OCTANT² ~e n. 1) A opta parte dintr-un cerc; arc de 45 de grade. 2) Fiecare dintre cele opt unghiuri de 45 de grade ale unei sfere, împărțite de trei planuri perpendiculare unul pe altul. /<fr. octant

COHLEOIDĂ s.f. Curbă plană, loc geometric al extremităților arcelor cercurilor tangente unei drepte într-un punct al ei, avînd originea comună și aceeași lungime. [Pron. -le-o-i-. / < fr. cochléoïde].

OCTANT s.n. 1. Instrument folosit în navigația maritimă și aeriană pentru observarea înălțimii aștrilor și pentru măsurarea distanțelor lor unghiulare. 2. A opta parte a cercului; arc de 45 de grade. ♦ Fiecare dintre cele opt regiuni în care trei plane concurente, perpendiculare două cîte două, împart spațiul. [< fr. octant, cf. lat. octans].

COCHLEOIDĂ s. f. curbă plană, loc geometric al extremităților arcelor cercurilor tangente la o dreaptă într-un punct al ei, având originea comună și aceeași lungime. (< fr. cochléoïde)

cohleoidă sf [At: DN³ / P: ~le-o-i~ / Pl: ~de / E: fr cochléoïde] Curbă plană, loc geometric al extremităților arcelor cercurilor tangente unei drepte într-un punct al ei, având originea comună și aceeași lungime.

LUNULĂ, lunule, s. f. 1. Figură plană formată din două arce de cerc având aceleași extremități și a căror convexitate e situată de aceeași parte. 2. (Anat.) Zonă albă, în formă de semilună, care se află la baza unghiei (la oameni). – Din fr. lunule.

OGIVĂ, ogive, s. f. 1. Sistem de construcție caracteristic arhitecturii gotice, format din intersecția a două arce de cerc dispuse diagonal, care formează osatura unei bolți. 2. Partea anterioară a unui proiectil de artilerie, a unei bombe sau a unei rachete, având formă aerodinamică. – Din fr. ogive.

RADIAN, radiani, s. m. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi la centrul unui cerc cuprinzând un arc de cerc a cărui lungime este egală cu raza cercului [Pr.: -di-an] – Din fr. radian.

TURNANT, -Ă, turnanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. Care se învârtește în jurul unui ax central; rotitor. ◊ Ușă (sau poartă) turnantă = ușă (sau poartă) formată din mai multe aripi, care se rotesc în jurul unui ax vertical central. Placă turnantă = placă mobilă de oțel sau de fontă, prevăzută cu șine, folosită în depouri și ateliere pentru a permite locomotivelor și vagoanelor trecerea de pe o linie pe alta, sau întoarcerea lor. 2. S. f. Mică bibliotecă care se poate învârti în jurul unui ax central. 3. S. f. Loc unde cotește (în forma unui arc de cerc) un drum, o pistă sportivă. – Din fr. tournant.

ARC, arcuri, și (2) arce, s. n. 1. Armă (primitivă) de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă ușor încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. ♦ P. anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ (Element de) construcție în formă arcuită. ◊ Arc de triumf = monument în formă de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei mașini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma inițială după ce a fost supus unei solicitări. Arc de automobil. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică foarte luminoasă care are loc între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. – Lat. arcus.

VOLTĂ, volte, s. f. 1. Mișcare în formă de cerc sau de arc de cerc. ♦ Fig. Schimbare (bruscă) în atitudine, trecere subită de la o concepție la alta. ♦ (Scrimă) Mișcare (de rotație) făcută pentru a evita loviturile adversarului. 2. Manevră de rotație făcută de o ambarcație sau de o navă cu pânze pentru schimbarea bordului din care primește vântul. ◊ Voltă în vânt = manevră pentru schimbarea direcției împotriva vântului. Voltă sub vânt = manevră pentru schimbarea direcției în sensul vântului. 3. Semn care indică repetarea unui fragment muzical, de fiecare dată cu un alt sfârșit. – Din fr. volte.

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele ferăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței de vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

DESCRIE, descriu, vb. III. Tranz. 1. A prezenta, a înfățișa, a zugrăvi pe cineva sau ceva. 2. A trasa o linie curbă, un arc sau un arc de cerc. 3. A parcurge o traiectorie. – Din fr. décrire (după scrie).

COT, (I 1) coate și (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ♦ Compus: coate-goale s. m. invar. = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandră (a unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

OGIVĂ ~e f. 1) arhit. Arcadă, caracteristică stilului gotic, constituită din două arcuri de cerc, care, intersectându-se, dau naștere unui vârf de unghi ascuțit. 2) Parte anterioară, de formă conică, a unui proiectil sau a unei rachete. /<fr. ogive

ORTODROMĂ ~e f. 1) Linia cea mai scurtă între două puncte ale unei sfere. 2) (în navigația maritimă și aeriană) Arc al cercului mare (imaginat), reprezentând drumul cel mai scurt între două puncte de pe suprafața Pământului. /<germ. Orthodrome

PARANTEZĂ ~e f. 1) lingv. Semn de punctuație constând din două arcuri de cerc puse unul la începutul cuvântului sau textului ce se izolează din anumite motive (explicație, completare etc.), iar altul la sfârșitul lui. ◊ ~ pătrată paranteză constând din două linii îndoite la capete una spre alta. 2) fig. Digresiune în cadrul unei comunicări. ◊ În ~ printre altele. 3) mat. Semn care se pune înaintea și la sfârșitul unei expresii algebrice, arătând că o operație se referă la întreaga expresie. /<fr. paranthese

SEMICERC ~uri n. 1) geom. Fiecare dintre cele două jumătăți în care este împărțit un cerc de diametrul său. 2) Grup de elemente aranjate în forma unei jumătăți de cerc. ◊ În ~ în formă de arc. /semi- +cerc

ALTITUDINE s.f. Înălțimea pe care o are un punct de pe Pămînt în raport cu nivelul mării. ♦ Altitudinea unui astru = arcul de cerc vertical măsurat de la orizontul astronomic pînă la poziția astrului pe bolta cerească. [Cf. fr. altitude, lat. altitudo].

LUNULĂ s.f. 1. (Geom.) Figură plană formată din două arce de cerc cu aceleași extremități. ◊ Lunulele lui Hipocrate = cele două lunule obținute prin construcția unor semicercuri pe ipotenuza și catetele unui triunghi dreptunghic. 2. Pată albă de forma unei semilune, situată la baza unghiei omului. [< fr. lunule, cf. lat. lunula – semilună].

TALON s.n. 1. Porțiunea de deasupra călcîiului unui ciorap. ♦ (Rar) Talus. 2. Partidă la jocul de cărți. 3. Marginea tare și îngroșată a unei anvelope, care se introduce în janta roții. 4. Parte care rămîne la cotorul unui chitanțier, al unui bonier etc., după ce s-au rupt părțile detașabile. 5. (Arhit.) Mulură convex-concavă formată din două arcuri de cerc care se racordează. 6. (Muz.) Partea de la capătul de jos al arcușului. [< fr. talon].

ZENITAL, -Ă adj. Referitor la zenit. ◊ Distanță zenitală = arcul de cerc vertical cuprins între zenit și un astru. [< fr. zénithal].

COMPAS s. n. 1. instrument din două brațe articulare, cu care se trasează linii curbe și se măsoară arcele de cerc. 2. instrument de navigație la bordul (aero)navelor pentru materializarea direcției de referință nord-sud și pentru determinarea direcției de deplasare. ◊ busolă marină. 3. ~ giroscopic = girodirecțional. (<fr. compas, germ. Kompass)

LOB s.m. 1. Parte rotunjită și proeminentă a unui organ (creier, ficat etc.). ♦ Partea de jos a pavilionului urechii. ♦ Element de construcție în forma unui arc de cerc. 2. Porțiune de albie, luncă sau terasă cuprinsă în bucla unui meandru. 3. (Bot.) Fiecare dintre părțile în care este secționată o frunză, o petală sau o sepală. [Pl. -bi, (s.n.) -buri. / < fr. lobe, cf. gr. lobos].

OGIVĂ s.f. 1. Element arhitectural (întîlnit mai ales la construcțiile în stil gotic) format din intersecția a două arcuri de cerc care se întîlnesc în vîrful unei verticale ridicate la o distanță egală de centrele lor respective. 2. Partea dinainte, ca o ogivă (1), a unui proiectil de artilerie, a unei bombe sau a unei rachete. [< fr. ogive, it. ogiva].

ORTODROMĂ s.f. Arc din cercul mare care trece prin două puncte date de pe suprafața Pămîntului și care reprezintă drumul cel mai scurt dintre aceste puncte. ♦ Drum parcurs de un vehicul avînd forma arcului de cerc descris mai sus. [Cf. fr. orthodromie < gr. orthos – drept, dromos – drum].

PARANTEZĂ s.f. 1. Semn grafic constînd din două arcuri de cerc care se închid reciproc și care se folosesc pentru a izola fraze sau cuvinte intercalate într-un text. ♦ Frază sau propoziție care are un sens deosebit și care este intercalată într-o altă frază. 2. (Fig.) Digresiune. [Var. parantez s.n. / cf. fr. paranthèse, germ. Paranthese, lat. parenthesis < para – alături, en – în, thesis – punere].

ARCADĂ s. f. 1. element de arhitectură dintr-un arc și din elementele care îl susțin. ◊ motiv decorativ constând din înscrierea ritmică a unor arce de cerc. 2. porțiune anatomică (osoasă) în formă de arc; partea curbată a osului frontal, deasupra ochiului. 3. (geol.) microrelief de forma unui arc suspendat; portal. 4. fiecare dintre părțile unei șei, sub formă de punți arcuite. (< fr. arcade)

LOB¹ s. m. 1. porțiune rotunjită și proeminentă a unui organ anatomic (creier, plămâni, ficat). ◊ partea inferioară a pavilionului urechii. 2. element de construcție în forma unui arc de cerc. 3. porțiune buclată a unui meandru. 4. fiecare dintre părțile în care este secționată o frunză, o petală sau sepală. (< fr. lobe)

LUNULĂ s. f. 1. figură geometrică formată din două arce de cerc cu aceleași extremități, de aceeași parte a coardei comune. ♦ ĕle lui Hipocrate = cele două lunule obținute prin construcția unor semicercuri pe ipotenuza și catetele unui triunghi dreptunghic. 2. zonă albă în formă de semilună, la baza unghiei. (< fr. lunule)

OGIVĂ s. f. 1. element arhitectural caracteristic stilului gotic, dintr-o arcadă din două arce de cerc care se intersectează sub un unghi ascuțit. 2. partea anterioară, ca o ogivă (1), a unui proiectil de artilerie, bombe sau rachete. (< fr. ogive)

PARANTEZĂ s. f. 1. semn de punctuație din două arcuri de cerc sau două linii îndoite la capete care se închid reciproc, pentru a izola o precizare etc., intercalate într-un text; textul însuși. ◊ (mat.) semn grafic care cere ca operația cuprinsă în interiorul său să fie efectuată în prealabil. 2. (fig.) digresiune. (< fr. parenthèse)

SEMICERC s. n. 1. arc de cerc subînscris de un diametru. 2. șir de ființe, lucruri etc. așezate în semicerc (1); linie arcuită. (după fr. demi-cercle)

perghel (pergheluri), s. n. – 1. Cerc, circumferință. – 2. Arc, zidărie în formă de arc. – 3. (Înv.) Compas. – Megl. pirghel. Tc. pergel < per. perkār (Șeineanu, II, 291; Lokotsch 1635), cf. ngr. περγέλι, alb., bg. pergel. – Der. perghelui, vb. (a trasa, arcuri; a arcui, a da formă de boltă).)

ARC, arcuri, și (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă (folosită la aruncarea săgeții) alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal de formă încovoiată și dintr-o coardă prinsă de cele două extremități. ♦ Fig. Tot ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprîncenei (D. ZAMFIRESCU). 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ Element de construcție în formă arcuită; boltă. ◊ Arc de triumf = construcție care formează un portic arcuit sau o arcadă, ridicată în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Piesă elastică de metal care suportă eforturi de încovoiere, alcătuită din benzi, lame elastice (cîte una ori mai multe suprapuse) sau din bare răsucite în spirală, folosită ca legătură elastică între două piese, pentru a amortiza șocurile sau pentru a pune în mișcare un mecanism ori organe de mașini. Arc de automobil. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În expr.) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică luminoasă care străpunge un izolant, de obicei un gaz, între doi electrozi calzi. – Lat. arcus.

ORTODROMA arcul din cercul mare care trece prin punctul de plecare și cel de sosire al unui traiect de pe suprafața pământului, marcând drumul cel mai scurt între cele două puncte.

RESURSĂ¹ evoluție de redresare a unei aeronave la poziția de zbor orizontal după executarea unui picaj. Redresarea se efectuează în plan vertical, având o traiectorie de arc de cerc.

spiccato (cuv. it. „izbitor, scurt, desprins”), specialitate a tehnicii de mână dreaptă, în care pentru fiecare sunet, arcușul* este aruncat, descriind un arc de cerc la care coarda devine tangentă. Punctul de atingere creează sunete scurte, sprintene, folosite în rondouri*, tarantele*, în general în mișcări rapide. Se execută la mijlocul arcușului, iar în mișcări moderate sub mijloc. Se notează cu un punct* deasupra notei sau cu indicația abrev. s. spicc.

ACOLÁDĂ (< fr., gr.) s. f. 1. Semn grafic care unește, vertical sau orizontal, cuvinte, formule, cifre, portative muzicale etc. 2. Motiv ornamental rezultat din racordarea față de un ax de simetrie a mai multor arcuri de cerc formând un unghi. Folosită frecvent atât în arhitectura gotică târzie, cât și în cea orientală, la încheierea părții superioare a deschiderilor (ancadrament de ferestre, uși, portale etc.). 3. Ceremonial medieval de învestire a unui cavaler, constând din îmbrățișarea dată de senior și atingerea umărului cu latul spadei.

dozimetru s. n. (fiz.) ◊ „Un nou tip de dozimetru pentru măsurarea zgomotului în industrie a fost pus la punct în Suedia. Noul dozimetru, care cântărește 13,5 g., are forma unui arc de cerc și se adaptează la urechea purtătorului. Plasat astfel foarte aproape de canalul auditiv, instrumentul poate înregistra zgomotul la care este supus purtătorul său.” R.l. 19 X 77 p. 6 (din fr. dosimètre; DTN 1973, DTP; LTR; DN3 – alte sensuri, DEX-S)

COROANA BOREALĂ (Corona Borealis), constelație din emisfera boreală, situată în prelungirea constelației Ursa Mare. Cuprinde șase stele principale, dispuse în arc de cerc, dintre care cea mai strălucitoare este Gemma. Numele popular: Hora.

OGOOUÉ (OGOWE [ogówe]), fluviu în Africa Ecuatorială (Gabon și Republica Gabon); 1.200 km. Izv. de pe pantele masivului Chaillu (Rep. Congo), curge pe direcția SSE-NNV, descriind un uriaș arc de cerc și se varsă printr-o deltă în G. Guineei (Oc. Atlantic), la S de Capul Lopez. Navigabil în cursul inferior, pe c. 250 km. Afl. pr.: Lékoni, Sébé, Lolo, Ivindo, Abanga. Explorat de Pierre Savorgnan de Brazza în anii 1875-1883.

LUAPULA, râu în partea de E a Africii, afl. dr. al lui Lualaba, considerat unul dintre izv. fl. Congo; 560 km. Izv. din L. Bangweulu, curge mai întâi pe direcție N-S, până la Mukuku și, după ce face un arc de cerc, își schimbă direcția (la Mwenda) către N, traversând Pod. Luapula (delimitând Zambia de R.D. Congo) și, după ce se varsă în L. Mweru, își continuă traseul către NV, sub numele Luvua, până la confl. cu Lualaba în localit. Ankoro.

MARIANE 1. Insulele ~, arhipelag în V Oc. Pacific, în NV Microneziei, la 2.400 km E de Filipine, extins sub forma unui arc de cerc lung de 900 km; 1.018 km¹. Este format din 15 insule vulcanice mari și numeroase insulițe coraligene, dintre care cele mai importante sunt: Guam (541 km²), Saipan (181 km²), Sarigan, Anatahan, Pagan, Guguan, Arihan, Aguijan, Tinian și Rota. Centrul ad-tiv: Susupu (ins. Saipan). Climă tropical-oceanică. Păduri tropicale umede și savane. Cocotieri, bumbac, citrice, banane, trestie de zahăr. Pescuit. Zăcăminte de sulf, de fier și mangan. Descoperit de Magellan în 1521 și numit de acesta Islas de los Ladrones, denumire schimbată în 1668 – Las Mariana – în onoarea reginei Spaniei, Mariana de Austria, văduva lui Filip IV. Vândute de Spania germanilor (1899), au trecut sub mandat japonez. Teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (1947-1975), administrat de S.U.A. (1947-1986), cu excepția ins. Guam (posesiune a S.U.A. din 1898); din 1976, devine stat liber asociat cu S.U.A. În timpul celui de-al doilea război mondial, în apele teritoriale ale M. s-a desfășurat (iun.-iul. 1944) o puternică bătălie navală între flota americană și cea japoneză, încheiată cu victoria celei dintâi. 2. Fosă oceanică în V Oc. Pacific, cu o lungime de 2.550 km; ad. max.: 11.033 m (descoperită în 1951 de nava americană „Challanger” și măsurată ca având această adâncime de către vasul sovietic „Viteaz”, în anul 1957). În 1960, J.L. Picard și D. Walsh, la bordul batiscafului „Trieste”, au atins adâncimea de 11.520 m.

PARANÁ 1. Fluviu în America de Sud (Brazilia Paraguay, Argentina); 4.875 km (al doilea după Amazon); supr. bazinului: 3,1 mil. km² (sistemul La Plata-P.-Rio Grande). Se formează prin unirea (în amonte de orașul Santa Fé do Sul), râurilor Paranaiba și Rio Grande, care izvorăsc din Serra da Mantiqueira și curge pe terit. Braziliei până la Guaíra. În aval de aceasta, la granița din Brazilia și Paraguay, a fost creat lacul de acumulare Itaipú (170 km lungime). Între confluența cu Râul Iguaçu și cea cu râul Paraguay, fl. P. descrie un arc de cerc și, trecând prin Encarnación și Posadas, marchează hotarul dintre Argentina și Paraguay. La granița între Paraguay și Argentina este în curs de realizare barajul Yacireta cu o hidrocentrală de 4.000 MW. De la Corrientes și până la vărsarea în estuarul Rio de la Plata, fl. P. drenează partea de NE a Argentinei cu orașele Santa Fe, Paraná, Rosario. În cursul superior formează praguri și cascade (Guaíra sau Salto dos Sete Quedas); aici au fost construite numeroase baraje, ceea ce a dus la formarea unor lacuri de acumulare (Emborcação, São Simão pe Paranaiba, Furnas, Peixoto, Agua Vermelha pe Rio Grande, Ilha Solteira, Itaipú). Navigabil pentru vase oceanice până la Santa Fe, iar la ape mari chiar până la Posadas. Afl. pr.: Tietê, Sucuriú, Pardo, Paranapanema, Ivaí, Iguaçu, Paraguay, Salado. 2. Oraș în NE Argentinei, port pe stg. fluviului cu același nume, în fața orașului Santa Fe; centru ad-tiv al prov. Entre Ríos; 240 mii loc. (2001). Centru comercial. Ind. alim. (morărit, carne, conserve), pielăriei și încălțămintei, de prelucr. a lemnului, cimentului. Universitate. Catedrală (1883); clădirea Senatului (1858); palat episcopal (sec. 19). Fundat în 1671. Capitala Argentinei (1853-1862). 3. Stat în S Braziliei; 199,7 mii km²; 9,6 mil. loc. (2002). Centrul ad-tiv: Curitiba. Expl. forestiere, de diamante, de min. de aur și de argint. Cereale, bumbac, cafea. Creșterea animalelor.

INSULELE DE SUB VÂNT 1. Leeward Island sau Islas de Sotavento, lanț de insule în partea de E a Mării Caraibilor, în N Antilelor Mici, dispuse sub forma unui arc de cerc, între insulele Virgine în NV și ins. Dominica (inclusiv) în SSE. Numite astfel de spanioli datorită poziției lor la adăpostul vânturilor predominante dinspre NE. Ins. pr.: Anguila, Antigua, Barbuda, Saint, Kitts, Nevis, Saint Christopher, Montserrat, Basse-Terre, Marie Galante, Dominica ș.a. 2. Leeward Islands sau Îles sous le Vent, grup de insule vulcanice și coraligene în partea de S a Oc. Pacific, în V Insulelor Societății. Cuprinde ins. Bora-Bora, Huahiné, Maupiti, Raïatea, Tahaa; 474 km². 3. Lanț de insulițe vulcanice și coraligene, de stânci și bancuri de nisip, nelocuite, situat în partea centrală a Oc. Pacific, la 2.011 km VNV de ins. Hawaii (de care aparțin din 1959). Ins. pr.: Nihoa, Necker, Gardner, Pinnacles, Laysan, Lisianski, Pearl, Hermes, Kure (sau ins. Ocean).

săgeátă f., pl. ețĭ și (vechĭ) ete (lat. ságĭtta, it. saetta, pv. sageta, saeta, vfr. saétte, sp. saeta, pg. saita. D. mrom. siγita vine ngr. saita). Vergea care avea un vîrf în forma literiĭ V și și care, în ainte de invențiunea puștilor și gloanțelor, servea ca proĭectil care se arunca cu arcu. O buruĭană acŭatică numită și săgeata apeĭ, cu frunzele ca vîrfu săgețiĭ (sagittária sagittaefólia). Pop. Săgeata de noapte, dracu. Geom. Perpendiculara lăsată din mijlocu unuĭ arc de cerc pe coardă. Iute ca săgeata, foarte ĭute.

RÁZĂ (lat. radia) s. f. 1. Fascicul dintr-o radiație ondulatorie sau corpusculară, cu secțiune neglijabilă în raport cu dimensiunile corpurilor prin care sau pe lângă care se propagă (ex. r. de lumină, r. electronică). ♦ Zonă luminoasă; lumină, strălucire. 2. Fig. Pâlpâire, licărire. ♦ Semn, indiciu vag de... 3. (FIZ.; la pl.) Radiație. ◊ Raze (sau radiație) X. v. X. ◊ Raze canal = radiație corpusculară constituită din ioni pozitivi, care se propagă în spatele catodului perforat, într-o descărcare electrică în gaze. În 1865, fizicianul german J. Plücker a observat apariția unei fluorescențe verzi în spatele tubului, la extremitatea opusă celei în care se afla catodul. ◊ Raze cosmice = Experiențele făcute în 1889 de fizicienii germani J. Elster și Hans Friedrich Geitel (1855-1923), au probat existența în atmosferă a unui agent de ionizare necunoscut. Ulterior s-a dovedit că agentul ionizat era o radiație extraterestră capabilă să traverseze atmosfera. Termenul a fost introdus (1925) de fizicianul american R.A. Millikan. 4. (MAT.) Distanță constantă de la un punct al unui cerc sau al unei sfere la centru. ◊ R. vectoare a unui punct = segmentul orientat din plan sau din spațiu, care unește originea sistemului de coordonate cu punctul, al cărui sens pozitiv este îndreptat de la a origine la punct. R. de curbură = r. arcului de cerc care aproximează o curbă în vecinătatea unui punct. 5. Distanță până la care se poate exercita influența, puterea, acțiunea cuiva sau ceva. ◊ R. de acțiune = distanța maximă până la care este eficientă o anumită acțiune, măsurată de la sursă sau de la un punct de referință (ex. distanța până la care se poate asigura o telecomunicație satisfăcătoare; distanța maximă pe care o poate parcurge o navă etc.). 6. (BIOL.) Raze mitogenetice = vibrații electromagnetice eliberate de celulele în creștere sau în activitate și care stimulează înmulțirea celulelor vecine. 7. Fiecare dintre fofezele unei vârtelnițe.

*sectór n., pl. oáre (lat. séctor, -óris, d. secare, sectum, a tăĭa). Geom. Partea cuprinsă între două raze și arcu unuĭ cerc. (Suprafața luĭ se află înmulțind lungimea arculuĭ pin jumătatea razeĭ saŭ înmulțind suprafața cerculuĭ pin fracțiunea n/360, n fiind număru de grade ale arculuĭ sectoruluĭ. Acesta e sectoru circular. V. sferic). Porțiune, secțiune de teren pusă supt autoritatea unuĭ ofițer militar saŭ de poliție. Cartier, parte de oraș: sector poștal. Astr. Un instrument de observațiune format dintr’un arc de 20°-30° prevăzut c’o lunetă.

DANAÍDĂ (< germ.) s. f. (HIDROTEHN.) 1. Ajutaj calibrat, convergent, având profilul realizat prin arce de cerc, folosit pentru măsurarea debitelor în conducte. 2. Porțiune finală a unei conducte de golire, profilată astfel încât să asigure o anumită formă a vânei de lichid.

VOLTĂ, volte, s. f. 1. Mișcare în formă de cerc sau de arc de cerc. ♦ Fig. Schimbare (bruscă) de atitudine. ♦ (Scrimă) Mișcare (de rotație) făcută pentru a evita loviturile adversarului. 2. Manevră de rotație executată de o ambarcațiune sau de o navă cu pânze pentru a face ca vântul să fie primit din celălalt bord. ◊ Voltă în vânt = schimbare a direcției împotriva vântului. Voltă sub vânt = schimbare a direcției în sensul vântului. 3. Semn care indică repetarea unui fragment muzical, de fiecare dată cu un alt sfârșit. – Din fr. volte.

ARC, arcuri, (2) arce, s. n. 1. Armă (primitivă) de aruncat săgeți, alcătuită dintr-o vargă flexibilă ușor încovoiată și o coardă prinsă de extremitățile vergii. ♦ P. anal. Ceea ce are forma unui arc (1). Arcul sprâncenei. 2. Porțiune dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. Arc de cerc. ♦ (Element de) construcție în formă arcuită. ◊ Arc de triumf = monument în formă de portic arcuit cu una sau mai multe arcade, ridicat în amintirea sau pentru sărbătorirea unui fapt însemnat. 3. Organ metalic elastic al unei mașini sau al unui mecanism, care are proprietatea de a reveni la forma inițială după ce a fost supus unei solicitări. Arc de automobil. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă. 4. (În sintagma) Arc electric (sau voltaic) = descărcare electrică foarte luminoasă care are loc între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. (Fiziol.; în sintagma) Arc reflex = ansamblul elementelor nervoase care asigură realizarea reflexelor. – Lat. arcus.

TURNANT, -Ă, turnanți, -te, adj., s. f. 1. Adj. Care se învârtește în jurul unui ax central; rotitor. ◊ Ușă (sau poartă) turnantă = ușă (sau poartă) formată din mai multe aripi, care se rotesc în jurul unui ax vertical central. Placă turnantă = placă mobilă de oțel sau de fontă, prevăzută cu șine, folosită în depouri și ateliere pentru a permite locomotivelor și vagoanelor trecerea de pe o linie pe alta, sau întoarcerea lor. 2. S. f. Bibliotecă de mici dimensiuni care se poate învârti în jurul unui ax central. 3. S. f. Loc unde cotește (în forma unui arc de cerc) un drum, o pistă sportivă. – Din fr. tournant.

COARDĂ¹, coarde, s. f. 1. Fir elastic confecționat din metal, din intestine de animale etc., care întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete; strună. ◊ Expr. (Fam.) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punând accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare coarda = a împinge până la extrem o situație, a depăși limitele îngăduite într-o situație dată. ♦ (La pl.) (Grup de) instrumente muzicale cu strune. ◊ Coardă vocală = fiecare dintre formațiunile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și prin vibrarea cărora se produc sunete. Coardă dorsală = schelet intern situat în partea dorsală la cefalocordate. 2. Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 3. (Mat.) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 4. Sfoară care leagă brațele fierăstrăului și care, prin răsucire cu o pană, întinde pânza metalică a uneltei. 5. (La pl.) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 6. Frânghie sau sfoară mai groasă de care se servesc gimnaștii pentru a executa diverse exerciții; frânghie cu care se joacă copiii, sărind ritmic peste ea; frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 7. Ramură (tânără și elastică) a butucului viței-de-vie. ♦ Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 8. (Pop.) Vână, nerv, mușchi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 9. Șuviță consistentă desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și este prea tare legat. 10. (Pop.) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). [Pl. și: corzi] – Lat. chorda (cu unele sensuri după fr. corde).

COT, (I 1) coate, (I 2, 3, 4) coturi, s. n., (II) coți, s. m. I. S. n. 1. (Anat.; la om) Partea exterioară a articulației dintre humerus și cubitus, care unește brațul cu antebrațul. ◊ Loc. adv. Cot la cot = alături; împreună. ◊ Expr. A da din coate = a) a-și face loc împingând pe alții; b) a lupta (fără scrupule) pentru a ieși dintr-o încurcătură, pentru a obține o situație. A lega cot la cot = a lega (pe cineva) cu mâinile la spate (alături de altul). A-și da coate (sau cu cotul) = a-și face semne (cu cotul); a coti (2). A băga mâinile până-n (sau până la) coate = a fura mult și fără jenă. (Fam.) A-i arăta (sau a-i întoarce) cuiva cotul = a refuza pe cineva în mod batjocoritor; a nu lua în seamă, a trata cu indiferență. Mă doare-n cot! = puțin îmi pasă! ◊ Compus: s. m. și f. coate-goale = (depr.) om sărac. ♦ Parte a mânecii care acoperă cotul (I 1). ♦ (La cal) Parte ieșită în afara articulației de la mijlocul picioarelor de dinapoi. 2. Loc, porțiune unde un drum, o vale etc. își schimbă brusc direcția; cotitură, întorsătură. ♦ Meandru (al unei ape curgătoare). 3. Tub curbat în forma unui arc de cerc, folosit pentru a face legătura între două conducte cu direcții diferite. 4. (Reg.) Colț, unghi, ungher. II. S. m. Veche unitate de măsură pentru lungimi egală cu 0,664 metri (în Muntenia) sau cu 0,637 metri (în Moldova), care reprezenta distanța de la cot (I 1) până la încheietura palmei; p. ext. măsură considerată, subiectiv, mare sau mică, după împrejurări. ◊ Expr. A scoate (sau a-i ieși cuiva) limba de-un cot, se zice când cineva face un efort (fizic) peste măsură de mare. ♦ Bucată de material textil măsurată cu această unitate de măsură. ♦ (Reg.) Vergea de lemn sau de metal pentru măsurarea lungimii. – Lat. cubitus.

DESCRIE, descriu, vb. III. Tranz. 1. A prezenta, a înfățișa, a zugrăvi (prin cuvinte) pe cineva sau ceva. 2. A trasa o linie curbă, un arc sau un arc de cerc. 3. A parcurge o traiectorie. – Din fr. décrire (după scrie).

LUNULĂ, lunule, s. f. 1. Figură geometrică formată din două arce de cerc având aceleași extremități și a căror convexitate e situată de aceeași parte. 2. (Anat.) Zonă albă, în formă de semilună, care se află la baza unghiei (la oameni). – Din fr. lunule.

OGIVĂ, ogive, s. f. 1. Sistem de construcție caracteristic arhitecturii gotice, format din intersecția a două arce de cerc dispuse diagonal, care formează osatura unei bolți sau a unei deschideri. 2. Partea anterioară a unui proiectil de artilerie, a unei bombe sau a unei rachete, având formă aerodinamică. – Din fr. ogive.

ARCUIT, -Ă, arcuiți, -te, adj. Încovoiat în formă de arc. [Papagalul] cerca să se viseze pe o creangă mlădioasă arcuită peste un fluviu uriaș. ANGHEL, PR. 46. Avea niște sprîncene bine arcuite. ISPIRESCU, L. 78 ♦ (Rar, despre construcții) Prevăzut cu arcade. Ograda, încinsă cu ziduri, înfățișa patru șiruri de chilioare cu tinde lungi și arcuite. ODOBESCU, S. I 88.

DESCRIE, descriu, vb. III. Tranz. 1. A prezenta, a înfățișa, a zugrăvi ceva prin cuvinte. Mai întîi a descris casa: o adevărată vilă. C. PETRESCU, A. 422. A fost o scenă de teroare de nedescris. CARAGIALE, O. II 142. ◊ Refl. pas. O strofă... frumoasă... în care se descrie înmormîntarea eroului poemei. MACEDONSKI, O. IV 14. 2. A trasa o linie curbă, un cerc sau un arc de cerc. 3. A parcurge o traiectorie. Un copil fugărit de alți doi descrise un semicerc, căutînd un refugiu. C. PETRESCU, C. V. 181. – Forme gramaticale: perf. s. descrisei, part. descris.

COARDĂ, coarde și (rar) corzi, s. f. I. 1. Fir elastic confecționat din metal sau din intestine de animale care, întins pe anumite instrumente, produce, prin vibrare, sunete muzicale; strună. Coarde de vioară. ▭ Picăturile de ploaie cad ca niște note din coarde obosite. DEMETRESCU, O. 112. Mi-aruncă... floarea veștedă de luncă, Ca pe coardele ghitarei răsunînd încet să cadă. EMINESCU, O. I 154. ◊ Fig. Ai atins coarda cea mai zbîrnîitoare a inimii mele. ALECSANDRI, T. 1300. Nu ai nici o coardă a inimii izbită De viscolele lumii și de nenorociri. ALEXANDRESCU, M. 127. ◊ Expr. (Familiar) A atinge (pe cineva) la coarda sensibilă (sau simțitoare) = a se adresa cuiva punînd accentul pe un fapt la care acesta este mai sensibil, a-i aminti ceva care-i produce mai multă plăcere sau supărare; a lăuda, a măguli pe cineva. A întinde coarda pînă se rupe (sau plesnește) = a împinge lucrurile prea departe, pînă la extrem. ◊ (La pl.) Instrumente cu coarde. Concert pentru orgă și orchestră de coarde. ♦ Coardele vocale = cei doi mușchi paraleli din interiorul laringelui, înveliți într-o mucoasă fină, prin vibrația cărora, la expirarea aerului din plămîni, se formează vocea. Timbrul vocii omenești variază după grosimea, lungimea și extensibilitatea coardelor vocale. 2. Fir împletit (din cînepă, păr, intestine de animale sau sfoară) care ține întinse capetele unui arc. Zbîrnîie coarda din arcu-i, fulgeră săgeata-n vînt. ALECSANDRI, P. A. 46. Mușchii i se întinseseră ca coarda unui arc. NEGRUZZI, S. I 42. 3. Dreapta care unește două puncte ale unei linii curbe sau, în particular, extremitățile unui arc de cerc. În același cerc sau în două cercuri egale, unghiurilor la centru egale le corespund arce și coarde egale. II. 1. Sfoară care, prin învîrtirea penei, se răsucește, apropiind brațele și întinzînd pînza ferăstrăului; strună. 2. (Numai la pl.) Cele trei frînghii întinse pe laturile ringului de box pentru a împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. Boxerii intră pe ring trecînd printre corzi. ♦ Frînghie sau sfoară mai groasă de care se servesc sportivii pentru a executa diverse exerciții; frînghie cu care se joacă copiii sărind peste ea. III. 1. (Popular; prin asemănare cu o funie întinsă) Vînă, arteră; nerv; mușchi; tendon, ligament care se încordează la anumite mișcări. Mă dor de crudul tău amor A pieptului meu coarde. EMINESCU, O. I 172. Apoi se spală cu oțet, trăgîndu-l peste frunte, între ochi, între tîmple și coardele gîtului. ȘEZ. XXIII 2. Partea superioară a gîtului la cal, la bou sau la bivol, acoperită de coamă. Daleu! dragă primăvară, De-ai veni cînd aș vrea eu, Să mai ies voinic prin țară... Și pe coarda-i cea pletoasă Să-mi dezmierd murgul voinic. ALECSANDRI, P. A. 57. Briar... Se puse drept în cale-i... Și-i frînse [ bivolului] coarda-n luptă. ALECSANDRI, P. A. 195. ◊ Fig. Frîntă e coarda puterii În trupul sărmanelor vite. NECULUȚĂ, Ț. D. 62. 3. Fiecare dintre vițele, șuvițele sau nuielele unei împletituri. Lică stătea înaintea ei și, împărțind fuiorul în opt șuvițe, începu să împletească în opt coarde, cum ea- nu mai văzuse mai-nainte. SLAVICI, O. I 187. 4. Curmeiul sau lăstarul viței de vie, care se întinde ca o sfoară groasă. La sosirea lui Costandin, se aplecă și-i arătă coardele tăiate de la butuc. DUMITRIU, N. 249. 5. Șuviță de dulceață desprinsă din masa de sirop care s-a întărit prin fierbere. Nu-s destul de legate dulcețile... Privește, nu au coardă nicidecum. ALECSANDRI, T. I 31. IV. 1. (Mold.) Bîrnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei și pe care se păstrează sau de care se atîrnă diferite lucruri din casă; culme. De ger, s-aud într-una în pod corzile trosnind. VLAHUȚĂ, O. A. 87. Acuși iau varga din coardă, și vă croiesc, de vă merg petecile! CREANGĂ, A. 38. Pe coardă stăteau aruncate niște straie. CONTEMPORANUL, IV 392. 2. Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; arc.

OGIVĂ, ogive, s. f. 1. Element arhitectural caracteristic construcțiilor în stil gotic, rezultat din întretăierea a două arcuri de cerc care se întîlnesc pe verticala ridicată la egală distanță de centrele lor. Astăzi, pe culoare cu ogive s-au instalat calorifere. RALEA, O. 123. Opt mari ferești, ogive dantelate... Răspînd lumini. ALECSANDRI, P. III 263. ◊ Fig. Privesc apusul soarelui printre Ogive De trunchiuri negre de copaci. CAMIL PETRESCU, V. 115. 2. Partea anterioară a proiectilelor armelor de foc.

RADIAN, radiani, s. m. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi la centrul unui cerc, cuprinzînd un arc de cerc a cărui lungime este egală cu raza cercului. – Pronunțat: -di-an.

PARANTEZĂ s. f. (cf. fr. paranthèse. germ. Paranthese, lat. paranthesis < gr. para „alături” + en „în” + thesis „punere”): 1. semn de punctuație care constă din două arcuri de cerc, din două dreptunghiuri cărora le lipsește o latură lungă sau din două linii orizontale, între care se izolează un amănunt, un adaos, o explicație legată de restul unui text dat. ◊ ~ rotunde (mici): p. care închid o explicație, o precizare, un amănunt și care sunt alcătuite din două arcuri de cerc, de exemplu ( ). ◊ ~ drepte (mari): p. care închid un adaos făcut de vorbitor într-un text citat și care sunt alcătuite din două dreptunghiuri cărora le lipsește o latură lungă în interior, ca de exemplu [ ]. ◊ ~ orizontale: p. alcătuite din două linii orizontale, ca de exemplu – - (v. linie de pauză). ◊ ~ duble: p. sub forma unor unghiuri așezate cu vârfurile în sens contrar, ca de exemplu « ». 2. frază cu un sens deosebit, cu caracter de adaos, de explicație suplimentară, de digresiune, care se intercalează între termenii unei alte fraze (în scris, închisă adesea între paranteze sau între linii de pauză).

TANGENTĂ, tangente, s. f. 1. Linie dreaptă care atinge o curbă într-un singur punct. Am numit tangentă la un cerc o dreaptă care nu are decît un singur punct comun cu cercul. GEOMETRIA P. 66. ◊ Loc. adv. În (sau prin) tangentă = tangențial. ◊ Expr. A scăpa prin tangentă = a se eschiva de la un lucru prinzînd momentul potrivit; a scăpa cu greu dintr-o situație dificilă; a scăpa ca prin urechile acului. 2. Funcție trigonometrică a cărei valoare este egală cu raportul dintre lungimea unui segment tangent la una dintre extremitățile unui arc de cerc (cuprins între această extremitate și punctul în care segmentul este intersectat de raza cercului care trece prin cealaltă extremitate a arcului) și lungimea razei cercului.

VOLTĂ, volte, s. f. 1. Mișcare în formă de cerc sau de arcuri de cerc. Plutei care vine cu mare viteză la vale, plutașii trebuie să-i dea... o suplețe de pasăre care face o voltă în zbor. BOGZA, C. O. 374. Iarăși... o oprire, iarăși lăcuste care săreau spre cîmp cu volte smintite. SADOVEANU, M. C. 105. Cu șervetul la gît, cu obrajii clăbuciți de săpun, urmărea prin oglindă voltele briciului din mîna care făcea gesturi dezordonate. BART, E. 71. ♦ Fig. Schimbare (bruscă) în atitudine, trecere subită de la o concepție la alta. Se ilustră chiar din prima legislatură prin cîteva volte de o adresă și agilitate în adevăr artistice,. VLAHUȚĂ, la CADE. ♦ (Scrimă) Mișcare făcută pentru a evita loviturile adversarului. 2. Manevră făcută de o navă cu pînze pentru a-și schimba direcția. ◊ Volta-n vînt = manevră pentru schimbarea direcției vasului împotriva vîntului. Sifliile încep să sune pe punte, oamenii grăbiți se strîng la posturi... «Gata de volta-n vînt»... am schimbat drumul spre Caliacra. BART, S. M. 19. Volta sub vînt = manevră pentru schimbarea direcției în sensul vîntului.

CURBĂ. Subst. Curbă, linie curbă, curbură, curbare, arc, arcuire, arcuitură, cambrare, cambrură (rar), încovoiere, încovoială, încovoietură, îndoire; îndoitură. Cot, cotitură, întorsură (rar), întorsătură, viraj, cotire, cotiș (rar). Ondulație, ondulare, ondulozitate (rar), buclă, cută, unduire; șerpuire, șerpuială (rar), sinuozitate; meandru; întortochere, întortochetură, serpentină, șerpuitură. Sinusoidă. Coardă, arcadă, arcatură, boltă, boltiță (dim.), boltișoară, boltire, boltitură; parabolă; paraboloid; hiperbolă (mat.). Semicerc; arc de cerc. Circumferință, cerc, curbă închisă; circumvoluție (rar); răsucire, spirală. Elipsă; concavitate, convexitate. Adj. Curbat, curb, arcuit, cambrat, arcoidal, arcat (rar), încovoiat, boltit, curbiliniu, îndoit; cotit, meandric, sinuos, sinusoidal, întortocheat, șerpuit, șerpuitor, șerpuind (rar). Ondulat, unduios, ondulator (rar), văluros, vălurat, unduit (rar), ondulos (înv.); buclat, cîrlionțat; parabolic; paraboloid; hiperbolic; eliptic, elipsoidal; circular; rotund; lenticular; semicircular, răsucit, spiral; concav; convex. Vb. A se curba, a se arcui, ă se cambra, a se îndoi, a se încovoia, a se bolti; a face curbe, a coti; a undui, a ondula, a șerpui. A se ondula, a se încîrlionța; a se bomba, a se umfla; a se cocoșa. A curba, a arcui, a cambra, a îndoi, a încovoia, a bolti; a coti, a vira, a întoarce; a ocoli, a face ocol, a înconjura. A ondula, a bucla, a cîrlionța. V. cerc, formă, mișcare, rotire.

COHLEO- „cochilie, spirală”. ◊ gr. kokhlias „melc” și L. cochlea „melc”^[1] > fr. cochléo- > rom. cohleo-. □ ~idă (v. -id), s. f., curbă plană, loc geometric al extremităților arcelor de cerc tangente unei drepte într-un punct al ei, avînd origine comună și aceeași lungime.

descrie vt [At: (a. 1827) URICARIUL II, 199 / V: (înv) ~ia, (Trs) ~ibălui / Pzi: ~iu / E: de⁴ + scrie cdp fr décrire] 1 A prezenta pe cineva sau ceva. 2 (Mat) A desena o figură geometrică. 3 A trasa o linie curbă sau un (arc de) cerc. 4 A parcurge o traiectorie.

descriere sf [At: GOLESCU, Î. 25 / Pl: ~ri / E: descrie] 1 Prezentare a unui fapt sau a unui lucru Si: descris¹ (1), descripție (1). 2-4 (Ccr) (Scriere sau) pasaj dintr-o scriere (literară) în care este înfățișat prin enumerarea detaliilor, un aspect, un cadru, o situație etc. Si: descripție (2-4). 5 Desenare a unei figuri geometrice Si: descris¹ (2), descripție (5). 6 Trasare a unei linii curbe sau a unui (arc de) cerc Si: descris¹ (3), descripție (6). 7 Parcurgere a unei traiectorii Si: descris¹ (4), descripție (7).^[1] modificată

descris², ~ă a [At: DLR ms / Pl: ~iși, ~e / E: descrie] 1 Înfățișat prin cuvinte. 2 (Mat; d. o linie sau o figură geometrică) Desenat. 3 (Mat; d. o linie curbă sau un (arc de) cerc) Conturat printr-o mișcare. 4 (Fiz; d. o traiectorie) Parcurs².

coardă¹ sf [At: VARLAAM, C. 222/2 / V: (îvr) cordă / Pl: ~de, corzi / E: ml chorda] 1 Fir elastic din metal (din intestine de animale etc.) care, întins pe anumite instrumente muzicale, produce, prin vibrare, sunete Si: strună. 2 (Înv; fig; îs) ~a (sau ~dele) inimii Sensibilitate. 3 (Fam; îe) A atinge la ~da sensibilă (sau, înv, simțitoare ori subțire) A pune accentul într-o discuție pe un fapt la care interlocutorul este sensibil Si: (înv) a vorbi pe placul cuiva. 4 (Fam; îe) A întinde ~da până se rupe (sau plesnește) sau a întinde prea tare ~da A depăși limitele îngăduite într-o anumită situație. 5 (Îvr) Mijloc de impresionare a unei persoane. 6 (Înv; îe) A începe (sau a da) pe altă ~ A încerca alte mijloace (de convingere). 7 (Înv; îe) A lucra pe ~da sa A nu se amesteca în afacerile altuia. 8 (Înv; îe) A (o) lăsa în (sau pe ori pre) ~da de (mai) jos sau a muia ~da A (mai) reduce din pretenții. 9 (Înv; îe) A (o) ține în ~da de sus A avea pretenții mari. 10 (Înv; îe) A mișca toată ~da A face tot posibilul pentru a izbuti. 11 (Îlav) Ca o ~ (întinsă) Foarte încordat. 12 (Îvr; îe) Lăutarul ~de vede, ~de visează Fiecare vede viața prin prisma nevoilor lui. 13-14 (Lpl) (Grup de) instrumente muzicale cu coarde (1). 15 (Îs) ~ vocală Fiecare dintre formațiile ligamentoase simetrice care aparțin laringelui și care prin vibrare produc sunete. 16 (Îs) ~ dorsală Schelet intern situat în partea dorsală la cefalopode. 17 Fir împletit de sfoară, păr etc. care ține întinse capetele unui arc. 18 (Îvp; șfg; îe) A ține (drumul) ~ A merge (drept) înainte. 19 (Mat) Segment de dreaptă care unește două puncte ale unei curbe sau extremitățile unui arc de cerc. 20 (Îvr; la biliard) Linia trasă prin cele două puncte fixate, peste care nu poate pune bila cel care începe jocul. 21 (Bot; reg; îc) ~ de găină Scânteuță (Anagallis arvensis). 22 (Bot; reg; îc) ~da ielelor Silnic (Glechoma hederaceum). 23 (Bot; reg; îae) Silnic (Glechoma hirsutum). 24 (Reg; îc) ~-(h)ălor-din-vânt Planta Salaginella helvetica. 25 (Bot; reg; îc) ~da-vântorului Buruiană nedefinită mai îndeaproape. 26 (Bot; reg; îf ~de) Fluturei (Gaillardia picta). 27 Sfoară care leagă brațele unui ferăstrău și care, prin întindere cu o pană, întinde lama ferăstrăului. 28 Ramură (tânără și elastică) a butucului de viță-de-vie. 29 Fiecare dintre vițele sau nuielele unei împletituri. 30 (Îvp) Funie de ceapă. 31 (Lpl) Cele trei rânduri de frânghii întinse pe laturile ringului de box pentru a-i împiedica pe boxeri să iasă sau să cadă de pe ring. 32 Frânghie sau sfoară mai groasă de care se folosesc gimnaștii pentru diverse exerciții. 33 Frânghie folosită la exerciții sportive sau jocuri de copii, peste care se sare ritmic. 34 Frânghie folosită de alpiniști în ascensiuni. 35 Funie, frânghie sau sârmă pe care merg acrobații. 36 (Spt) Partea interioară a curbei unei piste de alergări. 37 Funie sau sfoară cu care legi sau încingi ceva. 38-39 (Înv) Funie (sau lanț) petrecută peste încărcătura unei căruțe sau sănii, care se strânge prin răsucirea unei prăjini. 40 Dispozitiv din lemne sau nuiele care fixează lemnele plutei. 41 (D. cai; îe) A da la ~ A alerga în cerc un cal legat de gât cu o frânghie. 42 Sfoară cu care se aliniază ceva. 43 Sfoară cu care se întind diferite părți ale uneltelor de pescuit. 44 (Țes) Firele care formează urzeala. 45 (Pop) Vână, nerv, mușhi, tendon, ligament (care se încordează la anumite mișcări). 46 (Pop; spc) Ligament de la gâtul animalelor mari. 47 (Pop) Partea de la umeri la coadă la animale. 48 (Pop) Vinele de la burta calului. 49 (Pop) Rădăcină aeriană. 50 (Reg; la minele de aur; îs) ~ stearpă Partea de steril a unei vâne. 51 (Reg) Fân adunat într-un șir lung Si: vândălag. 52 (Pop) Bârnă sau grindă mare și groasă care susține tavanul casei (și de care se atârnă diferite lucruri). 53 (Înv; îs) ~ de boltă Arcuirea unei boite. 54 Arc de oțel. 55 (Pop) Muchia de sus a fierului de la coasă. 56 (Reg) Legăturile de dedesubt ale căruței sau carului. 57 (Reg) Bârsa plugului. 58 (Îvp) Arcul ce ține despărțite cele două picioare ale compasului. 59 (Reg) Funie care leagă proțapul de sanie. 60 (Reg; pex) Lemne de care este prinsă coarda (59). 61 (Reg) Lemnele care formează laturile scocului. 62 (Reg) Lemnele orizontale care fixează podul coșului de la moară. 63 (Înv) Șuviță desprinsă dintr-o masă de sirop de zahăr care a fiert prea mult și e prea vâscos. 64 (Îrg) Scândurică la coșul vetrei. 65 (Îrg) Om leneș. 66 (Arg) Tânără (ușuratică). 67 (Arg) Prostituată.

compas sn [At: I. GOLESCU, C. / Pl: ~uri / E: fr compas, ger Kompass] 1 Instrument de măsură și de trasare a cercurilor sau a arcelor de cerc, format din două brațe articulate, prevăzute la capete cu un vârf și cu un dispozitiv de desenat (creion, trăgător, cretă etc.). 2 (Îs) ~ul dulgherului Compas (1) (mare) de lemn sau de fier Si: capră, cercălău, pas(nic), țărcălan. 3 (Îs) ~ cu balustru Compas (1) cu care se trag cercuri mici. 4 (Îs) ~forestier Metru alergător de forma unui compas cu care se măsoară lungimea lemnelor. 5 Cutia în care se ține compasul (1) și accesoriile lui. 6 (Mar; rar) Busolă. 7 (îe; fam) A-și pierde ~ul A se zăpăci.

linie¹ sf [At: CONACHI, P. 294 / Pl: ~ii / E: lat linea, it linea, ger Linie, fr ligne] 1 sf (Gmt) Trăsătură simplă, grafică sau imaginară care nu are nici lățime nici grosime, care unește două puncte, indicând o limită sau o direcție. 2 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ de nivel Linie¹ (1) care unește pe un grafic punctele cu aceleași cote de pe un teren. 3 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isotere Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele ce au aceeași temperatură medie în timpul verii. 4 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isoterme Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele de pe pământ care au aceeași temperatură medie a anului. 5 sf (Ggf; Fiz; Met; spc; îs) ~ii isochimene Linii¹ (1) care unesc pe un grafic punctele cu aceeași temperatură medie în timpul iernii. 6 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ia de colmațiune Axă optică a ocheanului. 7 sf (Ggf; Fiz; spc; îs) ~ia echinocțiilor sau a punctelor echinocțiale Linie¹ (1) care marchează intersecția eclipticei cu ecuatorul. 8 sf Limită. 9 sf Graniță. 10 sf (Îs) ~ de demarcație Linie¹ (1) care desparte două țări sau provincii. 11 sf (Îas) Linie¹ (1) care desparte două ideologii. 12 sf (Mrn; îs) ~ de apă sau de cufundare a unei nave Nivel până la care se cufundă partea inferioară a navei în apă. 13 sf (Îe) A trece (sau a depăși) ~ia A exagera. 14 sf (D. cumpănă; îe) A sta (drept) la ~ A se echilibra. 15 sf (Mpl) Dungă. 16 sf (Mpl; spc) Fiecare dintre dungile din palmă. 17 sf (Mpl) Trăsătură a feței. 18 sf (Pex; mpl) Trăsătură caracteristică ce dă forma, aspectul, caracterul unui obiect sau al unei figuri Si: contur, profil. 19 sf Șir drept. 20 sf (Tip) Rând de cuvinte într-o pagină scrisă. 21 av Formând un șir drept Si: aliniat. 22 sf (Mil) Sistem de fortificații, adăposturi și baraje militare, permanente sau trecătoare, destinate să apere trupele și să oprească înaintarea dușmanului. 23 sf (Îs) ~ de apărare Linie¹ (1) alcătuită din fortificații și trupe. 24 sf (Îs) ~ii de comunicații Trasee prin care se face legătura cu serviciile din spatele frontului. 25 sf (Îoc trupe neregulate; îs) Trupe de ~ Trupe destinate să lupte în primul rând. 26 sf (Înv; Buc; Trs) Infanterie. 27 sf Grup de soldați desfășurați în ordine de atac. 28 sf (Pop; șîs) ~ principală Stradă principală dintr-un oraș Cf șosea. 29 Drum despărțitor. 30 sf Cărare. 31 sf (Șîs) ~ ferată Cale ferată. 32 sf (Lpl) Instalație și rețea a șinelor pe care circulă trenurile, tramvaiele și metrourile. 33 sf Porțiune delimitată dintr-o asemenea rețea. 34 sf Traseu al unui serviciu de transport. 35 sf (Rar) Sârmă care leagă stațiile telegrafice sau telefonice. 36 sf Direcție. 37 sf (Îs) ~ vizuală Linie¹ (1) între ochiul observatorului și obiectul privit. 38 sf (Îs) ~ de ochire Linie¹ (1) între ochitorul puștii vânătorești și țintă. 39 sf (Îs) ~ de conduită sau de purtare Mod de a se purta. 40 sf Nivel. 41 sf Succesiune de descendenți sau de ascendenți Si: filiație, (pop) spiță. 42 sf Unealtă de lemn sau de metal cu care se trag linii¹ (1) Si: riglă. 43 sf (Tip) Placă de metal cu care se tipăresc dungi colorate sau care se pune în picioare între rânduri pentru a le despărți sau a le rări. 44 sf (Îs) ~ de cules Unealtă tipografică, cu două urechi, ce se pune între rânduri când se culege zațul. 45 sf (Îs) ~ de perforat Linie¹ (1) de oțel ce se intercalează în zeț pentru a perfora hârtia cu tiparul în același timp. 46 sf (În Țările Române) Veche măsură de lungime egală cu a zecea parte dintr-un deget. 47 sf (Mat) Traiectorie descrisă de un punct material într-o mișcare continuă sau de intersecția a două suprafețe. 48 sf (Îs) ~ de plutire Nivel al apei pe suprafața exterioară a unei nave în timpul plutirii. 49 sf (Îlpp) La (sau în) ~ia... La nivelul... 50 sf Fiecare dintre subdiviziunile marcate pe un termometru, pe o riglă etc Si: liniuță (1). 51 sf (Îlav) În ~ În șir drept. 52 sf (Îs) ~ de bătaie (sau de luptă) Desfășurare sistematică a unor forțe militare în vederea luptei. 53 sf (Îas) Întindere a frontului ocupată de trupele care luptă. 54 sf Ansamblu de fire, cabluri etc. care fac legătura între două sau mai multe puncte Si: rețea. 55 sf (Îs) ~ electrică Ansamblu al conductelor, dispozitivelor și construcțiilor care asigură transmiterea la distanță a energiei electrice Si: rețea. 56 sf (Îs) ~ telefonică (sau de telefon) Ansamblu de conducte care fac legătura între mai multe posturi telefonice sau între posturi și centralele telefonice Si: rețea. 57 sf (Îs) ~ telegrafică Totalitate a conductelor și instalațiilor dintre un emițător și un receptor telegrafic. 58 sf (Îs) ~ de întârziere Dispozitv folosit pentru întârzierea semnalelor electrice. 59 sf (Îs) ~ tehnologică Organizare a procesului de fabricație, în care operațiile sunt efectuate la locuri de muncă dispuse în ordinea succesiunii etapelor de fabricare. 60 sf (Îas) Ansamblu de mașini de lucru, instalații și mijloace de transport dintr-o fabrică sau uzină, dispuse în ordinea succesiunii operațiilor prevăzute de procesul tehnologic. 61 sf (Îs) ~ia automată Complex de mașini-unelte sau agregate care execută în mod automat operațiile de prelucrare a unor piese, organe de mașini, produse etc. și care asigură transportul acestora de la o mașină la alta fără intervenția muncitorului. 62 sf Trăsătură fundamentală a unei probleme. 63 sf (Îlav) În ~ii generale (sau mari) În ansamblu, fără a intra în detalii. 64 sf (Fig) Orientare principală a unui curent, a unei opinii etc. 65 sf (Udp „de”) Mod. 66 sf (Udp „de”) Criteriu. 67 (Mat; îs) ~ curbă Linie¹ (1) alcătuită din unul sau mai multe arcuri de cerc. 68 (Mat; îs) ~ frântă Linie¹ (1) care formează unghiuri pe traiectoria ei. 69 (Îe) A fi (a se menține sau a aduce) pe -ia de plutire A (se) situa la limita normalității, a aceptabilului etc.

lob¹ sm [At: AMFILOHIE, G. F. 262^r/4 / Pl: ~i (înv, sn) ~uri, ~e / E: fr lobe, ngr λοβός] 1 Diviziune anatomică și funcțională a unui organ intern, de obicei despărțită de rest prin cute adânci. 2 (Îlav) În ~i Într-o succesiune de crestături în formă de lobi (1). 3 (Spc; îs) ~ul urechii Parte inferioară a urechii externe. 4 (Pan) Parte prelungită și rotunjită sau proeminentă a anumitor părți ale corpului unor animale, păsări etc. 5 (Bot) Diviziune, prelungire, excrescență a unei frunze, a unei petale sau a unei sepale, separată de rest prin crestături adânci Si: lobul (4). 6 (Aht) Element de construcție în formă de arc de cerc, care, combinat cu alte elemente asemănătoare, formează un arc compus.

lunulă sf [At: LEX. MARS., ap. DLR ms / Pl: ~le / E: lat lunula, fr lunule] 1 Figură în formă de semilună. 2 (Gmt) Figură plană formată din două arce de cerc având aceleași extremități și a căror consecutivitate e situată de aceeași parte. 3 (Îs) ~lele lui Hipocrate Cele două suprafețe cuprinse între semicercul care trece prin vârfurile unui triunghi dreptunghic și arcele semicercurilor construite pe capete în exteriorul triunghiului. 4 (Atm) Zonă albă, în formă de semilună, care se află la baza unghiei (la oameni) Si: (îvr) lunuță (3). 5-6 (Îvr; șhp) Lună (1) (frumoasă).

ogivă sf [At: ALECSANDRI, P. III, 263 / Pl: ~ve / E: fr ogive] 1 Element arhitectural caracteristic stilului gotic, rezultat din întretăierea a două arcuri de cerc care se întâlnesc pe verticala ridicată la egală distanță de centrele lor. 2 Parte anterioară, în formă de trunchi de con, a proiectilelor de artilerie, a rachetelor sau a bombelor de avion.

paranteză sf [At: (a. 1651) BV I, 189 / V: (înv) ~s (S și: ~renthezis; Pl: ~uri) sn, ~esă, parantez sn, parentez sn, paren~, ~renthezis sn, parentis^[1] sn, parintez sn, parin~, parintijiș sn / Pl: ~ze, (îvr) ~uri / E: ngr παρένθεσις, lat parenthesis, ger Parenthese, fr paranthèse] 1 (Șîs ~ rotundă) Semn de punctuație care constă din două arcuri de cerc dispuse cu deschiderea spre textul intercalat, care reprezintă un adaos, o completare, o explicare, o precizare făcută tot de autor. 2 (Șîs ~ dreaptă, ~ franceză) Semn de punctuație care constă din două dreptunghiuri cărora le lipsește latura lungă situată spre textul intercalat, care reprezintă de obicei un adaos citat din alt text Si: (înv) cuprinzătoare, închizătoare. 3 Paranteză (1-2) în care apare o expresie algebrică, pentru a arăta că operația dată se efectuează asupra întregii expresii. 4 (Îs) ~ acoladă Paranteză în formă de acoladă folosită în expresiile algebrice, care include parantezele drepte și rotunde. 5 (Pex) Expresie algebrică situată între paranteze (3-4). 6 Cuvânt, text etc. cuprins în paranteză (1-2). 7 Explicare. 8 Completare. 9 Digresiune. 10 (Îlav) În ~ În treacăt.

talon sn [At: COSTINESCU / Pl: ~oane, (înv) ~uri / E: fr talon] 1 Cărți de joc care rămân în pachet după ce s-au împărțit fiecărui jucător cărțile care îi reveneau. 2 Partidă la unele jocuri de cărți. 3 Partea care rămâne la cotorul unui chitanțier, al unui registru, al unui bonier etc., după ce s-a rupt partea detașabilă. 4 Imprimat (de format mic) detașabil de la un cotor sau care face parte dintr-o serie. 5 Partea de la călcâiul ciorapului, marcată printr-o țesătură mai deasă. 6 Fiecare dintre cele două margini îngroșate și întărite ale anvelopei unei roți. 7 (Muz) Piesă mică de lemn care se pune la mânerul arcușului, pentru a ține la distanță firele de bagheta pe care sunt întinse. 8 (Rar) Talus (1). 9 (Aht) Mulură convex-concavă formată din două arcuri de cerc care se racordează.

turnant, ~ă [At: ALEXI, W. / Pl: ~nți, ~e / E: fr tournant] 1 sf Mică etajeră pentru cărți, care se poate învârti în jurai unui ax central. 2 a Care se învârtește în jurul unui ax central Si: rotitor. 3 a (Îs) Ușă (sau poartă) ~ă Ușă (sau poartă) formată de obicei din patru aripi, care se rotesc în jurul unui ax vertical central. 4 a (Îs) Placă ~ă Placă mobilă de oțel sau de fontă, prevăzută cu șine, folosită în depouri și ateliere pentru a permite locomotivelor și vagoanelor trecerea de pe o linie pe alta sau întoarcerea lor. 5 a (îs) Scenă ~ă Scenă rotativă care permite schimbarea rapidă a decorurilor unui spectacol. 6 sf Loc unde cotește (în forma unui arc de cerc) un drum, (spc) o pistă sportivă Si: cotitură. 1 sf (Fig) Moment de cotitură în evoluția cuiva.

secant, ~ă [At: ASACHI, G. 117^r/12 / Pl: ~e / E: fr sécant, -e, ger Sekante] (Mat) 1 sf Dreaptă care intersectează un (arc de) cerc, un arc de curbă, o curbă în două puncte ori una sau mai multe drepte, unul sau mai multe plane. 2 a (D. drepte) Care constituie, formează, reprezintă o secantă. 3 a (D. plane) Care intersectează una sau mai multe suprafețe, fără a fi tangentă cu acestea. 4 sf Funcție trigonometrică care, înmulțită cu funcția cosinus, este egală cu funcția unitate.

semicerc sn [At: PLEȘOIANU, T. I, 157/6 / V: (înv) ~circ, ~circlu, ~circul, (reg) sâm~ / Pl: ~uri / E: semi- + cerc cf fr demi-cercle, ger Halbkreis)] 1 (Gmt) Arcul de cerc subîntins de un diametru. 2 (Gmt) Fiecare dintre cele două părți egale (de curbă sau de suprafață) ale unui cerc, situate de o parte și de alta a unuia dintre diametrele cercului. 3 (Gmt) Figură geometrică formată din jumătatea unui cerc. 4 (Gmt) Jumătate de cerc. 5 (Spt) Linie care trasează și limitează o suprafață semicirculară privilegiată de reguli speciale de joc (la baschet, handbal etc.). 6 (Pan) Șir de ființe sau de lucruri care sunt dispuse în formă de semicerc (3). 7 Obiect sau parte a unui obiect care are forma unui semicerc (3). 8 Linie sau mișcare arcuită. 9 Semn grafic în formă de semicerc (4) pus deasupra sau dedesuptul unei litere, a unui simbol etc. pentru a indica valori speciale ale acestora.

sferic, ~ă [At: AMFILOHIE, G. 9/14 / Pl: ~ici, ~ice / E: ngr σφαιρικός, it sferico, fr sphérique, lat sphaericus, ger sphärisch] 1 a (Mai ales d. obiecte) Care are forma (asemănătoare) unei sfere (1) Si: globular, (rar) sferular (1), (înv) sfericesc (1). 2 a (Pex; d. obiecte) Care are forma (asemănătoare cu cea a) unui disc, unui cilindru etc. Si: orbicular, rotund, (rar) sferular (2), (reg) tărtăneț, (înv) sfericesc (2). 3 a Care are forma unei părți de sferă Si: (rar) sferular (3), (înv) sfericesc (3). 4 a (D. forma obiectelor) Care seamănă cu o sferă sau cu o parte dintr-o sferă Si: (rar) sferular (4), (înv) sfericesc (4). 5-6 a, av (Pan) (Care se manifestă) în mod egal în toate direcțiile și sensurile. 7 a (Îs) Triunghi ~ Porțiune din suprafața sferei (1) mărginită de trei arce de cerc mari (care se intersectează două câte două în puncte diferite). 8 a (Înv; îs) Trigonometrie ~ă Trigonometrie sfericească (6). 9 a (Îs) Calotă ~ă Parte din suprafața sferei (1) cuprinsă între două planuri paralele, unul secant și altul tangent. 10 a Porțiune de sferă mărginită de o calotă sferică. 11 a (Îs) Suprafață ~ă Suprafața care se obține prin rotirea unui semicerc în jurul diametrului său. 12 a (Îs) Zonă ~ă Porțiune din suprafața sferei (1) cuprinsă între două planuri paralele. 13 a (Îs) Sector ~ Mențiune a punctelor interioare unei sfere (1), situate în interiorul conului, având ca bază un cerc mic al sferei. 14 a (Îs) Compas ~ Compas cu ajutorul căruia se desenează cercuri pe o sferă.

sfericesc, ~ească a [At: ASACHI, G. 85^r/17 / Pl: ~ești / E: sferă + -icesc] 1-4 (Înv) Sferic (1-4). 5 (Îs) Triunghi ~ Triunghi sferic (7). 6 (Îs) Trigonometrie ~ească Ramură a trigonometriei care se ocupă cu relațiile dintre elementele unui triunghi descris pe o sferă (1) de arcele de cerc mari. 7 (Îs) Sector ~ Sector sferic (13).

subîntinde vt [At: M. D. ENC. / Pzi: subîntinde / E: sub¹- + întinde] (D. coarde și unghiuri; c. i. un arc de cerc) A delimita (1). corectat(ă)

subîntindere sf [At: DEX / Pl: ~ri / E: subîntinde] Delimitare a unui arc de cerc.

subîntins, ~ă a [At: M. D. ENC. / Pl: ~nși, ~e / E: subîntinde] (D. coarde și unghiuri) Care delimitează un arc de cerc.

voltă s.f. 1 Mișcare în formă de cerc sau de arc de cerc (făcută mai ales de un călăreț cu calul în manej). Iarăși... o oprire, iarăși locuste care săreau peste cîmp cu volte smintite (SADOV.). 2 fig. Schimbare (bruscă) în atitudine, trecere subită de la o concepție la alta. Se ilustră chiar din prima legislatură prin cîteva volte de o adresă și agilitate în adevăr artistice (VLAH.). 3 (scrimă) Mișcare bruscă (de rotație) făcută pentru a para o lovitură a adversarului la scrimă. 4 (mar.) Manevră de schimbare de direcție a unei ambarcațiuni sau a unei nave (cu pînze), pentru a utiliza cît mai eficient puterea vîntului. ◊ Voltă în vînt = manevră de schimbare de direcție împotriva vîntului. Voltă sub vînt = manevră de schimbare de direcție în sensul vîntului. 5 (mar.) Buclă de fixare a capătului unei parîme. 6 (muz.) Semn care indică repetarea unui fragment muzical, de fiecare dată cu un alt sfîrșit. • pl. -e. /<fr. volte, it. volta.

RADIÁN (< fr. {i}; {s} lat. radius „rază”) s. m. Unitate de măsură a unghiurilor plane (simbol: rad,), egală cu unghiul care, având vârful în centrul unui cerc, subîntinde un arc a cărui lungime este egală cu raza cercului; 1 rad = 57°17′45″.

RADIAN, radiani, s. m. Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu unghiul care, având vârful în centrul unui cerc, subîntinde un arc a cărui lungime este egală cu raza cercului [Pr:. -di-an] – Din fr. radian.

SECTOR¹ ~oare n. mat. Porțiune dintr-un plan limitat de două raze și de arcul dintre ele. ~ de cerc. /<fr. secteur, lat. sector, germ. Sektor

RADIAN s. m. unitate de măsură a unghiurilor, reprezentând unghiul subîntins la centru de un arc egal cu raza cercului. (< fr. radian)

SEXTANT s. n. 1. instrument optic pentru măsurarea distanței unghiulare dintre doi aștri, dintre două repere situate pe apă, pe uscat etc. 2. arc sau sector de cerc egal cu 60°. (< fr. sextant, lat. sextans)

*segmént n., pl. e (lat. segmentum, din *secamentum, d. secare, a tăĭa). Geom. Partea dintre arcu și coarda unuĭ cerc: suprafața segmentuluĭ e egală cu suprafața sectorului aceluĭașĭ arc minus suprafața triunghiuluĭ care-șĭ are vîrfu’n centru și baza la coarda segmentuluĭ.

segment n. Geom. porțiune de cerc coprinsă între un arc și coarda sa.

radian sm [At: CIȘMAN, FIZ. I, 18 / P: ~di-an / Pl: ~i / E: fr radian] Unitate de măsură pentru unghiuri, egală cu un unghi cu vârful în centrul unui cerc ce cuprinde un arc a cărui lungime este egală cu raza cercului.

CADRAN ~e n. 1) (la ceasuri, la aparate și instrumente de măsurat) Suprafață plană, divizată și gradată, pe care se deplasează un ac indicând o anumită valoare (de timp, de presiune, de viteză, de diferență de potențial etc.). ◊ ~ solar dispozitiv constând dintr-un ansamblu de linii trasate pe o anumită suprafață pe care se proiectează umbra unei tije, poziția și lungimea căreia indică ora solară. 2) mat. Arc reprezentând un sfert de cerc. /<fr. cadran

*CADRAN² (pl. -ane) sn. 1 ➕ Arc de un sfert de cerc ¶ 2 ➕ 📻 Sector de un sfert de cerc: eleotrometru cu ~e [fr. quadrant].

SEGMENT, (1, 2, 3) segmente, s. n., (4) segmenți, s. m. 1. S. n. Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. S. n. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrală. 3. S. n. Fiecare dintre inelele (sau părțile) care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. 4. S. m. Garnitură metalică a unui piston, care servește la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereții interiori ai cilindrului. – Din fr. segment, lat. segmentum.

RADIAN s.m. Unitate de măsură pentru unghiuri, corespunzătoare unui unghi subîntins la centru de un arc egal în lungime cu raza cercului. [Pron. -di-an. / < fr. radian, cf. lat. radius – rază].

CADRAN s. n. 1. suprafață cu anumite diviziuni și cifre pe care se citește deplasarea unui ac indicator. ♦ ~ solar = instrument pentru măsurarea timpului, constând dintr-un băț fixat pe o suprafață plană, a cărui umbră indică orele. 2. fiecare dintre cele patru unghiuri drepte formate prin întretăierea a două perpendiculare. ◊ arc (sector) reprezentând un sfert de cerc. (< fr. cadran)

SEGMENT I. s. n. 1. porțiune dintr-o figură, dintr-un corp. ♦ (mat.) ~ de cerc = porțiune dintr-un cerc între o coardă și un arc subîntins. 2. fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. ◊ (mat.) parte a unui organ, a unui membru între două articulații succesive. 3. (inform.) suită de informații, de lungime variabilă, definită în cadrul unui program. II. s. m. garnitură metalică a unui piston, de formă inelară, la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindru. (< fr. segment, lat. segmentum, germ. Segment)

SEGMENT, (1, 2, 3) segmente, s. n. (4) segmenți, s. m. 1. S. n. Porțiune dintr-o figură, limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. Segment de cerc = parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. S. n. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrată. 3. S. n. Fiecare dintre inelele (sau părțile) care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. 4. S. m. Garnitură metalică a unui piston, care servește la etanșarea spațiului liber dintre acesta și cilindrul în interiorul căruia se deplasează, sau la răzuirea uleiului de pe pereții interiori ai cilindrului. 5. S. n. (Ec.; în sintagma) Segment de piață = parte a unei întreprinderi din totalul ofertei sau cererii pe piață de produse și servicii, exprimată în procente sau în unități de măsură cantitative. – Din fr. segment, lat. segmentum.

SEGMENT², segmente, s. n. 1. Porțiune definită dintr-un întreg, nedetașată de acesta. Segment din coloana vertebrală. ♦ Porțiune dintr-o figură limitată cel puțin într-o parte de marginile ei. ◊ Segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă, mărginită de două puncte. ♦ (Determinat prin «de cerc») Parte dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și arcul subîntins. 2. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc organismul unor viețuitoare (raci, viermi, insecte etc.).

SEXTANT, sextanți, s. m. Instrument optic format dintr-un arc egal cu o șesime de cerc, împărțit în grade și prevăzut cu două oglinzi și o lunetă mică; se întrebuințează pentru măsurarea distanței unghiulare dintre două puncte și are aplicații în astronomie, navigație și aviație.

cerc¹ sn [At: URICARIUL IV, 44/7 / Pl: ~uri / E: ml circus] 1 Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix Si: circumferință. 2 Suprafață limitată de un cerc (1). 3 Formă de cerc (1). 4 Linie curbă din care este format un cerc (1). 5 Mișcare având ca traiectorie un cerc (1). 6 Obiect format dintr-o bandă circulară îndoită în formă de inel. 7 Nuia crăpată în două sau bandă de fier care leagă doagele unui vas de lemn (butoi, hârdău etc.). 8 (Pex) Instrument cu care se strâng doagele înainte de a pune cercurile. 9 Șină de fier cu care se leagă roata Cf obadă. 10-11 (Pes) Nuia (a sacului sau) a crâsnicului de mână, îndoită în formă de arc Si: arc. 12 Sfârlează. 13-14 Fâșie de (metal sau de) stofa împodobită cu broderii sau cu pietre scumpe, pe care o poartă, mai ales, femeile pe cap Si: diademă. 15 Obiect ca un cerc (1) cu care se joacă copiii rulându-l cu un bețișor. 16 (Șîs) ~ de rochie Îndoitură în formă de cerc (1) a materialului, la rochie. 17 (Îas) Arc circular care susține crinolina. 18 Lemn arcuit, care înconjoară gâtul calului înhămat rusește. 19 Bandaj herniar^[1] Si: suspensor. 20 Nuia de alun fixată în pereții casei de lemn înainte de a-i lipi cu lut. 21 Legare a vițelor de araci. 22 Horă. 23 (Pan) Raportor. 24 (Îs) ~ polar Fiecare dintre liniile imaginare de pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66°33′^[2] la nord sau la sud de el. 25 (Îs) ~ diurn Cerc (1) descris de aștri zilnic, în mișcarea lor aparentă, în jurul pământului. 26 (Fig; îs) ~ vicios Greșeală de logică constând în definirea sau demonstrarea unui fapt printr-un altul care nu poate fi definit sau demonstrat decât cu ajutorul primului fapt. 27 (Fig) Sferă. 28 (Fig) Întindere. 29 (Fig) Cuprins. 30 (Fig) Limită de cunoștințe. 31 Limită de atribuții. 32 Limită de ocupații. 33-35 (Fig) Grup de persoane legate între ele prin convingeri, idei, preocupări etc. 36 (Îs) ~uri muncitorești Organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. 37 Societate. corectat(ă)

strună¹ sf [At: PSALT. 308 / Pl: ~ne, (reg) ~ni / E: vsl строуна] 1 Fir elastic, confecționat din metal, din intestine de animale sau din alte materiale, care, întins pe o cutie de rezonanță, produce, prin vibrare, sunete muzicale. Si: coardă¹ (1). 2 (Îe) A-i cânta (sau a-i bate, învechit, a-i vorbi) cuiva în ~ ori a cânta (sau a bate) în ~na cuiva A-și exprima fățiș aprobarea pentru tot ceea ce spune sau ceea ce face cineva, pentru a-i fi pe plac și pentru a-i câștiga, astfel, simpatia, favoarea Si: a flata (2), a linguși, a măguli, (îvr) a șutili, (reg) miglăsi, (fam) a peria, a pomăda, a tămâia. 3 (Îe) A zice din (sau pe o) ~ A cânta la vioară sau la cobză. 4 (Fam) A-și drege ~na A-și drege glasul. 5 (Rar; îe) A face cuiva spatele ~ A bate zdravăn pe cineva. 6 Sfoară întinsă, din fire elastice și răsucite, cu rezistență foarte mare. 7 (D. acțiuni, activități; îe) A merge ~ A merge foarte bine, perfect. 8 (Reg; îe) A pleca ~ A pleca grăbit, zorit. 9 Bucată de fir plastic sau metalic, rezistentă și ușoară, străvezie, subțire, care face legătura între sfoară și cârligul undiței Si: (reg) pleasnă, sfârc. 10 (Reg) Sfoară la diverse tipuri de plase de pescuit (mreajă, crâsnic etc.). 11 (Reg; pex) Sfoară a undiței. 12 (Olt; pex) Undiță cu brațul scurt și cu mai multe cârlige. 13 (Îvr) Coardă la arc. 14 (Gmt; înv; pan) Coardă la cerc. 15 Parte a frâului care înconjură bărbia calului și se prinde de cele două capete ale zăbalei Si: (reg) strunea (2), zăbăluță. 16 (Îlv) A ține (pe cineva) ~ A struni (7). 17 (Rar; îe) A pune ~ A potoli¹. 18 (Mun; pex) Zăbală. 19 (Reg) Coardă (la ferăstrău). 20 (Mol) Frânghie care leagă partea de dinainte cu cea dinapoi a carului, atunci când aceasta nu are cruci Si: (reg) struneală (4). 21 (Reg) Parte a carului nedefinită mai îndeaproape. 22 (Buc) Fir împletit, roșu și alb pe care îl poartă fetele atârnat la gât la 1 sau 8 martie Vz mărțișor. 23 (Îvr) Filiație (1). 24 (Îc) ~na-cocoșului Mică plantă erbacee cu o tulpină târâtoare, cu frunze ovale și cu flori albe Si: (reg) cornuț² (1), iarbă-de-smidă, paștele-găinilor. 25 (Reg; îc) ~na-gâștii Volbură.

SEXTANT, sextanți, s. m. Instrument optic format dintr-un arc gradat egal cu o șesime de cerc, prevăzut cu două oglinzi și cu o lunetă mică, care se întrebuințează la măsurarea distanței unghiulare dintre două puncte și se folosește în astronomie, navigație și aviație. [Pl. și: (n.) sextante] – Din fr. sextant.

CADRAN s.n. 1. Suprafața (circulară) al cărei contur este împărțit în părți egale și pe care se citește deplasarea unui ac indicator. ◊ Cadran solar = suprafață plană, avînd în mijloc un băț a cărui umbră indică orele. 2. Fiecare dintre unghiurile drepte formate din întretăierea a două drepte perpendiculare. ♦ Arc (sau sector) reprezentînd un sfert de cerc. [Pl. -ne, -nuri. / < fr. cadran, cf. lat. quadrans].

SEGMENT s.n. 1. Parte, porțiune a unei figuri. ♦ Segment de cerc = porțiune dintr-un cerc cuprinsă între o coardă și un arc subîntins; segment de dreaptă = porțiune dintr-o dreaptă mărginită de două puncte. 2. Fiecare dintre inelele care alcătuiesc corpul unor viețuitoare. ♦ (Anat.) Parte a unui organ sau a unui membru între două articulații succesive. ♦ Segment cerebral = centru nervos. // s.m. Garnitură metalică a unui piston de formă inelară, servind la etanșarea spațiului liber dintre piston și cilindrul în interiorul căruia se deplasează pistonul. [Pl. -te, -turi. / cf. fr. segment, lat. segmentum < secare – a tăia].

CADRAN, cadrane, s. n. 1. (La aparate și instrumente de măsurat) Placă (circulară) cu anumite diviziuni și indicații, pe care se citește deplasarea unui ac indicator. ◊ Cadran solar = suprafață plană, avînd fixat în centru un bețișor, a cărui umbră indică orele. 2. Arc (sau sector) reprezentînd un sfert de cerc. – Fr. cadran.

sector n. 1. Geom. porțiunea cercului coprinsă între două raze și un arc; 2. instrument de astronomie; 3. porțiunea unei fortificațiuni sau a unui teritoriu de sub ordinele unui comandant particular.

SEXTANT, sextante, s. n. Instrument optic format dintr-un arc gradat egal cu o șesime de cerc, prevăzut cu două oglinzi și cu o lunetă mică, care se utilizează la măsurarea distanței unghiulare dintre două puncte și se folosește în astronomie, navigație și aviație. [ Pl. și: (m.) sextanți] – Din fr. sextant.

CADRAN, cadrane, s. n. 1. (La aparate și instrumente de măsurat ceasornice,busole, aparate de laborator) Placă (adesea circulară), cu anumite diviziuni și indicații, pe care se citește deplasarea unui ac indicator. Cadran de ceas. Barometru cu cadran. ▭ Sună lung și monoton Ornicul cu trei cadrane De la sfîntul Spiridon. TOPÎRCEANU, M. 68. ◊ Cadran solar = suprafață plană pe care sînt trase linii, avînd fixat în centru un bețișor, a cărui umbră, proiectată succesiv, indică orele. 2. (Geom.) Arc (sau sector) reprezentînd un sfert de cerc.

CADRAN, cadrane, s. n. 1. (La aparate și instrumente de măsurat) Suprafață (de obicei circulară) prevăzută cu anumite diviziuni, pe care se citesc indicațiile acului indicator al unui instrument de măsură, al unui ceasornic etc. ◊ Cadran solar = ceas solar. 2. Arc (sau sector) care reprezintă un sfert de cerc. – Din fr. cadran.

CADRAN, cadrane, s. n. 1. Suprafață (de obicei circulară) prevăzută cu anumite diviziuni, pe care se urmăresc indicațiile acului unui instrument de măsură, al unui ceasornic etc. ◊ Cadran solar = ceas solar. 2. Arc (sau sector) care reprezintă un sfert de cerc. – Din fr. cadran.

ARC, arcuri și (2) arce, s. n. 1. Armă primitivă alcătuită dintr-o vargă flexibilă de lemn sau de metal încovoiată și dintr-o coardă prinsă de cele două extremități; era folosită la aruncarea săgeților. Și eu mă uit la vechile-mi poeme Ca un tanchist la suliță și arc. BENIUC, V. 133. O pocitanie de om umbla cu arcul după vînat paseri. CREANGĂ, P. 244. Un arc de aur pe-al ei umăr. Ea [Diana] trece mîndră la vînat Și peste frunze fără număr Abia o urmă a lăsat. EMINESCU, O. I 229. Lănci scînteie lungi în soare, arcuri se întind în vînt, Și ca nouri de aramă... vin săgeți de pretutindeni. EMINESCU, O. I 148. ♦ Fig. Tot ceea ce are formă încovoiată (ca a unui arc). Observă în fugă arcul sprîncenei și mărimea curioasă a pleoapelor. D. ZAMFIRESCU, R. 171. În farmecul dulcelui somn Sub arcuri de ramuri în floare, Lăsat-ai pe-al codrului domn. NECULUȚĂ, Ț. D. 59. ♦ (Poetic) Cișmeaua aceea a Păcurarului era un monument alcătuit dintr-o lespede de piatră... străpunsă de o țeavă de aramă prin care se arunca, într-un arc, izvor limpede. SADOVEANU, Z. C. 94. Cu-ncetu-nserează și stele izvorăsc Pe-a cerului arcuri mărețe EMINESCU, O. IV 96. 2. Porțiune anumită dintr-o circumferință sau dintr-o linie curbă. În același cerc sau în două cercuri egale, la unghiuri la centru egale corespund arce egale și coarde egale. GEOMETRIA P. 71. 3. Deschizătură în formă arcuită într-o construcție. Și pe-a degetelor vîrfuri în ietacul tăinuit Intră – unde zidul negru într-un arc a-ncremenit. EMINESCU, O. I 76. ◊ Arc de triumf = a) construcție monumentală în forma unui mare portic arcuit, ridicată în amintirea unui fapt însemnat; b) construcție decorativă provizorie, formînd o arcadă, da obicei la intrarea într-o localitate, ridicată cu prilejul sărbătoririi unui eveniment. ♦ (Poetic) Boltă. O dormi, o dormi în pace printre făclii o mie Și în mormînt albastru și-n pînze argintie, în mausoleu-ți mîndru, al cerurilor arc, Tu adorai și dulce al nopților monarc! EMINESCU, O. I 69. 4. Piesă elastică formată din lame de oțel suprapuse (la vagoane, automobile, trăsuri) sau dintr-o sîrmă de oțel îndoită în spirală, care se întrebuințează ca dispozitiv pentru amortizarea șocurilor și realizarea unei bune suspensii. V. drot. Arcurile canapelei. ▭ Cupeaua a fost desfăcută din toate încheiturile, cercetată de meșter cum cercetează doctorul pe un bolnav, i s-au dres beteșugurile, i s-au pus alte arcuri. PAS, L. I 84. ◊ Expr. Parc-ar fi pe arcuri, se zice despre o persoană suplă, sprintenă, ageră. ♦ Piesă elastică de oțel special care, prin destindere, pune în mișcare un mecanism; resort. Arc de ceasornic. 5. (În expr.) Arc electric sau arc voltaic = formă a transportului de sarcină electrică în medii fluide, care are înfățișarea de coloană gazoasă incandescentă.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. (Mat.) Suprafață plană limitată de o circumferință; (în vorbirea curentă, adesea) inia care mărginește o astfel de suprafață, circumferință. Suprafața cercului. Diametrul cercului. ◊ (Geogr.) Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pămîntului, paralele cu ecuatorul și situate la 66 de grade și 30 de minute la nord sau la sud de el. (Astron.) Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pămîntului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de inel sau de roată. Asfințea soarele într-un cerc de văpaie. PAS, L. 285. Treceau pe lîngă o apă întinsă... Pe luciu tremurau cercuri repezi, care ne depărtau spre mal. SADOVEANU, O. I 520. Și apa unde-au fost căzut In cercuri se rotește. EMINESCU, O. I 170. Cocostîrcul... vine, se înalță, în cercuri line zboară. ALECSANDRI, P. A. 118. Fig. Din senin un clopot a-nceput a bate, Pe tăcere-aruncă cercuri sunătoare. D. BOTEZ, P. O. 67. Cerc vicios = greșeală logică constînd în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată cu ajutorul primei. ◊ (Adverbial) Se prind de mini și se desprind, S-adună cerc și iar se-ntind. COȘBUC, P. I 57. ◊ Loc. adv. În cerc = în formă de cerc, circular. Pionieri așezați în cerc în jurul focului. 3. Linie în formă de arc. Cînd Mihnea intră în odaie, ochii unchiașului, afundați sub cercul albit al sprîncenelor, clipiră ca o candelă ce moare. ODOBESCU, S. A. 85. Lacrimi de bucurie izvorau din ochii lor odată frumoși poate, dar acum stinși și împrejurați de un cerc purpuriu. NEGRUZZI, S. I 6. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.). Cercul cunoștințelor. Cercul ideilor. ▭ Întreprinsesem... a căuta în cercul literilor și al artelor imagine vînătorești. ODOBESCU, S. III 60. II. (Nume dat unor obiecte (de lemn, de metal etc.) în formă de linie circulară) 1. Bandă subțire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. Cercurile vreunui butoi vor plesni. ȘEZ. III 47. 2. Bandă subțire (îndeosebi de metal) cu care se strînge un cufăr, un geamantan, o ladă etc.Șină de fier fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile; (regional) raf. Merg și merg, pînă colo cătră prînzul cel bun, atunci sare un raf (cerc) de pe roată. RETEGANUL, P. I 33. 4. Obiect de lemn de formă circulară pe care îl rostogolesc copiii lovindu-l cu un bețișor. Se juca pe trotuar cu cercul. PAS, Z. I 144. După minge și după cerc, alergau prin casă și prin curte. GALACTION, O. I 306. 5. (Învechit) Diademă. Unul din ei, cu fruntea într-un cerc de aur, bătut cu diamante... era frumos ca luna unei nopți de vară. EMINESCU, N. 6. III. (În domeniul social-politic) 1. (Urmat de diverse determinări) Grup de oameni legați între ei prin interese comune și gravitînd în jurul unui punct central. Cercurile reacționare, întreținînd focare fasciste ca acelea din Grecia, Spania, Argentina și împingînd spre neînțelegeri în sînul Națiunilor Unite, caută să împiedice construirea păcii. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 7. ♦ Grupare, de obicei cu scop instructiv-educativ, formată din oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei, concepții comune sau prin practicarea în comun a anumitor îndeletniciri. Cerc marxist. Cerc sportiv. Cerc de lectură. Cerc de studii. Cerc pedagogic. ▭ Cercurile de lectură vor rămîne una din formele mun ci politice și culturale a organizațiilor de masă. REZ. HOT. I 265. În numeroase teatre s-a înmulțit numărul cercurilor de studiu. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 223, 1/1. Dan vorbea de cercurile literare din București, de mișcarea intelectuală care se începe acum. VLAHUȚĂ, O. AL. II 39. Este ocupat cu o conferință pe care trebuie s-o țină în curînd într-un cerc de savanți. CARAGIALE, O. VII 7. 2. Grup de oameni uniți între ei prin legături de rudenie, de prietenie etc. și care se frecventează des... Asemenea oameni... nu pot aparține cercurilor în care te miști tu. Ei sînt jos. EMINESCU, N. 72. Fiindcă amicul se duce din cercul nostru, propun să începem masa și s-o sfîrșim cu un toast în sănătatea lui. ALECSANDRI, T. 1691. ♦ (Prin extensiune) Lume. Trăind în cercul vostru strimt, Norocul vă petrece. EMINESCU, O. I 181.

cadran¹ sn [At: KLOPȘTOCK, F. 116 / Pl: ~e / E: fr cadran] 1 (La aparate și instrumente de măsură) Suprafață (de obicei circulară) prevăzută cu anumite diviziuni pe care se citesc indicațiile acului indicator al unui instrument de măsură, al unui ceasornic etc. 2 (Îs) ~ solar Ceas solar. 3 Arc (sau sector) care reprezintă un sfert de cerc.

ARC s. n. 1. armă (primitivă) de aruncat săgeți. ◊ tot ceea ce are forma unui arc (1). 2. (mat.) porțiune dintr-o linie curbă, dintr-un cerc. 3. element de arhitectură în formă arcuită, care leagă între ele două ziduri, două coloane etc. ♦ ~ de triumf = monument în formă de portic arcuit ridicat în amintirea sau pentru comemorarea unui eveniment; ~-butant = construcție în formă de semiarc, în exteriorul unui edificiu pentru a neutraliza împingerea boltelor gotice; ~-rampant = arc cu reazemele denivelate. 4. ~ voltaic = descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5. organ de mașină, din oțeluri aliate, destinat legăturii elastice între două piese. 6. ~ reflex = ansamblu de elemente nervoase care asigură realizarea reflexelor. (< lat. arcus, fr. arc)

învârtire sf [At: ALECSANDRI, P. III, 57 / Pl: ~ri / E: învârti] 1 Mișcare circulară în jurul axei sale sau al unui centru Si: întoarcere, învârtit¹ (1), învârteală (1), , învârtitură (1), rotire, sucire. 2 Mișcare de rotație Si: învârtit¹ (2), învârtitură 3 (Ccr) Răsucire a unui obiect printre degete Si: învârtit¹ (3), învârtitură (3). 4 Întoarcere a arcului unui ceas, al unui mecanism Si: învârtit¹ (4). 5 Dans în cerc Si: învârtit¹ (5). 6 Conducere a cuiva după placul său Si: învârtit¹ (6). 7 Mânuire cu pricepere a unei arme sau unelte Si: învârtit¹ (7). 8 Conducere. 9 (Fam) Succes în afaceri Si: învârtit¹ (9). 10 Parvenire pe căi lăturalnice Si: învârtit¹ (10). 11 Acordare de favoruri cuiva, prin încălcarea legii Si: învârtit¹ (11). 12 Mișcare fără rost încoace și-ncolo Si: învârtit¹ (12). 13-14 Eschivare a cuiva prin favoritism de la obligațiile sale (militare) Si: învârtit¹ (13-14). 15 (Ccr; rar) Spațiu comercial, frecventat de multă lume care consumă sau cumpără. 16 (Șfg) Depănare.

ARC (pl. arcuri, †arce) sn. 1 📐 Porțiune a unei circonferențe, a unei curbe (🖼 176): ~ de cerc; ~ de elipsă ¶ 2 ⚔️ Armă primitivă alcătuită dintr’o bucată mai subțire de lemn sau de metal îndoită și între capetele căreia se întinde un fir cu ajutorul căruia se aruncă săgeata (🖼 178): cînd s’au apucat să facă mănăstirea Putna, au tras cu ~ul Ștefan-Vodă dintr’un vîrf de munte (NEC.); proverb: a avea multe coarde la ~, a avea multe alte mijloace de a face ceva ¶ 3 pr. ext. Orice are o formă încovoiată: ~ul sprîncenelor; avea dureri nesuferite în ~urile coastelor (VLAH.) ¶ 4 💒 Construcțiune în formă de arc, încovoietură a unei bolți; ~ de triumf, monument în formă de poartă ridicat în amintirea unei biruințe, a vre-unui eveniment însemnat, sau simplă construcțiune provizorie ridicată pe locul pe unde are să treacă un personaj de distincțiune la o sărbătoare, etc. (🖼179) ¶ 5 🔧 Unul din cei doi drugi de fier îndoiți în formă de arc pe care se razimă partea de sus, unde se stă, a unei trăsuri, căruțe, etc.: trăsură pe ~uri (🖼 180¹) ¶ 6 🔧 Bucată de fier, de aramă, de oțel, etc. făcută și așezată astfel ca să vie iar la locul ei, la starea dintîiu, cînd nu se mai apasă asupră-i, resort (🖼180^2,3); ~ul ceasornicului, zimberec; ~ul spiral al ceasornicului (🖼 180⁴) ¶ 7 Olten. Băn. (HASD.) 🎼 = ARCUȘ ¶ 8 📖 📰🎼 = ACOLADĂ2 ¶ 9 ⚡ ~ voltaic, lumină puternică care țîșnește între două bucăți de cărbune legate cu cei doi poli ai unui generator electric: lampă cu ~ (voltaic) (🖼 177) [lat. arcus].

* DECLINAȚIUNE, * DECLINAȚIE sf. 1 Totalitatea schimbărilor pe care le suferă terminațiunile substantivelor și adjectivelor la diferitele cazuri ¶ 2 💫 Distanța la care se află un astru de la ecuatorul ceresc; e echivalentă în sfera cerească cu ceea ce pe globul nostru se numește latitudine; astfel declinațiunea stelei M este arcul de meridian MA cuprins între această stea și ecuatorul EE; cercul de declinațiune al unei stele (de exemplu al stelei M) este cercul sferei cerești care trece prin steaua M și prin axa lumii PP (🖼 1761) ¶ 3 📻 ~ magnetică, unghiul cuprins între meridianul magnetic și meridianul astronomic (🖼 1762) ¶ 4 🌐 Unghiul pe care-l formează un plan vertical sau o aliniere cu meridianul locului ce se ia în considerație [fr.].

TRIGONOMETRIC, -Ă, trigonometrici, -ce, adj. Care aparține trigonometriei, referitor la trigonometrie; de care se ocupă trigonometria. ♦ Cerc trigonometric = cerc cu raza egală cu unitatea și cu sensul de măsurare al arcelor invers aceluia al acelor ceasornicului. Funcție trigonometrică = fiecare dintre funcțiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă și cosecantă. – Din fr. trigonométrique.

TRIGONOMETRIC, -Ă adj. Care ține de trigonometrie, referitor la trigonometrie. ♦ Cerc trigonometric = cerc cu raza egală cu unitatea și cu sensul de măsurare a arcelor invers aceluia al acelor unui ceasornic; funcție trigonometrică = fiecare dintre funcțiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă și cosecantă. [< fr. trigonométrique].

TRIGONOMETRIC, -Ă adj. referitor la trigonometrie. ♦ cerc ~ = cerc cu raza egală cu unitatea și cu sensul de măsurare a arcelor invers aceluia al acelor unui ceasornic; funcție ~ă = fiecare dintre funcțiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă și cosecantă. (< fr. trigonométrique)

TRIGONOMETRIC, -Ă, trigonometrici, -ce, adj. Care aparține trigonometriei, referitor la trigonometrie; de care se ocupă trigonometria. ◊ Cerc trigonometric = cerc cu raza egală cu unitatea și cu sensul de măsurare al arcelor invers aceluia al acelor ceasornicului. Funcție trigonometrică = fiecare dintre funcțiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă și cosecantă. – Din fr. trigonométrique.

BRĂȚARĂ, brățări, s. f. 1. Podoabă făcută din metal prețios sau din alte materiale, în forma unei verigi și purtată de femei la încheietura mîinii sau pe braț. Turcoaicele... aveau brățări pe mîini. PAS, L. I 58. Brațul stîng, ornat cu brățări la umăr și la mînă, ține un arc destins. ODOBESCU, S. III 57. Meșteșugul (sau meseria) e brățară de aur. 2. Cerc de metal care servește la fixarea pe zid a tuburilor (de apă, de gaz, de calorifer, de canalizare etc.), a burlanelor de scurgere a apei sau a cablurilor; cerc de metal aplicat pe un obiect spre a-l putea suspenda sau pentru a-l întări. Brățări galvanizate pentru burlane. Coșurile de fabrică se întăresc cu brățări de fier. ▭ Flăcăii rămaseră singuri, luminați de lumina mică a unei lămpi cercuite cu o brățară de tinichea. SANDU-ALDEA, D. N. 163. ♦ Fiecare-dintre inelele de metal care leagă țeava puștii de ulucul patului. ♦ Inel de fier cu care fierul coasei se înțepenește de toporîște. 3. Ornament ieșit în relief în jurul unei coloane și care, în stilul gotic, are rolul de a lega coloana cu brîiele orizontale care decorează suprafețele vecine cu ea. V. mulură, ciubuc, brîu. Stîlpi cu flori în capiteluri și cu brățări la mijloc. DELAVRANCEA, H. T. 56.

trigonometric, ~ă a [At: GEOMETRIA, A. M. 170^r/5 / Pl: ~ici, ~ice / E: fr trigonométrique] 1 Care ține de trigonometrie (1) Si: (înv) trigonometricesc (1). 2 Privitor la trigonometrie (1) Si: (înv) trigonometricesc (2). 3 (Îs) Cerc ~ Cerc cu raza egală cu unitatea și cu sensul de măsurare al arcelor invers aceluia al acelor ceasornicului. 4 (Îs) Funcție ~ă Fiecare dintre funcțiile sinus, cosinus, tangentă, cotangentă, secantă, cosecantă. 5 (Îs) Ecuație ~ă Ecuație în care necunoscutele figurează prin unele dintre funcțiile trigonometrice (4). 6 (Îs) Relații ~ice Relații în care intervin funcțiile trigonometrice (4). 7 (Îs) Tabelă ~ă Tabelă matematică în care sunt cuprinse valorile funcțiilor trigonometrice (4) elementare pentru anumite argumente ale acestora.

SECTOR s.n. 1. (Mat.) Porțiune dintr-un plan mărginită de două raze concurente și de arcul unei curbe cuprins între cele două raze. ♦ Piesă în formă de sector de cerc. 2. Parte, porțiune limitată dintr-o suprafață. ♦ (Mil.) Zona de acțiune a unei unități. 3. Domeniu sau ramură de activitate. ♦ Diviziune, parte, domeniu în cadrul economiei sau al unor unități administrativ-teritoriale. ♦ Sector social-economic = parte a economiei bazată pe o anumită formă de proprietate asupra mijloacelor de producție. [Cf. fr. secteur, rus. sektor, lat. sector < secare – a tăia].

colac sm [At: URECHE, ap. LET. I, 104/37 / Pl: ~aci,^[1] (nob) ~uri / E: vsl колакъ] 1 Preparat din pâine, de obicei în formă de inel, împletit din mai multe suluri de cocă și făcut, mai ales, pentru anumite evenimente religioase. 2 (Pfm; îe) A trecut baba cu ~acii (sau -ul) sau I-a mâncat cioara ~ul Se spune persoanelor care au scăpat o ocazie. 3 (Irn; îe) Pe la noi umblă câinii cu ~acii în coadă E belșug mare. 4 (Pop; îe) Cum e sfântul și ~ul Omagiul sau darul se măsoară după importanța persoanei Si: cum e turcul și pistolul. 5-6 (Pop; îe) Așteaptă ca mortul ~ul Cu nerăbdare sau cu poftă. 7 (Pop; îe) Să dai ~ (sau turtă) zilei că ai scăpat! Să mulțumești lui Dumnezeu că ai scăpat fără probleme. 8 (Pfm; îe) ~ peste pupăză Se zice când la un necaz sau la o nenorocire se adaugă un alt necaz sau o altă nenorocire. 9 (Îe) Dă-i ~ și lumânarea Renunță. 10 (Îe) Asta-i lapte cu ~ Când se întâmplă ceva plăcut, folositor. 11 (Îe) A umbla după (sau a aștepta sau a veni) ~aci calzi La un lucru plăcut și de-a gata. 12 (Pop; îe) A duce pe cineva la ~aci calzi A-l duce cu vorba. 13 (Pop; îe) Așa ~! Ce noroc (pe mine)! 14 (Pfm; îe) A-și face coada ~ A căuta pretexte nefondate. 15 (Pop; îe) Nu i s-au prins ~acii Nu i-a mers sau n-a reușit ceva. 16 (Pfm; îe) A se face (a ședea) ~ Cu corpul încolăcit Cf ghemuit. 17 (Trs; Ban) Cozonac. 18 (Buc) Covrig. 19 (Pop; îe) A aștepta (sau a primi pe cineva) cu ~aci calzi A face (cuiva) o primire bună. 20 (Reg) Bucăți de pâine cu colivă și lumânare care se împart la săraci, rude, vecini etc. 21 Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc. de formă inelară. 22 (Îs) ~ de caș Brânză topită lăsată să se răcească, după ce i s-a dat formă de colac (1). 23 Gânj împletit în formă de cerc, cu care se leagă strâns lemnele. 24 (Îs) ~ de sârmă Sârmă răsucită în formă de roată, ca să nu ocupe mult spațiu. 25 (Îs) ~ de tel Sârmă de fier, oțel, alamă etc. 26 (Îas) Arc în formă de spirală care se pune la fotolii, canapele etc. 27 (Lpl) Obezile împreunate ale roții carului, talpa roții Cf ciolan, năplațe. 28 Încingătoare de lemn care înconjoară pietrele de măcinat ale morii. 29 Împrejmuire de piatră sau de lemn (mai modern din tuburi de beton) din jurul unei fântâni, unui puț, unui ghizd etc. Cf butălău, gardină. 30 (Înv) Împrejmuire de zid, de pământ Cf brâu. 31 Ornament care înconjoară pereții sau stâlpii unei clădiri Cf brâu, chenar, ciubec. 32 (Îs) ~ de salvare Cerc de plută sau de cauciuc umflat cu aer, cu ajutorul căruia se plutește deasupra apei și care se aruncă celor care se îneacă. 33 Lemn încovoiat care ține o boltă Si: arc. 34 (Ban) Colibă rotundă din nuiele și acoperită cu paie, în care se adăpostesc ciobanii. 35 (Trs) Cerc de piele (capitonată) care se pune în unele regiuni în jurul gâtului cailor înhămați Cf jugul hamului. 36 Vârtej (la păr). 37 Fiecare din cele două trapeze din constelația numită „dragon” sau „balaur”. 38 Verigă formată din corpul șarpelui răsucit (în jurul cuiva). 39 (Mlp) Rotocoale de fum (de țigară). 40 (Înv; mpl) Dar făcut de fini nașilor. 41 (Fig) Recompensă (în bani) pentru îngrijirea sau găsirea unei vite pierdute sau furate. 42 (Fig) Recompensă pusă pe capul unui tâlhar etc. 43 (Îs) Cal de ~ Cal străin, adăpostit în comună și dat de primar unui nevoiaș până se găsește stăpânul. 44 (Îs) Vită de ~ Vită fără stăpân. 45 (Irn; îe) A lua ~ A da de știre, a informa pe cineva despre ceva. 46 Discurs ținut de colăcer la nuntă Si: colăcărie (1), colăcerie (1). corectat(ă)

cercală² sf [At: ANTIPA, P. 114 / Pl: ~le / E: cerc] 1 Unealtă în formă de sac. 2 Unealtă pentru pescuit, constând în două nuiele îndoite în formă de arcuri, așezate cruciș și legate la mijloc, de capetele cărora se prinde o plasă pătrată Si: crâsnic de-mână (sau fără coadă), crâstaș fără coadă, ghelbereu.

AUREÓLĂ (< fr. {i}) s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjură capetele sfinților; aură (2). 2. (FIZ.) Zonă mai puțin luminoasă care înconjură o flacără, un arc electric etc. 3. (PETROGR.) A. de contact = zona din jurul unei intruziuni magmatice în care, sub influența temperaturii și a chimismului magmei în ascensiune, se manifestă fenomenul de metamorfism. A. hidrotermală = zona din jurul unui coș vulcanic, în care rocile sînt metamorfozate de către soluțiile hidrotermale. A. mofetică = zona de răspîndire a emanațiilor de dioxid de carbon ale mofetelor, prin fisurile, dislocațiile sau erupțiile vulcanice. A. geochimică (sau de dispersiune) = zonă din jurul unor zăcăminte de substanțe minerale utile care prezintă un conținut ridicat în elementele chimice ce alcătuiesc acel zăcămînt și care se formează concomitent cu zăcămîntul (a. primară) sau prin alterarea acestuia (a. secundară).

CURB I. adj. 📐 Care nu e nici drept nici format din linii drepte, încovoiat în formă de arc: linie ~ă, (🖼 1697); suprafață ~ă, suprafața care nu e nici plană nici compusă dintr’o alcătuire de suprafețe plane de dimensiuni apreciabile: cercul e o suprafață ~ă. II. CURBĂ (pl. -be) sf. 1 📐 Linie curbă: elipsa este o ~; Dunărea, lărgită, taie o ~ în țărmul românesc (VLAH.) ¶ 2 🚝 Încovoietură a șinelor (de drum de fier, de tramvaiu, etc.) (🖼 1698) ¶ 3 pr. ext. Linie care descrie fazele succesive prin care trece un fenomen: curba temperaturii (🖼 1699) ¶ 4 Linie care unește o serie de puncte stabilite în urma unui calcul sau determinate prin observațiune: curba urcării și scăderii leului, lefurilor etc. ¶ 5 🌐 Curba nivelului, linie care rezultă din intersecțiunea terenului cu un plan orizontal; se întrebuințează pentru a figura relieful solului [fr.].

perghel sn [At: CANTEMIR, IST. 126 / V: (înv) pir~ / Pl: ~uri / E: tc pergel, cf ger Pergel „pergolă”] 1 Instrument în formă de compas folosit pentru măsurarea sau compararea grosimilor. 2 (Pgn; reg) Compas. 3 (Îrg) Cerc. 4 Circumferință. 5 (Îlav) În ~ Circular. 6 (Îlv) A da ~ (sau ~uri) A înconjura. 7 (Îal) A da târcoale. 8 (Îe) A lua la ~ A certa foarte tare. 9 (Reg; mpl) Vârtej de apă. 10 (Pex; pop) Joc de copii, cu arșice, constând în așezarea arșicelor pe diametrul unui cerc și în încercarea de a scoate aceste arșice din cerc prin lovirea lor, de la distanță, cu ichiul Si: (reg) cățea. 11 Parte concavă a terenului, unde se formează o baltă. 12 Zidărie în formă de arc sau de semicerc.

PANOU, panouri, s. n. 1. Planșă de lemn, de carton etc. de mărimi variate, pe care se lipesc afișe, se scriu lozinci etc. ◊ (Ieșit din uz) Panou de onoare = panou pe care erau prezentate persoane evidențiate în muncă. 2. Porțiune (plană) din suprafața unei construcții sau a unui element de construcție, limitată de rest prin fâșii de altă culoare, cu alt aspect, din alt material etc. ◊ Panou de comandă = placă de marmură, de bachelită etc. pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comandă și de măsură ale unei mașini, ale unei uzine, ale unui vapor etc.; tablou de comandă. 3. Placă de lemn pe care este fixat coșul la jocul de baschet. 4. (În sintagma) Panou de tragere (sau de tir) = pânză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sunt trasate cercuri concentrice sau diverse figuri, folosită ca țintă la exercițiile sau la concursurile de tragere. 5. Element de construcție în formă de perete plin sau constituit din arce, cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni, întrebuințat la căptușirea unor elemente de construcție, la susținerea unor aparate, la asamblarea cu alte elemente asemănătoare pentru a forma o piesă, un dispozitiv, o construcție, un sistem tehnic etc. – Din fr. panneau.

PANOU, panouri, s. n. 1. Planșă de lemn, de carton etc. de mărimi variate, pe care se lipesc afișe, se scriu lozinci etc. ◊ (Ieșit din uz) Panou de onoare = panou pe care erau prezentate persoane evidențiate în muncă. 2. Porțiune (plană) din suprafața unei construcții sau a unui element de construcție, limitată de rest prin fâșii de altă culoare, cu alt aspect, din alt material etc. ◊ Panou de comandă = placă de marmură, de bachelită etc. pe care sunt centralizate toate dispozitivele de comandă și de măsură ale unei mașini, ale unei uzine, ale unui vapor etc.; tablou de comandă. 3. Placă de lemn pe care este fixat coșul la jocul de baschet. 4. (În sintagma) Panou de tragere (sau de tir) = pânză întinsă pe un cadru de lemn, pe care sunt trasate cercuri concentrice sau diverse figuri, folosită ca țintă la exercițiile sau la concursurile de tragere. 5. Element de construcție în formă de perete plin sau constituit din arce, cu grosimea mică în raport cu celelalte dimensiuni, folosit la căptușirea unor elemente de construcție, la susținerea unor aparate, la asamblarea cu alte elemente asemănătoare pentru a forma o piesă, un dispozitiv, o construcție, un sistem tehnic etc. – Din fr. panneau.

cerc (cercuri), s. n. – 1. Figură geometrică formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix. – 2. Belciug, inel. – 3. Inel de întărire, fretă. – 4. Crup de oameni, cenaclu. – 5. Oțel pentru arcuri. – 6. Nuia în formă circulară. – 7. (Arg.) Inel, bijuterie. – 8. Cîmp, domeniu, sferă. – Mr. (țerkl’u), megl. țerc. Lat. cĭrcus (Pușcariu 341; Candrea-Dens., 309; REW 1948; DAR); cf. alb. kjiark (Meyer 20; Philippide, II, 637), it., sp., port. cerco. Mr. provine din it. cerchio. Cf. cearcăn, cercel. – Der. cercui, vb. (a lega, a strînge cu cercuri; a înconjura, a cuprinde într-un cerc; a pune șaibe; a (se) aranja în cerc; a fixa vița cu araci); cercuitor, s. m. (dogar); cercuit (var. cercuială, cercuitură), s. n. (operație ce constă în a lega vița pentru a o fixa pe araci); încercui, vb. (a înconjura, a cuprinde într-un cerc); cercuriu, adj. (miel cu coarnele rotunjite în formă de cerc).

aureolă sf [At: HASDEU, I. C. 18 / P: a-u-re-o~ / Pl: ~le / E: fr aureole] 1 Cerc luminos cu care este înconjurat capul reprezentărilor sfinților sau al altor personaje Si: aură (3), nimb. 2 (Fig) Strălucire. 3 (Fig) Glorie. 4 (Fig) Faimă. 5 Zonă luminoasă în jurul unei flăcări, arc electric etc. 6 Zonă pe suprafața unui obiect în care există o tranziție continuă de la o culoare la alta. 7 Fenomen de iluminare parazită, sub formă de inele concentrice care apar în jurul punctelor luminoase de pe ecranul tubului cinescop. 8 Efect nedorit de zonă luminoasă pe mărcile poștale litografiate. 9 Halo în jurul unui astru Si: (rar) cearcăn.

cheotoare [At: BIBLIA (1688), 57 / V: cet~ cheu~, chio~, chiu~, (reg) chept~, chiptoare, chet~, cheiet~, chei~, chie~, cheio~ / P: che-o~, (reg) cheo~ / Pl: ~ori / E: ml clautoria] 1 a (înv; îs) Piatră ~ Piatră de hotar. 2 sf Crestătură făcută într-o bucată de lemn, în care se îmbină altă bucată Si: cheotură, cuib, încheietoare, încheietură, mușcătură, prescură. 3 sf Capetele bârnelor, ieșite în afară la cele patru colțuri ale casei, care de obicei nu se văruiesc. 4-5 sf (Pex) Colț de casă sau de stâncă din bârne, fără stâlpi. 6 sf (Reg) Colț de gard. 7 sf Locul unde se întâlnesc două plase de garduri. 8 sf Locul unde se unesc căpriorii unei case. 9 sf (Urmat de „gurii”) Colțul gurii. 10 sf Cele două băieri cu care se încheie cămașa țărănească. 11 sf (Reg) Găitan în care se încheie nasturele de la gura sumanului. 12 sf Legătură. 13 sf Gaură de pe marginea unei haine, prin care se trece un nasture Si: butonieră. 14 sf Legătură de piele cu care se încheie tablele unei cărți Si: cataramă. 15 sf (La coasă) Legătura cu care se prinde cârligul de coasă. 16 sf (La hamurile de la cal) Cureaua care, răsucită după hulubă, leagă cercul. 17 sf (Lpl) Cele două ațe sau curelușe de legat jugul. 18 sf (Pes; lpl) Ochetele care servesc pentru a prinde cu ele plasa de cele patru capete ale arcurilor. 19 sf (Pes) Lațul din capătul analei. 20 sf (Pes; lpl) Ochiurile cu care se prind perimetele. 21 sf (Îf chiutoare) Povarnă în care se fierb prunele pentru prepararea rachiului.

PERGHEL, pergheluri, s. n. (Învechit și regional) 1. Cerc, circumferință. (Fig.) Zăreai acolo ochiuri de apă. Acestea erau șiroaiele, pergheluri de apă încunjurate de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 36. ◊ Loc. ad v. În perghel = în formă de cerc. Nu vă voi putea dar spune dacă ele [movilele] trebuiesc despicate d-a dreptul ori pieziș, în perghel sau în răscruce. ODOBESCU, S. II 266. ◊ Expr. A da pergheluri = a da tîrcoale. A lua la perghel = a lua la ceartă. ♦ Numele unui joc de copii, constînd dintr-un cerc desenat pe pămînt în care se așază arșicele care trebuie doborîte. 2. Instrument (compas) folosit pentru măsurarea sau compararea grosimilor. 3. Partea concavă a unei bolți; zidărie în formă de arc sau de semicerc. Aceste încăperi... răspundeau toate în horă, prin niște uși cu tocuri de piatră nalte și înguste, aduse sus în îndoit perghel. ODOBESCU, S. I 128.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Suprafață limitată de o circumferință; linie curbă închisă care mărginește o astfel de suprafață; circumferință. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pămîntului, paralele cu ecuatorul și situate la 66 grade și 30 de minute la nord sau la sud de acesta. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul pămîntului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de inel sau de roată. ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constînd în faptul că o teză este aparent demonstrată cu ajutorul alteia, care trebuie să fie ea însăși demonstrată cu ajutorul primei. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.). II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de fier sau de lemn care înconjură un butoi pentru consolidarea doagelor. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rostogolesc copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru măsurarea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. 1. Grup de oameni legați între ei prin interese comune și gravitînd în jurul unui punct central. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop instructiv-educativ. 2. Grup de oameni uniți între ei prin legături de rudenie sau de prietenie și care se frecventează des. ◊ Lume. Trăind în cercul vostru strîmt, Norocul vă petrece (EMINESCU). – Lat. circus.

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el, care marchează limita dintre cele două zone temperate și cele două zone polare ale Pământului. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în definirea sau demonstrarea unui lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjoară un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fier fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, care servește la consolidarea obezilor și ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, folosit la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni uniți prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni uniți prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul sec. XIX. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu unele sensuri după fr. cercle).

CERC, cercuri, s. n. I. 1. Figură geometrică plană formată din mulțimea tuturor punctelor egal depărtate de un punct fix; circumferință; suprafață limitată de această figură. ◊ Cerc polar = fiecare dintre cele două linii închipuite pe globul pământesc, paralele cu ecuatorul, situate la 66 grade și 33 de minute la nord sau la sud de el. Cerc diurn = cerc descris de aștri în mișcarea lor aparentă, zilnică, în jurul Pământului. 2. Figură, desen, linie sau mișcare în formă de cerc (I 1). ◊ Loc. adv. În cerc = circular. ♦ Cerc vicios = greșeală de logică constând în faptul de a defini sau de a demonstra un lucru printr-un alt lucru care nu poate fi denumit sau demonstrat decât cu ajutorul primului lucru. 3. Linie în formă de arc. 4. Fig. Sferă, întindere, cuprins, limită (de cunoștințe, de atribuții, de ocupații etc.) II. Nume dat unor obiecte de lemn, de metal etc. în formă de linie circulară. 1. Bandă subțire de metal sau de lemn care înconjură un butoi cu doage pentru strângerea și consolidarea acestora. 2. Bandă subțire (de metal) cu care se consolidează un cufăr, un geamantan etc. 3. Șină de fir fixată în jurul roților de lemn ale vehiculelor, pentru a consolida obezile și pentru a servi ca piesă de uzură la rulare. 4. Obiect de lemn de formă circulară, pe care îl rulează copiii lovindu-l cu un bețișor. 5. (Înv.) Diademă. III. Disc gradat, întrebuințat la unele instrumente de măsură pentru calcularea unghiurilor. Cerc de busolă. IV. Grup de oameni legați între ei prin interese comune ori prin legături de rudenie sau de prietenie. ♦ Grup de oameni legați între ei prin preocupări, convingeri, idei etc. comune, de obicei cu scop științific, artistic sau instructiv-educativ. ◊ Cercuri muncitorești = organizații politice muncitorești apărute la noi la sfârșitul secolului trecut. ♦ Lume; societate. – Lat. circus (cu sensuri neologice după fr. cercle).

SĂGETARE, săgetări, s. f. Acțiunea de a săgeta și rezultatul ei; tragere cu arcul. Copilul... învăța meșteșugul săgetării. ISPIRESCU, U. 20. ♦ Fig. Sclipire, rază de lumină. Porniră într-acolo, cu junghiurile și chimirurile late sticlind în săgetările soarelui. SADOVEANU, O. I 31. ♦ Mișcare repede și în linie dreaptă. Lăstunii din ajun făceau în jurul turlei bisericii aceleași cercuri, aceleași săgetări învălmășite, cu dulci țîrîiri cristaline. SADOVEANU, O. VII 208.

AUREOLĂ, aureole, s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoară capetele unor personaje, mai ales ale sfinților; nimb, aură. ♦ Zonă pe suprafața unui obiect, variat colorată, în care există o tranziție continuă de la o culoare la alta. ♦ Zonă mai puțin luminoasă din jurul unei flăcări, unui arc electric etc. 2. Fig. Strălucire, glorie, faimă. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.

AUREOLĂ, aureole, s. f. 1. Cerc luminos cu care pictorii înconjoară capetele unor personaje, mai ales ale sfinților; nimb, aură. ♦ Fig. Strălucire, glorie, faimă. 2. Zonă pe suprafața unui obiect, variat colorată, în care există o tranziție continuă de la o culoare la alta. ♦ Zonă mai puțin luminoasă din jurul unei flăcări, unui arc electric etc. 3. (Tel.) Fenomen de iluminare parazită, sub formă de inele concentrice care apar în jurul punctelor luminoase de pe ecranul tubului cinescop, datorită unor reflexii multiple. 4. Efect nedorit de zonă luminoasă pe mărcile poștale litografiate. [Pr.: a-u-re-o-] – Din fr. auréole, lat. [corona] aureola.

MÉRIT s. n. Calitate, însușire (deosebită), care face ca cineva sau ceva să fie vrednic de stimă, de laudă, de răsplată. V. v a l o a r e, v i r t u t e. Acuma tu mîi numa prin bordeie, La neamuri, de noi, varvare chiemate: Meriturile a căror nu să încheie în nește hîrtii cu slove aurate. BUDAI-DELEANU, T. V. 67. Meritele le răsplăteaște. TEODOROVICI, M. 50/15. Diplomele ceale vechi de împărați și crai pentru deschilinite merituri supușilor date. id. I. 28/19, cf. VÎRNAV, L. 137^v/20 Au primit ordinul, sf[î]ntului Aleksandru Nevski clasul I pentru meritul vrednicilor slujbe ce au arătat. AR (1829), 49¹/18. Măsura ci[n]sti[i] este meritul persoanii, iar nu al nașterii. CR (1 829), 6²/18. Opera își are în sine de la autor meritele sau defectele sale. HELIADE, O. II, 121. Ca să cunoască cineva meritul unei mume de familie. . . îndestul este să între în casa ei. MARCOVICI, D. 108/15, cf. id. R. 31/3. Meritul traducătorilor buni este mare. FL (1 838), 5²/27. Cerc să cînt ș-al vostru merit în toscană armonie. ASACHI, S. L. I, 149. Fură omorîți atunci. . . Ion Beldi . . . și mulți alții, vestiți prin meritul și avuțiele lor. BĂLCESCU, M. V. 393. Vro laudă d-aude, cîrtește și se miră Cum oamenii orbește un merit așa mic. NEGEUZZI, S. II, 211. Acest arc de triumf fu judecat de artiștii moderni ca operă plină de merite și defecte. FILIMON, O. I, 308, cf. 119. A îngenunchia, a robi, a înjosi, a ucide patria sa, este trădare; a se sacrifica pentru dînsa, iată meritul. BOLINTINEANU, O. 313. Meritul autorilor de cari ne ocupăm. MAIORESCU, CR. I, 342, cf. MACEDONSKI, O. IV, 73. Și-a făcut un nume destul de cunoscut, numai prin munca și meritele lui. VLAHUȚĂ, O. A. III, 62. În crearea femeilor, meritul este mai cu seamă evocarea feminității lor. IBRĂILEANU, S. L. 36, Cf. id. SP. CR. 51, SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 563. Meritul esențial al cărții e însă acela de a fi creat o frescă vastă și plină de culoare a vieții. V. ROM. martie 1954, 267. ◊ Fig. Meritul adevărat este întotdeauna modest. CARAGIALE, O. IV, 219. ◊ L o c. a d j. Cu merite (sau merit) sau de merit = meritos. Niciodată nu se va lipi de inima unui om cu merit. MN (1 836), 54²/29. Slujbele să fie ocupate numai de oameni cu merit (a. 1 848). URICARIUL, X, 19. (În sintagma) Diplomă de merit = diplomă care se acordă elevilor și absolvenților școlilor superioare pentru învățătură și comportare excepțională. ◊ L o c. a d v. Pe merit = pe bună dreptate, in mod îndreptățit, justificat. Oamenii de litere și de artă au izbutit să creeze în ultimii ani opere care și-au cîștigat pe merit dragostea poporului. GHEORGHIU-DEJ, R. 156. - Pl.: merite și (învechit) merituri. – Și: (învechit) méritum s. n. F. DUM. i, 46¹/20. – Din fr. mérite. – Meritum: din lat. meritum.

ȚINTI, țintesc, vb. IV. Tranz. 1. A îndrepta arma luînd drept țintă pe cineva sau ceva; a ochi. Țintii cercul. Aruncai săgețile și zburară pe d-alături. DELAVRANCEA, O. II 99. ◊ Intranz. Fieștecare împușcătură doborea cîte unul din vrăjmași și mai ales din ofițeri, asupra cărora erau țintite flintele lor. NEGRUZZI, S. I 173. Prea rar se întîmpla de nu nimerea semnul în care țintea. DRĂGHICI, R. 152. (Cu pronunțare regională) Ștefan apucă arcul și săgeata, țînti și un vaiet dureros fu semnul că a nimerit năluca. ȘEZ. III 235. ♦ Fig. A face aluzie la ceva. (Cu pronunțare regională) A înțeles încotro o ținti vătavul. SBIERA, P. 294. 2. Fig. A-și îndrepta privirea țintă spre cineva sau ceva, a-și pironi ochii asupra unei ființe sau a unui lucru; a privi fix, a aținti, a pironi. Mă ținti cu ochii lui de oțel. SADOVEANU, O. I 420. Așa, din vasta vremii perspectivă, El cobora-n tăcere cătră mine, Țintind în gol privirea-i corosivă. TOPÎRCEANU, B. 89. Cu privirea fixă și profundă, pe care și-o ținti lung asupra cărții... EMINESCU, N. 59. Vidra nici că se clintea, Ochii-n ochii lui țintea. ALECSANDRI, P. P. 100. ♦ Refl. (Despre ochi) A privi fix spre cineva sau ceva. O pajură mare Se-nalță mereu... Ochiu-i se țintește Tot spre cuibul meu. ALECSANDRI, P. I 197. ♦ A atrage atenția asupra unei ființe sau a unui lucru. Ținti îndată luarea-aminte a ocîrmuirii asupra sa. ARHIVA R. I 1. 3. Fig. A năzui, a aspira, a rîvni la ceva, a tinde spre ceva, a urmări ceva. Pacea, traiul liniștit, Astea trebuie în țară... Astea veșnic am țintit. EFTIMIU, Î. 15. ◊ Intranz. Dezbaterile au avut un ton susținut de seriozitate și au țintit la găsirea mijloacelor de a îmbunătăți învățămîntul. SADOVEANU, E. 41. [Poetul] așa de sus țintește ș-atîta e de mare, Încît coprinde, totul: ceresc și pămîntesc! MACEDONSKI, O. I 109. Aste două rîuri de atunci țintesc Ca să se ajungă și nu se-ntîlnesc. BOLINTINEANU, O. 87. M-a silit numai dorința de a vedea contenind gîlcevile... care ținteau la răsipa țării și la pieirea mea. NEGRUZZI, S. I 149.

ARC¹ ~uri n. 1) Armă primitivă folosită la aruncarea săgeților, formată dintr-o vergea flexibilă, ale cărei capete curbate sunt ținute de o coardă. A trage cu ~ul. 2) Element de rezistență al unei construcții. ◊ ~ de triumf construcție în formă de portic, înălțată în amintirea unui eveniment important. 3) Piesă elastică de oțel fixată între corpul unui vehicul și osiile roților acestuia, care servește pentru amortizarea șocurilor; resort. ~ de automobil. 4) ~ electric descărcare electrică între doi electrozi prin care circulă un curent de mare intensitate. 5) Ceea ce are forma unui segment din circumferința cercului. ~ul sprâncenei. /<lat. arcus

RUGINĂ, rugini, s. f. I. 1. Substanță brun-roșcată care se formează pe obiectele de fier în urma oxidării și care duce la distrugerea metalului. Apoi intră, nu prin spărtura gardului, ci pe portița cu balamalele roase de rugină. DUMITRIU, P. F. 59. Un arc, niște săgeți, un paloș și un buzdugan, toate pline de rugină. CREANGĂ, P. 194. ◊ Fig. Toamna cu-a ei albă frunte Și cu galbenii conduri, A lăsat argint pe munte Și rugină pe păduri. TOPÎRCEANU, P. 130. ♦ Pojghiță brună care acoperă uneori pietrele și care se produce prin oxidarea minereurilor cu conținut de fier. Pretutindenea sfărîmături de stînci vinete și roșii, arse, fulgerate, pătate de rugină. BART, S. M. 54. 2. Fig. (Uneori cu o determinare introdusă prin prep. «de») Armă veche, prost întreținută; ruginitură, rablă. Porunci să-i dea și lui o mîrțoagă de cal și o rugină de paloș ISPIRESCU, L. 169. Cu o rugină de pușcă... nimerea mai bine decît altul cu o carabină ghintuită. ODOBESCU, S. III 14. Să-mi mai cerc astă rugină Și să-mi fac bani de iernat. ALECSANDRI, P. I 61. 3. Fig. Idee, teorie, mentalitate înapoiată, învechită. De ne-am fi potrivit acestei vechi rugine, am purta încă barbe. NEGRUZZI, S. I 255. ♦ Om cu idei înapoiate, retrograd. În aprinderea lor, numeau pe cei bătrîni «rugini învechite, ișlicari, strigoi». CREANGĂ, A. 153. În risc de a fi numărat între ruginile literaților, nu mă pot opri de a face o comparație mitologică. NEGRUZZI, S. I 312. II. (Bot.) 1. (Uneori determinat prin «grîului» sau «cerealelor») Boală a cerealelor cauzată de o ciupercă parazită (Puccinia graminis), care atacă spicele, frunzele și tulpina gramineelor, distrugînd uneori culturi întregi. Pagubele aduse de rugini plantelor atacate se datoresc slăbirii și pieirii de timpuriu a frunzelor, ceea ce provoacă slăbirea și chiar pieirea plantei în întregime. SĂVULESCU, M. U. I 91. În nici un an pînea n-a ieșit gustoasă: era amară din pricina ruginii. PAMFILE, VĂZD. 17. 2. Plantă erbacee, cu tulpina netedă de un verde închis, cu frunze rotunde, lungi, țepoase, la vîrf cu o inflorescență ramificată, cu flori mici, brune; crește prin mlaștini și prin bălți (Juncus effusus); iarba-mlaștinei, pipirig. – Pl. și: rugine.

vârtej [At: (a. 1517) DERS / V: (înv) ~egiu, (reg) vâlt~ (Pl: vâlteje), ~tij / Pl: ~uri, ~e / E: vsl врътежь cf bg въртеж] 1 sn Porțiune din masa unui fluid în care acesta, de obicei datorită unui obstacol ivit în cale, are o mișcare de rotație Si: bulboană, ochi¹, valvârtej (1), vâltoare (2), volbură (1), (îrg) smârc², vârtitură (2), vier³, vifor (1), (reg) bulboacă, bulbuc (6), învârtitoare, moară, ochean³, ocheț, olcuță, sfredel, șioi, vâlcan, vârciolog, vârcol (6), vârtecuș (1), vârteșcă (1), vârtitoare Vz vârtitor (2), vierbură, vir² (1), (itî) voltegire (1), vortice (1). 2 sn Rotire a apei (sau a spumei) în locul unde se cufundă cineva sau ceva. 3 sn Vânt (puternic) care se învârtește cu viteză pe loc, ridicând în aer obiecte ușoare (praf, zăpadă, frunze uscate etc.) Si: volbură (4), (îrg) vifor (4), (reg) vântoalcă, vânturel¹ (3), vânturiș (1), vârtecuș (2), vârteniță Vz vârtelniță (15), vârteșcă (2), (itî) vortice (2). 4 sn Coloană (de praf, zăpadă, frunze uscate etc.) ridicată de vârtej (3) Si: volbură (5), (îrg) vifor (5), (reg) vârtecuș (3), vârteniță Vz vârtelniță (16),vârteșcă (3). 5 av Cu cea mai mare iuțeală (și în învălmășeală). 6 sn (Pan) Grup de ființe care se mișcă repede și în învălmășeală. 7 sn Mișcare rapidă și amețitoare în cerc. 8 sn (Fig) Agitație (1). 9 sn (Fig) Succesiune rapidă și amețitoare de situații și evenimente. 10 sn Amețeală (1). 11 sn (Pex) Tulburare sufletească. 12 sn (Mdv; reg) Capie la oi. 13 sn Loc în creștetul capului unui om, în fruntea sau pe pielea unor animale de unde părul este orientat în toate direcțiile Si: (reg) spârnel, vârtecuș (8). 14 sn (Mol; Trs; pex; îs) ~ul capului Creștetul capului. 15 sn (Reg) Beregată (la cal). 16 sn (Reg) Cotitură (a unui curs de apă, a unui drum etc.). 17 sn (Trs) Puț² de mină. 18 sn (Reg) Semn de recunoaștere (sub forma unei tăieturi rotunjite) făcut la urechea oilor sau a vitelor. 19 sn (Îvr) Ornament, în general de formă sferică, situat pe brațele unui sfeșnic folosit ca obiect de cult. 20 sn (Înv) Instrument de tortură, acționat cu un sistem de șuruburi, cu care erau zdrobite sau dislocate oasele unui osândit. 21 sn Dispozitiv cu ajutorul căruia se întindea coarda arcului. 22 sn (Reg) Încuietoare la ușă sau la poartă, compusă dintr-o bucată de lemn care se învârtește în jurul unui cui. 23 sn (La car sau la căruță) Bucată de lemn sau de fier, așezată deasupra perinocului de pe osia de dinainte, care se poate învârti în jurul unui cui Si: (reg) căpătâi, (reg) băbut, feleherț, pod¹, scăunaș. 24 sn (Reg; la car sau la căruță) Sistem de frână acționat prin răsucirea unui șurub. 25 sn (Reg) Unealtă cu care se poate ridica osia carului pentru a o unge sau pentru a se scoate sau a se pune roata. 26 sn (Reg; la car sau la căruță) Bucată de lemn care leagă cele două extremități ale piscului Si: (reg) brăcinar. 27 sn (Trs; Mar; șîs ~ cu mănuși) Bucată de lemn având la capete câte o țepușă, care se pune peste perinocul carului când se scot loitrele pentru a se transporta bușteni Si: (reg) telegău. 28 sn (Mun; Olt) Bucată de lemn cu care se răsucește funia trecută peste o sarcină (de fân, de lemne etc.) pentru a o strânge Si: (reg) ceatlău, par¹. 29 sn (Reg) Cric². 30 sn (Reg) Macara. 31 sn (Pop) Fus¹ pe care se înfășoară o funie sau un lanț și care se învârtește cu ajutorul unei manivele sau al unei roți, folosit pentru a scoate apă din fântână, pentru a ridica greutăți etc. Si: (reg) vârtealău (2). 32 sn (Reg; pex; șîs ~ cu cârlig) Prăjină. 33 sn (Ban; pex) Ghizd (2). 34 sn (Pes) Butuc de lemn de formă cilindrică pe care se înfășoară frânghiile năvodului la tragerea acestuia prin apă Si: baran, berbec, (reg) mitroacă. 35 sn (Reg) Șurub care servește la strâns, la presat (la masa de dulgherie sau la teasc). 36 sn Unealtă de dogărie care servește la strângerea doagelor la butoaie, ciubere etc. Si: (reg) șurub. 37 sn (Reg) Unealtă de dogărie folosită pentru a răsuci șuvițele de coajă de tei, cu care se leagă cercurile de lemn la butoaie, ciubere etc. Si: (reg) crivea (4). 38 sn (Reg) Strujniță. 39 sn (Trs; Mun; șîs sfredel cu ~ ) Coarbă² (1). 40 sn (Reg) Vârtelniță (1). 41 sn (Reg; la războiul de țesut) Întinzător. 42 sn (Pop) Instalație compusă dintr-un par dispus orizontal, prins cu un capăt de peretele stânii sau de un stâlp înfipt în pământ, care poate fi rotit în jurul punctului de sprijin și de care se atârnă ceaunul sau căldarea. 43 sn (Reg) Scrânciob care se învârtește în cerc. 44 sn (Reg) Leagăn improvizat. 45 sn (Ban) Scândură lungă, cu mijlocul sprijinit pe un suport fix, astfel încât pe capetele rămase libere să se așeze două persoane pentru a se învârti Si: (reg) vârtiloi (2). 46 sn (Reg; la joagăr) Crivală (5). 47 sn (Reg; la joagăr) Dispozitiv de fier, în formă de furcă, care împinge roata dințată. 48 sn (Reg) Schimbătoare la moară. 49 sn (Reg) Dispozitiv cu care se ridică sau se coboară piatra morii Si: (reg) scripți. 50 sn (Reg) Titirez la moară. 51 sn (Trs; Buc) Dispozitiv care, prin învârtire, reglează cantitatea de grăunțe ce trebuie să curgă în gaura pietrei de moară Si: (reg) grăunțar, sucitoare. 52 sn (Olt; Buc) Instrument cu care se răsucește cânepa pentru a face funii. 53 sn (Reg) Cerc de lemn care se pune la gâtul oilor și care se leagă de spătarul mulgătorilor oilor, pentru ca acestea să stea la muls. 54 sn (Reg) Verigă de metal, prevăzută cu un cârlig mobil, care face legătura între cureaua de la gâtul unui animal și lanțul sau funia cu care este priponit, permițându-i acestuia să se miște liber. 55 sn (Reg) Dispozitiv folosit în tăbăcărie la prelucrarea pieilor. 56 sn (Îc) ~ul-pământului Mică plantă erbacee, cu câte trei frunze la un nod, cu flori roșii dispuse în vârful tulpinii, care crește prin locuri stâncoase din regiunea alpină Si: darie (1), (reg) păducher, păducherniță (Pedicularis verticillata). 57 sn (Bot; rar; îac) Darie (Pedicularis sceptrum carolinum). 58 sn (Bot; îac) Darie (3) Pedicularis comosa. 59 sn (Bot; îac) Pintenel (Pedicularis palustris). 60 sn (Îac) Plantă erbacee cu tulpina târâtoare și cu flori galbene (Medicago orbicularis). 61 sn (Îac) Planta erbacee Medicago minima. 62 sn (Bot; reg; îac) Culbeceasă (Medicago falcata). 63 sn (Bot; reg; îac) Trifoi-mărunt (Medicago lupulina). 64 sn (Fiz) Mișcare a unui fluid, în cursul căreia particulele componente au o deplasare complexă de translație și de rotație. 65 sn (Ast; îvr) Mișcare de rotație a unui corp ceresc Si: (îvr) vârtejire (5), vârtejitură. 66 sn (Îvr) Haos (1). 67 sn (Reg) Stea sau constelație nedefinită mai îndeaproape. 68 sna (Mun) Sârbă. 69 sna (Mun) Melodie după care se execută vârtejul (64).