeană, iar la summit-ul celor 19 state membre N.A.T.O. de la Praga (21-22 nov. 2002), R. alături de alte șapte state europene, este invitată pentru negocieri de aderare la această Alianță. La 26 mart. 2003, R. semnează la Bruxelles, protocolul de aderare la N.A.T.O., iar în 29 mart. 2004 devine din punct de vedere juridic membru cu drepturi depline al N.A.T.O. Integrarea în Uniunea Europeană, opțiune împărtășită de cvasitotalitatea forțelor politice, rămâne o prioritate absolută a politicii externe românești. Alegerile parlamentare din nov. 2004 au fost câștigate de P.S.D., iar în turul al doilea al alegerilor prezidențiale din dec. 2004 victoria a revenit, la limită, candidatului Alianței Dreptate și Adevăr P.N.L.-P.D., Traian Băsescu. După runde de negocieri, guvernul a fost format de o coaliție de patru partide P.N.L., P.D., U.D.M.R. și P.U.R. (din 2005, Partidul Conservator), care și-a propus ca obiective consolidarea statului de drept și a democrației, restrângerea intervenției statului în economie și întărirea funcției de garant al legalității individuale, respectarea strictă a angajamentelor în procesul de aderare la U.E., precum și integrarea deplină a României în structurile de securitate euroatlantice. Cu toate că noul guvern al coaliției a accelerat ritmul reformelor (introducerea cotei unice de impozitare de 16%, reforma sistemului judiciar, adoptarea legilor de restituire a proprietăților, asaltul asupra marilor datornici către fisc, aplicarea regulilor concurenței etc.) nu a rezolvat în totalitate problemele în nici unul dintre cele șapte domenii semnalate la Bruxelles: combaterea corupției la nivel înalt și instituțional, aplicarea în practică a reformelor din sistemul judiciar, afacerile interne, controlul la frontiere, agricultura, mediul, concurența și achizițiile publice. În plan extern, R. a semnat, la Luxemburg (15 apr. 2005), Tratatul de aderare la U.E., care urmează să fie ratificat în 2005-2006, de parlamentele statelor membre ale U.E. în vederea admiterii R. la 1 ian. 2007. La 6 dec. 2005, secretarul de Stat al S.U.A., Condolezza Rice, și ministrul de Externe al României, Mihai Răzvan Ungureanu, semnează la Palatul Cotroceni, Acordul privind instalarea a patru baze militare americane pe terit. R.: Babadag, aerodromul Mihail Kogălniceanu, Smârdan – Galați și Cincu, Sibiu – Brașov. Republică parlamentară.

ROȘCANI, com. în jud. Iași, pe dreapta Prutului; 1.615 loc. (2005). Rezervație naturală: Pădurea Roșcani (34 ha), alcătuită din stejar, gorun, tei, frasin, arțar. Aici cărpinița (Carpinus orietalis) atinge limita N a arealului ei în România. În subarboret se întâlnește scumpia, specie ponto-mediteraneană.

SĂCELU 1. Masiv deluros în Subcarpații Gorjului, în zona de contact cu prelungirile de S ale m-ților Parâng. Axat pe un anticlinal, dealul S. este alcătuit din gresii, marne, argile, nisipuri și conglomerate. Alt. max.: 563 m. Fragmentat de râurile Aniniș, Turbați, Blahnița, Ciocardia ș.a. Acoperit cu păduri de gorun în amestec cu carpen. 2. Com. în jud. Gorj, situată la poalele dealului omonim, în zona de confl. a râului Turbați cu Blahnița; 1.805 loc. (2005). Muzeu etnografic și de istorie, amenajat într-o casă din sec. 18. Pomicultură. Centru de dogărit. Satul S. este inclus în rândul stațiunilor balneoclimaterice, având numeroase izvoare cu ape minerale sulfuroase, clorurate, iodurate, bromurate, sodice, cunoscute din 1840 și analizate chimic în 1865. Stațiunea S. este indicată în tratarea afecțiunilor reumatismale, a celor posttraumatice, ginecologice, otorinolaringologice, a bolilor tubului digestiv (colon iritabil), hepatobiliare ș.a. Primele stabilimente balneare au fost construite în 1888. Bisericile Sfinții Voievozi (1748-1764) și Sf. Nicolae (1810) și casa lui Vasile Moangă (sec. 18), în satul S. Punct fosilifer (formațiuni eocene) și rezervația geologică Biserica Dracilor.

scolast sm [At: GORUN, F. 55 / Pl: ~aști / E: ger Scholast] (Rar) 1 Școlar² (1) care aparține școlii de tip scolastic (9). 2 Adept al scolasticii (5). 3 (Pex) Persoană care gândește, care judecă rigid, dogmatic, ignorând latura practică.

SILVOSTÉPĂ (< silvo + stepă) s. f. (GEOGR.) Zonă de tranziție între pădure și stepă; antestepă, în care vegetația ierboasă alternează cu petice de păduri compacte sau cu păduri poienițe. În s. tipică de pe terit. Ucrainei și părții europene a Federației Ruse, ca și în N Moldovei și în Câmpia de Vest pădurile sunt alcătuite preponderent din stejar sau gorun; în Câmpia Română, sudul Moldovei și Dobrogea esențele lemnoase predominante în s. sunt stejarul pufos, stejarul brumăriu și cerul (constituind tipul sudic de s., cu influențe mediteraneene). În Siberia pădurile de s. sunt alcătuite din conifere, în special pin. În prezent vegetația naturală de s. a fost înlocuită de culturi agricole, iar pădurile care s-au mai păstrat sunt adesea transformate ca urmare a acțiunilor silviculturale. Solurile tipice de s. sunt cernoziomurile cambice.

slădún și (Mold. sud) slodún, aĭurea șlodún, șledún și (Trans.) șlódun m. (bg. sladun, stejar cu ghindă dulce, quercus aesculus, a. sladŭk, dulce). Gorun, tufan (quercus sessilifiora). – La Sov. 113: Ce nu facĭ dint’un fag slodun (oblu, drept)? Pe cînd dintr’un ciortac, ce s’alegi? La 175: cu un fag slodun pe umăr. La 299: gîtu ca un slodun (rătund, robust).

SLĂDUN s. v. gorun.

slădun s. v. GORUN.

SPINENI, com. în jud. Olt, situată în partea centrală a piemontului Cotmeana, pe cursul superior al râului Vedea; 2.078 loc. (2005). Reșed. com. este satul Alunișu. Bisericile Sf. Nicolae (1817-1820) și Duminica Tuturor Sfinților (1884), în satele Profa și S. În satul Vineți se află două biserici cu același hram – Cuvioasa Parascheva, în satele Alunișu (1812-1813, cu picturi murale din 1877 și pridvor adăugat în 1940) și Optășani (1913). În arealul satului Optășani se află o parte a rezervației forestiere Seaca-Optășani (124 ha) – o pădure-martor a vechilor codri de gârniță (Quercus frainetto). Alături de gârniță, cu unele exemplare de peste 120 de ani, în lungul văii Albești vegetează și gorunul (Quercus petraea). Stratul de arbuști cuprinde păducel (Crataegus monogyna) și măceș (Rosa canina), iar cel ierbos este dominat de firuță (Poa pratensis).

stejar m. 1. arbore mare și frumos, produce ghindă și poate ajunge la o grosime și înălțime foarte mare (Quercus); specii de stejar: cer, gârniță, ghindar, gorun, șledun, tufan; 2. lemn de stejar: din stejar se fac mobile elegante; 3. fig. simbol al tăriei și puterii fizice: Român verde ca stejarul.

stejár m. (sîrb. stežer, trunchĭ, tulpină, strž, stejar; ceh. stérž, un fel de stejar. E rudă cu steajăr). Un mare și frumos copac din familia faguluĭ, cu ramurĭ întortocheate și cu frunze verzĭ închise și cu marginile sinuoase (quercus pedunculata). Lemn de stejar: masă de stejar. – Fructu stejaruluĭ e ghinda, care constituĭe un bun nutreț p. porcĭ. Lemnu luĭ e foarte pretuit ca lemn de constructiune. E și un lemn bun combustibil. Scoarța luĭ se întrebuințează la tăbăcit (V. dubă, dubesc). Îs multe felurĭ de stejar, precum: gorunu (slădunu, tufanu) gîrneața, ceru ș. a. – Stejaru e considerat ca semn al puteriĭ fizice. De aceĭa se și zice verde (robust) ca stejaru. Romaniĭ îl consideraŭ ca copac al luĭ Joĭe.

stejar sm [At: PO 43/21 / V: (reg) staj~, stăj~, stăjer, stâj~, stâjer, stânj~, stânjer, ~eaj~, ~erjer^[1], strajer, străjer, ștej~, ștejer, știj~, ștoj~, trăjer / Pl: ~i și (pop) ~jeri / E: nct] 1 Numele mai multor specii de arbori din familia fagoceelor, înalți până la 50 m, cu tulpina dreaptă, coroana largă, florile în amenți, al căror fruct este ghinda și al căror lemn, rezistent și dur, este mult folosit în industrie, construcții etc. 2 Arbore de stejar (1). 3 (Șîc ~-pedunculat, ~-de-luncă) Arbore mare și puternic, cu rădăcini profunde și coroana răsfirată, foarte răspândit în regiunile de deal și de câmpie Si: (reg) gorun, sledun, terș, tufan (Quercus robur). 4 (Pop) Cer⁴ (1) (Quercus cerris). 5 (Pop) Gârniță¹ (2) (Quercus frainetto). 6 (Pop) Gorun (1) (Quercus petraea). 7 (Îc) ~-roșu (sau roșu-american) Arbore exotic cu dezvoltare rapidă, prețuit pentru lemnul său rezistent (Quercus borealis). 8 (Îc) ~-brumăriu Arbore cu o înălțime până la 25 m., întâlnit în zonele de antestepă și în componența perdelelor de protecție a câmpului (Quercus pedunculiflora). 9 (Îc) ~-pufos Arbore cu o înălțime până la 15 m., întâlnit în zonele secetoase Si: (reg) stejărică (1) (Quercus pubescens). 10 Lemn de stejar (12). 11 (art) Numele unui dans popular. 12 (art) Melodia după care se execută stejarul (11). corectat(ă)

stejar (-ri), s. m. – Gorun (Quercus sessiliflora). – Var. stăjer(iu), st(r)ăjar, strejar. Sl. stežerŭ „băț”, cf. bg. stožar „băț, lemn”, sb., cr. stežer „trunchi” (› steajer), stožer „ax, arbore” etc. (Miklosich, Slaw. Elem., 46; Cihac, II, 366; Tiktin; Conev 48). Pentru numele de lemn extins la arbore, cf. sp. palo. Unii s-au gîndit la un dacic *sthagara (Hasdeu, Col. lui Traian, 1873, 244) sau la un cuvînt balcanic (Rohlfs, Differenzierung, 55). – Der. stejeriș (var. stejăriș), s. n. (pădure de stejari); stejeriște, s. f. (pădure de stejari).

stejărel sm [At: DDRF / V: stăjer~, stâj~, ~jer~, șt~ / Pl: ~ei / E: stejar + -el] 1-2 (Șhp) Stejar (2) mic. 3 (Șhp) Stejar (10). 4 (Bot; reg) Cer⁴ (1) (Quercus cerris). 5 (Bot; reg; îf stăjerel, stejerel) Gorun (1) (Quercus petraea).

ȘLĂDUN, șlăduni, s. m. (Reg.) Gorun. [Var.: slodun s. m.] – Sb. sladun.

ȘLĂDUN, șlăduni, s. m. (Regional; și în forma slodun) Gorun. Slodun se zice în Oltenia, iar în Muntenia și Moldova se numește stejar. ȘEZ. XV 124. – Variantă: slodun s. m.

șledun m. Bot. gorun. [Serb. ȘLADUN, soiu de stejar].

șușară, șușeri, s.f. (reg.) 1. pădure de goruni sau rariști. 2. tufiș. 3. colină.

șușară sf [At: L. COSTIN, GR. BĂN. 197 / Pl: ? / E: nct] (Reg) 1 Pădure rară de goruni. 2 Tufiș. 3 Colină¹.

tufan s. v. BÎTĂ. CIOMAG. GORUN. MĂCIUCĂ. TUFAR.

TUFAN s. v. bâtă, ciomag, gorun, măciucă, tufar.

tufán m. (d. tufă). Un fel de stejar numit și gorun (quercus pedunculata) și tufă (quercus pubéscens); stejar de la 15 anĭ în sus pînă la cel secular. Buștean de stejar scurt (Bz.).

ȚEBEA, sat în com. Baia Criș, jud. Hunedoara. Aici, potrivit tradiției, se află gorunul lui Horea, care străjuiește mormântul lui Avram Iancu.

VENTRICEA, ventricele, s. f. Plantă erbacee, cu tulpina culcată, cu flori mari, albastre, la subțioara frunzelor (Veronica tournefortii). Un gorun negru și singuratic pe lîngă care trec... e năpădit la poale de ventricele. CAMIL PETRESCU, O. I 266.

zeișor sm [At: GORUN, F. 14 / P: ze-i~ / Pl: ~i / E: zeu + -ișor] (Rar; șhp) 1-2 Zeu¹ (1) (mic).