FLUTURARE, fluturări, s. f. Acțiunea de a flutura. 1. Bătaie de aripi, fîlfîire. Prin văzduhul curat... trecu o fluturare grăbită și statornică de aripi și țipătul rațelor sălbatice. DUMITRIU, B. F. 133. 2. Mișcare, legănare în vînt (a unui steag, a unei haine etc.), fîlfîire. Se apropie iar de mine, simții pe obraz fluturarea horbotelor. SADOVEANU, P. S. 170. Trecea pe lîngă mine repede... trimițînd din fluturarea îmbrăcămintei ei ușoare o adiere suavă. IBRĂILEANU, A. 123. Salută trenul cu stăruitoare fluturări de batistă. VLAHUȚĂ, O. A. III 33. ◊ Fig. Doamna mică și blondă avu o fluturare de surîs pe buze. REBREANU, R. I 184. Veneau în urmă, vorbind încet, rîzînd, în liniștea străzii, sub fluturarea petalei de lumină a singurului felinar cu gaz aerian, ce înveselea răspîntia pustie. BASSARABESCU, V. 9.