ALBINEȚ, -EAȚĂ, albineți, -e, adj. s. m. 1. Adj. (Reg.) Blond, bălai, albeț. 2. S. m. (Pop.) Numele unui varietăți de grâu din Banat. – Alb + suf. -ineț.

BĂLAI, -AIE, bălai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plăvan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. ◊ Expr. (Fam.) A înțărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele ușor obținute. (Pop.) A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. Ori laie, ori bălaie v. laie. – Băl + suf. -ai.

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. ◊ (Substantivat, m.; ir.) Dracul. 2. (Despre animale) Plăvan. ◊ (Substantivat) Nume care se dă unor animale domestice cu părul alb. – Băl + suf. -an.

GALBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., subst. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii^[1] etc. ◊ Rasă galbenă = grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben (2). ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu întrebuințată ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în țările românești. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) galbin, -ă adj., subst.] – Lat. galbinus. modificată

PLĂVIȚ, -Ă, plăviți, -e, adj. 1. (Despre părul sau lâna animalelor) De culoare albă-gălbuie sau albă-cenușie; (despre animale) care are părul sau lâna de culoare albă-gălbuie sau albă-argintie. 2. (Pop.; despre oameni) Cu pielea albă și cu părul blond; (despre părul oamenilor) blond; plăviu. 3. (Reg.; în sintagma) Viță plăviță = varietate de viță de vie cu bobul foarte deschis la culoare. – Plav (reg., despre boi, „care are părul de culoare (albă-)gălbuie” < sl.) + suf. -iț.

NEOXIGENAT, -Ă, neoxigenați, -te, adj. (Despre păr) Care nu a fost decolorat prin tratare cu apă oxigenată; p. ext. nevopsit. ♦ (Despre persoane) Cu părul blond natural. [Pr.: ne-o-] – Ne- + oxigenat.

CODALB, -Ă, codalbi, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. (Despre animale) Care are coada sau vârful cozii de culoare albă, iar restul de culoare mai închisă. 2. (Despre oameni) Cu părul blond; bălai. II. S. m. Pasăre răpitoare de zi de talie mare, cu coada albă (Haliaëtus albicilla). [Var.: (reg.) cudalb, -ă, adj.] – Coadă + alb(ă).

Blond ≠ brun, brunet, oacheș

Brun ≠ blond

Brunet ≠ blond

Oacheș ≠ bălai, blond

BĂL adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

BĂLAI adj. v. blond.

BĂLAN adj. v. blond.

BLOND adj. bălai, bălan, galben, (pop.) gălbior, (înv. și reg.) plăviț, (reg.) plăvai, plăvan, plăviu, (Ban.) băl. (Cu părul ~.)

GALBEN adj., s. 1. adj. v. blond. 2. v. șarg. 3. adj. v. ofilit. 4. adj. v. palid. 5. s. (înv.) zimț. (I-a numărat o mie de ~.) 6. s. (înv.) ughi. (~ul era o monedă de aur.)

GĂLBIOR adj. v. bălai, bălan, blond, chihlimbariu, galben, gălbui.

PLĂVAI adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

PLĂVAN adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

PLĂVIȚ adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

PLĂVIU adj. v. bălai, bălan, blond, galben.

blond adj. m., s. m., pl. blonzi; (persoană, dantelă) f. sg. blondă, pl. blonde

BĂLAI ~aie adj. 1) (despre păr) Care este de culoare deschisă; blond; gălbui, gălbior. 2) (despre persoane) Care are părul și tenul de culoare deschisă; blond. 3) și substantival (despre animale) Care are părul sau lâna de culoare albă-gălbuie sau albă-cenușie. * A înțărcat ~aia s-a sfârșit cu posibilitatea de a trage foloase nemeritate. /băl + suf. ~ai

BLOND ~dă (~zi, ~de) 1) (despre păr, ten) Care este de culoare deschisă; gălbui; bălai. 3) și substantival (despre persoane) Care are părul și tenul de culoare deschisă. * Bere ~dă bere de culoare deschisă, gălbuie. /<fr. blond

BLONDIN ~ă (~i, ~e) v. BLOND. /<fr. blondin

CODALB¹ ~ă (~i, ~e) 1) (despre animale) Care are coadă albă; cu coadă albă. 2) (despre persoane) Care are păr blond; cu păr blond; bălai. /coadă + alb[ă]

GĂLBIOR ~oară (~ori, ~oare) (diminutiv de la galben) 1) Care bate în galben; cu nuanță galbenă; gălbui. 2) (despre părul oamenilor) Care este de culoare deschisă; gălbui; blond; bălai. /galben + suf. ~ior

GĂLBUI ~ie (~i) 1) Care bate în galben; cu nuanță galbenă; gălbior. 2) (despre părul oamenilor) Care este de culoare deschisă; gălbior; blond; bălai. /galben + suf. ~ui

PISTRUI ~ m. Pată mică de culoare brună-gălbuie, ce apare pe pielea unor oameni (mai ales a celor blonzi sau roșcați). /<sl. pistru

A PLATINA ~ez tranz. 1) tehn. (obiecte sau piese de metal) A acoperi cu platină (în scop protector sau/și decorativ). 2) (părul) A decolora dând culoarea blond-argintie (ca platina). /<fr. platiner

PLĂVAN ~ă (~i, ~e) pop. 1) (despre părul vitelor) Care este de culoare alb-gălbuie sau alb-cenușie. 3) și substantival (despre vite, mai ales despre boi) Care are părul de culoare alb-gălbuie sau alb-cenușie. 3) (despre părul oamenilor) Care este de culoare deschisă; blond. /plav + suf. ~an

RUS², RUSĂ, ruși, ruse, adj. Blond. (din sl. rŭsu; deriv. din lat. russus pare mai puțin prob., cf. roșu)

RUSAV, -Ă, rusavi, -e, adj. (Înv., sec. XVII) Blond. (din rus²; ucr. rusjavyj)

RAVIGOT s.n. În gastronomie, ravigotul este un sos picant, rece sau cald; cel rece se face pe bază de vinegretă cu adaos de capere, ceapă și diverse verdețuri, iar cel cald este un sos fin pe bază de rântaș blond, cu adaos de vin și oțet, aromatizat cu verdețuri; din fr. ravigote

RÂNTÁȘ s.n. Amestec de făină și unt sau altă grăsime, prăjit mai mult sau mai puțin, utilizat ca îngroșător pentru sosuri sau alte preparate culinare; poate fi realizat ca rântaș alb (pentru beșamel), blond (pentru sosuri fine) sau brun (pentru sos brun sau spaniol).

BLOND, -Ă adj. (Despre păr, ten etc.) Deschis la culoare, gălbui, bălai. ◊ Bere blondă = bere de culoare deschisă, gălbuie. // s.m. și f. Om cu părul, cu tenul blond. [< fr. blond].

BLONDIN, -Ă adj. (adesea s.f.) Blond(ă). [< fr. blondin].

codălbel, -ea, codălbei, -ele, adj. (reg.) 1. (animal) care are coada sau vârful cozii de culoare albă, iar restul de culoare mai închisă. 2. (om) cu părul blond; bălai.

blînd (blînde), adj. – Blajin, bun, pașnic. – Mr. blîndă, megl. blondă. Lat. blandus (Pușcariu 206; REW 1151; Candrea-Dens., 164; DAR); cf. v. fr. blant, prov. blan, sp. (blando). Der. blîndă, s. f. (urticarie); îmblînzi, vb. (a împăca, a liniști, a potoli); îmblînzitor, adj. (care îmblînzește; dresor). Blîndă se consideră uneori ca un der. dintr-un sl. blǫdi (cf. Byhan, Jb., IV, 304), caz în care ar fi identic cu bolînd; dar opinia admisă în general este că, dimpotrivă, rut. blynda, sb. blanda și bg. blŭnda provin din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 230). A îmblînzi, vb., considerat de Pușcariu 779 ca der. dintr-un lat. *blandῑre (< blandῑri), este mai curînd o formație internă a rom. De asemenea se consideră în general că blîndețe, s. f. (gingășie, dulceață, bunătate) reprezintă lat. blandῑties (Pușcariu 207; Candrea-Dens., 165; REW 1150; DAR); dar este mai probabil o der. internă a rom. (cf. Graur, BL, V, 90), cu. var. blîndeție și blînzie, s. f. (înv., gingășie, dulceață).

blond (blondă), adj. – Bălai, cu părul auriu. Fr. blond. – der. blondă, s. f. (înv., dantelă de mătase); blondin, adj. (blond), folosit în poezia romantică și format pe baza it. biondino, fr. blondin.

plăvâl, -âie, adj. (înv.; despre oameni sau despre părul lor) blond; (despre oameni) care are pielea foarte albă, părul blond și ochi albaștri.

coadă (-ozi), s. f. – 1. Apendice final al părții posterioare a corpului animalelor. – 2. Păr împletit, cosiță. – 3. Peduncul, codiță, pețiol. – 4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă. – 5. Capăt, sfîrșit, extremitate. – 6. Margine, parte de dinapoi. – 7. Rest, rămășiță. – 8. Șir de persoane care așteaptă, rînd. – Mr., megl. coadă, istr. code. Lat. pop. cōda, în loc de cauda (Pușcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR); cf. it. coda, prov., cat., v. sp. coa, v. fr. coe (fr. queue), sp., port. cola. Pentru expresia coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio. – Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung); coadeș, adj. (cu coada lungă); codos, adj. (cu coada lungă); codaș, adj. (care rămîne la urmă; sărman, mizer); codaci, adj. (cu coadă lungă; codaș, laș); codan, adj. (cu coada lungă); codană, s. f. (fată, tînără, fecioară), cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine); codea, s. m. (poreclă dată diavolului); codaț, s. m. (vierme); codiriște (var. codoriște, codorîște, codorișcă, codorie, codolie etc.), s. f. (mîner, mai ales la bici și la secure), a cărui terminație pare a se datora unei contaminări cu toporiște sau toporișcă „secure”; codirlă (var. codîrlă), s. f. (partea de dinapoi a unei mașini, a unui rînd); codîrlaș, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic); codi, vb. ( a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a șovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis); codeală, s. f. (îndoială, ezitare); codelnic, adj. (șovăielnic, care o ia pe departe); codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă); coditură, s. f. (lînă căzută și culeasă de pe jos; șovăire, lipsă de hotărîre); coditor, adj. (oscilant). Din rom. provine rut. kodaš „cel de urmă; sărac” (Candrea, Elemente, 407); cf. sb. kuda „coadă”, probabil din it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept comp. cu adj. lat. (cf. Spitzer, Cacor., V, 332, și REW 4934N), sau ca der. de la un lat. *codella, dim. de la coda (Drăganu, Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este der. rom. de la coadă, unde suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui l expresiv ca în bucălat și în creațiile spontane în li-, cf. morfoli. Comp. codalb (var. cudalb), adj. (cu coada albă; blond), comp. cu alb, a cărui comp. ar putea fi romanică (cf. sard. kodalbola, Philippide, Principii, 98; Candrea-Dens., 376); codălbi, vb. (a-și pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieși prost, a-și pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat de la ideea cozii ochiului care devine alb; codălbiță, s. f. (specie de șoim, Lanius collurio); codălbiu, adj. (blond); codroș, adj. (pasăre, pieptănuș, Ruticilla phoenicula), comp. cu roș. Cf. codobatură.

blondă (dantelă) (înv.) s. f., g.-d. art. blondei; pl. blonde

BLOND, -Ă I. adj. (despre păr, ten) deschis la culoare, gălbui, bălai. ♦ bere ~ă = bere de culoare deschisă. II. s. m. f. bărbat, femeie cu părul, cu tenul blond; blondin(ă). (< fr. blond)

BLONDIN, -Ă adj., s. m. f. blond. (< fr. blondin)

flor (floară), adj. – Blond, cu părul roșcat. – Mr. flor. Lat. florus (Pascu, Beiträge, 16; Pascu, I, 86). Cuvînt rar în rom., abia dacă a fost atestat în mr. Constituie o explicație mai bună pentru toate numele de persoane și de animale în general se pun în legătură cu floare, cum sînt: Florea, Florin, Floarea, Florica pentru persoane, Floraia pentru vaci, Florean, Florilă, pentru boi, Floran pentru cîini. În general aceste nume se dau unor persoane sau animale cu părul galben; însă prin etimologie populară se dau adesea și unor animale care se nasc în săptămîna Duminica floriilor. – Der. floriu, adj. (bălțat cu roșu).

galben (galbenă), adj. – 1. De culoarea aurului, a lămîiei. – 2. Blond. – 3. Palid, decolorat. – 4. (S. m. și f.) Nume dat unor animale domestice cu părul galben. – 5. Ducat, monedă veche de aur, de mărime și valoare variabilă. – 6. (S. f.) Varietate de struguri de proveniență din Odobești. – Var. (dial.) mr., megl. galbin. Lat. galbĭnus (Pușcariu 696; Candrea-Dens., 713; REW 3646; DAR), cf. alb. gelbëre (Meyer 119; Philippide, II, 643), it. gavinello „vindereu” (Battisti, III, 1775), fr. jaune. Pentru numele monedei, cf. port. amarela, iud. port. amaríio. Der. gălbenaș, s. m. (ducat, monedă; persoană care strînge dările, înv.) gălbenare (var. gălbinare), s. f. (icter; rar, gălbenuș; cimbru, Serratula tinctoria); gălbinatec, adj. (rar, gălbui); gălbeneală, s. f. (paliditate, culoare gălbuie; vopsea galbenă; rar, dropică); gălbenel, s. m. (ducat, monedă; nume de plante, Nasturtium amphibium, Ranunculus aureus, Ranunculus pedatus, etc.); gălbenea, s. f. (hreniță, Nasturtium); gălbinică, s. f. (mușețel, Matricaria chamomilla); gălbeneț, s. n. (galbeni, bănet); gălbeneț (var. gălbineț), adj. (oacheș); gălbenicios, adj. (gălbui; palid); gălbeniță, s. f. (plantă, Galeobdolon luteum); gălbeniu, adj. (gălbui); gălbenuș, s. m. (plantă, Crepis setosa); gălbenuș, s. n. (partea centrală, sferică, de culoare galbenă a oului); gălbenuț, s. m. (varietate de ciuperci comestibile); gălbior, adj. (gălbui); gălbior, s. m. (ducat; varietate de ciuperci, Cantharellus cibarius; varietate de struguri); gălbiu (var. gălbui), adj. (gălbui); gălburiu, adj. (gălbui), provenind dintr-o încrucișare cu alburiu; gălbenime, s. f. (gălbejeală); îngălbeni (var. gălbeni, (în)gălbini, etc.), vb. (a se face galben; a deveni palid, a-și pierde culoarea); îngălbenitor, adj. (care face să devină galben). – Din rom. provine ngr. νγάλπινος, bg. galbin „ducat” (Capidan, Raporturile, 231).

ghin (ghinuri), s. n. – 1. Sapă, cazma. – 2. Daltă. Origine incertă, dar probabil expresivă. Pare pînă la un punct formație paralelă lui cioc; este identică lui gin, s. n. (burghiu, sfredel). – Der. ghinărar, s. n. (daltă); ghinț, s. n. (calapod, formă), numit astfel probabil datorită vîrfului său, cf. cioc; ghinui, vb. (Trans., a ciopli cu tesla); ghionoi, s. n. (tîrnăcop); ghionoaie, s. f. (ciocănitoare, Picus maior, Picus minor), cf. celălalt nume, ciocănitoare, de la ciocan (identitatea cu ghionoi „tîrnăcop”, deși evidentă și semnalată încă de către Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 282, nu a fost admisă; după Tiktin, aflat în legătură cu gaură; Cihac, I, 119, se gîndește la sl. žlŭtŭ „blond”, sb., cr. žunja „blond”; Philippide, II, 714 propune o legătură cu alb. gjon „cucuvea”; cf. DAR și Pușcariu, Lr., 265; DAR se gîndește la posibilitatea unei rădăcini expresive, dar se referă mai curînd la intenția de a reproduce strigătul păsării; iar după Scriban, trebuie plecat de la vioi „ager”; nici una din aceste sugestii nu este convingătoare); ghiont, s. n. (brînci, lovitură cu cotul); (în)ghionti, vb. (a împinge; a da ghionturi, a da pumni); ghiontuială, s. f. (ghiont); ghiold, s. n. (ghiont), pare a rezulta dintr-o încrucișare a lui ghiont cu bold (DAR); (în)ghioldi, vb. (a împinge); ghioldiș, adv. (pieziș).

lai (laie), adj. – 1. Sur, brumăriu, gri. – 2. De culoare închisă, negru. – Var. lău. Mr. laiu „negru”. Origine necunoscută. Explicațiile încercate pînă acum nu par suficiente. A fost considerat ca provenind din alb. ljaj „roșcat, blond-auriu” (P. Papahagi, Jb., XII, 103), care ar putea reprezenta lat. flavus; dar, pe lîngă dificultățile fonetice și semantice, nu există alt ex. de cuvînt lat. intrat în rom. prin intermediul alb. După Pascu, Beiträge, 35 și Pascu, I, 71 stă în locul lui *gălai, din lat. galla „gogoașă de ristic”. Der., din gr. λάγειος „iepuraș” (Diculescu, Elementele, 440), este foarte neverosimilă. După Pușcariu, Dacor., V, 547-50 și DAR, din lat. labes, „pată”, explicație puțin probabilă, deoarece în lat. acest sens este secundar (labes aparține aceleiași familii cu labor), și că în rom. sensul de „negru” este secundar (lai este culoarea gri natural a anumitor tipuri de lînă sau culoarea neagră amestecată cu alb sau cărunt). Anterior indoeurop., după Lahovary 332. Dacă se ține cont de faptul că acest cuvînt se aplică numai la lînă, și că indică o culoare naturală, așa cum rezultă de la spălarea lînii (cf. fr. écru, sp. crudo, care de asemeni a ajuns să indice o culoare), ne-am putea gîndi la verbul la „a spăla”; dar der. nu este clară, și rămîne neexplicată relația obscură cu bălăi. Cf. lăun. Din rom. provin ngr. λάίους (Murnu, Lehnw., 30), probabil alb. ljaj (Tiktin; DAR), sb. laja, slov. laja, lajka, ceh. lajka, rut. ljajistyi (Candrea, Elemente, 408).

plăvan (plăvană), adj. – Bălan. – Var. plăvîi, plăviu, plăviț. Sl. plavŭ „alb”, plavinŭ „bălan” (Miklosich, Slaw. Elem., 35; Cihac, II, 262), cf. slov. plavec „bou bălan”. Se folosește mai ales ca nume de bou; doar plăviță se zice și despre femeile blonde și înv. despre orice obiect auriu sau gălbui; cf. Coresi: căutați pămînturile, că sînt plăvițe, spre seceriș sînt. Cf. plăvaie, s. f. (varietate de struguri), format ca bălaie din bălan.

ALBINEȚ², -EAȚĂ, albineți, -e, adj. (Reg.) Blond, bălai. – Din alb² + suf. -in-eț.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Reg.) 1. (Despre oameni) Blond. 2. (Despre animale) Alb pe tot corpul sau numai pe bot. – Slav (v. sl. bĕlŭ „alb”).

BĂLAI, -AIE, bălai, -aie, adj. 1. (Despre oameni) Blond. 2. (Despre animale) Cu părul alb, bălan, plăvan. ◊ Expr. Că e laie, că-i bălaie sau ba e laie, ba-i bălaie = ba una, ba alta; așa și pe dincolo. Ori laie, ori bălaie = ori una, ori alta; să se decidă într-un fel. Nici laie, nici bălaie = nici așa, nici așa. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. ◊ Expr. A înțărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia, s-a dus chilipirul. A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. – Din băl + suf. -ai.

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre oameni) Blond. ♦ (Substantivat, m.; ir.) Dracul. 2. (Despre animale) Cu părul alb; plăvan. ♦ (Substantivat) Nume care se dă unor animale domestice cu părul alb. Adăp bălanul și-l încalec (STANCU). – Din băl + suf. -an.

BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre păr) De culoare deschisă, care bate înspre galben; bălai; p. ext. (despre oameni) cu astfel de păr. ◊ Bere blondă = bere de culoare deschisă, gălbuie. ♦ (Substantivat) Persoană cu părul de culoare deschisă, care bate înspre galben. – Fr. blond.

BLONDĂ, blonde, s. f. (Înv.) Dantelă albă, ușoară, de mătase. – Fr. blonde.

BLONDIN, -Ă, blondini, -e, adj. Blond. ♦ (Substantivat, f.) Femeie cu părul blond. – După fr. blondin.

blond-platinat, -ă adj. Blond cu reflexe argintii ◊ „Neluând în seamă și latura educativă în prezentarea și ținuta păpușilor, I.I.S. «Arădeanca» își prezintă modelele cu o coafură foarte «modernă» în care abundă culoarea blond-platinat.” R.l. 28 IX 66 p. 2 (după fr. blond-platiné)

sumă-record s. f. Sumă extrem de mare ◊ „O performanță în domeniul vânzărilor la licitație: la Londra, un vas de porțelan chinezesc [...] a fost plătit cu suma-record de 210000 guinee.” R.l. 23 VI 72 p. 6. ◊ „«Negresa blondă» a lui Brâncuși [...] a fost vândută cu suma de 750000 dolari [...] Este vorba de o sumă record – cea mai mare plătită în ultimii ani pentru o sculptură.” Sc. 20 V 75 p. 2. ◊ „Sumă-record. În cadrul unei licitații desfășurate la Hamburg un timbru suedez a fost achiziționat cu un milion de mărci vest-germane, un record în materie.” R.l. 19 X 78 p. 6. ◊ „A 90-a ediție a renumitului maraton de la Boston [...] va fi dotată cu suma-record de 300000 de dolari.” Sc.tin. 11 XI 85 p. 3; v. și R.l. 22 VI 73 p. 6, 21 V 85 p. 6 //din sumă + record//

bálcoș, -ă adj. (rudă cu băl). Bz. Prea blond, spălăcit: femeie balcoșă.

băláĭ, -áĭe adj., pl. m. bălaĭ, f. bălăĭ (d. băl, infl. de laĭ ș.a. V. bălan). Blond (ob. mai mult la fem.): fată, vacă bălaĭe. Prov. A’nțărcat Bălaĭa (numele vaciĭ), nu maĭ dă lapte, adică „s’a sfîrșit cutare chilipir”. Orĭ laie, orĭ bălaĭe. V. laĭ 1.

bălán, -ă adj. (vsl. bĭelŭ, alb., cu sufixu an). Bălaĭ, blond (ob. maĭ mult la masc.): om, boŭ, cal bălan. Bălan să v’aleagă (cele ce spunețĭ), dracu s’aleagă (să’nțeleagă) vorbele voastre (Bălan pin antiteză îld. cel negru = dracu).

áur n. (lat. aurum, it. sp. oro, pv. aur, fr. or, pg. ouro). Un metal prețios galben lucitor și greŭ din care se fac monete. Ceĭa ce lucește ca auru: păr de aur (blond). Fig.. Bogăție: setea de aur. Viitor de aur, splendid, fericit. Inimă de aur, plină de bunătate. – Auru e cel maĭ pur, maĭ ductil și maĭ maleabil metal. Poate fi redus în foĭ de grosimea a 1ǀ25,000 de milimetriĭ. Greutatea apeĭ fiind de 1, a auruluĭ e de 19,32. Se topește la 1035° și se face verde. Se găsește maĭ adese-orĭ în pămînt în stare pură saŭ nativă în Brazilia, Chile, Mexic, California, Australia și Alaska și puțin și în Transilvania. Și unele rîurĭ poartă aur. Un chilogram de aur pur valora 3460 de francĭ înainte de 1914. E de 15 orĭ și jumătate maĭ scump de cît argintu. Auru a fost pentru om tot-de-a-una semnu bogățiiĭ și al puteriĭ. Alchimiștiĭ îĭ atribuĭaŭ proprietățĭ supranaturale și se încercaŭ să prefacă alte metale în aur.

castaníŭ, -íe adj. De coloarea castaneĭ, între negru și blond: păr castaniŭ, om castaniŭ (adică cu păru castaniŭ). – Barb. șaten, -ă (fr. chátain, d. châtaigne, castană).

*blond, -ă adj. (fr. blond). Bălan, bălaĭ, galben (vorbind de păr).

blóndă f. pl. e (fr. blende). Sec. 19. Un fel de dantelă fină de mătase. – Vulg. (Munt.) bleondă.

*blondín, -ă adj. (fr. blondin). Cam blond, bălăĭor.

codálb (vest) și cudálb (est), -ă (din co = cu și dalb. Cu coadă n’are legătură). Bălțat (alb cu roș), vorbind de boiĭ de bună rasă („robust”. De aci și numele satuluĭ Cudalbĭ din Covurluĭ). Blond (?). Vultur codalb, un fel de vultur albicĭos (haliáëtus albicillus). – În R. S. (în GrS. 6, 63) „cu coada pe jumătate albă”, vorbind de oĭ. Dubios!

ROGERS [ródʒərz], Ginger (pseud. lui Virginia Katherine McMath) (1911-1995), actriță americană de film, partenera blondă și vaporoasă a lui Fred Astaire în epoca de aur a comediei muzicale hollywoodiene din anii ’30 ai sec. 20 („Roberta”, „Invitație la dans”, „Farandola”).

fíldeș și fíldiș n., pl. urĭ (turc. fildiši, d. fil, elefant, și diš, dinte; ngr. fildiši, alb. bg. sîrb. fildiš. V. fil 1). Ivoriŭ, osu alb strălucitor al dinteluĭ de elefant (orĭ și de rinocer, ipopotam orĭ mors). Obĭecte de fildeș sculptate: Luvru posedă admirabile fildeșurĭ. Fildeș vegetal, o substanță din sîmburele unuĭ copăcel din Perú. Negru de fildeș, praf negru foarte strălucitor fabricat din cărbune de fildeș saŭ de alte oase (ca cele de picĭoare de berbece) calcinate. – Și findiș (Ps. Ș.). Fildeșu provine, în general, din ceĭ doi mari dințĭ ai elefantuluĭ, lungĭ de la 30 c.m. pînă la 2 metri și greĭ pînă 80 de chilograme. Fildeșurile moderne nu-s nimica față de ale celor vechĭ. Aceștia făceaŭ din fildeș care, mese, tronurĭ și statue înalte chear de zece metri. Arta japoneză maĭ ales a produs în acest gen adevărate minunĭ. Cel maĭ prețuit fildeș e cel din Siam, greŭ, fin și alb, apoĭ cel din Ghinea, care se albește învechindu-se, apoĭ cel din Colonia Capuluĭ, blond mat, dar care se îngălbenește cu timpu, și în fine cel fosil din Siberia, care în general, e plin de crăpăturĭ.

MACEDO [məsédu], Joachim Manuel de (1820-1882), scriitor brazilian. Considerat unul dintre creatorii romanului în țara sa, în care prezintă societatea contemporană lui („Brunețica”, „Tânărul blond”). Drame („Lusbela”).

gálben, -ă adj. (lat. gálbinus, gălbiŭ, d. galbus, galben verziŭ, rudă cu flavus, blond, fulvus, roșcat, și vsl. plavĭnŭ, galben; fr. jaune, din falne. V. plávan). De coloarea gălbenușuluĭ, între portocaliŭ și verde: ceara, auru, lămîĭa aŭ o coloare galbenă. Palid: om galben de frică. S. m. O monetă austriacă de aur în valoare de 11 francĭ și 75 de banĭ (37 de leĭ vechĭ. V. florin). S. n. Coloarea galbenă. Frigurĭ galbene, o boală gastro-intestinală foarte gravă care îngălbenește pelea. – În est galbăn, pl. -enĭ, -ene, pop. galbîn, pl. -inĭ, -ine.

FORMAN, Miloš (n. 1932), regizor american de film de origine cehă. Comedii ilustrând viața tinerilor cehi și conflictul între generații („Asul de pică”, „Dragostea unei blonde”). După 1968, când emigrează în S.U.A., a turnat filme muzicale sau cu o tematică socială („Desprinderea”, „Hair”, „Zbor deasupra unui cuib de cuci”, „Amadeus”).

GRANT, Cary (pseud. lui Archibald Alexander Leach) (1904-1986), actor american de origine engleză. Eleganță naturală, zâmbetul larg, l-au impus pe ecran în roluri de june prim, dramatic și fantezist („Viciul blond”, „Nu sunt înger”, „Poveste din Philadelphia”, „Bănuiala”, „Notorius”, „Afacerea maimuțelor”, „Iarba a înverzit”, „Șarada”). Premiul Oscar: 1937 („Acest adevăr sacru”).

măláĭ (vest) și maláĭ (est) n., pl. ĭe și urĭ (răd. mal, ca și’n vgerm. malan, azĭ mahlen, vsl. mlĭeti, melti, a măcina, mlatíti, a îmblăti: nsl. meljâj, mușteriŭ la moară; litv. malnos, meĭ, adică „pisat” apoĭ „pîsat, pasat”. D. rom. vine rut. maláĭ, meláĭ, turtă, malaĭ; ung. malé. Bern. 2, 34 și 35). Est. Meĭ (V. meĭ). Prov. Vrabia malaĭ visează (și calicu comîndare saŭ praznic), fie-care se gîndește la ceĭa ce-ĭ place maĭ mult. Turtoĭ, turtă făcută din făină de popușoĭ (în vechime de meĭ) și din făină de grîŭ. Vest. Făină de porumb (de popușoĭ). A-țĭ fi trăit traĭu, a-țĭ fi mîncat mălaĭu, a fi trăit, a te fi folosit de ceva cînd țĭ-a fost vremea, a-țĭ fi făcut datoria la timpu tăŭ, a nu maĭ fi la modă, a fi ĭeșit din curentu lumiĭ. Vest. Iron. Mălaĭ spoit, om blond (pin aluz. la spoĭala albă de pĭelm a turteĭ numite „mălaĭ”). Trans. (mălaĭe pl.). Holde de porumb.

1) om m., pl. oamenĭ (lat. hŏmo, hóminis, it. uomo, pv. om, fr. on [în on dit, se zice] și homme, sp. hombre, pg. homem. V. nimenea). Ființă înzestrată cu rațiune și vorbire articulată: neamu omenesc se întinde peste tot pămîntu. Neamu omenesc în general: omu e supus morțiĭ. Bărbat, ființă omenească adultă virilă: se vedea venind un om și o femeĭe. Bărbat din popor, soldat, simplu lucrător: a venit un om (în opoz. cu domn, boĭer), patru oamenĭ și un căprar, armată de 120,000 de oamenĭ, echipaj de 200 de oamenĭ, a da mîncare oamenilor. Bărbat (individ) curajos, inimos, nobil, om de omenie: acesta e adevărat om. Persoană, ins: la intrare se plătește un franc de om. Bărbat, soț (în gura țărancelor): eŭ și omu meŭ. Cu înțelesu de „el, cineva, lumea” (ca fr. on): are dreptate omu să se supere. Om bun, om care nu-țĭ face răŭ: Cine-ĭ acolo? – Om bun, oamenĭ bunĭ! Ca termin de adresare față de oameniĭ din popor (ca domnilor față de boĭerĭ): sărițĭ, oamenĭ bunĭ, că arde casa! Oamenĭ buni, oamenĭ care, în vechime, îl ajutaŭ pe jude și pe pîrgarĭ servind ca marturĭ; Om mare, om ilustru. Primu om, Adam. Fiu omuluĭ, Hristos. Om de lume, om care frecŭentează societatea. Om de bine, om milos, caritabil. Om de nimic, om fără caracter, mizerabil. Om de stat, om priceput în conducerea uneĭ țărĭ, om politic. Om de litere, literat. Om de știință, savant în știință. Om de legĭ, jurist. Om de arme, militar distins. Om al banuluĭ, om interesat, om care adoră baniĭ. Om de casă, 1. om casnic, căruĭa-ĭ place domiciliu, 2. servitor saŭ alt om de încredere care face serviciĭ pe la o casă. A fi din oamenĭ, a fi de bună familie, din „oamenĭ” (că „ceĭ-lalțĭ” îs „oamenĭ de nimica” saŭ „de rînd”. V. neom). Ca oameniĭ, cum trebuĭe, cum se cade saŭ bun: a vorbi ca oameniĭ, o casă ca oameniĭ. – Omu se distinge de celelalte animale pin ținuta verticală a corpuluĭ, pin mărimea craniuluĭ și greutatea creĭeruluĭ și pin vorbirea articulată. Corpu omuluĭ se compune din cap, trunchĭ și membre. Talia mijlocie, maĭ înaltă la bărbat de cît la femeĭe, variază, după rase, d. la 1, 40 m. Pînă la 1, 80 m. orĭ maĭ multe. Un om de 100 kg. E format din 62 kg. 810 oxigen, 19, 310 cărbune, 9, 310 idrogen, 5, 148 azot, 1, 380 calciŭ, ĭar de la 640-005 gr. sulf, fosfor, sodiŭ, potasiŭ, clor, magneziŭ, fluor și fer. Cea maĭ mare parte din oxigen și idrogen fiind combinat supt formă de apă, rezultă că vre-o 60 kg. sînt apă. După coloarea peliĭ și formă, oameniĭ de pe tot pămîntu se împart în rase: 1. rasa albă saŭ caŭcaziană (cu ochiĭ marĭ orizontalĭ, cu păru supțire, negru, blond saŭ [maĭ rar] roș), care locuĭește în Eŭropa, nordu Africiĭ, vestu Asiiĭ și în parte și în America; 2. rasa galbenă saŭ mongolică (cu pelea variind dela alb la galben întunecat și verde măsliniŭ cu ochiĭ micĭ oblicĭ, cu păru negru lins), care locuĭește în Asia întreagă aproape, o parte a Oceaniiĭ și a Madagascaruluĭ; 3. rasa arămie saŭ roșie (care e un derivat al celeĭ galbene, cu ochiĭ și păru cam tot așa), care locuĭește în cele doŭă Americĭ; 4. rasa neagră saŭ etiopiană (cu pelea variind de la cafeniŭ la negru, cu păru gros negru creț, cu buzele groase și botu ĭeșit) care locuĭește în Africa (afară de nord), Australia, Melanesia, și o parte a Polinesiiĭ, sudu Asiiĭ și pin America. Număru tuturor oamenilor la un loc e evaluat la 2,000,000,000, și anume: cam 431,000,000 în Eŭropa, 949,000,000 în Asia, 141,000,000 în Africa, 162,000,000 în America și 7,000,000 în Australia.

MONROE [mənrəu], Marylin (pe numele adevărat Norma Jean Baker Morteson) (1926-1962), actriță americană de film. Sex-simbol al cinematografiei postbelice, a interpretat roluri în care femeia aparent naivă și neajutorată devine personificarea ispitei („Domnii preferă blondele”, „Cum să te măriți cu un milionar”, „Șapte ani de căsnicie”, „Stația de autobuz”, „Unora le place jazul”, „Inadaptații”). Obsesia de a-și dovedi talentul, precum și moartea prematură și misterioasă au făcut din ea unul din miturile lumii contemporane.

plăván, -ă adj. (d. vsl. plavŭ, alb, plavĭnŭ, galben, rudă cu lat. flavus, blond, galbus, gálbinus, galben verziŭ, și fulvus, roșcat). De coloare gălbie saŭ cărămizie foarte deschisă, vorbind de păru boilor. – În est și plăváĭ, -áĭe (după bălaĭ, -aĭe).

plăvíț, -ă adj. (d. plăvan). Blond (despre păru vitelor și grînele coapte).

NOVAK [nóuvək], Kim (n. 1933), actriță americană de film. Roluri de mare suplețe dramatică, întrupare desăvârșită a feminității blonde („Amețeala”, „La miezul nopții”, „Robii”, „Marele atac al băncii”).

PETRODVOREȚ [pitrədvíriets], oraș în Federația Rusă, situat pe țărmul G. Finic, la 29 km V de Sankt-Petersburg; 83 mii loc. (1997). Fundat în 1709. Până în 1944 s-a numit Peterhof. Centru turistic. Ansamblu de palate și parcuri început în 1714 din inițiativa lui Petru I, ca reședință imperială. Marele Palat (ridicat în 1714-1725, cu fațada construită în 1747-1752, după planurile lui Domenico Trezzini, iar grădinile după Alexandre Le Blond și apoi Bartolomeo Rastrelli), pavilionul Ermitaj (1721-1724), palatele Monplaisir (1714-1725) și Marly (1720-1723). Capela neogotică (sec. 19). Parcul este decorat cu numeroase fântâni, cascade și statui. Ansamblul a fost restaurat după al Doilea Război Mondial (când a suferit grave distrugeri). Astăzi muzeu.

albineț, -eață, (albeneț), adj. – (ref. la părul oamenilor) Blond. În Maramureș se mai folosește și galbân, alb, albu (ALR 1969: 14). „Om frumos, alb la față” (Petrova). „Albeneț i se spune celui care se pomădează și e foarte blond” (Rona de Jos, cf. ALR). – Din alb + -ineț.

băl, bală, bălă, (bal, bel), adj. – (înv.) 1. Alb; (ref. la oi) cu lâna de culoare albă; alb curat (Precup 1926). 2. (ref. la culoarea părului) Bălai: „Maică, doi feciori mă cer, / Unu-i negru ș-altu băl” (Bârlea 1924 I: 310). Valea lui Băl, toponim în Rohia-Lăpuș; Băleasa, afluent al Izei, ce izvorăște sub vf. Ștefăniței și se varsă în Iza la Săliștea; Bălan, nume de familie provenit dintr-o poreclă sau un supranume („blond”). – Din sl. bĕlŭ „alb” (DA, DER); Cuvânt autohton (Hasdeu 1894, Brâncuși 1983) din radicalul i.-e *bhel „strălucitor, alb”.

bălai, bălaie, adj. – 1. (ref. la părul oamenilor) Blond. 2. (ref. la animale) Cu părul sau lâna albă sau alb-gălbui: „Cu oile bălăiele” (Lenghel 1985: 217). Bălaia, nume care se dă vacilor albe. – Din băl „alb” + -ai; Cuv. rom. preluat în magh. (baláj) (Bakos 1982).

galben, -ă, (galbân, galbin, galbăn), adj. – 1. Blond, bălai: „Dragă-mi-i frunza de pin / Și omu cu păr galbân” (Memoria 2001: 21; Borșa). 2. Palid, tras la față; uscat, săc (ALR 1969: 56). 3. Ducat, monedă veche de aur: „Berbințele cu galbeni ale haiducului Pintea...” (Calendar 1980: 102). – Lat. galbinus.

HARLOW [há:rləu], Jean (pseud. lui Harlean Jean Carpentier) (1911-1937), actriță americană de film. Debutează în roluri de ingenuă, evoluând ulterior spre tipologia „vampelor” provocatoare, pasionale și capricioase („Patima blondă”, „Îngerii infernului”, „Frumoasa din Saigon”, „Saratoga”). Sex-simbol al cinematografiei anilor ’30.

HAWKS [hó:ks], Howard Winchester (1896-1977), regizor, scenarist și producător american de film. Bogată filmografie (de la comedie la thriller) dominată de teme prieteniei dintre eroii aflați în situații limită și a degradării psihice a bărbatului din cauza femeii („Somnul de veci”, „Domnii preferă blondele”, „Rio Bravo”). Premiul Oscar: 1947 (pentru întreaga activitate).

HAWN [ho:n], Goldie (1945), actriță americană de film. Interpretează, cu vervă și aplomb, roluri de blonde vaporoase, vulnerabile, zăpăcite, dar și îndrăznețe, în comedii burlești și sentimentale („Fluturii sunt liberi”, „Benjamin, recrut fără voie”, „O amnezie cu peripeții”, „Tinerețe veșnică”). Premiul Oscar: 1969 („Floarea de cactus”).

2) rus, -ă adj. (vsl. rusŭ, bg. sîrb. rus, roșcat, blond. Cp. și cu lat. rŭssus, roș închis; it. rosso, fr. roux). Vest. Cafeniŭ roșcat, rusav, vorbind de păru animalelor.

blond adj. m., s. m., pl. blonzi; adj. f., s. f. blondă, pl. blonde

RICHARD [riʃár], Pierre (pe numele adevărat Pierre Deloys) (n. 1934), actor și regizor francez de film. Creatorul unui personaj comic cu mare priză la public. Aiurit, timid, încurcă-lume, permanent agitat, provoacă buclucuri de proporții din care scapă neatins („Lunganul blond cu un pantof negru”, „Îmi sare țandăra”, „Capra”).

balaur m. 1. șarpe întraripat de mărime uriașă și de coloare aurie, vărsând foc din gură, cu mai multe capete cari îi cresc la loc, dacă nu-i le taie dintr’odată; ei locuesc în fântâni și lacuri sau sub poduri, neîngăduind a se lua apă decât dacă li se oferă nevinovate fecioare: ca balauri ’ncruntați cu o falcă ’n cerul sfânt și cu alta pe pământ AL.; 2. fig. om crud care se hrănește din sudoarea altora; 3. fam. porecla țiganului: lipsiți de aici, balaurilor! AL.; 4. un fel de cerc de scânduri care încinge luntrea pe marginea gurii (se aude în Dolj). [Vorbă probabil indigenă: (șarpe) băl-aur, blond auriu; în acest caz, sârbul blavor, balaur, s’ar trage din românește].

blond a. de o coloare mijlocie între roșu și castaniu deschis: Nilul mișcă valuri blonde pe câmpii cuprinși de Maur EM. ║ m. om cu părul blond și cu ochi albaștri.

blondă f. (pl. blonduri) dantelă sau horbodă de mătase.

blondin m. tânăr cu părul blond; blondină, bălăioară, fată cu părul bălaiu.

codalb (cudalb) a. 1. cu coada albă pe de margine, vorbind de vite: amândoi boi cudalbi CR.; 2. cu coadele sau pletele blonde, vorbind de fete.

smead, -ă adj., pl. smezĭ, smede (vsl. smĭedŭ, oacheș). Între oacheș și bălan, nicĭ întunecat, nicĭ blond: om smead, față smeadă. Rasa smeadă, rasa galbenă. – În nord smad, smadă, pl. tot -ezĭ, -ede.

plăviț a. blond: mioriță cu lâna plăviță POP.

râurì v. 1. a curge ca un râu: râură oștirea ca trâmbe pe luncă BOL.: 2. a undula: păru’i blond pe umeri cade râurind BOL.

ALBINEȚ, -EAȚĂ, albineți, -e, adj., s. m. 1. Adj. (Reg.) Blond, bălai, albeț. 2. S. m. (Pop.) Numele unei varietăți de grâu din Banat. – Alb + suf. -ineț.

BĂLAI, -AIE, bălai, -aie, adj. 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. 2. (Despre animale) Plăvan. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. ◊ Expr. (Fam.) A înțărca bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia, s-a terminat cu foloasele ușor obținute. (Pop.) A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. – Băl + suf. -ai.

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. (Pop.) 1. (Despre oameni sau părul lor) Blond. ♦ (Substantivat, m.; ir.) Dracul. 2. (Despre animale) Plăvan. ♦ (Substantivat) Nume care se dă unor animale domestice cu părul alb. – Băl + suf. -an.

CODALB, -Ă, codalbi, -e, adj., s. m. I. Adj. 1. (Despre animale) Care are coada sau vârful cozii de culoare albă, iar restul de culoare mai închisă. 2. (Despre oameni) Cu părul blond; bălai. II. S. m. Pasăre răpitoare de zi de talie mare, cu coada albă (Haliaëtus albicilla). [Var.: (reg.) cudalb, -ă, adj.] – Coadă + alb.

PLĂVIȚ, -Ă, plăviți, -e, adj. 1. (Pop.) (Despre părul sau lâna animalelor) De culoare albă-gălbuie sau albă-cenușie; (despre animale) care are părul sau lâna de culoare albă-gălbuie sau albă-argintie. 2. (Pop.; despre oameni) Cu pielea albă și cu părul blond; (despre părul oamenilor) blond; plăviu. 3. (Reg.; în sintagma) Viță plăviță = varietate de viță-de-vie cu bobul foarte deschis la culoare. – Plav (reg., despre boi, „care are părul de culoare (albă-)gălbuie” < sl.) + suf. -iț.

GALBEN, -Ă, galbeni, -e, adj., s. n., s. m., s. f. 1. Adj. De culoarea aurului, a lămâii etc. Friguri galbene = boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari și caracterizată prin febră și prin colorarea pielii în galben. Rasa galbenă = grup de popoare asiatice cu pielea de culoare galbenă-brună. ◊ Expr. (A se face sau a fi) galben ca ceara = (a deveni) foarte palid din cauza unei emoții sau a unei boli. (Substantivat, n.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. ♦ (Despre fața omului sau despre alte părți ale corpului său; p. ext. despre oameni) Palid. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul sau culoarea cailor) Șarg. 2. S. n. Una dintre culorile fundamentale ale spectrului solar, situată între portocaliu și verde. ♦ Substanță, colorant, pigment care are culoarea descrisă mai sus. ◊ Galben de cadmiu = sulfură de cadmiu folosită ca pigment galben-oranj în pictură. Galben de crom = pigment galben-închis folosit la vopselele de ulei. Galben de zinc = colorant galben-deschis folosit pentru obținerea verdelui. 3. S. m. Nume dat mai multor monede străine de aur, de valori variabile, care au circulat și în Țările Române în Evul Mediu. 4. S. f. (În sintagma) Galbenă de Odobești = soi de viță-de-vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. [Var.: (pop.) galbin, -ă adj., s. n., s. m.] – Lat. galbinus.

NEOXIGENAT, -Ă, neoxigenați, -te, adj. (Despre păr) Care nu a fost decolorat prin tratare cu apă oxigenată; p. ext. nevopsit. ♦ (Despre persoane) Cu părul blond natural. [Pr.: ne-o-] – Pref. ne- + oxigenat.

ACEL², ACEA, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziție cu acest, acesta) Cine-i acea leliță Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu și așterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S. A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toți împărații. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndețe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Ca valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice. EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea.... legi, moravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite, în gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia gen.-dat. pl. acelora.

BĂL, -Ă, băli, -e, adj. (Ban., Transilv.) 1. (Despre oameni, în opoziție cu oacheș, smead) Blond; bălai, bălan. Frunză verde calapăr, Doi voinici, maică, mă cer: Unu-i negru, unu-i băl. Frunză verde de măr dulce, După băl, maică, m-aș duce. HODOȘ, P. P. 186. 2. (Despre oi, mai rar despre boi, vaci, cîini sau cai; în opoziție cu lai) Alb pe tot corpul sau numai pe bot.

BĂLAI, -E, bălai, -e, adj. 1. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Blond, bălan. O fată... a răsărit, bălaie ca toamna, printre clăi. DEȘLIU, G. 49. Eu am simțit în nări... acea mireasmă care îmi plăcea s-o respir din părul bălai și de la iia leliței Anica. SADOVEANU, N. F. 13. Un băiat frumos, cu barbă mare, bălaie. SADOVEANU, M. 120. Copilă... Cu vineți ochi, cu păr bălai, Tot sufletu-mi te cere... IOSIF, PATR. 58. Dragă mi-i oița laie Și lelița cea bălaie. ȘEZ. I 213. ◊ (Poetic) Maci roșii... năpădiră grînele bălaie. BENIUC, V. 75. Veneau, cu fața către soare, zvîrlind cu dreapta sămînță bălaie de orz. SANDU-ALDEA, D. N. 287. Luna... luna iese-ntreagă, se înalț-așa bălaie Și din țărm în țărm durează o cărare de văpaie. EMINESCU, O. I 154. 2. (Mai ales la f. despre culoarea părului unor animale, cu deosebire a vacilor și a oilor) Alb, bălan, băl (2). V. plăvan. Oaie bălaie. ◊ Expr. Că e laie, că-i bălaie sau ba e laie, ba-i bălaie = ba una, ba alta; ba albă, ba neagră; așa și pe dincolo. Gura babei umbla cum umblă melița: că fata lui nu ascultă, că-i ușernică, că-i leneșă, că-i soi rău, că-i laie, că-i bălaie. CREANGĂ, P. 285. Ori laie, ori bălaie = (în chip de concluzie la o discuție mai lungă) ori una, ori alta; ori în bine, ori în rău; să s-aleagă o dată. Nici laie, nici bălaie = (în legătură cu luarea unei atitudini) nici așa, nici așa. D-apoi cînd or veni... ai noștri [bărbați]? Atunci voi să vă faceți moarte-n păpușoi, să nu spuneți nici laie, nici bălaie. CREANGĂ, P. 13. ♦ (Substantivat, f.) Nume care se dă vacilor sau iepelor albe. Spre cireadă tot alerg, Pe bălaie să-mi aleg. ȘEZ. VIII 84. ◊ Expr. Nici lupul pe bălaie, nici bălaia pe lup, se zice cînd se tocmesc doi oameni și se învoiesc la un preț mijlociu care nu-i nici cel cerut, nici cel oferit. A înțărcat bălaia = s-a isprăvit cu posibilitatea de a profita de slăbiciunea sau de munca altuia; s-a dus chilipirul, avantajul. A intrat bălaia în sat = s-a luminat de ziuă. – Pl. f. și: bălăi (SADOVEANU, N. F. 6).

BĂLAN, -Ă, bălani, -e, adj. 1. (Despre părul oamenilor, p. ext. despre oameni) Blond, bălai. Înainte de a trece la dreapta țîțacăi Leona, mi-a mîngîiat părul bălan. SADOVEANU, N. F. 158. Cu deosebire mi se lipi de inimă un tînăr nalt, bălan și de o înfățișare foarte distinsă. VLAHUȚĂ, O. A. 145. Ieși, copile cu părul bălan, afară și rîde la soare, doar s-a îndrepta vremea. CREANGĂ, A. 34. În junia sa se vede că fusese bălan, căci ochii lui aveau încă o ușure văpsea de alb-albastru. NEGRUZZI, S. I 58. Spre țară au plecat, Cu Marin și cu Ciocan, Cu Lisandru cel bălan. ALECSANDRI, P. F. 180. ♦ (Substantivat, m.; în superstiții, ironic) Dracul, diavolul (Atestat în forma regională balan) Bălan să-ți aleagă din gură ce spui, dacă nu vorbești deslușit. CREANGĂ, P. 151. 2. (Despre animale domestice) Cu părul alb; plăvan, bălai. I-aduse... un cal bălan. BENIUC, V. 36. Mînză bălană Paște noaptea-n poiană (Luna plină). SADOVEANU, P. C. 10. Oiță bălană, Cu lînă bîrsană, De trei zile-ncoace Gurița nu-ți tace. TEODORESCU, P. P. 435. Mîncatu-s de dușmani, Ca iarba de boi bălani. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 191. Boi, bour ei... Pe pînteci bălani, Pe spate plăvani. ALECSANDRI, P. P. 102. ♦ (Substantivat, m. și f.) Nume dat unor animale domestice (boi, vaci, oi, cai, cîini etc.) cu părul alb. Adăp bălanul și-l încalec. STANCU, D. 249. Veniți de puneți mîna să scot pe bălana din noroi. VISSARION, B. 41. D-aș mai trăi pîn’la toamnă, Cumătră Ioană, Să pun șaua pe bălană! TEODORESCU, P. P. 332. ◊ Expr. (Popular) E mîncat ca bălana de ham, se zice despre omul prăpădit de nevoi. Popa era călare pe bălană și întreba de iapă, se spune despre cei uituci, zăpăciți sau proști.

BĂLĂIOR, -OARĂ, bălăiori, -oare, adj. Diminutiv al lui bălai. 1. v. bălai (1) Copilă bălăioară cu cosițe lungi și aurite. RUSSO, S. 128. Cînd văd fața-i bălăioară, Dorul ei mai mă omoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 31. Pe cel deal, pe cel colnic, Trece-o pruncă ș-un voinic, Puiculiță bălăioară, Cu cosița gălbioară, Voinicel tras prin inel, Mult e mîndru tinerel! ALECSANDRI, P. P. 24. ♦ (Substantivat, aproape numai la f.) Persoană blondă. Frunză verde sălcioară, Am avut o bălăioară, Cu numele Mărioară. HODOȘ, P. P. 101. De-aș avea o bălăioară, Naltă, veselă, ușoară, Ca un pui de căprioară! ALECSANDRI, P. A. 35.2. v. bălai (2). Oaie bălăioară. – Variantă: (Mold.) bălăoară (ȘEZ. II 5, SEVASTOS, C. 173) adj. f.

FATĂ, fete, s. f. 1. (În opoziție cu fecior, băiat) Persoană tînără de sex feminin, nemăritată. Florica era fată îndrăzneață, pe cît era și de frumoasă. BUJOR, S. 27. Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fată în casă = fată tînără angajată pentru dereticatul camerelor și alte treburi casnice, în afară de cele ale bucătăriei. Jupîneasa Lina de la curte o spus prin sat că tată-tău s-ar fi lăudat că o să te bage și pe tine fătă-n casă la boieriu ceala. BUJOR, S. 63. ◊ (În opoziție cu nevastă și femeie) Frunză verde, foaie lată, Pîn-eram la maica fată, Ori lucram, ori nu lucram, Tot draga maichii eram. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 176. De la noi a treia casă Este-o fată ș-o nevastă. id. ib. 394. ◊ Fată mare = fecioară; fată la vîrsta măritișului. N-am putea duce l-alde biata Bălașa ceva curmeie de viță... zicea mama Arghirița către fata mare ce învîrtea mămăliga între genunchi. DELAVRANCEA, S. 183. De întîlnea pe drum neveste și fete mari, cînta cîntece șăgalnice. CREANGĂ, P. 108. Rîdeam de dînsul că șede ca o fată mare, cu ochii plecați. NEGRUZZI, S. I 63. Fată bătrînă v. bătrîn. ◊ Expr. (Pe) cînd era bunica fată (mare) v. bunică. ◊ Compus: (Astron.) fata-cu-cobilița v. cobiliță. 2. (În raport cu părinții) Fiică. Ileana, fata lui Dumitru Ciulici, se culcase la ușa Nadinei, în odăița dintre dormitor și sufragerie. REBREANU, R. II 113. Dar ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i, Și-avea o fată, – fata lui – Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Să te găsesc sănătos! – Cale bună, fata mea, îi zise tată-său. ISPIRESCU, L. 16. Împăratul-Verde... sare de bucurie că i-a venit nepotul și pe dată îl face cunoscut curții și fetelor sale. CREANGĂ, P. 208. Șede baba supărată Cu fata nemăritată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 447. ◊ Fata mamei = nume dat fetelor alintate. Pentru că era «fata mamei», se alinta cum s-alintă cioara-n laț. CREANGĂ, P. 283.

BLEU adj. invar. Albastru-deschis; azuriu. Cei doi copii blonzi au fost îmbrăcați în pijamale bleu. SAHIA, U.R.S.S. 9. – Pronunțat: blö.

BLOND, -Ă, blonzi, -de, adj. (Despre culoarea părului sau a tenului, p. ext. despre oameni; în opoziție cu brun, brunet, smead, oacheș) De culoare deschisă, care bate în galben; bălai, bălan. Copila mea cu lungi și blonde plete. EMINESCU, O. I 200. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă. EMINESCU, O. I 154. Nu le-ar putea cineva deosebi dacă... n-ar fi una brună și alta blondă. NEGRUZZI, S. I 327. ◊ Bere blondă = bere de culoare galbenă-deschis. ♦ (Substantivat) Persoană cu chipul sau părul blond. Avea... obraji grași, pufoși, de blondă ce încărunțește. DUMITRIU, B. F. 37.

BLONDĂ, blonde, s. f. (Învechit) Dantelă albă, ușoară, de mătase. Printre coafurile cu flori, cu blonde, cu panglice și cu pene... zării mai multe figuri rotunde și drăgălașe. ODOBESCU, S. I 384. Alese o rochie de catifea... un văl de blondă alb și un șal negru. NEGRUZZI, S. I 27.

BLONDIN, -Ă, blondini, -e, adj. (Rar) (Despre culoarea părului sau despre chipul unei persoane) Blond. Îmbaieră mînile-n părul blondin. COȘBUC, P. II 207. ♦ (Substantivat, f.) Femeie cu părul blond.

FLUTURARE, fluturări, s. f. Acțiunea de a flutura. 1. Bătaie de aripi, fîlfîire. Prin văzduhul curat... trecu o fluturare grăbită și statornică de aripi și țipătul rațelor sălbatice. DUMITRIU, B. F. 133. 2. Mișcare, legănare în vînt (a unui steag, a unei haine etc.), fîlfîire. Se apropie iar de mine, simții pe obraz fluturarea horbotelor. SADOVEANU, P. S. 170. Trecea pe lîngă mine repede... trimițînd din fluturarea îmbrăcămintei ei ușoare o adiere suavă. IBRĂILEANU, A. 123. Salută trenul cu stăruitoare fluturări de batistă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 33. ◊ Fig. Doamna mică și blondă avu o fluturare de surîs pe buze. REBREANU, R. I 184. Veneau în urmă, vorbind încet, rîzînd, în liniștea străzii, sub fluturarea petalei de lumină a singurului felinar cu gaz aerian, ce înveselea răspîntia pustie. BASSARABESCU, V. 9.

BRUN, -Ă, bruni, -e, adj. 1. Cafeniu-închis. Codrule... Eu văd numai pete roșii-brune. Dar jalea vestitelor oști Doar tu o poți spune. BENIUC, V. 97. ◊ (Poetic) Și la vîntul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele din creștet aiurind și jalnic sună. EMINESCU, O. I 44. 2. (Despre oameni) Cu părul negru și (mai ales) cu tenul negricios; brunet, oacheș. Nu le-ar putea cineva deosebi dacă... n-ar fi una brună și alta blondă. NEGRUZZI, S.I 327.

GALBEN³, -Ă, galbeni, -e, adj. De culoarea aurului, a cerii, a lămîii, a șofranului etc. Am văzut deodată galbenii d-tale trandafiri! GALACTION, O. I 349. Părul... era încărcat de pere galbene ca ceara, de coapte ce erau, și dulci ca mierea. CREANGĂ, P. 290. De ce dorm, îngrămădite între galbenele file, Iambii suitori, troheii, săltărețele dactile? EMINESCU, O. I 137. Ca spicul cel galben, tu fruntea înclini. BOLINTINEANU, O. 78. ◊ Rasă galbenă = unul dintre grupurile de popoare care se caracterizează prin culoarea galbenă-brună a pielii. Friguri galbene = boală contagioasă, transmisă de o specie de țînțari, răspîndită în țările tropicale și caracterizată prin febră și icter. ◊ (Substantivat, în expr.) A i se face (cuiva) galben înaintea ochilor = a i se face rău, a-i veni amețeală. Ilinca... plîngea, de i se dihoca inima, pînă ce i se făcea galben înaintea ochilor. VLAHUȚĂ, O. A. 98. ◊ (Adverbial) Prin al nopții aer întunecos și des Abia pătrunde galben lumina-n raze rare. EMINESCU, O. IV 470. ♦ (Despre chipul omului sau despre părți ale chipului; p. ext. despre oameni) Palid; de o culoare cadaverică. Era galben la față de mînie. ▭ Nevestele din Danilofca așteptau pe țărm galbene de nesomn. DUMITRIU, P. F. 32. Merserăm la un cafeu pe malul mării. Aci aflarăm o mulțime de turci, cu chipuri galbene și posomorîte. BOLINTINEANU, O. 283. Fruntea înaintată, galbenă ca ceara... se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ Expr. (A se face) galben ea ceara sau ca turta (sau ca făclia) de ceară = (a deveni) palid de spaimă sau din cauza unei boli, a unei epuizări fizice. Era galben ca ceara și abia îngîna cuvintele. SLAVICI, O. II 170. A doua zi îl găsiră tot cu cartea în mînă și searbăd și galben ca turta de ceară, de pare că muncise cine știe la ce lucruri grele. ISPIRESCU, L. 102. Galben ca făclia de galbenă ceară Ce aproape-i ardea, Pe-o scîndură veche, aruncat afară, De somnul cel vecinic Groz-acum zăcea. ALECSANDRI, P. A. 49. ♦ (Despre părul oamenilor) Blond. ♦ (Despre părul cailor) Șarg. Să scutură de-i căzu tot părul de pe el și rămase numai un păr luciu, galben ca aurul, și era acum calul mai frumos decît toți cîți îi avea împăratul. RETEGANUL, P. II 10.

GAZ¹ s. n. Țesătură foarte subțire (de mătase); voal, zăbranic. Eșarfă de gas. ▭ Ce gînduri s-or fi încrucișînd oare în căpșoarele cele blonde, așa de drăgălaș învăluite în gazul și muselina care fluturau în bătaia vîntului. BART, S. M. 58.

GĂLBIOR ², -OARĂ, gălbiori, -oare, adj. (Popular) Diminutiv al lui galben³. 1. v. galben³ (1). Și să îmi vînez Ciute ciuteioare, Paseri gălbioare, Că-s dulci la mîncare. ȘEZ. I 114. Să strîngeți cete de voinici Cu topoare mari și mici, Ca să fac o vînătoare De pasări gălbioare, De blînde căprioare. TEODORESCU, P. P. 173. 2. (Despre părul oamenilor) Bălai, blond. Ea, cu părul gălbior, Naltă, zugrăvită-ntreagă, Cînd își mlădie trupșorul! A ursit-o-n fașe dorul De-a fi dragă Tuturor. COȘBUC, P. I 137. Dă-mi a ta fetiță Cu sîn albișor Ca un crinișor, Cu păr gălbior, Să-mi fie soție. BOLINTINEANU, O. 79. Mă dusei și eu la moară Și-ntîlnii o fețișoară Cu cosița gălbioară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 101. – Pronunțat; -bi-or.

GĂLBIU, -IE, gălbii, adj. Gălbui. Se produce reprezentarea trandafirului așa cum este el, rotund, cu foile resfirate albe, roșii ori gălbii. GHEREA, ST. CR. I 222. Pe-a lui maluri gălbii, șese, stuful crește din adînc. EMINESCU, O. I 43. ♦ (Despre părul oamenilor) Bălai, blond; gălbior. Părul despletit pe spate ca aurul de gălbiu. CONACHI, P. 179. Cîte fete ardelene Toate-s negre la sprîncene, Numai două din Hîrțău... Au sprinceana cam gălbie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 28. Și din doi își alegea Pe cel gingaș mijlociu Cu păr neted și gălbiu. ALECSANDRI, P. P. 211.

AVEA, am, vb II. Tranz. I. 1. A stăpîni, a poseda. Nu au despoții atîtea puști ca să poată doborî pe toți cei însetați de libertate. CAMIL PETRESCU, B. 119. [Copilul] după ce văzu că nu mai are de nici unele, și nici părinți, se puse pe un plîns de-ți era mai mare jalea de dînsul. ISPIRESCU, L. 287. Nu mai avea băiatul nici cu ce să vie-napoi acasă. CARAGIALE, O. III 39. Am auzit că ai o furcă de aur, care toarce singură. CREANGĂ, P. 96. ◊ Expr. (Familiar) Ce-am avut și ce-am pierdut = n-am avut ce pierde; puțin îmi pasă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de la», precizînd proveniența obiectului posedat) Avem de moștenire, de la tata, o pereche de opinci. ISPIRESCU, L. 215. Îmbracă-te iute în pielea cea de urs, care o ai de la tată-tău. CREANGĂ, P. 215. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» arătînd destinația obiectului posedat) S-o aibi de zestre pe cînd te-i mărita. SBIERA, P. 207. Să prinzi vreo fîță de pește, ca să avem de legumă pentru azi și mîine. ISPIRESCU, L. 280. ◊ Fig. (Complementul este un abstract; uneori cu determinări introduse prin prepoziții) Ai dreptate, bădie Neculăieș... De unde să știi dumneata ce-aștept eu? SADOVEANU, P. M. 45. Avea o părere proastă despre el, cu totul pe nedrept. CAMIL PETRESCU, U. N. 26. Țara are nevoie de tihnă. DELAVRANCEA, A. 55. Trebuie întîi să omorîm pe zmeu, fiul zmeoaicei, căci, pînă va fi acesta deasupra pămîntului, pace de el nu veți avea. ISPIRESCU, L. 195. Împărăteasa a avut de grijă și pentru aceasta. ISPIRESCU, L. 107. (Popular) Nu știu dacă ai la știință ori ba. CREANGĂ, P. 313. ◊ Expr. (Eliptic) Ce am eu de acolo? v. acolo. ◊ (Verbul împreună cu complementul său formează o locuțiune verbală) A avea asemănare = a se asemăna. A avea bucurie = a se bucura. A avea (o) dorință = a dori. A avea o ceartă = a se certa. Se vede că a avut vreo ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. A avea scăpare = a scăpa. Nu mai ai scăpare din mîna mea! ISPIRESCU, L. 223. A avea nădejde = a nădăjdui. Pot să am nădejde în voi? CREANGĂ, P. 20. A avea (un) vis = a visa. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. A avea în cinste = a cinsti. Ciocnesc un pahar cu cazacii, a căror sabie și galoane roșii le au în mai mare cinste. RUSSO, O. 102. A avea trebuință = a-i trebui. Nu am trebuință să mai descriu mulțămirea ce ne-a pricinuit acest concert original la miezul nopții. ALECSANDRI, C. 43. ◊ (Verbul împreună cu complementul său corespund unui verb pasiv) Să avem iertare, stăpîne! CREANGĂ, P. 204. ♦ Expr. A avea căutare v. căutare. ◊ (Complementul indică un raport de rudenie, de prietenie sau altfel de raporturi sociale; uneori aceste complemente sînt introduse prin prep. «de») Am un comandant energic. ▭ Mi s-au dus în pribegie doi feciori ce-am avut. SADOVEANU, N. P. 7. Avere-ai azi și dumneata Nepoți, să-ți zică: moșu... Aveai cui spune la povești Cu împăratul Roșu. GOGA, P. 33. Acela va avea fata de nevastă. RETEGANUL, P. IV 73. Își alese... un ogar, să-l aibă de tovarăș. ISPIRESCU, L. 297. Pardon, răspunse șireata cu un zîmbet nevinovat; nu știam că... avea musafiri. NEGRUZZI, S. 227. (Refl. reciproc) Nea Toma și nea Costea se au prieteni de cînd jucau leapșa împreună. TEATRU, II 188. ♦ (Cu privire la creații ale spiritului omenesc) A fi autorul a... Vasile Alecsandri are multe piese de teatru. ♦ (De obicei în legătură cu o determinare locală sau temporală) A exista, a se afla (în posesia, în preajma, în mediul cuiva). Aveți pe acolo astfel de cărți? ▭ Noi avem în veacul nostru acel soi ciudat de barzi Care-ncearcă prin poeme să devie cumularzi. EMINESCU, O. I 137. ◊ (În legătură cu o determinare locală indică poziția unor obiecte în raport cu cineva sau ceva) Ia ce-ți place din ceea ce am dinainte. ISPIRESCU, L. 384. ♦ A primi, a căpăta. Cine-o zice «Nițu vine» Are-un galben de la mine. TEODORESCU, P. P. 305. 2. A dispune de ceva; a se bucura de ceva. Nu-i chip oare... să am un ceas tihnit cînd mă întorc la mine acasă de la treburi? SADOVEANU, N. F. 43. ◊ Expr. A avea ac de cojocul cuiva v. ac. A avea loc v. loc. A avea un post = a ocupa, a deține un post. A avea o meserie = a cunoaște și a practica o meserie. A avea vreme (sau timp) = a dispune de timp, a fi liber sau disponibil (pentru a face ceva). Acum, lasă-mă! n-am vreme. Îmi spui cînd mă întorc. DAVIDOGLU, M. 10. Avem vreme să aducem alte răsaduri, am murmurat eu. SADOVEANU, N. F. 33. Împăratul nici n-avea vreme să se minuneze. ISPIRESCU, L. 390. A avea (ceva) pe mînă v. mînă. A avea (ceva) la îndemînă v. îndemînă. A avea zile v. zi. Cîte zile o avea v. zi. A (nu) avea zile bune (cu cineva) v. zi. ◊ (Locuțiune verbală) A avea (ceva) la dispoziție v. dispoziție. ◊ A se folosi de serviciile cuiva, a dispune de cineva sau de ceva în scopul unor servicii. Are un doctor bun. ▭ Are păzitor la cireadă un cîine. ISPIRESCU, U. 55. 3. A fi compus, alcătuit din... Casa are patru etaje. ◊ A fi înzestrat (cu ceva). În frunte șapca avea cîteva litere. DUMITRIU, B. F. 6. Avea Ileana ochi de soare și galben păr, un lan de grîu. COȘBUC, P. I 122. Scorpia... este mai rea decît soră-sa și are trei capete. ISPIRESCU, L. 6. De-ar avea codrul ista gură să spuie cîte a văzut... știu că am avea ce asculta! CREANGĂ, P. 119. ◊ Expr. A avea cap (sau gură, inimă, minte, nas, obraz, ochi, rost) v. c. A avea peri răi v. păr. ◊ (Cu privire la calități psihice) A avea talent. Are memorie bună. Nu are răbdare de loc. ▭ Ar trebui să ai mai multă judecată. SADOVEANU, N. F. 33. De ai curaj să mai mergi, poți s-o întrebi pe dînsa. ISPIRESCU, L. 358. În acel echipagiu dinapoi era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndeță ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. ♦ A cuprinde, a conține. Balta are pește. 4. A ține, a purta. În brațul drept Avea flori albe, dragi odoare, Și flori avea la-ncingătoare, Și-n mînă flori, și flori la piept, Și însăși ea era o floare. COȘBUC, P. II 258. ◊ Expr. A avea în mînă (și) pîinea și cuțitul v. pîine. A avea (pe cineva) la inimă = a-l avea în puterea sa. (Fig.) A avea (ceva) în gînd sau în minte, pe suflet (sau la sufletul său), pe conștiință, pe cap; a avea (pe cineva) la inimă (sau, familiar, la stomac) v. c. A avea (pe cineva) drag = a-i iubi. Ei, acum ghicește singur De te am eu drag ori nu? COȘBUC, P. I 178. El o avea foarte dragă, ca ochii din cap. SBIERA, P. 169. (Refl. reciproc) Vai bădiță, dragi ne-avem; Ne-am lua, nu ne putem. MARIAN, O. II 199. ♦ A fi îmbrăcat cu..., a purta. Avea haină albă. 5. (Complementul exprimă o măsură de suprafață, de greutate, de volum etc.) A fi de o anumită înălțime, întindere, greutate etc. Un zid avînd doi metri înălțime. ▭ Știuca... avea cel puțin șase kilograme. SADOVEANU, N. F. 103. ◊ Expr. A nu (mai) avea margini = a întrece orice măsură. Supărarea acum nu avea margini. RETEGANUL, P. V 20. ♦ (Complementul exprimă o noțiune de timp) A fi de o anumită vîrstă. l-am spus că ești un copil, că nu ai decît cincisprezece ani. CAMIL PETRESCU, B. 57. Dinainte [în trăsură] era un om bălan, ce putea să aibă 35 ani. NEGRUZZI, S. I 37. 6. (Cu privire la sentimente și senzații) A simți. Are o foame de lup. ▭ Toți avea milă de ea. ISPIRESCU, L. 309. Dragostea ce el [Mihai Viteazul] arată că are pentru popoarele învinse... BĂLCESCU, O. II 271. Are ciudă pe alia. ȘEZ. I 157. Frunză verde ș-o nuia, Cum să n-am inimă-rea: Eu iubesc, altul mi-o ia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 383. ♦ Expr. Ce ai? = ce supărare sau ce durere te-a ajuns? ce ți-e? Arald, ce însemnează pe tine negrul port?... Ce ai? EMINESCU, O. I 97. [Păcală:] Ce ai astăzi, măi Tîndală, de ești așa supărat? ALECSANDRI, T. 161. (Familiar) A (nu) avea (nici) pe dracul v. drac. A avea ceva cu cineva = a purta, necaz cuiva, a-i căuta pricină. De aveți ceva cu noi, răspundeți! SEVASTOS, N. 114. Eu nu știu ce are cu mine. RETEGANUL, P. II 57. (Regional și familiar) N-are nimic! = nu-i nimic, n-are nici o importanță. Mă gîndeam: s-a supărat Miai pe mine, dar n-are nimic, acuma are să mă cheme să-i tai și porcul lui și gata, are să-i treacă supărarea. PREDA, Î. 99. ♦ (Cu privire la afecțiuni, boli) A suferi de... Are scarlatină... Are bătăi de inimă. 7. (În legătură cu procese ale gîndirii) A-i trece (ceva) prin minte, a fi preocupat de... Am o idee. Are gînduri multe. ◊ Expr. A avea de gînd v. gînd. 8. (În expr.) A avea (pe cineva) în de bine = a privi (pe cineva) cu ochi buni. Mihai... chemă la sine pe Grigore Mako, fratele lui George, ostaș curajos și acesta, dar mai dulce la caracter decît frate-său și pe care-l avea în de bine, fiindu-i foarte credincios. BĂLCESCU, O. II 302. ◊ Refl. (În expr.) A se avea bine (sau rău) cu cineva = a fi în raporturi de prietenie (sau de dușmănie), a trăi în armonie, a se înțelege (sau a fi în relații dușmănoase, a fi certat). Se avea bine, ca frații. ISPIRESCU, U. 34. Cu nimenea-n lume nu se aveau bine. PANN, P. V. II 96. II. (În legătură cu un al doilea verb) 1. (Urmat de infinitiv, conjunctiv sau supin) a) A trebui să... Ce-aveam să-i spui? Nimic n-aveam, Dar era-n zori și eu voiam Să-ntreb cum a dormit. COȘBUC, P. I 94. De cîte ori avea cîte ceva greu de făcut, chema calul. ISPIRESCU, L. 149. Să știi de la mine ce ai să faci cînd vei ajunge acolo! CREANGĂ, P. 170. Ce avui a mai vedea! PANN, P. V. I 99. ◊ (Al doilea verb este subînțeles) Am examen = trebuie să dau un examen. Am o conferință = trebuie să țin o conferință. Am ședință = trebuie să asist la o ședință. ◊ Expr. A avea de furcă cu cineva (sau ceva) v. furcă. A avea de lucru cu cineva (sau ceva) v. lucru. b) (În forma negativă) A fi destul să... N-au avut decît cu ochiul ori cu mîna semn a face, Și apusul își împinse toate neamurile-ncoace. EMINESCU, O. I 121. ◊ Expr. (Eliptic) N-ai decît = încearcă, fă cum spui, cum vrei, treaba ta, puțin îmi pasă. c) A putea să... N-am a mă plînge de nimic. ISPIRESCU, L. 12. Ia mai sfîrșește o dată cu lupul cela, altăceva n-ai de vorbit? CREANGĂ, P. 123. ◊ Expr. (Eliptic) A nu avea încotro v. încotro. d) A fi în drept, a i se cuveni. Să faci tocmală că după ce ți-i împlini anii, să ai a lua din casa lui ce-i vrea tu. CREANGĂ, P. 146. e) (În expr.) A avea (de-)a face cu cineva (sau cu ceva) v. face. N-are a face! v. face. 2. (Mai ales în formă negativă, construit cu «ce», «cum», «cînd», «unde», «cine», urmate de un infinitiv fără prep. «a» sau de un conjunctiv) A (nu) ști, a (nu) putea, a (nu) găsi. Toți rămaseră de rușine, căci n-avură ce le face. ISPIRESCU, L. 380. Multe sînt de făcut și puține de vorbit dacă ai cu cine te înțelege. CREANGĂ, A. 100. Harap-Alb, nemaiavînd ce zice, mulțămește. CREANGĂ, P. 223. N-avea cui să lese moștenirea urii lui. EMINESCU, N. 8. Ea-i răspunde: n-am ce face. ALECSANDRI, P. P. 240. ◊ Expr. A (nu) avea de ce v. ce. N-aveți pentru ce v. ce. A (nu) avea cînd v. cînd. A (nu) avea cum v. cum. A (nu) avea unde, a (nu) avea de unde v. unde. ♦ Unipers. A (nu) fi, a (nu) se găsi cineva (pentru a face un lucru). N-are cine să mă hrănească. ISPIRESCU, L. 15. Ai să te duci în fundul iadului și n-are să aibă cine te scoate. CREANGĂ, A. 17. Jele-i, doamne, cui i-i jele, Jele-i, doamne, codrului, De armele hoțului, Că le plouă și le ninge Și n-are cine le-n- cinge. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 288. ◊ (Popular, în formă personală) Ast lucru l-aș face-ndată, Dar n-am cine să mă bată. PANN, P. V. I 107. III. (Cu valoare de verb auxiliar) 1. (Servește la formarea perfectului compus) Eu am luat-o fără drum în sus. BENIUC, V. 7. Bine ați venit sănătoși! ISPIRESCU, L. 1. Mi-a ieșit înainte un urs grozav, care m-a vîrît în toți spărieții. CREANGĂ, P. 186. ◊ (Popular și poetic; formele auxiliarului urmează după participiu) Nepoate, mai văzut-ai pietre nestimate așa de mari? CREANGĂ, P. 217. Juratu-m-am și mă jor (=jur). JARNÍK-BÎRSEANU, D. 74. 2. (Servește la formarea modului optativ-condițional) Dacă m-ați fi anunțat, aș fi putut, merge, căci terminasem lucrarea. ▭ Așa ați vrea voi... să-și rupă oamenii coastele. DUMITRIU, B. F. 7. 3. (Urmat de conjunctiv servește la formarea unui viitor popular și familiar) Cînd voi izbi o dată eu cu barda, Această stîncă are să se crape. BENIUC, V. 7. Cînd ai s-ajungi doctorul Lor [al mașinilor]... ai să știi să umbli cu orice fel de mașini. PAS, Z. I 307. Curînd aveți să mă plîngeți; în van aveți să mă chemați; de unde m-oi duce, nu mă mai întorc. SADOVEANU, N. F. 7. Aveți să mergeți! RETEGANUL, P. III 9. Avem să dăm peste o primejdie mare. ISPIRESCU, L. 6. D-apoi dacă n-oi ști eu, cine altul are să știe? CREANGĂ, P. 299. 4. (În construcții perifrastice) A urma să... Aici avea să se ridice o fabrică. Avea să se înscrie la cursurile serale. ▭ În revărsatul zorilor avea să plece din nou. BART, E. 255. – Forme gramaticale: prez. ind. am, ai, are, avem, aveți, au; prez. conj. pers. 2 sg. ai și (regional) aibi (CREANGĂ, P. 151), pers. 3 aibă; (III 1) am, ai, a, am, ați, au; (III 2) aș, ai, ar, am, ați, ar; part. avut.

GRÎU, (2) grîie, s. n. 1. Plantă erbacee anuală din familia gramineelor, de culoare galbenă la maturitate, cu spicul lung și îngust, conținînd boabe din care se face făină (Triticum vulgare). Grîu de primăvară. Grîu de toamnă. ▭ Vezi d-ta, colo departe, niște lanuri frumoase de grîu care dă în copt? CREANGĂ, P. 155. Fecioară blondă ca spicul cel de grîu. EMINESCU, O. I 92. Fețișoara lui, Spuma laptelui; Mustecioara lui, Spicul grîului. ALECSANDRI, P. P. 3. ♦ (Cu sens colectiv) Boabele acestei plante. Era un grîu roșcat, greu, mai mare dragul. CAMILAR, TEM. 207. Îmi dai 50 de lei pe chila de grîu, cînd chila se vinde 120 de lei în Galați? ALECSANDRI, T. I 348. 2. Semănătură, holdă, lan de grîu (1). Iubesc aceste valuri de grîie și de rod Și sufletul uzinei ce cîntă în motoare. TULBURE, V. R. 26. Și cu poala prinsă-n brîu Vin cîntînd în stoluri fete De la grîu. COȘBUC, P. I 47. Vino, frate, de mă vezi, Pînă sînt grîiele verzi. SEVASTOS, C. 10.

DELICAT, -Ă, delicați, -te, adj. 1. Fin, gingaș, subțirel, grațios; p. ext. de calitate aleasă. Băiatul creștea ca o floare delicată într-o seră. VLAHUȚĂ, O. AL. II 20. Picioarele... [calului] era atît de delicate, încît păreau că numaidecît or să se frîngă. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ (În opoziție cu robust, viguros) Slăbuț, plăpînd, șubred. V. debil. Căpitanul Floroiu, puțintel, delicat și cu fața blondă. CAMIL PETRESCU, U. N. 10. [Era] de o statură microscopică... și de o constituție foarte delicată. NEGRUZZI, S. I 206. 2. De calitate bună (în ce privește finețea materialului și a execuției). Te vedeam pe d-ta, îmbrăcată în mantie de călătorie... cu încălțăminte delicată. GALACTION, O. I 459. (Poetic) Ploaia cade potolit și rar, Țesînd o delicată broderie Pe pata albă a unui felinar. CAZIMIR, L. U. 56. ♦ (Despre nuanțe, culori) Discret, atenuat, nu prea pronunțat. Trăsurile feței [erau] de o paloare delicată, umedă, strălucită. EMINESCU, N. 39. 3. (Despre mîncări, băuturi, parfumuri etc.) Fin. Înălță nasul său fin ca să primească adierile delicate ale florilor și ale mării. SADOVEANU, Z. C. 269. [Grangurul] cu drept cuvînt este socotit în Francia ca una din cele mai delicate îmbucături ornitologice. ODOBESCU, S. III 32. 4. (Despre oameni și despre sufletul, manifestările, calitățile lor; în opoziție cu grosolan) Ales, distins, fin. Are sufletul delicat și inimă bună. IBRĂILEANU, A. 38. Delicatul poet al «Subțiricăi din vecini». GHEREA, ST. CR. III 385. ♦ (În opoziție cu brutal, dur) Plin de atenție, de grijă, lipsit de asprime, de brutalitate; prevenitor. Purtare delicată. ▭ Tu singur ești bun... inteligent și delicat. CAMIL PETRESCU, T. II 20. Mi-a reproșat apoi o mulțime de gesturi nedelicate. id. U. N. 211. ◊ (Adverbial) Îmi pare bine de cunoștință, a răspuns plotonierul-major... înapoindu-i delicat hîrtiile. SADOVEANU, P. M. 250. Vru totuși să-i spuie ceva ca să-l concedieze delicat. REBREANU, R. I 90. 5. (Despre chestiuni, probleme, situații) Care cere mare luare-aminte, băgare de seamă, prudență, rezervă; greu de rezolvat, anevoios, gingaș. V. penibil. L-ai pus într-o situație foarte delicată. CAMIL PETRESCU, T. I 36. Pricina e delicată. ALEXANDRESCU, P. 97.

CĂPȘOR, căpșoare, s. n. Diminutiv al lui cap (I 1). Paserea venea mereu, cîteodată și noaptea rămînea acolo, ațipind cu căpșorul sub aripă. GÎRLEANU, L. 41. Căpșorul blond întraurit de soare Se razemă pe mîna dalbă. IOSIF, P. 18. Cu penetul ca sideful Strălucește-o porumbiță, Cu căpșorul sub aripă. EMINESCU, O. IV 280.

DEMON, demoni, s. m. 1. (În concepțiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, ca și cum... s-ar fi înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... i-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.

DESCHIS, -Ă, deschiși, -se, adj. 1. (Despre uși, porți, capace etc.) Dat la o parte (pentru a permite accesul în interiorul spațiului respectiv). Primăvara intră pe fereastra deschisă cu miros de gaz și cu praf care scrîșnește nisipos în dinți. C. PETRESCU, A. 341. Mîine dimineață cînd ăi pleca... să nu lași ușa de la drum deschisă. CARAGIALE, O. III 66. Fetele tinere ivesc fețele rumene ca mărul prin obloanele deschise ale ferestrelor cu gratii. EMINESCU, N. 51. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «spre» sau «în») Care dă înspre... Uși deschise spre grădină. 2. (Despre încăperi, lăzi etc.) Cu ușa sau capacul neînchise sau neîncuiate, permițînd accesul în interior. Peste zaplazul înalt se vedea ușa odăii deschise. CARAGIALE, P. 37. ◊ Fig. Cum? Cînd lumea mi-e deschisă, a privi gîndești că pot Ca întreg Aliotmanul să se-mpiedece de-un ciot? EMINESCU, O. I 146. ◊ (Teatru) Aplauze la scenă deschisă = aplauze în timpul desfășurării spectacolului (înainte de terminarea actului și coborîrea cortinei). ◊ Expr. A avea (sau a ține) casă deschisă = a fi primitor, a avea mereu musafiri. ♦ (Mai ales despre vehicule) Fără capotă, coș sau acoperiș, neacoperit (permițînd accesul liber în interior). Camion deschis. ♦ (În expr.) Scrisoare deschisă = text, de obicei cu ton polemic, redactat în formă de scrisoare și dat publicității. 3. Fig. Sincer, lipsit de fățărnicie. Fire deschisă. ▭ Numai printr-o autocritică curajoasă, deschisă și cinstită se pot educa adevăratele cadre. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 8, 43. Străinul avu un rîs deschis, cald. CAMILAR, TEM. 6. E bun la veselie, deschis cu flăcăii. SLAVICI, la TDRG. ◊ Expr. Deschis la vorbă sau cu sufletul deschis sau cu inima deschisă = sincer, fără ascunzișuri. Fiindcă era din fire om cu inima deschisă... împrăștia veselie oriunde se afla. CARAGIALE, P. 160. Deschis la minte = deștept. Era urît la chip, dar deschis la minte. SBIERA, P. 140. Cu pieptul deschis = fără sfială, fără teamă, plin de curaj. Se înfățișară înaintea boierului. Bogătașul, mîndru și cu pieptul deschis; săracul, umilit și strîns la piept de sta să-i crape sumanul. ISPIRESCU, L. 177. ◊ (Adverbial) Spune-mi-o deschis ca să aflu tot ce n-am știut pînă astăzi. BARANGA, I. 214. 4. (Mai ales despre părți ale corpului) Care nu mai e împreunat sau strîns. a) (Despre ochi) Neacoperit de pleoapă, cu vederea liberă; fig. care nu doarme, care stă treaz. Pe lîngă iști doi ochi, mai am unul la ceafă, care șede pururea deschis. CREANGĂ, P. 5. Cînd a veni cerbul aici la izvor să beie apă, și s-a culca ș-a dormi cu ochii deschiși, cum i-i feliușagul, tu îndată ce li-i auzi horăind... să-i zbori capul. id. ib. 225. ◊ Expr. A avea ochii deschiși = a privi cu multă atenție; a fi vigilent. Și vouă și mie ne revine sarcina să avem ochii deschiși. DEMETRIUS, C. 37. b) (Despre mînă) Cu degetele întinse, răsfirate; fig. darnic. c) (Despre brațe) Întinse și depărtate între ele pentru a cuprinde ceva, a îmbrățișa pe cineva. ◊ Loc. adv. Cu brațele deschise v. braț. ♦ (Despre aripi) Desfăcut, întins pentru zbor. d) (Despre răni) Care supurează, sîngerează. 5. (Despre drumuri, terenuri etc.) Care se întinde pe o mare distanță, pe care se poate circula nestingherit, neîngrădit. Drumul ieșea la un loc deschis, între mărăcinișuri înalte și dese. DUMITRIU, N. 203. Ieșim voioși la cîmp deschis. IOSIF, PATR. 17. ◊ Oraș deschis = oraș care, potrivit dreptului internațional, nu poate fi bombardat în caz de război, fiind nefortificat sau declarînd statul respectiv că nu-l va apăra. 6. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de alb decît de negru; luminos, clar. Păr blond-deschis, de aur și mătasă, Grumazii albi și umeri coperea. EMINESCU, O. IV 77. Fusta... de atlaz albastru deschis. NEGRUZZI, S. I 17. 7. (În opoziție cu secret, în expr.) Vot deschis sau alegere deschisă = vot sau alegere pe față, prin ridicare de mîini. Ședință (sau adunare) deschisă = ședință (sau adunare) la care participă, pe lîngă membrii organizației respective, și persoane din afară. 8. (Fon., în expr.) Vocală deschisă = vocală în timpul articulării căreia maxilarele sînt mai îndepărtate unul de altul decît în timpul articulării unei vocale închise, iar canalul dintre limbă și palat este mai larg. Silabă deschisă = silabă terminată în vocală. – Variantă: (regional) deșchis, -ă adj.

CHIN, chinuri, s. n. 1. Suferință fizică grea, tortură, caznă, supliciu. De durere, chin mi-e somnul. COȘBUC, P. I 265. După un chin de jumătate ceas, în sfîrșit își dete duhul în mînile călăilor săi. NEGRUZZI, S. I 165. Cum e Badiul pus la chin, Să-i dau un pahar de vin. TEODORESCU, P. P. 547. ◊ Fig. Domnii beau vin, robii beau chin. TOMA, C. V. 189. 2. Suferință morală, tortură sufletească; necaz, grijă. Ceasuri întregi se bătea cu gîndul, cum s-o dea, cum s-o învîrtească, ca să-i spuie chinul ce-l muncea. BUJOR, S. Nu vezi că gura-mi arsă e de sete Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi, Copila mea cu lungi și blonde plete? EMINESCU, O. I 200. Chinuri morale ce nu se pot descrie. NEGRUZZI, S. I 243.

CHIPEȘ, -Ă, chipeși, -e, adj. (Despre oameni) Bine făcut, frumos, arătos. Era un om voinic, chipeș și zdravăn înarmat. GALACTION, O. I 287. Era un erculean de voinic, chipeș și legat, știi, colea, numai cum e bun de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A fost un moșneag de țăran, care avea doisprezece feciori tot unul și unul, chipeși, înalți ca niște brazi, voinici de sfărîma piatra în mîini și vrednici nevoie mare. POPESCU, B. III 3. ◊ (Despre lucruri și animale) Albi fusese caii, brun stăpînul, blond vizitiul și chipeșă trăsura. ANGHEL, PR. 90. Casa lui Milescu... era printre cele mai chipeșe. D. ZAMFIRESCU, R. 201. Ian caută numai, cîtu-i [calul] de mîndru și de chipeș, de sireap și de iute. SBIERA, P. 61.

CÎRLIONȚ, cîrlionți, s. m. Șuviță de păr încrețită în spirală, în formă de inel; buclă, zuluf. Era foarte frumoasă, cu părul negru strălucitor strîns numai cîrlionți împrejurul capului. DUMITRIU, B. F. 144. Cirlionții blonzi, fini, care ii tivesc ca o umbră ceafa rotundă. VLAHUȚĂ, la TDRG. – Pronunțat: -li-onț.

DOMINO², dominouri, s. n. (Rar) Îmbrăcăminte de bal mascat și costumat, în formă de mantie lungă cu glugă, făcută de obicei din mătase sau catifea neagră. Blondul tînăr păși tot neturburat către un scaun, pe care se afla desfășurarea mătăsoasă de domino roșu. MACEDONSKI, O. III 71. Să te duci... la croitorul ce vinde costumuri de bal-masque și să-mi iei un domino negru de catife. ALECSANDRI, T. 299. ◊ (Poetic) Și iată-mă cu dînsul de mînă prin zăpadă... Mi-am pus o albă mască și-un domino de gheață. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 27. ♦ Persoană costumată cu această îmbrăcăminte.

CODALB, -Ă, codalbi, -e, adj. 1. (Despre vite și cîini) Care are coadă (sau numai șfichiul ei) de culoare albă, iar restul părului de altă culoare (de obicei închisă). 2. (Despre oameni, mai ales despre fete) Cu plete sau coade blonde; bălai. Mărica... e prelungă la chip, codalbă, cu ochii viorii. DELAVRANCEA, S. 42. – Variantă: cudalb, -ă (CREANGĂ, P. 38) adj.

HĂINUȚĂ, hăinuțe, s. f. Diminutiv al lui haină. Apare din nou la fereastră, pe umeri cu o hăinuță de mătase albă și puf. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Au apărut doi copilași blonzi, în hăinuțe de catifea. SAHIA, U.R.S.S. 7. – Pronunțat: hăi-.

HÎRJONI, hîrjonesc, vb. IV. Refl. reciproc. A se lua la hîrjoană, a se încăiera (cu cineva) în glumă. Copiii țipau, hîrjonindu-se prin poienele codrilor. CAMILAR, T. 166. Se hîrjoni două clipe cu Nastasia, care torcea într-un dos însorit, la adăpost de vînt. SADOVEANU, M. C. 140. O duceam într-un cîntec, strîngînd viorele și toporași de pe lîngă plai și mergeam tot zburdînd și hîrjonindu-ne. CREANGĂ, A. 29. ♦ Refl. Fig. A se zbengui. Răbufnea un balaur de fum gros și pe dedesubtul lui flăcările prindeau a se hîrjoni. GALAN, Z. R. 238. Se ivește Frusina: blondă, zveltă, mlădioasă – ca o răchită în care se hîrjonește vîntul. GALACTION, O. I 126. ◊ Refl. reciproc. Cu greu îmi vine să mă așez la birou, cînd soarele se hîrjonește cu florile pe afară. ALECSANDRI, S. 108.

HOLDĂ, holde, s. f. Semănătură de cereale (mai ales de grîu); lan. Holda crescuse puternică, spicele se îndoiseră de greutate. CAMILAR, TEM. 48. Blondă... se pleca holda, așezîndu-și aurul pale-pale, pe unde treceau cu aripele lor secerătorile. ANGHEL, PR. 83. Prin holde coapte, fetele grăbite Înoată pîn’la brîu, împodobite Cu roșu mac și vinete cicoare. IOSIF, V. 71. Pămîntul se acopere cu holde aurite. RUSSO, O. 25. ♦ (Transilv.) Bucată de pămînt destinată semănăturilor de cereale. Să-i dăm fiecare cîte-o holdă de arătură, lucrată gata... că foarte mare bine ne-a făcut astăzi. RETEGANUL, P. I 27.

CREA, creez, vb. I. Tranz. 1. A produce ceva ce nu exista înainte, a întemeia, a înființa, a da naștere; a organiza. Lenin a creat cea mai puternică armă a oamenilor muncii – partidul de tip nou, ale cărui principii și-au găsit întruchiparea în mărețul Partid Comunist al Uniunii Sovietice. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2562. 2. (Cu privire la realizări ideologice, sociale, economice etc.) Partidul Comunist al Uniunii Sovietice a creat uriașa forță care a prefăcut în țăndări mașina de război hitleristă. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2454. ♦ (Cu privire la produse ale minții sau ale imaginației) A inventa, a născoci, a plăsmui. Costache Negruzzi, scriitor realist, creează proza literară romînească, scriind nuvela istorică «Alexandru Lăpușneanu». IST. R.P.R. 317. 2. A pregăti, a forma pentru o carieră sau pentru o misiune. Să creăm conducători capabili. 3. (Teatru, în expr.) A crea un rol = a da viață unui personaj, a interpreta pentru prima oară cu pricepere și cu originalitate un rol. Matei Millo a creat multe roluri din teatrul lui Alecsandri. ▭ Stavreasca a pretins de la direcție să-i dea ei, într-o repriză, un rol pe care-l «crease» Blonda. CARAGIALE, O. III 9. – Pronunțat: crea. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 creează, pers. 1 pl. creăm, gerunziu creînd, part. creat.

CREȚ¹, crețuri, s. n. (2 și) creți, s. m. 1. Buclă, cîrlionț; păr creț sau încrețit. Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n tîmple... obicei adus de pe obîrșia Ialomiței, unde nu se știa de crețuri și colțișori. DELAVRANCEA, S. 9. Părul său de aur în crețuri lungi se lasă. ALECSANDRI, P. A. 165. 2. Încrețitură la o țesătură sau la un obiect confecționat; cută, fald. Ea părea că aduce în creții rochiei ei de mătase ceva din... cochetăria balurilor la care fusese. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. Fereastra se deschise-ncet, perdeaua se dete într-o parte și dintre creții ei apăru, frumos și palid, capul blond al unui înger. EMINESCU, N. 63. Acea mîndră și sprintenă fecioară de marmură, care s-avîntă, ageră și ușoară, sub crețurile dese ale tunicii ei spartane. ODOBESCU, S. III 55. 3. Încrețitură a pielei; zbîrcitură. O femeie slabă, cu fața plină de crețuri, intră în casă. SANDU-ALDEA, D. N. 227.- Pl. și: (3) crețe (GOGA, C. P. 8).

CREȚ², CREAȚĂ, creți, -e, adj. 1. (Despre păr) Răsucit în inele, cîrlionțat, buclat. Ieși Zamfira-n mers isteț, Frumoasă ca un gînd răzleț, Cu trupul nalt, cu părul creț, Cu pas ușor. COȘBUC, P. I 56. Un tînăr... frumușel, cu părul blond, scurt și creț, se apropie de Dan. VLAHUȚĂ, O. A. 38. Flăcău de munte... cu plete crețe. CREANGĂ, A. 85. 2. (Despre blană, lină sau obiecte confecționate din aceste materiale) Cu fir răsucit, cîrlionțat. Cușmă creață de miel. ȘEZ. I 10. Nouă ciobani Și vătaful zece, Toți cu căciuli crețe De pui de mistrețe. TEODORESCU, P. P. 76. Covor cu perii creți. ALECSANDRI, P. P. 77.Cu ridicături și adîncituri sau cute; încrețit. Vîntule, tu încotro te vei duce s-alini Durerea rănilor și jarul frunților crețe? BENIUC, V. 75. Munți... tufoși și creți ca freza unei marchize din veacul XIV. NEGRUZZI, S. I 195. Cît o ninge ș-o brumează, Ea [frunza] e tot mîndră și creață. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 21. ◊ Fig. Valuri străvezii de aburi sclipitori se rădicau în unde crețe. HOGAȘ, M. N. 172. Pe cer alunecă nori creți. MACEDONSKI, O. I 59. ◊ (Adverbial) În cămașă și cu ițărașii strînși creț pe pulpă. C. PETRESCU, R. DR. 62.

MAUR¹, mauri, s. m. Persoană făcînd parte din populația care locuia în antichitate în nordul Africii; persoană făcînd parte din populația arabă care a cucerit în evul mediu nord-vestul Africii (ulterior și Spania) și s-a amestecat cu indigenii. Umeri lați și o talie mlădioasă, tenul bronzat, de maur. BART, E. 50. ◊ (Cu sens colectiv) Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. – Pronunțat: ma-ur.

MĂRGĂRITAR, mărgăritare, s. n. 1. Boabă, mărgea rotundă și tare de culoare albă-strălucitoare, cu reflexe sidefii, care se formează în corpul unor moluște (prin secretare de carbonat de calciu în jurul unor corpuri străine) și care este folosită ca podoabă de preț; perlă. Purta barișul alb cu două mărgăritare prinse de carnea urechii. ARGHEZI, P. T. 116. Stofe cu fir Și cu mărgăritar. ALECSANDRI, P. I 148. Un inel bizantin mare de aur, cu un rubin și mărgăritare. BOLLIAC, O. 268. Ce-i lipsește chelului (sau chelbosului)? Tichie (sau scufie) de mărgăritar v. tichie. ◊ Fig. Colecții vechi, reviste prăfuite, Vă răsfoiesc... Înduioșat, cu mîna tremurînd, Adun mărgăritare risipite. ANGHEL-IOSIF, C. M. I 56. Veselul Alecsandri... înșirînd mărgăritare pe a stelei blondă rază. EMINESCU, O. I 32. ♦ Ceea ce seamănă sau se poate compara ca formă, culoare sau strălucire cu un mărgăritar (1). Cad din cer mărgăritare pe orașul adormit. TOPÎRCEANU, B. 69. Din ochii ei albaștri și mari curgeau șiroaie de mărgăritare apoase. EMINESCU, N. 3. 2. Pietriș mărunt (folosit în diverse lucrări de construcție sau pentru așternut în curți, pe alei etc.). (Fig.) în lunca pudruită cu mărunt mărgăritar Saltă-o veveriță mică pe o creangă de stejar. ALECSANDRI, P. A. 114. 3. Vîsc care crește pe stejari, avînd fructele în forma unor bobițe ovale, galbene și frunzele căzătoare (Loranthus europaeus); mărgărit (2), vîsc de stejar. 4. Lăcrimioară. – Pl. și: mărgăritaruri (GORJAN, H.II 49), (m.) mărgăritari (MACEDONSKI, O. I 213, COȘBUC, P. I 68).

MICUȚ, -Ă, micuți, -e, adj. Diminutiv al lui mic². 1. (În opoziție cu mare) v. mic^(1). Trandafirii erau singuri, nici purtați de mîini micuțe, nici înfipți la cingătoare. GALACTION, O. I 58. Părul ei cel blond și împletit în cozi cădea pe spate... gura micuță ca o vișină coaptă. EMINESCU, N. 71. 2. (Despre ființe, în opoziție cu înalt) v. mic¹. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91. Dragă mi-i mîndra micuță Că la cîmp e hărnicuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. 3. (În opoziție cu vîrstnic) v. mic² (5). Drăguțul nu-i nici drăguț, Ci-i un copilaș micuț. HODOȘ, P. P. 181. Cînd creșteam ca ș-un brăduț, M-ai lăsat, maică, micuț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 210. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) De micuț = din cea mai fragedă vîrstă. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) v. mic² (4). Pîn-aveam și eu drăguță, îmi părea noaptea micuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163.

MIȘCA, mișc, vb. I. 1. Intranz. și refl. A-și schimba locul, poziția; a ieși din imobilitate, a nu mai avea fixitate; a nu sta liniștit. Ei trec în răpejune de rîuri fără punți... Naintea lor se mișcă pădurile de brad. EMINESCU, O. I 98. Moș Vlad... cu ochi de vulpe, zărea creștetul delicat al dropiei mișcînd printre fulgii coliliei. ODOBESCU, S. III 14. Din trei [fete] două nici mișca, Iar mireasa se pleca... Și inelul culegea. ALECSANDRI, P. P. 177. ◊ (Urmat de determinări indicînd punctul de plecare) Fără a se mișca din locul lui, se uită la munteancă. SADOVEANU, B. 77. Ți-am spus că nu mă mișc de aci. C. PETRESCU, C. V. 329. Nu mă mai mișc de acasă; am mult de lucru. CARAGIALE, O. VII 147. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din», arătînd o parte a corpului în mișcare) Dă de balaur, care mai mișca din coadă. ȘEZ. II 142. Caii noștri să mănînce Și din capete să nu miște. TEODORESCU, P. P. 176. [Șoimul] se uită drept în soare, Tot mișcînd din aripioare. ALECSANDRI, P. P. 31. ◊ (Despre mașinării, mecanisme) A merge, a umbla. Stăi, morișcă, nu mișca. TEODORESCU, P. P. 152. ♦ Tranz. A face să-și schimbe locul, poziția, atitudinea; a urni din loc, a deplasa, a muta. Și povestea încet moșneagul mișcîndu-și pletele cărunte. GOGA, C. P. 9. Nilul mișcă valuri blonde pe cîmpii cuprinși de maur. EMINESCU, O. I 43. Bate vîntul, mișcă crîngul. TEODORESCU, P. P. 289. ♦ (Cu privire la mașinării, mecanisme) A pune în funcție, a face să lucreze. Vijeliosul Lotru... mișcă mori, pive și fierăstraie. VLAHUȚĂ, O. AL. I 141. ♦ A fi sau a părea viu, a avea viață, a trăi. Tot ce mișcă-n țara asta, rîul, ramul, Mi-e prieten numai mie. EMINESCU, O. I 147. 2. Refl. A porni, a se duce, a se deplasa. De cînd luminăția-sa, vodă Ștefan, s-a mișcat cu oștile la munteni, se cheamă că a deschis războiul cu ismailitenii. SADOVEANU, F. J. 580. Lumea începu să se miște spre cele două uși deschise. VLAHUȚĂ, O. AL. II 3. Apusul își împinse toate neamurile-ncoace... Se mișcau îngrozitoare ca păduri de lănci și săbii. EMINESCU, O. I 147. ◊ Intranz. (La imperativ sg.) Mișcă = du-te! șterge-o! Mișcă! mișcă, caracudă! – Ba nu... Mă rog! Fără pripă!... Mai avem o socoteală. HASDEU, R. V. 70. Mișcă, băiete! ODOBESCU, S. I 379. 3. Refl. (Familiar) A face mișcare, a se dezmorți. Ies puțin să mă mai mișc. ◊ (Rar) A se afla în..., a frecventa. Asemenea oameni... nu pot aparținea cercurilor în care te miști tu. EMINESCU, N. 72. Intranz. A depune un efort, a se strădui. De nu curge, macar picură și cine mișcă, tot pișcă. CREANGĂ, P. 110. ♦ lntranz. A căpăta viață, a deveni activ, p. ext. a prospera. Acum vine primăvara și afacerile încep a mișca, SADOVEANU, B. 221. 4. Intranz. (Familiar) A dovedi pricepere, a se descurca într-un domeniu (nou) de activitate. Începuse a mișca binișor la meseria lor. ISPIRESCU, L. 370. 5. Refl. Fig. (Despre o colectivitate) A se agita, a se răscula, a intra în acțiune împotriva cuiva sau a ceva. Ții minte ce spuneai și tu... nu se mișcă țăranii. DUMITRIU, B. F. 144. Dacă secțiile nu se mișcă și nu trimit delegați, totul e pierdut. CAMIL PETRESCU, T. II 395. Se mișcă țara, domnul meu! Toată țara! REBREANU, R. I 306. ◊ Tranz. Ea-l vedea mișcînd poporul cu idei reci, îndrăznețe. EMINESCU, O. I 52. Crîncenele fărădelegi și amenințările turcilor mișcară toată creștinătatea. BĂLCESCU, O. II 33. 6. Tranz. Fig. A impresiona, a zgudui sufletește (prin provocarea unei emoții); a tulbura, a zdruncina, a deștepta interes, milă sau compătimire. Cum acest nume nu mă mișcă de loc, gospodina sfîrșește c-o voce misterioasă. SADOVEANU, O. VIII 187. Nu mă-ncîntă azi cum mă mișcară Povești și doine, ghicitori, eresuri. EMINESCU, O. I 201. Aceste vorbe mișcară adînc inimile ascultătorilor. BOLINTINEANU, O. 442. ♦ A îndemna, a îmboldi. [Arabul] Mișcat de-o înaltă și dulce gîndire Spre-a lui mîntuire Lucrează cu zel! MACEDONSKI, O. I 16. Îndată după revoluțiunea franceză de la februarie 1848, cei mai mulți din tinerii romîni care se aflau în Paris s-au întors în țară, ca mișcați printr-o gîndire electrică. GHICA, S. A. 701.

ÎNTRAURI, întrauresc, vb. IV. Tranz. (Rar) A acoperi cu un strat subțire de aur; a auri. (Fig.) Căpșorul blond întraurit de soare Se razemă pe mîna dalbă. IOSIF, P. 18.

NUR, nuri, s. m. (Mai ales la pl.) Calitatea unei persoane (în special a unei femei) de a atrage, de a plăcea prin farmecul, drăgălășenia, grația ei; aspect atrăgător al unei femei; p. ext. atracție. Stăpînul meu sutașul se închină cu sănătate nurilor dumnitale. SADOVEANU, D. P. 50. Îngrijește-te mai bine de starea în care m-au adus nurii matale. ALECSANDRI, T. I 68. ◊ Fig. Și de-abia întîia oară dînsu-n lume se arată Blond și plin de «vino-ncoace» ca și-al dragostelor nur! MACEDONSKI, O. I 242.

RĂSFIRAT, -Ă, răsfirați, -te, adj. (Și în forma resfirat) 1. (Despre păr, barbă etc.) Cu firele depărtate unele de altele (fără ca întregul să fie stricat). Era plăpînd, Cu ochi albaștri, cu privirea clară... Cu părul blond și răsfirat în vînt. D. BOTEZ, F. S. 29. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, Cu gurile spumate. ALEXANDRESCU, M. 30. ◊ (Metaforic) O mîndră salce... Își împlînt-într-a lui ape cosițile-i resfirate. NEGRUZZI, S. II 14. ♦ Întins în lături, desfăcut. Lîngă un mesteacăn bătrîn, răsfirat în crenguțe fine, dădui peste o cruce strîmbă de grezie. SADOVEANU, O. VIII 245. Ea se apropiase și-și lipise corpul de el cu brațele mereu răsfirate. REBREANU, R. I 159. 2. (Despre părți care compun un întreg) Depărtat unul de altul, așezat la distanță; (despre un întreg) ale cărui elemente componente sînt depărtate unele de altele; întins pe o suprafață mare. Mai în sus, pe coaste, resfirat se întinde satul prin holde și grădini. SLAVICI, N. I 39. Peste arbori răsfirați Răsare blînda lună. EMINESCU, O. I 186. Acele șesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. 3. Lipsit de consistență, împrăștiat, difuz. Lumina răsfirată prindea să lucească palid. C. PETRESCU, Î. I 17. ♦ Fig. Nestatornic. Și-ai o fire resfirată, Te-ai iubi cu lumea toată. HODOȘ, P. P. 120. – Variantă: resfirat, -ă adj.

RĂSFRÎNT, -Ă, răsfrînți, -te, adj. Îndoit, întors în afară. Apăru un flăcău blond, cu cămașă albă răsfrîntă peste gulerul hainei. VORNIC, P. 59. Mi se părea că Bistrița curgea pe subt marginea răsfrîntă a pălăriei mele. HOGAȘ, M. N. 62. [Ea avea] ochi negri, aprinși de ciudă și umbriți de niște gene lungi și răsfrînte. DELAVRANCEA, S. 109. ◊ Fig. Fire răsfrîntă înăuntru, timidă, melancolică. D. ZAMFIRESCU, R. 210.

PĂPĂDIE, păpădii, s. f. Plantă erbacee din familia compozeelor, avînd frunzele lungi, crestate, florile galbene în formă de rozetă, tulpina terminată cu un capitul, iar fructele cu o umbreluță de peri sînt strînse într-un pămătuf; crește prin finețe, pășuni, grădini etc. (Taraxacum officinale). A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor, Și-a furat de prin ponoare Puful păpădiilor. TOPÎRCEANU, P. 34. Dar deodat’ s-aude-un țipăt, Și din-nalta bălărie Sare o fetiță blondă Ca un fir de păpădie. IOSIF, V. 47. ◊ (Cu sens colectiv) Pe o margine de cîmp a înflorit așa de multă păpădie, încît se părea că deasupra ierbii a căzut o ușoară ninsoare. SADOVEANU, O. III 299.

PĂSTORIȚĂ, păstorițe, s. f. Fată sau femeie care păzește oile sau vitele; ciobăniță. Mine blonda păstoriță... va privi cu drag la plete. COȘBUC, P. II 157. A găsit-o pe păstoriță în deal. CARAGIALE, O. III 194. Iedul fuge și trece lîngă păstorițe. NEGRUZZI, S. I 59.

PERECHE, perechi, s. f. (Și în forma păreche) 1. Grup de două obiecte de același fel, întrebuințate totdeauna împreună (unul fără altul fiind de obicei nefolositor). Am dat soldatului Rață o pereche de șireturi și tutun. SAHIA, N. 84. Perechile de șine se multiplicau, se apropiau, se întretăiau. REBREANU, R. I 13. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Bobotești. CREANGĂ, A. 25. ♦ (Adjectival) Cu soț. Numere perechi. ♦ Cîte două părți identice și simetrice ale corpului omenesc. M-am întors mînios către dînsa și i-am aruncat o pereche de ochi de voinic. GANE, N. III 58. Iată-mă! Tot eu, cea veche! Ochii? hai, ce mai pereche! COȘBUC, P. I 102. Fruntea înaintită, galbenă ca ceara, sfîrșită cu o păreche de sprincene tufoasă ca sacara de la sînta Elena, se lega cu un nas coroietic. RUSSO, S. 28. ◊ O pereche de palme = două lovituri succesive aplicate cuiva cu palma; două palme. Unde ai stat pînă acum, nemernicule? zbiară jupînul... Și șart! part! o pereche de palme fierbinți peste urechile degerate. CARAGIALE, O. I 326. ♦ (Prin analogie) Două exemplare, două bucăți din același fel de lucruri. Și cum era moș Nichifor strădalnic și iute la trebile lui, răpede zvîrle niște coșolină în căruță, așterne deasupra o păreche de poclăzi, înhamă iepușoarele, își ia cojocul între umere și biciul în mînă și, tiva băiete! CREANGĂ, P. 114. Mult mi-e dor și mult mi-e sete Să văd frunza-n codru verde... Să mă las iar în cea vale Cu-o pereche de pistoale. ALECSANDRI, P. P. 287. 2. Obiect alcătuit din două părți identice și simetrice. Doi invalizi, lîngă cîrjele și desagii lor, așteaptă același tren ca și mine. Unul are o pereche de ochelari negri și nu mișcă de loc. SAHIA, N. 24. Și cum vorbeau ei, numai iaca întră și Chirică pe ușă, cu un ciocan, c-o daltă și c-o păreche de clești în mînă. CREANGĂ, P. 177. O păreche de pantaloni largi... putea ascunde fusele ce-i slujeau de picioare. RUSSO, S. 27. ◊ O pereche de case v. casă. O pereche de cărți (de joc) = pachet cuprinzînd toate cărțile necesare pentru a le putea folosi la un anumit joc. 3. Grup de două persoane de sex opus (de obicei unite prin căsătorie). Lumea ne invidia, ne da ca exemplu de pereche potrivită. BART, E. 224. A fost odată o pereche de oameni. Ei n-aveau copii... trăiau bine și nevasta nu ieșea din cuvîntul bărbatului. ISPIRESCU, L. 285. Iubiți! și calea voastră va fi tot înflorită, Și-n sinul nălucirei, păreche fericită, Cu-o lungă sărutare veți trece pe pămînt. ALECSANDRI, P. I 156. ♦ (La pl.) Parteneri la dans. Pardoseala de bîrne tremura sub tălpile perechilor care dansau. DUMITRIU, V. L. 106. Am trecut printre perechi în sala de bal. C. PETRESCU, S. 106. În ploaie de confeti saltă Părechile dănțuitoare. TOPÎRCEANU, B. 66. 4. Grup format din masculul și femela unor animale (mai ales la unele păsări). O pereche de canari. ♦ Grup de două animale de aceeași specie. O pereche de boi. O pereche de pui. ▭ Ziduri vechi, Printre care umblă șoareci strecurîndu-se perechi. MACEDONSKI, O. I 272. 5. Fiecare dintre cele două ființe sau lucruri, care formează o pereche (1, 3, 4), considerată în raport cu cealaltă. Va găsi pe urmă o pereche mai potrivită cu starea lui. REBREANU, R. I 129. El pășea cu ezitare, luînd seama la ce fac alții, și ascultînd instrucțiunile perechii lui de joc, o blondă zveltă, care-l lua de mînă și-l conducea. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. O pasăre plutește cu aripi ostenite, Pe cînd a ei pereche nainte tot s-a dus C-un pîlc întreg de pasări, pierzîndu-se-n apus. EMINESCU, O. I 114. ◊ Loc. adj. și adv. Fără pereche = fără seamăn, unic în felul său. Radu Comșa ar putea să jure pentru toți, că sînt oameni fără pereche! C. PETRESCU, Î. II 191. Leneș fără păreche mă făcusem, căci mama, după cîtă minte avea, nu se îndura să mă mai trimită acum nici la o cofă de apă, numai să învăț carte. CREANGĂ, A. 75. ◊ Expr. A fi bună (sau potrivită) pereche cu cineva = a se potrivi (cu cineva, mai ales la cusururi). Tu și cu Talpa iadului sînteți potrivită păreche. CREANGĂ, P. 318. A nu-și avea pereche = a nu avea seamăn, a nu fi la fel cu cineva sau ceva. Colierele, cel mare de briliant și cel cu două rînduri de perle... nu-și aveau poate pereche în țară. DUMITRIU, N. 85. Aista e un leneș, care nu credem să fi mai avînd păreche în lume. CREANGĂ, P. 330. – Variantă: (regional) păreche s. f.

PERSONIFICARE, personificări, s. f. 1. Faptul de a personifica; figură stilistică prin care se atribuie unui lucru, unui animal, unui fenomen din natură însușiri omenești. Astfel, cît de gingașă, șăgalnică și frumoasă în poezia «Vîntul» e personificarea vîntului prin flăcăul cu blonde plete ce se joacă cu fetele în luncă. GHEREA, ST. CR. III 302. 2. Întruchipare, întrupare, incarnare. Faust al lui Goethe e personificarea nemărginitului dor de a pătrunde în toate tainele naturii. IONESCU-RION, C. 71.

REVĂRSAT³, -Ă, revărsați, -te, adj. 1. (Despre ape curgătoare) Care s-a vărsat peste maluri, care a ieșit din albie. Se apucau strîns unii de alții, ca-ntr-o primejdie de ape revărsate. CAMILAR, N. I 91. Șuvoaiele duceau departe pe Bistrița revărsată bucăți de case, brazi fărmați, stejari uriași și trupuri zdrobite. RUSSO, O. 115. 2. Răspîndit, risipit, împrăștiat. Ileana, îmbrăcată în alb, cu părul blond revărsat pe umeri, se sprijină de el. EFTIMIU, Î. 123. Zărim în curînd și pădurea de la Adîncata: revărsată pe o coastă, e îmbrăcată în vălul negurilor care se ridică. DUNĂREANU, N. 132. ♦ (Rar, cu pronunțare regională) Presărat. Și cît e drumul de lat... Și de lacrămi răvărsat. ȘEZ. I 107. 3. Întins, lățit. Conacul Hagiu... era așezat între salcîmi rari, bătrîni, pe un gorgan revărsat, la marginea pustiei de la Dropii. SADOVEANU, M. C. 20. [Acoperișul caselor] se-ntindea jur împrejur cu streșine largi și revărsate. ODOBESCU, S. I 107. 4. (Familiar; despre trupul omului sau despre părți ale lui) Care atîrnă de prea multă grăsime; lăbărțat, lăsat. E o femeie trupeșă, cît trei muieri de voinică, cu picioarele groase ca uleiele și cu sînii mari, revărsați. STANCU, D. 461. Moș Dănilă era un om cît trei... cu foalele revărsate pe care abia le stăpînea chimirul lat de piele. SADOVEANU, O. L. 38.

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / până să vină sora mea² /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo¹, / am dat un telefon”² /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / în timp ce afară ploua cu găleata²”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

PISTRUI¹, pistrui, s. m. (Mai ales la pl.) Pată mică brună sau gălbuie, care se formează pe obrazul (mîinile, gîtul) unor oameni, mai ales la cei blonzi sau roșcați. Dacă vreunul se lega de el că are părul roșu și pistrui pe obraz, săreați în apărarea lui. PAS, Z. I 61. Parcă îi scuturase cineva în față o bidinea de văpsea roșie, așa de mulți pistrui avea pe obraz. BART, E. 357. ♦ Fig. Pată (neagră). Trec corbii umplînd cerul de pistrui. LESNEA, A. 108. Numai ici-colo poposeau cîrduri de ciori punctînd cu pistrui negri obrazul pămîntului. REBREANU, R. I 70. – Variantă:(regional) pestrui (BASSARABESCU, V. 180) s. m.

ROZĂ, roze, s. f. 1. Trandafir. Forțat de închipuirea lui, mă urca în balcoane imaginare, împodobite de roze, și-mi arăta priveliștea. ANGHEL, PR. 57. Știu eu bine că iar vei iubi tu, Și iar vei pune roze în blondele cosiță. COȘBUC, P. II 193. Din balcon i-aruncă-o roză și, cu mînile la gură, Pare că îl dojenește. EMINESCU, O. I 154. ◊ Expr. (Mai ales în forma negativă) A sta pe roze = a se găsi într-o situație favorabil. ◊ Compuse: roza-vînturilor = reprezentare grafică, în formă de stea (cu 32 de raze), a direcțiilor punctelor cardinale, fixată de obicei în cutia unei busole; se întrebuințează pentru a determina direcția vînturilor. Porni fără busolă și fără harta în care stă zugrăvită roza-vînturilor. ANGHEL, PR. 71; roză-magnetică = roza-vînturilor fixată pe cutia care conține acul magnetic al unei busole. Roza-magnetică vibra ca o vietate închisă în cutia de sticlă a busolei. BART, E. 397. 2. Gen special de șlefuire ce se dă diamantului. Diamant în roză. 3. Mare fereastră circulară, uneori cu vitralii, așezată de obicei în fațada catedralelor romanice sau gotice, deasupra porții de intrare.

PLATINA, platinez, vb. I. Tranz. 1. A acoperi un obiect de metal cu un strat subțire de platină, pentru a-i da aspectul platinei sau pentru a-i proteja suprafața, în special împotriva oxidării; a sufla cu platină. 2. A decolora prin mijloace chimice părul de pe cap dîndu-i o nuanță de blond foarte deschis.

PLATINAT, -Ă, platinați, -te, adj. (Despre metale) Acoperit cu un strat subțire de platină, suflat cu platină. ◊ (Despre păr) Blond-deschis, cu luciu de platină. Păr platinat.

PLĂVIȚ, -Ă, plăviți, -e, adj. 1. (Despre părul sau lîna animalelor; p. ext. despre animale) Alb-gălbui. V. plăvan. Oițe, oițe, Cu plete plăvițe, Ca niște fetițe! BOLINTINEANU, O. 80. Cerbul... iese din crîng... cu părul plăviț, încîntător de grație. ODOBESCU, S. III 136. Cea Mioriță, Cu lîna plăviță, De trei zile-ncoace, Gura nu-i mai tace. ALECSANDRI, P. P. 1. 2. (Despre părul omului, p. ext. despre oameni) Blond. Unii [copii] erau plăviți, cu pielea obrazului ca floarea de zarzăr. MACEDONSKI, O. III 94. Ancuța, cu cosițele-i plăvițe, răsfirate... căzu. ODOBESCU, S. I 141. Doină! Doiniță! Zînă plăviță. NEGRUZZI, S. II 23. – Variantă: (1) plăvici, -e (PĂSCULESCU, L. P. 55) adj.

PLĂVIU, -IE, plăvii, adj. (Despre persoane) Blond. Atunci a oprit pe un băiețaș plăviu, care i se părea mai de înțeles. POPA, V. 171. ♦ (Despre figura cuiva) Palid. Ea desface vălul, fața-i e plăvie. BOLINTINEANU, la TDRG.

PLETEANCĂ, pletenci, s. f. (Regional) Fir de lînă sau panglică îngustă cu care femeile își împletesc cozile. Părul ei galbin ca grîul Desprins din pletenci, peste umărul drept, Se varsă val blond pe rotundul ei piept. COȘBUC, P. I 204.

POLEIT ², -Ă, poleiți, -te, adj. 1. Acoperit cu un strat subțire de metal (de obicei de aur sau de argint) sau cu un praf de bronz; făcut să strălucească. Veneam acasă cu sinul încărcat de covrigi, mere turture, nuci poleite. CREANGĂ, A. 14. O cetate frumoasă, care de albă ce era părea poleită cu argint. EMINESCU, N. 14. Parveniții, șireții. seamănă în lume cu fierul poleit: cum se-ntrebuințează, îndată s-a roșit. BOLINTINEANU, O. 149. Mihnea a-mbrăcal cioareci albi, tiviți cu găitane de fir, cizme cu pinteni poleiți. ODOBESCU, S. A. 89. ♦ (Despre păr) Blond, auriu. Născu doi feciori... Cu cosițe poleite Și cu fețe înflorite. ALECSANDRI, P. II 181. ◊ (Poetic) Sub norii subțiri și dezlînați, cu margini poleite, abia se desenează pe bolta purpurie o linie frîntă. BART, S. M. 38. 2. (În expr.) Leit-poleit v. leit.

TOPIT², -Ă, topiți, -te, adj. 1. Devenit moale, lichid, sub acțiunea căldurii. În lumina lunei apa părea argint topit. SADOVEANU, O. VI 262. Clocotește mîl solar Într-un lac de fier topit, Înroșind ca un pojar Trupul omului călit. D. BOTEZ, F. S. 42. Le-a dat chiroște calde ce-notau în unt topit. CONTEMPORANUL, I. 162. ◊ (Poetic) Diadem de topiți aștri arde-n blondele ei plete, Încălzind aerul serei. EMINESCU, O. IV 126. ◊ Fig. Albastrul șters al văzduhului topit apăsa greu peste pămînt, iar subt arșița covîrșitoare a miezului zilei, vîntul adormise obosit. HOGAȘ, M. N. 165. 2. (Despre plante textile) Care a suferit operația de topire. Cînepă topită. 3. Fig. Slab, tras, istovit, vlăguit, obosit. Stă pașa beat, cu ochi topiți. Se trag spahiii-ncremeniți. COȘBUC, P. I 114. Pentru ce puterile noastre sînt acum topite? BĂLCESCU, O. II 246. ◊ (Poetic) Ochii tăi, topite stele a demineții, privesc atît de adînc... în noaptea sufletului meu. EMINESCU, N. 72. ♦ Lipsit de forță morală. Leana (cu frică): Cin’ să mai fie? – Cine mai e? – (topită) Mama. DELAVRANCEA, O. II 369. ♦ Măcinat, descompus, dezagregat. Cînd topit îmi va fi corpul, voi fi cîmpul plin de flori. MACEDONSKI, O. I 97.

TRĂSĂTURĂ, trăsături, s. f. 1. (Mai ales la pl.) Linii, contururi caracteristice ale figurii unei persoane; trăsură. Ne primește un tînăr blond, scund, cu trăsături alese. STANCU, U.R.S.S. 97. Mă privește apăsat, cu trăsăturile prea simple, în linii drepte. CAMIL PETRESCU, U. N. 381. ♦ Aspecte esențiale ale caracterului sau ale personalității cuiva. Psiholog sumar, el află, poate, acum trăsături de caracter ale băiatului său pe care nu le cunoștea și care-l înduioșară. CĂLINESCU, E. 158. În acest roman găsim toate trăsăturile caracteristice ale marelui scriitor. GHEREA, ST. CR. II 234. Încă o trăsătură caracteristică a lui Lenau e dorul de călătorie. IONESCU-RION, C. 68. ♦ Aspect caracteristic, general al unei opere, al unei doctrine, al unui fenomen, al unei activități, al unei epoci. Utilizarea științei pentru satisfacerea nevoilor materiale și culturale ale întregului popor reprezintă o trăsătură specifică a socialismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 335, 4/4. Trăsătura caracteristică a gramaticii constă în aceea că ea stabilește regulile modificării cuvintelor, avînd în vedere nu cuvinte concrete, ci, în general, cuvinte fără caracter concret. S.C.L. 1950, I 130. 2. Linie trasă pe hîrtie (cu condeiul, cu creionul etc.). ◊ Trăsătură de condei = semne grafice (cuvinte, linii) aruncate pe hîrtie la repezeală și (de obicei) fără multă chibzuință. Și cu toate acestea, iată-ne chemați, prin o trăsătură de condei, a șterge, a desființa patru legiuiri. KOGĂLNICEANU, S. A. 130. Trăsătură de unire = liniuță de unire, v. liniuță.

TRESĂRITURĂ, tresărituri, s. f. Mișcare de tresărire. Cînd fata urca vijelios scările... [Felix] avea tresărituri. CĂLINESCU, E. O. I 76. Numeroase tresărituri, ca undele fugare pe care le trezește simunul pe fața mișcătorului nisip, trec pe blondul trup al leului. ANGHEL, PR. 115.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).