MICUȚ, -Ă, micuți, -e, adj. Diminutiv al lui mic². 1. (În opoziție cu mare) v. mic^(1). Trandafirii erau singuri, nici purtați de mîini micuțe, nici înfipți la cingătoare. GALACTION, O. I 58. Părul ei cel blond și împletit în cozi cădea pe spate... gura micuță ca o vișină coaptă. EMINESCU, N. 71. 2. (Despre ființe, în opoziție cu înalt) v. mic¹. Nici micuță, nici năltuță, Numai bună de drăguță. ALECSANDRI, P. I 91. Dragă mi-i mîndra micuță Că la cîmp e hărnicuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 431. 3. (În opoziție cu vîrstnic) v. mic² (5). Drăguțul nu-i nici drăguț, Ci-i un copilaș micuț. HODOȘ, P. P. 181. Cînd creșteam ca ș-un brăduț, M-ai lăsat, maică, micuț. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 210. ◊ (Substantivat, în loc. adv.) De micuț = din cea mai fragedă vîrstă. 4. (Despre zi, noapte, în opoziție cu lung) v. mic² (4). Pîn-aveam și eu drăguță, îmi părea noaptea micuță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163.