733 de definiții conțin toate cuvintele căutate (cel mult 182 afișate)
aberant, -ă adj. 1. care se abate de la o normă. 2. contrar logicii, bunului-simț; (p. ext.) absurd. (< fr. aberrant, lat. aberrans)
absurd, -ă I. adj. care contrazice gândirea logică, legile naturii, bunul-simț. II. s. n. 1. ceea ce este absurd; absurditate; nonsens. ◊ prin ~ = admițând un raționament fals. 2. (fil.) termen care desemnează ruptura totală dintre om și mediul său sociocultural, sentimentul generat de trăirea acestei rupturi. (< fr. absurde, lat. absurdus)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de tavi
- acțiuni
ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admițând un raționament fals, o situație aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar duce la absurd. 2. S. n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni
BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care are calități. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă (sau un cuvânt) bun(ă) pentru cineva = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic, frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc. adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc, etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun incorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
JUDECATĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da în (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de cata
- acțiuni
PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici) un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nici o valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: pieile-roșii = nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de oprocopiuc
- acțiuni
RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală. ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de romac
- acțiuni
NESIMȚIRE s. f. 1. Pierdere a cunoștinței; leșin. 2. Lipsă de bun-simț: purtare a celui nesimțit2 (1). 3. Indiferență, răceală; lipsă de sensibilitate. – Ne- + simțire.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de GabiAlex
- acțiuni
NESIMȚIT2, -Ă, nesimțiți, -te, adj. 1. Care este lipsit de bun-simț, de bună creștere, de cuviință, de delicatețe. ♦ Care denotă, trădează nesimțire (2). 2. Care nu este simțit, perceput; care scapă simțurilor sau trece neobservat; p. ext. insesizabil, imperceptibil. ♦ (Adverbial) Fără a putea fi perceput; încetul cu încetul; fără zgomot. tiptil; pe furiș. – Ne- + simțit.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de GabiAlex
- acțiuni
DOBITOC, -OACĂ, dobitoci, -oace, subst., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nici o boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nici o stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. Înțelept, bun, cu (sau de) bun-simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (< sanus).
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BUN-SIMȚ s. (înv. și pop.) simțire. (Lipsit de bun-simț.)[1]
- Viziune practică/realistă asupra lucrurilor. — dante
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
SIMȚIRE s. v. bun-simț, sensibilitate, simț.
- sursa: Sinonime (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
bun-simț s. n., art. bunul-simț, g.-d. art. bunului-simț
- sursa: Ortografic (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ANIMALITATE f. 1) Comportare brutală; atitudine de animal. 2) Lipsă de bun-simț, de omenie; dobitocie. /<fr. animalité
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DELOIAL ~ă (~i, ~e) (despre persoane sau despre manifestările lor) Care vine în contradicție cu buna-cuviință; contrar bunului simț; deplasat. [Sil. -lo-ial] /de + loial
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DEMENȚIAL ~ă (~i, ~e) 1) Care ține de demență; propriu demenței. Stare ~ă. 2) (despre manifestări ale oamenilor) Care vădește demență; contrar logicii și bunului simț; nebunesc. Faptă ~ă. [Sil. -ți-al] /<fr. démentiel
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DEPLASAT ~tă (~ți, ~te) 1) v. A DEPLASA și A SE DEPLASA. 2) fig. Care nu este potrivit cu situația sau cu momentul dat; nepotrivit. 3) fig. Care vine în contradicție cu buna-cuviință; contrar bunului-simț; deloial. Vorbe ~te. /v. a deplasa
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DISCERNĂMÂNT n. Facultatea de a pătrunde lucrurile, apreciindu-le la justa lor valoare; bun-simț. /<fr. discernement
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DOBITOC2 ~ci m. fig. Persoană lipsită de inteligență și de bun-simț. /<sl. dobytuku
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
DOBITOCIE ~i f. 1) Atitudine, purtare de dobitoc; animalitate; brutalitate. 2) Stare a omului lipsit de inteligență și de bun-simț; animalitate. [Art. dobitocia; G.-D. dobitociei; Sil. -ci-e] /dobitoc + suf. ~ie
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
EXCENTRIC1 ~că (~ci, ~ce) 1) (despre puncte geometrice) Care este situat în afara centrului unei figuri. 2) (despre figuri geometrice, piese etc.) Care au centre diferite. 3) fig. (despre persoane și despre manifestările lor) Care depășește bunul simț; ieșit din comun; extravagant; neobișnuit. [Sil. ex-cen-tric] /<fr. excentrique
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
EXTRAVAGANT ~tă (~ți, ~te) 1) Care depășește limitele bunului simț; ieșit din comun; neobișnuit; excentric. Idei ~te. Îmbrăcăminte ~tă. 3) și substantival (despre persoane) Care șochează prin felul său de a fi; bizar; ciudat; neobișnuit. /<fr. extravagant
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GALANT ~tă (~ți, ~te) 1) (despre bărbați sau despre manifestările lor) Care vădește galanterie; caracterizat prin atitudine atentă și curtenitoare față de femei. 2) Care ține de relațiile amoroase; propriu relațiilor de dragoste. Aventură ~tă. Poezie ~tă. 3) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; amabil; gentil; politicos. 4) Care este mereu dispus să ajute material pe alții, în mod dezinteresat; generos; mărinimos; darnic; galanton. /<fr. galant
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GALANTERIE1 f. 1) Comportare serviabilă și în conformitate cu regulile bunului-simț; amabilitate. 2) Atitudine atentă și curtenitoare față de femei; cavalerism. /<fr. galanterie
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
GENTIL ~ă (~i, ~e) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; binecrescut; amabil; politicos; galant. /<fr. gentil, lat. gentilis
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
JUDECATĂ ~ăți f. 1) Facultate a omului de a gândi logic și de a înțelege sensul și legătura fenomenelor; intelect, minte; rațiune. ◊ Cu ~ a) cu bun-simț; cu chibzuială; b) temeinic. 2) Formă fundamentală a gândirii, exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3) Gând exteriorizat în care se afirmă sau se neagă ceva; raționament. 4) Punct de vedere (asupra unui lucru sau asupra unei persoane); opinie, părere, considerent; cuvânt. 5) jur. Întrunire a unei instanțe judecătorești pentru soluționarea unor chestiuni de natură penală sau civilă; acțiune judiciară; proces. ◊ A da (sau a chema, a trimite) în ~ (pe cineva) a intenta un proces cuiva; a deferi judecății (pe cineva), ~ata de apoi judecată divină care se crede că va avea loc la sfârșitul lumii. /<lat. judicata
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
A SE NĂTÂNGI mă ~esc intranz. rar1) A deveni nătâng. 2) A stărui într-o acțiune sau într-o atitudine contrar bunului-simț. /v. nătâng
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
NESIMȚIRE f. 1) Lipsă de bun-simț; nerușinare. 2) Stare de inconștiență; pierdere a cunoștinței; leșin. ◊ A cădea în ~ a-și pierde cunoștința; a leșina. /ne- + simțire
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
OBIECT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simțului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Ființă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admirație. 5) Disciplină de studiu într-o instituție de învățământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiectului și independent de conștiința acestuia. 7) lingv. Parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; complement. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
POLITICOS ~oasă (~oși, ~oase) Care manifestă politețe; cu bun-simț și serviabil; binecrescut; amabil; gentil; galant. /<ngr. politikós
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
RUȘINE ~i f. 1) Senzație sau sentiment de neplăcere, amestecată cu jenă, cauzate de o situație penibilă. ◊ A-i fi (sau a avea) ~ a se rușina. A nu avea (nici un pic de) ~ se spune despre un om obraznic, lipsit de bun-simț. A muri (sau a intra în pământ, a-i plesni cuiva obrazul) de ~ a se simți foarte rușinat. Nu ți-e ~ (obrazului sau la obraz), să-ți fie ~ se spune pentru a mustra pe cel care a săvârșit o faptă reprobabilă. 2) Sentiment de decență în relațiile sociale; rezervă în comportare, determinată de bunăcuviință; pudoare. ◊ Fără ~ în mod obraznic. Cu ~ cu modestie; cu sfială. 3) Situație înjositoare, umilitoare; necinste; dezonoare. ◊ A se face (sau a se da) de ~ a se compromite. A face (sau a da) de ~ (pe cineva sau ceva) a submina cinstea (cuiva sau a ceva). Ce ~! se spune când se creează o situație care dezonorează în mod grav pe cineva. (E) mai mare ~ea este ceva (foarte) rușinos. A păți o ~ a) a ajunge într-o situație umilitoare, dezonorantă; b) a nu izbuti în ceva. A fi ~ea cuiva se spune despre un om netrebnic, care dezonorează pe altii. [G.-D. rușinii] /cf. lat. roseus
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
SIMȚIRE ~i f. 1) v. A SIMȚI. 2) Caracter sensibil; sensibilitate. 3) Atitudine afectivă față de cineva sau ceva; simțământ. 4) Stare în care omul își dă seama de ceea ce se petrece în jur. ◊ Fără ~ fără cunoștință. A-și pierde ~ea (sau ~ile) a-și pierde cunoștința; a leșina. A-și veni în ~ (sau în ~i) a-și recăpăta cunoștința. 5) pop. Bun simț; bună-cuviință. /v. a simți
- sursa: NODEX (2002)
- adăugată de siveco
- acțiuni
ABSURD, -Ă adj. Contrar gîndirii logice, legilor naturii, bunului-simț sau uzului comun. // s.n. Calitatea a ceea ce este absurd; lucru lipsit de sens; absurditate; nonsens. ◊ Prin absurd = admițînd un raționament fals; reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că singurul punct de vedere care se poate susține este cel propus. [Cf. fr. absurde, lat. absurdus].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
nesimțibil, nesimțibilă, adj. (înv.) nesimțitor; lipsit de bun-simț, de delicatețe, de cuviință; nesimțit.
- sursa: DAR (2002)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
JUDICIOS, -OASĂ adj. Gîndit bine; înțelept, cu bun-simț, chibzuit. [Pron. -ci-os. / < fr. judicieux].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TRUCULENȚĂ s.f. (Franțuzism) Asprime, violență, lipsă de jenă, sfidare a bunului simț. [Cf. fr. truculence, lat. truculentia].
- sursa: DN (1986)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TRUCULENȚĂ s. f. asprime, violență, lipsă de jenă, sfidare a bunului simț. (< fr. truculence)
- sursa: MDN '00 (2000)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
judeca (judec, judecat), vb. – 1. A examina o cauză, a da sentința într-o cauză. – 2. (Înv.) A condamna, a da o sentință. – 3. A guverna, a cîrmui, a conduce. – 4. A-și forma o opinie, a chibzui. – 5. A examina, a cerceta. – 6. A aprecia, a valora, a cîntări. – 7. A exprima o părere, a critica, a dojeni, a condamna. – Var. (Mold.) giudeca. Mr. giudic, giudicare, megl. judic, istr. judec. Lat. iūdĭcāre (Pușcariu 914; Candrea-Dens., 910; REW 4600; DAR), cf. alb. džukoń (Philippide, II, 645), it. giudicare, prov. jutgar, fr. juger, sp. juzgar, port. julgar. Der. judecată, s. f. (înv., sentință, hotărîre judecătorească; justiție, rațiune, bun simț; proces), care ar putea de asemenea să fie reprezentant al lat. (res)iūdicāta (după Candrea-Dens., 911 și DAR, de la pl. de la iūdicātum); judecător, s. m. (funcționar de stat care soluționează procesele, magistrat; arbitru), de la judeca cu suf. -tor; judecătoare, s. f. (tribunal, judecătorie), cu suf. -toare (după DAR, din lat. iūdicatōria sedes); judecătorie, s. f. (tribunal; profesiunea de judecător); judecătoreasă, s. f. (soție de judecător); judecătoresc, adj. (judicial); desjudeca, vb. (înv., a hotărî, a da o sentință); răsjudeca, vb. (a-și schimba prima hotărîre, a-și schimba părerea; a da din nou o sentință); prejudecată, s. f., pe baza fr. préjugé; prejudeca, vb., pe baza fr. préjuger; prejudeț, s. n. (înv., prejudecată) pe baza lat. praeiudicium; prejudiciu (var. prejudițiu), s. n. (prejudecată; pagubă, daună, extorsiune), dublet al cuvîntului anterior, prin intermediul fr. préjudice; prejudicia, vb., din fr. préjudicier.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
noimă (noime), s. f. – Sens, logică, bun-simț. – Mr. noimă, megl. noimă „semnal”. Ngr. νόημα (Cihac, II, 679; Gáldi 213), cf. alb. noimë. Sec. XVIII.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
simți (-mț, -it), vb. – 1. A avea senzația de, a percepe. – 2. A experimenta, a nota. – 3. A-și da seama. a înțelege, a prinde de veste. – 4. A mirosi. – 5. (Refl.) A-și da seama de propria stare fizică. – 6. (Refl.) A se găsi, a fi în stare. – 7. (Refl.) A fi stăpîn pe sine, a fi la înălțimea situației. – Mr. simtu, simțire, megl. sint, sințǫri. Lat. sentĭre (Pușcariu 1590; REW 7824), cf. vegl. seneter, it. sentire, prov., fr., cat., sp., port. sentir. Uz general (ALR, I, 104). Pers. I are și var. simț, prin analogie cu a II-a. – Der. simț, s. n. (instinct senzație), deverbal format artificial după lat. sensus; simțiciune, s. f. (înv., sensibilitate, sentiment); simțămînt (var. simțimînt), s. n. (sentiment), creat artificial după fr. sentiment; simțire, s. f. (trăire afectivă; sentiment; sensibilitate); simțitor, adj. (sensibil); nesimțire, s. f. (insensibilitate, bestialitate); nesimțit, adj. (grosolan, fără bun simț); nesimțitor, adj. (insensibil); consimți, vb., din fr. consentir; consimțămînt, s. n. (aprobare, consentiment); presimți, vb., după fr. pressentir; presentiment, s. n., după fr. pressentiment; resimți, vb., după fr. ressentir. Der. din fr. sens, s. n.; senzați(un)e, s. f.; senzațional, adj.; sensibil, adj.; insensibil, adj.; sensibilitate, s. f.; sensibiliza, vb.; sensitiv, adj.; sensitivă, s. f.; sensual, adj.; sensualism, s. n.; sensualist, adj.; sensualitate, s. f.; sentiment, s. n.; sentimental, adj.; sentimentalism, s. n.; sentimentalitate, s. f.
- sursa: DER (1958-1966)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; contrar bunului simț. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr arătînd că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține. – Fr. absurde (lat. lit. absurdus).
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
nesi adj. invar. (eufem.) nesimțit, care este lipsit de bun-simț.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
pahiderm, pahiderme s. n. 1. (peior.) persoană obraznică / lipsită de bun-simț. 2. persoană greoaie și neîndemânatică.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
porc, porci s. m. (peior.) 1. om obraznic / lipsit de bun-simț. 2. om imoral.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
fenomenologia muzicii. Problema centrală a fenomenologiei este aceea a semnificației. Orice act de semnificare presupune o implicare și o poziție de conștiință. Pentru fenomenologie rolul conștiinței (atât rolul conștiinței mele, cât și al conștiiței celorlalți implicați în actul de semnificare) nu poate fi negat, înlăturat sau ignorat. Semnificația autentică este dată de raportarea lucrurilor însele la conștiință, și nu de desemnarea acestora de către cuvinte. Marele salt pe care-l face fenomenologia stă în faptul că ea depăsește impasul născut din rolul impropriu acordat limbajului de către filozofia dinaintea ei. Ceea ce e hotărâtor se impune prin sensul prin sensul lucrurilor însele și a existenței, cuvântul urmează abia să fie revalorificat în cadrul unui act, cu scopul relevării unei semnificații care, atunci când e obligată să se producă prin discursul vorbit, urmează să conducă la un act fondat pe angajarea unei esențe. Trebuie făcută distincția între limbajul operatoriu, care conduce în în orice împrejurare un act împreună cu proiectul său însoțitor, și materialul din cadrul actului de exprimare sau semnificare, nu necersamente de ordin lingvistic. Noțiunea sau conceptualitatea date de cuvântul uzual este limitată și provizorie, limbajul fenomenologic care se constituie ulterior fiind singurul care poate da măsura sensurilor lumii, apărând el însuși ca limbaj al ideației și ideat totodată. Prin fenomenologie existența devine umanizată, căci pentru a fi sesizată ea trebuie să fie o existență ideată prin mijlocirea conștiintei. De pe această poziție, actul muzical ca fapt și expresie de conștiință capătă deplina sa valoare și singura explicitare autentică posibilă. Căci cele două viziuni privind muzica, propuse de către filozofia modernă precedentă: recunoașterea kantiană a rolului formei* în muzică și extraordinara perspectivă dată muzicii de către dialectica hegeliană, erau în bună parte anihilate prin necunoașterea capacității revelatorii proprie muzicii prin obturarea de către cuvânt a specificei deschideri a muzicii către semnificație. Or, în muzică, absoluitatea și autonomia (și, am putea adăuga, paradoxal, însăși heteronomia ei) sunt condiționate de către forța ei proprie de exprimare cu sens, prin excluderea folosirii cuvântului și a logosului noțional. Dar atât Kant cât și Hegel au restrâns neîngăduit conceptualitatea artistică (și în special pe cea muzicală) la modalitatea conceptualității lingvistice obișnuite. Ca urmare a unei asemenea poziții, muzica devenea un simplu obiect, căruia rămânea să i se atribuie din afară și ulterior etichete de semnificație, iar nu o modalitate de expresie a ființei, ea însăși capabilă de relevare a sensurilor existenței și de aprehendare specifică a a lumii. Prin fenomenologie, muzicii îi sunt postulate obligația și posibilitatea de semnificație, precum și capacitatea de a fi un mod uman fundamental de exprimare, care se cere să fie totodată de o totală absoluitate specifică, revelatoriu de sensuri ce nu pot fi date pe altă cale, dar care nu sunt autonome față de ideația de conștiință. Primele indicii ale unor cercetări fenomenologice muzicale apar însăși la Edmund Husserl (1859-1938), fondatorul curentului fenomenologic. În scrierile sale referințele la muzică sunt destul de frecvente dar, după cum e firesc în cadrul unei fenomenologii generale, ele nu-și propun ca țel principal elucidarea fenomenologică a muzicii, ci servesc doar ca exemplificări la o problematică de ansamblu. Unele din ele, de o acuitate și justețe unică de intuiție, pot fi însă încadrate în constituența unei f. Ne vom mărgini a da un singur exemplu, pentru a ilustra seriozitatea și rolul generator pe care îl poate avea cercetarea fenomenologică pentru muzică, perspectiva nebănuită pe care o deschide spre înțelegerea și înfăptuirea actului muzical. În cartea sa Lecții pentru o fenomenologie a conștiinței intime a timpului, cuprinzând conferințe pronunțste în anii 1904-1905, void să arate caracteristicile percepției în actul de prezentificare, Husserl face următoarea descriere: „(...) noi numim melodia în ansamblul său, melodia, percepută, cu toate că singurul perceput este momentul prezent. Noi procedăm astfel pentru că extensiunea melodiei nu este doar dată punct cu punct într-o extensiune perceptivă, ci pentru că unitatea conștiinței retenționale <menține> încă în conștiință sunetele scurse, care urmărindu-se produc unitatea de conștiință raportată la obiectul temporal în unitate a sa, la melodie (...). Dar melodia în ansamblul său apare ca prezentă atât timp cât ea încă mai răsună încă sunetele care îi aparțin, vizate într-un singur ansamblu de aprehensiune. Ea a trecut abia după apariția ultimului său sunet” (Vorlesungen zur Phänomenologie des inneren Zeitbewusstseins, în: Jahrbücher für Philosophie und phänomenologische Forschung, IX, 1928, 398; sublinierile sunt ale lui Husserl). Din exemplificarea citată decurg, pentru o f., cel puțin două fapte importante: 1) Câmpul de prezență nu se confundă cu simpla succesiune punctuală de momente prezente. În cadrul actului muzical apar câmpuri de existență a căror durată și demarcație este dată de unitatea de sens: câmpul unitar de existență se oferă drept câmp de prezență a percepției de conștiință. 2) Conștiința noastră participă prin faptul că propune un sens unitar câmpului de existență și se implică prin tăierea actului muzical prezentativ ca percepere succedantă a câmpurilor de prezență. Foare rar însă cercetările fenomenologice care se referă la muzică, aflate în exemplificări asemeni aceleia de mai sus, pot servi drept model, al unei fenomenologii a actului muzical. Explicația stă în faptul că ele trebuiesc să se realizeze într-un ansamblu constituit, cu o coerență specifică. Acestea pot fi îndeplinite fie ca cercetări aparținând unei estetici fenomenologice, fie ca analize și intuiții fenomenologice asupra actului muzical considerat drept modalitate specifică de semnificare. Odată cu încercarea de a transpune cercetările fenomenologice asupra unui domeniu specializat, apare însă îndoiala dacă respectiva operație se mai poate realiza în raza obișnuită dată de clasificările și metodele curente. De aceea cercetarea fenomenologică asupra muzicii nu mai este reductibilă la clasificările obișnuite, care așează muzica exclusiv în perimetrul esteticului și nici posibilă doar ca strictă analiză* tehnico-profesională (deși aceasta este și ea absolut indispensabilă). La aceasta se adaugă o dificultate proprie metodei fenomenologice: fenomenologia nu e o știință deductivă, metoda sa de bază nu e deducția sau inducția, ci intuiția fenomenologică; enunțurile unei f. nu se realizează în mod deductivist din anumite enunțuri generale, ele trebuiesc descoperite printr-o nouă intuiție fenomenologică proprie domeniului, ceea ce presupune, din partea cercetătorului, o anumită cunoaștere, de o anumită manieră, dar foarte amplă și profundă, a muzicii, alături de cerința de a fi foarte priceput în mânuirea metodei fenomenologice și un cunoscător al esteticii fenomenologice. Atunci când ne referim la fenomenologie, avem în vedere mai ales principalele scrieri ale lui Husserl și ale colaboratorilor, comentatorilor și continuatorilor săi direcți, orientându-ne mult mai puțin spre cercul fenomenologic de la München, din care însă facem o excepție pentru Max Scheler, ale cărui cercetări, legitimând o fenomenologie a afectelor și a empatiei, și a cărui poziție față de formalismul kantian îi dau o deosebită însemnătate pentru f. Se recunosc certe origini fenomenologice și la principalii exponenți ai existențialismului: Martin Heidegger (un timp elev al lui Husserl), Merleau-Ponty și Sartre. Pe de altă parte, o ramură de gândire descinsă din Heidegger, noua hermeneutică filosofică, având ca reprezentanți însăși pe Heidegger – prin preocupările sale despre artă – elevul său Gadamer, întemeietorul acestui curent și Paul Ricoeur, comentator al lui Husserl, ar putea avea un rol însemnat în definirea unei noi hermeneutici muzicale, care să depășească impasul vechii muzicologii hermeneutice (H. Kretschmar și, în parte, A. Schering). Dar aceasta s-ar confunda în bună parte, cu f., sau ar fi o derivată a ei. Fenomenologia se preocupă de estetic (v. estetică muzicală) nu numai în cadrul unui domeniu specializat, ci și ca trăsătură umană generală, întrucât trăsăturile estetice apar în orice semnificație inclusă într-o atitudine umană, și, pe de altă parte, întrucât valoarea estetică se afirmă ca formă specifică de manifestare a unei semnificații esențial umane. F. nu se poate mărgini numai la o cercetare de estetică fenomenologică, dar în esteticile fenomenologice constituite apare o proponență diferențiată a problemelor, unele aspecte de manifestare fiind necesar modificate pentru cazul atitudinii intenționale estetice, de care cercetarea actului muzical, ca act diferențiat estetic, trebuie să țină seama. De aceea vom face o scurtă trecere în revistă a exponenților esteticii fenomenologice, relevând cu precădere aspectele importante care se desprind pentru o fenomenologie și estetică fenomenologică a muzicii. Moritz Geiger (1880-1938), socotit întemeietorul esteticii fenomenologice, a fost primul filozof fenomenolog care s-a ocupat cu precădere (aproape în exclusivitate) de problemele esteticii, afirmând cu tărie posibilitatea, forța și mai ales caracterul autonom al esteticii fenomenologice. Dar, ca fenomenolog, el a aparținut școlii de la München și nu a îmbrățișat poziția ulterioară radicală, a fenomenologiei transcedentale, inițiată de Husserl după însăși caracterizarea lui Husserl, el nu a fost un adept total al fenomenologiei – iar ca estetician s-a depărtat cu greu de estetica „Einfühlung”-ului („empatiei”) a profesorului său Th. Lipps, ceea ce face ca el să se găsească încă prea aproape de estetica psihologică și să nu întrevadă pe deplin deschiderea radicală pe care fenomenologia o oferea domeniilor esteticului. Potrivit vederilor cercului de la München, Geiger se îndreaptă spre o estetică a valorilor. Așa cum se recunoaște că au existat intuiții fenomenologice și înainte sau în afara curentului fenomenologic, Geiger recunoaște că au existat asemenea intuiții cu privire la estetica fenomenologică, dând ca exemplu distincția pe care o face Lessing între artele timpului și cele ale spațiului. Numai că, în cadrul unei fenomenologii muzicale contemporane, va trebui să amendăm părerea lui Lessing și Geiger, care pentru muzică nu se confirmă. După numeroasele eșecuri ale definii muzicii drept artă a timpului [v. timp (III)], va trebui să renunțăm la acest punct de vedere și să o definim dinamic, drept artă cinetică, a mișcării (v. energetism). Actului de trăire muzicală i se înfățișează o mișcare sonoră, un flux, care prezentifică o noetică a absoluității muzicale, cu o dublă tendință autonomică-heteronomică. Conștiința se implică în acest flux, sub o formă proprie, individuală, dar tot cinetică de esența „melos”-ului (sau, mai degrabă, preluând o fericită expresie a lui Camil Petrescu: cenestezică). În lb. română s-au publicat materiale datorate esteticienilor fenomenologi Roman Ingarden (Studii de estetică, Buc., 1978) și Mikel Dufrenne (Fenomenologia experienței estetice, Buc., 1976, 2 vol.), ceea ce ne dispensează de a mai face o prezentare a f. din cadrul acestor estetici. Vom releva pe scurt două probleme la R. Ingarden, discipol și colaborator apropiat a lui Husserl: 1) Neutralizarea de conștiință din cadrul actului de trăire estetică. Într-o independență creatoare față de profesorul său, Ingarden respinge necesitatea unei „neutralizări” de conștiință, în actul de trăire estetică. Noi am adăuga că, pentru ca o trăire artistică să aibă loc autentic în domeniul actului muzical, conștiința se antrenează într-o atitudine de „pathos”, adică de luptă acerbă pentru realizarea noetică a ceea ce garantează în mod evident adevărul (adică forța de convingere a justiției intuiției devenirii care constituie esența actului). În aceeași măsură am modifica, pentru demersul fenomenologic muzical, și modul în care se face ceea ce Husserl numește „reducția de conștiință”. Pentru acesta e un termen destul de nefericit, căci pentru a înțelege în ce constă de astă dată conștiința (care nu numai că nu se reduce, ci apare concretă, într-o structură muzicală a unei simultaneități totale, ca psyché, ca evidență a poziției de conștiință manifestată muzical), trebuie din contră să realizeze de către concretul sonor structurat de o cucerire intropatică a conștiinței – și aceasta nu numai pentru conștiința egologică, ci și pentru toate conștiințele participante ale realizatorilor actului de redare, ceea ce duce la o transferare obligatorie, pe acest nivel, a unei conștiințe de ordin social. 2) Problema straturilor. Ingarden face, în domeniul artelor, extraordinara descoperire fenomenologică a existenței straturilor. El constată că, în opera literară, aceste straturi sunt în număr de patru, însă în mod greșit, dintr-o necunoaștere mai adâncă a muzicii el limitează pentru actul muzical numărul straturilor la unul singur. Aceasta provine la Ingarden și dintr-o definire prea măruntă a trăsăturilor straturilor. De aceea trebuie să le redefinim mai larg: Straturile sunt manifestări ireductibile dar convertibile ale forțelor de sintetizare umane, de patru tipuri diferite, aflate la baza artelor principale, dar prezentate obligator în modalitatea specifică a fiecăreia dintre arte (în cadrul actului artistic specific). Primul strat, al actului de trăire și al noeticei fundamentale, se manifestă în muzică drept prezentificarea cinetică. Al doilea strat, al comunicării, tensional, se prezintă în muzică, spre diferență de literatură, drept comunicare afectivă, obligatoriu non-noțională. Al treilea strat, intensional, al reprezentării, se manifestă muzical ca modalitate simpatetică de aprehensiune, drept „mimesis”. Al patrulea strat, ce se confundă cu al doilea nivel, propune elementul necondiționat, care nu poate lipsi dar nici un demers fenomenologic de orice ordin (inclusiv artistic) așa-zisa „reducție de conștiință” care în muzică cere o prezență concretă a lumii sonorului, structurată ca lume a psihicului și ducând la cucerirea intropatică a conștiinței. Enumerarea esteticienilor care au o contribuție directă sau indirectă la fenomenologia muzicii nu ar fi completă, dacă nu l-am cita pe Galvano Della Volpe (1895-1968), care a încercat o fuziune a fenomenologiei și esteticii marxiste. În Critica gustului (1960) Della Volpe stabilește distincția între arte și științe prin criteriul extrem de important al contextualității, care caracterizează actul artistic, adică faptul că actul artistic presupune obligatoriu o contextualitate, absentă în știință. Contextualitatea, adică organicitatea dialectică a procesului actului de trăire, este în muzică o condiție fundamentală, care garantează logica, de natură dialectică și interconexivă, a actului muzical. Cu aceasta se deschide și o problemă a demersului dialectic din cadrul fenomenologicului muzical (pe care Della Volpe nu a întrevăzut-o). Căci contextualitatea este sinteza noetică, depășind în artă sinteza dialectică, care nu este decât o alteritate ce se corelează unei prime poziții dicotomice, a existenței concomitente duble teză-antiteză. Cu toate că Nicolai Hartmann (1882-1950) nu este reprezentant direct al fenomenologiei, în tulburătoarea sa Estetică (apărută postum, 1953) se recunoaște o subtilă filiație fenomenologică atât în planurile celor trei părți – alcătuitoare ale cărții, care tratează în fond cele trei nivele fenomenologice, cât și în preluarea creatoare a ideii straturilor. Apariția lucrării în limba română (Buc., 1974) ne dispensează de a o prezenta mai pe larg, dar ne incită la o critică de principiu asupra referirilor ei la muzică. Ceea ce decepționează aici este o anumită rămășiță a formalismului născută din filozofia anterioară fenomenologiei, căreia i s-a putut sustrage numai Schopenhauerm cu o intuiție care-l făcea să bănuiască un element profund al esenței muzicii. Muzica este definită de către Hartmann prin „negativă”, prin ceea ce nu este ea față de cuvânt și reprezentare, ca artă „nereprezentativă” (dealtfel reapare puerila așezare a muzicii alături de arhitectură și numai puțin naiva discriminare între muzica absolută și muzica cu program), în loc să se recunoască de la bun început caracterul propriu al noeticii muzicale de a se investi în dinamica unui act cinetic contextual și de a apărea intuibilă ca atare, ab initio. Neavând această axă permanentă de referință noetică, concretul sonor este văduvit de posibilitatea sa de a căpăta aspecte noezice și noemice proprii, ceea ce duce la nevoia de a aștepta o etichetare „din afară” a semnificațiilor muzicale. Nu este înțeleasă nici vocația dublă a muzicii autonom-heteronomă, capacitatea sincreticului* primordial al muzicii de a revărsa sensuri în modalitatea autonomă a muzicii și capacitatea autonomului muzical de a fi disponibil (transparent) spre o heteronomie (reală sau mai ales prezumată) care nu atinge însă absolutul. În România dintre cele două războaie, fenomenologia a avut un adept ardent în Camil Petrescu, remarcabil prin cunoașterea atentă și amplă, precum și prin viile sale deschideri spre cunoașterea estetică – în special estetica teatrală. Studiul său: Husserl, o introducere în filozofia fenomenologică (55 p. din cadrul Istorie filozofiei moderne, vol. III, apărut și în extras, 1938) este încă și azi o excelentă expunere, vie și pătrunzătoare, bine informată și accesibilă. Vederi fenomenologice personale și creatoare transpar și în alte lucrări, articole și polemici ale sale: de la ampla lucrare Modalitatea estetică a teatrului (teză de doctorat, 1937) până la notele din jurnalul său. Un valoros reprezentant, la noi în țară, al Cercului de la München, încă prea puțin cunoscut, este Victor Iancu, elev al lui A. Pfämfer (a se vedea admirabilul său studiu din Metodologia istoriei și criticii literare – Metoda fenomenologică în critica literară, Buc., 1969). Dintre publicațiile de informare și dezbatere cităm în primul rând lucrările celui mai remarcabil cunoscător al domeniului, prof. Al. Boboc, scrierile lui Tudor Ghideanu (Conștiința filozofică de la Husserl la T. de Chardin, 1981) și Crizantema Joja (articolul: Abstracția și teoria modernă a semnificației, în: Probleme de logică, vol. VII, 1977). Pentru domeniul esteticii fenomenologice, cartea documentată a lui N. Vanina: Tendințe actuale în estetica fenomenologică și unele studii datorate lui N. Tertulian, Marcel Petrișor ș.a. În general trebuie să spunem că toate esteticile fenomenologice de până acum nu au reușit să fixeze precis trăsătura de bază a unei f., întrucât ignorează un principiu fundamental husserlian: Zu den Sachen selbst („a te adresa însăși lucrurilor”) care pentru muzică este hotărâtor. Într-o estetică muzicală autonomă, așa cum se cere estetica fenomenologică, nu poate fi altă referință noetic-noematică decât concretul sonor, în prezentarea sa triplă: 1) ca plăsmuiri ale „formei” – adică ale instituirii actului muzical unitar de conștiință, realizator diacronic al virtualității de semnificare; 2) ca structuri – adică alcătuiri muzicale ale totalității – care fac să apară în ele (într-o modalitate strict specifică) unitatea psihicului uman și dau garanția realizării unității de conștiință și a regiunilor ei; din analiza prezentării concret-sonore a structurărilor rezultă poziția intropatică a conștiinței donatoare de semnificație; 3) ca diverse constructe muzicale realizând concret expresia semnificației de conștiință finalizată în ideația de transcendență. Din aceasta rezultă cele trei nivele ale fenomenologiei actului muzical – adică diviziunile de bază obligatorii ale demersului fenomenologic, ca unități funcționale specifice. Nivele sunt trepte ale realizării muzicale semnificative, impacturi ale actului muzical asupra conștiinței, raportări obligatorii ale lui la conștiință, întrucât actul muzical nu se valorifică noetic decât prin evidența manifestării în el a prezenței de vreun ordin ierarhic al conștiinței. Sonorul muzical este, prin el însuși, generator de sens, mediator de conștiință și purtător de semnificație. F. vede specificul muzical ca prezentare sonoră concretă (absolută, autonom-heteronomă) a faptelor de semnificație. Legea fenomenologică de bază s-ar putea enunța astfel: tot ceea de există ca sens, poziție și exprimare de conștiință își găsește apariția și prezentarea de orice ordin în lumea concretului sonor, adică în plăsmuirile, structurile și constructele sale, cu singura condiție ca ele să se refere în permanență la o contextualizare noetică a actului muzical. F. este de fapt una a actului muzical și nu una a muzicii, întrucât prin ea însăși muzica nu are decât deschiderea spre semnificație, ea căpătând sensul care o poate duce la semnificația abia în cadrul actului. Nu „opera muzicală” este obiectul de cercetare al fenomenologiei muzicale, ci actul sub forma sa realizată, prin participarea obligatorie a celor ce redau muzica, întrucât astfel muzica nu duce la actul de trăire. Scriindu-și opera, compozitorul – în măsura talentului său – are în vedere intențional posibilitatea de revelare a sensului ei, prin actul redării (nu neapărat în mod voluntar conștient). În actul autentic de redare trebuie să se implice și să se manifeste în mod necondiționat, printr-o acțiune înfăptuitoare de pe o poziție comună, conștiința participanților la redare. O altă caracteristică substanțială a fenomenologiei muzicale rezultă din dubla valență a relațiilor sunetului muzical către succesiune și simultaneitate. Avem în vedere faptul că relațiile dintre sunete, cu toate calitățile lor, se manifestă cu o egală capacitate potențială de valorificare într-o dublă orientare dispozițională. Manifestarea în simultaneitate nu anulează pe cea primară, a succesiunii, și nici nu o face ininteligibilă (așa cum se întâmplă în artele realmente temporare) – dimpotrivă o dimensiune adaugă un surplus de interes celeilalte, iar conștiința le agreează cu o egală plăcere pe amândouă. Aceasta duce la posibilitatea de a aduce în cadrul conștiinței egologice, printr-o transferare de rezidență întreaga bogăție a unor raporturi plurale de conștiință. Manifestările psihice prezentate de muzica de tip polifonic-simfonic capătă astfel aspectele depline în psyché, produs egologic al socialului. Dar cu aceasta, relațiile operatorii interpersonale care apar evidente în actul de redare și care se subsumează în muzica triadei dialectice lărgite propun, ca un complement a demersului fenomenologic, un dublu demers dialectic – în curgerea succesivă și în manifestarea intersubiectivă a factorilor actanți. Căci natura polifonic-simfonică a muzicii este totuși secundară și derivată din natura sa primordială cinetică și acordă astfel preponderență succesiunii, afirmând astfel puternic dialectica desfășurării sale. De aceea o fenomenologie a actului muzical nu se poate înfăptui complet decât prin realizarea a ceea de Geiger arăta ca o necesitate, pentru o estetică fenomenologică, a îmbinării fenomenologiei cu spiritul dialecticii hegeliene. Revenind la statutul definitoriu al muzicii, la caracterizarea ei ca artă a cineticului, observăm că ceea ce împiedică ca această definire să fie unanim acceptată provine din faptul că pentru „bunul simț” spațialitatea acestei mișcări nu „se vede”, întrucât calitățile a-temporale ale obiectelor aparținând lumii sonorului se manifestă sub o formă sugerativă: sunetele au înălțime (2) și relații de înălțime, au volum, amplitudine* [intensitate (2)], culoare, precum și o proveniență (stereofonie*), în cazul polifoniei. De aceea există o inerență a acestora în timp. Ele pot fi totodată judecate în afara timpului (ca și duratele* muzicale, dealtfel), dar toate se produc în durată (ceea ce nu e același lucru cu timpul intuiției și al obiectelor intenționale ale actului muzical prezentificativ, care e inversiv și conexat de mișcare). De aici faptul că cinetica muzicală este o mișcare în care primordialitatea o are latura timpului, și nu aceea a spațiului, dar acest timp este unul special: ireversiunea sa este este prevăzută în relații – atât succesive cât și simultane – strict determinate teoretic. Ea poate fi, în scopul redării reproductive: fixată, suspendată, manevrată, decupată, analizată, reluată etc., dar în cadrul actului prezentificativ ea apare realmente ca ireversibilă. Însă fixarea rigidă, cantitativă, „matematică” privește doar suportul reproductiv al redării, nu și redarea ideativă, care e de natură calitativă și finalizantă și cere depășirea acestei fixități mecanice printr-o emergență a redării determinată de poziția noetic-noematică, imposibil de fixat în înseși semnele muzicale scrise. Redarea ideatică muzicală cere o rigoare mai înaltă pentru că antrenează lumea sensurilor sonorului muzical într-o lume superioară stadiului inițial, în universul unitar perfect al semnificației și creează efectul transcendenței în existența umană ideată. Prin faptul că orientarea noetică se înfăptuiește pe un ax cinetic, cele două corelate care rezultă din analiza noetică a intuiției mișcării ne dau noesa, ca proiect semnificativ al unei persoane solitare și noema, ca realizare de semnificare, de către o persoană plurală (încă neîncadrată în cineticul contextual). Cele două corelate se produc în dimensiunile pe care Bergson le-a denumit timp-durată și timp-spațiu (timp obiecte): noeza în timpul-durată iar noema în timpul-spațiu. Și f. însăși, deși încă timidă, are o oarecare tradiție. Primul care a abordat și publicat asemenea cercetări, ca recunoașterea deliberată a a punctului de vedere fenomenologic, a fost dirijorul Ernest Ansermet (1883-1963). Lui i se datorează o amplă lucrare: Les fondements de la musique dans la conscience humaine (Neuchâtel, 1961, 2 vol., 603 + 291 p.) precum și o suită de interviuri, luate de un alt adept al fenomenologiei, J.-Claude Piguet (Neuchâtel, 1963). Postum a fost publicată o selecție destul de bogată reunind articolele sale cele mai substanțiale. Dimensiunea lucrărilor, care desigur merită să fie citite cu atenție ne împiedică să facem orice tentativă de expunere a vederilor sale, unele extrem de valoroase din punctul de vedere pe care îl urmărim aci (în special în unele din articolele sale), alteori cu semne de întrebare. Lucrarea sa principală este, după însuși mărturisirea autorului, doar o introducere (!) la o fenomenologie muzicală inspirată de Husserl și Sartre. Citirea ei lasă un sentiment de insatisfacție din trei motive: 1) Deși Ansermet descoperă o lege justă percepției muzicale, prin care complicatele operații de calculare ale relațiilor de înălțime sunt reduse logaritmic, fapt care se produce aievea în realitatea psihofizică, ulterior revine permanent și inutil la o fastidioasă calculație matematică, neesențială pentru fenomenologia actului muzical. 2) Propunând un model tonal (v. tonalitate (1)) drept normă de judecată valorică, autorul este într-o permanentă polemică și atitudine de desconsiderare a celor mai importanți compozitori contemporani, ceea ce îi închide orice înțelegere fenomenologică a acestora. Ori fenomenologia nu stabilește norme de acest fel. 3) Cu toată vastitatea materialului, rezultatele pentru o fenomenologie muzicală sunt disproporționat de neconcludente. Hans Mersmann este autorul unei ample și valoroase lucrări de referință: Angewandte Musikästhetik (Estetica muzicală aplicată, 1926, Berlin, 747 p.), în care își mărturisește atașamentul la fenomenologie. Dar cartea nu își propune cu riguroasă consecvență o constituire a unei f., ci rămâne la referiri incidentale. Un alt reprezentant însemnat al f. este Boris de Schloeser (singurul pomenit de Dufrenne în op. cit.). Dirijorul Sergiu Celibidache este, credem, cel mai viu reprezentant al f. O viziune autentică și bogată în intuiții fenomenologice valoroase, este aplicată măiestrit în activitatea sa artistică și pedagogică. Din păcate aceste vederi nu sunt accesibile unui public cititor, întrucât nu există o expunere teoretică autorizată care să provină din prima mână, ci doar din interviuri și note de curs disparate. F. și-a găsit la noi exponenți informați și atașati în scrierile muzicologilor L. Rusu și Gh. Firca. De asemenea, o viziune largă a fenomenologiei stă la baza teoretică și practică a școlii dirijorale din țara noastră, condusă de C. Bugeanu; caracteristica acesteia este sinteza cu demersul dialectic hegelian și consecvența strânsă în aplicarea la concretul muzical, adică o fenomenologie a actului muzical, cu o referire permanentă, obligatorie, la realizarea sensurilor și semnificațiilor prin raportarea la conștiință.
- sursa: DTM (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
tupeist, -ă, tupeiști, -iste s. m., s. f., adj. (om) care se distinge prin îndrăzneală, obrăznicie, lipsă de bun-simț.
- sursa: Argou (2007)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUN-SIMȚ s. n. sg. Normă logică de apreciere, comună marii majorități a oamenilor. [Gen.-dat.: bunului-simț] – Din bun4 + simț.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
aristocratiza vb. refl. I A deveni aristocrat ◊ „[...] bunul simț – socotit îndeosebi o calitate preponderent populară – se rafinează, se aristocratizează [...]” Săpt. 20 IV 82 p. 2 (cf. fr. aristocratiser; DN3)
- sursa: DCR2 (1997)
- furnizată de Editura Logos
- adăugată de raduborza
- acțiuni
*aberéz v. intr. (lat. ab-errare, a rătăci. V. rătăcesc, eratic). Mă depărtez de adevăr saŭ de bunu simț. V. bîĭguĭ.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
*absúrd, -ă adj., (lat. absurdus; ab, de la, și surdus, surd). Contrar rațiuniĭ, contrar bunului simț: raționament absurd. S. n.: a cădea în absurd. Adv. În mod absurd.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
REID [ri:d], Thomas (1710-1796), filozof scoțian. Pastor presbiterian. A succedat lui Adam Smith la catedra de filozofie morală a Univ. din Glasgow. Fondatorul școlii scoțiene de filozofie. Adversar al lui Berkeley și Hume. A criticat empirismul, afirmând existența unor principii înnăscute ale „bunului simț” („Cercetare asupra intelectului uman prin prisma bunului-simț”, „Eseu asupra facultăților intelectuale”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
* judecátă f., pl. ățĭ (part. f. d. a judeca). Deciziune, sentență dată de un judecător saŭ arbitru: după judecata luĭ Paride, Venerea a fost considerată ca cea maĭ frumoasă. Părere, opiniune: după judecata tuturor. Inteligență: memoria și judecata. Bun simț: om cu judecată. Daŭ (saŭ trag saŭ chem) în judecată, acuz la tribunal, la judecătorie. Carte de judecătorie (vechĭ), hîrtie care conținea o sentență judecătorească favorabilă purtătoruluĭ. Judecata de apoĭ, cea de la sfîrșitu lumiĭ, cînd Dumnezăŭ va judeca viĭ și morțiĭ. (Ev.) Judecată dumnezeĭască, ordalie.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MOORE [muə], George Edward (1873-1958), filozof britanic. Prof. univ. la Cambridge. Editor al revistei „Mind” (1921-1947). Prin revolta declanșată de scrierile sale contra idealismului în favoarea realismului, a început, în Marea Britanie, filozofia analitică. M. însuși a practicat o variantă de realism „filozofia simțului comun”: problema realității este abordată apelând la argumentele simțului comun, în sensul că drept bază a edificării imaginii despre lume sunt luate semnificațiile atribuite termenilor în limbajul curent („Respingerea idealismului”, „Principia ethica”, „Apărarea bunului simț”, „Câteva probleme importante de filozofie”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PAINE [pein], Thomas (1737-1809), publicist iluminist și om politic american de origine engleză. Quaker emigrat în America, a participat la Războiul de Independență a Coloniilor Engleze din America de Nord (1775-1783). Pamfletul său „Bunul simț” (1776), cu mare ecou în epocă, a avut o importantă contribuție la mobilizarea forțelor patriotice americane și a susținerii lor morale. În lucrarea „Drepturile omului”, publicată la Londra (1792), și-a afirmat sprijinul pentru Revoluția Franceză. Refugiat în Franța, devine membru al Convenției franceze (1792-1793). Din cauza Terorii, a revenit în America (1802).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PALEOLOGU, Alexandru (1919-2005), eseist român. Spirit de mare eleganță, rafinament și naturalețe, a cultivat paradoxul, ca mijloc eficace de percepere a sensului literaturii și vieții („Spiritul și litera”, „Bunul simț ca paradox”, „Treptele lumii sau calea către sine a lui M. Sadoveanu”, „Alchimia existenței”). Confesiuni („Sfidarea memoriei”, „L’Occident est à l’Est”). Ambasador al României în Franța (1990-1992). Deținut politic (1959-1964).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
*rațiúne f. (lat. rátio, -ónis, d. reri, ratus sum, a crede, a socoti; fr. raison. V. rată, ratific, rezon). Judecată, facultatea de a distinge adevăru: a perde rațiunea, omu e un animal dotat cu rațiune, rațiunea se opune instinctuluĭ. Bun simț, judecată dreaptă: un avar fără rațiune, un om cu rațiune. Argument, cauză, motiv, drept, dreptate: dacă n’aĭ reușit, nu e o rațiune să nu maĭ încercĭ. Cauză, motiv, socoteală, considerațiune, interes: a fost expulsat din rațiunĭ de stat (V. rezon). Cantitate saŭ porțiune socotită (măsurată), vorbind de mîncare și băutură (fr. ration): rațiunea zilnică a unuĭ soldat, a unuĭ cal. (Uniĭ zic ráție, ca și náție, d. rus. ráciĭa, náciĭa). Com. Rațiune socială, numele asociaților așezațĭ în ordinea determinată de societate p. iscălirea actelor, polițelor ș. a. Mat. Rațiune directă, raport între doŭă cantitățĭ care se măresc orĭ se micșorează în aceĭașĭ proporțiune. Rațiune inversă, raport între doŭă cantitățĭ dintre care una se micșorează, pe cînd cea-laltă se mărește în aceĭașĭ proporțiune (V. progresiune).
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
aberánt, -ă adj. 1 Care se abate de la tipul normal sau corect; care constituie o aberație. Comportament aberant. 2 Care este contrar logicii, bunului-simț; eronat. Un proiect aberant. • pl. -ți, -te. /<fr. aberrant, it. aberrante.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de CristinaDianaN
- acțiuni
bun-simț (decență) (se poartă cu ~) s. n., art. bunul-simț (dar: bunul său simț), g.-d. art. bunului-simț
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
*bun simț (bună intuiție) adj. + s. n. (are un ~ al culorilor)
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de raduborza
- acțiuni
divorțà v. 1. a face divorț; 2. fig. a se pune în opozițiune cu: a divorța de bunul simț.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
1) simț n., pl. urĭ (d. a simți, după lat. sensus. V. sens). Facultatea pin care omu și animalele primesc impresiunea obĭectelor de afară: îs cincĭ simțurĭ (văzu, auzu, mirosu, pipăitu și gustu). Facultatea de a aprecia, de a face deosebire: simțu intern (conștiința sufletească), simțu moral (deosebirea bineluĭ de răŭ), bunu simț (dreapta judecată, calitatea de a pricepe fără să te fi învățat școala), simțu comun (inteligența saŭ priceperea obișnuită a oamenilor). Pricepere, Înțelegere: a avea simțu frumusețiĭ, al picturiĭ, al conduceriĭ trupelor. Pl. Plăcerĭ fizice, sensualitate, pasiune: om dominat de simțurĭ.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
simțíre f. Facultatea de a simți: simțirea viețiĭ. Sensibilitate, simț: și-a perdut simțirea (sufletească), simțirile (trupeștĭ). Simt, bun simț, pricepere: un copil plin de simț. Sentiment: poezie plină de simțire. A-țĭ veni în simțirĭ, a-țĭ veni în fire, a recăpăta simțu fizic; a te liniști din furie.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
impertinent a. 1. care vorbește sau lucrează în contra buneicuviințe sau a bunului simț; 2. ofensător, grosolan: vorbe impertinente.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
inept a. lipsit de aptitudine, de bun simț, stupid.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
judecată f. 1. deciziune, sentință rostită de un judecător; 2. justiție, tribunal: a trage în judecată; 3. judecata de apoi, cea dela sfârșitul lumii când D-zeu va judeca vii și morții; judecată dumnezeiască, ordalie; 4. părere, opiniune: după judecata tuturor; 5. Filos.: facultatea inteligenței care compară și judecă; 6. bunul simț: om cu judecată. [Lat.JUDICATUM].
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
judicios a. 1. care judecă bine, care are multă judecată: autor judicios; 2. care e făcut cu bun simț: răspuns judicios.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
just a. 1. conform justiției, dreptului: sentință justă; 2. care judecă sau lucrează cu echitate: om just; 3. conform rațiunii sau bunului simț: observațiune justă ║ m. cel ce practică virtutea. ║ n. ceea ce e just: a discerne justul de injust.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
prostie f. 1. lipsă de minte, de bun simț; 2. vorbă sau faptă proastă.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
rațiune f. 1. facultatea de a cunoaște și judeca: rațiunea deosebește pe om de animal; 2. dreaptă judecată, bun simț: copil fără rațiune; 3. probă sprijinită de un argument: rațiuni bune, rațiuni rele; 4. motiv, interes: rațiune de Stat.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
simț n. 1. facultatea prin care ființele însuflețite primesc impresiunea obiectelor exterioare: omul are cinci simțuri: văzul, auzul, mirosul, gustul și pipăitul; simț intern, conștiința psihologică; simț moral, conștiința binelui și a răului; 2. facultatea de a simți, vorbind de lucruri morale: simțul frumosului; 3. facultatea de a înțelege, de a judeca: simțul picturei; bunul simț, dreaptă judecată, mintea sănătoasă; 4. plăcere josnică, poftă neînfrânată: beția simțurilor.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj., s. n. 1. Adj. Care contrazice gândirea logică, care nesocotește legile naturii și ale societății, contrar bunului-simț; ilogic. ◊ Loc. adv. Prin absurd = admițând un raționament fals, o situație aproape imposibilă. ♦ Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr, arătând că punctul de vedere contrar este fals. 2. S. n. Ceea ce este absurd (1). – Din fr. absurde, lat. absurdus.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
TRUCULENȚĂ, truculențe, s. f. Asprime, violență, brutalitate; lipsă de bun-simț, obrăznicie. – Din fr. truculence.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TRUCULENȚĂ, truculențe, s. f. Asprime, violență, brutalitate; lipsă de bun-simț, obrăznicie. – Din fr. truculence.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de dante
- acțiuni
BUN, -Ă, (I-VIII) buni, -e, adj., s. m. și f., (IX) bunuri, s. n., (X) adv. I. Adj. Care prezintă calitățile necesare prin natura, funcția, destinația sa. 1. Care face în mod obișnuit bine altora, care se poartă bine cu alții; binevoitor. ◊ Expr. Bun la inimă = milostiv. Bun, rău = oricum ar fi. (Substantivat) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. ♦ Îndatoritor, amabil. ◊ Expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! 2. Care se achită de obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; frumos, milos. ◊ Loc. adv. (Substantivat) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ Expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mâini bune = a fi sau a ajunge la o persoană de încredere. A pune o vorbă bună sau un cuvânt bun (pentru cineva) = a interveni pentru cineva, a susține pe cineva. ◊ Compuse: bun-simț = decență; bună purtare = comportare conformă normelor moralei și educației; certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atestă purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = politețe. 3. (Despre copii) Cuminte, ascultător, îndatoritor; care are grijă de părinți. 4. Caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. II. Adj. 1. Care face sau prinde bine; plăcut, satisfăcător, agreabil. ◊ Expr. A i-o face bună sau a-i face (cuiva) una bună = a-i provoca cuiva o supărare. Una bună = o întâmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. A o păți bună = a avea necaz. (Ir.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frânt-o), se spune atunci când ai dat de o situație dificilă sau inoportună. 2. (Despre mâncăruri și băuturi) Gustos, apetisant, ales. ◊ Expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios, despre un derbedeu sau despre o femeie imorală. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic, rafinament. 3. Bogat, abundent, îmbelșugat. 4. (Despre miros) Frumos, plăcut, agreabil. 5. Liniștit, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ (În formule de salut sau de urare) Bună dimineața! Bună ziua! Bună seara! Noapte bună! ◊ Compus: (Bot.) bună-dimineața = zorea. III. Adj. 1. Potrivit, apt pentru un anumit scop; p. ext. care-și îndeplinește bine menirea. ◊ Expr. (Adesea substantivat) Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. Bun pentru... = valabil pentru... 2. (Despre organele corpului sau despre funcțiunile lor) Care funcționează bine. ◊ Expr. Bun de gură = limbut. Bun de mână = îndemânatic, abil. 3. (Despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; p. ext. nou, de sărbătoare. 4. De calitate superioară; p. ext. de preț, scump, nou. ♦ Veritabil, autentic; pur. ◊ Expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățânare. A ști una și bună = a se încăpățâna în susținerea unui punct de vedere. 5. (Despre bani) Care are putere de circulație. IV. Adj. Înzestrat, talentat, priceput; p. ext. dibaci, abil, iscusit. V. Adj. 1. Folositor, util; avantajos, rentabil. ◊ Expr. La ce bun? = la ce folosește? ♦ (Despre timp, fenomene atmosferice etc.) Favorabil, prielnic; frumos. 2. (În basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ Expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. VI. Adj. 1. Zdravăn, puternic, strașnic. ♦ Considerabil, mare. ◊ Loc adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată sau o bucată bună (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc. etc.). 2. Întreg, plin; deplin; p. ext. mai mult decât..., și mai bine. ◊ Compuse: bună-credință s. f. = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; (loc. adj.) de bună-credință = sincer, cinstit. 3. (În expr.) Într-o bună zi (sau dimineață) = cândva, odată; pe neașteptate. VII. Adj. (Despre legături de rudenie) De sânge, adevărat. Tată bun. ♦ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. ♦ (Despre prieteni, vecini etc.) Apropiat; devotat. ♦ Nobil, ales. VIII. S. m. și f. (Înv. și pop.) Bunic, bunică. IX. S. n. 1. Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru a-i asigura existența, bunăstarea, bogăția. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. 2. (Mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de consum = bunuri materiale destinate consumului personal sau social; obiecte de consum. 3. Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta dintr-un lucru (bun corporal) sau dintr-un drept (bun necorporal). ◊ Bune oficii = intervenție a unui stat pentru determinarea altor state în vederea rezolvării pe cale pașnică, prin tratative a diferendelor dintre acestea. 4. Calitate, virtute. 5. (Rar) Rezultat, rod, folos. 6. (La pl.) (Ec.) Bunuri economice = mărfuri și servicii care satisfac nevoile și care există în cantități limitate. X. Adv. (Exprimă o aprobare) Bine, da, așa. – Lat. bonus.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SĂNĂTOS, -OASĂ, sănătoși, -oase, adj. 1. Care se bucură de sănătate deplină, care nu suferă de nicio boală sau infirmitate; teafăr, zdravăn. ◊ Loc. vb. A se face sănătos = a se însănătoși. ◊ Expr. A nu fi sănătos (la minte) = a fi (cam) nebun, zănatic. Să-l (sau să o etc.) porți sănătos sau sănătoasă = urare adresată cuiva care poartă o haină sau o încălțăminte nouă. Să fii sănătos = a) formulă de urare sau de mulțumire; b) treaba ta, nu ai decât! (Fam.) A nu fi sănătos dacă... = a nu se putea abține de la ceva (rău), a-i sta în fire să facă ceva (rău). (Adverbial) A râde sănătos = a râde cu poftă, din toată inima. ♦ (Despre plante, fructe etc.) Care nu este stricat sau atacat de vreo boală; nevătămat, în bună stare. ♦ (Despre obiecte) Care nu este atins de nicio stricăciune; care este în bună stare; întreg, intact; solid, rezistent. ♦ Fig. Bine consolidat, cu prestigiu; durabil; intangibil. ♦ Fig. Care nu este alterat moralicește; cinstit, onest, corect. 2. Prielnic sănătății; salubru. ♦ (Substantivat, f.; în expr.) A o lua (sau a o rupe, a o șterge) la sănătoasa = a o lua la fugă, a pleca repede pentru a nu păți ceva. 3. Fig. înțelept, bun, cu (sau de) bun- simț; potrivit, indicat, recomandabil. ♦ (Despre acțiuni, activități) Serios, temeinic. – Lat. *sanitosus (<sanus).
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SIMȚI, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simț, senzația sau percepția unui lucru, a unui fapt, a unei calități, a percepe efectul unei excitații; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-și da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezența unei ființe sau o acțiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitație a simțurilor decât cu ajutorul judecății. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege, a bănui o acțiune, o situație etc., bazându-se atât pe informații și elemente logice, cât și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie. ◊ Expr. A se simți în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se ști, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simț; a fi un om simțit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat de ceva. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. A simți nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... ◊ Expr. (Refl.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuți; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simți bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situație etc. [Prez. ind. și: (reg.) simțesc, simț] – Lat. sentire.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SIMȚI, simt, vb. IV. 1. Tranz. A avea, prin intermediul organelor de simț, senzația sau percepția unui lucru, a unui fapt, a unei calități, a percepe efectul unei excitații; a prezenta sensibilitate. ♦ Refl. A-și da seama de propria stare fizică. 2. Tranz. A băga de seamă, a prinde de veste, a observa prezența unei ființe sau o acțiune a acesteia, mai mult pe baza unui reflex la o excitație a simțurilor decât cu ajutorul judecății. ♦ (Despre animale) A adulmeca. 3. Tranz. A-și da seama, a fi conștient, a înțelege, a bănui o acțiune, o situație etc., bazându-se atât pe informații și elemente logice, cât și pe intuiție, instinct sau legături afective cu altă persoană. ♦ Refl. A fi conștient de o însușire, de o dispoziție sau de o stare proprie. ◊ Expr. A se simți în stare (de ceva sau să facă ceva) = a se ști, a se socoti, a se crede capabil (de ceva sau să facă ceva). 4. Refl. A avea, a da dovadă de bun-simț; a fi un om simțit (2). 5. Tranz. A fi cuprins de o stare afectivă, a încerca un sentiment, o emoție etc.; a fi mișcat, impresionat, tulburat de ceva. ◊ Expr. A simți lipsa (cuiva sau a ceva) = a suferi din cauză că cineva sau ceva lipsește. A simți nevoia să... = a dori să... ♦ A avea impresia că..., a încerca sentimentul că... ◊ Expr. (Refl.) A se simți la (sau în) largul lui sau (ca) acasă (la el) = a încerca un sentiment plăcut, a avea impresia că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri sau de oameni cunoscuți; a fi familiarizat cu ceva; a nu fi stânjenit sau jenat de nimic; a se simți bine. ♦ Refl. (Înv.) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern, de o situație etc. [Prez. ind. și: (reg.) simțesc, simț] – Lat. sentire.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de gudovan
- acțiuni
SIMȚIRE, simțiri, s. f. 1. Faptul de a simți; sensibilitate (1). 2. Trăire afectivă, afect, sentiment. 3. Stare normală a organismului în care omul este pe deplin conștient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale. ◊ Loc. adj. Fără simțire = fără cunoștință; leșinat. ◊ Expr. A-și pierde simțirea (sau simțirile) = a leșina. A-și veni în simțire (sau în simțiri) = a-și reveni din leșin; a-și veni în fire; a-și recăpăta stăpânirea de sine. ♦ (Rar) Simț (1). 4. (Înv. și pop.; și în sintagma simțire de sine) Bun-simț, bună-cuviință. – V. simți.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SIMȚIRE, simțiri, s. f. 1. Faptul de a simți; sensibilitate (1). 2. Trăire afectivă, afect, sentiment. 3. Stare normală a organismului în care omul este pe deplin conștient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpân pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale. ◊ Loc. adj. Fără simțire = fără cunoștință; leșinat. ◊ Expr. A-și pierde simțirea (sau simțirile) = a leșina. A-și veni în simțire (sau în simțiri) = a-și reveni din leșin; a-și veni în fire; a-și recăpăta stăpânirea de sine. ♦ (Rar) Simț (1). 4. (Înv. și pop.; și în sintagma simțire de sine) Bun-simț, bună-cuviință. – V. simți.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de IoanSoleriu
- acțiuni
SIMȚIT, -Ă, simțiți, -te, adj. 1. Pornit dintr-o stare afectivă puternică, dintr-un sentiment profund; plin de simțire, plin de sensibilitate; p. ext. emoționant. 2. (Despre persoane) Plin de bun-simț, cu bun-simț. – V. simți.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SIMȚIT, -Ă, simțiți, -te, adj. 1. Pornit dintr-o stare afectivă puternică, dintr-un sentiment profund; plin de simțire, plin de sensibilitate; p. ext. emoționant. 2. (Despre persoane) Plin de bun-simț, cu bun-simț. – V. simți.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de RACAI
- acțiuni
SUCIT2, -Ă, suciți, -te, adj. 1. Răsucit în jurul lui însuși sau în jurul a ceva printr-o mișcare continuă și în același sens. ◊ Expr. Că-i sucită, că-nvârtită, se spune când cineva caută să se eschiveze de la ceva. 2. Care are corpul sau o parte a corpului întoarsă într-o parte. ♦ Scrântit, luxat. 3. Strâmb, încovoiat. ♦ (Despre drumuri) Cu multe cotituri. ♦ (Rar) În formă de spirală. 4. Fig. (Despre oameni) Care nu este sau nu se poartă ca toată lumea; ciudat, aiurit; (despre manifestările oamenilor) care exprimă, trădează ciudățenie. ♦ Care se opune bunului-simț; nepotrivit, nefiresc. – V. suci.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SUCIT2, -Ă, suciți, -te, adj. 1. Răsucit în jurul lui însuși sau în jurul a ceva printr-o mișcare continuă și în același sens. ◊ Expr. Că-i sucită, că-nvârtită, se spune când cineva caută să se eschiveze de la ceva. 2. Care are corpul sau o parte a corpului întoarsă într-o parte. ♦ Scrântit, luxat. 3. Strâmb, încovoiat. ♦ (Despre drumuri) Cu multe cotituri. ♦ (Rar) În formă de spirală. 4. Fig. (Despre oameni) Care nu este sau nu se poartă ca toată lumea; ciudat, aiurit; (despre manifestările oamenilor) care exprimă, trădează ciudățenie. ♦ Care se opune bunului-simț; nepotrivit, nefiresc. – V. suci.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de IoanSoleriu
- acțiuni
RUȘINE s. f. 1. Sentiment penibil de sfială, de jenă provocat de un insucces sau de o greșeală.[1] ◊ Loc. adj. și adv. Fără rușine = fără jenă, cu obrăznicie. ◊ Expr. A muri de rușine sau a-i plesni cuiva obrazul de rușine, se spune când cineva se simte foarte rușinat. N-ai (sau n-are) rușine sau nu-ți (sau nu-i, nu le etc.) e rușine (obrazului), se spune cuiva lipsit de bun-simț, obraznic, nesimțit, nerușinat. 2. Rezervă, modestie, reținere. ♦ Timiditate, sfiiciune. 3. Ocară, batjocură, ofensă. ◊ Expr. A fi (sau a rămâne, a se da, a se face sau a da pe cineva) de rușine sau a face cuiva rușine = a (se) face de râs, a ajunge (sau a pune pe cineva) într-o situație penibilă. 4. Motiv de a se simți rușinat; necinste, dezonoare, umilință. ◊ Expr. A păți (o sau vreo) rușine = a ajunge de ocară sau de batjocură, a suferi un lucru umilitor. (E) rușine sau (e) mai mare rușinea = (e) nepotrivit, necorespunzător, rușinos. A fi rușinea cuiva = a fi om de nimic, de ale cărui fapte cineva se rușinează, a fi cauza dezonoarei cuiva. 5. (Pop.) Denumire a organului genital la om și la animale. ◊ Compus: rușinea-fetei = numele a două plante erbacee din familia umbeliferelor, cu tulpina acoperită de peri rigizi, cu flori albe sau trandafirii, dispuse în mici umbele; morcov sălbatic (Daucus carota și silvestris). – Cf. lat. roseus. corectat(ă)
- În original, incorect: sau de o greșală. — cata
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PAHIDERM, pahiderme, s. n. Denumire generică dată mai multor mamifere erbivore masive, cu pielea foarte groasă, cu păr puțin, cu pântecele mare și cu picioarele terminate cu copite. ◊ (Adjectival) Animal pahiderm. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană lipsită de bun-simț, obraznică. [Var.: pachiderm s. n.] – Din lat. pachyderma, fr. pachyderme.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PAHIDERM, pahiderme, s. n. Denumire generică dată mai multor mamifere erbivore masive, cu pielea foarte groasă, cu păr puțin, cu pântecele mare și cu picioarele terminate cu copite. ◊ (Adjectival) Animal pahiderm. ♦ (Fam.) Epitet depreciativ pentru o persoană lipsită de bun-simț, obraznică. [Var.: pachiderm s. n.] – Din lat. pachyderma, fr. pachyderme.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
DOBITOC, -OACĂ, dobitoci, -oace, s. n., s. m. și f., adj. 1. S. n. Animal patruped (domestic). 2. S. m. și f., adj. (Peior.) (Om) care este lipsit de inteligență sau de bun-simț. – Din sl. dobytŭkŭ.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOBITOCEȘTE adv. Ca dobitoacele; prostește; fără bun-simț. – Dobitoc + suf. -ește.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOBITOCEȘTE adv. Ca dobitoacele; prostește; fără bun-simț. – Dobitoc + suf. -ește.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOBITOCIE, dobitocii, s. f. Atitudine, comportare, faptă, vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. – Dobitoc + suf. -ie.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOBITOCIE, dobitocii, s. f. Atitudine, comportare, faptă, vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. – Dobitoc + suf. -ie.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
JUDECATĂ, judecăți, s. f. 1. Facultatea de a gândi logic; rațiune, inteligență, gândire. ◊ Loc. adj. și adv. Cu judecată = cu bun-simț, cu tact; serios, temeinic. ♦ Părere, idee, socoteală. 2. Formă logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva. 3. Acțiunea de a judeca (4); dezbatere judiciară; proces, județ (I 3); soluție dată într-un litigiu. ◊ Loc. vb. A face judecată = a judeca. ◊ Expr. A da în (sau a trage, a chema, a trimite etc. în ori la) judecată = a intenta cuiva un proces, a chema în fața justiției. (În unele religii) Judecata de Apoi = judecată divină la care Dumnezeu va chema pe toți oamenii, la sfârșitul lumii, pentru a le hotărî soarta (fericirea sau osânda veșnică). – Lat. judicata (pl. lui judicatum).
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
PIELE, piei, s. f. 1. Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate; spec. epiderma omului. ◊ Loc. adj. și adv. În (sau cu) pielea goală = complet dezbrăcat; gol, nud. ◊ Loc. adv. (Până) la piele = în întregime, de tot, complet. ◊ Expr. A ști (sau a vedea etc.) cât îi (sau ce-i) poate pielea cuiva = a ști (sau a vedea) de ce e în stare, cât valorează cineva. A nu-i face pielea (nici) doi bani (sau nici două parale, nicio ceapă degerată) sau a nu-i plăti pielea (nici)un ban = a nu fi bun de nimic, a nu avea nicio valoare. A nu(-și) mai încăpea în piele = a) a fi bucuros, fericit etc.; b) a fi foarte îngâmfat. A(-i) intra (sau a i se băga) (pe) sub piele sau (pe) sub pielea cuiva = a reuși să câștige încrederea sau simpatia cuiva (prin lingușiri, insistențe, servicii etc.). A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gâscă) ori pielea găinii (sau a gâștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică, de frig etc.). A-i lua (cuiva) (și) pielea (de pe el) sau șapte (ori nouă) piei = a exploata pe cineva crâncen, a-l jecmăni. (A fi) numai piele(a) și os(ul) = (a fi) foarte slab. A-i frige cuiva pielea = a se răzbuna pe cineva, a chinui sau a pedepsi aspru pe cineva. A plăti cu pielea = a suporta o pedeapsă corporală. A-și lăsa pielea (pe undeva) sau a da pielea popii = a muri (pe undeva). A-și pune pielea în saramură = a) a risca, a se expune; b) a-și impune anumite restricții pentru a realiza ceva. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri pentru cineva; a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele = a fi cuprins de un sentiment foarte puternic (de bucurie, de ciudă etc.). A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin piele = a suporta consecințele unui fapt, a o păți, a-i ieși pe nas. A-și vinde (și) pielea de pe el = a-și vinde tot, a face orice sacrificiu material (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a lupta cu înverșunare, provocând mari neajunsuri adversarului (chiar dacă nu mai sunt sorți de izbândă). A rămâne numai cu pielea = a rămâne foarte sărac. (A fi) vai (și amar) de pielea cuiva = (a fi) rău de cineva, (a fi) vai de capul lui. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin și personal consecințele unei situații. A fi în pielea cuiva = a se afla exact în aceeași situație (dificilă) cu altcineva. A face ceva pe pielea altuia = a-și satisface gusturi, a-și crea avantaje în dauna altora, aruncând riscul asupra altora. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. A avea pielea groasă sau a fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun-simț, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă (sau burduf) = a bate pe cineva foarte tare. ◊ Compus: Piei-roșii = (Pop.) nume dat populației indiene aborigene din America de Nord; amerindieni. ♦ Fig. Ființă, făptură; p. ext. viață. Ține la pielea lui. 2. Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată); spec. blană. ♦ Piele de drac = țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă (imitând antilopa). [Gen.-dat.: pielii, pieii] – Lat. pellis, -em.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NESIMȚIRE s. f. 1. Pierdere a cunoștinței; leșin. 2. Lipsă de bun-simț; purtare a celui nesimțit2 (1). 3. Indiferență, răceală; lipsă de sensibilitate. – Pref. ne- + simțire.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
NESIMȚIT2, -Ă, nesimțiți, -te, adj. 1. Care este lipsit de bun-simț, de bună creștere, de cuviință, de delicatețe. ♦ Care denotă, trădează nesimțire (2). 2. Care nu este simțit, perceput; care scapă simțurilor sau trece neobservat; p. ext. insesizabil, imperceptibil. ♦ (Adverbial) Fără a putea fi perceput; încetul cu încetul; fără zgomot, tiptil; pe furiș. – Pref. ne- + simțit.
- sursa: DEX '09 (2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ABSURD, -Ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică; care nesocotește legile naturii și ale societății; care este contrar bunului simț. După un moment de mînie absurdă se hotărî să plece. BART, E. 216. [Nimeni] nu va putea să nu fie influențat de ritmul, de limba, de versul, de rima lui Eminescu... A fugi de influența lui Eminescu; în acest sens ar fi tot așa de absurd ca a fugi de limba romînească. GHEREA, ST. CR. I 219. ◊ Loc. adv. Prin absurd = prin admiterea unui raționament fals sau a unei premise false. Reducere la absurd = metodă de demonstrare a unui adevăr prin dovedirea că nici un alt punct de vedere afară de cel propus nu se poate susține, că oricare altul duce la consecințe evident false.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
APRINDE, aprind, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la foc) A face să ardă. V. ațîța. Învățat-ai să aprinzi foc pe vînt și ploaie? SADOVEANU, N. F. 77. În amurg copila-n tindă Foc în vatră vrea s-aprindă. COȘBUC, P. I 95. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. ♦ (Cu privire la obiecte) A da foc, a pune foc. Își aprinse o țigară, trăgînd cu sete fumul pînă în fundul plămînilor. BART, E. 253. Moș Nichifor își aprinde luleaua. CREANGĂ, P. 131. ◊ Expr. A-și aprinde paie-n cap = a-și atrage o neplăcere, a se băga singur în belea. Mărica se oprește îndată, de teamă să nu-și aprindă paie în cap din partea bătrînului și schimbă vorba înadins. SP, POPESCU, M. G. 25. Văzînd eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de-acasă. CREANGĂ, A. 41. ◊ (Poetic). amiezii a aprins cîmpurile verzi, dealurile, pădurile. STANCU, U.R.S.S. 171. Ultimele raze roșiatice ale soarelui mai aprindeau vîrfurile copacilor din zarea dealului din față și se răsfrîngeau asupra satului, ca flacăra unor luminări de ceară pe un mormînt uriaș. BUJOR, S. 129. ♦ Refl. A începe să ardă, a lua foc. S-a aprins hîrtia. ◊ Fig. Pe drumul de la Săcele Vine dorul mîndrei mele; Ș-așa vine de fierbinte, D-aș sta-n drumu-i, m-aș aprinde. ANT. LIT. POP. I 130. Dragostea cu multă jele, Ca și focul de surcele, S-aprinde și bobotește, Da-n casă nu se-ncălzește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 156. ◊ Expr. (Familiar) A i se aprinde (cuiva) călcîile (după cineva) = a se îndrăgosti tare (de cineva); a-i sfîrîi călcîiele, v. sfirîi. Nu cumva ți s-au aprins călcîiele? SADOVEANU, N. F. 71. Cînd ți s-or aprinde călcîiele, însoară-te pînă a nu îmbătrini. NEGRUZZI, S. I 251. ♦ A incendia. Decît să mă dezbar de ea, Mai bine-aprind tot satul. COȘBUC, P. I, 119. ◊ Refl. Unde mi-ți începu a face o gălăgie, de credeai că s-a aprins tîrgul. ISPIRESCU, L. 374. 2. Refl. Fig. (Despre o mișcare populară, o revoluție, o răscoală etc.) A izbucni. Răscoala, după ce-a părut înăbușită, s-a aprins iar. SADOVEANU, N. F. 108. 3. Tranz. (Învechit și arhaizant; cu privire la arme de foc) A face să ia foc. (Absol.) Beizade Alecu rămase cu pistolul înălțat, fără a putea aprinde. SADOVEANU, Z. C. 198. ♦ Refl. (Despre arme) A se descărca, a lua foc. Pistoalele-ntindea, Dar nici unul s-aprindea. ALECSANDRI, P. P. 131. 4. Tranz. (Cu privire la corpuri sau aparate capabile să producă lumină) A face să lumineze. O lumină pîlpîi la ferestrele mici cît o palmă de om: cineva aprindea lampa. DUMITRIU, N. 213. Cînd s-a-nnoptat bine, au aprins lumînările. CARAGIALE, O. III 63. Ivan atunci... aprinde lumînarea și începe a căuta prin casă. CREANGĂ, P. 302. ◊ Refl. Încep să s-aprindă luminile pe la case și stelele pe cer. VLAHUȚĂ, O. A. 160. Deodată s-aprinde un rînd întreg de lumini electrice, apoi altul, apoi altul și-ncing tot teatrul, pe dinaintea celor trei rînduri de loji, cu trei brîuri de lumini orbitoare. SP. POPESCU, M. G. 87. ◊ Refl. (Despre corpuri incandescente) A lumina, a străluci. Peste liniștea din ce în ce mai deplină se aprinseră sus, ca niște chibrituri, stelele. SADOVEANU, O. III 104. Un soare de s-ar stinge-n cer. S-aprinde iarăși soare. EMINESCU, O. I 178. «Cobori în jos, luceafăr blînd... Și viața-mi luminează!» El asculta tremurător, Se aprindea mai tare Și s-arunca fulgerător, Se cufunda în mare. EMINESCU, O. I 168. ◊ (Poetic) [în grădină] se frînge umbra-n duioșată pe-alocuri unde trandafirii S-aprind prin crengi. ANGHEL, Î. G. 33. ◊ Fig. Ochii... în care se aprindea necontenit sufletul ei neliniștit. IBRĂILEANU, A. 53. Ochii pașei mari s-aprind. COȘBUC, P. I 109. Pe cer S-aprind și pier Rubine. MACEDONSKI, O. I 35. 5. Refl. (Adesea determinat prin «la față») A se înroși (în urma unei emoții). ◊ Tranz. (Rar; subiectul este persoana care se roșește) Domnul fața-și aprindea... Curtenii cu toți sărea, Poarta curții închidea. ALECSANDRI, P. P. 91. 6. Refl. Fig. (Despre sentimente, pasiuni sau alte noțiuni abstracte) A izbucni, a se produce. Pasiunile se aprind. ◊ Tranz. A provoca, a face să se ivească (în mod impetuos). Gingașa frumuseță... Aprinde dulce dor. ALECSANDRI, P. I 130. 7. Refl. (Despre oameni) A se înflăcăra, a se întărîtă, a-și ieși din fire. Nicoriță urmașul a simțit că vodă se aprinde. SADOVEANU, O. VII 18. Slobod la scris condeiul, dar făr-a-i lăsa frîul, Nu mă leneșe a șterge de scriu puțin mai mult. Nu mă aprind, ci caut să fie cu bun simț. NEGRUZZI, S. II 270. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» sau, neobișnuit, «în») Cai năzdrăvanii... în foc și pară Vă aprindeți! BENIUC, V. 14. Oricine o videa De dor mare s-aprindea. ALECSANDRI, O. 102. ◊ Tranz. (Rar; cu privire la oameni) [Pe Aeneas] îl aprinse mînia și, vînăt cu totul, Geme grozav. COȘBUC, AE. 252. Tot ce-mi place mă aprinde. ALEXANDRESCU, P. 48. 8. Refl. (Despre fîn, cereale, făină etc.) A se strica, în urma unui început de fermentare; a se încinge. Sămînța poate să se aprindă și să mucegăiască cînd e ținută la umezeală. - Prez. ind. și: (regional) aprinz.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUN-SIMȚ s. n. sg. Normă logică de apreciere, comună marii majorități a oamenilor.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GROS5, GROASĂ, groși, groase, adj. (În opoziție cu subțire) I. 1. (Despre corpuri de formă cilindrică) Mare în circumferință sau în diametru. Biserica... e așezată pe un tăpșan între arbori seculari, groși de nu poți să-i cuprinzi nici pe jumătate în brațe. STANCU, U.R.S.S. 166. Strîmbă-Lemne... lua stejarul cît de gros, îl îndoia cu mînile. NEGRUZZI, S. I 245. Crește mîndru grîuleț, La pai gros, la spic măreț. HODOȘ, P. P. 45. Trandafir ș-un fir supțire, Rău m-ai scos, dragă, din fire; Trandafir ș-un fir mai gros, Mult mă mir cum de m-ai scos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 29. ◊ (Despre ființe sau despre părți ale corpului lor) Degete groase. Picioare groase. ▭ Era, măre, acest Silen, gras și gros ca un butoi, adecă, cum i-am zice noi astăzi, dop de saca. ISPIRESCU, U. 104. Omul acela era ceva de spăriet: avea niște urechi clăpăuge și niște buzoaie groase și dăbălăzate. CREANGĂ, P. 239. Se însură cu jupîneasa Mărica, minunată femeie, groasă și frumoasă, dar cam prostană. NEGRUZZI, S. I 246. ◊ Expr. (Rar) (A fi) gros de (sau la) cap = (a fi) greu de cap, v. greu. Unii se feresc De oameni cu minte Și sînt bucuroși De cei la cap cam groși. DONICI, la TDRG. ♦ (Popular; despre femei) Gravidă, însărcinată, grea. La cîtăva vreme, purcede fata groasă. ȘEZ. IX 17. 2. (Despre volumul unui corp) Cu dimensiunile laterale mai mari decît cele obișnuite; mare în volum (în sens lateral), voluminos. Zid gros. Carte groasă. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Cu punga groasă sau gros la pungă = avut, bogat. ♦ (Despre litere) Cu trăsături mai late decît cele obișnuite. V. gras. Zaharia Duhu deschise o gazetă și citi un titlu cu litere groase. C. PETRESCU, A. 320. ◊ (Adverbial, pe lîngă «a scrie») Penița aceasta scrie prea gros. 3. (Despre materii așezate în straturi sau care se așază ca un strat peste ceva, ori despre corpuri cu suprafață întinsă, în formă de foaie, ca hîrtia, frunzele etc.) Cu dimensiune mare de la suprafață pînă la bază sau între cele două fețe paralele. Strat gros de pămînt. Scîndură groasă. ▭ Ori pe ce se oprea suflarea [lui Gerilă]... se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. ◊ Loc. adj. (Despre oameni) Gros la (sau de) obraz = lipsit de bun-simț, bădăran. Îmi pare rău că ești gros de obraz! CREANGĂ, A. 106. Gros la piele sau cu pielea groasă = nesimțitor. Gros la (sau în) ceafă sau cu ceafa groasă = bogat; (mai rar) bădăran. Unu-i agă și cellalt spătar... groși în ceafă și morocănoși. ALECSANDRI, T. I 133. Din viață liniștită boierii groși la ceafă Trăgeau la fire de-aur nevrînd a ști de leafă. BOLINTINEANU, O. 146. A fi gluma (cam) groasă = a se îngroșa gluma, v. îngroșa. Gluma era cam groasă, căci acum nu era vorba a cheltui numai timpul, era a dezlega și punga. NEGRUZZI, S. I 342. ♦ (Despre materii textile) Țesut din fire groase (I 1). Dănilă leagă strîns, c-un ștergari gros, de cîlți, ochii și urechile dracului. CREANGĂ, P. 55. Femeile lor au cîte o cămașă groasă de pînză albastră și o maramă iarăși de pînză pe cap. BOLINTINEANU, O. 300. 4. (Despre materii lichide sau gazoase) Care curge sau se împrăștie greu, care are fluiditate scăzută; condensat, dens. Nori groși. Ulei gros. ▭ Calul era numai spumă... și aburi groși ieșeau din el. NEGRUZZI, S. I 42. ◊ Lapte gros v. lapte. ◊ (Adverbial) Mierea curge gros. ♦ Fig. (Despre întuneric, umbră etc.) Mare, adînc, compact. Mîndro, mîndrulița mea... De frumoasă, ești frumoasă, Dar alegi umbra de groasă Unde-i iarba mai frumoasă, Că de soare te ferești De teamă că prea negrești. HODOȘ, P. P. 180. II. Fig. 1. (Despre glas) Adînc, grav. Se deschise o ușă și s-auzi un glas gros. SADOVEANU, B. 37. Asta nu-i mămuca. Eu o cunosc de pe glas; glasul ei nu-i așa de gros și răgușit, ci-i mai subțire și mai frumos. CREANGĂ, P. 22. ◊ (Adverbial) Oamenii tăcură, dar se plecară ușor înainte. Unul zise gros: Ce vești?... Vești ne trebuie nouă? Dreptate ne trebuie. DUMITRIU, B. F. 19. Mînecuță cel mic dădu drumul unui rîs ascuțit. Rîdeau și ceilalți, gros. SADOVEANU, P. M. 25. Prind cocoșii a cînta Și de ici și de colea, Cînd mai gros, cînd mai subțire. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. 2. (Învechit, despre oameni) Incult, bădăran, necioplit. Auzisem că voi, poeți, scriitori vestiți, Îndată ce ați murit, vă faceți cam neciopliți, Cam groși, necivilizați. ALEXANDRESCU, M. 237.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOBITOC2, -OACĂ, dobitoci, -oace, s. m. și f. (Termen injurios, mai ales în apostrofe) Om lipsit de inteligență sau de bun simț. Unde sînt cizmele șterpelite, dobitocule? CAMILAR, N. I 280. ◊ (Adjectival) Nu l-am crezut așa de dobitoc, ca să nu simtă măcar atît. C. PETRESCU, C. V. 354.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
DOVEDI, dovedesc, vb. IV. Tranz. 1. A arăta cu probe, argumente, mărturii sau dovezi existența sau inexistența unui fapt, a unei situații etc.; a demonstra, a proba, a atesta. Mi-a spus că are să-mi dovedească altă dată că n-am dreptate. IBRĂILEANU, A. 43. Cum poți dovedi zisele tale? ISPIRESCU, L. 172. Ia, numai am vrut să dovedesc lui Petre cît ești tu de milostiv. CREANGĂ, P. 300. ◊ Absol. Tăcea, încruntat. Trebuia să afle, să dovedească. Dar cum? DUMITRIU, N. 246. ◊ Refl. pas. A doua zi nu s-ar putea dovedi nimic. DUMITRIU, N. 134. Am socotit mai bine să mă bag cioban și să las... să se dovedească vinovatul. ISPIRESCU, L. 304. ◊ Expr. (Rar) Cum nu s-a dovedit = cum nu s-a (mai) pomenit, cum nu mai există. Moș Călifare, am auzit că ești un vraci cum nu s-a dovedit. GALACTION, O. I 47. ♦ A reprezenta, a constitui o dovadă despre..., a fi semnul din care se poate înțelege că... Că acești oameni, peste care veacurile așezate nici nu mai au număr, au iubit în vremea lor progresul, o dovedesc atît de multele opaițe care s-au găsit aici. BOGZA, C. O. 202. 2. A da dovadă (de ceva), a arăta, a vădi, a manifesta (ceva). Torentele de apă, pe care el [Oltul] singur le dezlănțuise, pentru a-și dovedi puterea. BOGZA, C. O. 127. Erau totuși în juru-i oameni care-i dovediseră credință în două domnii. SADOVEANU, Z. C. 88. Varsănufie dovedea mult bun simț. GALACTION, O. I 207. ◊ Refl. Îi venea să intre în pămînt la gîndul că s-ar putea dovedi slab. V. ROM. noiembrie 1953, 154. Elixirul din sticluța albastră se dovedise și el nefolositor. SADOVEANU, P. M. 301. ♦ A descoperi dovezi sigure asupra vinovăției cuiva. Hai și dumneata... Să-l ridicăm. Îl ducem la post... – L-ați dovedit? DUMITRIU, N. 253. 3. A învinge, a birui, a răpune. Oare are să mai ție mult războiul?... – Pînă ce-om dovedi pe turc. SADOVEANU, O. VI 68. O femeie se lupta cu trei vardiști țepeni ce abia puteau s-o dovedească. M. I. CARAGIALE, C. 25. ◊ Absol. Romînii își încercau puterile la trîntă... pînă ce unul dovedea. ODOBESCU, S. A. 138. Lupta ținu cîtva îndoită, căci cînd unii, cînd alții dovedeau și din nou se întorceau la luptă. BĂLCESCU, O. II 322. Nici unul nu dovedea, Gios nici unul nu cădea. ALECSANDRI, P. P. 25. ◊ Refl. reciproc. Doi zmei... se luptau de nouă ani și nu puteau să se dovedească unul pe altul. ISPIRESCU, L. 19. ♦ A întrece (pe cineva), a lăsa în urmă. M-au socotit prost și nepriceput... Am vrut să vă dovedesc pe toți, fiindcă eu simt și-nțeleg mai mult decît fiecare de-aici. DAVIDOGLU, M. 68. 4. (Mold.) A termina, a isprăvi, a mîntui. Eu aștept pînă ce dovedesc bucatele ce ai binevoit a-mi pune dinainte. SADOVEANU, F. J. 535. ♦ Intranz. A prididi, a răzbi. Crîșmărița cea frumoasă, luînd paharul, se închină la toți cu sănătate, rîzîndu-i ochii, și după ce gustă puțin, se roagă să n-o zăbovim, că mai are și alți mușterei și bărbatu-său nu poate dovedi singur. CREANGĂ, A. 97. 5. A afla, a găsi, a da de ceva. I-a venit în gînd să se suie într-un copaci, să se uite în toate părțile, doară o dovedi vreo lumină de foc undeva. POPESCU, B. IV 7.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
COADĂ, cozi, (2, 4 și) coade, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor, avînd scheletul formar din prelungirea coloanei vertebrale; păru! care acoperă acest apendice. Castor îi sărea cu labele pe piept, clătinîndu-și bucuros coada stufoasă. C. PETRESCU, S.172. Coada lui Chirică se umflă dintr-o dată ca un măturoi. SADOVEANU, N. F. 34. Purceluși cu coada sfredel și cu bețe-n loc de labă. Cum mai bine i se șede unui purceluș de treabă. EMINESCU, O. I 84. Ciudă mi-i și rău îmi pare C-am iubită și nu-i mare. Am nădejde c-o mai crește. Cînd o prinde mîța pește Și coada la urs o crește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. ◊ Expr. A da din coadă = (mai ales despre cîini) a mișca coada încoace și încolo; fig. (despre oameni) a se linguși pe lîngă cineva. A-și vîrî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc, a-și vîrî (sau băga) nașul unde nu-i fierbe oala, v. nas. Își vîră (sau și-a vîrît) dracul coada (undeva), se spune cînd într-o situație se ivesc neînțelegeri, intrigi, motive de discordie. Diavolul vrajbei nu cuteza să-și vîre coada între ei. ISPIRESCU, L. 389. A călca (pe cineva) pe coadă = a atinge pe cineva unde-l doare, a-l supăra. A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca lăsînd totul baltă, a o șterge. A pleca (sau a fugi, a ieși, a se duce, a se întoarce etc.) cu coada între picioare (sau între vin ) = a pleca (sau a fugi, a se întoarce etc.) umilit, rușinat, fără izbîndă. Bogătașul ieși cu coada între picioare. ISPIRESCU, L. 178. A atîrna (cuiva ceva) de coadă = a-i pune în spate o vină, o greșeală, a-l acuza de ceva. Nu era așa căscăund flăcăul acesta și pe nedrept îi atîrnau de coadă acest ponos ceilalți argați din sat. ISPIRESCU, L. 230. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă = a trăi greu, a nu avea nici strictul necesar, a duce o viață plină de lipsuri și de privațiuni. Vorbea cu dispreț... țața Niculina despre cutare că trage pe dracu de coadă. PAS, Z. I 85. (Get-beget) coada vacii = neaoș, vechi, băștinaș. Nu e numai un cîine scurt de coadă v. cîine. (Ironic) Umblă cîinii cu covrigi (sau colaci) în coadă v. cîine. ◊ Compuse: coada-șoricelului = plantă erbacee ale cărei flori albe sau trandafirii se întrebuințează (sub formă de infuzie) contra tusei (Achillea millefolium). Femeile-și țineau calea vorbind de leacurile cu cuvîntul ori cu buruiana. Socul macul, salcîmul și coada-șoricelului sînt pentru tuse. DELAVRANCEA, S. 265; Coada-Calului = plantă erbacee caracterizată prin două tipuri de tulpini (simultane sau succesive), una fertilă, simplă sau cu ramuri reduse, alta sterilă, prevăzută cu noduri din care pornesc ramuri verzi (Equisetum arvense). ◊ Partea dindărăt, îngustată, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui etc.). Și îndată, [știuca] lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel. ISPIRESCU, L. 45. ♦ Pene lungi crescute pe regiunea terminală a coloanei vertebrale a păsărilor. Ochii ei erau pui de lostun... stăteau puțin pieziș, cu cozile spre tîmple. SADOVEANU, D. P. 30. Ciocănitoarea voi s-o zbughească afară, dar veverița o prinse de coadă. GÎRLEANU, L. 14. Baba se duce în poiată, găbuiește găina, o apucă de coadă și o ia la bătaie. CREANGĂ, P. 69. ◊ Expr. (Familiar) A prinde prepelița de coadă = a se îmbăta. Încă o dușcă, Bujoraș dragă... Și cele multe înainte... (în parte) Începe a prinde prepelița de coadă. ALECSANDRI, T. 239. 2. Părul sau o parte din părul capului omenesc (azi numai al femeilor), crescut lung și apoi împletit; cosiță. Era un om mare și plin, cu ochii mititei foarte pătrunzători. Părul cărunt îi era strîns pieptănat și împletit în coadă la ceafă. SADOVEANU, B. 38. Părul ei de aur era împletit în cozi lăsate pe spate. EMINESCU, N. 8. Flăcăi groși în ceafă, Voinici făr’ de leafă, Cu chivere nalte, Cu cozile late, Lăsate pe spate. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ Expr. (Despre femei) A împleti coadă albă = a îmbătrîni nemăritată. Ești ca floarea cea de nalbă, Dar împletiși coadă albă. ALECSANDRI, P. P. 340. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) Coadă lungă, minte scurtă, se spunea pentru a lua în derîdere inferioritatea intelectuală atribuită în mod tendențios femeilor. Apoi mai este încă și o vorbă romînească: Coadă lungă, minte scurtă! zicătoare nesocotită a poporului, pe care adesea o dă de minciună și femeia cu lungi plete și vulpea cea lung-codată. ODOBESCU, S. III 44. De cînd nemții cu coadă (aluzie la timpul cînd se purta perucă cu coadă) = de demult, din moși-strămoși. 3. Partea care leagă fructul, frunza sau floarea de lujer sau de creangă; peduncul. Ceai de cozi de cireșe. 4. Partea dinapoi, care se tîrăște pe jos, a veșmintelor lungi, mai ales a celor purtate de femei; trenă. V. poale, pulpană. Nu îndrăzneau să le invite [la dans], temîndu-se să nu calce pe coadele rochiei lor. NEGRUZZI, S. I 105. ♦ Prelungire în partea dindărăt a unor piese de îmbrăcăminte. Frac cu coadă. ♦ Prelungirea luminoasă, în formă de trenă, a cometelor. ♦ Fîșia de cîrpe (înnodate) sau de hîrtie care atîrnă de partea de jos a unui zmeu spre a-l face să se înalțe și să se mențină în aer. Nu mai vorbește decît de zbîrnîitori, cumpănă, coadă, zmeie. C. PETRESCU, Î. II 57. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cuiva = a fi nedespărțit de cineva, a nu se depărta de el, a se ține scai de cineva. Ce te ții coadă după mine? 5. Partea unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mîna; mîner. V. toartă, cotor. Ia buzduganul de coadă și, cînd îl zvîrle... nu se mai vede. CREANGĂ, P. 56. Trebuie să știți însă, și pot să dau dovadă, Că pe vremea aceea toporul n-avea coadă. ALEXANDRESCU, P. 131. Eu pui coadă la măciucă Și mi-e gîndul tot la ducă. TEODORESCU, P. P. 290. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coada = a se apuca de treabă, a începe ceva. Ne-om întoarce iar la Măgura, ca să luăm de coadă toate cîte-am lăsat. SADOVEANU, B. 290. (În trecut, cînd femeile erau desconsiderate) A vedea de coada măturii (sau tigăii) = a-și vedea de treburile gospodărești. Șezi acasă... de vezi de coada măturii și de zarzavaturile de la bucătărie. ISPIRESCU, L. 14. Coadă de topor = persoană care servește de unealtă în mîna dușmanului, ducînd o activitate dăunătoare colectivității în care s-a strecurat; trădător. Soldații au izgonit cozile de topor și au pus în locu-le oameni în care aveau încredere. PAS, Z. III 261. 6. Partea de jos sau de dinapoi cu care se termină ceva; bucată de la sfîrșitul unui lucru. V. sfîrșit, capăt, extremitate. Școlarul o spune cățelului [poezia], cu glas sărbătoresc... pînă cînd ajungea la coada poeziei. GALACTION, O. I 306. Am găsit, din norocire, un vagon de clasa a doua la coada trenului. CARAGIALE, M. 141. Colbul ridicat din carte-ți l-o sufla din ochelari Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. E ușor a scrie versuri Cînd nimic nu ai a spune, Înșirînd cuvinte geale Ce din coadă au să sune. EMINESCU, O. I 226. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = la locul cel din urmă, cel mai disprețuit. De la coadă = de la sfîrșit spre început. ◊ Expr. (Despre un activist de partid sau despre o organizație de partid sau de masă) A se tîrî (sau a fi) în coada maselor (sau masei) = a coborî la nivelul păturilor înapoiate ale masei, transformîndu-se într-un apendice al mișcării muncitorești spontane și negînd rolul de conducere al partidului. V. codism. Lipsa de considerare pentru chestiuni mărunte duce ușor la izolarea partidului de preocupările zilnice ale masei și de frămîntările ei, îl face sau să se tîrască în coada masei sau să se depărteze de ea, luînd-o înainte. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 35. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici o noimă, nici un înțeles, nici un plan; a fi contra rațiunii, contra bunului simț, contra ordinii firești a lucrurilor. Coada trăsurii = partea dinapoi a trăsurii, în formă de treaptă sau de capră. ♦ Coada ochiului = marginea, (mai ales) unghiul extern al ochiului. Pe tîmple, lîngă coada ochiului, avea încrețituri mărunte și multe. DUMITRIU, V. L. 7. Cu surîsul în coada ochilor, o porneam spre șosea, în ceată deasă de cinci. DELAVRANCEA, T. 7. ◊ Expr. A trage (sau a se uita, a privi, a urmări, a căuta, a zări) cu coada ochiului = a arunca o privire într-o parte, pieziș, pe furiș, pentru a observa ceva fără a fi văzut sau pentru a face semn cuiva (să vină, că ești înțeles etc.). Bătrînul a clipit și a cătat cu coada ochilor să vadă dacă nu-l pîndește careva. POPA, V. 171. Din cînd în cînd, cu coada ochiului se uita la Nadina care surîdea. REBREANU, R. I 51. Trăgea cu coada ochiului, spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Din vreme în vreme, fetele trăgeau cu coada ochiului și aruncau flori sau noduri de peteală în partea flăcăilor. GHICA, S. A. 59. ◊ (Rar) A face cu (sau din) coada ochiului =a face cu ochiul. V. ochi. Una într-alta [fetele] se legănau, făcîndu-și din coada ochiului. DELAVRANCEA, S. 45. ♦ (Urmat de determinări arătînd obiectul) Partea unde se îngustează un lac sau un iaz; locul unde se scurge apa dintr-un rîu sau pîrău în eleșteu. Apa ce trebuia la grădinile lor o pompau din coada lacului. SADOVEANU, M. C. 110. Casa păscarului era în izbeliștea vîntului, la o coadă de iaz înghețat. SADOVEANU, P. S. 36. ♦ (Rar) Poalele unui munte, unui deal sau unei stînci. Era o scobitură făcută de la fire în coada unei stînci. STĂNOIU, C. I. 154. ♦ Fig. Persoană care, din cauza lipsei de sîrguință sau de pricepere, ocupă ultimul loc într-o colectivitate. Dar în războaie, la Vidin, la Făgăraș, Cînd era mai cruntă lupta, fost-am coadă sau fruntaș? DAVILA, V. V. 27. 7. Șir lung de oameni care așteaptă înaintea unui ghișeu, într-un magazin etc. să le vină rîndul. (Mai ales în expr.) A face coadă = a aștepta să-i vină rîndul în fața unui ghișeu, într-un magazin etc. Domnișoara din dosul ghișeului părea că ignoră cu desăvîrșire existența celor zece oameni rezemați de gratii, făcînd coadă. C. PETRESCU, Î. II 147.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
DREPT4, DREAPTĂ, drepți, -te, adj. A. (Adesea în opoziție cu strîmb) I. 1. Care merge de la un punct la altul fără ocol, fără abatere. V. direct, rectiliniu. Drum drept. Țeavă dreaptă. ▭ Nasul ascuțit peste mustețile subțiri – două linii negre, drepte, îmbinate deasupra buzelor inexpresive. IBRĂILEANU, A. 15. Calea dreaptă e cea mai scurtă (= o purtare cinstită duce mai repede și mai sigur la țelul dorit decît vicleșugurile și căile piezișe). ◊ (Geom.) Linie dreaptă (și substantivat, f.) = linie care unește două puncte pe drumul cel mai scurt din spațiu. Două drepte distincte, paralele cu o a treia, sînt paralele între ele. ▭ Unghi drept = unghi format din două drepte perpendiculare una pe alta. Cilindru drept = cilindru care are generatoarele perpendiculare pe baze. Prismă dreaptă = prismă ale cărei muchii laterale sînt perpendiculare pe planul de bază. ♦ Fig. (Despre privire) Deschis, fără ascunzișuri; direct. Are palma pietroasă, Privirea dreaptă, vorba miezoasă. DEȘLIU, G. 25. ◊ (Adverbial) Ceilalți o priveau drept, întunecați. DUMITRIU, N. 75. Îl privește drept, cald, vorbește fără să ridice vocea. CAMIL PETRESCU, T. I 169. ♦ (Despre haine) De o croială simplă (în special lipsită de clini și de cute). Ioana, într-o rochie dreaptă, neagră, cu mîneci bogate. CAMIL PETRESCU, T. I 141. 2. (Despre lucruri) Vertical. Stîlp drept. ▭ Plopul... țîșnește în sus, înalt și drept. BOGZA, C. O. 363. ♦ (Despre un urcuș, munte, deal) Aproape vertical, abrupt, povîrnit, pieptiș. Suișul fiind prea drept și cărarea prea strimtă... ne coborîrăm cu toții de pe cai. La TDRG. ♦ (Despre oameni) Cu spinarea neînclinată; neaplecat, neadus de spate. Vitoria își trase broboada peste gură și rămase dreaptă pe scăunașul ei, cu brațele încrucișate pe sîni. SADOVEANU, B. 28. Ștefan intră pe poartă însoțit de un moșneag lung și drept ca un brad. HOGAȘ, DR. II 98. Pe-un jilț tăiat în stîncă stă țapăn, palid, drept, Cu cîrja lui în mînă, preotul cel păgîn. EMINESCU, O. I 93. ◊ Fig. Curajul voinicilor stătea drept, cu mîna în pieptar. GALACTION, O. I 45. ◊ Expr. Drept ca lumînarea = foarte drept. Înțepenindu-și picioarele, rămase drept ca lumînarea. ISPIRESCU, L. 3. Sta el drept ca lumînarea și le privea cu băgare de samă. CREANGĂ, P. 271. (Ironic) Drept ca secera = strîmb. A se ține drept = a avea o poziție verticală. (Mil.) A lua (a sta sau a se ține în) poziția de drepți = a lua (sau a se ține în) poziție verticală, stînd nemișcat. Dadaci abia se ținea în poziția de drepți, sub ghionturile lui Vieru. CAMILAR, N. I 281. Drepți! formulă de comandă militară. Grupă, drepți! SAHIA, N. 53. ◊ (Adverbial, în expr.) A călca drept = a avea o purtare bună, cinstită. Ei simt în piept Fiori de gheață, Nu calcă drept, Rău o să pață. ALECSANDRI, T. I 462. A sta drept = a fi neclintit într-o atitudine, a fi dîrz, curajos. Și ceilalți toți au fost netrebnici... Toți au dat rușinos înapoi... Au aruncat vina unul pe altul... Numai Mitiță Filipescu a stat drept și a lăsat să cadă pe el totul. CAMIL PETRESCU, B. 44. De-a fost om să-ți steie drept în față, Ca pe-un vrăjmaș l-ai depărtat de tine. VLAHUȚĂ, O. A. 38. ♦ (Despre caracterele tipografice, mai ales la pl. și adesea substantivat, f.; în opoziție cu cursiv) (Literă) de tăietură verticală. 3. Orizontal; plan, neted. Platou drept. Masă dreaptă. ▭ Luna mare se ridicase și cîmpiile se lămureau drepte pînă cine știe unde, ca niște ape liniștite, sub painjenișul de lumină. SADOVEANU, O. VI 189. 4. (În expr.) Complement drept = complement direct, v. direct. II. Fig. (Mai ales în sens moral) 1. (Despre acțiuni ale omului sau despre noțiuni abstracte) Potrivit dreptății și adevărului; adevărat, just, bun, cinstit, întemeiat. N-am să uit niciodată Vorba partidului dreaptă. VINTILĂ, O. 23. Uite-n zare, oamenii așteaptă – Cearcă să le-aduci o zi mai dreaptă. BENIUC, V. 21. Eu cred... că-n lume se cuvine S-avem măsură dreaptă la rău ca și la bine. MACEDONSKI, O. II 206. Tovărășia nu ni se părea dreaptă. CREANGĂ, A. 101. ◊ Dreaptă judecată = judecată sănătoasă, bun-simț. Parte dreaptă = parte ce i se cuvine în mod legal fiecăruia la o împărțeală. Parte dreaptă la muncă, parte dreaptă la cîștig. CAMILAR, T. 195. Luptă dreaptă v. luptă. ◊ Loc. adv. Cu drept cuvînt = pe bună dreptate, în mod întemeiat. Cu drept cuvînt cetitorul va fi clătit din cap și va fi întrebat – prin mintea cărui muritor treceau aceste idei? EMINESCU, N. 33. Cu drept cuvînt te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate. ODOBESCU, S. III 10. ♦ (Adverbial) a) În conformitate cu dreptatea; just. N-a fost drept să-mi izbească omul drag. DAVIDOGLU, O. 37. Este drept ca fiecare să poarte ponosul faptelor și ziselor sale. ODOBESCU, S. III 10; b) În conformitate cu adevărul; adevărat. E drept, nu ne mai vedem capul de treburi acolo. SADOVEANU, P. M. 66. Că eu tot fugeam de tine? O, nu-i drept, nu-i drept, Sorine! COȘBUC, P. I 51. ◊ Expr. Ce-i drept = într-adevăr, cu adevărat. Ce e drept, și ele erau frumoase, hainele pare că erau turnate pe dînsele. ISPIRESCU, L. 36. (Eliptic) Un bou în post mare? Drept, cam ciudat vine. ALEXANDRESCU, P. 64. Drept că... = adevărat că..., într-adevăr. Împăratul, drept că auzise multe vorbindu-se despre voiniciile celor trei frați, dar nu știa care din ei este cel mai viteaz și mai vrednic ca să-i fie ginere. SBIERA, P. 99. A spune drept = a spune adevărul; a vorbi deschis, sincer. Spune drept, nu-i așa?... fără supărare... spune drept. SADOVEANU, P. M. 100. Mă, da drept să-ți spun, că mare nătărău mai ești! CREANGĂ, P. 45. Mă iubești tu? Spune drept! EMINESCU, O. I 155; c) (Rar) Corect. Nu vorbesc drept romînește, cum vorbeau părinții lor, ci au corchezit graiul strămoșesc de nu-i mai înțelege nimene. CREANGĂ, A. 153. ♦ (Substantivat, în loc. adv.) Cu (sau pe) dreptul (sau drept) = pe merit, cu dreptate, în mod just, echitabil. Se face, pe dreptul, vinovat de învinuirea ce i-o aduce. IBRĂILEANU, SP. CR. 54. Ar fi cu dreptul ca să dai la altul această slujbă. ISPIRESCU, L. 27. Șoimane, frate Șoimane, nu-i cu drept să mori tu înaintea mea. ALECSANDRI, T. II 30. La drept (sau la dreptul) vorbind (sau, regional, grăind) = spunînd adevărul, de fapt, în realitate. La dreptul vorbind, mi-i frică de obuze. CAMILAR, N. I 346. Toți domnișorii orașelor erau pe-acasă... La drept grăind, ce știau ei despre țăranul romîn, care plătea birurile și pentru ei? id. ib. 419. Nu-i rău, măi Ștefane, să știe și băietul tău oleacă de carte... Din cărți culegi multă înțelepciune; și, la dreptul vorbind, nu ești numai așa, o vacă de muls pentru fiecare. CREANGĂ, A. 22. ◊ Expr. (Popular) A avea drept = a avea dreptate. Ai drept, moș Iolampie... Numai cei mari... Oriunde, numai ei. CAMILAR, N. I 399. A da drept (cuiva) = a da dreptate (cuiva). Ei m-au purtat pe la jandari, legat în funie, că parcă m-ar fi prins cu mîna-n sacul lor cu făină. Jandarii tot lor le-au dat drept; la fel și judecătorii. CAMILAR, N. I 226. Dreptul lui dumnezeu! = adevărat! ce-i drept! zău! Se apropie de fată – și dreptul lui dumnezeu! nici că mai văzuse... așa frumusețe. ISPIRESCU, L. 256. Dreptul lui dumnezeu, în asemenea caz... rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. (Despre oameni) Care trăiește și lucrează potrivit dreptății, adevărului, omeniei, binelui; cinstit, integru, de omenie, de bine, cumsecade. Simțul lui nezdruncinat de dreptate îl sfătuia să fie drept, cinstit. CAMILAR, N. I 183. Pe la noi se află de vremuri lungi pribeag... Un drept om cu-ndurare. MACEDONSKI, O. II 58. (Fig.) Să rămîi blestemat și ocolit de inimile drepte și cinstite pe care le-ai spurcat. ARGHEZI, P. T. 11. ◊ (Substantivat) În țara strîmbilor, cel drept umblă cu capul spart. SADOVEANU, P. M. 107. ♦ (În concepțiile mistice) Cuvios, cucernic. ◊ (Substantivat, în expr.) A se odihni cu drepții = a fi mort. Bietul meu judecător odihnește cu drepții. GALACTION, O. I 107. ◊ Compus: drept-credincios = a) care face parte din biserica creștină ortodoxă; b) bun creștin. 3. (Despre proprietate, avere) Care aparține sau se cuvine cuiva pe temeiul unei legi sau al unui drept. Comoara aceea nu este averea dreaptă a hașcii, ci... niște fugari din timpurile vechi au ascuns-o acolo. SBIERA, P. 4. Cartea lui Zoroastru era proprietatea lui dreaptă. EMINESCU, N. 60. 4. (Despre rude; popular) Adevărat, bun. Sînt Tudor, feciorul lui Ionașcu... – Atuncea eu îți sînt moș drept, frate cu tatăl tău... striga bătrînul. SADOVEANU, O. VII 61. Ținea foarte rău pe băiații cei rămași de maică și îmbia totuna pe bărbatu-său ca să-i alunge de-acasă... Bărbatu-său însă nu vrea, pentrucă-i era fii drepți, din sîngele său. SBIERA, P. 169. 5. (Rar, despre măsuri și greutăți; în opoziție cu fals) Autentic, veritabil, bun, adevărat. Măsură dreaptă. B. (În opoziție cu stîng) 1. (Despre organe ale corpului) Așezat în partea opusă părții corpului omenesc în care se află inima. I se turburaseră ochii și un foarte depărtat zîmbet prinse să-i răsară pe față, în timp ce sprînceana dreaptă i se urca. CAMILAR, N. I 173. Scoase din urechea lui cea dreaptă o perie. ISPIRESCU, L. 25. La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. ◊ Expr. A fi mîna dreaptă (a cuiva) = a fi colaboratorul cel mai intim, cel mai apropiat (al cuiva); a fi de mare ajutor (cuiva). Băiatul cu care ucenicise George ajunse să fie mîna dreaptă a împăratului. ISPIRESCU, L. 142. ♦ (Substantivat) a) (La f. sg., de obicei articulat) Mîna dreaptă. Grigore Oanea a venit lîngă mine cuprinzîndu-mă cu dreapta de după umăr. SADOVEANU, N. F. 39. Strînse frîul calului cu mîna stîngă... și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Spăși-voi visul de lumină Tinzîndu-mi dreapta în deșert. EMINESCU, O. I 118. Să nu știe stînga ce face dreapta (= faptele bune trebuie făcute cu discreție). ◊ Expr. (În trecut) Sărut (sau sărutăm) dreapta, formulă de salutare plină de umilință. După ce găti țigara și cafeaua, se roti puțin înaintea oglinzii și ieși în balcon. – Ei, Anico, vin-încoace. – Sărutăm dreapta, cuconiță. CONTEMPORANUL, IV 390; b) (La m. sg. art.) Piciorul drept. Bozan avea picioarele înfășurate în plumb topit, dreptul pînă dincolo de genunchi. SAHIA, N. 34. ♦ Expr. A călca cu dreptul v. călca (I 1). Stîng, drept! comandă pentru păstrarea cadenței în marș. 2. Care se află de partea sau în direcția mîinii drepte (cînd cineva stă cu fața în direcția în care este orientat un lucru). Partea dreaptă a unei străzi. Aripa dreaptă a unei clădiri. ▭ Țărmul drept al Dunării era tot în stăpînirea lor [a turcilor]. MACEDONSKI, O. III 31. ◊ (Substantivat) În centru e un început de perete care desparte stînga de dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 7. ◊ Loc. adj. Din dreapta. Marin... se așezase în fotoliul din dreapta. CAMIL PETRESCU, T. II 19. La capătu-i din dreapta se prelungește o strungă. ALECSANDRI, P. III 214. ◊ Loc. adv. În dreapta. În dreapta se văd malurile Siretului. SAHIA, N. 17. Se uită el în dreapta, nu vede nemica. CREANGĂ, P. 238. La (sau spre) dreapta. A ieșit... apucînd drumul spre dreapta. SADOVEANU, N. F. 187. Din dreapta. Din dreapta... pornește o ulicioară. DAVIDOGLU, M. 7. Pe dreapta. Pe dreapta... erau o cîrciumă, o fabrică de mezeluri. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 12. În dreapta și în stînga sau de-a dreapta și de-a stînga = în toate părțile. Ai aflat, în dreapta și în stînga, amănunte cu privire la femeia aceasta. PAS, Z. I 80. Promisiuni, asigurări, încurajări... arătau, de-a dreapta și de-a stînga, calea mea încrezută și fabuloasă. GALACTION, O. I 368. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, P. 140. ◊ Loc. prep. De-a dreapta sau la dreapta. A stat la masă de-a dreapta gazdei. ▭ Pentru a nu răzleți feciorii de pe lîngă sine, mai dură încă două case alăture, una la dreapta și alta de-a stînga celei bătrînești. CREANGĂ, P. 3. ◊ Expr. A ține dreapta = a merge pe partea dreaptă a unui drum. 3. (În expr.) Extremă dreaptă v. extremă. ♦ (Substantivat, f. art.) Partea cea mai reacționară a unui parlament, a unui partid burghez. Deputații dreptei. ◊ Loc. adj. De dreapta = reacționar; fascist. ◊ Socialist de dreapta v. socialist. Social-democrat de dreapta v. social. – Variantă: (regional) dirept, -eaptă (BUDAI-DELEANU, Ț. 334) adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
JUDECATĂ, judecăți, s. f. I. 1. Facultatea de a gîndi logic, de a descoperi pe cale rațională relațiile dintre fenomene; minte, rațiune, inteligență. Au covîrșit puterea mea de judecată. CARAGIALE, O. III 248. Critica lui era plină de dreaptă judecată și de bunăvoință. GHICA, S. A. 80. ◊ Loc. adj. Cu judecată = cu bun simț, cu tact, cuminte, serios. Fata cea mai mare era mai tăcută și mai cu judecată. ISPIRESCU, L. 175. 2. (Logică) Legătură riguroasă între două noțiuni, dintre care una (predicatul) definește și lămurește conținutul celeilalte (subiectul). II. Acțiunea de a judeca, dezbatere judiciară; proces. În mijlocul ogrăzii moș Șărban, înconjurat de ceilalți țărani, se sfătuiau ce să mai vorbească mîne la judecată. BUJOR, S. 144. Nu te vîrî în judecăți. NEGRUZZI, S. I 248. ◊ Fig. De ce fugi, domnule Nică? C-ai fost la boierul cel bătrîn? Să nu-ți fie rușine și nici rău să nu-ți pară, că s-a apropiat ziua judecății. REBREANU, R. I 298. ◊ Expr. A da (sau a trage) în (sau a chema la) judecată = a chema pe cineva în fața justiției, a intenta cuiva un proces. (În religia creștină) Judecata de apoi = judecată solemnă în fața căreia se crede că dumnezeu va chema pe toți oamenii cînd va veni sfîrșitul lumii.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
JUDICIOS, -OASĂ, judicioși, -oase, adj. (Despre oameni) Care gîndește just, care judecă cu pătrundere și discernămînt; cu mult bun simț, înțelept. ♦ (Despre acțiuni, idei etc.) Bine gîndit, chibzuit, potrivit. Sporirea producției, folosirea judicioasă a mașinilor-unelte și a utilajului existent sînt strîns legate de buna aprovizionare a locului de muncă cu materiale, scule etc. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2768. Asemenea critic ajută pe confrații săi prin observații judicioase care luminează și nu prin laude care leagă la ochi. SADOVEANU, E. 40. ◊ (Adverbial) A expus judicios problema. – Pronunțat: -ci-os.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NESIMȚIRE s. f. 1. (Construit mai ales cu verbele «a fi», «a rămîne», «a cădea» etc. și precedat de prep. «în») Pierdere a cunoștinței, lipsă de cunoștință de sine; leșin. Și-n nesimțire cade pe-a jilțului său spată. EMINESCU, O. I 95. 2. Lipsă de bun-simț; purtare a celui nesimțit.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NESIMȚIT2, -Ă, nesimțiți, -te, adj. Lipsit de bun-simț, care nu știe să se poarte, care stingherește pe alții prin necuviința sa ori prin aspectul său neîngrijit, murdar.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
NESIMȚITOR, -OARE, nesimțitori, -oare, adj. 1. Care nu e simțitor; nepăsător, insensibil. Iarna, care precît era de încîntătoare, părea a fi rece și nesimțitoare. ALECSANDRI, T. I 455. 2. Lipsit de bun-simț; nesimțit. Trecea Belciug pe uliță... plin de praf, murdar, asudat și dezmățat ca un vizitiu nesimțitor. REBREANU, I. 81.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RECAPITULARE, recapitulări, s. f. Acțiunea de a recapitula și rezultatul ei; p. ext. sintetizare, revedere. ♦ Operație de revedere sistematică a materiei parcurse într-o anumită perioadă de învățămînt. La sfîrșitul anului se face o recapitulare generală. ♦ Enumerare, trecere în revistă, rememorare. Să facem dar o recapitulare de lucrările cele mai importante pe care bunul simț, ajutat de experiență, le declară absolut trebuincioase. ALECSANDRI, S. 18.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
LIMBAJ s. n. (cf. it. linguaggio, fr. langage): 1. sistem de sunete articulate apărut odată cu gândirea, dezvoltat odată cu ea într-o unitate indisolubilă și devenit învelișul material al acesteia. 2. procesul lingvistic ca atare, desfășurat în actul comunicării; este limba în acțiune, concretizarea ei, a sistemului, în comunicarea verbală dintre oameni, în vorbire. Această concretizare se realizează în nenumărate forme, de aceea limbajul (vorbirea) este domeniul invariantelor (v.). L. are mai multe aspecte: un aspect fizic (sonor), un aspect semantic (ideal), un aspect fiziologic, un aspect psihic, un aspect neliterar (mai puțin îngrijit), un aspect literar (îngrijit), un aspect oral și un aspect scris. L. este un cod de comunicare de gradul I. 3. sistem de semne de orice fel, care îndeplinește o funcție de cunoaștere și de comunicare în activitatea oamenilor, mijloc general de realizare a comunicării. După Roman Jakobson, factorii constitutivi ai limbajului sunt: locutorul (emițătorul) – cel ce se adresează; mesajul – ceea ce locutorul emite; destinatarul (receptorul) – cel ce ascultă; contextul – împrejurarea la care se referă mesajul; codul – purtătorul mesajului de la locutor fa receptor; contactul – nevoia de comunicare, de contact a omului. Locutorul pune informația în cod (o „încodează”) și transmite, sonor sau vizual, mesajul, iar destinatarul procedează în sens invers – îl receptează (îl „decodează”), transformând semnalul sonor sau vizual în informație. În actul viu al comunicării, rolurile alternează succesiv, emițătorul devenind receptor și invers, concretizându-se astfel funcția de comunicare a limbii ca funcție fundamentală. Funcțiile speciale ale l. evoluat, după Roman Jakobson, sunt următoarele: a) funcția referențială (denotativă sau cognitivă): orientează l. spre context, spre semnificativ (v. comunicare și semn); b) funcția emotivă (expresivă): exprimă atitudinea emițătorului față de conținutul mesajului transmis; c) funcția conativă: orientează mesajul spre destinatar, în vederea descifrării lui de către acesta; ea se bazează pe adresarea directă și se exprimă mai ales prin vocativ și imperativ; d) funcția fatică: verifică stabilirea comunicării, a contactului, prelungirea sau întreruperea lui; e) funcția metalinguală: orientează l. asupra lui însuși, explică interlocutorului codul folosit; f) funcția poetică: se axează pe mesaj, care devine un scop; ea asociază, într-o formă anume, semnificația cu structura sonoră a mesajului (nu trebuie confundată cu funcția emotivă sau expresivă – v.). Orice comunicare verbală implică toate aceste șase funcții speciale ale limbajului, una dintre ele fiind totuși prioritară. 4. mod de folosire a unei limbi (mai ales a lexicului ei), specific profesiunilor și grupurilor sociale. ◊ ~ mimico-gesticular: l. apărut și dezvoltat de-a lungul evoluției speciei umane și bazat pe semnificația mimicii și a gesturilor care însoțesc l. verbal ca auxiliare ale acestuia. ◊ ~ verbal (articulat): l. bazat pe un sistem de semne alcătuite din sunete articulate, specifice oamenilor, prin care aceștia își exprimă și își comunică gândurile, sentimentele și dorințele. El este forma fundamentală a l. – formă apărută într-un anumit moment istoric din evoluția omului și are două aspecte: unul oral (rostit și auzit) și altul scris (notat cu semne grafice, reprezentante ale sunetelor articulate). ◊ ~ natural: l. alcătuit din sunete naturale articulate, rezultate din evoluția speciei umane, prin care oamenii comunică între ei în mod obișnuit la nivel de trib, de popor, de națiune. ◊ ~ artificial: l. prețios, neuzual. ◊ ~ formalizat: l. artificial, creat de om, alcătuit dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi înțelese pe baza unei convenții anumite, ca de exemplu l. matematic (al simbolurilor matematice) și l. sistemelor de semnalizare. ◊ ~ oral: l. manifestat sonor printr-o succesiune de foneme (v.). ◊ ~ scris: l. manifestat grafic, printr-o suită de grafeme (v.). ◊ ~ denotativ: l. direct, obișnuit, precis, bazat pe sensurile proprii ale cuvintelor. ◊ ~ conotativ: l. indirect, neobișnuit, dependent de context, de condițiile locale și sociale, bazat pe devierea sensurilor denotative ale cuvintelor. ◊ ~ literar: aspectul cel mai îngrijit și normat al limbii, situat deasupra variantelor individuale ale acesteia; aspectul cristalizat ca normă, ca model de exprimare pentru toți membrii unei societăți, care se bucură de prestigiu în rândul vorbitorilor. ◊ ~ popular: aspectul concret al limbii, constituit din variantele individuale ale acesteia, mai mult sau mai puțin divergente; aspectul mai puțin îngrijit, necizelat, pe care îl ia limba (sistemul) în actul comunicării între membrii mai puțin instruiți ai unei colectivități. Particularitățile lui nu pot fi definite decât prin raportarea la un model care este l. literar. L. sau vorbirea populară se caracterizează prin: sferă lexicală redusă ca întindere, polisemie (determinată de numărul mic de cuvinte), simplitate și uniformitate sintactică și procedee sintactice specifice (anacolut, elipsă, repetiție etc.). ◊ ~ afectiv: l. caracterizat printr-un grad înalt de conotație emoțională și de creație spontană. ◊ ~ dialectal: l. în care termenii de circulație locală sunt preponderenți. ◊ ~ științific: l. propriu creatorilor de opere științifice; l. specific lucrărilor cu caracter științific, tuturor științelor existente în momentul de față. ◊ ~ tehnic (profesional): l. de grup social, care uzează de termenii tehnici ai diferitelor meserii (minerit, siderurgie, croitorie, cizmărie, tâmplărie etc.). ◊ ~ argotic: l. de grup social, care uzează de termenii diverselor argouri existente (v. argou). ◊ ~ de jargon: l. de grup social care uzează de termenii unui jargon (v. jargon). ◊ ~ artistic (poetic): l. propriu creatorilor de opere literare; l. specific artei scrisului și corespunzător gustului estetic. ◊ ~ vulgar: l. impregnat de vulgarisme (v.), de cuvinte și expresii grosolane, triviale, care lezează bunul simț, decența și comportamentul civilizat al individului. ◊ ~ comercial: l. de grup social, care folosește cuvinte referitoare la comerț. ◊ ~ marinăresc: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea și viața marinarilor. ◊ ~ medical: l. de grup social, care folosește termeni referitori la activitatea medicilor de toate categoriile (interniști, chirurgi, stomatologi, pediatri, homeopați, neurologi, psihiatri, balneologi etc.). ◊ ~ sportiv: l. de grup social care folosește termeni referitori la exercițiile fizice și jocurile sportive de toate tipurile. ◊ ~ gazetăresc: l. de grup social care folosește termeni specifici activității gazetarilor, redacțiilor de ziare și de reviste. ◊ ~ de conversație: l. caracterizat prin întrebări și răspunsuri, la baza căruia se află dialogul. Abundă în enunțuri care nu pot fi înțelese decât în funcție de replica precedentă, deoarece le lipsește adesea predicatul sau subiectul sau ambele părți principale de propoziție, acestea fiind rostite în replica anterioară. ◊ ~ familiar: l. care exprimă un anumit grad de intimitate, care este obișnuit într-un cadru intim, care este apropiat de o exprimare obișnuită, simplă, fără pretenții. ◊ ~ didactic (pedagogic): l. specific învățământului, folosit în scopul instruirii și educării, limbaj cu tentă pedagogică, întrebuințat în circumstanțe școlare de toate gradele. Emițătorul (profesorul) comunică, în formă orală, informații provenite din surse care folosesc l. scris. ◊ ~ figurat: l. folosit cu un înțeles diferit de cel propriu, obișnuit; l. folosit în scopuri afective, expresive, artistice. ◊ ~ ideologic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de idei, de noțiuni, de concepții politice, morale, juridice etc. ◊ ~ politic: l. care cuprinde termeni referitori la un sistem de concepții politice și la activitatea unui partid politic. ◊ ~ standard: l. uzual, general, comun, cu fapte și reguli lingvistice folosite în împrejurări obișnuite, neoficiale (normale, neafective) de toți vorbitorii instruiți ai unui idiom; formă particulară a limbii literare, care se opune variantelor teritoriale ale limbii și stilurilor funcționale ale limbii literare. El presupune o formă de manifestare lingvistică îngrijită, modele de exprimare bazate pe un anumit grad de cultură și de supraveghere a propriei exprimări. În cadrul limbii literare, el se situează ca o entitate neutră, reprezentând o modalitate de comunicare lingvistică îngrijită, în condițiile relațiilor neprofesionale, ale vieții cotidiene familiale și sociale. El nu prezintă particularități dialectale și nu recurge la o terminologie specifică diverselor domenii de activitate. L. standard dispune de două variante (aspecte) coexistente: una orală și alta scrisă. Preponderent utilizată este varianta orală; datorită acestui fapt, l. standard este, în primul rând, l. adresării directe, al conversației de la om la om, al dialogului sau al monologului. Frecvent folosită este însă și varianta scrisă sub forma articolelor de ziar, a conferințelor de popularizare TV și radio. Varianta orală este inovatoare. Nuanțele sunt marcate prin mijloace specifice: debit verbal, modulații ale tonului, pauze, repetiții, cuvinte și construcții incidente, ordine specifică a cuvintelor. Varianta scrisă este mai conservatoare; ea impune o mai riguroasă cenzurare a materialului oferit de limbă, pentru a fi în concordanță cu normele gramaticale, (v. și limbă standard).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
POTENȚIALĂ s. f. (< adj. potențial, -ă, cf. fr. potentiel, lat. potentialis): propoziție care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni sau care cere în răspuns o informație cu privire la această posibilitate. ◊ ~ reală: p. construită cu prezentul modului condițional-optativ-potențial sau al modului conjunctiv, ca în exemplele „Și guraliv și de nimic / Te-ai potrivi” („ai putea să te potrivești”) „cu mine” (M. Eminescu), „Ce să facem” („putem face”), „dom’ perceptor ?” (L. Rebreanu). ◊ ~ ireală: p. construită cu perfectul modului condițional-optativ-potențial, ca în exemplele „Nu mi-aș fi închipuit” („n-aș fi putut să-mi închipui”) „niciodată că am să ajung să fiu tratată astfel.” (Camil Petrescu); „Cine-ar fi zis” („ar fi putut zice”) „că toată căsnicia voastră stă să se prăbușească?!” (G. Galaction). ◊ falsă ~: propoziție construită cu verbul a putea (care exprimă lexical ideea de posibilitate) la modul indicativ (în realitate este o enunțiativă propriu-zisă sau o interogativă directă propriu-zisă), ca în exemplele „Pot și singur să ajung până acolo”, „Putea-vor ele trezi o licărire de bun simț în sufletul acelor oameni deșerți...?” (A. Vlahuță).
- sursa: DTL (1998)
- adăugată de valeriu
- acțiuni
PIELE, piei, s. f. 1. Țesut care învelește în întregime corpul omului, al animalelor vertebrate și al unor nevertebrate, avînd rolul de a proteja corpul și uneori de a-i menține temperatura constantă. Pielea poate fi considerată ca o imensă terminație nervoasă. NICOLAU-MAISLER, D. V. 35. Atunci Ivan dezleagă turbinca în fața tuturor, numai cît poate să încapă mîna, și luînd cîte pe un drăcușor de cornițe, mi ți-l ardea cu palcele, de-i crăpa pielea. CREANGĂ, P. 306. Bat-o cruciulița lele, N-avu cum să nu mă-nșele, C-o văzui albă la piele Și la grumaz cu mărgele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 242. ◊ Loc. adj. și adv. Cu (sau în) pielea goală v. gol3. ◊ Expr. A i se face (cuiva) pielea de găină (sau de gîscă) ori pielea găinii (sau a gîștii) = a i se încreți (cuiva) pielea (de frică sau de frig). A fost pe-aici odată unul Horea... Vi se face pielea de găină? De ce? BENIUC, V. 95. A fi numai piele și oase sau a fi numai pielea și oasele de cineva v. o s. A fi dezbrăcat la piele = a fi fără nici un fel de îmbrăcăminte pe trup, a fi gol (pușcă), v. gol1. Odraslele șefilor de trib african... se închină la pietroaie și idoli de lemn, și dezbrăcați la piele... prezidează festinurile cu dans, tam-tam și torțe de rășină. PETRESCU, R. DR. 101. N-aș vrea să fiu în pielea (cuiva) = n-aș vrea să fiu în locul, în situația cuiva, să pățesc ce are să pățească sau ce-a pățit cineva. A nu-și mai încăpea în piele v. încăpea. Te mănîncă pielea = cauți bătaie. A-i lua (cuiva) pielea sau șapte (ori nouă) piei = a exploata crîncen pe cineva, a-l jecmăni, a-l jupui. A-i frige pielea cuiva = a se răzbuna pe cineva, a-l face să sufere, a-i face zile fripte. Mai rabdă Harap- Alb, căci cu răbdarea îi frigi pielea. CREANGĂ, P. 223. A-și lăsa pielea (pe undeva) = a muri (pe undeva). A-și pune pielea la saramură = a risca, a se expune. A-și pune pielea pentru cineva = a se expune la neplăceri, a-și pune viața în primejdie pentru cineva. A-și ieși din piele (de bucurie, de ciudă etc.) = a fi foarte bucuros, a-i fi foarte ciudă etc., a nu mai putea (de bucurie, de ciudă etc.). Cînd îl vede norocul apropiindu-se de pădure tot numai cu toporul pe umăr și mai zdrențos decît în celelalte zile și tot zgî2riat, sta să-și iasă din piele. RETEGANUL, P. IV 25. A se băga sau a intra (pe) sub pielea cuiva v. băga. A intra (pe) sub pielea cuiva v. intra. A-i da prin piele = a o păți, a suferi consecințele unui lucru făcut; a-i ieși pe nas. A ști (sau a vedea) cît îi plătește (cuiva) (sau ce-i poate) pielea = a ști (sau a vedea) de ce e în stare cineva, a ști cît face, cît plătește cineva. Luați seama: jandarmii! Ne-au ajuns din urmă. Acuma să vedem ce ne poate pielea. DAVIDOGLU, O. 129. Nu-i plătește pielea (nici) un ban (sau nici o ceapă degerată), se zice despre cineva care nu-i bun de nimic. A face cuiva pielea cojoc v. cojoc. A i-o face (cuiva) pe piele = a se răzbuna pe cineva. Stăi – măi tu, că ți-o fac eu ție pe piele, femeie fără de inimă ce mi-ai fost. ISPIRESCU, L. 281. S-a mîniat rău pe sat Și trei zile n-a mîncat,Și le-a făcut-o pe piele. PANN, P. V. III 17. A-și vinde și pielea = a-și vinde tot, a-și vinde și cămașa (pentru a scăpa de o datorie, de o primejdie etc.). A-și vinde scump pielea = a căuta să obții cît mai mult, fiind într-o situație grea, într-o luptă etc. Oi căuta și eu să-mi vînd pielea cît se poate mai scump, ca să nu-mi pară rău pe ceea lume c-am fost înșelat. GANE, N. II 107. A rămîne numai cu pielea = a rămîne fără nimic, a rămîne sărac lipit pămîntului. A fi vai (și-amar) de pielea (cuiva) = a fi rău de cineva, vai de capul lui. De-oi veni pe-acolo și n-oi găsi trebile făcute după plac, vai de pielea ta are să fie. CREANGĂ, P. 208. Era o fată robace și răbdătoare; căci altfel ar fi fost vai ș-amar de pielea ei. id. ib. 283. A da pielea popii = a muri. Te poftesc să nu cumva să mă lași la o adică. Eu am venit cu d-ta precum m-ai rugat iar apoi n-am gust să-mi dau pielea popii. ALECSANDRI, T. I 90. A simți (ceva) pe propria (sa) piele = a suporta din plin consecințele unei situații. A face ceva pe pielea altuia = a face ceva pe seama, pe socoteala, în dauna cuiva. Moșierii și capitaliștii fac război pe pielea norodului, rîvnind să distrugă revoluția rusă ca să spargă amenințarea ce venea și asupra lor. SADOVEANU, M. C. 75. A fi gros la piele (sau cu pielea groasă) = a fi lipsit de bun- simț, de rușine, a fi obraznic. A-i face (cuiva) pielea tobă = a stîlci pe cineva în bătaie, a-l bate măr. Numai pielea lui știe, se spune despre cel care a răbdat și a suferit multe. ◊ (Numai la pl., în expr.) Pieile roșii = populația indigenă din America de Nord. ♦ Fig. Viață, existență. Avea să-și piardă viața doar pentru atîta lucru, pentru două-trei piei de golani săraci. DUMITRIU, N. 215. Dacă ții la pielea dumitale, să te duci mai degrabă, să ieși curînd din casa asta. CARAGIALE, O. I 70. 2. Pielea (1) unui animal jupuită de pe trup, tăbăcită și întrebuințată în industrie. Mănuși de piele de căprioară. ▭ Cînd treceam pe lîngă casa noastră, mi se strîngea inima. A luat-o... proprietarul unei fabrici de piele. C. PETRESCU, Î. II 238. În dulapuri vechi de lemn simplu erau cărți vechi legate în piele. EMINESCU, N. 52. Piele crudă = piele de animal jupuită (și conservată prin procedee chimice și fizice). ♦ Blană1. Pe lavițe-așternute cu albe piei de ied Bărbații stau în șiruri. COȘBUC, P. I 161. Pe înserate, se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs, apoi încălecă pe cal [și] iese înaintea fecioru-su pe altă cale. CREANGĂ, P. 185. Să nu faci azi ca lupul ce-n pielea cea de oaie Vorbea pe placul turmei să poată s-o jupoaie! BOLINTINEANU, O. 157. Nu vinde pielea ursului din pădure (= nu conta, nu te baza pe un lucru pe care nu-l ai). ◊ (În expr.) Lup în piele de oaie (cu aluzie la lupul din fabulă) = om fățarnic și viclean. – Forme gramaticale: gen.-dat. pielii și (mai rar) pieii.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZAVISTNIC, -Ă, zavistnici, -e, adj. (Învechit și arhaizant) Invidios, pizmaș; intrigant. Vecinii mei sînt ca și el niște bătrîni ursuzi și zavistnici. CARAGIALE, P. 128. ◊ (Substantivat) Oare oamenii drepți, plini de bun simț, trebuie să asculte niște zavistnici? CONTEMPORANUL, II 323. ◊ (Fig.) Trotușul, ca tot ce este mare și frumos, are și el zavistnicii săi... Slănicul și Vălcica. NEGRUZZI, S. I 316. – Variantă: (învechit) zavistic, -ă (HOGAȘ, M. N. 143, NEGRUZZI, S II 210) adj.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
ZI, zile, s. f. (Și în forma ziuă) 1. Interval de timp cuprins între răsăritul și apusul soarelui; timpul cît soarele rămîne deasupra orizontului, p. ext. lumina solară; (în sens mai larg) interval de timp de 24 de ore, dintre două miezuri de noapte consecutive; interval de timp între două culminații succesive ale unui astru. Zilele se fac tot mai lungi și mai blînde. SADOVEANU, O. VI 40. Arșița zilelor de vară nu străbate pînă la răcoarea vie a umbrelor. HOGAȘ, DR. II 113. O zi mi-era de-ajuns. EMINESCU, O. I 191. Zilele treceau, răcoarea toamnei se făcea mai simțitoare. BOLINTINEANU, O. 265. Ziua se duce, ș-altele vin. HELIADE, O. I 78. ◊ (Poetic) Umbre mari răsar pe cale, Ziua moare după culmi. COȘBUC, P. I 157. ◊ (Determinînd noțiunile «an», «lună» pentru a le sublinia durata, lungimea) Trei luni de zile trec ca o părere. SADOVEANU, O. VI 257. Pare că nu mîncase de o lună de zile. ISPIRESCU, L. 17. ◊ Zi solară = interval de timp între două treceri succesive ale soarelui la meridian. Zi siderală v. sideral. ◊ Loc. adj. De toate zilele sau (rar) de toată ziua = de fiecare zi; p. ext. obișnuit. Părea de cinci ori mai mare ca Manlache cel de toată ziua. POPA, V. 34. Să-l osîndim să trăiască ca să-și poarte chinul din loc în loc ca o moarte de toate zilele. GANE, N. I 214. De zi cu zi = zilnic. O străduință de zi cu zi. ◊ Loc. adv. La zi = a) în fiecare zi, zilnic. Mustățile-i rase la zi evidențiați un nas zvîrlit în sus ca o trompetă. MIRONESCU, S. A. 110; b) la ziua, la data cerută; fără întîrziere, fără restanțe. Fără dînsul lucrările cancelariei n-ar fi putut fi la zi. BRĂTESCU-VOINEȘTI, la TDRG. Zi de (sau cu, rar pe) zi sau (rar) cu zi de zi = a) zilnic; p. ext. necontenit, perpetuu. Tu s-o amîi cu zi de zi Și șpune-i cîte toate. COȘBUC, P. I 78. Constituțiile și proiectele plouă, prieteniile politice se disfac, tranzacțiile... se lovesc, se înțăleg și se prifac ziuă pe ziuă. RUSSO, S. 113; b) din ce în ce, progresiv, treptat. Cresc zi cu zi plictiseala și urîtul. SADOVEANU, O. VI 227. Vedeam cum zi de zi femeia mea se înstrăina. CAMIL PETRESCU, U. N. 97. Din zi în zi = a) de azi pe mîine; fig. la infinit. Amîna din zi în zi și de joi pînă mai apoi. CREANGĂ, P. 141; b) pe fiecare zi; p. ext. din ce în ce. Tînărul Todericiu observa din zi în zi mai surprins deosebirea dintre vacanțele de pînă atunci și dintre vacanța care se deschisesă înaintea lui. VORNIC, P. 28. De la o zi la alta = zilnic; p. ext. repede, văzînd cu ochii. Vederea i se slăbea de la o zi la alta. C. PETRESCU, R. DR. 242. În toate zilele (sau, rar, în toate zile) = în fiecare zi, oricînd. Gălbioară ca și tine, Voi găsi în toate zile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 230. (Regional) Pe toată ziua = în fiecare zi; zilnic. Astfel pe toată ziua prindeam cîte un dram de carne sănătoasă. GANE, N. III 59. Cei din clasa a doua se ridică pe averile lor neîncetat, cumpără proprietăți nemișcătoare, pe toată ziua. BOLINTINEANU, O. 422. De (despre sau către) ziuă = puțin înainte de a se lumina; spre dimineață; Petrecerea ține pînă despre ziuă, cînd toți se împrăștie în bună regulă, pe la casele lor. HOGAȘ, DR. II 192. Deunăzi către ziuă visasem că murisem. MACEDOSNKI, O. I 42. Moșnegii s-au dondănit cît s-au mai dondănit și... despre ziuă au adormit. CREANGĂ, P. 85. Pînă în (sau la) ziuă = pînă a nu se lumina; dis-de-dimineață, cu noaptea-n cap. De cu ziuă (sau, rar, ziua) = foarte devreme, dis-de-dimineață. De cu ziua mătur casa, Aprind focul, gătesc masa. ALECSANDRI, P. P. 308. Cu ziua-n cap = cu noaptea-n cap, v. noapte. În zori de zi (sau de ziuă) sau în zorii zilei v. zori. La (sau în) ziuă = cînd se luminează, cînd începe dimineața. Mai era încă mult pînă la ziuă. DUMITRIU, N. 134. Nu mă aștepta în astă noapte, că eu poate n-oi veni acasă pănă-n ziuă. ALECSANDRI, T. I 76. Peste zi = în cursul zilei, ziua. Faceți-vă socoteala... de ceea ce preste zi ați lucrat. DRĂGHICI, R. 153. Am o mîndră ca ș-o cruce Și la lucru n-o pot duce... Peste zi se prea-ncălzește, Și, biata, prea se-nnegrește. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 425. Zi (și) noapte (sau ziua și noaptea) = tot timpul, fără încetare; fig. fără preget, fără odihnă. Așa ostenim zi și noapte; tăcem și dau zvon numai tălăncile. SADOVEANU, B. 6. Alerga singur zi și noapte în toate părțile, cum putea, și muncea în dreapta și în stînga. CREANGĂ, O. A. 184. Zi, noapte călătorește. TEODORESCU, P. P. 229. (În legătură cu verbe ca «a dormi», «a se odihni» etc.) Nici zi, nici noapte (sau nici ziua, nici noaptea) = niciodată, de loc. Nu dorm nici zi, nici noapte. ISPIRESCU, L. 29. Toată ziua sau ziua toată = de dimineață pînă seara; p. ext. mereu, continuu. Așa cum e acum, insula e un adevărat paradis; munți de marmuri policrome, vegetație luxuriantă în care mii de păsări cîntă toată ziua. RALEA, O. 69. Toată ziua cu mîinile întinse... Și noi toată ziua cu mîinile în buzunar. DELAVRANCEA, O. II 314. Groapa este gata. Tu, Harap-Alb, rămîi aici într-însa toată ziua. CREANGĂ, P. 224. Ca plumbul surd și rece el doarme ziua toată. EMINESCU, O. I 96. Ziua mare v. mare (4). Ziua-n amiaza mare sau ziua-miaza mare v. amiază. ◊ Expr. Faptul zilei v. fapt. Revărsatul zilei (sau de ziuă) v. revărsat. A se face ziuă (sau a se lumina, a se zări, a se crăpa, a se revărsa) de ziuă v. c. (Neobișnuit) A se înroși a ziuă = ase lumina de ziuă. E încă noapte. Dar s-a-nroșit a ziuă-n răsărit. BENIUC, V. 91. A se îngîna (sau, rar, a se lupta, a se bate) ziua cu noaptea v. c. A se face ziuă albă = a se lumina complet, a fi plină zi. Făcîndu-se ziua albă, vulpea iese la marginea drumului. CREANGĂ, O. A. 295. A face noaptea zi și ziua noapte sau a face din noapte zi (sau ziuă) = a lucra sau a petrece, noaptea și a dormi ziua; p. ext. a duce o viață dezordonată. Ei fac din noapte ziuă ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. A vedea lumina zilei v. lumină. Bună ziua, formulă de salut. A da (sau a dori, a pofti etc.) cuiva bună ziua (sau ziua bună) = a saluta pe cineva. Unul dintre răzăși... se abătu spre ei și le pofti ziua bună. SADOVEANU, O. VII 60. Toți îmi dau bună ziua respectuoși. SAHIA, N. 16. În zilele de muncă plec pe cîmp. Bătrînii rămași acasă îmi dau ziua bună în cale. DEMETRESCU, O. 147. A-și lua ziua bună = a) a-și lua rămas bun. Simți lacrimi în ochi și întoarse capul spre fereastră, să le ascundă. Cînd privirea îi fu uscată, își luă ziua bună. C. PETRESCU, C. V. 134. Făt-Frumos... își luă ziua bună de la împăratul, de la împărăteasă, de la toți boierii cei mari și cei mici, de la ostași și de la toți slujitorii curții. ISPIRESCU, L. 4. Apoi, luîndu-și ziua bună de la călătoarea încredințată lui, iute se întoarnă înapoi. CREANGĂ, P. 95. Să mă duc din satul meu Și ziua bună să-nu ieu De la frunza de pe munți, De la dulcii mei părinți. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321; b) a socoti ceva ca definitiv pierdut, a renunța pentru totdeauna la... Ia-ți ziua bună de la lume, că de-acum ești mort! GANE, N. I 81. Ca lumina zilei sau ca ziua, servește pentru a întări, prin comparații, ideea exprimată de adjective ca «limpede», «clar» etc. E neîndoielnic ca ziua că arta rămîne îndărătul naturii, nu poate să ajungă natura. GHEREA, ST. CR. II 50. A doua zi v. doilea. Într-o (bună) zi sau într-una din zile = odată. Ieșea adesea la vînătoare; dar într-o zi se luă după un iepure... și nu-l nimeri. ISPIRESCU, L. 8. Amu într-una din zile, cum ședea spînul la ospăț... li s-au adus... niște sălăți foarte minunate. CREANGĂ, P. 210. Pe zi ce trece (sau merge) = cu cît trece timpul, din ce în ce mai mult, progresiv. Ea din ce în ce mai dragă ți-ar cădea pe zi ce merge. EMINESCU, O. I 160. Cît toate zilele (de mare) = foarte mare. Mai era un flăcău cît toate zilele, sfărîma piatra. PREDA, Î. 114. O namilă de leu cît toate zilele de mare, de băgase pe toți în grozile morții. ISPIRESCU, U. 30. A avea (sau a duce) zi bună (sau, rar, albă) cu cineva = a avea liniște, tihnă din partea cuiva. De atunci nurorile n-au mai avut zi bună în casă cu baba. CREANGĂ, P. 12. Nu mai are zi albă cu baba. ȘEZ I. 161. A da zi după (sau peste) zi = a lăsa un lucru de azi pe mîine, a amîna. Vream de mult să venim, dar cu daraveri... am tot dat zi peste zi. BASSARABESCU, S. N. 89. A căuta ziua de ieri v. ieri. Zile lungi v. lung. De azi în (atîtea) zile v. azi. Zi mare v. mare. La zile mari = la ocazii deosebite; fig. rar de tot. Carne, la zile mari. PAS, Z. III 64. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de») Zi de lucru (sau lucrătoare) = zi în care se execută programul de lucru obișnuit, v. lucrător (2). Era om blînd și domol. Îl cicălea și-l împungea muierea în toate zilele anului, și în cele lucrătoare și în sărbători. SADOVEANU, M. C. 7; b) (În trecut) zi de corvadă obligatorie în folosul boierului sau al statului. Grigore Ghica-vodă... prin hrisovul său din 1 ianuarie 1766 scăzu numărul zilelor de lucru la 12. BĂLCESCU, O. I 142. (Eliptic) Pentru mîndra care-mi place Trei zile la domni aș face. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 10. Zi de sărbătoare = zi în care nu se lucrează, în care se prăznuiește sau se comemorează ceva. Zi de repaus (sau de odihnă) = zi în care nu se lucrează, care este destinată odihnei. Zi de doliu v. doliu. ♦ (Adverbial, în forma ziua și zilele sau, cînd este precedat de un numeral, în forma zile) în timpul zilei; în fiecare zi sau atît cît durează o zi. Ziua am stat puțin împreună. SAHIA, N. 78. Făt-Frumos, după ce răscoli trei zile și trei nopți găsi... armele și hainele tătîne-său de cînd era flăcău. ISPIRESCU, L. 3. Ziua umbla, noaptea se odihnea. CARAGIALE, P. 91. Ziua lucrași muncesc, Noaptea voi să odihnesc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 117. ♦ (În expr., ca unitate de măsura sau de calcul) Zi de cale (sau de drum) = distanță care se poate străbate într-o zi de mers. cu piciorul. Se afla, în acea vreme, în latura Holteiului, la o zi de cale cătră asfințit, un tîrgușor cu numele Volcineț. SADOVEANU, F. J. 446. Se zvoni că trupele țariste au ajuns la două zile de marș de București. CAMIL PETRESCU, O. II 604. (Eliptic) Leșii și litvanii sînt la trei zile de Hotin. DELAVRANCEA, O. II 241. Zi de muncă = numărul ceasurilor de muncă efectuate de cineva în interval de 24 de ore. (F i g., eliptic) Cu dascălii greci, ziua copiilor începea cu răsăritul soarelui și se isprăvea pe la două ore după apus. GHICA, A. 110. Cu ziua = cu plata muncii socotită după zilele muncite; fără angajament durabil. Adusese o croitoreasă cu ziua, în casă. C. PETRESCU, C. V. 169. Cu fierul la subțioară, maică-mea pleca la călcat cu ziua. BOTEZ, ȘC. 26. Zi-muncă = unitate de măsură a muncii colectiviștilori, pe baza căreia se stabilește plata cuvenită. Ziua-muncă constituie o pîrghie puternică de consolidare și dezvoltare a proprietății obștești a gospodăriilor colective. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 57. ♦ (Articulat, urmat de o determinare în genitiv sau introdusă prin prep. «de») Data, prin restricție momentul la care s-a întîmplat sau urmează să se întîmple ceva; termen, soroc. Acolo ne vom ascunde așteptînd ziua de atac. CAMIL PETRESCU, U. N. 299. Așa fuse în ziua vînătorii. DELAVRANCEA, O. II 129. ◊ Expr. Din ziua în care... = din momentul în care... Din ziua în care s-a tocmit Chirică la Ipate, norocul îi curgea gîrlă. CREANGĂ, P. 153. Ziua de astăzi = timpul, vremea în care trăim. Nu se putea călători așa de ușor și fără primejdii, ca în ziuă de astăzi. CREANGĂ, P. 184. De-oi urma să scriu în versuri, teamă mi-e ca nu cumva Oamenii din ziua de-astăzi să mă-nceap-a lăuda. EMINESCU, O. I 141. În ziua de azi v. azi. Ziua de mîine = viitorul. Nu știe nimeni ce-i poate aduce ziua de mîine. STANCU, D. 121. Nu mai ajungeți să vedeți ziua de mine. CREANGĂ, P. 250. Ziua de ieri = trecutul. (În credința creștină) Ziua de apoi = momentul în care viii și morții vor fi chemați la judecata lui dumnezeu. ◊ (Ca termen calendaristic) Ziua de 1 Mai. Ziua de 23 August. (Expr.) Zi-ntîi = data de întîi a fiecărei luni. Ne dusese... la un zi-ntăi mai, tocmai la Socola. HOGAȘ, H. 67. Era printre bunii școlari și nu lipsea de la clasă decît o dată pe lună, la zi-ntîi, cînd îl lua popa cu căldărușa. VLAHUȚĂ, O. A. I 87. Zi-ntîiul = sfințirea cu agheazmă pe care o face preotul la locuințele credincioșilor la fiecare întîi ale lunii. Tata nu era religios. Cînd venea preotul cu zi-ntîiul, o lua spre fundul curții. PAS Z. I 232. ◊ (În titulatura sărbătorilor sau a anumitor date fixe) Ziua femeii. ◊ Zi aniversară = aniversare. Ziua nașterii (sau de naștere) sau ziua cuiva = aniversarea nașterii cuiva. Mi le-a dat dumnealui, estimp, de ziua mea. DELAVRANCEA, O. II 277. I-am făcut de ziua lui o felicitare în versuri. VLAHUȚĂ, O. A. III 15. Ne-o chemat să-i cîntăm de ziua lui. ALECSANDRI, T. 79. Ziua (numelui) cuiva = onomastica cuiva. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara. IOSIF, PATR. 43. 2. (Normai la pl.) Viață, existență, trai. Nu-mi apăr bătrînețea și zilele amărîte, ci obrazul și cinstea. DELAVRANCEA, O. II 142. Nu-l mai luam după mine ca să-mi încurce zilele. CREANGĂ, P. 216. ◊ Expr. A avea zile = a mai avea de trăit, a-i fi dat să (mai) trăiască. Nu vezi că baba are zile cu harul? PAS, Z. I 52. Sănătoși să fim și zile s-avem s-o mîncăm. VLAHUȚĂ, R. P. 54. Găinile nu mai cîntau cucoșește c-apoi atunci nici zile multe nu mai aveau. CREANGĂ, P. 294. Cîte zile voi (vei etc.) avea = cît voi (vei etc.) trăi. Că, zău, nu te voi lăsa, Cîte zile voi avea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A-și ține zilele = a se hrăni puțin, numai atît cît să-și întrețină viața. Cu zilele în mînă (sau în mîini) = a) într-o primejdie de moarte, la un pas de moarte. Vedeți cum se clatină [podul]; trecem pe el cu zilele în mîini. GANE, N. III 187; b) cu sufletul la gură, cu frica în sîn. Aștepta răspunsu cu zilele-n nună. ȘEZ. II 109. A rămîne (sau a scăpa) cu zile v. c. A lăsa pe cineva cu zile v. lăsa. A muri cu zile v. muri. A omorî cu zile v. omorî. A ridica (sau a răpune, a curma, a lua) cuiva zilele = a omorî pe cineva. Ia colo devale, în înfundătura ceea, un taur grozav la mulți bezmetici le-a curmat zilele. CREANGĂ, P. 202. La pămînt îl arunca Și zilele-i rădica. ALECSANDRI, P. P. 212. (Prin exagerare) Ba, zău, cum s-o părăsesc, Cînd ca ea mi mai găsesc, La obraz ca rujile, Ochișori ca murele... De-ți răpune zilele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 32. A i se isprăvi cuiva zilele = a muri. De-acu, Irino, i s-a isprăvit zilele! BUJOR, S. 150. A-și urî zilele sau a i se urî cuiva cu zilele = a se sătura de viață, a nu mai voi să trăiască. Multă minte îți mai trebuie, zise un străjer bătrîn; se vede că ți-ai urît zilele. CREANGĂ, P. 82. Vai de zilele mele (tale etc.) = vai de capul meu (al tău etc.)j vai de mine (de tine etc.). E vai de zilele tale... Potera-i colea pe vale! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 506. A-i mînca cuiva zilele v. mînca. A-i îngropa cuiva zilele v. îngropa. De (sau în) zilele mele (ale tale etc.) = în toată viața mea (a ta etc.). Nu văzuse niciodată în zilele lui o femeie atît de stranie. VORNIC, P. 146. Aista-i un sat de calici și fudui cum n-am văzut de zilele mele. C. PETRESCU, R. DR. 117. A face cuiva zile fripte (sau negre, amare) v. c. 3. (Mai ales la pl., cu determinări care precizează o perioadă de timp) Vreme. Oprea baciul... și-o adus aminte de zilele tinereții. GALACTION, O. I 64. Oamenii se făleau că le-a fost dat... să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Preot rămas din a vechimii zile, San Marc sinistru miezul nopții bate. EMINESCU, O. I 202. ◊ Expr. A strînge bani albi (sau parale albe) pentru zile negre v. negru. N-au intrat zilele în sac v. intra. A-i ajunge (pe cineva) zilele v. ajunge. Mic de zile = tînăr; fig. lipsit de valoare, mediocru. Iară noi? noi, epigonii... Simțiri reci, harfe zdrobite, Mici de zile, mari de patimi. EMINESCU, O. 135. Vechi (sau înaintat) în (sau de) zile = înaintat în vîrstă, bătrîn; fig. cu experiență, meritos, venerabil. Era un moșneag înaintat în zile, bătrîn, cu cinstite bătrînețe. GALACTION, O. I 184. Pe Nistru tăbărîsem poporul tău să-mpil; Cu sfetnici vechi de zile mă-ntîmpinași în cale. EMINESCU, O. I 91. Veșnic de zile = nemuritor. O, mag, de zile veșnic, la tine am venit, Dă-mi înapoi pe-aceea ce moartea mi-a răpit. EMINESCU, O. I 93. (A fi) învechit în zile rele = (a fi) înrăit, încîinit. Dar tu, Moțoace? învechit în zile rele, deprins a te ciocoi la toți domnii. NEGRUZZI, S. I 141. - Variantă: (mai ales în expr.) ziuă s. f.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SIMȚ, simțuri, s. n. 1. Facultate a omului și a animalului de a percepe impresii din lumea exterioară cu ajutorul organelor senzoriale specifice; simțire. La o cîrmire a vieții, simțurile, unul cîte unul, încep să se întunece. DELAVRANCEA, a. 79. ♦ Delectare a simțurilor; gust (II 4). Elescu îi înșiră numele acelor obiecte destinate a satisface simțurile iubitei sale. BOLINTINEANU, O. 462. ♦ (Mai ales la pl.) Instinct, pornire senzuală; senzualitațe. [Lara] vrea Nimic să nu-și refuze din tot ce simțul cere. MACEDONSKI, O. I 261. 2. Capacitate a omului de a înțelege, de a judeca, de a aprecia; înclinare, aptitudine pentru ceva. [Caragiale] avea în grad înalt simțul limbii și al posibilităților ei. IBRĂILEANU, S. 61. Cetățeanul turmentat, persoană simbolică, după cum am zis, prin ignoranța lui, prin lipsa de simț politic. GHEREA, ST. CR. I 346. Oricît de neplăcut să fi fost spectacolul pentru simțul estetic al călătorului meu, el avu o influență salutară asupra eroului nostru. EMINESCU, N. 35. ◊ (Franțuzism învechit) Simț comun = bun-simț. Nu-mi pasă de critica domnului acelui. – Și pentru ce nu-ți pasă? – Pentru că n-are simțul comun. NEGRUZZI, S. I 259. Simț moral = facultatea de a deosebi binele de rău. Simț practic = îndemînare în a rezolva diferite chestiuni. ◊ Expr. A avea simțul răspunderii (sau simț de răspundere) v. răspundere.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SIMȚIRE, simțiri, s. f. 1. Facultatea de a simți; sensibilitate. E știut că limba, bogăția de expresii... la un poet format este oareșicum rezultatul puterii lui de gîndire, așa că imagina și nevoia de descărcare a simțirii lui poetice cheamă cuvîntul și se servește de el. VLAHUȚĂ, O. A. 399. Acea tainică simțire care doarme-n a ta harfă În cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I 137. ◊ Expr. (Rar) Simțire de sine = bun-simț, bună-cuviință. Haina răzășească... curată... dovedea bunăstare și om cu simțire de sine. C. PETRESCU, R. DR. 22. 2. Sentiment. Era trudită după două zile de umblet călare și se gîndea c-o simțire de plăcere la un culcuș moale. SADOVEANU, B. 120. În ochii ei ar fi putut citi cineva două simțiri deosebite, luptîndu-se cu putere: dragostea și o grozavă frică. GANE, N. I 63. Ea se afla într-unul din aceste momente... Cînd fericirea amorțește oricare alte simțiri ale noastre. NEGRUZZI, S. I 78. 3. Stare normală a organismului, în care omul e pe deplin conștient de ceea ce se petrece în jurul lui, fiind stăpîn pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale. Am putea să cercetăm dacă are simțirea toată, înfingîndu-i (= înfigîndu-i) un bold în coapsă. SADOVEANU, D. P. 28. ◊ Loc. adj. Fără simțire = a) fără bună-cuviință; b) fără cunoștință; inconștient, leșinat. Altă spaimă mai înfricoșată l-au cuprins, și îndoindu-și pașii cătră fugă cu atîta iuțală, încît, obosit, fără simțire au căzut la pămînt. DRĂGHICI, R. 160. ◊ Expr. A-și pierde simțirea (sau simțirile) = a-și pierde cunoștința, a leșina. Biata... babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. A-și veni în simțire (sau în simțiri) = a-și reveni din leșin, din somn etc.; a-și veni în fire. Vino-ți în simțiri, nepoate Stoiceo... Te-ai dezmeticit? GALACTION, O. I 54. Viindu-și nițel în simțiri și neputîndu-se scula, a început a geme. ISPIRESCU, L. 329. Atunci își vine în simțire și într-un buc iese afară cu pușca la umăr. CREANGĂ, P. 311. ♦ (Rar) Simț. O încordare înaltă a atenției ascute simțirea auzului în singurătatea nopții. CARAGIALE, O. I 290. Cu ochii caută vînatul, cu gîndul zboară poate către alte doruri; dar simțirile-i sînt în veci deștepte. ODOBESCU, S. III 17. 4. (Învechit și popular) Bun-simț. Un bou ca toți boii, puțin la simțire... Dobîndi-n cireadă un post însemnat. ALEXANDRESCU, P. 64.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
SIMȚIT, -Ă, simțiți, -te, adj. 1. Pornit dintr-o stare afectivă puternică; care este plin de sensibilitate, care emoționează. Își făcuse... o cuvîntare bine simțită prin care să apeleze la inima judecătorului. REBREANU, I. 123. Am scris, de la doctor, d-lui Costică cîteva rînduri bine simțite. CARAGIALE, O. VII 37. 2. (Despre persoane) Plin de bun-simț. Femeie ca pîinea caldă și simțită. PAS, Z. I 85.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
absurd, -ă, absurzi, -de, adj. Care contrazice gîndirea logică sau bunul-simț; (substantivat, n.) prin absurd = admițînd un raționament fals.
- sursa: DLRC (1980)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SCOȚIÁN, -Ă, (< n. pr. Scoția) s. m. și f. 1. S.m și f. (La m. pl.) Popor care s-a constituit, din scoți, ca națiune pe terit. Scoției (Marea Britanie). Mai trăiesc în S.U.A., Canada și Australia. De religie prezbiteriană. ♦ Persoană care aparține acestui popor sau este originară din Scoția. Limba scoțiană este vorbită de scoțienii de origine celtică. Face parte din ramura celtică a familiei de limbi indo-europene. A evoluat din sec. 11 – 13 independent de limba irlandeză. Scoțienii vorbesc și o variantă a limbii engleze, răspândită în Scoția după sec. 11. 2. Adj. Care aparține Scoției sau populației ei, privitor la Scoția sau la scoțieni. ◊ Școala s. = școală filozofică engleză din sec. 18, întemeiată de Th. Reid (alți reprezentanți: J. Beattie, J. Oswald, D. Steward), numită și „filozofia simțului comun”, „filozofia bunului-simț”. S-a opus atât idealismului extremist, cât și materialismului și ateismului.
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
SUCIT, -Ă, suciți, -te, adj. 1. (Despre fire textile) Răsucit în jurul lui însuși printr-o mișcare continuă și în același sens. Tortul... sucit se deapănă... pe diferite mosoare. ANTIPA, P. 169. Foaie verde fir sucit. ȘEZ. IV 225. ◊ (Prin analogie) Că ș-asară l-am văzut, Cu cizmele vixuite, Cu mustețele sucite. HODOȘ, P. P. 186. ◊ Expr. Că-i sucită, că-nvîrtită, se spune cînd cineva caută pretexte, ca să se eschiveze; ba că-i una, ba că-i alta; că-i cîr, că-i mîr. Că-i sucită, că-nvîrtită, acela n-avu încotro... și a cătat să scoață găina și să i-o aducă. ȘEZ. IX 114. ♦ Învîrtit în formă de sul; învălătucit. Corola cu cinci petale... întregi sau crestate, late sau sucite. NEGRUZZI, S. I 102. 2. Cu corpul întors într-o parte. Acum veneau față în față și erau nevoite să stea tot sucite într-o parte ca să nu se vază. STĂNOIU, C. I. 199. 3. Strîmb, încovoiat. Un copac uscat stătea departe în cîmp, în atitudinea sucită a unui schilod care cere de pomană. GALACTION, O. I 79. Mătușă! de ce ai dinți așa de lungi și degete așa sucite? RETEGANUL, P. I 58. Toate crăcile copacilor astii păduri erau strîmbe și sucite. POPESCU, B. II 85. ♦ (Despre drumuri) Cu cotituri; șerpuit. O cărăruie sucită ne duce prin crăpăturile păretelui din stînga. VLAHUȚĂ, R. P. 76. Niște cărări sucite și cotite, acoperite cu un fel de iarbă mărunțică, de părea că era niște covoare așternute. ISPIRESCU, L. 243. ♦ În formă de spirală. Stăpînă sînt p-Alhambrei portice strălucite; Am grota încîntată cu-a ei coloni sucite. NEGRUZZI, S. II 133. 4. Fig. Care nu este sau nu se poartă ca toată lumea, cu care nimeni nu se poate înțelege sau acomoda; cu ciudățenii, ciudat. Uite, ce sucită ești! Înainte te văitai toată ziua, iar acum, cînd îți spune doctorul, nu vrei să înțelegi. CAMIL PETRESCU, T. II 134. Mai văzut-ai tu, de cînd ești, un om așa de sucit și de hursuz ca nepotul ista al căpitanului? HOGAȘ, H. 78. A fost odată un om care toată viața lui nu s-a putut potrivi cu lumea – un om sucit. CARAGIALE, M. 13. 5. Fig. Care nu-i cum trebuie să fie, care este potrivnic naturii, bunului simț, judecății. Eu, răspunde celălalt, sînt mintea, umblu prin lumea asta sucită și direg ce strică blăstămatul de noroc. RETEGANUL, P. IV 21. Nu știu în ce-ntunerec se pierde-a mea gîndire, Cît viața mi-e amară, cît traiul mi-e sucit. BOLINTINEANU, O. 207. ♦ Neobișnuit, nefiresc, nepotrivit. Purtați niște haine sucite pe niște trupuri stricate, în care mă îndoiesc că este inimă. NEGRUZZI, S. I 245.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
IMPOLITEȚE. Subst. Impolitețe, necuviință, obrăznicie, neobrăzare, nerușinare, impertinență, insolență, tupeu (rar); nedelicatețe, indelicatețe. Lipsă de respect, lipsă de tact. Vulgaritate, trivialitate. Desconsiderare, desconsiderație, dispreț, disprețuire, sfidare. Indecență, impudoare, impudicitate, obscenitate, scabrozitate (livr.). Bătaie de joc, batjocură, batjocorire, înjosire, jignire, ofensă, vexațiune (livr.), insultă, insultare, umilire; brutalitate, huliganism. Injurie, înjurătură, sudalmă (pop.), suduitură (pop.), ocară (pop.), vorbe fără perdea. Grosolănie, bădărănie, mojicie, mitocănie. Obraznic, nerușinat, impertinent, arogant, cinic; bădăran, mitocan, mojic; țopîrlan; moglan (reg.), modîrlan (reg.), modîrlă (reg.), mîrlan (depr.), țărănoi (peior.), grosoman (înv.), ghiorlan (reg. și fam.), măgar (fig.), porc (fig.); mahalagiu, huligan. Obraznică, obrăznicătură (fam.), nerușinată; impertinentă, arogantă, cinică; bădărană, bădărancă, mojică, măgăriță (fig., depr.), țopîrlancă, țopîrcă (reg.), țoapă (fam.), mahalagioaică, mahalagiță (rar), țață (peior.). Adj. Nepoliticos, necuviincios, nerespectuos, obraznic, obrăznicuț (dim.), neobrăzat, fără obraz, cu obraz gros, nesimțit, insolent, impertinent, arogant; prost crescut, din pădure, necioplit (fig.); mojic, mojicesc, grobian (reg.), bădăran, bădărănos (rar), grosolan, grosier (fig., rar), mitocănesc, mitocănos, mojicos, țărănos (depr.). Indecent, impudic, vulgar, trivial, nerușinat, obscen, scabros (livr.). Cinic, sfidător, ofensator, ireverențios, injurios, jignitor, vexatoriu (livr.), insultător, umilitor. Brutal, huliganic. Vb. A fi obraznic (nepoliticos), a nu avea obraz, a fi lipsit de bun simț, a fi gros la piele (de obraz), a nu avea cei șapte ani de acasă; a se purta ca un bădăran (mojic). A se obrăznici, a-și lua nasul la purtare. A jigni, a vexa (livr.), a ofensa, a batjocori, a insulta; a umili, a înjosi, a brutaliza, a aduce injurii, a înjura, a ocărî, a sudui (pop.), a drăcui. Adv. Fără tact; (în mod) necuviincios (cinic); cu nerușinare, cu obrăznicie, cu tupeu, cu cinism; (în mod) jignitor. Măgărește (fig.), obrăznicește, mojicește, mitocănește (rar). V. batjocură, blestem, comportare, defăimare, dispreț, ignoranță, imoralitate, ofensă, umilință.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BUN-SIMȚ s. (înv. și pop.) simțire. (Lipsit de ~.)
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
absurd, ~ă [At: ȚICHINDEAL, F. 224 / Pl: ~rzi, ~e / E: fr absurde, lat absurdus] 1-2 av, a (într-un mod) care contrazice gândirea logică, bunul-simț Si: ilogic.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
animalitate sf [At: DA / E: fr animalité] 1 Stare de animal (1). 2 Comportament de animal (1). 3 Lipsă de bun-simț. 4 Lipsă de omenie.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
asculta [At: COD. VOR. 58/2 / Pzi: ascult / E: lat ascultare] 1 vt (D. ființe) A-și încorda auzul pentru a auzi ceva. 2 vt (D. animale) A ciuli urechile spre a auzi ceva. 3-4 vti (D. oameni) A urmări atent vorbele cuiva sau muzica. 5 vt A trage cu urechea (la ușă). 6 vt (Îe) A ~ liturghia A participa la slujba bisericească. 7 vt A audia (un curs). 8 vt (Spc) A examina oral un elev, un candidat la un examen Si: (înv) prociti. 9 vt (Fam; șîe) A ~ martorii (sau un martor) A audia martorii. 10 vt (înv) A înțelege. 11-12 vti A face voia stăpânului, mai-marelui, superiorului, părintelui etc. Si: (înv) a da ascultare. 13 vt (Cu complementul „cuvântul”, „porunca”, „ordinul”) A îndeplini. 14-15 vti A urma sfatul cuiva. 16 vi (Pfm; îe) A ~ la cineva A da crezare cuiva. 17 vt A îndeplini o dorință, o rugăminte 18 vi (Înv; construit cu „de”) A fi sub autoritatea, stăpânirea sau suzeranitatea, ascultarea cuiva. 19 vt (Îe) A-și ~ inima A se supune pasiunii. 20 vi (Fig; construit cu prepoziția „de”; complementul este „bunul-simț”, „rațiunea” etc.) A acționa după un criteriu rațional, corect, verificat prin experiență. 21 vt (Med) A asculta.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
simțire s. v. BUN-SIMȚ. SENSIBILITATE. SIMȚ.
- sursa: Sinonime82 (1982)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
destrăbălat2, ~ă [At: CODRU-DRĂGUȘANU, C.159 / Pl: ~ați, ~e / E: destrăbăla] 1 (D. oameni) Care are o comportare ieșită din limitele bunului simț Si: corupt, decăzut, pervertit, vicios, (liv) libertin, (rar) deșănțat (1), (pop) deșucheat, (îrg) destrămat (5), rușinat, (înv) demoralizat, spurcat, teșnit. 2 (D. femei) Care duce o viață extrem de imorală, lăsându-se dominat de patimi Si: depravat, desfrânat, deșănțat (1), imoral, pierdut, stricat, (pop) parșiv. 3 (D. viața, atitudinea, purtarea sau ținuta oamenilor) Care denotă ieșirea din limitele bunului simț Si: corupt, decăzut, indecent, pervertit, vicios, (liv) libertin, (pop) deocheat, deșucheat (1), (îrg) destrămat (6), rușinat, (înv) demoralizat, spurcat, teșnit. 4 (Trs; d. obiecte de îmbrăcămnte) Descheiat. 5 (Reg; d. oameni) Foarte sărac.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dezmetic, ~ă a [At: BIBLIA (1688), 212 2/15 / V: (înv) ~tec / S și: desm~ / E: nct] (Înv) 1 (D. oameni) Care umblă fără rost. 2 Care are o comportare lipsită de bun-simț. 3 (Pex) Lipsit de rațiune Si: descreierat, nebun, zănatic. 4 (D. manifestări ale oamenilor) Care denotă lipsă de echilibru, de bun-simț, de rațiune Si: aiurit, nesăbuit. 5 (D. oameni și animale) Dezorientat în fața unei situații Si: năuc, uluit, zăpăcit.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dobitoc, ~oacă [At: PALIA (1581), 193/1 / Pl: ~i, ~oace / E: vsl добиток] 1 sn Animal (patruped). 2 sm (Înv; cu indicarea speciei de animale) Mulțime de... 3 (Îvr; îs) ~ ceresc Constelație cu nume de animal. 4-5 smf, a (Om) lipsit de inteligență și bun-simț.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
dobitocie sf [At: LB / Pl: ~ii / E: dobitoc + -ie] 1 (Înv) Stare de animalitate. 2 Bestialitate (1). 3 Brutalitate (5). 4 Atitudine, comportare sau vorbă de om prost sau lipsit de bun-simț. 5 Prostie.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
comun, ~ă [At: COD. ȚIV. 5/9 / Pl: ~i, ~e / E: fr commun, lat communis] 1-2 a Care aparține mai multora sau tuturor. 3-4 a Care privește pe mai mulți sau pe toți. 5-6 a Care interesează pe mai mulți sau pe toți. 7-8 a De care se folosesc mai mulți sau toți Si: obștesc. 9 a (Jur; îs) Drept ~ Parte a dreptului care are aplicare generală. 10 a (Jur; îs) Criminal de drept ~ Criminal care a comis o crimă obișnuită. 11 a (Grm; îs) Substantiv ~ Substantiv care servește la indicarea obiectelor de același fel. 12 a (Mat; îs) Factor ~ Număr cu care se înmulțesc toți termenii unei sume. 13 a (Mat; îs) Divizor ~ Număr întreg care împarte exact mai multe numere întregi date. 14 a (Mat; îs) Multiplu ~ Număr care este divizibil cu mai multe numere întregi date. 15 a (Mat; îs) Cel mai mic multiplu ~ Cel mai mic număr întreg care se poate împărți exact prin mai multe numere întregi. 16 a (Mat; îs) Numitor ~ Numitor care aparține mai multor fracții. 17 a (Rar; îs) An ~ An calendaristic. 18 a (Îs) Simț ~ Minte sănătoasă Cf bun simț. 19 a (Îe) A face cauză ~ă cu cineva A lua partea cuiva într-o chestiune sau într-o discuție. 20 sn (Îe) A nu avea nimic (în) ~ cu cineva (sau ceva) A nu avea nici o legătură cu cineva (sau ceva). 21 a (Îe) A duce viață ~ă cu cineva A trăi sub același acoperiș Si: a conviețui. 22 sn Ceea ce aparține unei colectivități. 23 sn Ceea ce este alcătuit pe baze obștești. 24 av (Îlav) În ~ Laolaltă. 25 a Obișnuit. 26 a Frecvent. 27 a (Îs) Loc ~ Idee cunoscută de toată lumea Si: banalitate. 28 sn (Îe) A ieși din ~ A se prezenta ca ceva deosebit de ceilalți. 29 a Banal. 30 a De proastă calitate.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
erezie1 sf [At: NEGULICI / S și: eresie / Pl: ~ii / E: fr hérésie] 1 Doctrină sau credință religioasă neoficială care ia naștere în sânul unei biserici și care constituie o abatere de la dogmele acesteia. 2 Fiecare dintre doctrinele religioase oficiale, apărute prin sciziunea unei biserici și considerate, de către adepții celorlalte, ca abateri. 3 Practică (religioasă) care contravine dogmelor bisericii oficiale. 4 (Nob) Superstiție. 5-7 Opinie sau practică ce contravine (bunului simț,) (rațiunii sau) unei norme stabilite de societate Si: eres, eroare, absurditate, anomalie.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
extravaganță sf [At: HELIADE, D. C. VII/13 / V: (înv) ~ție, est~, estravaganție, st~ / Pl: ~țe / E: fr extravagance, it estravagaza, stravaganza] 1 Atitudine, conduită, faptă etc. ieșită din comun, care contravine obișnuinței, uzanțelor, bunului simț sau rațiunii Si: excentricitate (1). 2 Atitudine care șochează, contrariază.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
judecată sf [At: CORESI, EV. 18/11 / V: (îrg) giu~ / Pl: ~căți, (înv) ~e / E: lat judicata] 1 Sentință formulată de un judecător (1) sau de un tribunal Si: judecare (1), Judecat1 (1), (înv) județ (1). 2 (Pex) Condamnare. 3 Dezbatere judecătorească. 4 Soluție dată într-un litigiu. 5 (Înv; îe) ~ta lui papuc Judecată (1) proastă. 6 (Înv; îe) A face ~ A judeca (1). 7 (Înv; îs) ~ de moarte Condamnare la moarte. 8 (Spc; îe) ~ta lui Dumnezeu (sau înfricoșată, cea mare, cea din sau de pe urmă, cea de apoi) Hotărâre luată de Dumnezeu la sfârșitul lumii în legătură cu viii și morții. 9 (Înv; îs) Scaun de ~ Tribunal. 10 (Înv) Satisfacție. 11 (Înv) Răsplată. 12 (Înv) Răscumpărare. 13 (Înv) Putere judecătorească. 14 (Înv) Jurisdicție (1). 15 Proces. 16 (Îe) A da în (sau a chema, a merge cu cineva, înv, a trage, a soroci la) ~ A intenta proces contra cuiva. 17 (Înv; îe) A închide ~ta A încheia procesul. 18 Facultate de a gândi logic Si: gândire, inteligență, rațiune. 19-20 (Îljv) Cu ~ (Care este) cu bun-simț. 21-22 (Îal) (Care este) cu tact. 23-24 (Îal) (Care este) cu măsură. 25-26 (Îal) (Care este) priceput. 27-28 (Care este) serios. 29-30 (Îljv) Fără ~ (Care este) lipsit de tact. 31-32 (Îal) (Care este) superficial. 33-34 (Îal) (Care este) prost. 35 (Înv; îs) Om de ~ Om care gândește cu pricepere. 36 (Înv; îs) ~ dreaptă Minte sănătoasă, care distinge binele de rău. 37 Părere. 38 Idee. 39 Socoteală. 40 (Înv; îs) ~ publică Opinie publică. 41 (Log) Formă de logică fundamentală exprimată printr-o propoziție în care se afirmă sau se neagă ceva.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
judicios, ~oasă a [At: ODOBESCU, S. II, 396/18 / Pl: ~oși, ~oase / E: fr judicieux] 1 Care judecă cu înțelegere și discernământ Si: înțelept. 2 Cu bun-simț. 3 (D. acțiuni, idei etc.) Bine gândit. 4 Chibzuit. 5 Înțelegător.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
judiciozitate sf [At: CONTEMP. 1949, nr. 120, 13/5 / P: ~ci-o~ / Pl: ~tăți / E: judicios[1] + -itate] 1 Bună judecată. 2 Înțelegere. 3 Cumpănire justă a lucrurilor. 4 Chibzuință. 5 Bun-simț. 6 Pricepere. corectat(ă)
- În original, greșit: judicos — LauraGellner
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
INEPȚIE, inepții, s. f. Faptă sau vorbă stupidă, prostească, lipsită de logică, de bun simț; prostie, stupiditate, absurditate.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de gall
- acțiuni
marfă [At: CORESI, ap. GCR I, 23/34 / V: (îrg) ~rhă (Pl: ~rhe, ~rhă), (Ban) ~rvă (Pl: ~rve, ~rvă), mară (Pl: ~re, ~ră), (sst) mărhă / Pl: mărfuri, (înv) ~fe, mărfi / E: mg marha] 1 sf (Îrg; Trs; Ban; îf marhă, marvă, mară) Vită cornută, mai ales bou sau vacă. 2 sf (îrg; Trs; Ban; pgn) Animal domestic Si: dobitoc. 3 sf (Pgn; îs) ~ sălbatică Animal sălbatic, mai ales cerb sau căprioară. 4 sf (Dep; rar) Om grosolan, prost sau lipsit de bun-simț Vz dobitoc, vită. 5 sf (Ban; îf mară) Prăsilă. 6 sf (Înv) Avut, constând din vite sau din diverse bunuri mobile Si: avere, bogăție. 7 sf Bun (material) produs al muncii și destinat schimbului pe piață. 8 sf (Îs) ~ monedă sau ~fa monedei Monedă considerată ca echivalent de schimb Si: bani. 9 sf (Pfm; îe) A-și lăuda ~fa (ca țiganul ciocanul ori pila) A-și lăuda lucrurile pe care le posedă sau meritele personale. 10 sf (Pop; îe) Nu-mi vinde el mie ~ Nu mă poate înșela, deoarece cunosc situația reală. 11 sf (Reg; îe) A lua (pe cineva) ~ A lua pe cineva în spate, în cârcă. 12 sf (Dep; îe) Bună ~ sau ~ bună Se spune despre un om șmecher sau imoral. 13 sf (Rar; îe) Altă – Se spune când este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. 14 sf (Rar; îae) Bun material ! 15 sf (Euf) Lucru furat. 16-17 sf, a (Fam; cu valoare de superlativ) (Obiect, realizare, relație etc.) Formidabil Si: (arg) mișto.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
nesimțire sf [At: CANTEMIR, IST. 239 / Pl: ~ri / E: ne- + simțire] 1 Lipsă de bun-simț, de delicatețe, de bună creștere Si: (înv) nesimțibilitate (2). 2 Faptă, atitudine etc. care denotă lipsă de delicatețe, de bună creștere. 3 Indiferență. 4 Lipsă de sensibilitate. 5 (Șîe a fi în ~, a cădea în ~) Stare de inconștiență Si: leșin.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
nesimțit2, ~ă [At: VARLAAM, C. 429 / Pl: ~iți, ~e / E: ne- + simțit2] 1 a (Înv) Nesimțitor (3). 2 a (Reg) Idiot din naștere. 3-4 smf, a (Om) lipsit de sensibilitate Si: nesimțitor (9-10). 5-6 smf, a (Om) lipsit de bun-simț, de delicatețe, de cuviință, de bună creștere Si: nesimțitor (11-12), (îdt) nesimțibil. 7 a (D. fapte, manifestări ale oamenilor) Care denotă lipsă de delicatețe, de bună creștere. 8 smf Termen pentru a apostrofa pe cineva. 9-10 a, av (Într-un mod) care nu este perceptibil simțurilor. 11 a Care trece neobservat Si: insesizabil, imperceptibil. 12 av Încetul cu încetul. 13 av Fără zgomot. 14 av Pe furiș Si: tiptil. 15-16 a, av (În mod) inconștient. 17 av În mod intuitiv. 18 (Îlav) Pe ~e Încetul cu încetul. 19 (Îal) Fără a putea fi perceput Si: tiptil.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
oaie sf [At: PSALT. HUR. 121v/11 / Pl: oi / E: ml ovis, -is] 1 Femelă a berbecului după ce a ajuns la maturitate. 2 (Pgn) Animal domestic rumegător, femelă sau mascul, crescut pentru lână, lapte și came (Ovis aries). 3 (Dep; d. oameni; îlav) Ca oile Buluc (5). 4 (Îal) (D. oameni) în dezordine. 5 (Dep; îal) Fără discernământ. 6 (Dep; îe) A se lua, ca oile, unul după altul A imita în mod mecanic pe cineva. 7 (Dep; îe) A fi ~ între lupi A fi bun, blând, moale între oameni răi. 8 (Dep; îe) Deștept (sau șiret) ca ~ia (cu jug sau pe zăduf) Prost. 9 (Îe) A o face de ~ A proceda neîndemânatic. 10 (Îae) A face o gafă. 11 (Îe) Prea e de ~ Se spune despre vorbe sau acțiuni cu totul nepotrivite. 12 (Îe) A suge (de) la două oi A trage concomitent foloase din două părți. 13 (Îe) A umbla să iei (sau să scoți) două piei de pe o ~ A urmări un câștig exagerat. 14 (Îe) Te trezești la oi? Se spune unei persoane care manifestă o atitudine lipsită de bun simț. 15 (Pfm; îe) S-a dezbrăcat (lupul) de pielea oii Și-a dat pe față caracterul urât, crud. 16 (Pfm; îe) A da oile în paza lupului A încredința ceva unei persoane care nu este de încredere. 17 (Îe) A se ține (sau a se agăța de cineva) ca scaiul de ~ A bate la cap pe cineva. 18 (Îcs) De-a oile Joc de copii nedefinit mai îndeaproape. 19 (Lpl; art.) Dans popular nedefinit mai îndeaproape. 20 (Lpl; art.) Melodie după care se execută dansul oile (19). 21 (Orn; Buc; îc) ~ia-morților Becațină (Gallinago gallinaria). 22 Carne de oaie (1-2). 23 Blană de oaie (2). 24 (Bis; fig) Credincios, considerat în raport cu preotul Si: creștin.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
obraz [At: CORESI, EV. 412 / Pl: (49-58) ~aji, (1-28, 49-59) ~e, ~uri / E: vsl образъ] 1 sn Parte anterioară a capului omenesc Si: chip, față, figură. 2 sn (Pop; îe) A închide cuiva ușa în ~ A nu primi pe cineva. 3-4 sn (Pfm; îe) A (nu) (mai) avea ~ (să ...) A (nu) mai avea îndrăzneală (să ...). 5 sn (Pfm; îe) Cu ce ~ ? Cu ce îndrăzneală ? 6 sn (Pfm; îe) A-i spune sau a-i zice cuiva (ceva) de la (sau în) ~ A-i spune cuiva ceva direct. 7 sn (Pfm; îe) A ieși (sau a scăpa, a o scoate la capăt) cu ~ (sau cu ~ul) curat A ieși cu bine dintr-o situație dificilă. 8 sn (Pfm; îe) A-și pune ~ul (pentru cineva) A garanta pentru cineva cu cinstea, cu reputația, cu autoritatea proprie. 9 sn (Pfm; îe) A orbi sau a prosti (pe cineva) de la ~ A-i spune cuiva minciuni vădite. 10 sn (Îae) A încerca să înșele pe cineva în mod grosolan. 11 sn (Pfm; îe) A(-și) scoate ~ul în lume (sau printre oameni) A se arăta printre oameni. 12 sn (Pop; îe) A da (cuiva) ~ A îngădui cuiva prea multe, facându-l astfel să devină obraznic. 13 sn (Îrg; îe) A-și face ~ A se pune bine cu cineva. 14 sn (Îae) A se preface. 15 sn (Înv; îe) A fi cu două ~e A fi nesincer. 16 sn (Pop; îe) Cu ~ curat Cu conștiința curată. 17 sn (Înv; îe) A-și curăți ~ul A se dezvinovăți. 18 sn (Înv; îe) A face ~ (la cineva) A ține piept. 19 sn (Înv; îe) A nu da ~ A nu se prezenta în fața cuiva. 20 sn (Reg; îe) A căuta cuiva la (sau în) ~ A ține seamă de autoritatea cuiva. 21 sn (Reg; îe) A face (cuiva) pe ~ A se răzbuna pe cineva. 22 sn (Reg; îe) Parcă i-a luat pânza de pe ~ Se spune despre cineva cu fața palidă ca de mort. 23 sn (Ban; îc) ~zu-fetei Plantă erbacee ornamentală din familia compozitelor, cu tulpina ramificată și cu florile galbene pe margini și roșii-negricioase la mijloc (Coreopsis tinctoria). 24 sn (Fig) Suprafață, în special a pământului. 25 sn (Înv) Înfățișare. 26 sn (Îrg; îe) Pre ~ sau pre (sau după) -ul cuiva La fel cu cineva. 27 sn (Fig) Valoare morală a unei persoane Si: reputație. 28 sn (Fig) Demnitate. 29 sn (Înv) Pildă de urmat. 30 sm Fiecare dintre cele două părți laterale ale feței. 31 sm Piele care acoperă aceste părți. 32 sm (Îrg; îs) Merele ~ului Umerii obrazului. 33 sm (Îs) Umărul ~ului Parte proeminentă, osoasă, a obrazului (29). 34 sm (Pfm; îe) Să-ți fie rușine -ului! sau să-ți fie în ~! Se spune cuiva care a săvârșit ceva necuviincios. 35 sm (Pfm; îe) A(-i) crăpa (sau a-i plesni cuiva) ~ul de rușine A-i fi cuiva foarte rușine. 36 sm (Pfm; îe) A avea (atâta) ~ A avea bun-simț. 37 sm (Pfm; îe) A avea ~ subțire sau a fi subțire de ~ A fi bine crescut. 38 sm (Îae) A fi susceptibil. 39 sm (Pfm; îe) ~ul subțire cu cheltuială se ține Pentru a putea face față unor pretenții mari, trebuie să dispui de mijloace corespunzătoare. 40 sm (Pfm; îe) A fi gros de ~ sau a avea ~ gros (sau, reg, de săftian, de scoarță etc.) sau a-i fi cuiva gros ~ul A fi obraznic. 41 sm (Pfm; îe) A fi fără ~ A fi necuviincios. 42 sm (Îrg; îe) A apuca (sau a prinde pe cineva) de ~ A face pe cineva să treacă drept mincinos. 43 sm (Îrg; îe) A lua (sau a prinde, a dobândi) ~ A se obrăznici. 44 sm (Îae) A îndrăzni. 45 sm (Reg; îe) A îngroșa din ~ (sau a-și îngroșa ~ul) A deveni mai îndrăzneț. 46 sm (Reg; îe) A-i da (sau a-i pune) cuiva o pupăză în ~ A ofensa pe cineva. 47 sm (Reg; îe) A-și tăvăli ~ul A se face de rușine Si: a se compromite. 48 sm (Reg; îe) A-i bate (cuiva) ~ul A-i imputa cuiva ceva Si: a-i reproșa. 49 sm (Pfm; îe) A-i ieși (sau a i se ridica, a i se sui cuiva) sângele în ~ A se înfuria. 50 sn (Înv) Imagine. 51 sn (Înv) Desen. 52 sn Mască. 53 sn (Reg) Căpută. 54 sn (Înv) Persoană. 55 sn (Îs) ~ subțire Persoană fină, aristocratică, pretențioasă, care trăiește în lux. 56 sn (Înv) Personaj în piesele de teatru. 57 sn (Îvr) Reprezentant. 58 sn (Îvr) Condiție. 59 sn (Îrg; îe) A ieși (sau a scoate) la ~e A deveni bogat. 60 sn (Îrg; îe) A ajunge ~ A deveni demnitar.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
paradoxal, ~ă a [At: MARIN, F. 219/10 / Pl: ~i, ~e / E: fr paradoxal] 1-4 Care (conține sau) constitue un paradox (1, 4). 5-6 Care este contrar (unui adevăr unanim recunoscut ori) bunului-simț. 7 Care folosește paradoxul (1). 8 Care este plin de contradicții. 9 (Pex) Ciudat. 10 (Pex) Absurd.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PASIUNI (< fr. passion; lat. passio, de la patior, a suferi) Diferitele emoții stîrnite în sufletul oratorului de subiectul discursului său, precum și emoțiile transmise auditorului prin puterea cuvîntului și a gestului. În ceea ce privește pasiunile, oratorului i se cer trei însușiri: sensibilitate comunicativă, imaginație, discernământ. Cea dintîi – consecință a sincerității oratorului – imprimă discursului său o trăsătură emotivă, transmisibilă auditorului; cea de a doua constă în facultatea de a prezenta lucrurile în imagini vii, iar cea de a treia, în însușirea de a observa și distinge cînd se cuvine și cum se cuvine, a folosi atît sensibilitatea, cît și imaginația, cu alte cuvinte este vorba de bunul-simț, de tactul și gestul oratorului. Folosirea pasiunilor oratorice, constituind latura patetică – nu poate fi supusă unor reguli constante și invariabile.
- sursa: MDTL (1979)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
piele sf [At: PSALT. HUR. 86r/9 / G-D: pielii, pieii / Pl: piei / E: ml pellis, -is] 1 Țesut conjunctiv-epitelial care acoperă întreaga suprafață a corpului animalelor vertebrate și a celor mai multe dintre nevertebrate. 2 (Spc) Epidermă a omului. 3 (Înv; îs) ~a oului Corion. 4 (Înv; îs) ~a oaselor Periost. 5 (Înv; îs) ~ a foalelui Diafragmă. 6 (Înv; îs) ~a fecioriei Himen. 7 (Reg; îs) ~ groasă Bătătură în talpa piciorului. 8 (Îlav) În (sau cu) ~a goală (ori ~ile goale) sau (îrg) în ~ ori cu ~a (sau ~ile) Complet dezbrăcat Si: gol, nud. 9 (Îlav) (Până) la ~ În întregime Si: de tot, complet, cu desăvârșire, total. 10 (Îe) Cât îl încape (pe cineva) ~a sau cât îi încape (cuiva) în ~ Cât poate îndura cineva. 11 (Îae) Cât îi este cu putință. 12 (Îae; pex) Mult. 13 (Îe) A ști (sau a vedea) cât îi (sau ce-i) poate (sau îi face, îi plătește) ~a cuiva A ști sau a vedea de ce este în stare cineva. 14 (Îae) A cunoaște cât valorează cineva. 15 (Îe) A nu-i face (sau a nu-i plăti) (cuiva) ~ a (nici) doi bani (sau nici două parale, nici o ceapă degerată) A nu fi bun de nimic. 16 (Îae) A nu avea nici o valoare. 17 (Îe) A nu(-și) mai încăpea în ~ A fi foarte bucuros, fericit etc. 18 (Îae) A nu ști ce să mai facă de prea mult bine. 19 (Îae) A fi extrem de îngâmfat, a fi plin de ifose, de pretenții. 20 (Îe) A-i intra (sau a i se băga) cuiva (pe) sub ~ ori a intra (sau a se băga) (pe) sub ~a cuiva A reuși prin insistențe, servicii, lingușire etc. să câștige încrederea sau simpatia cuiva. 21 (Îe) A(-i) lua (cuiva) (și) ~a (de pe el) sau a(-i) jupui (ori a scoate) șapte (sau nouă) ~i (de pe cineva) (Rar) A omorî, a distruge pe cineva. 22 (Îae) A pretinde de la cineva mai mult decât poate da. 23 (Îae; spc) A estorca de bani. 24-25 (Îe; îla) (A fi) numai ~(a) și osul (sau oase, oasele, ciolanele) (A fi) foarte slab. 26 (Îe) A fi (sau, rar, a trăi) în ~a cuiva A fi, a se afla exact în aceeași situație cu altcineva. 27 (Îe) A-i face (cuiva) ~a tobă (sau burduf) A bate pe cineva tare, a-l stâlci în bătaie. 28-29 (Îe; îlav) (A fi) vai (și amar) de ~a cuiva (A fi) rău cuiva. 30-31 (Îae; îal) (A fi) vai de capul lui. 32 (Îe) A-i da (sau a-i ieși cuiva ceva) prin ~ A suferi consecințele unui lucru Si: a o păți, a-i ieși pe nas. 33 (Îae) A-i fi ca învățătură de minte. 34 (Îe) A-l mânca ~a (pe cineva). 35 (Îe) A i se face (cuiva) ~a găinii (sau ~a de găină) A i se încreți cuiva pielea de frică, de frig. 36 (Pex; îae) A-i fi foarte frică, frig etc. 37 (Îe) A face ceva pe ~ a altuia A face ceva în dauna cuiva, obligându-l să suporte el greutățile și neajunsurile. 38 (Îae) A-și crea avantaje pe spinarea altuia. 39 (Îe) A-și pune ~a (în sau la saramură) pentru cineva (sau pentru ceva) A se expune unui risc pentru cineva sau pentru ceva. 40 (Îae) A-și impune anumite restricții. 41 (Îae) A face sacrificii mari. 42-43 (Fam; îe) A(-și) pune ~a pe băț (sau pe ciomag) A (se) distruge. 44-45 (Îae) A (se) omorî. 46 (Fam; îe) A da ~a popii sau a-și lăsa ~a pe undeva A plăti ceva cu viața. 47 (Reg; îe) A răbda în ~ A răbda cât poate de mult. 48 (Reg; îe) A plăti cu ~a A suporta o pedeapsă corporală, o bătaie. 49 (Îe) A-i frige (cuiva) ~a A chinui, a consuma pe cineva, a-i face zile fripte. 50 (Îae) A pedepsi foarte aspra. 51 (Îae) A se răzbuna pe cineva. 52 (Îe) A-și vinde (sau a-și cheltui) (și) ~ a de pe el A vinde tot ce are, pentru a scăpa de o anumită situație sau pentru a realiza un anumit lucru. 53 (Îae) A nu mai rămâne cu nimic. 54 (Îe) A-și vinde scump ~a A lupta cu înverșunare, provocând neajunsuri mari adversarului, chiar dacă nu sunt speranțe de izbândă finală. 55 (Îae) A-l face pe adversar să plătească scump victoria. 56 (Înv; reg; îe) A i-o face cuiva pe ~ A contrazice pe cineva. 57 (Îae) A se opune cuiva. 58 (Îae) A-i face rău, a se răzbuna pe cineva. 59 (Îe) A fi gros la ~ sau a avea ~a (sau, rar, o ~) groasă A fi lipsit de bun simț, a fi neobrăzat. 60 (Reg; îe) A întări din ~ A se preface că nu înțelege o aluzie. 61 (Pop; îc) Piei-roșii Amerindieni. 62 (Reg; dep; îc) Piele-lungă Om foarte slab, căruia îi atârnă pielea. 63 (Reg; prin etimologie populară; îc) Piele-largă Pelagră. 64 (Fig) Ființă. 65 (Pex) Viață. 66 (Reg) Pieliță. 67 (Reg; dep) Mârțoagă. 68 (Dep) Femeie bătrână. 69-70 Piele (1) jupuită de pe un animal (și prelucrată). 71 (Spc) Blană. 72 (Fam; îe) A umbla după piei de cloșcă A-și pierde vremea. 73 (Îae) A fi fără ocupație. 74 (Reg; îe) A semăna pe ~ A semăna direct pe miriște, înainte de a ara. 75 (Îs) ~ de drac Țesătură deasă de bumbac, foarte rezistentă, cu o parte pufoasă, imitând antilopa Vz diftină. 76 (Rar; îas) Pistil2. 77 (Reg; fig; irn; îas) Om foarte rezistent. 78 (Îs) ~a dracului Țesătură ușoară de bumbac, cu lustru, utilizată de obicei la căptușeala hainelor Si: (înv) mitcal, percalină. 79 (Spc) Halat confecționat din piele (76). 80 (Reg; îs) (Față de) masă de ~ sau pânză de ~, măsai de ~ Mușama. 81 (Reg; îs) Burduf de piele în care se transportă alimente sau se păstrează lichide. 82 (Mun) Coajă de copac tânăr.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
truculent, ~ă a [At: DN2 / Pl: ~nți, ~e / E: lat truculentus, fr truculent] (Liv) 1 Care este brutal Si: aspru, violent. 2 Care sfidează bunul simț.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
truculență sf [At: CĂLINESCU, C. O. 237 / Pl: ~țe / E: fr truculence] (Liv) 1 Brutalitate (2). 2 Lipsă de bun-simț.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
trud2, ~ă smf [At: RĂDULESCU-CODIN / Pl: ~uzi, ~e / E: ns cf trând] 1 (Mun) Pâine de calitate inferioară. 2 (Mun) Mămăligă grunjoasă. 3 (Mun) Mămăligă nefiartă. 4 (Reg; fig) Persoană incapabilă Si: prost. 5 (Reg; fig) Persoană lipsită de bun-simț Si: nerușinat.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
scoțian, ~ă [At: I. GOLESCU, C. / P: ~ți-an / Pl: ~ieni, ~iene / E: Scoția + -ean] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația de bază a Scoției. 3-4 smf, a (Om) originar din Scoția. 5 smp Populația care locuiește în Scoția Si: (înv) scoți (1). 6-7 a Care aparține Scoției sau scoțienilor (5) Si: (îvr) scotez (1-2), scotic (1-2), scoticesc (1-2). 8-9 Privitor la Scoția sau la scoțieni (5) Si: (îvr) scotez (3-4), scotic (3-4), scoticesc (3-4). 10 a Care provine din Scoția Si: (îvr) scoez (5), scotic (5), scoticesc (5). 11 a (Îs) Școala ~ă Școală filozofică engleză din sec. XVIII, care se baza pe o filozofie a „bunului simț”. 12 a (Îs) Duș ~ Duș în care apa foarte fierbinte alternează cu cea foarte rece. 13 sf Limbă vorbită de scoțieni (5). 14 a (Fig) Zgârcit.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
sucit2, ~ă [At: PO 269/15 / Pl: ~iți, ~e / E: suci3] 1 a (D. fire textile) Supus unei mișcări de rotație în jurul lui însuși sau în jurul altuia printr-o acțiune neîntreruptă și în același sens Si: răsucit Cf suci3 (1). 2 (Reg; îe) (Că-i) ~ă, (că)-nvârtită Situația în care cineva caută pretexte ca să se eschiveze de la ceva sau când dă explicații neconvingătoare, contradictorii. 3 a (D. mustăți, păr) Care este învârtit într-un anumit sens Si: răsucit Cf suci3 (3). 4 a (Reg; îs) Păr ~ Perciune. 5 a Care este mișcat (continuu) în cerc, în spirală, de jur-împrejur Si: întors, învârtit, răsucit, rotit Cf suci (12-14). 6 a În formă de spirală Si: răsucit, spiralat. 7 a (D. drumuri) Care are (multe) cotituri Si: cotit2 (6), întortocheat, sinuos, strâmb, șerpuit2, șerpuitor, (rar) șerpuind, (îrg) șovăit, (înv) serpentin. 8 a (D. obiecte flexibile) Strâns în formă de sul Si: înfășurat, învălătucit Cf suci3 (26). 9 a (D. țigări) Făcut cu mâna, prin înfășurarea tutunului într-o foiță Si: răsucit Cf suci (27). 10 a (Rar) Răsfrânt. 11 a Care are corpul întors într-o parte Si: răsucit Cf suci3 (41-53). 12 a (D. oameni sau, mai ales d. corpul lor ori, în special, d. părți ale acestuia) Care este deviat (din naștere sau în urma unei boli, a unui accident etc.) de la poziția normală (fiind orientat într-o poziție nefirească) Si: adus2 (4), aplecat2 (1), cocârjat2 (1), contorsionat2 (2), cocoșat2 (2), curbat2 (2), gârbov (2), gârbovit (1-2), înclinat, încovoiat, îndoit, plecat2, răsucit, strâmb (1), strâmbat. 13 a (D. obiecte flexibile sau neflexibile sau d. părți ale acestora) Care prezintă neregularități, abateri etc. de la forma normală sau inițială Vz: contorsionat, curbat, deformat, diform, întors, răsucit, strâmb, strâmbat Cf suci3 (54). 14 a (Pfm; d. oase, tendoane etc.) Luxat. 15-16 smf, a (Fig) (Persoană) care nu este sau nu se comportă normal, ca toată lumea. 17-18 smf, a (Fig) (Persoană) cu care nimeni nu se poate înțelege sau acomoda. 19-20 smf, a (Fig) (Persoană) care șochează prin manifestări, evoluție etc. 21 a (D. firea sau manifestările oamenilor) Care trădează o comportare sucită (15-20) Vz: bizar, ciudat, curios, straniu. 22 a Care este potrivnic naturii, bunului simț, judecății. 23 a Care iese din comun. 24 a Care nu este cum trebuie să fie. 25 a (D. idei, cuvinte etc.) Care este greu de urmărit. 26 a (D. idei, cuvinte etc.) Care nu se înțelege bine Si: confuz (1), încâlcit, încurcat, întortocheat, neclar. 27 a (Înv) Neobișnuit. 28 a (Înv) Nefiresc. 29 a (Înv) Nepotrivit. 30 a (Trs; d. animale) Castrat2 (1). 31 sfa Numele unui dans popular. 32 sfa Melodia după care se execută dansul sucita (31).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
simț sn [At: BUDAI-DELEANU, LEX. / V: sinț / Pl: ~uri / E: pvb simți] 1 Facultate a ființelor de a percepe impresii din lumea exterioară prin organele senzoriale specifice Si: (rar) sens (29), simțire (1). 2 Sistem receptor unitar, corespunzător unei anumite categorii de stimuli din lumea exterioară sau din interiorul organismului Vz sensibilitate. 3 (Îs) Organe de ~ Organe periferice ale percepției senzoriale. 4 (Lpl) Însușirea de a fi senzual. 5 (Spc) Înclinație spre plăcerile trupești Si: erotism (2), senzualism, senzualitate, (rar) sexualism, (înv) simțualism, simțualitate. 6 Capacitate înnăscută a cuiva de a sesiza, înțelege și evalua rapid și corect un fenomen, o situație etc. Si: simțământ (2), simțire (21), (rar) sens. 7 Aptitudine a cuiva pentru (a face) ceva. 8 (Îs) ~ moral Facultatea de a deosebi binele de rău. 9 (Îs) ~ practic Îndemânare în rezolvarea diferitelor chestiuni concrete. 10 (Îs) ~ de răspundere Conștiinciozitate în împlinirea sarcinilor primite sau asumate. 11 (Rar; îs) ~ comun Bun-simț. 12 (Rar) Sens (1). 13 (Rar) Sentiment (1). 14 (Rar) Pasiune. 15 (Îvr) Poftă (1). 16 (Îvr) Capriciu (1).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
simți [At: PSALT. 63 / V: (îvr) sinți / Pzi: simt, (îvr) simț, ~țesc, 6 și (îrg) ~țesc / Cj și: (îrg) să simț, să ~țesc, 3 și (reg) să ~țe'ască, (îvr) să simțe / E: ml sentire] 1 vt A fi informat, pe cale senzorială, prin intermediul organelor de simț, despre existența, despre activitatea, despre efectul etc. unui lucru, ale unui fapt, ale unei calități etc. Si: a percepe. 2 vt A prezenta sensibilitate. 3 vi (Pfm; prc) A mirosi. 4 vi (Fam) A durea. 5 vr A fi conștient de propria stare fizică. 6 vt (Înv) A îndura. 7 vt (D. ființe, mai ales, d. oameni; c. i. ființe sau acțiuni ale acestora) A-și da seama, spontan și instinctiv, de prezența cuiva sau a ceva. 8 vrim (Pop; îe) A se ~ de ziuă A începe să se facă ziuă. 9 vta (Pop; d. animale) A adulmeca (1). 10 vt (C. i. însușiri, manifestări sau acțiuni mai ales ale oamenilor sau împrejurări create, de obicei, de aceștia) A lua cunoștință, înțelegând intuitiv și logic, bazându-se pe judecată. Si: a anticipa (1), a intui, a presimți, a prevedea, a resimți, a ști, a vedea. 11 vt (C. i. stări afective) A fi cuprins de... 12 vt (C. i. stări afective) A fi (foarte) tulburat de... Si: a încerca, a resimți. 13 vt (Cu determinări ca „nevoia”, „cea mai mare nevoie”, „mare nevoie” etc., urmate de un verb, de obicei la conjunctiv sau la infinitiv) A considera necesar. 14 vt (Îe) A ~ lipsa (cuiva sau a ceva) A suferi din cauză că ceva sau cineva lipsește. 15 vt (Pex) A fi stăpânit de tendința lăuntrică de a face, de a avea, de a dobândi etc. ceva Si: a dori (1), a voi, a vrea. 16 vt A avea impresia că... 17 vr A fi conștient de o însușire, de o stare psihică proprie Si: a se considera (3), a se crede (39), a se socoti (4). 18 vr (Îe) A se ~ în stare (de ceva sau să facă ceva) A se crede capabil de ceva sau să facă ceva. 19 vr (Îe) A se ~ acasă (sau la el acasă ori ca acasă sau ca la el acasă ori acasă la el sau ca acasă la el), a se ~ în (sau la) largul lui (ori, rar, în toate ale lui) A avea sentimentul că se află într-un mediu familiar, înconjurat de lucruri și persoane cunoscute. 20 vr (Îae) A fi familiarizat cu ceva. 21 vr (Îae; șîe a se ~ la mama ori ca la mama sau a se ~ acasă la mama ori la mama acasă sau ca acasă la mama ori ca la mama acasă) A nu fi stânjenit de nimic. 22 vr (Îae) A-i fi (foarte) bine undeva sau la cineva. 23 vr A da dovadă de bun-simț Si: a fi simțit (9). 24 vr (Pop) A se resimți de pe urma efectelor produse de un factor extern. 25 vr (Înv) A-și reveni.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
simțire sf [At: CORESI, EV. 507 / V: (înv) sănț~, sânț~ / Pl: ~ri / E: simți] 1 (Rar) Simț (1). 2 Stare normală a organismului în care omul este conștient de ceea ce (i) se întâmplă, fiind stăpân pe simțurile și pe facultățile lui intelectuale Si: simțiciune (4) Vz cunoștință. 3-4 (Îljv) Fără ~ (sau ~ri) (Care este) lipsit de cunoștință Si: leșinat. 5 (Îe) A-și pierde ~a (sau ~rile) A leșina. 6-7 (Îe) A-și veni (sau a-și reveni, a aduce) în ~ (sau ~ri), a veni în ~rile sale A-și recăpăta (sau a face să-și recapete) cunoștința Si: a-și veni în fire. 8 (Îae) A reveni la realitate (dintr-o stare patologică, din somn, din reverie etc.). 9 (Îae) A-și recăpăta stăpânirea de sine. 10 (Iuz) Gândire (1). 11 (Iuz; prc) Minte. 12 (Înv) Trăsătură de caracter. 13 (Înv) Calitate (5). 14 (Înv) Înțelegere. 15 (Înv) Părere. 16 (Îvr) Semnificație (1). 17 Afect (2). 18 (Prc) Sentiment (1). 19 (Pfm) Grijă deosebită. 20 (Pfm; pex; șîs ~ de sine) Bun-simț. 21 (Urmat de determinări care indică natura, felul) Simț (6). 22 (Pex; adesea în construcție cu „a avea”) Opinie care se bazează pe intuiție, pe afect, pe o apreciere subiectivă etc. 23 Conștiință (2). 24 Sentiment (4).
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
simțit, ~ă a [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~iți, ~e / E: simți] 1 (D. existența, activitatea, efectul etc. unui lucru, ale unui fapt, ale unei calități etc.; construit cu verbul „a se face”) Care a fost sesizat pe cale senzorială. 2 (D. manifestări, acțiuni etc. ale oamenilor) Care este pornit dintr-o stare afectivă puternică. 3 Care denotă sensibilitate. 4 (Pex) Care produce o reacție afectivă Si: emoționant. 5 (D. persoane) Care are bun-simț. 6-7 (Olt) Spilcuit (1-2). 8 (Olt) Mândru.
- sursa: MDA2 (2010)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
MARFĂ s. f. 1. (Învechit, astăzi numai în Transilv., Ban.; în formele marhă, marvă și mară; adesea cu sens colectiv) Vită cornută (mai ales bou sau vacă); vită de muncă (GCR II, 472); p. g e n e r. animal domestic (CIHAC, II, 186, ALR II 5652/36, 47, 349), dobitoc (CABA, SĂL. 99, A II 7). În a șaptea zi. . . nu face nece un lucru nici tu, nici feciorul tău, nici fata ta, nici sluga ta, nici slujnica ta, nici marha ta. CORESI, ap. GCR I, 23/34, cf. CCR 19/9. Iară să vor prinde la el cea marhă furată vie, săva bou fie, săva asin, săva oaie, de doao ori să dea atîta. PALIA (1581), ap. CCR 69/21. Deci s-au dus Ghiorghi de-au cumpîrat aceale vite, cîce atunci n-au fost oprită marha de măria-voastră (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 59, cf. 62, 73, 78. Pîntecele de-a stîngă de se va cutremura, o dobîndă de marhă veri apuca. PARACLISER (1639), 262. Deade noao fîntîna aceasta den carea au beut el și feciorii lui și marha lui. N. TEST. (1648), 109r/12. Să-și adune mărha dumnilor-sale în plaiul muntelui pre locul țerei Moldovei (a. 1676). BUL. COM. IST. II, 199. Va plăti restul dăjdii, cum s-a face ceva pășune la marhe (a. 1767). IORGA, S. D. XIII, 262. Marha sau dobitoacele ceale cu coarne uneori capătă rîie. CALENDARIU (1814), 181/27, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., CIHAC, II, 186. Cele apărținătoare de casă și sălașul cu marva afară la cîmp. MARIAN, S. R. II, 226, cf. TDRG, ROSETTI, R. VI, 150. Nici nu se mai spală, da de mîncat se îndoapă ca marha. T. POPOVICI, S. 145. Omul prost e ca măgarul sau ca marha. H XVIII 19. Să nu le strice lupii marvele (vitele). ib. 312. Bădișor de preste vale, Nu-ți pune pean-așa mare, Ci-o pune mai retezată, Precum ai marvă-n poiată. EPURE, P. 75. Feciorii slujiseră numai pre marve și nu pre bani. CĂTANĂ, P. B. I, 9. Bună umbră dobîndește, Multă marvă să dumbrește. ALEXICI, L. P. 25, cf. 111. Trăim dî pă plug șî dî pă marhă. DENSUSIANU, Ț. hH. 205, cf. 114. Murguleț, marhă rotată, Scoate-mă în deal odată. BÎRLEA, C. P. 171, cf. 304. Cumpără sare. Sarea o dă la marvă, la oi. ARH. FOLK. III, 143. Cîn-să gată, le-aleje; tot natu-ș ia marva lui. ib. 144. Abia am iășit dîn iarnă cu marhele. ALR I 324/56. Să duse cu marvil’e la iarbă. ib. 1088/49. Să nu să baje la mine-n ocol nici o mară străină. ALR II 3013/29. Mana marhălor, a vacilor. ib. 4241/346. Solniță dîn corn dă marhă. ib. 4995/64. ♦ P. g e n e r. (De obicei determinat prin „sălbatic”) Animal sălbatic (mai ales cerb sau căprioară). Cf. ALR I 1157/79, 90, 138, 315. ♦ (Depreciativ, cu determinări care accentuează nuanța depreciativă) Epitet pentru un om grosolan, lipsit de bun-simț sau prost. V. v i t ă, d o b i t o c. S-a dus la Rigo și a cerut-o la joc. Ea l-a privit semeață: – Nu joc cu tine. Ești marhă mare, nu știi juca. T. POPOVICI, SE. 514. Marvă încălțată. ALR I 1524/45. 2. (Prin Ban., în forma mară) Prăsilă. Cf. ALR I 1769/28. Am cumpărat oi și stupi de mară. Com. din ORAVIȚA. 3. (Învechit) Avut, avere, bogăție (constînd din vite sau, p. e x t., din diverse bunuri mobile).Aduseră . . . pre Lot, frate-său, și cu toată marha (uneltele BIBLIA 1688, 92/33) lui și muieri și oameni. PALIA (1581), 55/7. Nedreptatea amu pohteaște să răpească marha striinului. CORESI, EV. 218, cf. 400. Robiră pre muierile den Madiam și marha lor și dobitoacele lor și toate agonisitele lor. BIBLIA (1688), 1192/9. Odăi de oi vom face aicea dobitoacelor noastre și cetăți marfelor noastre. ib. 1202/49, cf. 231/17, 461/40. Și de aceasta am poruncit domniia mea, din nice un fealiu din marha lor să nu li se ia vama domnească dinții, nice din oi, nice din stupi, nice din porci, nice din găleată (cca 1700). IORGA, S. D. XII, 277. Pînă acum tisturile nici atare la casa sau marha preuților n-au îndrisnit, ce cineși în forumul său au căutat judecata (a. 1765). id. ib. XII, 257. De dijma grîului, secărei. . ., inului, stupilor, meilor, melușeilor și a altor vite și marfe care s-au obicinuit. . . a se da fiscului nostru. . . să-i scutim și să-i mîntuim. ȘINCAI, HR. III, 82/22. 4. (La sg., de obicei cu sens colectiv, sau la pl.) Bun (material) produs al muncii și destinat schimbului pe piață. Aceștia sînt. . . iubitorii de argintu și ceia ce au cumpărat marhă strîmbă. COD. TOD. 205, cf. CUV. D. BĂTR. II, 344/5. Scriem carte. . . la vodă, la domnul nostru, să slobodzească drumul să îmbie neguțătorii. . . să vie cu negoațe și cu marhă la Bistriță (începutul sec. XVII). ROSETTI, B. 89, cf. 55. De la Lipova au tîrguit marfă la tîrgul Devii (a. 1747). IORGA, S. D. XII, 45. N-au trecut multă vreme la mijloc și au ars și vama domnească, arzînd multă marfă domnească și neguțitorească (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 231/34. Luase de la oamenii lui Paul Beldi de Bodula nouă cai, cu mărfile ce ducea, pentru că n-au avut răvășel. ȘINCAI, HR. II, 151/34. Neguțitorii. . . au suit prețul marfelor sale. id. ib. III, 219/23, cf. I, 371/9. Fâcînd tocmalâ cu numitul ca să-i dau zece mii ocă cașcaval.. . am și pus în lucrare ca la vremea cuviincioasă să-i fie marfa gata (a. 1810). URICARIUL, XIV, 239. Un neguțitor vienez bătrîn mi-au spus că din Viena de 16 ori au dus marfă la Moldova. GOLESCU, Î. 97. Vamă de acum înainte să va lua numai la schele și la locurile de la graniță, pentru mărfurile atît cele ce ies, cît și cele ce intră, cîte 3 lei la sută. CR (1829), 3082/17. Au socotit să arunce în mare. . . tunuri, coleturi cu marfă, poloboace și alte asemine. DRĂGHICI, R. 11/15. Importatia și exportația tuturor mârfilor să fie slobodă. GT (1839), 521/13, cf. 191/19. Moldovenii protimisăsc a da sute de mii de lei pentru carete și marfe de la Viena. KOGĂLNICEANU, S. 110. Să-și deschidă. . . piețe nouă pentru fabricate și alte mărfi de ale sale. BARIȚIU, P. A. II, 399. Cască gura la mărfurile expuse prin magazine. NEGRUZZI, S. I, 329, cf. 285. Să-mi facă mie Catagrafie, Parc-aș fi marfă de băcălie, Brașovenie sau lipscănie. ALECSANDRI, T. I, 111. Acea tainică simțire, care doarme-n a ta harfă, în cuplete de teatru s-o desfaci ca pe o marfă? EMINESCU, O. I, 137. Ce gîndești dumneata, moșule? Te joci cu marfa omului? CREANGĂ, A. 57. După ce i-a dăscălit pe larg cumnatul mai mare în toate privințele negoțului. . . , au pornit. . . după marfă. CARAGIALE, O. II, 230, cf. M, 155. Slujba cu care m-ai însărcinat o voi împlini-o, dacă-mi vei da douăzeci de corăbii și bani, ca să cumpăr marfa cea mai frumoasă și mai scumpă. ISPIRESCU, L. 24. Într-o societate producătoare de mărfuri. . . munca intelectuală devine și ea o marfă, care se cumpără și se vinde. GHEREA, ST. CR. II, 308. În tîrg, așternură un sac, lăsară marfa jos pe caldarîmul umed, iar ei se așezară alături. DUNĂREANU, CH. 76. Cînd ai o marfă bună, arată-ne-o de la început. AGÎRBICEANU, A. 147. Eu vreau să vorbim, să mă conving că marfa îmi convine, că prețul nu se mai poate scădea. SADOVEANU, B. 99, cf. 97, id. N. F. 156. Pierderile se ridică la peste treizeci la sută din valoarea mărfii,. REBREANU, R. I, 47. Haralambie asista la ridicarea mărfii lui Leíb. SAHIA, N. 96. Industria textilă. . . cuprinde cca 600 de fabrici. . . aproape suficiente ca să acopere necesitățile consumului intern de mărfuri textile. IONESCU-MUSCEL, ȚES. 23. Realizarea planului de desfacere a mărfurilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2744. Marfa pe care o aduceau nu era prea grea, pentru că era mai toată foarte scumpă la preț, încăpînd în lăzi ușoare. CAMIL PETRESCU, O. I, 543, cf. V. ROM. decembrie 1954, 64, TEODORESCU, P. P. 164. La timpul hotărît au sosit corăbierii cu corăbiile încărcate și cu alte mărfuri. SBIERA, P. 244. (Glumeț) Moș Nichifor fugea de cărăușie, de-și scotea ochii. . . Harabagia-zicea el-e mai bună: că ai a face tot cu marfă vie, care la deal să dă pe jos, la vale pe jos, iar la popas în căruță. CREANGĂ, P. 107. Am dugheană cu chirie și marfă pe datorie. ZANNE, P. V, 288, cf. 513. Cine deschide ochii după ce cumpără, cumpără totdeauna marfă proastă. id. ib. 229, cf. 400, VIII, 319. Unde este marfă, trebuie să fie și pagubă. ROMÂNUL GLUMEȚ, 37. ◊ (În contexte figurate) Sufletul, cu scumpă marfă încărcat, mearge să se spăsască. MAIOR, P. 38/27. Spune-mi însă mai-nainte, pentru banii ce ne-ai dat, Ce fel de marfă anume să-ți dea codru-ntunecat? HASDEU, R. V. 53. ◊ F i g. Din elementele tinere. . . cine știe dacă n-am vedea ieșind o mînă de oameni-vengheri de marfă bună? ALECSANDRI, S. 124. Ai noștri tineri la Paris învață. . . Ș-aceste mărfuri fade, ușurele, Ce au uitat pîn-și a noastră limbă, Pretind a fi pe cerul țării: stele. EMINESCU, O. IV, 252. Așa sînt fetele, marfă scumpă. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 18, cf. id. T. S. 31. ◊ (Învechit) Marfă (sau mărfuri) de Brașov = brașovenie. Cf. N. A. BOGDAN, C. M. 132. (Învechit) Marfă monedă sau marfa monedei = moneda considerată ca echivalent de schimb; bani. În vremile trecute, cînd comerțul nu era încă dezvoltat în țară. . ., marfa monedei era rară. KOGĂLNICEANU, S. A. 149. ◊ E x p r. A-și lăuda marfa = a-și lăuda lucrurile pe care le posedă sau meritele personale. Cf. COSTINESCU. Nu-mi vinde el mie marfă = nu mă poate înșela, fiindcă cunosc situația reală. Cf. PAMFILE, J. II, 153. A lua (pe cineva) marfă = a lua (pe cineva) în spate, în cîrcă. Cf. ALR II/I h 55. Bună marfă! sau marfă bună, se spune, depreciativ, despre un om șmecher sau imoral. Ce marfă bună-mi mai ești, doamne, doamne! PAMFILE, J. II, 153, cf. com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. (Rar) Altă marfă, se spune cînd este vorba despre alt aspect al unei probleme, despre altă situație, altă împrejurare. Alt arbore genealogic! Altă marfă! Alt blazon! PETRESCU, A. R. 11. ♦ Bun material; obiect. Aceste rudenii aduc in coliba sa cîte mărfuri pot mai multe, pentru a alcătui zestrea tînărului. IST. AM. 90r/15. ♦ (Eufemistic) Lucru furat. Iar frații Chirei, Hoții Brăilei, Acasă veneau, La poartă strigau: Chiră Chirălină. . . Poarta ne-o deschide Și apoi ne-o închide, Marfa ce-o avem, În curți s-o băgăm, Căci ziua ne-apucă, Potira ne-ncurcă. ANT. LIT. POP. I, 359. – Pl.: mărfuri și (învechit) marfe, mărfi. – Și: (învechit și regional) márhă (pl. marhe și marhă), (1, Ban.) márvă (pl. marve și marvă), máră (pl. mare și mară ALR I 408/112), (suspect) mărhă s. f. – Din magh. marha. – Marvă < scr. mrva.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MĂRINIMIE s. f. 1. (Învechit) Forță morală ; bărbăție, curaj. Ați cules deodată o nouă mărire, arâtînd la toată lumea cu cîtă mărinimie să poartă armiia rusască. AR (1 829), 1461/5. Au însuflețit pe oștenii lui cu bărbăție, cu neîmfricoșare și cu mar-inimie. ASACHI, I. 28/12, cf. POLIZU. Însă din mulțime iată au părut Căpitani de frunte, plini de vitejie, De amorul țării și mărinimie. BOLINTINEANU, O. 68, cf. BARCIANU, ALEXI, W. Mărinimia nici o frică de primejdie are. ZANNE, P. VIII, 379. 2. Bunăvoință, înțelegere ; bunătate, generozitate. Mărinimia este o înălțime de simțiri. GOLESCU, E. 238/2. Din nemărginita sa mărinimie. . . au iertat pe numitele guvernuri. CR (1 830), 3482/14, cf. 1221/30, MARCOVICI, D. 9/15, 16/5, NEGRUZZI, S. I, 141, PONTBRIANT, D. Dar cine te cunoaște cu-a ta mărinimie, Se pleacă în uimire și se robește ție. ALECSANDRI, T. II, 206, cf. COSTINESCU, LM. Dintre toate animalele. . . lupul este aproape unicul căruia nu-i este cunoscută mărinimia. CONTEMPORANUL, III, 699, cf. MACEDONSKI, O. I, 248. Pentru ce la curte slobodă și-acum să fie Oare, încă se mai cade către ea mărinimie? DAVILA, V. V. 166. Pe legea mea, că împins numai de mărinimie primesc să împart patul cu tine. V. ROM. martie 1954, 136, cf. ib. septembrie 1 954, 130. Mărinimia iartă cele mai mari greșeli, zanne, p. viii, 379. Cu mărinimia dobîndești ceea ce nu gîndești. id. ib. ■fy- (Ironic) Și fiindcă toți se ilustrează cu atîta mărinimie unii pe alții, publicul cu bun simț a sfîrșit prin a nu crede pe nici unul. MAIORESCU, CR. I, 210. - Și: (învechit) marinimie (scris și mar-inimie) s. f. – Mare1 + inimă + suf. -ie, după lat. magnanimitas, fr. magnanimité.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
bun, -ă adj., subst., adv. I adj. (în opoz. cu „rău”) Care are însușiri pozitive, calități morale, care are un comportament conform cu conveniențele sociale. 1 (despre oameni sau despre firea, faptele, manifestările lor etc.) Care are binele ca normă și scop, care din fire este înclinat a face bine celor din jur; care manifestă bunătate, care se poartă bine cu alții; cumsecade, binevoitor. ◊ expr. Bun, rău = oricum ar fi. (subst.) Bun și rău = toată lumea (fără deosebire), oricine. A-i gîndi cuiva gînd bun v. gîndi. A avea inimă bună sau a fi bun la inimă (ori cu inima bună) v. inimă. Om bun! v. om. Bun depus (sau de legat) la rană v. rană. A fi bun ca sînul mamei v. sîn. ♦ Care este îndatoritor, amabil, înțelegător (în raport cu alte persoane). ◊ (precedă subst. pe care îl determină, accentuînd val.) Un bun prieten. ◊ expr. Fii bun! = te rog! ai bunătatea! Fii bun, omule, și-nțelege (CAR.). ♦ ext. (despre oameni, animale) Care se poartă bine cu ceilalți. ♦ (despre înfățișare, privire etc.) Care exprimă afecțiune, bunătate, bunăvoință; care trădează blîndețe. Ne privi cu zîmbetu-i tînăr și cu ochii lui albaștri și buni (SADOV.). ◊ expr. A căuta la cineva cu ochi buni v. căuta. A privi (sau a nu vedea) pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni v. ochi. A nu privi cu ochi buni v. privi. 2 Care își îndeplinește obligațiile morale și sociale; corect, cuviincios; milos. ◊ Loc.adv. (subst.) Cu buna = cu vorbe bune; de bunăvoie. ◊ expr. Sfat bun = îndemn înțelept, util, folositor. A fi (sau a ajunge, a încăpea etc.) în (sau pe) mîini bune = a) a ajunge la persoane de încredere; b) a ajunge în posesiunea unei persoane competente; c) a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A pune un cuvînt bun pentru cineva = a interveni în favoarea cuiva, a susține pe cineva. (A fi) bun ca pîinea (cea) caldă (sau bună) v. pîine. A pune o vorbă (bună) pentru cineva v. vorbă. ◊ Compuse: bun-simț = capacitate bazată pe experiența cotidiană de a judeca, de a aprecia just oamenii, lucrurile, evenimentele. O bucurie lipsită de orice urmă de bun-simț (CA. PETR.); bună-purtare = comportare conformă normelor moralei și educației. ∆ Certificat de bună-purtare = a) (ieșit din uz) certificat în care se atesta purtarea corectă a cuiva într-un serviciu, în școală etc.; b) fig. recomandație orală sau laudă adusă cuiva; bună-cuviință = purtare cuviincioasă, creștere aleasă. bună-credință = a) obligație de comportare corectă pe care părțile trebuie s-o respecte la încheierea și la executarea contractelor sau, în cazul statelor, a tratatelor; b) convingere a unei persoane că acționează în temeiul unui drept și conform cu legea sau cu ceea ce se cuvine; sinceritate, onestitate; c) corectitudine, loialitate, cinste. ∆ Loc.adj. De bună-credință = corect, loial, sincer, cinstit. Bravo... ești un om de bună-credință (CAR.). ♦ (despre prieteni) Care este devotat, sincer, loial. 3 (despre copii) Care are un caracter liniștit, blînd; care este cuminte, ascultător, îndatoritor. ♦ Care are grijă de părinți. Bătrînul ducea o viață fără griji; avea copii buni. ♦ ext. Ingenuu. Nu știa să se apere de răutate. Era prea bun. 4 (despre atitudini, manifestări ale oamenilor) Care este corect, adecvat. ♦ Care este eficient, avantajos. Colaborare bună. ♦ Care este agreabil, afabil. Bunele maniere. ♦ Care este afectuos, binevoitor. Cuvinte bune. (determ. numele lui Dumnezeu) Care este atotmilostiv, îndurător. Se ruga la bunul Dumnezeu să o ajute. ◊ (la vocat., în rugăciuni sau ca exclamație de nerăbdare, revoltă) Pînă cînd, bunule Dumnezeu, să mai aștept zile mai fericite! 5 Care este caracteristic omului mulțumit, vesel, bine dispus. ◊ Loc.adj., adv. Cu (sau, rar, în) voie bună v. voie. ◊ expr. A fi în toane bune = a fi vesel, bine dispus. Chef și voie bună v. chef. Voie bună v. voie. II adj. (indică intensitatea) 1 Care face sau prinde bine; plăcut simțurilor, satisfăcător, agreabil. La nevoie e bun și el de mîncat (SADOV.). ◊ expr. Una bună = o întîmplare deosebită, spirituală, o nostimadă. Un deputat s-a oferit să spuie „una bună” de-a unchiului (CA. PETR.). A o păți bună = a avea necaz, (iron.) Bună treabă! = frumos! halal! n-am ce zice! Na-ți-o bună! = asta-mi mai lipsea! asta-i acum! Na-ți-o bună că ți-am dres-o (sau frînt-o), se spune atunci cînd cineva se află într-o situație dificilă sau inoportună. A i-oface bună sau a-i face (cuiva) una și bună v. face. 2 Care este tare, puternic, strașnic. Dăsagii pe cal punea, Una bună că-i dădea Și din gură mi-și grăia (POP.). ♦ (despre somn) Adînc, profund. 3 (despre modul de viață al oamenilor) Liniștit, calm, tihnit, fără griji; fericit. Viață bună. ◊ expr. Într-o bună zi (sau dimineață) = pe neașteptate. A duce o viață bună = a avea o situație materială prosperă, îmbelșugată. A face (sau a duce) casă bună cu cineva v. casă. A fi în termeni buni cu cineva v. termen. A avea (sau a duce) trai bun (cu cineva) v. trai. A trăi viață bună v. trăi. A avea (sau a duce, a vedea) zi bună sau zile multe și bune (cu cineva) v. zi. ◊ (în formule de salut sau de urare) Bună ziua! Bună seara! Un an bun! Bun ajuns(ul)! v. ajuns. Bun ajunsa! v. ajuns. Bun găsit! v. găsit. Noapte bună! v. noapte. Bun sosit! v. sosit. Vînzare bună! v. vînzare. ∆ (în formule de despărțire) expr. A-și lua rămas bun de la călcîie v. călcîi. Rămas bun sau bun rămas! v. rămas. A-și lua rămas bun v. rămas. ◊ Compus: (bot.) bună-dimineața = zorea (Ipomaea). 4 (despre stări sufletești, sentimente, senzații etc.) Care este profund, de mare intensitate. Are pentru ea cele mai bune sentimente. 5 (despre mîncăruri și băuturi) Care este gustos, apetisant, ales; care are calități nutritive. ◊ expr. Poamă bună, se spune despre un om de nimic, neserios sau despre un derbedeu ori despre o femeie imorală. (Bun de) să dai cu căciula-n cîini v. căciulă. 6 (despre miros, gust) Care este plăcut, agreabil. ♦ (despre substanțe mirositoare) Al cărui miros este plăcut, aromat. ♦ (despre aer) Care este curat, pur, ozonat. 7 (despre elemente ale naturii) Care se manifestă cu calm; care este îmbelșugat. O zăpadă bună. ♦ (despre vreme) Care este frumoasă, calmă, senină; cald. ♦ (despre fenomene atmosferice) Favorabil, prielnic. Vînt bun la pupă. 8 (despre lumină) Care permite vizibilitatea; care este odihnitoare, plăcută. III adj. (indică destinația, felul, calitatea) 1 Potrivit, apt pentru un anumit scop; care corespunde scopului pentru care a fost destinat. ◊ Loc.adj. Bun de tipar (sau de imprimat) = aprobare dată de autor, de editură, de redacție sau de alți beneficiari pe tiparul de corectură sau de probă, după care începe imprimarea tirajului. ∆ (subst.) A dat de curînd bunul de tipar. Bun pentru... = valabil pentru... ◊ expr. A o lua de bună = a crede cele spuse; a lua (ceva) în serios; a primi, a accepta un lucru ca atare. A o ține (una și) bună = a susține un lucru cu încăpățînare. A (o) apuca pe drum(ul) (cel) bun (sau pe calea cea bună) v. apuca. A (se) întoarce pe drumul cel bun v. drum. A (o) duce la bun sfîrșit v. duce. A ști una (și bună) v. ști. A o ține una (și bună) v. unu. ♦ (despre mecanisme, mașini etc.) Care funcționează bine, normal, ca urmare a calității materialelor, ansamblării etc. O mașină bună are și termenul de garanție mare. 2 (despre creații ale oamenilor) Care este frumos, prețios, valoros din punct de vedere estetic. Un roman bun. 3 (despre îmbrăcăminte și încălțăminte) Care nu este uzat; ext nou, de sărbătoare. 4 (despre produse agricole, industriale etc.) De calitate; ext. de preț; scump; nou. ♦ (despre băuturi alcoolice) De calitate superioară. Bea numai vinuri bune. ♦ Care este veritabil, autentic. Toate pietrele din colier erau bune. 5 (despre bani) Care are putere de circulație; a cărei valoare reală corespunde valorii nominale. Am avut, zise el, întorcîndu-se cu bani buni, mare noroc (m. I. CAR.). 6 (despre medicamente) Care este eficient (pentru o anumită boală). ◊ fig. Nu-i alt medicament mai bun decît truda plăcută (SADOV.). IV adj. 1 (despre oameni) Care este capabil, priceput, talentat într- un anumit domeniu; ext. care își îndeplinește bine menirea. Doctor bun. ◊ (urmat de determ. introduse prin prep. „la”, „în”, arătînd domeniul) Un copil bun la carte. ◊ expr. Bun de nimic = (și în constr. neg.) incapabil, neserios. O să vă dau pe toți afară, că nu sînteți buni de nimic (CA. PETR.). A fi bun de dus la balamuc v. balamuc. A fi bun să se ia de mînă cu cineva v. mînă. A fi bun de plată v. plată. Bun platnic v. platnic. Nu e bun de-un tun v. tun. ♦ gener. Care se adaptează bine la sarcinile care îi revin, la anumite obligații. Un tată bun. 2 (în relație cu organele corpului sau cu funcțiile lor) Care funcționează bine. ◊ Bun de mînă = îndemînatic, abil. (deprec.) Bun de gură = limbut; convingător (cu vorba). ◊ expr. A fi bun de gură v. gură. V adj. 1 Folositor, util; profitabil, rentabil. Afaceri bune. ◊ expr. La ce bun? = la ce folosește? 2 Care este oportun. O ocazie bună. 3 Care este favorabil, prielnic. Mîni are să fie o zi bună de vînat (SADOV.). ◊ expr. A avea cărți bune = (la jocul de cărți) a avea în mînă o combinație de cărți care să-i permită să cîștige jocul. ♦ Care protejează, aduce noroc. S-a născut sub o stea bună. ♦ (în basme și superstiții) Prevestitor de bine. ◊ expr. A nu-i fi (de-)a buna cuiva = a(-i) prevesti ceva neplăcut, rău. A fi de bun augur v. augur. (Să fie) într-un ceas bun! v. ceas. 4 Care este acceptabil, just. O cauză bună. ◊ expr. Asta-i bună! = este inacceptabil, incorect, revoltător. Ei! Bravos! Ș-asta-i bună! Cum, ce procopseală? (CAR.). VI adj. 1Considerabil, mare. O bună parte din salariu. ◊ Loc.adv. În bună parte = în măsură importantă. O bună bucată (sau o bucată bună) (de timp, de loc etc.) = o parte însemnată (de timp, de loc etc.). 2 Care este bogat, abundent, îmbelșugat. Recoltă bună. 3 Întreg, plin; deplin; ext. mai mult decît..., și mai bine. A dovedit o bună cunoaștere a realităților economice. ◊ Compuse: bună-știință = conștiință și responsabilitate deplină în săvîrșirea unei fapte; bun-gust = simț estetic, rafinament. VII adj. (despre legături de rudenie) De sînge, adevărat. ◊ Văr bun sau vară bună = văr primar sau vară primară. Soră bună v. soră. Tată bun v. tată. ♦ (despre familii, neam) Care este într-o poziție socială elevată, caracterizată prin bunăstare, distincție, eleganță; de viță, nobil. După cît se vede, e din neam bun (SADOV.). ◊ Lumea bună = totalitatea persoanelor care aparțin categoriilor care dețin puterea economică într-o societate, care sînt de origine nobilă. Treceau pe lîngă noi... doamne tinere din lumea bună (CA. PETR.). ◊ Loc.adj. De neam (bun, mare etc.) v. neam. VIII s.n. 1 Ceea ce este util sau necesar societății sau individului pentru asigurarea existenței, bunăstării sau pentru valoarea estetică. Achiziția de bunuri se face și cu plata în rate. ♦ Obiect sau valoare care are importanță în circulația economică. Producția de bunuri materiale. 2 (mai ales la pl.) Tot ce posedă cineva; avut, proprietate, avere; bogăție, avuție. ◊ Bunuri de larg consum = bunuri materiale destinate consumului personal; obiecte de consum. 3 (jur.) Element al patrimoniului unei persoane, care poate consta într-un lucru (bun corporal) sau într-un drept (bun incorporal). * Bunuri imobile v. imobil. Bunuri incorporale v. incorporal. Bun mișcător v. mișcător. Bunuri mobile v. mobil. Separație de bunuri v. separație. 4 Calitate, virtute. Punîndu-le în cumpănă bunele și relele,... nu-și merita soarta (m. I. CAR.). 5 Rezultat, rod, folos. De la profesorul său a rămas cu un bun pe care-l va păstra toată viața : dragostea de studiu. IX s.m., s.f. (pop.; fam.) Bunic, bunică. X adv. (exprimă o aprobare) Bine, da, așa. Dă-mi numai aprobarea dumitale... Bun... bravo (CA. PETR.). • pl. -i, -e. /lat. bŏnus, -a, -um.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
bun-simț (decență) s. n., art. bunul-simț
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
bun simț adj. + s. n. (un ~ estetic)
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
II ne faut point juger des gens sur l’apparence (fr. „Nu trebuie să judeci oamenii după aparență”) – așa începe fabula Țăranul de la Dunăre de La Fontaine (cartea XI, fab. 7). E vorba de un om simplu, de pe malul Dunării, un om cu înfățișare sălbatică de urs. Revoltat impotriva cotropitorilor romani care au ocupat și prădat plaiurile germanice, el rostește un discurs furibund, demn de un mare orator. Cine ar fi putut bănui că într-un asemenea țăran incult se ascunde atîta elocință, atîta bun simț, în stare să ofere un model de cuvîntare? Concluzia: aparențele sînt înșelătoare, să nu judecăm omul după aspectul său exterior. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Invita Minerva (lat. „În pofida Minervei”) – Expresia e a lui Horațiu și se află în Ars poetica (v. 385). Minerva fiind la romani zeița înțelepciunii și a meșteșugurilor, Horațiu a creat această expresie pentru a vorbi de cei care, în pofida Minervei, adică sfidînd înțelepciunea, bunul simț și arta, se încăpățînează, cu toată nepriceperea lor, să practice totuși un anumit meșteșug, în speță: să scrie, să compună. Deci Invita Minerva poate servi minunat în redacții; în răspunsurile de la „Poșta redacției” aceste două cuvinte horațiene ar face o serioasă economie de spațiu. LIT.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
Măgărița lui Balaam (corect: Bileam) – E o expresie izvorîtă dintr-o naivă și miraculoasă poveste biblică, unde e vorba de patrupedul prorocului cu numele de Balaam – animal care, la un moment dat, a căpătat grai omenesc. Se face referire la această legendară măgăriță cînd, spre uimirea tuturor, cineva ținut drept prostănac și taciturn, deschide deodată gura, capătă grai și spune anumite adevăruri cu destul bun simț. Cu multă causticitate e folosită această aluzie de către poetul Heinrich Heine, sub forma de „măgarul lui Balaam”. În ultima sa poezie, Pentru Mouche, elogiu al iubirii, rostit de un muribund pe patul unei atroce suferințe, nu poate uita de ura lui față de burghezul german, care-i tulbură extazul poetic cu apariția sa grotescă și stridentă de „măgar al lui Balaam”. În povestirea Salonul cu vechituri de Balzac, domnul du Croisier strigă după depoziția unei martore în fața tribunalului: „Minune! A grăit Măgărița lui Balaam!” BIB.
- sursa: CECC (1968)
- adăugată de Anca Alexandru
- acțiuni
*ABSURD adj. Împotriva dreptei judecăți, bunului simț: o părere ~ă; sînt așa întîmplări ~e care-ți turbură mintea (BR.-VN.) [fr. < lat.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
*ANTIPOD sm. 🌍 1 Care locuește pămîntul într’o parte diametral opusă ¶ 2 Nume dat locurilor de pe pămînt diametral opuse (🖼 148) ¶ 3 fig. Persoană, lucru opus altuia: ca idei e cu desăvîrșire ~ul meu; ce susții e absolut ~ul bunului simț [fr. < gr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
BUN I. adj. 1 Care are însușirile cerute (contr. RĂU, PROST): o stofă ~ă; un școlar ~; proverb: lucrul ~ anevoie se dobîndește ¶ 2 Care-și împlinește bine menirea, care poate sluji bine: o peniță ~ă; haina e încă ~ă; un leac ~ pentru friguri ¶ 3 Potrivit: loc ~ de pășune; e ~ de însurat ¶ 4 Folositor: a da sfaturile ~e ¶ 5 Mulțumitor, satisfăcător: mi-a făcut o primire ~ă; a scoate la capăt ~; iron. mi-ai făcut o treabă ~ă! na-ți-o ~ă! ¶ 6 Favorabil, priincios: un ~ prilej; ce ~ vînt te-a adus pe-aici? ¶ 7 Fericit, norocos: un an~; într’un ceas ~; adesea în urări și salutări: noroc ~! ~ă dimineața! ~ă ziua! ~ă seara! noapte ~ă ¶ 8 Care te umple de bucurie, de mulțumire deplină: o veste ~ă; care prevestește binele: un semn ~; (de-)a ~ă DLVR. DON. ¶ 9 Roditor, îmbelșugat: se anunță un an ~ pentru poame ¶ 10 Frumos, senin, fără turburări atmosferice: vreme ~ă; proverb: ziua ~ă se cunoaște de dimineață ¶ 11 De valoare, plin de merit: o scriere ~ă; o pictură ~ă ¶ 1 Priceput, iscusit, destoinic, îndemînatec, dibaciu: un ~ meșteșugar; nu e ~ de nimic ¶ 13 Plăcut la gust: mîncare ~ă; vin ~ ¶ 14 Valabil: ~ pentru două persoane; ⚖️ ~ și aprobat! formulă ce se pune pe acte sub semnătură privată, ca dovadă de aprobare; ⚚ 👉 APROBAT ¶ 15 Curat, neprefăcut, nealterat, nefalsificat, de calitate superioară: aur ~ ¶ 16 Care au curs, care au valoarea cerută: bani ~i ¶ 17 Adevărat, veritabil, de gradul întîiu (vorb. de rudenii): frate ~; mamă ~ă; văr ~; cîți tot dintr’un același tată și aceeași mamă se nasc sînt ~i LEG. CAR. ¶ 18 Care e conform cu dreapta judecată, cu morala, cu dreptatea: o faptă ~ă; a avea purtare ~ă ¶ 19 a) Îndurător, milostiv (vorb. de Dumnezeu): ~ul Dumnezeu; ~ e Dumnezeu! am nădejde în Dumnezeu! se va îndura Dumnezeu și cu mine și-mi va ajuta: b) omenos, cu frica lui Dumnezeu, milos: un om ~; are inimă ~ă; un suflet ~; proverb: cine e ~ place și lui Dumnezeu ¶ 20 a) Binevoitor, amabil, drăguț: a fost ~ cu mine; fii așa de ~ de-mi citește scrisoarea; b) de neam,de soiu ales, distins: e de familie ~ă; lumea ~ă; societatea ~ă ¶ 21 De seamă, considerabil, care aduce mult cîștig: moșia i-aduce un venit ~; a căpătat o slujbă ~ă ¶ 22 Mare: un ~ număr de oameni; o bucată ~ă de drum ¶ 23 📰 ~ de imprimat, formulă care se scrie pe ultima corectură, dîndu-se aprobarea pentru tipărit ¶ 24 ~ și rău, toată lumea; bun rău, bună rea, ori-cum ar fi: foarte-ți mulțumesc, ...că... mi-ai cinstit masa, așa ~ă rea, cum s’a putut găsi CAR.; una și ~ă, un singur lucru: el știa una și ~ă, să-și vadă țara Iui mare și lăndată ISP. ¶ 25 Atributiv și ca element de compoziție: crezu că ce-i găsit e ~ găsit EMIN.; grădinarul fu bun-bucuros să-l primească ISP.; bun-credinclos, pravoslavnic, ortodox; bună-credință 👉 CREDINȚĂ; bună-cuviintă 👉 CUVIINȚĂ; bun-gust 👉 GUST; bun-plac 👉 PLAC; bună-seamă 👉 SEAMĂ; bun-simț 👉 SIMȚ; ‡ bunăvestire, evanghelie; Buna-vestire, sărbătoare a bisericii creștine, prăznuită la 25 Martie, ca aniversare a vestirii, prin arhanghelul Mihail a nașterii Mîntuitorului, către Sfînta Fecioară, Blagoveștenie; bună-voie 👉 VOIE; bună-voință 👉 BUNĂVOINȚĂ. II. adj. Bine. așa să fie!: bun! ia acuș avem să ne înțelegem cît se poate de bine CRG.. III. sm. 1 Tatăl tatei sau al mamei, bunic: îi răspunseră că ~ii lor auziseră de la străbunii lor povestindu-se asemenea fleacuri ISP... IV. BUNĂ (pl.-ne) sf. 1 Mama tatei sau a mamei, bunică: Pe poliță aruncată, De cînd a fost buna fată IK. -BRS. ¶ 2 Trans. Bine, bunătate, vorbă bună. numai în expr. cu buna, cu binele, cu binișorul. domol, cu vorbe bune: dumnea-ei îl va lua cu buna, cum știu muierile RET.; Nu-i înjuga așa cu buna pe vițel COȘB.. V. BUN (pl. -nuri) sn. Avut, bogăție: părăsindu-și casele, se ridicaseră cu tot ~ul lor BĂLC.; împăratul a început să-i făgăduiască toate ~urile din Iume ISP. [lat. bonus, – a, -u m].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
*ECHITATE sf. 1 Respectul drepturilor altuia ¶ 2 Dreptate, judecată conformă cu bunul simț, iar nu cu legea scrisă [fr. équité].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
*EXTRAVAGANT adj. și sm. 1 Ciudat, bizar ¶ 2 Care e contrar bunului simț, dreptei judecăți [fr.].
- sursa: CADE (1926-1931)
- adăugată de Onukka
- acțiuni
bun-gust (simț estetic) s. n., art. bunul-gust (dar: bunul său gust), g.-d. art. bunului-gust
- sursa: DOOM 2 (2005)
- adăugată de Laura-ana
- acțiuni
needucogen, -ă adj. Care nu reușește să dea o educație bună ◊ „Să simțim, nu numai să înțelegem ce înseamnă o familie needucogenă, de ce nu-i bine să lași copiii pe mâna unei familii needucogene.” Cont. 22 VI 73 p. 5 //din ne- + educogen//
- sursa: DCR2 (1997)
- furnizată de Editura Logos
- adăugată de raduborza
- acțiuni
GUST, gusturi, s. n. I. 1. Senzație produsă (mai ales de alimente) asupra mucoasei limbii; proprietatea (mai ales a alimentelor) de a provoca această senzație. Nu mai știm gustul cărnii. DUMITRIU, N. 17. Frunza lasă în gură un gust cleios și dulce acidulat. C. PETRESCU, C. V. 215. Mă mir ce gust poți găsi să pufuiești din gură ca un neamț? ALECSANDRI, T. I 175. ◊ Fig. Aerul are un gust tare, sărat, ca aerul mărilor și al oceanelor. STANCU, U.R.S.S. 124. ◊ A avea gust rău (sau amar) în gură = a avea în gură o senzație neplăcută, pentru că stomacul (sau ficatul) nu funcționează bine. ◊ Loc. adj. Cu gust = cu gust bun, gustos. Pe unde le ducea el, pășunea era mai cu gust. ISPIRESCU, L. 230. Fără (nici un) gust = lipsit de gust bun, nepotrivit ca gust. ◊ (Urmat de determinări care arată cine produce senzația) Simt în gură gust de buruiană amară. SAHIA, N. 52. Uitasem gustul apei de cînd n-am mai băut. ISPIRESCU, L. 341. ◊ Expr. A da de gustul sau a afla gustul (unui lucru) = a începe să-ți placă (un lucru). 2. (Numai la sg.) Simț prin care distingem (cu ajutorul terminațiilor nervoase din papilele gustative aflate în mucoasa limbii) dacă ceva e dulce, sărat, amar, acru etc. Stimulenții gustului. Organul gustului. Nervii gustului. II. Fig. 1. (Rar la pl. cu aceeași valoare ca la sg.) Capacitatea pe care o are cineva de a înțelege sau a aprecia frumosul (în literatură, artă etc.). Tomșa avea doamnă și era om cu gusturi. Toată toamna intraseră la el, cu lucruri scumpe și alese, negustori. SADOVEANU, O. VII 109. Scopul lui era să îndemne pe artiști și să formeze gustul publicului. GHICA, S. A. 80. ◊ (Precizat) Gust literar. ▭ Astăzi timpurile acelea s-au trecut; cu gustul artistic al unei clase, și mai ales al celei stăpînitoare, nu se mai poate întreține o artă. IONESCU-RION, C. 41. ◊ Loc. adj. (Despre persoane) De gust = care are simțul estetic sau artistic dezvoltat. Era un om de gust. STANCU, U.R.S.S. 54. Fără (sau lipsit de) gust = care dovedește lipsă de simț estetic; urît. Uite-o, e la geam... – Nu mi se pare așa de urîtă. Dar ce halat fără gust! ARGHEZI, P. T. 127. (Expr.) Glumă de prost gust (sau lipsită de gust) = glumă lipsită de haz, nesărată, care poate supăra sau jigni. ◊ Loc. adv. Cu gust = cu pricepere, cu simț estetic; elegant. Îmbrăcat cu gust. Interior mobilat cu gust. ◊ Compus: bun-gust = simț estetic rafinat. 2. (Rar) Stil artistic. Ulițele sînt bine trase, de amîndouă părțile cu palaturi zidite în deosebite gusturi. KOGĂLNICEANU, S. 5. 3. Înclinație, aplecare; predispoziție, pornire. Aveam aceleași gusturi, același suflet. VLAHUȚĂ, O. A. 470. Gusturile-mi stătătoare și trîndava-mi fire nu m-au iertat să deviu vînător. ODOBESCU, S. III 13. ♦ Preferință. Știa că d. Zaharia Duhu are un automobil cumpărat după alegerea și gustul doamnei Cecil Tudose, dar că nu-l folosește niciodată. C. PETRESCU, A. 306. Am să-mi cumpăr șaluri După gustul meu. ALECSANDRI, T. I 38. 4. Plăcere, dorință, poftă. Înalt prea sfinția-sa e gata să se plece cu supunere în fața măriei-sale și să-l ungă domn... așa cum va porunci slăvitul stăpîn și cum e gustul măriei-sale. SADOVEANU, N. P. 346. Ivan însă poroncește să-i aducă... lăutari și femei frumoase, că are gust să facă un guleai (= chef). CREANGĂ, O. A. 210. Prietenul vechi este ca vinul, care pe cît se învechește pe atît mai cu gust se bea. PANN, P. V. III 19. ◊ Expr. A-i trece, a (i se) tăia sau a (i se) lua (cuiva) gustul (pentru ceva) = a pierde sau a face pe cineva să-și piardă plăcerea, pofta pentru ceva. Am mai tăiet gustul de popie unuia, care venise în gazdă la noi. CREANGĂ, A. 102. Cum... se face Că-mi trece gustul de-a mă juca? ALECSANDRI, T. I 185. A avea (sau a-i veni, a-i fi, a i se face cuiva) gust de... = a fi cuprins de o dorință, de o poftă, a avea chef de... Nea Ghiță părea mai liniștit, avea gust de vorbă. SADOVEANU, M. C. 148. Cui e gust de însurat Nu pețască fata-n sat. ȘEZ. V 44. A-l prinde (sau a-l apuca) pe cineva gustul să... = a-l cuprinde pe cineva pofta, capriciul să... A-și face gustul (sau un gust) = a-și îndeplini o dorință, o plăcere, o poftă. A face (pe) gustul (cuiva) = a face conform plăcerii sau dorinței cuiva. Plec numai să fac gustul medicilor. C. PETRESCU, C. V. 33. Numai de (sau pentru) un gust = pentru satisfacerea, unui capriciu trecător. Avocatul învîrtește o mică prefă (= preferanță) în trei, știi, «numai d-un gust». DELAVRANCEA, S. 144.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
RAFINAMENT. Subst. Rafinament, finețe, delicatețe, gingășie, subtilitate, sensibilitate, simțibilitate (rar), simțiciune (înv.), subțirime (fig.); gust (fig.), bun gust; simț estetic. Distincție, eleganță, noblețe. Receptivitate, emotivitate, sentimentalitate, sentimentalism, simțimintalism (înv.); impresionabilitate. Educație, cultură. Estetism; snobism. Artist. Estet; snob. Adj. Rafinat, lin, sensibil, sensibilizat, delicat, gingaș, subtil, subțire (fig.); cu (mult) gust. Receptiv, emotiv, simțitor, impresionabil. Cult, educat. Distins, nobil, ales, elegant, strălucitor. Snob. Vb. A avea gust, a da dovadă de bun gust, a avea simțul frumosului. A fi fin (delicat). A educa (a cultiva, a dezvolta) simțul estetic, a forma gustul cuiva, a (se) rafina (fig.), a se sensibiliza. A fi rafinat. Adv. Cu rafinament; cu finețe; cu gust. V. educație, frumusețe, sensibilitate.
- sursa: DAS (1978)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
voroavă s.f. I 1 (reg.) Cuvînt, vorbă. Eu m-am silit, în cît era cu putință, a metahirisi multe cuvinte și voroave după gustul țigănesc (BUD.). 2 (reg.) Manieră de a vorbi, de a se exprima. Din dulceața și frumusețea voroavei lui,... s-au domolit (CANT.). ♦ (de obicei cu determ. ca „meșteșugită”, „frumoasă”) Fel de a se exprima frumos, atrăgător, convingător; elocvență. Nici unul din semenii săi nu era destoinic să-i stea înainte, nici la trîntă, nici la voroavă (ISP.). 3 (reg.) Pezentare, expunere. Bunul stareț, simțind perii capului lui cei albi spălați de lacrămile tînărului copil, contenește voroava sa (BELD.). 4 (înv.) Cuvînt, discurs. Veți fi mai învățați a dare răspunsuri la sfaturi ori de taină, ori de oștire, ori de voroave la domni și la noroade de cinste (NEC.). 5 (înv.) Discuție, convorbire, sfat. La apa Vavilonului, Jelind de țara Domnului, Acolo șezum și plînsăm La voroavă ce ne strînsăm (DOS.). 6 (înv.) Discuție în contradictoriu; ceartă. Voroavă să ațiță între ei (N. COST.). 7 (înv.) Învățătură, povață. Să ia seama voroavelor ce au toți psalomii (ANTIM). 8 (înv.) Știre, veste, informație. Voroava să lățește pretutindenea (BELD.). 9 (înv.) Utilizare a unei anumite limbi, a unui dialect etc. Firea și voroava cea elinească peste măsură au iubit (AETHIOPICA). 10 (înv.) Înțelegere, învoială. Atîta samă de slujitori țiind Ștefan Vodă, nici de la unii zarva nu s-au început, numai de la munteni săimeni și capetele lor și luase în voroavă cu sine și pre săimenii cești de loc asupra nemților (COSTIN). II (înv.) 1 Larmă, zarvă, gîlceavă; neliniște, tulburare, zbucium, agitație. În Galilei tremease Domnul ucenicii, ca den voroavă și den multă frica iudeilor să scoață ei și să-i slobozească de toată frica și de toată spaima (COR.). 2 Învrăjbire, vrajbă. Cu voroavă cine toată viața i-e împlută, sfîrșenie are moartea (COR.). • pl. -e. /de la vorovi, prin derivare regresivă.
- sursa: DEXI (2007)
- adăugată de claudiad
- acțiuni
bun-gust (simț estetic) s. n., art. bunul-gust erată
- sursa: DOOM 3 (2021)
- adăugată de gall
- acțiuni
búcur, a -á v. tr. (alb. bukuronĭ, a înfrumuseța, bukură, frumos). Aduc bucurie: vă aduc o veste care vă va bucura, vă voĭ bucura pe toțĭ c’o veste bună. V. refl. Simt bucurie: s’a bucurat de vestea bună. Îmi arăt bucuria: să bem și să ne bucurăm! Mă folosesc, am, posed (după fr. se réjouir): se bucură de o bună sănătate, reputațiune. A te bucura la, a rîvni la, a te bucura să poțĭ ocupa (apuca): nu te bucura la bĭata luĭ căsuță, ci ĭartă-ĭ datoria! Fals se bucură de o sănătate zdruncinată orĭ asta mă bucură (după germ. das freut mich). Corect: are o sănătate zdruncinată, o urîtă reputațiune și mă bucur de asta. – În Trans. și îmbucur: pe toțĭ ĭ-a îmbucurat, toți s’aŭ îmbucurat.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
uman a. 1. relativ la om: istoria umană ’n veci le desfășoară EM.; 2. care simte îndurare, binefăcător: bun și uman. ║ adv. omenesc.
- sursa: Șăineanu, ed. VI (1929)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
GELOS, -OASĂ, geloși, -oase, adj. 1. Cuprins de gelozie; care manifestă gelozie. O zînă geloasă l-a prins la fund și nu i-a mai dat drumul! GALACTION, O. I 325. Nu, n-am fost nici o secundă gelos, deși am suferit atîta din cauza iubirii. CAMIL PETRESCU, U. N. 99. Care ține (prea) mult la ceva și se teme să nu-l piardă. Geloși... de libertățile și de bunurile lor, dacii, simțindu-se înfrînți, deteră înșiși foc la cetățile și la colibele lor. ODOBESCU, S. II 285. 2. (Rar) Invidios, pizmaș. Cămila mult geloasă văzînd un țap o dată Cu coarnele cum bate de cîni încungiurat A început în sine a blestema. NEGRUZZI, S. II 295.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
PĂȘTIUNE, păștiuni, s. f. (Regional) Pășune. Se minună mult Alesandru de astă vedenie: cum de boii acei mari, în așa multă și bună păștiune, și numai nu cad de pe picioare de slabi. RETEGANUL, P. V 53. Cînd simte de vreme bună Trage oile-n păștiune. MAT. FOLK. 116.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
VINOVAT, -Ă, vinovați, -te, adj. 1. (Despre oameni) Care are o vină, care a săvîrșit o faptă pedepsită de lege, o greșeală sau o abatere de la datorie sau de la morală; culpabil. Avocatul se simțea vinovat că a făcut prostia de-a pleca din București. REBREANU, R. II 53. Ești vinovat de toate cîte mi s-au întîmplat. CARAGIALE, O. III 79. Pentru că m-o făcut dumnezeu fată, maică-mea nu mă poate suferi, parcă eu sînt vinovată. ALECSANDRI, T. I 52. De-oi fi, doamne, vinovat, Vrednic sînt de spînzurat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 398. Asta este o greșeală de care e vinovat gustul meu. NEGRUZZI, S. I 38. ◊ (Construit cu dativul, care arată față de cine a greșit cineva) Ce vi-i robul vinovat, Astfel de l-ați ferecat? ALECSANDRI, P. P. 126. (Glumeț) A ucis-o [pe găină], fără să-i fie vinovată cu nemica, sărmana! CREANGĂ, P. 70. ◊ (Substantivat) A rămas să cheme pe vinovată înaintea scaunului lor, în dimineața următoare. SADOVEANU, O. VIII 229. Plecă ochii în pămînt, rușinat, și răspunse ca un vinovat. REBREANU, I. 103. Stricăciunea se făcuse și vinovatul trebuia să plătească. CREANGĂ, A. 50. La cea mai mică greșeală... capul vinovatului se spînzura. negruzzi, S. I 143. 2. (Învechit; construit cu dativul, care arată pedeapsa cuvenită) Pasibil de... După pravilele locului lor, era vinovați morții. DRĂGHICI, R. 302. 3. Care este în afară de lege sau de bunele moravuri; nepermis. Simțeam în mine ceva... bolnăvicios și vinovat. GALACTION, O. I 59.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
MENIRE s. f. Acțiunea de a m e n i și rezultatul ei. 1. (Învechit și regional) Considerare, recunoaștere ; consfințire. Cf. m e n i (1). Cei ce dobîndesc den credință menirea numelui, aceia-s izrailteani. CORESI, EV. 498, cf. VAIDA. 2. (Învechit) Cunoaștere dinainte a unui fapt, a unui fenomen ; previziune, prevestire. Cf. m e n i (3). Meteorologhia sau minirea timpului este știința de a cunoaște schimbarea timpului viitoriu. AR (1829), 672/36. Minirea timpului nu este între cele cu neputință, ib. 672/45, cf. DDRF. 3. Ursită, soartă, destin. Cf. m e n i (4). Ș-acuma că-mplinită îmi este-a mea menire, Născut pentru iubire, eu mor pentru iubire. MACEDONSKI, O. I, 253. Umblat-au Ani îndelungi, prigoniți de menire, prin mările toate. COȘBUC, AE. 12. Nu se cade ca-n menirea ce croit-o-ne-am senină, Să ne fie spada roasă de-a păcatului rugină. DAVILA, V. V. 45. Tu ai aripi zburătoare Ca să te înalți la soare, Eu la umbră, la răcoare, Am menire-nfloritoare. ALECSANDRI, P. P. 31. 4. Rost, misiune, sarcină, rol, (regional) menință. V. c h e m a r e, p r e d e s t i n a r e. S-au deprins a o socoti ca. . . o menire a unei fericite viitorimi (a. 1835). URICARIUL, VIII, 124. Putem. . . îndeplini menirea morală a omenirei. BĂLCESCU, M. V. 2. Orice ființă se naște pe pămînt Cu-o tainică menire, c-un dor și cu-n avînt. ALECSANDRI, T. II, 139. Rolul criticului de azi este eminamente constructiv, menirea lui este de a lămuri întunecatele și complicatele procese ale minții și vieții omenești. VLAHUȚĂ, O. A. 230. A întrupa cît mai multă simțire. . . este de bună samă o menire a poeziei. GHEREA, ST. CR. I, 166. Se redeștepta firea indiferentă, pentru a împlini menirea legilor sale. D. ZAMFIRESCU, V. Ț. 50. Singurele noțiuni generale cu menirea explicativă de care s-a servit această școală au fost procesul de integrațiune și diferențiere. PETICĂ, O. 485. [Ceasornicul] părea să aibă acum altă menire decît măsura timpului. SADOVEANU, O. IX, 404, cf. BART, E. 42. Clasa muncitoare are menirea istorică să conducă lupta tuturor păturilor muncitoare pentru desființarea proprietății capitaliste. CONTEMP. 1953, nr. 358, 3/3. Înalta menire a cercetării științifice. SCÎNTEIA, 1965, nr. 6678. – Pl.: meniri. – Și: (învechit) miníre s. f. – V. meni.
- sursa: DLR (1913-2010)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
COURBET [curbé], Gustave (1819-1877), pictor francez. Natură viguroasă și combativă. C. a fost promotorul realismului în arta franceză în sec. 19. Lucrări remarcabile prin construcția formelor, prin coloritul puternic și prin simțul viu al concretului („Bună ziua, domnule Courbet”, „Înmormîntare la Ornaus”, „Atelierul pictorului”).
- sursa: DE (1993-2009)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
2) simt și simțésc (est) și simț (vest), a simțí v. tr. (maĭ vechĭ sinț, d. lat. sentire, it. sentire, pv. fr. sp. pg. sentir. V. con-, pre- și re-simt). Percep (constat) pin simțurĭ, primesc o impresiune pin pipăit, auz, văz, miros orĭ gust: simte cotu, măĭ țopîrlane, răcnĭ sergentu către front; a simți o mare bucurie. Apreciez, gust: a simți frumuseța uneĭ opere de artă. Prind de veste, observ: nicĭ n’am simțit cînd a plecat, cînele simte vînatu. Pricep, presimt: a simțit că s’a întîmplat ceva grav. V. intr. Vechĭ. Leșiĭ aŭ simțit pe Tătarĭ. V. refl. Am conștiința stăriŭ mele, mă recunosc: leu fe simte puternic, mă simt bolnav. Se simte, se mai vede, au mai rămas urme: buna educațiune tot se simțea în el.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
sînge n., pl. sîngĭurĭ(lat. sanguen și sanguis, gen. pop. sanguis, cl. sánguinis; it. sangue pv. sanc, fr. sang, cat. sanch, sp. sangre, pv. sangue). Lichidu roș care circulă pin vinele și arterele vertebratelor. Sîngele Domnuluĭ (al luĭ Hristos), vin (Iron.). Sînge de noŭă frațĭ orĭ sînge de gódie, un produs vegetal rășinoș roș cărămiziŭ închis recoltat de pe coaja fructuluĭ de cáiamus draco, o plantă agățătoare originară din insulele Sonde (Se Întrebuința odinioară ca medicament astringent). Sîngele voiniculuĭ, indrușaim. A-țĭ face sînge răŭ, a te nemulțămi, a te supăra, a te enerva. A-țĭ ingheța sîngele’n vine, a simți mare frică. Rudenie de sînge, rudenie adevărată, nu pin alianță. Principe de sînge, principe dintr’o familie domnitoare. Cal pur sînge, cal de cea maĭ bună rasă. Vocea sîngeluĭ, simțu de rudă, instinctu de familie. A-țĭ da sîngele pentru patrie, a muri saŭ a fi rănit p. patrie. A primi botezu de sînge, a fi în marele foc al bătăliiĭ. A vărsa sînge, 1) a fi ofticos în ultimu grad, 2) a vărsa sîngele altuĭa, a ucide. A fi iubitor de sĭnge, a fi crud, ucigaș. A lua (a lăsa) sînge cuĭva, a-ĭ deschide o vînă, a-l hărăxi, a-ĭ pune lipitorĭ cînd are prea mult stnge. A plăti o greșeală cu sîngele tăŭ, a perde vĭata p. această greșală. A avea sînge în vine (nu bragă!), a avea sîngele rece, a nu fi emoționat, a-țĭ păstra prezența de spirit. Cu sînge rece, fără emoțiune.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BUN-GUST s. n. sg. Simț estetic rafinat. [Gen.-dat.: bunului-gust] – Din bun4 + gust.
- sursa: DLRM (1958)
- adăugată de lgall
- acțiuni
plăcére f. (d. a plăcea, după fr. plaisir). Bucurie, mulțămire: aŭ plecat cu mare plăcere. Distracțiune, petrecere, desfătare: plăcerea călătoriilor, a renunța la plăcerile vĭețiĭ. Plac, voință, voĭe, gust: fă cum țĭ-e plăcerea. A-țĭ face plăcere, a-țĭ plăcea, a simți plăcere: îțĭ face plăcere cînd vezĭ o faptă bună. Cu plăcere, cu bucurie, simțind plăcere: mor cu plăcere pentru patrie. De plăcere, de gust, ca să mă distrez: m’am suit de plăcere pe munte.
- sursa: Scriban (1939)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
BUN-GUST s. n. sg. Simț estetic rafinat.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
BOGAT, -Ă, bogați, -te, adj. 1. (Despre indivizi izolați) Care are avere mare, bani mulți sau bunuri numeroase, care a acumulat bogății. E lung pămîntul, ba e lat, Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Nevasta acestui sărac era muncitoare și bună la inimă, iar a celui bogat era pestriță la mațe și foarte zgîrcită. CREANGĂ, P. 37. ◊ Expr. A fi putred de bogat v. putred. Fig. ◊ (Substantivat) Îi place bogatului să-și desfășure comorile. SLAVICI, O. II 192. Nemernic e bogatul cu sacii lui de bani! BOLLIAC, O. 69. ◊ (Despre colectivități organizate) Care dispune din abundență de bunuri materiale. Care dintre voi se simte destoinic a împărați peste o țară așa de mare și bogată... CREANGĂ, P. 184. 2. (Despre lucruri concrete și despre noțiuni abstracte) Care se află în cantitate mare, îmbelșugat, mult, numeros; care cuprinde sau conține ceva (exprimat sau subînțeles) în cantitate mare. Păr bogat. ▭ Niciodată mîndrul vultur ce-n văzduh se cumpănește... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. ◊ Fig. Peste tot scaldă un soare dogoritor și bogat. SAHIA, N. 17. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» și arătînd natura avuției) Iarna era bogată în zăpadă și troiene. SADOVEANU, M. C. 114. ◊ (Adverbial) Două jilțuri din școala lu Palladio, adică linii simple cu nuri bogat sculptate. CAMIL PETRESCU, T. II 173. ♦ (Despre flori) Cu petale multe și dese; bătut, învoit. Mari roze bogate și grele Abia mai pot capul să-și țină. MACEDONSKI, O. I 193. ♦ Variat. Floră bogată. ♦ (Despre un veșmînt) Cu multe falduri, croit din plin; larg. Își luase o rochie nouă, încă neîmbrăcată, alb-liliachie, strînsă pe pieptu-i tineresc și bogată în poalele lungi, trecute de genunchi. MIHALE, O. 501. 3. (Despre lucruri) De mare preț; scump, luxos. Își alese... hainele cele mai mîndre și mai bogate. ISPIRESCU, L. 13. Ghirai, hanul cel bătrîn, Cu hamger bogat la sîn. ALECSANDRI, P. F. 77. ♦ Strălucitor, frumos, măreț, fastuos. Se bucură cu toții în sala cea bogată. MACEDONSKI, O. I 258.
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
OCHI1, (I, II 4, 7, 12) ochi, s. m., (II 1, 2, 3, 4, 5, 8, 9, 10, 11) ochiuri, s. n. I. 1. Fiecare dintre cele două organe de formă globulară, sticloase, așezate în chip simetric în partea din față a capului; globul împreună cu orbita, pleoapele, genele etc., irisul colorat al acestui organ; organul vederii unui animal ori al unei insecte, indiferent de structura lui. Avea, precum, desigur, trebuie să fi avînd și astăzi, niște ochi mici și cenușii, de o strălucire stranie. HOGAȘ, DR. II 120. Mergi sănătoasă, mămucă, zise cel mic, cu lacrimi în ochi. CREANGĂ, P. 20. Ci tu rămîi în floare ca luna lui april, Cu ochii mari și umezi, cu zîmbet de copil. EMINESCU, O. I 128. Ochi pentru ochi și dinte pentru dinte, se spune cînd la o faptă rea se răspunde cu altă faptă de aceeași măsură; cum e fapta, așa și răsplata. Prinde orbul, scoate-i ochii, se zice cînd cineva te păgubește fără să-l poți trage la răspundere. Banul e ochiul dracului (= banul e o ispită care te poate duce la multe rele). ◊ Fig. Rămîne Toamna singură pe zare, Privind cu ochiu-i tulbure și mare. D. BOTEZ, P. O. 35. Ei fac din noapte ziuă, ș-a zilei ochi închid. EMINESCU, O. I 56. ◊ Albul ochiului v. alb. Coada ochiului v. coadă. Ochi de broască v. broască. Ochi de bou v. bou. ◊ Loc. adv. Văzînd cu ochii = foarte repede, pe zi ce trece. Cu tărîțe, cu cojițe, purcelul începe a se înfiripa și a crește văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 76. De (sau pentru) ochii lumii = de formă, în aparență, ca să vadă sau să creadă oamenii că s-a făcut. ◊ Expr. Ochii lumii = opinia publică. Ea riscă a-și compromite reputația în ochii lumii. BOLINTINEANU, O. 382. Cu ochii închiși v. închis. Cît te-ai freca (sau șterge) la ochi = foarte repede, cît ai bate din palme. Numai ochi și urechi = foarte atent. Se ridică – numai ochi și urechi. GALAN, B. I 54. A scoate cuiva ochii (cu ceva) = a-i aduce aminte cuiva cu răutate de anumite fapte ale sale, de anumite atitudini proprii sau de faptele altora dar care îl privesc; a-i scoate pe nas. Hojma mă morocănește și-mi scoate ochii cu cele tinere. CREANGĂ, P. 122. A dormi numai cu un ochi = a dormi ușor, neliniștit (gata să se trezească la cel mai mic zgomot); a dormi iepurește. Cît Vezi cu ochii (sau cu ochiul) = cît cuprinzi cu privirea, pînă la depărtări foarte mari. Nimeni, nimic, cît vedeai cu ochiul. DUMITRIU, N. 14. (A vedea) cu ochii liberi v. liber. A vedea cu ochii lui = a vedea el însuși, a fi fost de față la o întîmplare. A vedea cu ochii altuia = a nu avea păreri proprii, a privi prin prisma altuia. A păzi (sau a îngriji) pe cineva ca ochii (sau ca de doi ochi) din cap = a păzi pe cineva cu cea mai mare grijă. Avea vodă Calimah o iapă arăbească și o păzeau slujitorii ca ochii din cap. SADOVEANU, O. I 462. Să îngrijești de calul meu ca de doi ochi din cap. CREANGĂ, P. 208. A arăta (pe cineva sau ceva) din ochi = a semnala cuiva în mod discret (pe cineva sau ceva), făcînd o mișcare ușoară a ochilor în direcția voită. Îmi arătă, din ochi, pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. A iubi pe cineva sau a-i îi drag cineva ca (sau mai mult decît) ochii din cap = a iubi pe cineva din tot sufletul, peste măsură. Acum văzuse Ipate ce poate Chirică, și-i era drag ca ochii din cap. CREANGĂ, P. 153. Îl iubeau mai mult decît ochii din cap. DRĂGHICI, R. 3. A i se scurge (sau a-i curge) cuiva ochii după cineva (sau după ceva) = a se uita cu mult drag la cineva sau ceva, a ține mult la cineva sau ceva. E mîndru și fetelor le curg ochii după el. SADOVEANU, la TDRG. Li se scurgeau ochii după dînșii. ISPIRESCU, L. 24. A-i fi cuiva drag ca sarea-n ochi = a nu-i fi cuiva pe plac, a-i fi cuiva nesuferit. Fetele împăratului însă priveau la verișor cum privește cînele pe mîță și li era drag ca sarea-n ochi. CREANGĂ, P. 231. A nu avea ochi să vezi pe cineva = a nu putea suferi pe cineva, a fi mînios pe cineva. Cu toate că el se nevoiește... să îl iubesc, însă eu din zi în zi îl uresc mai mult și n-am ochi să-l văz. GORJAN, H. II 123. A privi pe cineva cu (sau a avea pe cineva la) ochi buni (sau răi) = a simpatiza (sau a fi ostil, a nu avea la inimă) pe cineva. Nu se căia de loc că l-a. primit la curtea sa, ba încă începuse a-l privi cu ochi buni. ISPIRESCU, L. 126. Am cam băgat eu de seamă că nu-l prea are la ochi pe Chiriac. CARAGIALE, O. I 48. Știu bine la ce ochi răi mă aveți cu toții. ODOBESCU-SLAVICI, la TDRG. A nu vedea (lumea) înaintea ochilor = a fi foarte supărat, a fierbe de mînie. Se făcu foc și pară de mînie, se turbură de necaz și nu mai vedea înaintea ochilor. ISPIRESCU, L. 27. Nu-mi văd lumea înaintea ochilor de năcaz. CREANGĂ, P. 190. A da ochii (sau ochi) cu cineva = a întîlni pe cineva (pe neașteptate). Mîine sau poimîine, streinul care doarme sus are să dea ochii cu d. Demetru Demetrian. C. PETRESCU, A. 295. N-ar fi vrut să dea ochii cu nimeni. BART, E. 213. A da cu ochii de cineva (sau de ceva) = a întîlni întîmplător pe cineva, a vedea ceva care din întîmplare îți iese în cale; a zări. Mergînd așa, pe vremea cînd soarele se-ngînă Cu noaptea, a dat Sînger cu ochii de-o fîntînă. COȘBUC, P. II 183. Cînd a dat cu ochii de mire, pe loc a încremenit. CREANGĂ P. 86. Colonelul... dă cu ochii de sarbedul romîn Ce stase-n loc la umbră, sub un stejar bătrîn. ALECSANDRI, O. 244. A-și vedea visul cu ochii = a-și vedea realizată o dorință. E cu ochi și cu sprîncene = e evident, e clar, e cusut cu ață albă. Prea cu ochi și cu sprîncene erau însă glumele lui încît ea să nu-l priceapă. La TDRG. A i se întoarce (cuiva) ochii în cap (sau pe dos), se zice cînd cineva este în agonie, cînd moare. (În imprecații) În cap ochii să i se-ntoarcă Și să-i fie graiul prins. ALECSANDRI, P. I 7. A face (sau a deschide) ochii mari v. mare. A i se face (cuiva) negru înaintea ochilor = a se tulbura (cuiva) vederea, a nu mai vedea bine de supărare, de mînie etc. A face (cuiva) ochi dulci = a arunca (cuiva) priviri de dragoste, a privi galeș. (A fi) cu ochii în patru v. patru. A avea (sau a fi cu) ochii pe cineva = a nu pierde pe cineva din vedere, a urmări cu atenție mișcările cuiva (în care nu te încrezi). Să știi că am să am ochii pe dumneata. C. PETRESCU, R. DR. 249. A pune (o armă) la ochi (sau a lua la ochi) = a ținti, a ochi. Petru își încordă arcul, îl luă la ochi, săgeata zbură și în aceeași clipă se văzu trupul lui Malaspina căzînd. GANE, N. II 86. Cînd fură aproape de lup de o bătaie de săgeată, puse Făt-Frumos arcul la ochi. ISPIRESCU, L. 75. A lua (pe cineva) la ochi = a avea anumite bănuieli (cu privire la cineva), a supraveghea atent mișcările cuiva, a suspecta. Ți s-a părut că drumurile tale sînt închise pentru totdeauna... din pricina portarului care te luase la ochi. PAS, Z. I 261. A pune ochii (pe cineva sau ceva) = a-i plăcea cineva sau ceva. A face un lucru cu ochii închiși = a face un lucru fără o cercetare prealabilă, în mod superficial; a face foarte ușor un lucru, fără dificultate. între patru ochi = numai între două persoane, fără martori, în intimitate. A face cu ochiul v. face. A face ochi v. face. A deschide ochii v. deschide. A deschide (sau a i se deschide) cuiva ochii v. deschide. A închide ochii v. închide. A închide (cuiva) ochii v. închide. A da ochii peste cap v. da. A lega la ochi (pe cineva) v. lega. A se băga în ochii cuiva v. băga. A arunca praf în ochii cuiva v. praf. Plin ochi = plin de tot. Într-o clipă fu adusă dinaintea ei o cofă plină ochi. GANE, N. 44. ◊ (Familiar) Cu un ochi la făină și cu altul la slănină, se spune despre cel care se uită cruciș sau, fig., despre cel care rîvnește la două lucruri odată. (Arătînd intensitatea cu care se săvîrșește o acțiune) (Muncește, lucrează, aleargă, se ferește, fuge etc. de ceva) de-și scoate ochii = (muncește, lucrează etc.) cît poate, din răsputeri. Moș Nichifor fugea de cărăușie de-și scotea ochii. CREANGĂ, P. 107. 2. (La pl., urmat de determinarea «buni» sau «slabi») Facultatea de a vedea, simțul văzului, vedere. Ai ochi mai buni și te rog să-mi vii tu în ajutor. C. PETRESCU, C. V. 247. ◊ Expr. A lua (cuiva) ochii v. lua. A bate la ochi v. bate. A nu-și crede ochilor v. crede. ♦ (Mai ales la pl.) Privire, uitătură. Pe stradă, trecătorii, puțini la număr, alergau cu ochii în pămînt. C. PETRESCU, 468. Draga mea fără cuvinte, Doar din ochi pricepe toate. TOPÎRCEANU, B. 58. Ea-l oprește-n loc cu ochii și c-o mult smerită rugă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (În apostrofări) Să nu te văd în ochi! ▭ Depărtează-te din ochii-mi. CONACHI, P. 84. ◊ Loc. adv. Cu ochii pierduți = cu privire neconcentrată, privind în vag, în extaz. Se uita cu ochii pierduți de bucurie cînd la moșneag, cînd la Maranda. MIRONESCU, S. A. 83. Sub ochii noștri = a) sub privirea noastră, în raza noastră vizuală; b) acum, în prezent, în timpul vieții noastre. Societatea noastră se construiește sub ochii noștri. V. ROM. decembrie 1953, 261. În ochii cuiva = în conștiința cuiva, după părerea cuiva. Dinastia este condamnată în ochii poporului romîn. LIT. ANTIMONARHICĂ 133. Ochi în ochi = privind unul în ochii celuilalt. Au ascultat o clipă, pe urmă, ochi în ochi, și-au zîmbit. GALAN, Z. R. 201. S-o vadă cum șade ochi în ochi cu Ion. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. A privi cu ochi de piatră = a privi cu indiferență, nepăsător, rece, înmărmurit. Constandin îl privea cu ochi de piatră. DUMITRIU, N. 248. A privi cu ochi mari = a) a fi uimit de ceea ce vede; b) a i se dilata ochii de mînie, furie etc. Mă privește cu ochii mari de copil furios. CAMIL PETRESCU, U. N. 82. A avea ochi = a se arăta priceput în a aprecia un lucru dintr-o privire. A măsura (a judeca, a prețui etc.) din ochi = a aprecia fără măsurători precise, examinînd numai cu privirea. Tot chibzuia, parcă măsura așa din ochi depărtarea. MIRONESCU, S. A. 119. A vinde (a da sau a cumpăra) pe ochi = a vinde (sau a cumpăra) apreciind cantitatea cu privirea. A sorbi (pe cineva) din ochi = a ține foarte mult la cineva, a-l privi cu drag. El necontenit o sorbea din ochi și se minuna cum îi ședea de bine culcată pe canapea. GANE, N. II 123. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva (pe furiș), cu dragoste, cu plăcere. Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. A (-și) arunca ochii = a) a privi repede, în treacăt. Cînd își aruncă ochii spre poartă, ce să vadă. CREANGĂ, P. 68; b) a examina, a cerceta sumar. A pierde pe cineva (sau ceva) din ochi = a nu mai vedea pe cineva sau ceva care se depărtează sau de care te depărtezi. A pierde (sau a prăpădi) pe cineva din ochi = a ține foarte mult la cineva, a iubi nespus. O iubeau... pe fată de-o pierdeau din ochi. CARAGIALE, O. III 103. Încotro vede cu ochii (sau unde îl duc ochii) = indiferent unde, în orice direcție, fără țintă, aiurea. Inima-mi e moartă și braul fără putere, mergeți unde vă vor duce ochii, căci oriunde, tot mai bine veți fi decît cu mine. GANE, N. I 212. 3. (La pl.) Obraz, față. N-apucaseră a vedea la ochi pe înfricoșatul Șoiman. SADOVEANU, O. VII 139. Să nu te speli pe ochi din cană. ȘEZ. VI 24. ◊ Loc. adv. De la ochi sau (verde) în ochi = cu îndrăzneală, fățiș, fără cruțare. Spune-mi verde-n ochi, ca să știu ce leac trebuie să-ți fac. CREANGĂ, Ia TDRG. Un copil de ieri să mă batjocorească de la ochi! ALECSANDRI, T. 233. II. (Prin analogie) 1. Fiecare dintre spațiile libere ale unei ferestre, în care se montează geamurile; panou de sticlă care închide fiecare dintre aceste spații. Sunară la ușa... cu nenumărate ochiuri de geamlîc. DUMITRIU, F. 91. Și-au mers pînă la fereastră și să uitară pe ochiul ferestrei, cum mănîncă tată-so. RETEGANUL, P. I 44. ♦ Mică deschizătură (de obicei închisă cu sticlă) făcută într-un perete exterior, folosind la aerisirea sau iluminarea unei încăperi. Prin ochiul colbăit și galbăn care ținea loc de fereastră, intra lumina și punea o pată lungă în mijlocul casei. SADOVEANU, O. III 563. 2. Porțiune de loc, de obicei în formă circulară, acoperită cu altceva (zăpadă, verdeață, nisip etc.) decît mediul înconjurător. Un ropot de ploaie spală cele din urmă ochiuri zgurite de omăt. C. PETRESCU, R. DR. 312. Aice era un ochi de pămînt verde, ca un ostrov în mare. SBIERA, P. 227. Acolo-n ochi de pădure, Lîngă trestia cea lină Și sub bolta cea senină Vom ședea în foi de mure. EMINESCU, O. I 64. 3. Întindere de apă (în formă rotundă), în regiuni mlăștinoase, mărginită cu papură (v. baltă); loc unde se adună și stagnează apa (v. băltoacă). O suliță îngustă plină de noroi și de ochiuri întunecoase de apă. SADOVEANU, P. 162. Ochiurile de baltă pitite după zidul întunecat al papurei. C. PETRESCU, S. 24. Ochiurile de apă stătută înghețaseră și gîștele nu mai aveau unde să se scalde. DUNĂREANU, CH. 75. ♦ Vîrtej de apă, bulboană. Peste adîncimi se fac ochiuri care rotesc în loc. VLAHUȚĂ, O. A. 407. 4. Buclă formată prin îndoirea unei sfori și petrecerea unuia dintre capete prin îndoitură; laț. Făcuse un nod prost... care nu prindea decît cu două din ochiuri. DUMITRIU, P. F. 12. La celălalt capăt [funia] are băgat un șumuiog... de paie, care intră într-un ochi, ureche sau laț. PAMFILE, A. R. 204. Un ștreang... aluneca pe un ochi. ODOBESCU, S. I 442. ♦ Fiecare dintre golurile (simetrice) dintre firele unei împletituri, ale unor țesături, plase etc.; golul împreună cu firele care îl mărginesc. Zece ochi pe fiecare cîrlig. Doi ochi scăpați. ▭ Vietățile undelor... le arunci în ochiurile plășilor late. DELAVRANCEA, S. 64. Volocul... de prins pește se face în două feluri: țesut și împletit în ochiuri. ȘEZ. IV 113. ♦ Fiecare dintre verigile din care se compune un lanț; za. 5. Orificiu (pe partea superioară a unei mașini de gătit) pe care se așază vasele pentru a le pune în contact direct cu flacăra. 6. (Mai ales la pl.) Mîncare făcută din ouă prăjite în tigaie sau fierte fără coajă, astfel ca gălbenușul să rămînă întreg (cu albușul coagulat în jurul lui) 7. Mugur. Fiecare bucată [de cartof] să aibă un colț, ochi sau mugur în mijloc, din care va naște și va crește viitorul fir. PAMFILE, A. R. 189. Cîrligul este o bucată de viță. avînd un ochi sub nodul de unde se taie și altul deasupra lui. I. IONESCU, P. 247. 8. Despărțitură, compartiment într-o magazie, un hambar, o pivniță etc.; boxă. 9. Pată colorată de pe penele de la coada păunului. 10. Picătură rotundă de grăsime care plutește pe suprafața unui lichid. 11. (În expr.) Ochi magic = tub electronic cu ecran fluorescent care se folosește în special la aparatele de recepție radiofonică sau radiotelegrafică, ca indicator de funcționare a aparatului pe lungimea de undă a unui post de radioemisiune. Ochi de pisică = disc de sticlă (montat într-o garnitură metalică) care reflectă razele de lumină proiectate asupra lui și este folosit ca piesă de semnalizare la vehicule sau la panourile fixe de pe șosele.Fiecare dintre punctele colorate de pe zaruri, cărți de joc etc. Vrei să iei zăce ochi de caro cu nouă ochi de treflă? ALECSANDRI, T. 1202. Dă-mi un zece ochi, un popă, o preoteasă sau orice alta. FILIMON, C. 154. 12. Fig. Pată de lumină, licărire, punct strălucitor. Jarul focului creștea, clipind din ochi nenumărați de pietre scumpe. SADOVEANU, F. J. 369. Un ochi de lumină galbenă, sfioasă, pîlpîie o clipă și adoarme iute. REBREANU, N. 111. Din cer un singur ochi de soare Căzu pe brîu și l-a răpit. COȘBUC, P. I 124. III. Compuse: 1. Ochiul-boului = nume dat mai multor plante din familia compozeelor, cu inflorescențe mari, asemănătoare cu florile simple, albe sau viu colorate (specii de Leucanthenum, Aster, Chrysanthemum); steliță. Ochiul-lupului = a) plantă erbacee cu flori mici albastre (Lycopsis arvensis); b) plantă erbacee cu tulpina ramificată (Plantago arenaria). Ochiul-păunului = fluture de noapte care are pe aripi pete rotunde, colorate, asemănătoare cu cele de pe coada păunului (Saturnia pyri).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de blaurb.
- acțiuni
TRIFOI, trifoi, s. m. Nume dat mai multor plante din familia leguminoaselor, cu frunzele compuse din trei foliole în trei lobi și cu florile strînse în măciulii, dintre care unele se cultivă ca plante de nutreț (Trifolium). Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Se simțea stăpînul lor și-și făcea planurile cum va ara fîneața cutare, iar cutare porumbiște cum va semăna-o cu trifoi. REBREANU, I. 92. Foaie verde de trifoi, Vino, bădiță, la noi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 77. ◊ Compuse: trifoi-mare = sulfină; trifoi-mărunt = plantă cu tulpină ramificată, cu flori galbene-aurii (Trifolium strepens); trifoi-măcriș = măcrișul-iepurelui; trifoi-de-lac (-de-baltă sau -amar) = trifoiște (2); trifoiul-caprelor = sulițică; trifoi-galben = trifoiaș; trifoi-alb = trifoi cu tulpină tîrîtoare, cu flori albe sau trandafirii (Trifolium repens).
- sursa: DLRLC (1955-1957)
- adăugată de LauraGellner
- acțiuni
UMAN, -Ă, umani, -e, adj. 1. Care ține de om sau de omenire, privitor la om sau la omenire, caracteristic omului sau omenirii; omenesc (1). ◊ Geografie umană (sau antropologică) = antropogeografie. 2. (Adesea adverbial) Care are dragoste față de oameni, care simte compasiune față de suferințele lor; omenos, bun, sensibil. – Din lat. humanus.
- sursa: DEX '98 (1998)
- adăugată de ana_zecheru
- acțiuni