DEMON, demoni, s. m. 1. (În concepțiile religioase) Diavol, drac. Eu cunosc de mult năravul acestei paseri: aș putea spune că-i mai degrabă demon decît pasere. SADOVEANU, D. P. 42. Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sîntă prin iubire, Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond. EMINESCU, O. I 30. Ai iadului demoni negri în gheare să mă cuprindă. NEGRUZZI, S. II 60. ♦ Fig. Om rău. Cînd te-am întîlnit... după acest demon... am intîlnit un stîlp de lumină... El era în viața mea o noapte grea, tu erai un răsărit nou de soare. CAMIL PETRESCU, T. I 224. Nu mă mai tem de tine... ți-o spui acum, ție care ești demonul meu. NEGRUZZI, S. III 486. 2. (În scrierile romanticilor) Personificare a eroismului, a curajului, a răzvrătirii și uneori a frumuseții fizice. Am urmat pămîntul ista, vremea mea, viața, poporul, Cu gîndirile-mi rebele contra cerului deschis; El n-a vrut ca să condamne pe demon, ci a trimis Pre un înger să mă-mpace. EMINESCU, O. I 53. O, ești frumos, cum numa-n vis Un demon se arată. id. ib. 172. 3. (În gîndirea mitică și în poezie) Geniu bun sau rău, considerat ca forță care stîrnește dorințe și pasiuni. Îndată s-a aflat în țară despre toate, ca și cum... s-ar fi înșurubat demonul veștilor pe vînt și pe nouri. SADOVEANU, Z. C. 328. Mușcat de demonul ambiției... i-am lăudat în termeni excesivi pe d-na Timotin. IBRĂILEANU, A. 141. Ades cînd sînt în luptă cu gîndurile mele, Muncit d-al suferinței demon neîmblînzit, Îmi pari un silf ce vine pe raza unei stele. ALEXANDRESCU, M. 77.