ALCOOL, (1) alcooli, s. m., (2, 3) alcooluri, s. n. 1. Derivat obținut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros și gust specific, obținut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetică și folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc.; etanol, alcool etilic, spirt. ◊ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat căruia i s-au adăugat denaturanți pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau ca combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepărtate impuritățile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen și denaturat cu salicilat de metil, întrebuințat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apă, greu solubil în alcool și eter, întrebuințat drept combustibil solid. 3. Băutură alcoolică. [Pr.: -co-ol] – Din fr. alcool.

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul din învelișurile Pământului. ◊ Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga pe cineva la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrală a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția pe dinafară. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apă la moară = a se schimba împrejurările în favoarea lui. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. Apă deuterică = apă grea. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.^[1]

PLUMB, (1) s. n., (2) plumbi, s. m., (3, 4) plumburi, s. n. 1. S. n. Element chimic metalic, moale și greu, maleabil, de culoare cenușie-albăstruie, lucios în momentul obținerii sau când este așchiat sau pilit proaspăt, rău conducător de căldură și de electricitate, folosit la fabricarea țevilor de canalizare și a tablelor pentru căptușirea unor aparate în industria chimică, la confecționarea plăcilor de acumulatoare etc. ◊ Loc. adv. Ca plumbul = greu. ◊ Apă de plumb = soluție bazică de acetat de plumb, cu gust dulce, întrebuințată în medicină, în industria textilă etc. 2. S. m. Glonț, proiectil. 3. S. n. Disc mic de plumb (1) cu care se sigilează colete, vagoane, saci etc.; pecete de plumb. ♦ Greutate de diferite forme, folosită ca lest. 4. S. n. (Reg.) Creion. ♦ (Reg.; și în sintagma plumb de placă) Condei special cu care se scria pe tăblițele de ardezie. – Lat. plumbum.

apă-grea (chim.) s. f.

PLUMB¹ n. Metal greu și moale, cenușiu-albăstrui, foarte maleabil și ductil, având diferite întrebuințări (în industria chimică, la confecționarea acumulatoarelor etc.). ◊ Ca ~ul foarte greu. Apă de ~ soluție de acetat de plumb, întrebuințată, mai ales, în medicină. Alb de ~ ceruză. /<lat. plumbum

DEUTERIU s. n. izotop al hidrogenului, gaz incolor, mult mai dens decât acesta, prin electroliza apei grele și drept combustibil termonuclear. (< fr. deutérium, germ. Deuterium, engl. deuterium)

HIDROGEN s. n. gaz incolor, inodor, insipid și inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziția apei. ♦ ~ greu = deuteriu; ~ sulfurat = combinație a sulfului cu hidrogenul, sub formă de gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric. (< fr. hydrogène)

IZVORU BÂRZII, com. în jud Mehedinți; 2.855 loc. (1998). Combinat chimic (în satul Hălânga) pentru producerea de apă grea necesară centralei atomoelectrice de la Cernavodă. Creșterea bovinelor. Viticultură. În satul Schitu Topolniței se află mănăstirea Topolnița, cu biserica Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul (1644-1646; construită pe locul uneia din sec. 14); păstrează picturi murale în stil bizantin (din 1673). După secularizare (1863), mănăstirea a fost părăsită și reînființată în 1930. Restaurată în 1930-1932, 1991-1992.

HALBAN [albã], Hans (1877-1964), fizician francez de origine austriacă. A descoperit (1939), împreună cu Fr. Joliot-Curie și L. Kowarski, emisia de neutroni care are loc în timpul fisiunii uraniului. Împreună cu L. Kowarski, a participat la construirea primului (1947) și a celui de-al doilea (1952) reactor nuclear pe bază de apă grea.

LACHLAN [láklən], râu în SE Australiei, afl. dr. al lui Murrumbidgee în aval de Oxley; 1.484 km. Izv. din M-ții Marii Cumpene de Ape (Great Dividing Range) și străbate câmpia Murray. Pe cursul superior s-a construit barajul Wyangala (58 m înălțime și 305 m lungime), datorită căruia s-a format lacul cu același nume. Seacă parțial vara. Primul râu din Australia, descoperit și explorat între 1815 și 1817 de către George William Evans și numit astfel în onoarea lui Macquarie L., guvernator al statului New South Wales.

REACTOR NUCLEAR s. n. (FIZ.) Instalație complexă în care se realizează fisiunea nucleelor elementelor grele printr-o reacție în lanț controlată. Funcționarea unui r.n. se bazează pe faptul că fisiunea unui nucleu atomic, provocată de acțiunea unui neutron, este însoțită de eliberarea altor 2-3 neutroni, precum și de degajarea unei însemnate cantități de energie (îndeosebi ca energie cinetică a fragmentelor de fisiune și a neutronilor emiși), care, în final, apare sub formă de căldură. Fiecare nou neutron poate provoca, la rândul lui, fisiunea unui alt nucleu și astfel numărul neutronilor, ca și cel al fisiunilor, poate crește în avalanșă, procesul dobândind un caracter de reacție în lanț autoîntreținută. Din punctul de vedere al vitezei neutronilor care realizează fisiunile, r.n. se împart în: r. termice, în care viteza predominantă corespunde practic unei situații de echilibru termic al neutronilor cu materialele din zona activă; r. epitermice, în care aproape jumătate din fisiuni se datoresc neutronilor cu viteze superioare celor de agitație termică; r. intermediare, în care majoritatea fisiunilor sunt produse de neutroni ale căror viteze sunt superioare celor de agitație termică și inferioare celor cu care neutronii sunt eliberați în procesele de fisiune; r. rapide, în care fisiunile sunt înfăptuite de neutronii ale căror viteze nu diferă mult de cele cu care ei sunt emiși prin fisiune. Partea cea mai importantă a r.n. este regiunea unde se desfășoară reacțiile de fisiune, numită zona activă. Aici se află materialul fisionabil sau combustiblul nuclear, care poate fi: uraniu natural, uraniu îmbogățit cu izotopul U{²35}, plutoniu etc., și moderatorul, care are rolul de a încetini neutronii rapizi și care poate fi: apă obișnuită, apă grea, grafit etc. În r.n. de tip eterogen combustibilul nuclear este dispus sub formă de elemente distincte (de obicei bare) înconjurat de moderator, iar în r.n. de tip omogen combustibilul și moderatorul formează un amestec intim, sub forma unei soluții sau a unei suspensii. Proporția de moderator raportată la cantitatea de combustibil depinde de felul r.n., fiind mai mare la r.n. termice și foarte mică (sau lipsind complet) la r.n. rapide. Zona activă este înconjurată de un reflector, care are rolul de a reduce, prin împrăștiere elastică, scăpările de neutroni în afara zonei active. Pentru reglarea puterii, r.n. este prevăzut cu câteva bare de control (sau de reglaj), care pot fi introduse mai mult sau mai puțin în zona activă și care, fiind făcute din materiale puternic absorbante, acționează asupra cantității de neutroni liberi și, implicit, asupra intensității reacției globale. Alte bare de același tip, numite bare de siguranță, au rolul de a opri automat funcționarea r.n. în caz de avarie. Căldura produsă în zona activă este preluată și transferată în afara r.n. prin intermediul unui agent de răcire, care poate transporta energia termică până la un schimbător de căldură sau direct la un turbogenerator (în cazul unor tipuri de r.n. energetice) ori la un turn de răcire (în cazul r.n. de cercetare). Drept agenți de răcire se folosesc: apă, apă grea, gaze (ex. bioxid de carbon), metale topite (ex. sodiu), substanțe organice (ex. difenil) etc. Uneori agentul de răcire se confundă cu moderatorul (de exemplu la r.n. cu apă). O componentă importantă a r.n. este recipientul, care împiedică substanțele radioactive să iasă în afara zonei active și care uneori este și vas de presiune pentru agentul de răcire. Pentru evitarea iradierii personalului cu radiațiile nocive foarte intense care se formează în zona activă, precum și pentru evitarea contaminării aparaturii și echipamentului auxiliar, recipientul r.n. este înconjurat de un zid gros dintr-un material absorbant (de obicei beton special). R.n. este prevăzut cu un tablou de comandă, care conține comenzile dispozitivelor de reglaj, precum și instrumentele de măsură și de înregistrare pentru temperatura și presiunea din zona activă, fluxul de neutroni, pozițiile barelor de control și ale celor de siguranță etc. Se construiesc r.n. pentru diferite scopuri: a) r. de cercetare, care oferă posibilitatea utilizării fluxurilor intense de neutroni și de radiații gamma și care uneori poate și folosit și pentru producerea izotopilor radioactivi; b) r. energetic, care este destinat producției de energie termică și care poate fi staționar (montat într-o centrală electronucleară) sau mobil (montat pe nave de suprafață, pe submarine etc.); c) r. reproducător, care transformă un material puțin fisionabil (ex. U²³⁸)sau nefisionabil (ex. Th²³²) într-un combustibil nuclear mult mai eficient (în Pu²³⁹, respectiv U²³³), în vederea utilizării ulterioare a acestuia într-un r.n. energetic. Primul r.n. a fost construit la Chicago (S.U.A.), în 1942, de către E. Fermi; era un r.n. eterogen, cu grafit moderator, de putere practic nulă. În prezent puterea r.n. ca și diversitatea de tipuri, este în continuă creștere; cele mai mari r.n. au puteri de ordinul sutelor de megawați. În România a fost dat în funcțiune, în 1954, un r.n. de cercetare, de tip eterogen, care funcționează cu uraniu îmbogățit (10% U²³⁵), având ca moderator apa obișnuită; s-a construit, la Cernavodă, o centrală atomoelectrică, în colaborare cu Canada, pe baza conceptului r.n. de tip CANDU (Canadian Deuterium Uranium). Centrala atomoelectrică funcționează cu uraniu natural și utilizează apa grea ca moderator și ca agent de răcire. Primul grup energetic (din cele 5 preconizate) are o putere instalată de 700 MW și a fost inaugurată oficial la 17 apr. 1996 (producția de energie electrică a început în nov. același an).

MUNȚII MARII CUMPENE DE APE (GREAT DIVIDING RANGE [greit dəváidiŋ reindʒ]), catenă muntoasă în E și SE Australiei (Queensland, New South Wales și Victoria), în lungul coastei orientale, cu lățimi cuprinse între 161 și 228 m (vf. Košciusko). Expl. forestiere. Turism.

MURRUMBIDGEE [márəmbídʒi], râu în SE Australiei, afl. dr. al fl. Murray; 1.581 km. Izv. din Munții Marii Cumpene de Ape (Great dividing Range), curge pe direcție E-V, trece prin apropiere de Canberra, în aval de care a fost construit lacul de acumulare Burrinjuck. Navigabil pentru vase mici pe c. 800 lungime. Irigații în cursul inf.

NAMOI, râu în ESE Australiei, sfl. stg. al Râului Darling; 846 km. Izv. din M-ții Marii Cumpene de apă (Great Dividing Range).

PECULEA, Marius (Stan) Sabin (n. 1926, Cluj), inginer român. Acad. (1993), prof. univ. la București. Director (din 1970) al uzinei „G” din Râmnicu Vâlcea, prima unitate nucleară din România, unde a proiectat și realizat prin metode originale sistemul de obținere a apei grele („Apa grea. Procese industriale de separare”), soluțiile sale conceptuale având caracter de premieră mondială. Numeroase brevete și invenții: a proiectat și realizat ca prototip prima instalație bitermică și bibarică, a cărei funcționare se bazează pe un proces de schimb izotopic apă-vapori de apă-hidrogen, catalizat heterogen; a realizat prima instalație din România de separare a azotului 15 etc. Expert al Agenției Internaționale de Energie Atomică din Viena.

KOWARSKI, Lev (1907-1979), fizician francez de origine rusă. Împreună cu H. Halban și Fr. Joliot-Curie, a descoperit (1939) emisia de neutroni în timpul fisiunii uraniului. A participat la construirea primului (1948) și a celui de-al doilea (1952) reactor nuclear pe bază de apă grea.

apă-grea (combinație de oxigen cu deuteriu) s. f., g.-d. art. apei-grele

ALCOOL, (1) alcooli, s. m., (2, 3) alcooluri, s. n. 1. Derivat obținut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2. Lichid incolor, inflamabil, cu miros și gust specific, obținut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetică și folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc.; etanol, alcool etilic, spirt. ◊ Alcool denaturat = alcool brut sau rafinat căruia i s-au adăugat denaturanți pentru a-l face impropriu consumului alimentar, dar care este folosit în industrie sau drept combustibil menajer. Alcool rafinat = alcool brut din care au fost îndepărtate impuritățile prin rectificare. Alcool sanitar = alcool colorat cu albastru de metilen și denaturat cu salicilat de metil, întrebuințat ca dezinfectant extern. Alcool solidificat = polimer al acetaldehidei, insolubil în apă, greu solubil în alcool și eter, întrebuințat drept combustibil solid. 3. Băutură alcoolică. – Din fr. alcool.

APĂ, ape, s. f. I. 1. Lichid incolor, fără gust și fără miros, compus hidrogenat al oxigenului, care formează unul dintre învelișurile Pământului. ◊ Apă de Javel v. Javel. Apă neagră = glaucom. ◊ Expr. Apă de ploaie = vorbe fără conținut, vorbe goale; (concr.) lucru fără valoare. A bate apa în piuă = a vorbi mult și fără rost. A fi (toți) o apă (și un pământ) = a fi la fel. A intra la apă = a) (mai ales despre țesături) a-și micșora dimensiunile după ce a fost băgat în apă (I 1); b) (fam.) a ajunge într-o situație grea, neplăcută. (Fam.) A băga (pe cineva) la apă = a face (cuiva) un mare neajuns. A nu avea (nici) după ce bea apă = a fi extrem de sărac. 2. Masă de apă (I 1) formând un râu, un lac, o mare etc. ◊ Ape teritoriale = porțiune a mării sau a oceanului situată de-a lungul coastelor unui stat, formând o parte integrantă a teritoriului acestuia. ◊ Loc. adv. Ca pe apă sau ca apa = în mod curgător, fluent; pe dinafară. Știe lecția ca pe apă. ◊ Expr. A ști (sau a vedea) în ce ape se scaldă cineva = a cunoaște gândurile, intențiile sau dispoziția cuiva. A lăsa pe cineva în apele lui = a nu deranja, a lăsa pe cineva în pace. A nu fi în apele lui = a fi abătut sau prost dispus. A-i veni (cuiva) apa la moară = a se schimba împrejurările în favoarea sa. A-i lua (cuiva) apa de la moară = a-i crea (cuiva) condiții nefavorabile; a face să nu mai poată spune nimic. ♦ (La pl.) Valuri, unde. 3. Fig. (La pl.) Joc de culori făcut în lumină de unele obiecte lucioase. II. 1. (Urmat de determinări) Denumire dată unor preparate lichide industriale, farmaceutice, de parfumerie etc. Apă de colonie. ◊ Apă grea = combinație a oxigenului cu deuteriul, folosită în unele reactoare nucleare. Apă oxigenată v. oxigenat. (Pop.) Apă tare = acid azotic. Apă de clor = soluție care atacă aurul și platina și este folosită ca decolorant în industria textilă și a hârtiei. Apă de var = soluție cu proprietăți antidiareice și antiacide. 2. Fig. Denumire dată unor secreții apoase ale corpului (lacrimi, salivă, sudoare etc.). ◊ Expr. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) = a dori (ceva) nespus de mult. A fi (numai o) apă = a fi foarte transpirat. – Lat. aqua.

PLUMB, (1) s. n., (2) plumbi, s. m., (3, 4) plumburi, s. n. 1. S. n. Element chimic metalic, moale și greu, maleabil, de culoare cenușie-albăstruie, lucios în momentul obținerii sau când este așchiat sau pilit proaspăt, rău conducător de căldură și de electricitate, folosit la fabricarea țevilor de canalizare și a tablelor pentru căptușirea unor aparate în industria chimică, la confecționarea plăcilor de acumulatoare etc. ◊ Loc. adv. Ca plumbul = greu. ◊ Apă de plumb = soluție bazică de acetat de plumb, cu gust dulce, folosită în medicină, în industria textilă etc. 2. S. m. Glonț, proiectil. 3. S. n. (Înv. și reg.) Disc mic de plumb (1) cu care se sigilează colete, vagoane, saci etc.; pecete de plumb. ♦ Greutate de diferite forme, folosită ca lest. 4. S. n. (Reg.) Creion. ♦ (Reg.; și în sintagma plumb de placă) Condei special cu care se scria pe tăblițele de ardezie. – Lat. plumbum.

MÎLOS, -OASĂ, miloși, -oase, adj. (Despre un loc, despre o apă) Plin de mîl. V. nămolos, noroios. Am umblat multă vreme pe miriști, prin mlaștini, am sărit pîraie mîloase care curgeau pe sub sălcii neclintite. SADOVEANU, O. I 361. Apele grele în măreția lor mîloasă puneau un galben argilos în priveliștea care venea. CAMIL PETRESCU, N. 63. Cel mai bun pămînt pentru cînepă trebuie să fie gras, adecă mîlos. PAMFILE, A. R. 165.

VAD, vaduri, s. n. 1. Loc (adîncit în pămînt) pe unde curge o apă (v. albie, matcă); p. ext. apă, valuri. Vadul își murmură cîntul Și foile sîsîie ca șerpoaicele. BENIUC, V. 99. Se auzea slab gîlgîitul vadurilor Moldovei. SADOVEANU, O. I 57. Tu împletești în curcubeie Comoara lacrimilor noastre Și cel mai scump nisip tu-l duci în vadul Dunării albastre. GOGA, P. 16. În vaduri ape repezi curg Și vuiet dau în cale. COȘBUC, P. I 191. Se pare cum că alte valuri Cobor mereu pe-același vad. EMINESCU, O. I 204. ◊ Fig. I se rumpe A lui suflet, cînd privește peste-al vremurilor vad. EMINESCU, O. IV 113. 2. Loc pe cursul unui rîu, unde malul, e jos și apa puțin adîncă, permițînd trecerea prin apă de la un mal la altul. La vadul Popricanilor călărimea ieșise cu caii la adăpat. SADOVEANU, O. VII 24. Lîngă vad de ape grele, Dornic, murgul mi-am oprit. CERNA, P. 142. Nu puteam hotărî un vad de trecere, nu pentru picior, dar nici măcar pentru ochi. HOGAȘ, M. N. 217. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’de vad, Naintea lor se-nalță puternic vechii munți. EMINESCU, O. I 98. ♦ Fig. Loc de trecere, p. ext. loc de salvare, de scăpare. Pe-aici și-au făcut vad oștile turcești. VLAHUȚĂ, R. P. 19. Eu cercam un vad Să ies la lumea largă. EMINESCU, O. I 92. Că urîtul n-are vad Decît scîndura de brad. ALECSANDRI, P. P. 307. 3. Țărm, mal, liman. Lîngă vaduri, se zăresc niște cîrciume ticăloase. RUSSO, O. 152. Sări-n mare Ca o floare Și-mi ieși-n vad Ca un brad. TEODORESCU, P. P. 71. 4. Loc situat în apropierea unei căi mai mari de comunicație, pe unde trece multă lume și care asigură unui negustor o clientelă numeroasă și un cîștig bun; p. ext. afaceri prospere. Vad bun, treabă bună, mai ales în alegeri, cînd cartierul general al bătăliei pe mahala era în cîrciuma lui. PAS, Z. I 152. Umblă... după o prăvălie cu vad bun. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. II 56. Gherasim luă conducerea comerțului, păstrînd aceeași firmă care făcuse un vad așa de bun. BART, E. 322.

alcool [At: PONI, CH. 11 / V: (înv) ~cohol / P: ~co-ol / Pl: ~i sm, ~uri sn / E: fr alcool] 1 sm Derivat obținut prin înlocuirea unui atom de hidrogen din molecula unei hidrocarburi cu un oxidril. 2 sn (Șîs ~ etilic) Lichid incolor, inflamabil, cu miros și gust specific, obținut prin fermentarea zaharurilor din cereale, fructe etc. sau pe cale sintetică și folosit la prepararea băuturilor spirtoase, ca dezinfectant, combustibil, dizolvant etc. Si: etanol, (pop) spirt. 3 sn (Îs) ~ denaturat Alcool (2) brut sau rafinat căruia i s-au adăugat denaturanți pentru a-l face impropriu consumului alimentar, folosit în industrie sau drept combustibil. 4 sn (Îs) ~ rafinat Alcool (2) brut din care au fost îndepărtate impuritățile prin rectificare. 5 sn (Îs) ~ sanitar Alcool (2) colorat cu albastru de metilen și denaturat cu salicilat de metil, întrebuințat ca dezinfectant extern. 6 sn (Îs) ~ solidificat Polimer al acetaldehidei, insolubil în apă, greu solubil în alcool și eter, întrebuințat drept combustibil solid. 7 sn (Pex) Băutură alcoolică.

apă-grea (oxigen și deuteriu) s. f., g.-d. art. apei-grele

BOLBOROSI, BORBOROSI (-osesc) vb. tr. și intr. 1 A produce un sgomot ca apa cînd clocotește într’un vîrtej sau ca ori-ce alt lichid care țîșnește printr’o deschizătură mică; a gîlgîi (vorb. de sînge): șuetele izvoarelor s’aud bolborosind ca niște glasuri pe sub pămînt (VLAH.): Aud Prutul borborosind Și apele greu huind (VOR.) ¶ 2 A face bulbuci, bășici (vorb. de ploaie) ¶ 3 pr. anal. A vorbi iute și încurcat, a rosti vorbe fără înțeles sau într’un chip nedeslușit, a mormăi: ți se încleie limba în gură și începi a bolborosi turcește (CRG.) ¶ 3 Se zice despre cîntatul sau strigătul particular al curcanilor [bolboros].

BURTĂ (pl. -ți, ‼ -te) sf. 1 🫀 familiar pop. Partea corpului (la om și la animale) în care se află stomacul și intestinele, pîntece: durere de ~; calul fugea de da cu burta de pămînt ISP.; parcă ar fi ras o ~ de șalău DLVR.; proverb: are ochii mai mari decît burta, se zice despre cineva foarte lacom, care ar dori să înghită mai mult decît poate; ~ de popă, care e obicinuit să mănînce și să bea mult; a face burta butie și gura pîlnie, a bea fără măsură (despre un bețiv); a sta cu burta la soare, a sta culcat pe spate, trîndăvind; burta omului n’are fereastră, să se vază ce e în ea, omul poate să mănînce orice și oricît, nu-l știe nimeni, se zice mai ales despre aceia cari fac economie la mîncare, ca să fie mai bine îmbrăcați; e cu burta mare, e borțoasă, cu borțul la nas ¶ 2 Pielea abdomenului (la animalele bovine): ciorbă de ~ ¶ 3 pr. anal. Partea rotunjită, umflată, mai ridicată a unui lucru; rotunjime, ridicătură: se bagă bețișorul prin ambele găuri ce au străbătut nuca din ~ în ~ ISP.; burta butoiului; sfoara zmeului face ~, cînd nu e bine întinsă, fiind prea grea; apa... ocolind în șuvițe argintii burțile de pietriș DLVR.; și ARȘIC 3 ¶ 4 familiar BURTĂ-VERDE sm. Burghez (termen de dispreț) ¶ 5 Burtă-verzime sf. col. Burghezii (în înțeles disprețuitor).

HIDROGEN s.n. Gaz incolor, inodor, insipid și inflamabil, care împreună cu oxigenul intră în compoziția apei. ◊ Hidrogen greu = deuteriu; hidrogen sulfurat – combinație a sulfului cu hidrogenul, care se prezintă ca un gaz incolor, rău mirositor, toxic; acid sulfhidric. [< fr. hydrogène, cf. gr. hydor – apă, gennan – a produce].

greutate f. 1. calitatea de ceeace-i greu: greutatea apei; 2. lucru greu, sarcină: greutățile casei; 3. anevoință; am întâmpinat multe greutăți; 4. fig. importanță: om cu greutate. [Lat. vulg. GREVITATEM = clasic GRAVITATEM].

HUȘTIULIUC interj. (Mold.) Onomatopee care redă zgomotul produs prin căderea repede a unui corp, greu în apă. Dracul, neavînd ce-i face, huștiuliuc în iaz! CREANGĂ, P. 48. Boierii s-o cam chefăluit ș-ar pute foarte lesne să facă huștiuliuc [în iaz]. ALECSANDRI, T. 554. – Variantă: huștuliuc (SEVASTOS, N. 70) interj.

MIGRAȚIA CUVINTELOR s. f. + s. n. (cf. fr. migration, lat. migratio + lat. conventus „adunare”, „întrunire”, conventum „înțelegere”): fenomen de răspândire a formelor, a cuvintelor pe zone geografice întinse, potrivit unor condiții favorabile. Este unul din factorii principali ai transformărilor lingvistice: întovărășind, de obicei, lucrurile, obiectele, obiceiurile, cuvintele iradiază (se propagă), din anumite centre (vetre folclorice și etnografice) și „călătoresc” spre graiurile învecinate și mai departe, suferind din partea acestora o anumită influență. Condițiile geografice pot facilita „călătoria” cuvintelor, a formelor literare (văile, cursurile de apă mijlocie navigabile și munții ușor de trecut pot asigura o ambianță propice contactelor lingvistice) sau pot îngreuna această „călătorie” (munții și apele mari, greu de trecut, pot constitui adevărate bariere naturale în calea propagării formelor lingvistice). Cuvintele „călătoresc” fie în interiorul aceleiași limbi, realizând unitatea lingvistică a vorbitorilor unei țări, fie de la o limbă la alta, îmbogățind vocabularul acestora. Din Dicționarul de cuvinte călătoare al lui Al. Graur cităm următoarele asemenea cuvinte migratoare, venite în limba română printr-o întreagă filieră: abanos < ar. abanus < gr. ebenos < egipt. hbjn (poate de origine nubiană); algebră < fr. algèbre < lat. med. algebra < ar. ğabr „restabilire” (titlul unei cărți); ananas < fr. ananas < sp. anana < amer. anana; balcon < fr. balcon < it. balcone < pers. bālāhānä (< bālā „înalt” + hānä „casă”); balon < fr. ballon < it. derivat ballone „minge mare” < it. dialectal balla „minge” < v. germ. balla „glonț”; banană < fr. banane < port. banana < limba „soso” din Guinea: banana; barbar < fr. barbare < lat. barbarus < gr. barbaros „sălbatic” < sumer. barbar „străin”; bumbac < scr. bumbak < tc. pambuk < pers. pämbä; cafea < ngr. kafes < tc. kahve (Kaffa, regiune din Etiopia, patria cafelei) etc.

POTOP, (rar) potopuri și potoape, s. n. 1. (În legendele biblice) Revărsare mare de apă care a înecat întreaga lume și toate viețuitoarele de pe pămînt (afară de cele scăpate în arca lui Noe). Prin bălțile de noroi... treceau niște ciubote mari, cărora nu le-ar fi păsat nici de potop. EMINESCU, N. 34. Ce! ai uitat tu oare potopul d-altădată. Atunci cînd tata Noe în luntrea-i deșălată, Plutea pe universul subt unde înecat? ALEXANDRESCU, M. 178. ♦ Ploaie foarte mare, torențială; revărsare de ape. V. puhoi. Ce vreme!... Ia te uită, e un întreg potop! MACEDONSKI, O. II 50. Și, gonind biruitoare, tot veneau a țării steaguri, Ca potop ce prăpădește, ca o mare tulburată. EMINESCU, O. I 148. ◊ (Precizat prin «apelor» sau «de apă») Să verși păgîn potop de apă Pe șesul holdelor de aur. GOGA, P. 18. Se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu șuier de aer sfîșiat, potopul greu al apelor cerești. HOGAȘ, M. N. 176. ◊ Fig. Al ochilor potop Se varsă nebunatic în stropi. COȘBUC, P. II 180. 2. Fig. Cantitate imensă, mulțime foarte mare. V. noian. Primea-n obraz tot acest potop de vorbe. GALAN, B. I 53. Peste aurul învălurat al grîului, soarele revărsa potopul de aur al luminii lui fierbinți, SANDU-ALDEA, U. P. 158. Lupii suri ies după pradă, Alergînd, urlînd în urmă-i prin potopul de zăpadă. ALECSANDRI, P. A. 113. 3. Prăpăd, urgie, distrugere, nenorocire. Mi s-a părut așa... că din nou a venit potopul războiului. SAHIA, N. 62. Și cînd clămpăneam ceaslovul, cîte zece, douăzeci de suflete prăpădeam deodată; potop era pe capul muștelor! CREANGĂ, A. 4. Marcu biet o auzit De potopul cel cumplit Ce casa i-a pustiit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 485.

PRĂPĂSTUI, prăpăstuiesc, vb. IV. Refl. 1. A se rostogoli la vale, a se prăvăli de la înălțime. Jgheaburile adîncului se desfundară și, din înaltul întunecimilor, se prăpăstuiră asupra pămîntului... potopul greu al apelor. HOGAȘ, M. N. 176. ◊ Tranz. Mehmet venea la vale cu cealmaua desfăcută și cu brațele bălăbănind. Parcă era un pin al morii de vînt, prăpăstuit de rîpă. SADOVEANU, O. E. 185. Zmeul îl smuci la dreapta, ca să-l prăpăstuiască la pămînt. POPESCU, B. II 117. (Fig.) Curînd sosi-va vremea ticăloșii a simți, în ce rîpă egoismul are a-i prăpăstui. NEGRUZZI, S. II 16. ♦ (Învechit) A se pierde, a se prăpădi, a muri. Pedeapsa lui va fi de. a se slobozi pe mare, ca în mijlocul furtunilor și a unor turbate valuri să se prăpăstuiască. DRĂGHICI, R. 304. 2. A se năpusti, a năvăli, a da buzna, a tăbărî. Fără să mai privească în urmă, Tudor se prăpăstui pe poartă. SADOVEANU, O. VII 170.

ZĂGAZ, zăgazuri și zăgaze, s. n. 1. Baraj de dimensiuni mici (de obicei executat rudimentar din lemn, din bolovani, din împletituri de nuiele etc.), care se face de-a curmezișul unui rîu sau al unui torent, pentru a ridica nivelul apei sau pentru a forma un iaz artificial; stăvilar, stavilă, opritoare, iezătură. Atunci, ai băgat de seamă că zăgazul de azi se prelungește printr-un zăgaz de pămînt și piatră pînă la dealul Poșarliei? STANCU, D. 21. Printre copitele zglobiilor mînji... se strecoară pitpalacul... pe un heleșteu cu zăgaz de tar aci. ODOBESCU, S. III 160. ◊ (Metaforic) Din fund aleargă pîrîul, sărind peste înalte zăgazuri de stînci, s-aducă Bistriței-stăpîne prinosu-i de unde. VLAHUȚĂ, O. A. 419. ◊ Expr. A se rupe (sau a se deschide, a se descuia) zăgazurile cerului, se spune cînd sînt ploi foarte mari, torențiale. Ce ploaie! S-au descuiat zăgazurile cerului și curg potoapele. SADOVEANU, N. P. 248. Subt urgia întregului zbucium al făpturii, zăgazurile cerului se rupseră... și din înaltul întunecimilor se prăpăstuiră asupra pămîntului, cu șuier de aer sfîșiat, potopul greu al apelor cerești. HOGAȘ, M. N. 176. 2. Fig. Opreliște, îngrădire, piedică, barieră, obstacol (în calea unei acțiuni). Un val de proteste împotriva acestei provocări se ridică, trecînd peste zăgazurile stării de asediu. PAS, Z. IV 217. Au ajuns să dărîme toate zăgazurile autorității. REBREANU, R. II 187. Zdrobită-n praf murea arama Și codrul chiotea, viteazul, Iar tu, frățîne, mare meșter, Biruitor frîngeai zăgazul. GOGA, P. 17. 3. Întăritură de protecție făcută în țărmul unui rîu, pentru ca apa să nu facă stricăciuni; dig. Un rîu spumegat cînd își rupe zăgazul, Iese din matcă, răpind în vîrtej apărările casei. COȘBUC, AE. 41. 4. Lac sau iaz format de apa pe care barajul o împiedică să se scurgă; braț derivat dintr-o apă curgătoare; scoc, stăvilar. Verde, verde ș-o lalea, Șî-și avea Tudor ș-avea: Noauă vii într-un pîrleaz, Noauă mori într-un zăgaz. ȘEZ. III 212.

ȘTIOBÎLC interj. Onomatopee care redă zgomotul produs de căderea unui corp (greu) în apă. Eu?... l-aș fi dat huștiuliuc în baltă pe moș Noe, ca să-mi rămîie mie tot vinu! – Iaca!... bun! huștiuliuc tată Noe, huștiuliuc... știobîlc... s-o dus. ALECSANDRI, T. 843. Și numai huștiuluc în jos și știobîlc în fundul fîntînii. I. CR. III 326.

STRÎNGE, strîng, vb. III. I. 1. Tranz. A trage tare de capetele unei sfori, ale unei curele etc. înnodate sau înfășurate în jurul cuiva sau a ceva, spre a lega (mai) bine; a face mai strîmt (un laț, o cingătoare); a fixa. Făt-Frumos înșelă și înfrînă calul, și chinga o strînse mai mult decît altădată, și porni. ISPIRESCU, L. 5. Iute, iute, că strîng lațul! – Ce i l-aș strînge eu însumi, de nu mi-ar fi teamă! ALECSANDRI, T. I 333. Deci, o au strîns tare cu lațul, și apoi au tras-o în pădure. DRĂGHICI, R. 99. Voinicel tras prin inel Așa din gură zicea: Vină, puiculița mea, Vin’ de strînge brîul meu. ȘEZ. II 6. Expr. A strînge frîul (sau de frîu, mai rar frîiele) = a trage de frîu pentru a opri, a stăpîni, a îndemna sau a conduce calul. Strîngea de frîu și tremura: Iar calul, ud de cale, Pămîntu-n loc îl frămînta. COȘBUC, P. I 195. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18. Plecînd apoi cu toții, strîng frîiele, dau pinteni, În sprintene dezghinuri își saltă caii sprinteni. ALECSANDRI, P. III 227. A strînge cureaua = a răbda. ♦ A petrece una peste alta marginile unui veșmînt, pentru a acoperi bine corpul (și a-l feri de frig). Pe după-amiază, cu greu suind, îmi strînsei bine cojocul la piept. SADOVEANU, O. VIII 10. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. ♦ Fig. A întări o legătură care unește pe oameni. A strînge o prietenie. A strînge o alianță. ▭ Mintea, vremea și ispita necontenit ne arată A strînge încă mai tare acea dragoste-nchegată. CONACHI, P. 295. 2. Tranz. A prinde cu mîna, a apuca și a apăsa (puternic). Îl strîngea de braț pe Pătru, îi spunea iarăși și iarăși focul lui din noaptea trecută. DUMITRIU, N. 171. El strînge banii mai cu foc Și pleacă, beat de mult noroc. COȘBUC, P. I 110. Cînd văd că mîța face mărazuri, ț-o strîng de coadă, de mănîncă și mere pădurețe, că n-are încotro. CREANGĂ, P. 230. Expr. A(-i) strînge (cuiva) mîna = a da mîna (cu cineva) (în semn de salut). I-a strîns mîna, rostind: domnule Vartolomeu Diaconu, țin să-ți mulțumesc pentru ospitalitate! C. PETRESCU, A. 298. Îmi strînse mîna și-mi făgădui prietenia lui, cu aerul unui viitor ministru care promite o slujbă unui protejat. VLAHUȚĂ, O. A. 192. A strînge (pe cineva) de gît = a gîtui, a sugruma; fig. a sili pe cineva să facă un lucru, a impune cuiva o constrîngere, a constitui pentru cineva o oprimare. Nu vă-ntreabă nimenea de pungă, Nu vă strînge nimenea de gît, Dar viața-i scurtă, vremea lungă. BENIUC, V. 117. Constantin s-a înapoiat la cazarmă. A găsit-o posomorîtă... Serviciul era greu, disciplina îl strîngea de gît, ranița crescuse cît un munte. GALACTION, O. I 135. Schimonositurile aceste mă strîng de gît... În toate zilele tot țipete și bocete. ALECSANDRI, T. 1015. A strînge pe cineva în brațe (la piept etc.) = a îmbrățișa pe cineva cu dragoste sau a înșfăca pe cineva cu putere pentru a-i zdrobi corpul. Crăiasa-n veselia ei cu grabă se-nvoiește: «Mă strîngi la piept și-atîta ce-i?». Și pieptul Anei crește. COȘBUC, P. I 68. Atunci strînse pe zmeu în brațe, îl ridică în sus, și cînd îl lăsă în jos, îl băgă pînă în genunchi în pămînt. ISPIRESCU, L. 88. Vis frumos avut-am noaptea. A venit un zburător Și, strîngîndu-l tare-n brațe, era mai ca să-l omor. EMINESCU, O. I 80. Se înțelege... am să te strîng în brațe pînă ți-o ieși sufletul. ALECSANDRI, T. I 445. (Fig.) Gerul aspru și sălbatic strînge-n brațe cu jălire Neagra luncă de pe vale care zace-n amorțire. ALECSANDRI, P. III 11. (Eliptic) Îl îmbrățișa pe bărbatu-său, îl strîngea, vorbea fără șir. DUMITRIU, N. 163. (Refl. reciproc) Ei la luptă s-au luptat, Cu putere s-au luptat, Cînd la vale se izbea, Cînd la piepturi se strîngea. ȘEZ. II 6. 3. Tranz. A presa, a apăsa (cu ceva) din două părți sau din toate părțile. Și sosind acolo găsi un bălaur foarte groaznic strîngînd în gură un biet cerb. RETEGANUL, P. III 15. Haț! dracul subsuoară și-l strînge cu atîta putere, de era bietul drac să-și dea sufletul. CREANGĂ, P. 53. ◊ Expr. A strînge (pe cineva) cu ușa (sau în clește, în balamale, în chingi, în pinteni) = a sili (pe cineva) să facă ceva; a lua din scurt. Îmi vine să-i strîng cu ușa pe Bondicescu și pe Pungescovici ca să-mi hotărască odată ce gînduri au. ALECSANDRI, T. I 134. I-am prins mai dinioare cu oca mică, la picioarele fetelor în genunchi... și tronc! i-am strîns cu ușa. De-acum poți să-i privești ca ginerii mei. id. T. 444. ♦ (Despre obiecte de îmbrăcăminte) A apăsa asupra corpului (fiind prea îngust, prea strîmt) și a provoca o jenă, o durere. Uf! că tare mă strîng pantofii! DELAVRANCEA, O. II 308. Dar brîul meu astăzi mă strînge, La copcii cu greu îl ajung. COȘBUC, P. I 64. Este o persoană care ar dori foarte mult să gioace o polcă cu d-ta. – Cît de rău îmi pare... dar mă strînge o cizmă dă mă usc ca o prună pă streșină. ALECSANDRI, T. I 160. Fiecare știe unde-l strînge cizma (= fiecare își știe păsul său, necazurile sale). ◊ Expr. A-l strînge (pe cineva) în spate (de frig sau de frică) = a se înfiora (de frig sau de frică). Doar s-a încălzi cîtuși de cît și n-a mai clănțăni atîta din măsele... că parcă mă strînge în spate cînd îl văd așa. CREANGĂ, P. 246. Dar cînd știa că are să deie peste Ivan, i se tăiau picioarele ș-o strîngea în spate de frică. id. ib. 314. ♦ A fixa (printr-o mișcare de învîrtire) o piesă filetată a unui mecanism; a înșuruba tare. ◊ Expr. A strînge șurubul = a întrebuința mijloace (abuzive) de constrîngere, a înăspri regimul (împotriva cuiva). [Arestații] fuseseră trimiși spre arestul tribunalului. Scăpaseră de «șurubul» pe care numai subalternul mustăcios învățase să-l strîngă cu atîta îndemînare, încît ar fi smuls adevărul și din piatră. G. M. ZAMFIRESCU, SF. M. N. I 77. ♦ Fig. A sili, a constrînge. Nici o grijă. Am să știu cum să-i strîng pe patroni să vă aprobe revendicările. PAS, Z. IV 191. Prin foame nu era chip să-i strîngă. CARAGIALE, O. III 91. ♦ A aduna laolaltă (făcînd să ocupe un spațiu mai mic); a înghesui. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. EMINESCU, O. I 134. 4. Tranz. (Complementul indică anumite părți ale corpului omenesc) A închide (cu putere), a încleșta. Strînsei pleoapele mai tare, ca să văd mai bine. HOGAȘ, M. N. 17. Strîngînd ochii silit și tare, a alunecat cu visul său în întuneric – n-a mai văzut nemic. EMINESCU, N. 47. ◊ Expr. A-și strînge gura, buzele (sau, intranz. a strînge din buze) = a încleșta gura (buzele etc.), de obicei pentru a se reține să nu vorbească, să nu plîngă etc. Bătrîna se uită la el, strînse buzele pungă și clipi din ochi. DUMITRIU, N. 240. Vitoria oftă. Își strînse și-și strîmbă buzele. – Se poate; numai greu îmi vine a crede una ca asta. SADOVEANU, B. 52. Fiecare drac și-a făcut cîte o pipă de lut... și, umplîndu-le de tutun și dîndu-le foc, începură a strînge din buze și a face: pî! pî! pî! RETEGANUL, P. II 67. Baba scrîșni din dinți ca apucată, dar apoi își strînse moara cea hîrbuită de gură, ca să nu iasă prin ea veninul ce-i răscolea inima pestriță. EMINESCU, N. 22. A-și strînge fruntea (sau sprîncenele, ochii) sau (intranz.) a strînge din sprîncene, din ochi = a lua o înfățișare posomorîtă; a-și încreți fruntea (sau sprîncenele) cu încruntare; a se încrunta, a se posomorî. Nu-ți strînge fruntea, că nu mă sperii. DAVIDOGLU, M. 20. Decebal își strînge sprîncenile-ncruntate, Privește înc-odată spre scumpa lui cetate, Scrutează nesfîrșitul iubitei sale țări Ce arde-nflăcărată din zări și pînă-n zări. EFTIMIU, Î. 145. Te-a cuprins necaz deodată Și din ochi cu ciudă strîngi. COȘBUC, P. I 219. A-și strînge pumnii = a-și încleșta pumnii în semn de mînie. George-n munte pumnii-și strînge. Buza cruntă-n dinți o mușcă Și de multă ciudă plînge. COȘBUC, P. I 62. (Intranz.) A strînge din umeri = a ridica din umeri în semn de dispreț, nepăsare, nehotărîre, nedumerire. Sabina strînse din umeri la acest refuz. C. PETRESCU, C. V. 116. Harap-Alb și cu ai săi au început a strînge din umere nepricepîndu-se ce-i de făcut. CREANGĂ, P. 263. Le privesc strîmbîndu-se și strîngînd din umeri. NEGRUZZI, S. I 37. 5. Tranz. A aduna laolaltă marginile, faldurile unui obiect (de pînză); a înfășura, a îndoi, a împături. O găsește în sală, strîngînd sul covorul. BASSARABESCU, S. N. 17. Strînge-ți pînzele, că se pre clatină corabia! – Mergi de te razămă de-un catarg! ALECSANDRI, T. I 330. Naframa nu se duce așa, ci se strînge binișor și se pune sub brîu ori în sîn. ȘEZ. I 89. ◊ (Prin analogie) [Păsările călătoare] se abat în șesuri la asfințit de soare, Strîngînd ale lor aripi căzute de lung zbor. ALECSANDRI, O. 75. (Fig.) Apoi închipuirea își strînge-a sa aripă; Tablourile toate se șterg, dispar încet. ALECSANDRI, O. 166. ◊ Refl. (În expr.) A i se strînge (cuiva) funia la par, se spune cînd cineva ajunge într-o situație fără ieșire (în special cînd i se apropie moartea). Facă moartea ce va voi cu mine, căci văd eu bine că mi s-a strîns funia la par; încep a slăbi văzînd cu ochii. CREANGĂ, P. 320. ♦ Refl. (Despre fire textile, țesături etc.) A-și reduce volumul sau lungimea; a se strîmta, a intra (la spălat). 6. Refl. (Despre ființe) A se ghemui, a se zgîrci, a-și contracta trupul (mai ales din cauza frigului). Streinul s-a strîns lîngă sobă și a rămas timp îndelung pe scaun, cu obrajii în palme, cu coatele pe genunchi. C. PETRESCU, A. 290. Fiecare s-a strîns mai mult în patul lui cald, încolăcindu-și trupul, ferindu-se de ceva rece. SAHIA, N. 118. S-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Din ce în ce mai mult crivățul se întețea și frigul mă pătrundea; m-am strîns cît m-am strîns, dar, dacă am văzut ș-am văzut, m-am dat jos. GHICA, S. A. 96. (Tranz.) Își strînge Florea capul între umeri și tace. GALAN, Z. R. 61. Pe urmă își strîngea genunchii la gură și rămînea așa. SAHIA, N. 115. ◊ Expr. A se strînge în sine = a deveni puțin comunicativ, a se închide în sine. În ceasurile de odihnă, Cocor ședea uneori tăcut și se strîngea în sine. SADOVEANU, M. C. 114. A i se strînge (sau, tranz., strînge cuiva) inima (sau, rar, sufletul) = a simți (sau a face pe cineva să simtă) o neliniște, o îngrijorare, o teamă. Inima-n piept mi se strînge: Prin crîngul cel desfrunzit, De chiciură albă-nflorit, Crivățul șuieră... plînge. MACEDONSKI, O. I 17. Ele plîng, și mi se strînge Inima cum stau și-ascult, COȘBUC, P. I 263. Un sentiment de groază... îi strîngea inima. VLAHUȚĂ, la TDRG. Să iubească – ideea aceasta îi strîngea adesea inima. – Cum ar fi știut el să iubească! EMINESCU, N. 36. Bucuria, uimirea îi strîngea sufletul. id. ib. 48. II. 1. Tranz. A aduna lucruri căzute, risipite (pentru a le pune laolaltă, a face o grămadă, a le așeza la păstrare etc.). Chiaburul continuă să strîngă semințele, înspăimîntat de tăcerea brigadierului. MIHALE, O. 494. Un teanc de dosare se prăvăli și curse împrăștiindu-se pînă sub picioarele colonelului. Furierul se repezi vertiginos și începu să le strîngă. SAHIA, N. 81. De ziua numelui, în dar, Primise roze Anișoara... Le-a strîns frumos într-un pahar. IOSIF, PATR. 43. ◊ Fig. Cu amîndouă mîinile Toto strîngea felicitări călduroase de la bunii săi prieteni. MIRONESCU, S. A. 109. Nu mi-i ciudă că te-ai dus, Mi-i ciudă că nu mi-ai spus Cu dragostea ce-ai făcut. – Am strîns-o mănunchi-n mînă Și-am zvîrlit-o-ntr-o grădină. ȘEZ. I 48. ♦ (Cu complementul «recolta» sau un echivalent al acesteia) A culege. Crezi tu că vom putea noi singuri secera și strînge atîta amar de grîu? CREANGĂ, P. 155. Tocmai acum cînd e timpul de strîns pînea de pe cîmp, să o lase ca să putrezească, pentru ce? ALECSANDRI, T. I 249. ◊ Refl. pas. Cătră toamnă, cînd se strînge de pe cîmp, ei au adunat... de la fiecare om... ȘEZ. I 261. ♦ A culege, a aduna spre a face provizii. Să strîngem niște tîrșuri și să facem toată noaptea foc, să fugă țînțarii. CREANGĂ, P. 129. Mai întîi s-au abătut pe la copaciul cocos, din care ș-au luat cîteva poame de mîncare, apoi mergînd la țărmurile mării, ș-au strîns și ceva stridii. DRĂGHICI, R. 60. De la copacul căzut toți aleargă lemne să strîngă. ♦ Refl. A se aduna. Dar pîn’ ce s-or strînge nourii vremii rele și-or ține sfat mormăind din tunete și clipind din fulgere, noi ajungem. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ Refl. (Despre lapte) A se închega, a se coagula. ♦ Refl. (Despre lichide sau despre corpuri care conțin lichide) A îngheța, a se solidifica. Peste zi începuse un vînt rece și noroiul se învîrtoșa, strîngîndu-se de frig, încît, încet, încet, se făcuse tare ca fierul. GHICA, S. A. 96. 2. Tranz. (Cu privire la bani, avuții) A pune deoparte; a agonisi, a acumula, a economisi. N-am decît atîta cît îmi trebuie ca să plătesc corabia... Și cu ce greutăți, frățioare, am putut să strîng și atîta lucru! GALACTION, O. I 84. Pe Buzești, moș Gheorghe are toată vremea să-și vie în fire și să cate mai de aproape de mersul tramvaiului. – Bune parale trebuie să strîngă iștia cu tramvaiele. SP. POPESCU, M. G. 54. Strînge bani albi pentru zile negre (= fii econom). ◊ Absol. [Boierii] strîng, strîng... și la sărăcime nu se mai gîndesc. SP. POPESCU, M. G. 55. ♦ A aduna (prin colectă); a colecta. Muncitorii din comună au strîns bani prin autoimpunere și au cumpărat sîrma și aparatele trebuitoare pentru instalarea rețelei [electrice]. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2821. ♦ A percepe, a încasa. A strînge birurile. ▭ Se vorbi apoi și de chipul d-a impune și d-a strînge dăjdiile. BĂLCESCU, O. II 35. 3. Refl. (Despre un număr de ființe) A veni, a sosi; (în special) a se aduna (la un loc, împrejurul cuiva etc.); a se întruni. În jurul coroanei, la picioarele tronului, se strîngeau neîmpăcați și hotărîți toți dușmanii poporului. COCEA, P. 29. Și după ce-am ieșit cu mare greu din apă, și m-am pus pe mal țiindu-mă cu mîinile de inimă, băieții s-au strîns ciotcă împrejurul mieu. CREANGĂ, A. 61. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. Vîntul cînd a bate Prin ele-a răzbate Ș-oile s-or strînge, Pe mine m-or plînge Cu lacrimi de sînge. ALECSANDRI, P. P. 2. (Expr.) A se strînge (acasă) de pe drumuri = a nu mai fi hoinar, a sta acasă, a se face om așezat. Spune domnului să se strîngă de pe drumuri, ca să nu se-ntoarcă și biruitor și biruit. DELAVRANCEA, O. II 203. Întorcîndu-se la palaturile tatălui său, socotea că acum s-a sfîrșit; are să se strîngă după drumuri. ISPIRESCU, L. 367. ◊ Tranz. [Tinerii] dau bucium și zvoană spre depărtări, Să-și strîngă tovarăși de rodnică muncă. DEȘLIU, G. 28. Am plecat trimeasă-n lume, Oaspeții să-i strîng. COȘBUC, P. II 33. (Expr.) A strînge dumnezeu (sau moartea) pe cineva (la sine) = a muri. Acolo și-a petrecut zilele cu bărbatul ei Ioniță Crăciun pe care l-a strîns dumnezeu acum vreo zece ani. REBREANU, R. I 149. Păcat că moartea ni l-a strîns, Că drag le-a fost el tuturora. PĂUN-PINCIO, P. 56. Dumnezeu strîngînd la sine pe scumpa lui soție, el de atunci ca mai ba să-și puie cap sănătos sub evanghelie. GANE, N. III 163. A nu-și (mai) strînge picioarele (de pe drumuri) = a nu (mai) înceta hoinăreala, a hoinări într-una. Umblă din casă în casă și din colibă în colibă și nu-și strînse picioarele după drum pînă ce nu găsi prin apropiere de palat o cucoană bătrînă și văduvă care avea drept orice avere o căsuță mică și o singură fată. POPESCU, B. III 80. Cît era ziulica de mare, nu-și mai strîngea picioarele; dintr-o parte venea și-n alta se ducea. CREANGĂ, P. 284. (Glumeț, parafrazînd expresia) Mai bine ogoiește-te oleacă și mai strînge-ți buzișoarele acasă. CREANGĂ, P. 253. ♦ A se îngrămădi, a se îmbulzi. Uzi leoarcă și rebegiți de frig... se strîngeau, se înghesuiau unul într-altul, ca să se încălzească. VLAHUȚĂ, O. A. 136. 4. Tranz. A lua și a pune la loc, a pune bine; a așeza în ordine. Strînge cărțile de pe masă. Strînge tacîmurile. ▭ Astăzi nu mai era chip de lucrat în pămîntul ud și lipicios. Începură să strîngă roaba și ciurul, la loc ascuns. C. PETRESCU, R. DR. 62. Să le dai răvașul meu să-l cetească și să-l strîngă, ca la întoarcerea me să găsăsc toate scrisorile mele, ca să nu uit ce am văzut. KOGĂLNICEANU, S. 6. Cum mergea e gîndind și uitîndu-se pe jos, vede o nucă. Se plecă, o luă, o strînse și sara, cînd se întoarse de la tîrg, o dădu fetei sale. ȘEZ. V 65. Pe negrul încălica, Arc, săgeată își strîngea Și-napoi că se-ntorcea. TEODORESCU, P. P. 81. ◊ Expr. A strînge masa v. masă. A strînge prin casă (prin odaie, prin cameră) = a deretica, a face ordine. – Forme gramaticale: perf. s. strînsei, part. strîns.

bâldâbâc i [At: PANN, P. V. I, 87/16 / V: (reg) ~ltâ~, băldăbâc, ~dăbâc^[1] / E: fo] 1 Cuvânt care redă zgomotul produs de căderea sau azvârlirea unui corp (greu) în apă Si: (rar) bâltâc. 2 Cuvânt care redă zgomotul produs de căderea unui corp de la o înălțime oarecare. corectat(ă)

huștiuliuc i [At: ALECSANDRI, T. 554 / V: ~il~, ~luc / E: fo] (Reg) Cuvânt care imită zgomotul produs prin căderea rapidă a unui corp greu în apă.

jantiță² sf [At: ANTIPA, P. 782 / V: jân~^[1] / Pl: ~țe / E: nct] (Iht; Olt) Pește mic care se vede greu în apă. corectat(ă)

știobâlc i [At: ALECSANDRI, T. 843 / V: (îrg) cio~ / E: fo] (Reg) Cuvânt care redă zgomotul produs de căderea unui corp (greu) în apă Si: (reg) bâldâbâc (1), știuldic (1).

tâlbâc [At: MUSCEL, 38 / V: (reg) ~Ivâc / Pl: ~uri sn / E: fo] (Reg) 1-2 sn, i (Cuvânt care) imită zgomotul produs de căderea unui obiect greu în apă Si: (reg) bâldâbâc. 3-4 sn, i (Cuvânt care) imită zgomotul produs de o cantitate de apă când cade de la înălțime ori când o arunci peste ceva. 5 i Cuvânt care sugerează mișcarea bruscă a unei ființe care țâșnește sau sare (de) undeva Si: (reg) țuști.

tâlbâcâit sn [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~uri / E: tâlbâcâi] (Mun) 1 Zgomot podus de căderea unui corp greu în apă Si: (reg) tâlbâcâială (1). 2 Zgomot produs de clătinarea unui lichid într-un vas Si: (reg) tâlbâcâială (2). 3 Lovire a apei cu mâinile sau cu picioarele (la scăldat) Si: (reg) bălăceală, tâlbâcâială (3).

ZAHARINĂ s. f. Substanță organică solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului, netoxică și neasimilabilă, întrebuințată ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet. – Din fr. saccharine.

NETÓXIC, -Ă, netoxici, -ce, adj. Care nu are un caracter toxic. [Cuvânt fără explicații în dicționare, care apare în definiția din DEX ’98: ZAHARINĂ. Substanță organică solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului, netoxică și neasimilabilă, întrebuințată ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet.]

OXÍD (< fr. {i}; {s} gr. oxys „acru”) s. m. Compus rezultat prin combinarea unui element cu oxigenul. ◊ O. de aluminiu = pulbere albă greu fuzibilă, greu solubilă în apă și în acizi care se găsește în natură în stare cristalizată sub formă de corindon și pietre (semi)prețioase (safir, rubin, topaz etc.); alumină. ◊ O. de calciu = var nestins; calce. ◊ O. de carbon = gaz incolor, fără miros, otrăvitor, care se formează în arderile incomplete ale carbonului. Industrial se obține prin trecerea aerului, a oxigenului sau a apei peste cărbune incandescent. Se folosește în sinteza organică. ◊ O. de plumb = litargă, miniu. ◊ O. de zinc = pulbere albă folosită în vopsitorie; alb de zinc. ◊ O. de etilenă = gaz incolor (p. f. 12°C), toxic, foarte reactiv, obținut prin oxidarea catalitică a etilenei sau din etilenclorhidrină. Se întrebuințează la fabricarea glicolului, a unor dizolvanți, plastifianți etc. ◊ O. de magneziu = substanță cristalină, cu p. t. 2.800°C, insolubil în apă, care se găsește în natură sub formă de periclaz. Se mai folosește ca material refractar. Sin. magnezie.

ZAHARINĂ s. f. Substanță organică solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decât a zahărului, netoxică și neasimilabilă, folosită ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet. – Din fr. saccharine.

FIOR, fiori, s. m. (Uneori în legătură cu verbe ca: «a cuprinde», «a lua», «a apuca», «a trece», «a da» etc.; uneori întărit prin determinările «rece» sau «de gheață») Senzație (ușoară) de frig (însoțită uneori de tremur); p. ext. emoție vie trezită de un sentiment puternic (mai ales de frică), zguduire nervoasă. Lui Damian îi trecu un fior rece prin șira spinării. V. ROM. noiembrie 1953, 12. Un val de sînge cald i se sui în obraz, un fior o străbătu. SADOVEANU, O. IV 67. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. ◊ Fig. După larma paserilor mărunte ale stuhurilor, s-a făcut liniște deodată și pe luciul lin s-a stîrnit un fior abia văzut. SADOVEANU, N. F. 86. Fiori iuți de vînturi ușoare însuflețeau, în răstimpuri, neclintirea frunzișului negru și picături de apă mari cădeau grele pe pămînt. HOGAȘ, M. N. 178. Nu știu ce fior de primăvară străbate versurile d-voastră. VLAHUȚĂ, O. A. 463. – Pl. art. și: (s. n., neobișnuit) fiorile (DELAVRANCEA, V. V. 169).

TRAGE, trag, vb. III. I. 1. Tranz. A face efortul de a mișca, de a deplasa un lucru apucîndu-l pentru a-l da la o parte, a-l aduce spre sine sau spre un punct voit. Două fetișcane adăpau niște vite. Trăgeau anevoie în jos ciutura. DUMITRIU, N. 227. El, cu mîini puternice, îl trăsese din fața primejdiei. C. PETRESCU, C. V. 330. Dan își trase scaunul mai aproape. VLAHUȚĂ, O. AL. II 76. Trase perdelele sus. EMINESCU, N. 72. Îl ajunge cu laba, îl trage la dînsul și-l sfîșie în bucăți. GHICA, S. 524. ◊ (Poetic) Uite cum te trage pe furiș apa la adînc. CREANGĂ, A. 36. ◊ (Urmat de determinări arătînd partea de care se apucă) M-am simțit tras de haină. GALACTION, O. I 104. (Refl. reciproc) Am doi moșnegi cu barba șargă, Cînd se-ntîlnesc, se trag de barbă (Pieptenii cu cîlții). SBIERA, P. 320. Doi pureci de păr se trag. BIBICESCU, P. P. 181. ◊ Expr. A trage zăvorul = a manevra zăvorul pentru a încuia (sau a descuia) ușa. Iezii închid ușa după dînsa și trag zăvorul. CREANGĂ, P. 20. A trage (pe cineva) de mînecă = a apuca pe cineva de mînecă pentru a-i face un semn discret, a-i atrage atenția într-o direcție. Serdici mă trage de mîneca vestonului. Spune: să-mi oprești mantaua. SAHIA, N. 118. Cît vei auzi că încep a croi cîte una mai deocheată, tu să mă tragi de mînica hainei, căci eu îndată voi îndrepta-o dupe ființa adevărului. ODOBESCU, S. III 46. A trage mîța (sau pe dracul) de coadă v. coadă (1). A trage (pe cineva) de limbă v. limbă. E tras de păr = este relatat sau expus în mod exagerat, forțat, tendențios, ducînd (intenționat) la concluzii false. Acțiunea, zic ei, e încurcată, trasă de păr. GHEREA, ST. CR. II 253. Se încercară a netezi poezia asta trasă de păr. NEGRUZZI, S. I 340. A trage nădejde v. nădejde. A trage nădejde ca spînul de barbă v. barbă. (Refl.) A se trage în degete (cu cineva) v. deget. A trage cenușa pe turta sa v. cenușă. A trage țărînă (pe cineva) = a înmormînta, a îngropa. Cîntă cucul pe șindilă Pe Barbu trage țărînă. ȘEZ. I 144. A trage pe roată = a supune torturii roții. Horia a fost tras pe roată. A trage pe sfoară = a păcăli, a înșela. S-a lăsat dus de nas și tras pe sfoară de toți șarlatanii. VLAHUȚĂ, O. AL. II 43. Vrei să mă tragi pe sfoară tu, pe mine? Hehei, băiete! CARAGIALE, O. III 55. A trage (pe cineva) la (sau în) judecată = a aduce, a cita pe cineva în fața justiției. Se jură pe copiii lui că-l va trage în judecată și nu se va lăsa pînă ce nu-l va vedea în temniță. REBREANU, I. 94. Plătește-mi antereul că te trag la judecată. GANE, N. II 151. Țăranul a fost tras pe oaie-n judecată. DONICI, F. 79. A trage la răspundere = a chema pe cineva să dea socoteală de faptele sale; a face răspunzător. Va veni vremea cînd să fiți trași la răspundere. ISPIRESCU, M. V. 59. A trage bobii v. bob³. A trage în cărți = a ghici în cărți. Mai tras-ai în cărți, cumnățico? ALECSANDRI, T. I 175. (Intranz.) A trage la sorți v. sorț. (Despre ambarcații) A trage la fund = a începe să se scufunde. ♦ (Cu complementul «clopotul») A face să sune, să bată. Popa Ștefan dădu poruncă dascălului să se suie în turnul bisericii și să tragă clopotele. SADOVEANU, O. VII 113. Dascălii, pe la biserici, voioși clopotele trag. BELDICEANU, P. 123. ◊ Intranz. (Cu subiectul «clopotul») Cînd vor trage clopotele de ieșit din biserică. RETEGANUL, P. I 25. Cînd era la miez de noapte, Trăgeau clopote de moarte. BIBICESCU, P. P. 357. ◊ Refl. El o așezat deasupra dealurilor o furcă și un clopot care se trage singur la suflarea vîntului. ȘEZ. II 26. 2. Tranz. Fig. (Învechit) A îndemna, a atrage, a da ghes. Așa aș fi pățit eu, să mă fi încredințat lor și să mă fi lăsat tras de dînșii. SBIERA, P. 86. Papa și împăratul se cercau a trage toate stăpînirile Europei într-o legătură împotriva turcilor. BĂLCESCU, O. II 39. ◊ Expr. A-l trage (pe cineva) inima v. inimă (II 1 c). A-l trage (pe cineva) ața la ceva v. ață (1). ◊ Intranz. Prietenele au tras de ea s-o aducă la joc și la cîntece. DUMITRIU, P. F. 56. ♦ (Construit cu prep. «asupra») A provoca, a atrage. Cîtă hulă și defăimare voi trage asupră-mi. DRĂGHICI, R. 15. Subt acest chip de nimic, voi putea să trag vreo inimă asupră-mi, ca să mă iubească? GORJAN, H. IV 31. 3. Tranz. A pune (mai rar a scoate) un obiect de îmbrăcăminte sau de încălțăminte, depunînd oarecare efort. Ne tragem căciulile pe urechi. STANCU, D. 257. Damian își trăsese cizmele. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Trage-ți, lele, cununa Cam pe ochi, cam pe sprincene. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. 4. Tranz. (Cu privire la anumite fluide, energii) A abate din drum pentru a aduce în direcția voită. Am pus la cale apoi ca să tragă în ogradă și izvorul ce era aproape. DRĂGHICI, R. 165. 5. Tranz. A întinde, a încorda, a smuci sfori, fire sau obiecte făcute din astfel de materiale, apucînd de unul din capete. Constantin trase scurt și cu putere hățurile de frînghie. DUMITRIU, N. 247. Cu murgul trăgînd de frîu. TEODORESCU, P. P. 640. Trage ața cît să nu se rupă. ◊ Expr. A trage sforile = a unelti în ascuns, a pune ceva la cale prin intrigi, uneltiri. Take Georgescu trăgea sforile cultivînd un vag spirit corporatist. PAS, Z. I 301. 6. Intranz. A avea greutatea de..., a cîntări, a atîrna. Trage poate 800 de litre. NEGRUZZI, S. I 40. Carnea ei putea să tragă 40 ocă. DRĂGHICI, R. 84. Din cinci sute buzdugane, Alegea unul mai mare, La cîntar că mi-l punea Cinci sute oca trăgea. ANT. LIT. POP. I 342. ◊ Fig. Ce trage părerea domnului? – E hotărîtoare. DELAVRANCEA, O. II 259. ◊ Expr. A trage (greu) în cumpănă v. cumpănă (2). 7. Tranz. A înfige (în frigare, în țeapă sau în alt corp ascuțit). Îl trag în lancie ca p-un iepure-n frigare. CARAGIALE, O. III 144. Le presară cu sare Și le trage-ntr-o frigare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. 8. Tranz. A duce, a căra, a tîrî după sine. Am tras buștenii în Copcă. GALACTION, O. I 62. Cînd se întoarse... trase după el un șervet. C. PETRESCU, Î. I 13. Eu trag grapa după mine; Eu o trag și ea nu vine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. ◊ Expr. A trage (sau, refl. impers., a se trage) targa pe uscat = a o scoate greu la capăt, a o duce greu; a trage pe dracul de coadă. Pînă prin postul mare, uneori, de bine de rău se mai trăgea targa pe uscat. PAS, Z. I 131. A trage un picior (sau piciorul) = a șchiopăta. Paraschiv cîrciumarul trăgea un picior și-și pusese singur firma «La șchiopul». PAS, Z. I 54. Pășea trăgînd piciorul încet, dar pe-a lui față Zbura ca o lumină de glorie măreață. ALECSANDRI, P. A. 210. 9. Tranz. Fig. A aduce după sine, a provoca, a isca, a atrage. Cea mai mică mișcare, produsă în vreuna din aceste naționalități, trage după sine imediata convulsiune a tuturor celorlalte. HASDEU, I. V. 127. Toată fapta trage după sine răsplata sa. BĂLCESCU, O. I 140. 10. Tranz. (Despre animale de tracțiune) A face să meargă un vehicul; a duce. Duman și Viorica, împodobiți cu flori de tei, trăgeau mîndri carul încărcat. BUJOR, S. 35. ◊ (Poetic) O cojiță de alună trag locuste, podu-l scutur. EMINESCU, O. I 87. ◊ Intranz. Caii trăgeau greu la deal, cu gîturile spînzurînd, cu nările aburind. DUMITRIU, N. 145. Îndemna blînd și stăruitor vacile care trăgeau din răsputeri, încovoindu-și spinarea. REBREANU, I. 93. Boii nu trag nici mai tare, nici mai încet. GÎRLEANU, L. 38. ◊ Expr. A trage la jug v. jug. 11. Tranz. Fig. A îndura, a suporta, a pătimi. Stătea acum gîndindu-se cu groază la pedeapsa ce urma s-o tragă pentru adormirea la post. MIRONESCU, S. A. 75. Cît am tras cu boala lui numai inima mea știe. VLAHUȚĂ, O. A. 428. Ai să tragi încă multe năcazuri. CREANGĂ, P. 222. De-aș mai trage cîte-am tras, Eu de tine nu mă las. TEODORESCU, P. P. 308. ◊ Expr. A trage o spaimă = a se speria foarte tare. ♦ A suporta consecințele unei greșeli, ale unei fapte rele; a ispăși. Îi veni rîndul și lui Ștefan Furtună, veteranul, să-și tragă păcatele. MIRONESCU, S. A. 24. Zi și d-ta că ai avut să tragi un păcat strămoșesc. CREANGĂ, P. 220. ◊ Absol. Capul face, capul trage. 12. Tranz. A îndrepta și a opri un vehicul, o ambarcație la un loc fix de staționare (de obicei pentru ca oamenii să se poată urca sau coborî). Am tras binișor luntrea la țărm lîngă niște stuhărișuri. V. ROM. octombrie 1953, 24. Stoica se scărpină iar în cap și, iscusit, trase poștalionul lîngă pridvorul cu geamlîc. CAMIL PETRESCU, O. I 179. ◊ Absol. Zi vezeteului să tragă la scară. ALECSANDRI, T. 297. 13. Intranz. A poposi, a se opri (la o casă) pentru a fi găzduit; a se instala undeva pentru un timp limitat. Traseră la un han urît. SADOVEANU, O. VII 78. Anunță-mă din vreme cînd vii. Tragi la mine, negreșit. CARAGIALE, O. VII 263. Îmi pare rău că nu trage aci în gazdă directorul. ALECSANDRI, T. I 275. ♦ A se opri (cu un vehicul) la un adăpost. Am tras cu căruța sub un plop mare. CREANGĂ, O. A. 97. ◊ Tranz. Sub streșinile acelea puteai trage și o căruță. DUMITRIU, P. F. 48. 14. Refl. A se tîrî, a merge cu greutate. Abia se putu trage pînă acasă de năcaz. RETEGANUL, P. II 55. Sosi și țiganul cu biata babă care abia se trăgea de bătrînețe și de slăbiciune. SBIERA, P. 118. Copii mici, de se trag încă pe brînci. ȘEZ. IV 135. 15. Refl. (Urmat de determinări locale introduse mai ales prin prep. «la») A se duce (mînat de o dorință), a se îndrepta spre o țintă. [Copiii] iar se trăgeau la mal. SADOVEANU, O. VIII 136. Dau de o fîntînă în cale și boii să trăgeau cătră ea, semn că le era sete. RETEGANUL, P. V 31. ◊ Fig. N-a rămas inimă-n mine Și cîtă a mai rămas Toată la neica s-a tras. HODOȘ, P. P. 40. ◊ Intranz. Țineam ceaslovul deschis, și cum erau filele cam unse, trăgeau muștele și bondarii la ele. CREANGĂ, O. A. 35. 16. Intranz. Fig. A tinde spre, a se simți atras către. N-am ce zice, tragi la bine. PAS, Z. I 168. Cum trage puiul la cloșcă, așa să tragă ei la casă. SEVASTOS, N. 261. Vezi dacă-i militar, tot la vitejie trage. ALECSANDRI, T. I 72. Omul la om trage, și vita la vită. PANN, P. V. I 13. Banul la ban trage. ◊ Refl. Se bucura grozav cînd vedea că mă trag la carte. CREANGĂ, O. A. 38. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «a») A tinde spre, a prevesti (o anumită stare). Obosite șî trăgînd a moarte, ele [apele] nici nu încearcă să se trezească din somnul greu care le-a cuprins. BOGZA, C. O. 156. Jachetele lui, călcate zilnic, trăgeau a mare. BASSARABESCU, S. N. 41. Cel ce mănîncă din mînă, trage a sărăcie. ȘEZ. XII 164. 17. Refl. (Învechit și arhaizant) A se retrage din locul unde se află, p. ext. din instituția, postul, colectivitatea din care face parte. Soldații se trăgeau îndărăt în dezordine. DUMITRIU, N. 112. Răzășul se trase la cuibul de pe Răut. SADOVEANU, O. VII 100. Apoi m-oi trage de la sfat, măria-ta. DELAVRANCEA, O. II 89. Domnul meu, să te tragi. Aștept pe împărat. ODOBESCU, S. I 250. Mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. Năvala se trase înapoi, spăimîntată de piepturile goale a vitejilor. RUSSO, O. 34. ◊ Tranz. Domnu abate să tragă pre bezădele de la școala publică. KOGĂLNICEANU, S. 64. ◊ Expr. A-și trage mîna de deasupra cuiva = a înceta de a mai ocroti pe cineva; a părăsi. Împărăția își trage de deasupra lui mîna. SADOVEANU, Z. C. 251. ♦ (Despre ape) A se retrage. Apa heleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 37. Rîul înapoi se trage... munții vîrful își clătesc. ALEXANDRESCU, M. 14. A început atmosfera a să liniști, valurile mării a să alina... apa a să trage la matca ei. DRĂGHICI, R. 112. II. 1. Tranz. A lua, a scoate; a smulge. Îi trage inelele din deget. ISPIRESCU, L. 109. ◊ Fig. D-sa, de la această concepție primă, trage un plan pentru o dramă. GHEREA, ST. CR. II 267. Subiectele mai tutulor acestor producții au fost trase din istoria națională. CARAGIALE, O. III 221. ◊ Expr. A trage concluzii v. concluzie. A trage foloase din (sau de pe urma) = a folosi de pe urma. A trage un profit = a profita. A trage învățăminte din (sau de pe urma) = a învăța (dintr-o experiență). ♦ (Cu complementul «dinți», «măsele») A extrage. Nici un doctor nu trăgea măselele mai repede și fără durere ca dînsul. REBREANU, I. 120. 2. Tranz. A scoate (o armă) din teacă (pentru a începe lupta). Zăcea pe pietre Lara, cu spada lîngă el Pe jumătate trasă. MACEDONSKI, O. I 263. Credeți că trage spada să pedepsească repede pe acei cutezători? CARAGIALE, O. III 256. 3. Tranz. (Cu privire la un lichid) A scoate (dintr-un recipient), a extrage. Se duce la puț, trage apă, umple o găleată. DUMITRIU, P. F. 60. Ia trageți-mi încoa cîte-o cinzeacă de la cep. ODOBESCU, S. I 84. ◊ (Poetic) Trage miere dintr-o plantă, făr-a beteji pe floare. CONACHI, P. 278. ◊ Expr. A trage vinul de pe drojdie = a scoate vinul limpezit din vasul în care și-a depus drojdia. A trage băutura în sticle = a scoate băutura dintr-un vas mai mare și a o turna în sticle. 4. Tranz. (Cu privire la puroi, la copturi etc.) A face să se colecteze, să se strîngă. Să-ți dee mnealui ce are acolo... să tragă o coptură. POPA, V. 148. 5. Tranz. A lua (cu forța), a obține (cu dificultate). Andrii Popa, hoț barbat! Zi și noapte de călare Trage bir din drumul mare. ALECSANDRI, P. I 36. Bezădelile și Vogoridi au a trage banii lor de la pastorul, la începutul fieștecărei luni. KOGĂLNICEANU, S. 129. Mai adastă-mă nițel, Ca să-mi dau socoteala, Ca să-mi trag simbrioara. TEODORESCU, P. P. 668. ♦ A lua îndărăt, a retrage. Cînd ieși boierul din tovărășia dumitale, își trase partea lui, 20000 de galbeni. DELAVRANCEA, O. II 278. ♦ A reține. Nici ei nu mănîncă... și trag și plata lucrătorilor. RETEGANUL, P. V. 55. 6. Intranz. Fig. (În expr.) A trage cu urechea = a asculta pe furiș pentru a prinde zgomote ușoare sau vorbe șoptite; a-și încorda auzul, a-și ascuți urechea. Nevestele trag cu urechea, se folosesc de întuneric și-și dau cu cotul, chicotesc cînd prind cîte-o frîntură din vorba unchiașului. SP. POPESCU, M. G. 24. Țrase cu urechea și simți că cineva jumulește pomul de mere. ISPIRESCU, L. 74. Trage cu urechea și aude bine că s-apropie drumeț. CARAGIALE, O. III 52. (Tranz.) Toate acestea le-au tras Pepelea cu urechea. SBIERA, P. 17. A trage cu ochiul (cu ochii sau cu coada ochiului) = a se uita pe furiș, a privi din fugă, fără a fi observat. Prizonierul își fuma pe furiș țigara, trăgînd cu coada ochiului la fața aspră a sergentului. SADOVEANU, O. VI 15. Tot trag cu ochii la pojijia casei. SEVASTOS, N. 51. Trăgea cu coada ochiului spre a vedea dacă o bagă în seamă cei de primprejur. ISPIRESCU, U. 21. Intrați în codru și trageți cu ochiul; nu cumva îți zări zmei pe după copaci! ALECSANDRI, T. I 426. (Tranz., rar) A întors capu-ncolo și a început să bea din țigară... Dar mă trăgea cu coada ochiului. CARAGIALE, O. I 47. ( Regional) A trage de seamă = a băga de seamă. Fata mai că leșină de bucurie, dar iarăși trase de seamă și mulțămi oamenilor. RETEGANUL, P. II 68. 7. Tranz. A inspira, a respira; a inhala. Trăgea cu lăcomie pe nări mireasma ascuțită. SADOVEANU, O. VIII 13. Trăgea aerul rece al nopții adînc, pînă în fundul plămînilor. BART, E. 56. ◊ Expr. A-și trage sufletul (sau răsuflarea) = a respira (greu). N-avea putere-n el să-și tragă Nici sufletul. COȘBUC, P. I 243. Își trase sufletul adînc și cu plăcere. CONTEMPORANUL, IV 83. (Intranz.) A trage de moarte (sau a trage să moară) = a se zbate în chinurile morții, a-și trăi ultimele clipe; a fi pe moarte. Seara primiseră vorbă în sat că vitele lor aflate pe culmile Hășmașului Mare sînt bolnave și trag să moară. BOGZA, C. O. 25. Cînd trăgea tata de moarte, m-a chemat la patul lui. RETEGANUL, P. V 80. Leul cel înfricoșat... trage de moarte și-i aproape de sfîrșit. ȚICHINDEAL, F. 8. Bărbatu mi-i dus la moară, Soacră-mea trage să moară. HODOȘ, P. P. 50. ♦ (Cu complementul «tutun», «tabac», p. ext. «ciubuc») A fuma, a priza. Întreabă pe un arnăut care trăgea ciubuc la altă masă. CARAGIALE, O. III 43. Iar îi tragi tiutiun, soro? ALECSANDRI, T. I 175. Dragu mi-i bădița, drag, Care nu trage tăbac. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 409. ◊ Absol. Tutunul este o otravă... – Da tu de ce tragi, mă-ntrerupe maiorul. CARAGIALE, M. 131. ◊ Intranz. Vasile stătea în margine, trăgînd din țigară, și simțea cum i se lipește limba uscată de cerul-gurii. DUMITRIU, N. 230. A tras iar adînc din pipă. SADOVEANU, N. P. 27. Soarbe din cafea mai alene, trage din tutun mai greoi. BASSARABESCU, V. 36. 8. Intranz. (Despre aparate sau instalații de ardere) A arde bine, a avea tiraj. De dimineață se făcuse foc, la început soba nu trăgea și tot fumul ieșise în odaie. VLAHUȚĂ, O. A. 296. 9. Tranz. (Folosit și absolut) A sorbi, a înghiți, a bea băuturi alcoolice. Ceva rom, băiete, rusesc, tare de-ți crapă măseaua! Trage un gît și te dezmorțește. SADOVEANU, O. VI 31. Primarul Ion Pravilă se abătea mai des să tragă cîte-o țuică. REBREANU, R. II 309. Știi ce?... N-ar fi bine oare să tragem și noi o dușcă? ALECSANDRI, T. I 91. ◊ (Întărit prin «pe gît») De necaz traseră băutura pe gît și cei care se aflau în preajma ofițerilor. PAS, Z. IV 75. ◊ Expr. A trage la măsea (sau la mustață) = a bea mult alcool, a fi bețiv. (Cu parafrazarea expresiei) Cînd tragi sorcoveții la musteață de ce nu te olicăiești atîta? CREANGĂ, A. 17. III. Tranz. A trasa, a marca, a desena, a duce, a cresta (linii, semne, contururi). Cu un creion lat, continuă să tragă linii pe o scîndură. C. PETRESCU, Î. II 181. Zugrăvelile ce închipuiau războaiele lui Moamet... ereau trase de mîini îngerești. GORJAN, H. IV 155. ◊ (Poetic) Fluviul curge domol, trăgînd în jurul orașului o panglică lată de ape turburi și grele. BOGZA, M. S. 19. [Acest stat] ale cărui hotare le trăsese cu sabia sa. BĂLCESCU, O. II 289. De la casă pînă la casă, tot funii și ațe trase (Drumul). GOROVEI, C. 136. (Refl.) Vine albastre se trăgeau pe fața ei albă ca o marmură vie. EMINESCU, N. 4. ◊ (În contexte figurate) Soarta a tras o dungă brutală peste combinațiile lui. REBREANU, R. I 46. ◊ Fig. (Despre trăsăturile feței, mai ales despre ochi și despre sprîncene) Chiar de n-ar avea sprîncenile trase ca din condei... tot n-ar da cu foiță și cu muc de lumînare. DELAVRANCEA, S. 9. Pe deasupra ochilor Trasă-i peana corbilor. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 136. ◊ Loc. adj. Tras cu sfoara (sau cu frînghia) = aliniat cu ajutorul unei sfori bine întinse. Ulițile orașelor europenești, trase cu sfoara, au multă monotonie. NEGRUZZI, S. I 69. Toate drumurile sînt trase cu frînghia, casăle în linie. KOGĂLNICEANU, S. 4. ◊ Expr. A trage (o) brazdă = a ara. Cîte un plug se mișcă încet, trăgînd o brazdă adîncă. BOGZA, C. O. 153. Hai, ho, ța, ho, Bourean, Trage brazdă pe tapșan. ALECSANDRI, P. P. 168. IV. 1. Tranz. (Folosit și absolut) În diverse procese de muncă, în diverse operații sau în acțiuni care presupun un efort fizic. V. da³ (I 10). A trage la rindea = a netezi cu ajutorul rindelei. A trage (o țesătură) la piuă = a supune (o țesătură) unei operații mecanice cu ajutorul ciocanelor pivei (pentru a o face deasă și pîsloasă). Călțunii... sînt trași la chiuă și-s cu dungi roșii. ȘEZ. IX 34. A trage la tipar = a tipări. A trage la șapirograf = a imprima cu ajutorul șapirografului. (Familiar) A trage (pe cineva) în poză = a fotografia. A trage pe piatră (sau pe amnar, pe curea etc.) = a ascuți. Urîtă vreme, grăi moș Matei, trăgînd apăsat pe-o curea o custură. MIRONESCU, S. A. 41. Paloș din teacă scotea, pe amnar că mi-l trăgea. TEODORESCU, P. P. 668. A trage pe calapod = a întinde pe calapod. A trage cu acul = a coase, a broda. Cîndu-i trage cu acul, să se rumpă bumbacul. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 347. A trage cu coasa = a cosi. Mă usuc ca cucuta Cînd o tragi cu coasa. SEVASTOS, N. 164. Unde tîrg erea mai bun Tragi cu coasa să faci fîn. TEODORESCU, P. P. 488. (Intranz.) A trage la rame, la (sau din) lopată = a vîsli. Adam și cu Trofim nu trăgeau la rame. DUMITRIU, P. F. 4. Mîndrul trage din lopată Trece Dunărea îndată. ALECSANDRI, P. P. 51. A trage în dinți = a mesteca. Friptura tare, de n-o puteau trage în dinți. ȘEZ. I 234. A trage în fușalăi (sau în piepteni) = a dărăci. Du-te și vezi de trage pînă în sară în fușalăi lîna pe care ți-am pregătit-o. SADOVEANU, B. 19. ♦ A toarce. Lasă pînza să mai steie, Că mi-ai tors-o prin cosire Și mi-ai tras-o prea subțire. MARIAN, S. 97. Din caier trăgînd, Din ochi lăcrămînd. SEVASTOS, C. 296. ♦ A trece prin..., a vîrî prin..., a petrece. Își trase unghiile prin barba rară. C. PETRESCU, R. DR. 130. ◊ Expr. A trage banul (sau gologanul) prin barbă = a freca de barbă un ban cîștigat (cu credința superstițioasă că acest gest atrage bogăția). Trăgînd gologanul prin barbă și băgîndu-l în buzunar. PAS, Z. I 104. Tras prin (printr-un sau ca prin) inel sau (mai rar) tras prin mărgea, se spune despre o persoană cu trupul subțire, mlădios, grațios. Trupușoru-i gingășel Părea tras pintr-un inel. ALECSANDRI, P. I 91. Cine mi-a văzut Mîndru ciobănel Tras printr-un inel. ANT. LIT. POP. I 331. Mîndra naltă, supțirea, Parcă-i trasă prin mărgea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 41. (Refl.) A se trage la față = a slăbi, a avea figura obosită, palidă, a arăta rău. Flăcăul începea să doarmă mai puțin și să se tragă la față. SADOVEANU, B. 171. 2. Tranz. A deforma plastic un material ductil, făcîndu-l să treacă printr-o filieră, pentru a obține bare, sîrme sau țevi. 3. Tranz. (Familiar, de obicei construit cu dativul etic; cu sensul precizat de determinări) A face (ceva) din plin, cu multă energie, cu pasiune, cu vioiciune. Trag o horă de tremură pămîntul. SEVASTOS, N. 82. Apoi au tras o nuntă romînească care a ținut două săptămîni. RETEGANUL, P. V 44. Păcat că nu sînteți și voi aici, să-i tragem pe-nfundate un chef la căldurică. CARAGIALE, O. VII 20. Mi-au tras o frecătură bună cu oțet de leuștean. CREANGĂ, A. 15. Îi tragem un stos în astă-seară? ALECSANDRI, T. 1702. (Absol.) Va să zică îi tragi la gazetă zdravăn... C. PETRESCU, C. V. 125. ◊ Expr. A trage un somn (sau un pui de somn) sau a trage (la) soamne (sau la aghioase) = a dormi (adînc). Am tras cu toții un pui de somn spre ziuă. STANCU, D. 178. De la Ieși și pîn-aici, mai că nici n-ai cînd trage un somn bun, și-ai ajuns. MIRONESCU, S. A. 133. S-a pus să-i tragă la soamne. CARAGIALE, O. III 50. După ce te-am găzduit... tu, gogeamite flăcău în putere, să-i tragi la aghioase. id. ib. 55. A-i trage (cuiva) butucul v. butuc. A trage condeiul v. condei. A trage (cuiva) chiulul v. chiul. (Intranz.) A trage la fit v. fit. ♦ A cînta, a striga puternic. Flăcăii trăgeau chiote de răsunau văile. BUJOR, S. 39. Cu toții într-un glas îi traseră un cîntec haiducesc de clocoteau văile. VLAHUȚĂ, O. AL. 152. Privighetorile prin crîngulețele înflorite trăgea niște geamparale de-ți lua auzul. ISPIRESCU, L. 292. ◊ Expr. A trage o gură = a certa cu asprime, a muștrului. El se mai și obrăznicise cînd stăpînu-său i-a tras o gură. SLAVICI, N. I 234. ◊ Intranz. Dodată auzi niște balauri de lăutari trăgînd din viori de gîndeai că mănîncă foc. ISPIRESCU, L. 109. Eu cînd trag din cimpoi... sar căprioarele de se prăpădesc. ALECSANDRI, T. 243. 4. Intranz. (În expr.) A trage cu coada ochiului (mai rar cu geana sau cu mustața) = a face un semn discret Flăcăii-și trag cu geana, Rîd apoi și ei. COȘBUC, P. II 56. El îi trase cu mustața, iară ei îi făcu inima sfîrr! ISPIRESCU, U. 119. Mai zîmbiți, soro dragă... mai trageți cu coada ochiului... ca altele. ALECSANDRI, T. I 160. 5. Tranz. A da o lovitură, a bate, a plesni. Pui acum de-ți trage la tălpi atîta cît nu poți duce. ISPIRESCU, L. 178. ◊ Absol. (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Au început amîndoi să zbiere și să-și tragă-n cap cu toiegele. CARAGIALE, O. III 200. Fiul craiului îi și trage atunci cu frîul în cap. CREANGĂ, P. 195. ◊ (Instrumentul acțiunii este complement direct) Îmi trăgeai palme de-mi venea amețeală. DUMITRIU, N. 128. Zicînd acestea, Dardarot i-a tras un picior. CARAGIALE, O. III 50. Ciocoieșu satului... Trage pinteni calului. MARIAN, S. 175. 6. Intranz. A descărca o armă spre țintă, a face ca glonțul, săgeata etc. să pornească spre țintă. Soldații începură să tragă. DUMITRIU, N. 141. La început tragem toți cu furie. CAMIL PETRESCU, U. N. 321. Dac-o veni ursul, trage fără temere. BOLINTINEANU, O. 330. Copii, trageți... eu vreu astăzi să mă-ntrec în arc cu voi. ALECSANDRI, P. I 33 ◊ (Cu indicarea țintei) Eram pe cîmp azi, amîndoi, și trăgeam la becațe. DUMITRIU, B. F. 39. Trage cineva din noapte în noi. CAMIL PETRESCU, U. N. 267. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Un vînător trage cu pușca. SADOVEANU, O. VIII 179. Trăgînd mereu din carabină, Săriră-n front. COȘBUC, P. II 40. ◊ Tranz. (Instrumentul acțiunii, p. ext. detunătura, focul etc. devin complemente directe) Traseră focuri de pușcă în aer. DUMITRIU, N. 12. Aprozii trag cîteva săgeți. DELAVRANCEA, O. II 140. Cadînele trăgeau puști și pistoale după ferestre. GHICA, S. 19. 7. Tranz. A freca o regiune a corpului, în scopuri terapeutice; a masa. Venii să mă tragi nițel pe spate, că nu mai pot. STĂNOIU, C. I. 188. Lă purcelul, îl scaldă, îl trage frumușel cu untură din opaieț, pe la toate încheieturile. CREANGĂ, P. 76. ◊ Intranz. (Cu determinări indicînd boala, și introduse prin prep. «de») Știe să tragă de gîlci. CARAGIALE, O. III 47. V. Intranz. (Despre vînt) A bate (încet), a sufla (ușor). Trăgea un vînt subțire dinspre baltă. SADOVEANU, O. I 27. Trăgea un vîntișor care abia adia. ISPIRESCU, L. 6. Vremea e frumoasă, dar cam ger!... Trage un vînt rece «de ustură». RUSSO, O. 152. ♦ Tranz. (Despre un curent de aer) A învălui, a cuprinde (pe cineva) provocîndu-i o senzație de răcoare bruscă și neplăcută (care poate cauza îmbolnăvirea). Să nu te tragă răceala, duduie! C. PETRESCU, R. DR. 79. ◊ (Prin metonimie) M-a tras și fereastra. CARAGIALE, O. I 60. VI. Refl. 1. A descinde din..., a fi din neamul..., a fi urmașul... Nu contenea a dovedi, cui vrea și cui nu vrea să-l asculte, că se trage direct din Porfirogeniții Bizanțului... C. PETRESCU, A. R. 11: Se trăgea și el din viță de împărat. ISPIRESCU, U. 8. De se trag din neam mare, Asta e o întîmplare. ALEXANDRESCU, M. 321. ◊ (Tranz., în expr.) A-și trage neamul din... v. neam. ♦ A fi originar din... După mamă se trăgea din Pipirig. SADOVEANU, E. 103. 2. A proveni din..., a fi provocat de... Din asta i s-a tras și moartea, CARAGIALE, O. III 101. A pomeni ea, baba mea, cîte zilișoare-a avea de năcazul acesta, că numai din pricina ei mi se trage. CREANGĂ, P. 128. ◊ Tranz. Orașul Constantinopole ș-a tras mărirea lui de la un Constantin. BĂLCESCU, la TDRG.

SUFLARE, suflări, s. f. Acțiunea de a sufla și rezultatul ei. 1. Faptul de a respira; (concretizat) aerul respirat (v. respirație, răsuflare); p. ext. faptul de a trăi, viață. Și caldă-ți simt suflarea pe-obrazul rece-al meu. COȘBUC, P. I 259. Suflarea îi devenea din ce în ce mai fierbinte. VLAHUȚĂ, O. AL. 101. Ori pe ce se oprea suflarea lui, se punea promoroaca mai groasă de-o palmă. CREANGĂ, P. 240. A ei gură-i descleștată de-a suflării sale foc. EMINESCU, O. I 79. ◊ Loc. adv. Într-o suflare = într-o clipă, repede, pe nerăsuflate. M-avîntam nepăsător străbătînd într-o suflare, țară lungă, mare, lată. EFTIMIU, Î. 35. ◊ Expr. Fără (de) suflare = fără viață, mort; (prin exagerare) cu respirația oprită (ca urmare a unei stări fizice sau psihice neobișnuite). O mulțime de oameni și de sălbăticiuni zac fără de suflare în pădurea lui. CREANGĂ, P. 217. În genunchi, fără suflare... Așteptam dorit răspunsul. CONACHI, P. 100. Gînganie fără suflare, Umblă făr-astîmpărare, N-are duh, nici nu viază, Toată lumea îndreptează (Ceasornicul). GOROVEI, C. 68. A-și da suflarea (de pe urmă) = a muri. (Fig.) Șipul cu rachiu își dăduse și el suflarea sa cea mai de pe urmă. HOGAȘ, M. N. 181. ♦ Respirație la temperatură scăzută, devenită vizibilă datorită condensării picăturilor de apă pe care le conține. Uh! ce frig... îmi văd suflarea – și căciula cea de oaie Pe urechi am tras-o zdravăn. EMINESCU, O. I 46. 2. (De obicei cu sens colectiv) Ființă, viețuitoare. Erau singuri, nici o altă suflare omenească nu se simțea în solemna tăcere a pustiului. BART, E. 167. Nici o suflare de om nu mai era în curte afară de noi și de Aliuță. GANE, N. I 163. Toată suflarea e adormită. La un singur geam se mai vede lumină. VLAHUȚĂ, O. A. 139. 3. Operație prin care se fabrică obiecte de sticlă suflîndu-se aer (cu gura sau cu o mașină) într-o mică cantitate de sticlă topită (formată apoi în matrițe). 4. Poleire (cu aur, cu argint). 5. Deplasare a aerului, adiere de vînt. Fînețele pletoase se legănau grele, pline de apă, la suflările obosite ale vîntului. SADOVEANU, O. I 151. O puternică suflare de vînt trecătoare și iute... se stinse tînguios și jalnic. HOGAȘ, M. N. 175. Eu aștept cu nepăsare a furtunelor suflare. ALECSANDRI, P. I 144. Suflările cele calde ale vîntului de primăvară erau atît de line, încît abia frunzele plopului se clătinau alene. FILIMON, C. 95.

HIDRO-₁ „apă, lichid, fluid, ser, serozitate, apos, acvatic”. ◊ gr. hydor, hydatos „apă” > fr. hydro-, germ. id., engl. id. > rom. hidro-. □ ~arheologie (v. arheo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază felul de viață și cultura popoarelor vechi pe baza descoperirilor făcute prin săpături sub apă; ~bie (v. -bie), s. f., însușire a organismelor de a trăi și evolua într-un mediu acvatic; ~biolog (v. bio-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrobiologie; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază procesele biologice animale și vegetale din mediul acvatic; ~bionte (v. -biont), s. n. pl., organisme care cresc și se dezvoltă în mediu acvatic; ~blast (v. -blast), s. n., lăstar acvatic; ~carpie (v. -carpie), s. f., proces de maturizare a fructelor sub apă; ~carpotrop (v. carpo-₁, v. -trop), adj., care prezintă mișcări de curbare pentru maturizarea fructelor sub apă; sin. hidrocarpotropic; ~carpotropic (v. carpo-₁, v. -tropic), adj., hidrocarpotrop*; ~caul (v. -caul), s. n., ax subțire chitinos, prezent la graptoliții axonofori, care unește rabdozomii într-o colonie complexă; ~cefal (v. -cefal), adj., s. m. și f., (persoană) care suferă de hidrocefalie; ~cefalie (v. -cefalie), s. f., boală manifestată printr-o acumulare excesivă de lichid cefalorahidian în membranele creierului; ~cel (v. -cel₂), s. n., acumulare seroasă în tunica vaginală a testiculului; ~cenoză (v. -cenoză₂), s. f., evacuare apoasă a fecalelor; ~centru (v. -centru), s. n., regiune geografică bogată în ape și în energie hidraulică; ~chineziterapie (hidrokineziterapie) (v. chinezi/o-, v. -terapie), s. f., tratament medical cu ajutorul mișcărilor și exercițiilor în apă; ~cit (v. -cit), s. n., celulă vegetală de acumulare și de conducere a apei; ~cleistogamie (v. cleisto-, v. -gamie), s. f., cleistogamie datorită dezvoltării florilor în mediul subacvatic; ~clinie (v. -clinie), s. f., fenomen de curbare a tulpinii sau a frunzelor sub influența apei; ~colecist (v. cole-, v. -cist), s. n., dilatare a veziculei biliare prin acumulări de lichid seros; ~coleretic (v. col/o-₃, v. -eretic), adj., s. n., (medicament) care stimulează secreția biliară, mai ales pe seama apei; ~core (v. -cor), adj., s. f. pl., (plante) ale căror fructe sau semințe sînt adaptate la diseminare prin intermediul curenților de apă; ~corie (v. -corie₂), s. f., mod de răspîndire a plantelor hidrocore; ~corm (v. -corm), s. n., tulpină subacvatică sau plutitoare; ~cratic (v. -cratic), adj., relativ la mișcările suprafeței mărilor și oceanelor, provocate de schimbările volumului de apă; ~criptofite (v. cripto-, v. -fit), s. f. pl., plante cu organele vegetative scufundate complet în apă; ~cultură (v. -cultură), s. f., procedeu de cultivare a plantelor în apă sau în soluții nutritive, renunțîndu-se la pămînt; ~dinamic (v. -dinamic), adj., referitor la legile mișcării lichidelor; ~encefalocel (v. encefalo-, v. -cel₂), s. n., hidrocefalie asociată cu hipersecreție ventriculară; ~enterocel (v. entero-, v. -cel₂), s. n., enterocel complicat cu hidrocel; ~enteromfal (v. enter/o-, v. -omfal), s. n., hernie ombilicală complicată cu o aglomerare de serozități în sacul herniar; ~estezie (v. -estezie), s. f., sensibilitate a plantelor față de apă; ~fan (v. -fan), s. n., substanță minerală ușoară și poroasă, constituind o varietate de opal; ~filă (v. -fil₂), s. f., frunză a hidrofitelor; ~file (v. -fil₁), adj., s. f. pl., 1. adj., Care are afinități pentru apă, care se îmbibă ușor cu apă. 2. s. f. pl., Plante la care polenizarea se face prin intermediul apei; ~filie (v. -filie₁), s. f., 1. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofilă. 2. Capacitate a țesuturilor organice de a absorbi apa. 3. Caracteristică a plantelor hidrofile; ~fită (v. -fit), adj., s. f., (plantă) adaptată la viața acvatică; ~fitologie (v. fito-, v. -logie₁), s. f., studiul plantelor de apă; ~fob (v. -fob), adj., s. m. și f., 1. adj., (Despre substanțe) Care nu intră niciodată în combinație cu apa. 2. adj., (Despre plante) Care nu se poate dezvolta într-un mediu cu un grad ridicat de umezeală. 3. adj., s. m. și f., (Persoană) care suferă de hidrofobie; ~fobie (v. -fobie), s. f., 1. Teamă patologică de apă. 2. Proprietate a unei substanțe de a fi hidrofobă; ~fon (v. -fon), s. n., aparat pentru semnalizarea sub apă cu ajutorul sunetelor, format din microfoane acționate electromagnetic; ~for (v. -for), adj., s. n., 1. adj., (Despre țesuturi) Care înmagazinează sau care conduce apa. 2. s. n., Instalație mecanică pentru împingerea apei din conducte la o anumită înălțime; ~fug (v. -fug), adj., (despre un material) care nu permite pătrunderea umidității sau a apei; ~game (v. -gam), adj., s. f. pl., (plante) la care florile se polenizează în apă sau la suprafața acesteia; ~gamie (v. -gamie), s. f., fertilizare a plantelor sub apă sau deasupra acesteia; ~gen (v. -gen₁), s. n., element chimic gazos, incolor, inodor, insipid și inflamabil, obținut prin electroliza apei; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de îmbibare cu apă a rocii-mamă; ~genoliză (v. geno-₁, v. -liză), s. f., reacție simultană de hidrogenare și de rupere a unei catene de atomi de carbon; ~geolog (v. geo-, v. -log), s. m. și f., specialist în hidrogeologie; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care se ocupă cu studiul distribuției și genezei apelor subterane; ~grad (v. -grad), s. n., unitate de măsură a nivelului apelor curgătoare, egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~graf (v. -graf), s. m. și n., 1. s. m., Specialist în hidrografie. 2. s. n., Grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă,^[1] egală cu a zecea parte din amplitudinea maximă; ~grafie (v. -grafie), s. f., 1. Disciplină care se ocupă cu studiul apelor de suprafață dintr-o regiune. 2. Știință care se ocupă cu elaborarea hărților marine; ~gramă (v. -gramă), s. f., grafic care indică variația nivelului sau debitului unui curs de apă într-o anumită unitate de timp; ~hemartroză (v. hem/o-, v. -artroză), s. f., revărsare de lichid serohematic în cavitatea articulară; ~hematoree (v. hemato-, v. -ree), s. f., pierdere seroasă sau serohematică; ~hernie (v. -hernie), s. f., infiltrare a țesutului conjunctiv cu lichide și reducere a depozitului adipos subcutanat; ~izobată (v. izo-, v. -bat₁), s. f., curbă care unește punctele de pe suprafața unui teren în dreptul cărora adîncimea nivelului hidrostatic este constantă între două adîncimi convenționale; ~izodinamă (v. izo-, v. -dinam), s. f., curbă reprezentînd grafic suprafața de depresiune creată într-un strat acvifer sub acțiunea și în timpul drenării acestuia; ~izohipsă (v. izo-, v. -hipsă), s. f., linie care unește punctele de pe un teritoriu avînd aceeași înălțime a nivelului apei freatice; ~izopieză (v. izo-, v. -pieză), s. f., linie care unește punctele cu același nivel hidrostatic la stratele acvifere cu nivel ascendent; ~izotermă (v. izo-, v. -term), s. f., linie care unește punctele cu aceeași temperatură a apei din rocile acvifere respective; ~lacolit (v. laco-, v. -lit₁), s. n., formă pozitivă de relief cu aspect circular din zonele subpolare, avînd în substrat o lentilă de gheață acoperită cu un material mineral; ~lit (v. -lit₁), s. n., hidrură de calciu; ~liză (v. -liză), s. f., 1. Proces de descompunere a unor compuși prin acțiunea apei. 2. Reacție chimică între un compus organic și apă, care se produce în prezența unui catalizator; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în hidrologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază proprietățile fizice, chimice și mecanice ale apelor de la suprafața scoarței terestre; ~manie (v. -manie), s. f., tendință patologică de a se arunca în apă; ~megaterm (v. mega-, v. -term), adj., (despre plante) care reclamă multă apă și căldură; ~meningocel (v. meningo-, v. -cel₂), s. n., hernie în afara cutiei craniene a membranelor creierului, împinse de lichidul cefalorahidian; ~metalurgie (v. metal/o-, v. -urgie), s. f., disciplină care se ocupă cu extragerea metalelor din minereuri cu ajutorul soluțiilor apoase; ~meteorologie (v. meteoro-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază circulația apei în atmosferă; ~metrie₁ (v. -metrie₁), s. f., disciplină care studiază metodele tehnice pentru determinarea debitului unui curs de apă sau al unei conducte; ~metrie₂ (v. -metrie₂), s. f., acumulare de lichid seros în cavitatea uterină; ~metru₁ (v. -metru₁), s. n., 1. Aparat pentru măsurarea densității și a vitezei de curgere a lichidelor. 2. Manometru metalic cu care se măsoară nivelul unui curs de apă; ~metru₂ (v. -metru₂), s. n., colecție de serozități în uter; ~microencefalie (v. micro-, v. -encefalie), s. f., asociere de microcefalie cu hidrocefalie internă; ~mielie (v. -mielie), s. f., afecțiune caracterizată prin dilatarea segmentară a canalului ependimar; ~mielocel (v. mielo-, v. -cel₂), s. n., mielocistocel*; ~morf (v. -mort), adj., (despre teren) ale cărui caractere se datoresc prezenței temporare sau permanente a apei; ~morfic (v. -morfic), adj., (despre organe vegetale) adaptat la viața subacvatică; ~morfie (v. -morfie), s. f., hidromorfoză*; ~morfologie (v. morfo-, v. -logie₁), s. f., ramură a hidrologiei care studiază formele și geneza albiilor apelor curgătoare sau stătătoare; ~morfometrie (v. morfo-, v. -metrie₁), s. f., ramură a hidrografiei care se ocupă cu determinarea mărimilor care caracterizează dimensiunile și forma albiilor apelor; ~morfoză (v. -morfoză), s. f., totalitatea modificărilor structurale ale organelor plantelor acvatice; sin. hidatomorfie, hidromorfie; ~nastie (v. -nastie), s. f., mișcare de curbare, de închidere sau de deschidere a florilor, frunzelor etc., ca răspuns la variația umidității aerului sau a solului; ~pat (v. -pat), adj., care tratează bolile prin hidroterapie; ~patie (v. -patie), s. f., hidroterapie*; ~pexie (v. -pexie), s. f., 1. Fixare a apei în țesuturile organismului. 2. Însușire pe care o prezintă unele corpuri sau substanțe de a fixa apa; ~planctofite (v. plancto-, v. -fit), s. f., totalitatea vegetalelor planctonice din ape; ~plasmă (v. -plasmă), s. f., constituent lichid al protoplasmei; ~plast (v. -plast), s. n., formațiune în formă de vacuolă în care se produc granule de aleuronă; ~ragie (v. -ragie), s. f., trecere a apei din plasma sanguină în spațiile interstițiale ale organismului; ~rahiocenteză (v. rahio-, v. -centeză), s. f., puncție chirurgicală și eliminare a unei cantități de lichid în caz de hidropizie a canalului rahidian; ~ree₁ (v. -ree), s. f., scurgere cronică a unui lichid apos dintr-o mucoasă inflamată; ~sarcocel (v. sarco-, v. -cel₂), s. n., sarcocel complicat cu hidrocel vaginal; ~sferă (v. -sferă), s. f., înveliș de apă al globului terestru; ~spor (v. -spor), s. m., spor diseminat prin intermediul apei; ~static (v. -static), adj., referitor la echilibrul fluidelor; ~taxie (v. -taxie), s. f., mișcare a plasmodiului unor mixomicete sub influența uscăciunii în direcția substratului mai umed sau invers; ~tecă (v. -tecă), s. f., fiecare dintre căsuțele chitinoase în care sînt adăpostiți polipii hidrozoarelor; ~tehnic (v. -tehnic), adj., referitor la studiul folosirii energiei hidraulice; ~terapie (v. -terapie), s. f., folosirea terapeutică a apei la diverse temperaturi, sub formă de băi, aburi, dușuri etc.; sin. hidropatie; ~termoterapie (v. termo-, v. -terapie), s. f., utilizare terapeutică a apelor termale; ~tipie (v. -tipie), s. f., procedeu de realizare a fotografiilor în culori, cu ajutorul unor coloranți solubili în apă; ~tomie (v. -tomie), s. f., procedeu de disecție, constînd în injectarea arterelor cu apă sub presiune; ~trofie (v. -trofie), s. f., dezvoltare inegală a unor părți de organe vegetale datorită diferenței de umiditate; ~trop (v. -trop), adj., referitor la procedeul de fierbere a materiilor prime vegetale, în vederea obținerii de produse fibroase; ~tropic (v. -tropic), adj.^[2], despre un fenomen prin care se mărește solubilitatea în apă a combinațiilor greu solubile, organice sau anorganice; ~zoare (v. -zoar), s. n. pl., clasă de celenterate dulcicole și marine, coloniale sau solitare, cuprinzînd hidrele și meduzele; ~zom (~som) (v. -zom), s. m., totalitate a hidrotecilor care constituie o colonie fixată de hidrozoare. corectat(ă) modificată

gură^[1] sf [At: COD. VOR. 122/14 / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml gula] 1 Cavitate care se deschide în partea anterioară (inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism Si: bot, cioc, clobanț, donț, (irn) fleoancă, fleură, flit, leoapă, plisc, pupăză, rât, tic, (înv) rost. 2 (Prc) Buzele și deschizătura dintre ele. 3 (Prc) Buze. 4 (D. cai; îe) A fi moale (sau tare) în ~ ori a avea ~ra moale (sau tare) A se supune ușor (sau greu) la comenzile ce i se dau prin mișcarea frâului. 5 (Îe) A da ~ra unui cal A-l lăsa să fugă în voia lui. 6 (Pop; îlv) A se duce (ca) pe ~ra lupului A dispărea. 7-8 (Pfm; îe) A scoate (sau a scăpa ca) din ~ra lupului A (se) salva dintr-o mare primejdie ca prin minune (sau în ultimul moment). 9 (Pfm; îe) A țipa (sau a striga) ca din ~ra șarpelui (sau ca din ~ de șarpe) ori cât îl ține (ori îl ia) ~ra A țipa din răsputeri. 10 (Pop; îe) A se zvârcoli ca în ~ de șarpe A se zbate cu disperare. 11 (Îc) ~ de broască Unealtă de dulgherie pentru scobit pe marginile tocurilor de ușă sau de fereastră Cf lamba. 12 (Îc) ~ de lup Ochi dublu al unei parâme cu care se prinde un cârlig de remorcă sau o macara, sau se fixează parâma de o bară. 13 (Îac) Unealtă care servește la îndoirea tablei groase. 14 (Îac) Defect congenital de conformație a feței omului, constând într-o despicătură la buza și la gingia superioară, care se prelungește în cerul gurii și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale. 15-16 (Îc) ~-cască (sau căscată) Persoană care-și pierde vremea în zadar (sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil). 17-18 (Îac) Persoană care stă absentă (sau care nu înțelege ce i se spune). 19 (Bot; îc) ~ra leului, ~-dragă, ~ra-mielului, ~ra-morunului, ~ra-ursului Plantă erbacee din familia scrofulariaceelor cu flori roșii-purpurii sau albe care se aseamănă cu o glugă deschisă Si: cascate (Antirrhinum majus). 20 (Bot; îc) ~ra-lupului Plantă erbacee din familia labiatelor cu tulpina dreaptă și ramificată, cu frunzele ovale, alungite și florile de culoare violet închis (Scutellaria altissima). 21 (Bot; îc) ~ra-mâței Linariță (Linaria vulgaris). 22 (Bot; îc) ~ra-porumbului Plantă nedefinită mai îndeaproape. 23 (Bot; îc) ~ra-paharului Tufănică (Chrysanthemum sinense). 24 (Bot; îc) ~ra-țigăncii Plantă nedefinită mai îndeaproape. 25 Organ cu care se hrănește o ființă. 26 (Îe) A avea (sau a-i fi cuiva) ~ra amară (sau rea) ori a avea fiere în ~ A simți gust amar în gură (de emoție, de frică etc.). 27 (Fam; îe) A uita de la mână pân' la ~ A uita foarte repede. 28 (Îlav) Cu sufletul la ~ Abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală). 29 (Pop; îal) Foarte bolnav, aproape de moarte. 30 (Îe) A nu pune (sau a nu băga, a nu lua) nimic în ~ A nu mânca nimic. 31 (Îe) A pune (sau a lua, a băga) ceva în ~ A mânca (puțin). 32 (Pop; îe) A-și trage (sau a-și da bucățica) de la ~ A se lipsi de cele necesare în favoarea altuia. 33 (Pop; îlv) A-și trage ~ra la cale A mânca. 34 (Îe) A (i se) face (cuiva) ~ra pungă A avea o senzație neplăcută de acreală din cauza unor alimente sau băuturi introduse în gură (1). 35 (Pop; îe) A face ~ra pâlnie A bea mult. 36 (Îae) A se îmbăta. 37 (Fam; îe) A da (cuiva) mură-n ~ A da cuiva ceva de-a gata, fără ca acela să facă cel mai mic efort. 38 (Îls) De-ale ~rii Mâncare. 39 Îmbucătură. 40 Scobitură. 41 (Îlav) Nici o ~ de apă Nimic. 42 (Fig) Membru al familiei pe care trebuie să-l hrănești Si: (pop) mâncător, suflet. 43 Sărut. 44 Organ al vorbirii Si: (pop) cloanță. 45 (Îe) A avea ~ de aur (sau aurită) A prevesti (corect și) de bine. 46 (Fam; îe) A umbla (cuiva) cuvântul prin ~ A nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l afla). 47 (Mai ales pe un ton poruncitor sau amenințător; îe) A tăcea (sau a nu blești) din ~ A nu (mai vorbi) deloc. 48 (Îe) A astupa (sau a închide) ~ra (cuiva) A face pe cineva să nu mai spună (sau să nu mai ceară) nimic. 49 (Îe) A lua (cuiva) vorba din ~ A spune tocmai ceea ce voia să zică altul din clipa respectivă. 50 (Îae) A întrerupe pe cineva, nelăsându-l să termine ce avea de spus. 51 (Pop; îe) A i se muia (cuiva) ~ra A nu mai avea curaj să vorbească. 52 (Îae) A schimba tonul și conținutul celor spuse. 53 (Îe) A-și bate (sau a-și strica, a-și răci, a-și rupe) ~ra degeaba (sau de pomană ori de clacă) A pleda fără nici un folos. 54 (Îe) A-l lua (sau a-l scăpa) ~ra (pe dinainte) A se destăinui fără voie. 55 (Îae) A spune un lucru pe care mai târziu regretă că l-a destăinuit. 56 (Fam; îe) A avea ~ra spartă (sau de cârpă) A divulga orice secret. 57 (Îe) A fi slobod la ~ A fi obraznic sau a folosi cuvinte obscene. 58 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 59 (Îe) A avea o ~ cât o șură A vorbi mult și tare. 60 (Îe) A-și pune lacăt (sau gard) la ~ ori a-și păzi ~ra A fi prudent în tot ceea ce spune. 61 (Îae) A-și impune tăcere. 62 (Îe) A da din ~ (sau cu ~ra) ori a-i umbla (sau a-i merge, a-i toca) (cuiva) ~ra (ca o meliță, ca o fofează, ca o moară stricată, ca o pupăză) A vorbi repede și fără întrerupere Si: a flecări. 63 (Îe) A nu se uita în (sau la) ~ra cuiva A nu crede ceea ce spune cineva. 64 (Îlav) Din ~ în ~ Prin tradiție orală. 65 (Îlav) ~ în (sau la, cu) ~ Printr-o înțelegere directă Cf între patru ochi. 66 (Îal) Foarte aproape unul de celălalt^[2]. 67 (Înv; îlav) Cu o ~ Unanim. 68 (Îe) A vorbi (sau a zice) cu jumătate de ~ (sau cu -ra jumătate) A vorbi fără convingere. 69 (Prt; îe) A fi bun de ~ A fi vorbăreț. 70 (Îae) A ști să pledeze bine cauza cuiva. 71 (Îe) A fi rău de ~ (sau ~ rea) (Îae) A fi bârfitor. 72 A vorbi urât, folosind cuvinte obscene. 73 (Îae) A prevesti (cuiva) ceva nefavorabil. 74 (Fam; îe) ~-spartă Om care nu poate ține un secret Si: flecar, limbut. 75 Ceea ce spune cineva Si: cuvânt, declarație, mărturisire, spusă, vorbă. 76-77 (Îs) ~ra satului (sau a mahalalei ori a lumii) (Persoana care lansează sau duce) bârfe, critici, intrigi care trec apoi de la unul la altul. 78 (Trs; gmț; îs) ~ra satului Pețitor. 79 (Îe) A intra în ~ra lumii (sau satului, mahalalei) A ajunge să fie vorbit de rău (provocând antipatia comunității). 80 (Îe) A te lua după ~ra cuiva A acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. 81 (Îlav) Din ~ Verbal. 82 (Înv) Cerere insistentă. 83 (Înv; mpl) Pâri repetate. 84 (Îe) A se pune (sau a sta) cu ~ra pe cineva A insista mult pe lângă cineva cu scopul de a-l convinge să facă ceva Si: a cicăli. 85 (Pop) Voce. 86 (Îe) A striga (sau a (se) boci, a vorbi) în ~ra mare A striga (sau a (se) boci, a vorbi) pe un ton ridicat. 87 (Îe) A nu i se auzi ~ra A fi liniștit. 88 (Pop) Gălăgie. 89 (Îe) A face ~ (mare sau largă) A face gălăgie Si: a vocifera. 90 (Pfm; îe) A da o ~ A striga. 91 (Pop) Ceartă. 92 (Îe) A se lua în (sau de) ~ (cu cineva) A se apuca de ceartă. 93 (Îe) A sta (sau a sări, a începe) cu ~ra pe (sau la) cineva ori a-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A certa pe cineva. 94 (Pop; îe) A da ~ la câini A porunci câinilor să nu mai latre. 95 (Îe) A fi cu ~ra mare A fi certăreț. 96 (Pfm; îe) A-i da (ori a-i trage) o ~ (cuiva) A săruta pe cineva. 97 (Pop) Laudă. 98 (Pop) Putință de a vorbi Si: grai. 99 (Îe) A nu avea ~ (să răspunzi, să spui ceva) A nu avea posibilitatea (sau curajul) de a mai zice ceva. 100 (personificat) Persoană care spune ceva Si: vorbitor. 101 (Îs) ~rile rele Bârfitorii. 102 (Hip; îs) ~ra mea (sau mamei) Drag. 103 (Adesea îoc „fund”) Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. 104 (Îs) ~ra hamului Parte a hamului care se pune peste capul calului când se înhamă Cf pieptul hamului. 105 (Lpl) Panglici cusute cu fir și flori care împodobesc (mai ales) deschizătura de la gât a unei haine. 106 (Îs) ~ra băii Gură (103) a unei mine. 107 (Îs) ~ de vizitare (sau de om) Gaură prin care intră omul care controlează sau curăță interiorul unui rezervor, al unui cazan etc. 108 (Îs) ~ de observare Gaură prevăzută cu sticlă colorată, prin care se poate urmări procesul de topire în interiorul unui cubilou. 109 (Îs) ~ de pod Fereastra podului de casă. 110 (Top) Intrare. 111 (Pop) Gaură în care intră (mai ales) capătul unui obiect. 112 (Pop) Capăt (sau vârf) al unui obiect (mai ales al unei unelte) care intră într-o deschizătură. 113 (Îs) ~ra roții Gaură a căpățânii, prin care intră osia. 114 (Îs) ~ra tejghelei Scobitură în masa dulgherului în care se bagă și se strânge lemnul lucrat. 115 Loc de vărsare al unei ape într-o altă apă. 116 Capătul unui drum. 117 (Îs) ~ra târgului (sau podului) Locul pe unde circulă lumea când vine sau când pleacă de la târg (ori când intră sau când iese de pe un pod). 118 (Pop; îs) ~ra vântului Loc prin care suflă mereu vântul. 119 Deschizătură din capătul unei țevi. 120 (Îs) ~ de foc Nume generic pentru armele de foc (grele). 121 (Îs) ~ de apă Instalație care cuprinde un robinet și unele piese de racord sau de protecție, servind la luarea apei din rețeaua de distribuție pe care e montată Si: hidrant. 122 (Îs) ~ de incendiu Gură (121) la care se montează un furtun sau o țeavă specială servind la distribuirea apei sub presiune în caz de incendiu. 123 (Îs) ~ de stradă Construcție accesorie a unei rețele de canalizare așezată sub rigola străzii pentru a colecta apa de ploaie și a o conduce la rețeaua subterană de canalizare. 124 (Îs) ~ artificială Aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni special alese, astfel încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. 125 (Îs) ~ra oului Spărtură în coaja oului prin care a ieșit puiul. 126 (Țes) Începutul unei țesături Cf rost, piedin. 127 (Îe) A lega ~ra pânzii A înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul. 128 (Îae) A se înstări. 129 (Pop; îe) A prinde pânza ~ A se fi făcut deja începutul. 130 (Îe) A se afla (sau a trimite pe cineva) în ~ra tunului A fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. 131 (Pop; îs) ~ra coasei (sau cuțitului, securei etc.) Tăiș. corectat(ă)

plumb [At: PSALT. 311 /V: (înv) plum, (reg) plomb, plomp, plump, (îvr) blumb / Pl: (10-11, 13-14) ~i, (12, 15-18) ~uri / E: ml plumbum] 1 sns Element chimic metalic, moale și greu, maleabil, de culoare cenușie-albăstrie, lucios în momentul tăierii sau când este proaspăt așchiat ori pilit și întunecat când este în contact cu aerul, rău conducător de căldură și de electricitate, folosit la fabricarea țevilor de canalizare, a tabelelor pentru căptușirea unor aparate în industria chimică, la confecționarea plăcilor de acumulatoare etc. Si: (reg) pleu (5). 2 sns (Îla) De ~ De culoarea plumbului (1). 3 sns (Îal) Întunecat. 4 sns (Îal) Care dă o puternică senzație de greutate Si: greu. 5 sns (Fig; îal) Care dă o puternică senzație de apăsare Si: apăsător. 6 sns (Fig; pex; îal) Profund. 7 sns (Fig; îal) Prin care nu se poate pătrunde Si: impenetrabil. 8 sns (Îla) Ca ~ul Greu. 9 sns (Îs) Apă de ~ Soluție bazică de acetat de plumb, cu gust dulce, folosită în medicină, în industria textilă etc. 10 sm (Pop; csc) Glonț. 11 sm (Pop; csc) Proiectil. 12 sn (Șîs ~ de garanție) Disc mic de plumb (1), rotund, cu care se sigilează vagoane, colete, saci etc. 13 sm Greutate de diferite forme, folosită pentru îngreunarea unor instrumente de pescuit, a unor cai de curse etc. 14 sm (Ban; Trs) Greutate de cântar. 15 sn (Șîs fir cu ~) Dispozitiv pentru determinarea direcției verticale, format dintr-o sfoară sau un cablu subțire având atârnată la un capăt o greutatea metalică de plumb (1). 16 sn (Îrg; șîs condei de ~) Creion. 17 sn (Mol; șîs ~ de placă, – de piatră) Condei special cu care se scrie pe tăblița de ardezie. 18 sn (Reg) Pisălog.

tofăi vi [At: DDRF / V: (reg) ~flăi / Pzi: ~esc, tofăi / E: fo] 1 (Reg) A merge greu, plescăind (prin apă, noroi etc.) Si: (pfm) a fleșcăi, a pleoscăi. 2 (Mun) A merge anevoie, încet.

tofăială sf [At: UDRESCU, GL. / Pl: ~ieli / E: tofăi + -eală] (Mun) 1 Mers greu, plescăind (prin apă, noroi etc.). 2 Mers anevoios, încet.

stătut², ~ă [At: LB / Pl: ~uți, ~e / E: sta] 1-2 sn, a (Aliment, pex, obiect sau substanță care se schimbă în timp) Care nu mai este proaspăt (și a căpătat un miros, un gust sau un aspect etc. caracteristic, de obicei neplăcut) Si: stat³ V alterat, clocit, împuțit, stricat, vechi. 3 a (Rar) Care conține ceva stătut² (2). 4 a (D. aer) Care nu a fost împrospătat, căpătând un miros neplăcut Si: greu (30), închis V alterat, îmbâcsit, poluat, stricat, viciat. 5 a (D. mirosuri) Care este neplăcut ca urmare a faptului că a stat mult în spațiu închis Si: greu (29). 6 a (D. ape; îoc curgător) Stătător (1). 7 a (Pex; d. apă sau, rar, d. alte lichide) Care a rămas multă vreme într-un loc, fără să fie împrospătat (căpătând un aspect urât, un miros neplăcut etc.) V clocit, împuțit, putrezit, răsuflat², trezit². 8 a (Pop; d. oameni) Înaintat în vârstă (și necăsătorit). 9 a (Pfm; d. oameni) Care nu a mai avut de (foarte) mult timp raporturi intime cu o persoană de sex opus. 10 a (Îvr; d. fenomene ale naturii) Persistent. 11 a (Reg; d. animale) Odihnit. 12 a (Înv; d. ființe; de obicei urmat de determinări cauzale introduse de pp „de”) Obosit. 13 a (Înv; pex; d. ființe; de obicei urmat de determinări cauzale introduse de pp „de”) Răzbit.

sulfanilic a [At: NOM. MIN I, 208 / Pl: ~ici / E: fr sulfanilique] (Îs) Acid ~ Substanță solidă, cristalină, incoloră, greu solubilă în apă, folosită în industria coloranților și a medicamentelor și ca reactiv în chimia analitică.

sulfat sm [At: EPISCUPESCU, PRACTICA, 179/20 / Pl: ~ați / E: fr sulfate] 1 Sare a acidului sulfuric (obținută prin tratarea metalelor, a bazelor sau a sărurilor acizilor volatili cu acid sulfuric). 2 (Îs) ~ neutru (sau normal) Sulfat (1) rezultat prin combinarea unor cantități echivalente de acid și bază. 3 (Îs) ~ acid Sulfat (1) rezultat prin combinarea mai multor echivalenți de acid la un echivalent de bază Si: (imp) bisulfat. 4 (Îs) ~ de aluminiu (înv, de acid aluminiu) Sare de aluminiu a acidului sulfuric sub formă de cristale incolore, monoclinice, cu gust astrigent, solubilă în apă, cu reacție acidă, folosită în industrie, în medicină etc. 5 (Îs) ~ de aluminiu și potasiu Sare dublă de aluminiu și potasiu a acidului sulfuric, de culoare albă, cristalină, solubilă în apă, cu guet astrigent, întrebuințată în industrie, în medicină etc. Si: alaun (2), (pop) piatră-acră, (reg) sare-acră, sare amară. 6 (Îs) ~ de amoniu Sare de amoniu a acidului sulfuric, de culoare albă, cristalină, solubilă în apă, întrebuințat ca îngrășământ chimic azotat pentru solurile alcaline. 7 (Îs) ~ de bariu Sare de bariu a acidului sulfuric sub formă de pulbere albă, incoloră, insolubilă în apă și în acizi diluați, întrebuințată la prepararea litoponului, în industria hârtiei, a cauciucului și ca substanță de contrast în examenele radiologice ale tubului digestiv Si: alb de barită. 8 (Îs) ~ de calciu Sare de calciu a acidului sulfuric, sub formă de cristale, greu solubilă în apă, care se găsește în sare naturală ca anhidrid de ghips. 9 (Îs) ~ de chinină (înv, de China) Sare de chinină a acidului sulfuric, sub formă de cristale fine sau de pulbere albă, cristalină, cu gust amar, greu solubilă în apă rece și folosită în medicină. 10 (Îs) ~ de crom Sare de crom a acidului sulfuric, sub formă de pulbere roz, solubilă în apă și acizi, folosită ca mordant la vopsirea lânii, la fabricarea vopselelor verzi și ca glazură pentru porțelan. 11 (Îs) ~ de cupru (sau de aramă) Sare de cupru a acidului sulfuric, sub formă cristalizată, albastră, solubilă în apă, folosită în agricultură și în industrie Si: (pop) piatră vânătă, (înv) vitriol albastru, (reg) piatră mierie. 12 (Îs) ~ feros (sau de fier) (bivalent) Sare de fier a acidului sulfuric, sub formă de cristale verzi și cu nuanțe albăstrui, solubilă în apă, utilizată la combaterea dăunătorilor în agricultură, la vopsirea țesăturilor, la fabricarea cernelii etc. Si: calaican, melanterit, (reg) galițcă, piatră verde. 13 (Îs) ~ feric Sare de fier a acidului sulfuric, sub formă de cristale albe rombice, greu solubilă în apă, întrebuințată ca mordant. 14 (Îs) ~ de magneziu Sare de magneziu a acidului sulfuric, sub formă de cristale incolore, solubilă în apă, cu gust amar, folosită la fabricarea explozivelor, ca purgativ etc. Si: sare amară (sau de Seidlitz). 15 (Îs) ~ de mercur (sau mercuros) Sare de mercur a acidului sulfuric sub formă de pulbere incoloră sau albă-gălbuie, insolubilă în apă și care se descompune la cald. 16 (Îs) ~ de nichel Sare de nichel a acidului sulfuric, sub formă de cristale galbene, cubice, solubilă în apă și folosită la nichelări, ca mordant la imprimarea textilelor și colorant în industria ceramică. 17 (Îs) ~ de plumb Sare de plumb a acidului sulfuric, în natură sub formă de anglezit, cristalizată, de culoare albă, insolubilă în apă sau în alcool, utilizată ca oxidant. 18 (Îs) ~ de potasiu (înv, potasă) Sare de potasiu a acidului sulfuric, sub formă de cristale transparente, incolore, cu gust salciu-amărui, solubilă în apă, folosită în medicină, în agricultură ca îngrășământ și în industrie. 19 (Îs) ~ de sodiu Sare de sodiu a acidului sulfuric, sub formă de cristale incolore sau praf alb, solubilă în apă, prezentă în apa de mare și în unele lacuri, folosită în industria sticlei, în vopsitorie, în farmacie, ca purgativ etc Si: mirabilit, sarea lui Glauber. 20 (Îs) ~ acid de sodiu Sare de sodiu a acidului sulfuric, sub formă de cristale incolore, greu solubilă în apă, folosită în industria chimică Si: bisulfat de sodiu. 21 (Îs) ~ de znic Sare de zinc a acidului sulfuric, sub formă de cristale incolore, solubilă în apă, folosită ca mordant, ca agent de conservare pentru lemn, piei și în medicină.

sulfură sf [At: EPISCUPESCU, PRACTICA 207/14 / V: (înv) sulfur sm / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: fr sulfure] 1 Substanță chimică, sare sau ester al acidului sulfuric, rezultată din combinarea sulfului cu un metal, cu un metaloid sau cu un radical organic. 2 (Îs) ~ neutră (sau normală) Sulfură (1) rezultată prin combinarea unor cantități echivalente de acid și bază. 3 (Îs) ~ acidă Sulfură (1) rezultată prin combinarea mai multor echivalențe de acid un echivalent de bază Si: hidrosulfură, (înv) sulfhidrat. 4 (Îs) ~de amoniu Combinație a sulfului² cu amoniul, care se prezintă sub formă de cristale albe, galben, solubile în apă, higroscopice și care este întrebuințată în industria textilă, ca developant fotografic și ca reactiv în chimia analitică. 5 (Îs) ~ de bariu Sare de bariu a acidului sulfhidric, sub formă de cristale cubice, incolore, greu solubilă în apă și care este întrebuințată ca depilator. 6 (Îs) ~ de carbon (înv, de cărbune) Combinație a sulfului² cu carbonul, sub formă de lichid incolor, foarte volatilă și inflamabilă, cu miros neplăcut, puțin solubilă în apă și care este folosită la fabricarea mătăsii artificiale prin procedeul viscozei, ca insecticid în agricultură, ca solvent etc. Si: bisulfură de carbon. 7 (Îs) ~ de cupru (sau, rar, cuproasă) Combinație a cuprului cu sulful², care se prezintă sub formă de cristale negre, insolubile în apă. 8 (Îs) ~ de fier Combinație a fierului cu sulful², răspândită în natură, sub formă de cristale cafeniu închis, insolubilă în apă, dar solubilă în acizi și care este folosită ca materie primă la fabricarea acidului sulfuric Si: bisulfură de fier, pirită. 9 (Îs) ~ (dublă) de fier și de cupru Combinație naturală a fierului și a cuprului cu sulful², răspândită în natură în filoanele hidrotermale, sub formă de cristale de culoare galbenă-verzuie, care constituie cel mai important minereu de cupru Si: calcopirită. 10 (Îs) ~ de plumb Combinație a plumbului su sulful², sub formă de precipitat de culoare neagră, insolubilă în apă Si: galenă (1). 11 (Îs) ~ de sodiu Sare de sodiu a acidului sulfhidric, sub formă amorfă, incoloră, solubilă în apă și care se întrebuințează ca agent reducător în chimia organică și în industria tăbăcăriei. 12 (Îs) ~ de stibiu Combinație a stibiului su sulful², sub formă de cristale de culoare roșie-portocalie, puțin solubilă în apă și care se folosește la vulcanizarea și colorarea cauciucului, la fabricarea chibriturilor, la colorarea sticlei și a porțelanului în galben. 13 (Îs) ~ de zinc Combinație naturală a zincului cu sulful², care se prezintă sub formă de cristale de culoare gălbuie, brună sau neagră, greu solubilă în apă, care constituie principalul minereu de zinc Si: blendă, sfalerit.

zaharină s.f. (chim.) Substanță organică, cu caracter aromatic, solidă, cristalizată, greu solubilă în apă, cu o putere de îndulcire de 500 de ori mai mare decît a zahărului, netoxică și neasimilabilă, care este întrebuințată ca înlocuitor al zahărului în alimentația bolnavilor de diabet; benzo-sulfamidă. • /<fr. saccharine.

MOTOR, -OÁRE s. n., adj. I. S. n. (Adesea urmat de determinări care arată felul funcționării, al combustibilului sau scopul la care servește) Mașină care transformă o formă oarecare de energie în energie mecanică (pentru a pune în mișcare altă mașină, un vehicul etc.). Cf. COSTINESCU, BARCIANU, ALEXI, W. Zgomotul motorului era însă mai puternic decît huiduielile oamenilor. REBREANU, R. II, 45. Motoarele au fost oprite. SAHIA, N. 36, cf. 29. Taximetrul opri motorul. TEODOREANU, M. II, 128. Acum își clădise și o moară cu motor de benzină. C. PETRESCU, Î. II, 141. Motoare cu ardere internă. SOARE, MAȘ. 208. Turla e montată, motoarele puse la punct. BOGZA, A. Î. 49. Avionul înainta ca un vas greu pe o apă liniștită, moartă, și-i simțeam înaintarea numai din duduitul motoarelor. STANCU, U.R.S.S. 180. În subsol duduia motorul. PAS, Z. I, 290. Atît de proaspăt sună pămîntul și răsună In freamăt de motoare și vuiet de mulțimi. DEȘLIU, G. 22. Motorul înghite multă benzină, ulei, întreținere. V. ROM. iulie 1954, 306. Progresul tehnicii a deschis posibilitatea de a se crea noi motoare cu.reacție. LUPTĂ DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 136. Proiectul unui motor cu ardere internă. SCÎNTEIA, 1966, nr. 6 908. ◊ E x p r. (Argotic) îmi vîjîie motorul = mă doare capul. GR. S. VII, 131. ♦ (Popular) Automobil. Cf. T. PAPAHAGI, M. 16, ALR SN III h 862. II. Adj. 1. (Despre sisteme tehnice sau piese, despre organe anatomice, despre forțe ale naturii etc.) Care mișcă, care produce o mișcare, care comandă o mișcare; (rar) motoriu. Una din șaibe se montează pe arborele motor și se numește șaibă motoare sau roată motoare. SOARE, MAȘ. 157, cf. 64, 135, 151. Situarea pe aceste grade ale conștiinței se efectuează cu ajutorul unor sforțări de ordin motor, RALEA, O. 96. Nucleul dorsal al pneumogastricului este un centru motor. PARHON, O. A. I, 140, cf. 80. Acțiunea motoare a vîntului. CIȘMAN, FIZ. I, 206, cf. 451. 2. F i g. Care declanșează o acțiune, care stimulează, agită. Agenții motori ai persecuției. MAIORESCU, CR. III, 175. ♦ (Substantivat, n. sg.) Factor, agent etc. care dă impuls unei acțiuni, care stimulează. Cel mai nesmintit motor al voinței. SBIERA, F. S. 308. Andrei a fost motorul activității lor, sufletul luptei din întreaga campanie. MIHALE, O. 481. Organizațiile de partid trebuie să fie . . . motorul întregii vieți obștești din mină, uzină și întreprindere. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 389. – Pl.: motori, -oare. – Din fr. moteur, lat. motor, germ. Motor.

NUCLEIC adj. (În sintagma) Acid nucleic = acid organic complex care conține în moleculă baze azotate de tip special, pentoze etc., cu rol fundamental în sinteza proteinelor din organism și în transmiterea caracterelor ereditare; acid nucleinic. Acizii nucleici sînt greu solubili în apă rece, mai ușor solubili în apă caldă, insolubili în alcool. ltr², cf. der. – Pronunțat : -cle-ic. – pl.: nucleici. – Din fr. nucléique.

bîc interj. – Exprimă zgomotul produs de o lovitură sau o cădere; boc, poc. – Var. bîca, interj. (pentru a atrage atenția, pentru a arăta copiilor primejdia de a cădea); carnacsi, că era să fac bîca (Alecsandri). Creație expresivă, bazată pe consonanța tipică pentru a evoca zgomotul produs de o căzătură sau o lovitură, cf. boc, cioc, hîr, tîc, tic, toc. – Der. bîcîi, vb. (a bate clopotele; a palpita); bîcîială, s. f. (tic-tac; țiuit). Ca și în alte cazuri, intenția imitativă sugerează trei posibilități ale zgomotului: 1. zgomotul singur (bîc). 2. ritmul binar, care indică o mișcare în doi timpi, cu posibilitate de durată; bîltîc, interj. (exprimă zgomotul ritmic al unei izbituri, mai ales al unei căderi în apă); bîltîcăi, vb. (a cădea în apă; a se bălăci); bîltîcîială, s. f. (bălăceală); 3. ritmul ternar sau spart, care pare a presupune intenții secundare, de opunere față de mișcare și de cădere definitivă; bîldîbîc, interj. (exprimă zgomotul produs de căderea în apă a unui corp greu). Cf. aceleași posibilități expresive la tic și tic-tac; la hîc, hîltîc și huștiuluc; la sîc, șoltîc și șobîltîc; și posibil la boc și bulbuc). – DAR vede în bîc o posibilă influență a mag. bok „împlinit, împlinire”, și în bîltîc o contaminare cu baltă.

huștiuluc interj. – Redă căderea în apă a unui corp greu. Creație expresivă, cf. hîș, hî(r)șt.

BÎLDÎBÎC interj. Onomatopee care imită zgomotul produs de rostogolirea unui corp greu (mai ales în apă). Băiatul s-a ferit repede-n lături și, o dată, bîldîbic! și zdrong! CARAGIALE, O. I 324. Alerga calul ce alergă și, bîldîbîc! dete în fîntîna în care căzuse și Siminoc. ISPIRESCU, L. 385. ◊ (Adverbial) Cît pe-aci era să vină bîldîbic. PAS, Z. I 246.

CIRCUMSTANȚIALĂ s. f. (< adj. circumstanțial, -ă, cf. fr. circonstanciel): propoziție subordonată cu funcție de complement circumstanțial pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau interjecția predicativă determinată din propoziția regentă. ◊ ~ de loc (locală): c. care arată locul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de loc. Este introdusă prin adverbele relative unde (precedat sau nu de prepozițiile de, pe, de pe sau până), încotro, dincotro, oriunde și oriîncotro: „...unde nu e lege, nu e nici slobozenie” (Al. Russo); „... și să apuci încotro -i vedea cu ochii” (Ion Creangă); „Du-mă-ncet cu mâinile la piept, / Adormit, oriunde vei socoate” (Șt. O. Iosif); „Oriîncotro te-i uita, vezi colori felurite ca un întins curcubeu” (N. Bălcescu). ◊ ~ de timp (temporală): c. care arată timpul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de timp. Poate exprima un raport temporal de anterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare până și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare până ce și până să), un raport temporal de simultaneitate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „în timp ce”, și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare pe când, în timp ce, în vreme ce) și un raport temporal de posterioritate (marcat cu ajutorul conjuncției subordonatoare cum „imediat ce” și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare de cum, după ce, imediat ce și îndată ce). Pe lângă elementele amintite mai sus, c. de timp mai este introdusă și prin adverbele relative când (precedat sau nu de prepozițiile de sau până) și oricând și de locuțiunea adverbială relativă de câte ori (transformată uneori în locuțiunea conjuncțională subordonatoare ori de câte ori): „Când a înnoptat, l-a dus la unul din palate” (E. Camilar); „...și de câte ori pronunța cuvântul «entuziast», îl dansa cu surâsuri” (Camil Petrescu); „...și n-a lăsat sapa din mână până n-a căzut ruptă de oboseală” (B. Șt. Delavrancea); „...să nu cumva să deschideți până ce nu-ți auzi glasul meu” (Ion Creangă); „Tot neamul Basarabilor, până să nu prinză de veste, trecuse Dunărea” (Al. Odobescu); „Și pe când spahiii lui tremurau tupilați prin bălării, din tabăra românilor se înalță... cântece de biruință” (A. Vlahuță); „Dar în vreme ce mă adânceam atât în baltă cât și în gânduri, rămăsei încremenit” (V. Alecsandri); „După ce paturile arseră... împărăteasa adună cenușa” (I. Slavici); „Imediat ce vei primi scrisoarea mea, suie-te în tren și vino aici” (I. L. Caragiale); „Cum însera, înhăma căluțul la polobocul pe două roate” (E. Camilar). ◊ ~ de mod (modală): c. care arată modul de desfășurare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală, felul însușirii unui adjectiv sau al caracteristicii unui adverb din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, pe lângă un adjectiv sau pe lângă un adverb, funcția unui complement circumstanțial de mod. Poate exprima o circumstanță modală propriu-zisă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum, cât și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare așa cum, așa precum, astfel cum, fără să și după cum), o circumstanță modală cantitativă (marcată cu ajutorul adverbelor relative cât și oricât), o circumstanță modală comparativă – reală sau ireală (marcată cu ajutorul adverbelor relative cum și precum și al locuțiunilor conjuncționale subordonatoare (față) de cum, decât să, după cum, ca și cum, ca și când și de parcă) și o circumstanță modală de măsură progresivă (marcată cu ajutorul locuțiunilor conjuncționale subordonatoare cu cât, de ce, pe cât și pe măsură ce): „...cum va zice judecata, așa să rămâie” (Ion Creangă); „Caii aleargă cât le apucă picioarele” (V. Alecsandri); „Și cu paharul plin în mâini, / Precum e felul din bătrâni... /El a-nchinat” (G. Coșbuc); „Calul se clatină încet la dreapta ori la stânga, după cum pune femeia piatra” (I. Agârbiceanu); „Fără să vrea, Felix raportă totul la moș Costache însuși” (G. Călinescu); „Muncește cât poate”; „Să oprești pentru tine oricât dorești”; „Cănuță oftă adânc, ca și cum ar fi răsuflat întâia oară” (I. L. Caragiale); „Toți aveau de spus câte ceva, ca și când ceilalți n-ar fi știut nimic” (L. Rebreanu); „...și cu cât mai mult joacă, cu atât mai vârtos se simte a da înainte” (I. Slavici); „...dar de ce umblau, de aceea se înfundau mai tare” (I. Pop-Reteganul). ◊ ~ de cauză (cauzală): c. care arată cauza desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de cauză. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, deoarece, căci, întrucât, fiindcă, cum („pentru că”), unde („pentru că”) și dacă („pentru că”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare din cauză că, din pricină că, pentru că, odată ce, de vreme ce și din moment ce: „Aș vrea să plâng de fericit, / că pot să văd ce-ai plăsmuit!” (G. Coșbuc); „Nu puteau toți să ia același drum... fiindcă drumurile erau multe” (G. Galaction); „Și cum luna se ascunsese într-un nor, rugă pe licurici să-i lumineze calea” (Em. Gârleanu); „Vezi, Patrocle, dacă nu le dai pace, ele te mușcă” (M. Sadoveanu); „Pesemne ți s-a făcut urât unde am tot spus anume toate soiurile de paseri și de jivine” (Al. Odobescu); „Un entuziasm poetic ne-a pătruns pe toți... căci priveliștea era vrednică de a încânta sufletele” (V. Alecsandri); „...dete o pungă de bani grădinarului, pentru că -i făcuse o grădină” (P. Ispirescu); „Și amândoi bătrânii aceștia erau... posomorâți... din pricină că nu aveau copii” (Ion Creangă); „... de vreme ce nu puteam să nu mă gândesc la ea în restul zilei, cel puțin în anumite ore din zi să încerc să mi-o fac absentă” (Camil Petrescu). ◊ ~ de scop (finală): c. care arată scopul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă și care îndeplinește, pe lângă acestea, funcția unui complement circumstanțial de scop. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare să, ca să și de („să”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare pentru ca să (pentru ca... să): „Și mam’mare se hotărăște să stea în coridor... să păzească pe Goe” (I. L. Caragiale); „Ca să te vindeci pentru totdeauna, / Ridică-te și vino după mine” (G. Topârceanu); „Duceți-vă de muriți mai bine slobozi, decât să trăiți în robie” (Al. Russo); „Iscălesc pentru ca fiii oamenilor să nu mai piară în război” (Z. Stancu). ◊ ~ de consecință (consecutivă): c. care arată consecința sau rezultatul desfășurării acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă sau al intensificării însușirii unui obiect și al caracteristicii unei acțiuni, îndeplinind pe lângă verb (locuțiune verbală), adjectiv sau adverb funcția de complement circumstanțial consecutiv. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare încât, că, de, să, ca să (ultimele patru cu sensul de „încât”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare așa că și așa încât: „...și asemenea vuiet s-a stârnit... încât gâdea a fost cuprins de sfială” (M. Sadoveanu); „...era așa de frumos și de cald afară, că -ți venea să te scalzi pe uscat ca găinile” (Ion Creangă); „...urlau dobitoacele de ți se făcea părul măciucă pe cap” (P. Ispirescu); „...vă spui eu c-o să tragă o sfântă de ploaie de un ceas, să rupă pământul” (I. Al. Brătescu-Voinești); „... și socoteau că se împrietenise de ajuns, ca să poată găsi la dânsul un sprijin” (L. Rebreanu); „Și bogotanii... nu-i plăteau tot, așa că Fefeleaga avea rămășițe mari pe la toți” (I. Agârbiceanu); „Drumurile erau nespus de grele, așa încât caii începură a îngenunchea” (M. Sadoveanu). ◊ ~ de condiție (condițională): c. care arată condiția reală sau ipoteza în virtutea îndeplinirii căreia se poate realiza acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă (de aici și felurile condiționalei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial condițional pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă, de, să și când („dacă”) și prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare în caz că: „Fiii voștri vor ascunde a lor frunte în țărână, / Dacă voi acum veți pierde marea cauză română” (Gr. Alexandrescu); „De mi-i da o sărutare, nime-n lume n-a s-o știe” (M. Eminescu); „Să -l văd venind, / Aș mai trăi o viață” (G. Coșbuc); „Când aș ști că-mi vei fi de ajutor... mai-mai că aș face așa precum zici tu” (P. Ispirescu); „În caz că vremea se strică, nu mai plecăm în excursie”. ◊ ~ de concesie (concesivă): c. care arată o împrejurare (fie reală, fie ipotetică sau ireală) ce ar fi putut împiedica acțiunea exprimată de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă, dar care n-o împiedică (de aici și felurile concesivei: reală și ipotetică sau ireală). Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial concesiv pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare deși, dacă, de și să, prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare cu toate că, măcar că, măcar de, măcar să, chit că, chiar dacă, chiar de, chiar să și fără (ca) să, prin pronumele și adjectivele nehotărâte relative orice, oricare, oricât, oricâtă, oricâți și oricâte și prin adverbele nehotărâte relative oricât și oricum: „Deși mulți au zis-o, eu tot o mai zic” (Gr. Alexandrescu); „Dacă (”deși„) în multe privințe erau deosebiți unul de altul, în altele se asemănau” (I. Slavici); „De piatră de -ai fi fost, nu se putea să nu-ți salte inima de bucurie” (Ion Creangă); „Să știu de bine că mă duc la mănăstire, pâine și sare nu mai mănânc cu el!” (I. L. Caragiale); „Cu toate că duceam de câteva zile o viață idilică..., totuși ne mulțumirăm deocamdată cu umbra rară... a unui tânăr brad” (C. Hogaș); „...chiar de -aș ști că voi pieri, tot nu mă voi lăsa” (P. Ispirescu); „...măcar că era prea înțeleaptă, își pierdea și dânsa răbdarea uneori” (I. L. Caragiale); „Orice gând ai, împărate, și oricum vei fi sosit, / Cât suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!” (M. Eminescu); „Dar oricât s-ar fi lipit, între ele tot ar fi rămas o fisură” (Geo Bogza). ◊ ~ de instrument (instrumentală): c. care arată instrumentul sau mijlocul de realizare a acțiunii exprimate de verbul sau de locuțiunea verbală din propoziția regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial instrumental pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative ce și ceea ce sau prin adjectivele nehotărâte relative cât și câtă, precedate de prepoziția cu: „Dar cu ce are ea, cu ce ai dumneata... puteți să trăiți o viață...” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Cu ceea ce îi mai vine din arenda pământului, de-abia dacă își plătește datoriile” (G. Galaction); „Și cu câtă carte știu... pot s-ajung dichiu la vreun mitoc” (Ion Creangă). ◊ ~ de asociere (sociativă): c. care arată cine însoțește subiectul sau obiectul direct din propoziția regentă în săvârșirea acțiunii exprimate de un verb sau de o locuțiune verbală din aceeași regentă. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial sociativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă și este introdusă prin pronumele relative cine și ce și prin adjectivele nehotărâte relative cât, câtă, câți, câte, precedate de prepoziția cu sau de locuțiunea prepozițională împreună cu: „S-o pornim cu ce om apuca” (B. Șt. Delavrancea); „Zamoysky dete poruncă hatmanului Zatkiewsky de a se duce în grabă cu câte oști va putea să adune mai curând” (N. Bălcescu); „Aide, pleacă acasă... cu cine mi te-a trimis” (L. Rebreanu). ◊ ~ de opoziție (opozițională): c. care arată o opoziție față de conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial opozițional pe lângă această propoziție. Datorită mai ales elementelor introductive, ea poate avea nuanțe diferite (condițională, temporală, locală sau finală). Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare dacă și unde („dacă”) și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în loc să, (pe) câtă vreme, în timp ce, în vreme ce, pe când și pentru ca să: „Paraschiv în loc să se bucure că grâul ieșise..., arăta mereu posomorât” (M. Preda); „...dacă glontele putea fi o glumă, apoi incendiul e un râs sinistru” (M. Sadoveanu); „...toate celelalte sufăr numai de căldură și de sete, pe câtă vreme dumneaei sufere... și de foame” (I. L. Caragiale); „Atunci, acela vede lumea cu ochiul liber, în vreme ce eu o văd cu o lunetă puternică” (G. Călinescu); „Unde până aci era bilșugul în casa lor, acum ajunseră negustori grei ca fulgul pe apă” (P. Ispirescu); „Ne depărtăm în grabă de acest spectacol înfiorător..., pentru ca să dăm peste altul și mai crunt!” (V. Alecsartdri). ◊ ~ de cumul (cumulativă): c. căreia i se adaugă conținutul propoziției regente și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial cumulativ pe lângă verbul sau locuțiunea verbală din regentă. Este introdusă prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare pe lângă că, după ce, după ce că, plus că, lasă că, necum să, nu numai că, în afară că: „Pe lângă că suntem meșteri lemnari, apoi am și ajuns la o vreme de cărunteță” (M. Sadoveanu); „După ce că ești chior, nici n-auzi bine” (M. Preda); „Și în afară că era micuță, mai era și supraîncărcată de mobilă” (Z. Stancu); „Nici oleacă de mâncare nu mi-a dat, necum să-mi dea ceva simbrie” (L. Rebreanu); „Lasă că era tânără..., dar apoi toate mișcările ei... aveau un ce mai deosebit” (V. Alecsandri). ◊ ~ de relație (relațională): c. care arată la ce se referă acțiunea verbului sau a locuțiunii verbale din propoziția regentă sau calitatea unui obiect din aceeași propoziție. Ea îndeplinește funcția de complement circumstanțial de relație pe lângă verbul, locuțiunea verbală sau adjectivul din regentă și este introdusă prin conjuncția subordonatoare de sau prin pronumele relative cine și ce precedate de locuțiunea prepozițională în legătură cu: „Treci la badea peste drum / Să cercăm vinul de -i bun” (Jarnik-Bârseanu); „În legătură cu cine a venit ieri nu există obiecții”; „În legătură cu ce s-a spus acolo avem și noi observații”. ◊ ~ de excepție: c. care arată un raport de excepție față de propoziția regentă și care îndeplinește funcția de complement circumstanțial de excepție pe lângă aceasta. Este introdusă prin adverbul subordonator decât și prin locuțiunile conjuncționale subordonatoare în afară că și decât să: „Boierul e un om care toată ziua nu lucră altceva decât mănâncă, bea..., se culcă” (M. Sadoveanu); „...alt chip nu e, decât să te duci să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu); „În afară că s-a dus acolo, n-a mai făcut nimic altceva”. (Pentru clasificarea complementelor și a subordonatelor v. criteriu).

lest² sn [At: AR (1837), 96²/2 / V: (îvr) list / Pl: (rar) ~uri / E: fr lest] 1 Încărcătură suplimentară (nisip, pietriș, plumb etc.) care asigură stabilitatea unei nave Si: balast (1), savură. 2 (Pgn) Material care asigură stabilitatea în apă, echilibrul etc. 3 Încărcătură grea, din saci de nisip, care reglează ascensiunea unui aerostat. 4 (Pex) Material nefolositor, inutil, împovărător.

negustor, ~oare smf [At: (a. 1784) GCR, II, 138/2 / V: (reg) năgoțâtori, năgustori, ~găstoriu, ~goțâtători, ~storiu, ~guțutori, nig~ / Pl: ~i, ~oare / E: cf lat negotiatorius] 1 Persoană care se ocupă cu comerțul particular Si: comerciant, (înv) negociator (1), negociant (1), (îvp) neguțător (1). 2 (Îe) ~ greu ca fulgul de apă (sau cu marfă de un leu) sau ~ de piei de cloșcă (sau de ploșniță, de purici) Negustor (1) sărac, care face comerț cu mărfuri mărunte, lipsite de valoare.

MIROS s. n. 1. Simț prin care organismul primește informații asupra proprietăților chimice ale unor substanțe care emană vapori; capacitate de a percepe și deosebi aceste emanații. Cinci firi sînt a trupului: vederea, auzul, mirosul, gustarea, pipăirea. PARACLIS (1639), 253, cf. LB. Mirosul duce pre cîne. . . Pe urme neînsemnate a păsărilor. CONACHI, P. 269, cf. POLIZU, PONTBRIANT, D., LM, BIANU, D. S. Se zice „cîne bun de nas” despre cînele care are miros puternic. STOICA, VIN. 17. ♦ F i g. Perspicacitate, sagacitate. Prinți, priviți, cum-naintează Acel străin înamorat Și pe sub gard se furișează. bun, nas de copoi, Luați seama pîndiți bine; Iată lupul, lupul vine. ALECSANDRI, T. I, 354. Am eu mirosul meu . . . Eu, dacă vrai să știi, puteam să fiu polițist fiindcă eu simt omul de departe. DAVIDOGLU, M. 22. 2. (De obicei cu determinări care arată felul, calitatea) Emanație plăcută (v. a r o m ă, p a r f u m, m i r e a s m ă) sau neplăcută (v. d u h o a r e, m i a s m ă, p u t o a re) pe care o exală unele corpuri; senzație pe care o produce această emanație asupra simțului olfactiv; proprietate chimică pe care o au unele substanțe de a fi percepute cu mirosul (1). [Untdelemnul] iaste negru și greu la miros. HERODOT (1645), 349. De miros ce-i vine cu dulceață – Cîndu-i miarge mirul preste față. DOSOFTEI, PS. 453/17. Începu aiavea a să mira de mirosul și frămseațea lor. id. V. S. septembrie 14^v/27. Unsoarea scumpă mic loc va împlea de miros bun (a. 1 683). gcr i, 272/37. Acel fel de cumbarale sint nu numai herăle ce-s într-însele, ce și mirosul; pre cine agiunge cade de moare. NECULCE, L. 242. Apa . . . să strică și grea putoare de gload sau de alt miros neplăcut sloboade. CANTEMIR, ap. GCR I, 359/27, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 231. Mirodenii ce umple locul de bun miros (a. 1773). GCR II, 89/5. Ca un crin cu dulce miros, ca un trandafi ai înflorit părinte. MINEIUL (1776), 105^v2/6. A posti la ramazan zile 30, ziua numai, însă și de apă și de mirosuri. VĂCĂRESCUL, IST. 249. Miroasele răsfirate Din aeru-mbălsămit. HELIADE, O. I, 284. Cum nu puțea mai-nainte lumînările de său, Ș-acuma le-apucă capu, cum dau de mirosul lor? PR. DRAM. 105. Aici este nu știu ce miros greu. NEGRUZZI, S. I, 89. Cucoana preoteasa iubește florile mirositoare pentru că și părintelui îi place mirosul de tâmîie. id. ib. 323. Dar ca voi, mici lăcrămioare, N-are-n lume nici o floare Miros dulce, dulce nume ! ALECSANDRI, P. I, 122, cf. BOLINTINEANU, O. 321. Miroase-adormi- toare văzduhul îl îngreun Căci vîntul adunat-a de flori de tei troiene. EMINESCU, O. I, 97. Cobor apoi stînca în jos, Mă culc între flori cu miros. id. ib. IV, 3. Fiecare floare era cu deosebire de mîndră și cu un miros dulce de te îmbăta, ISPIRESCU, L. 6. În toată împrejmuirea un miros greu de oaie, de ceapă și de rachiu, ODOBESCU, S. III, 18. Un miros plăcut de cîmp și de pădure udă îl izbi în față. VLAHUȚĂ, O. A. III, 72. Dulcile miroase ce le răspîndește un mănunchi de liliac și lăcrămioare. F (1888), 362. Prin ceața străvezie Un miros de tămîie Vine pe nesimțite. BELDICEANU, P. 77. A lucrat la ele pe malul gîrlei, în mirosul de flori de primăvară, în șopot de apă și freamăt de vînt. PĂUN-PINCIO, P. 117. Grădina era tot un miros de salcîmi. SANDU-ALDEA, U. P. 195, cf. 31. Un miros de floare. . . Ne-ajunge pe cale și-n urmă rămîne. SĂM. VI, 332. Cînd deschise ușa, un miros înăbușitor și acru le lovi. BUJOR, S. 106. Fînul. . . umplea văzduhul cu un miros îmbătător. REBREANU I. 19. Cu asemenea amiros nu mă primesc albinele nicicacum. SADOVEANU, F. J. 507, cf. id. O. X, 524. Este oare un parfum mai amețitor ca mirosul de pîine caldă? C. PETRESCU, C. V. 119. E un miros de brad, de scînduri abia ieșite din dinții ferâstraielor. BOGZA, C. O. 132. Îl supăra și-l sufoca mirosul de nesuferit al hîrdâului. STANCU, R. A. III, 115. Simțea în somn mirosul acrișor al plinii rumenite. V. ROM. februarie 1955, 195. Treceam . . . prin sufrageria cu miros greu de mîncare. DEMETRIUS, A. 206. Iubești mirosul cald de pîine. FRUNZĂ, Z. 18. Ieși din umbră, din tulpină, Să-ți văd fața la lumină, C-au venit pînă la mine Miros dulce de la tine. ALECSANDRI P. P. 31. Nu mă pociu apropia Fîn uscat la boi a da. . . De fumul tămîilor De mirosul florilor ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 514, cf. 17, 94, SEVASTOS, C. 206, ȘEZ. I, 236, III, 211. Și-n grădină se ivi Acea mîndră fețișoară. . . Privind floricelele Cum își dau miroasele. MARIAN, ap. GCR II, 295, cf. PAMFILE, B. 47. Sup pomu cel înflorit, Florile m-o coperit, Minosu (miroșu) m-o adurńit. ȚIPLEA, P. P. 53, cf. PĂSCULESCU, P. P. 42. Cînd îl bate vîntu-n dos, împl'e lumea d'e mńinos. T. PAPAHAGI, M. 33. Alt miros dă florăria Ș-alt miros dă bălăria. ZANNE, P. II, 609. 3. (Învechit, mai ales la pl.) Mirodenie (I 1). Tămîind pre pod cu multe feluri de miroase. HERODOT (1645), 380. Zise D[o]mnul cătră Moisi: „ia-ți ție mirosuri, zmirnă áleasă”. BIBLIA (1688), 62¹/3. ◊ F i g. Ca o tămîie preacinstită arzîndu-te în jeratecul înfrînării. . . te-ai făcut bun miros lui H[risto]s. MINEIUL (1776), 44^r1/19. ♦ Parfum (pentru stropirea hainelor, a . corpului). Fac haine, se-mpodobesc, Cu mirosuri să stropesc. MUMULEANU, C. 98/22. ♦ Mireasmă (2), balsam. Și pînticile cu zmirnă curată pisată. . . și alte multe mirosuri. . . îl cosu. HERODOT (1645), 116. Împărăteasa, luînd aromate, mirosuri scumpe. . . unsă trupul. DOSOFTEI, V. S. septembrie 38^r/25. Scoțlnd din mare sfintele. . . moaște și înfășurîndu-le cu mirosuri. MINEIUL (1 776), 151^r1/13. ♦ (Popular, la pl.; în forma miroase) Condimente (folosite la prepararea cîrnaților). 4. Fig. (Cu sens neprecizat, probabil) Renume, faimă; miroseală (4). Și ziseră lor vază D[u]mn[e]zău pre voi și judece pentru că aț urît mirosul nostru înaintea lui Farao. BIBLIA (1688), 42²/17. – Accentuat și: (regional) miros. -- Pl.: mirosuri și (popular) miroase. – Și: (regional) mírus (ALR II/I MN 6, 6 843/2), minós, amiros (LB, ALR II/I MN 6 843/64, 235, 310), aminós (ib. 6 843/250, 325, 605) s. n. – Postverbal al lui mirosi.

ANIN sm. 🌿 1 Arbore cu frunze ovale, ascuțite la vîrf, dedesubt albicioase și acoperite cu peri moi, cu flori verzui-roșietice, dispuse în amente; crește prin luncile și pe malurile torentelor și rîurilor de la munte, atingînd o înălțime de 8-10 metri; scoarța lui, de coloare cenușie, e întrebuințată în industrie ca tinctorială; e numit și ~ ALB, ~-CENUȘIU, ~-ROȘU (Alnus incana) (🖼 134,135): iazul umbrit de sălcii și de ~i (BR.-VN.) ¶ 2 Arbore de 20-30 metri înălțime, cu frunze rotunde, cuneiforme la bază, foarte obtuze la vîrf și neegal dințate pe margine, cu flori verzui-roșietice dispuse în amente, cu lemnul alb și greu; crește pe malurile apelor și prin pădurile umede din șesuri; scoarța lui conține mult tanin și e întrebuințată în industrie pentru coloarea cea neagră durabilă, obținută prin amestecul cu sulfatul de fier; e numit și ~-NEGRU (Alnus glutinosa) (🖼 136).

APĂ (pl. ape) sf. 1 Corp lichid, compus din două volume de hidrogen și un volum de oxigen: ~ de izvor, de fîntînă, de ploaie; ~ de băut, de spălat; ~ dulce, apă din rîuri, fîntîni, spre deosebire de cea minerală și cea sărată de mare; ~ sărată, sălcie; a duce (o vită) la ~, a duce la adăpat ¶ 2 ⛪ ~ sfințită AGHIASMĂ ¶ 3 pop. ~ neîncepută, apă ce se ia întîia oară dintr’un puț nou săpat; apă din care n’a băut nimeni cînd s’a adus de la izvor și care, după credința poporului, trebue luată pînă nu răsare soarele și dusă acasă fără a vorbi cu cineva; se întrebuințează în medicina populară ¶ 4 🔬 ~ distilată 👉 DISTILAT ¶ 5 ~ minerală 👉 MINERAL; ~ termală 👉 TERMAL ¶ 6 Trans. ~ acră 👉 ACRU4 ¶ 7 ~ gazoasă 👉 GAZOS ¶ 8 Lichid în care s’au dizolvat substanțe aromatice, parfumate: ~ de flori ¶ 9 🔬 ~ tare, Băn. ~ vie, acid azotic; ~ regală 👉 REGAL ¶ 10 🔬 ☠ ~ de plumb, soluțiune de subacetat de plumb în apă la care s’a adăugat alcoolat vulnerar ¶ 11 Sucul apos al unor plante: ~ de viță ¶ 12 Nădușală, sudoare: m’am făcut tot o ~ ¶ 13 🔱 pop. ~ moartă, apă cu efecte miraculoase despre care se vorbește în basme că se ia de unde se bat munții în capete și care poate lega părțile tăiate ale unui corp: ~ vie, apă despre care se spune în basme că are însușirea de a întineri sau a însufleți un corp mort după ce a fost închegat cu ajutorul apei moarte ¶ 14 🌐 Ori-ce îngrămădire de apă, baltă, rîu, mare: ~ curgătoare, stătătoare ¶ 15 🩺 pop. Boală, hidropizie; 🐕 boală la cai = APUCARE 3; a lua ~, a căpăta această boală ¶ 16 🩺 pop. (HASD.) ~ albă, cataractă la ochi; ~ neagră, pierdere totală a vederii în urma unei nevrite optice, a unei intoxicații, etc. ¶ 17 Ape, pl. Jocul de colori pe care-l face o piatră prețioasă, un metal, o stofă, etc.: diamantul acesta are ape frumoase ¶ 18 Fig. A bea ~ goală, ~ chioară, a bea numai apă, fără nimic altceva; Fig. ~ goală, se zice despre ceva fără nici un rost, o nimica toată ¶ 19 proverb: A vorbi (sau a ști) ca apa (sau ca pe ~), a vorbi, etc. fără a se încurca, curgător; merge ca apa, merge bine, fără nici o piedică; îi merge ca din ~, îi merge bine; merge ca apa la deal, merge greu; cînd dorm și apele, cînd e liniște adîncă; a crește ca din ~, a crește iute; a veni ca o ~ turbată, a veni repede, mînios; ca fulgul pe ~, ușor, nestatornic; ca frunza pe ~, la voia întîmplării; a scrie pe ~, a încerca ceva zadarnic; a fi tot o ~, a fi la fel, de o seamă; toți se scaldă într’o ~, toți sînt deopotrivă; a se asemăna (a semăna) ca două picături de ~, a se asemăna (a semăna) așa de mult încît să nu se poată deosebi unul de altul; stau apele în loc de frumoasă ce e; e urît (sau slut) de acopere apa sau de înghiață apele (ZNN.); a închega și apele, se zice despre vrăjitori cari, după credința poporului, pot aproape solidifica apa; minte de închiagă apele, se zice despre cine minte cu multă îndrăzneală; a băut apă de pe ghiață (ZNN.), se zice despre cineva cîrn; parcă i-a adus apa, se zice despre oameni cari vin grămadă, pe nea-șteptate; a-i veni cuiva apa la moară, a-i veni cuiva prilej să facă ceva, a-i veni vremuri mai bune; a lua (sau a tăia) cuiva apa de la moară, a împiedica pe cineva să mai facă ceva; a nu mai bea ~ rece (ZNN.), a muri; a trece ca cîinele prin ~, a se strecura printr’o greutate fără multă bătaie de cap, se zice în spec. de cineva care trece prin școală fără a-și da multă osteneală, fără a folosi mult din învățătură; a fierbe pe cineva fără ~, a-i face cuiva multe necazuri, a-l chinui; îi lasă gura ~, dorește mult un lucru; a bate apa în piuă, a face un lucru zadarnic, a vorbi fără nici-un rost; a căra ~ la puț, a face un lucru de prisos, a da sfaturi cui n’are nevoie; cît ține ciurul ~, puțin de tot, fără nici-un folos; a pescui în ~ turbure, a căuta prin șiretenie să ajungă la ceva, a lucra pe ascuns; a scoate ~ din piatră, a se sili cu ori-ce preț să facă un lucru, a îndeplini ceva greu de făcut; a trece (sau a da) prin foc și ~, a face ceva cu ori-ce preț, învingînd toate greutățile, a trece prin multe încercări; n’are după ce bea ~, e sărac lipit; se îmbată și cu ~, se zice despre cineva slab de abia se mai ține; a-i face cuiva apa, a-i aduce pieirea, a-l îngropa; duce-te-ai pe apa Sîmbetei (VOR.), se zice cînd dorim cuiva un rău mare, vre-o năpaste (după credințele poporului apa Sîmbetei duce în iad); are să mai treacă (sau are să mai curgă) ~ pe gîrlă, are să mai treacă mult timp; ce pe ~ nu curge, o nimica toată; apa trage la matca ei și omul la teapa lui sau apa vine iar la matca ei, cineva se întoarce iar la obiceiurile lui, revine de unde a plecat; mai curge apa pe unde a mai curs, ajunge cineva ce a mai fost; a se întrece în ~ rece (ZNN.), a se obrăznici; l-a scos apa la mal, a scăpat de nevoie; a trăi ca peștele în ~, a trăi bine, a huzuri; i-a venit apa pe urechi (ZNN.), i-a venit tîrziu mintea; i-a ajuns apa la gură, a ajuns în mare primejdie, nu știe cum să scape; a scăpat căciula pe ~ (ZNN.), a scăpat prilejul; caută să îmbete lumea cu ~ rece, vrea să amăgească lumea cu vorbe goale; nu știu în ce ~ se adapă, nu știu ce gînd are; o scaldă în două ape, e nehotărlt, șovăitor; Băn., mi s’au făcut creerii ~, m’am buimăcit; a avea ~ la cap (ZNN.), a nu fi teafăr la minte; a fi în apele lui, a fi în voia lui, a se simți bine; a-l lăsa în apele lui, a-l lăsa în voia lui; a-l scoate din apele lui, a strica cuiva voia; ~ lină și adîncă, se zice despre cineva ascuns, șiret; șapte ape în chisăliță, se zice cînd cineva se laudă de o înrudire cu persoane cu care de fapt se înrudește numai de departe; apa nu e bună nici în cizme, expresiune întrebuințată de cei ce au patima băuturii; apa trece, pietrele rămîn, lucruri neînsemnate trec și rămîn cele statornice, temeinice; necazurile trec fără să ne doboare; sîngele ~ nu se face, se zice despre puterea pe care o au legăturile de sînge, înrudirile de aproape, fie-care ținînd la ai săi, orice s’ar întîmpla; ulciorul nu merge de multe ori la ~, cînd se expune cineva prea adesea unei primejdii, cînd face mereu fapte rele, o pățește în cele din urmă [lat. aqua].

FULG sm. 1 🐦 Pană fină și moale, mai ales de pe burta păsărilor: ușor ca un ~; făcu un culcuș numai din ~i de pasări, de se cufunda în puf, cînd se culca ISP. ¶ 2 Fig. Ca ~ul pe apă, ușor, fără greutate; în voia întîmplării: ajunseră negustori grei ca ~ul pe apă ISP.; a bate, de să-i meargă fulgii, a snopi în bătaie: dete și Turcilor un frecuș, de le merse fulgii ISP. ¶ 3 🌦 pr. anal. Părticică cristalizată de apă care cade sub formă de ninsoare: ~ de zăpadă; Fulgii zbor, plutesc în aer, ca un roiu de fluturi albi ALECS. ¶ 4 pr. anal. 🌿 Un fel de puf ce se desprinde din inflorescența unor plante ca păpădia, etc. și care se împrăștie în vînt ca niște fulgi: ~i ușori de păpădie rătăceau prin văzduh.

NEGUSTOR, -OARE s. m. și f. (Rar la f.) 1. (Învechit, rar; în forma neguțător) Negociator (2). Neguțători sîntu și antipati sîntu, cum se ia soțu spre soțu. cod. vor. 14/2. 2. Persoană care se ocupă cu comerțul particular; comerciant, (învechit) negociator (1), negociant (1). Neguțătorul bagă-ș toată avuția sa în negoțul ce face. coresi, ev. 78. Să jeluiesc neguțătorii că nu pot îmbla de furi și de tâlhari dintr-acele sate (a. 1604-1618). rosetti, b. 77. Ar fi înșălăndu-se negoțătoriul acela și lui singur foarte i-ar pare rău (a. 1642). bv i, 127. Un neguțătoriu de adaoge banii și avuția. VARLAAM, c. 295, cf. HERODOT (1645), 257. Pentru bogățiile și pentru negoațe în multe chipuri, care negoațe aducea la dînsa multe fealiuri de neguțători. cheia în. 90^v/31. Porunciră de să strânseră... toți neguțătorii. ist. ț. r. 3. Neguțitorii... nu da un ban cu datorie nimănui. neculce, l. 337. Încărcînd corabia cu marfa mea și cu a altor neguțători care da chirie (a. 1783). gcr ii, 128/35. Cu boieri, cu nigustori (a. 1784). id. ib. 138/2. Puțineii lucrători și neguțători ce să află în Leșasca sînt streini. ist. carol xii, 28^r/5. Neguțătorilor... încă le va fi și trebuie să le fie secur și deschis prin țeri a merge. șincai, hr. ii, 101/4. Doi sau trei negoțitori s-au înturnat de acolo bogați. maior, p. 4/6. Să se dea unui vrednic neguțitoriu capital bun. țichindeal, f. 402/2. Văzui negustori în rînd Cari-nșel și lipsă vînd. pann, ap. gcr ii, 323. La un neguțător mare Cărui vederea-i slăbise Fără nici o invitare Un doctor vestit venise. alexandrescu, o. i, 309. În una din acele trei ulițe locuia un neguțător căruia, din cauza deosebitelor obiecte de vînzare ce ținea în magazinul său, nu-i putem da nici o calificație definitivă. filimon, o. i, 145. Numai negustoriul, zicea moș Nichifor, trăiește din săul și pe sama lui. creangă, p. 111, cf. 119. Un negustor poate să fie ruinat de concurența altuia. gherea, st. cr. ii, 309. Și-a venit un negustor, Plin de bani. coșbuc, f. 80. Samsarlîcul negustorilor de făină. pamfile, i. c. 231. Mi-a dat un răvaș... către un negustor bogat din Brăila. galaction, o. 77. În fața magazinelor apar negustorii. sahia, n. 54. Are treabă cu un neguțător cu care face ea afaceri. sadoveanu, m. c. 79. Erau cîteva șandramale aci, închiriate negustorilor ambulanți. pas, z. i, 13. Negustorii se leagănă în scaune, iar meșteșugarii tropăie lîngă mese. v. rom. mai 1954, 200. Mult vinaț se trece Că-l vinde Rădița, Rada crîșmărița Și-l beau cazaclii, Negustori de vii. alecsandri, p. p. 121. De-ar fi dorul vînzător Eu m-aș face negustor. jarnIk-bIrseanu, d. 92. Se face neguțător, iar cătana, om de casă. reteganul, p. iii, 21. Avu tata doi feciori, Amîndoi neguțători. doine, 22, cf. hodoș, p. p. 35. Fetiță de negustor, De nu te-oi iubi, să mor. șez. i, 173. A plecat o greconiță (negustoare) cu mult negoț pe cocie la oraș. densusianu, ț. h. 240, cf. pamfile, văzd. 125. Negustorul vinde cu cotul, și hoțul (îi) fură cu totul. zanne, p. v, 442. Tot negoțul neguțătorului de înșelăciune spînzură. id. ib. viii, 403. ◊ Negustor ambulant v. ambulant. ◊ Expr. Negustor greu ca fulgul pe apă (sau cu marfă de un leu) sau negustor de piei de cloșcă (sau de ploșniță, de purici) = negustor sărac, care face comerț cu mărfuri mărunte, lipsite de valoare. cf. românul glumeț, 31, zanne, p. v, 442, 443, pamfile, j. ii, 156. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. „de”, care arată felul comerțului) Neguțători de cartoane. alr ii 6 481/260. Neguțători de haine. ib. 6 481/325. Negustori de lucruri fimiești. ib. 6 481/386. Neguțător de aur. alr sn ii h 571/250, cf. alrm sn 1 h 385. ◊ (Adjectival) Omului neguțătoriu care caută mărgăritariure scumpe. n. test. (1648), 18 /22. – pl.: negustori, -oare. – Și: (învechit și popular) neguțător, (învechit și regional) neguțitor, (învechit) neguțătoriu, neguțitoriu, negoțătoriu, negoțitor, (regional) negustoriu, negăstori (alr ii 6 481/141, alr sn rv h 1 015/141), negoțîtători (alr i 1 591/144), năgustori (alr i 450/556), năguțutori (alr i 1 574/85), năgoțîtori (alr 1 1 574/100, 138), nigustor, niguțitor (ștefanelli, d. c. 52), niguțîtor (alr i 1 591/24, 26, 107), nigîțători (ib. 1 574/320) s. m. – lat. negotiatorius sau neguța + suf. -tor.

BÂHLI, pers. 3 bâhlește, vb. IV. Refl. (Reg., mai ales despre apă) A căpăta un miros greu de stătut (din cauza putrezirii materiilor organice). – Cf. bahnă.

A SE BÂHLI se ~ește intranz. 1) (despre ape stătute) A căpăta miros greu (din cauza putrezirii materiilor organice). 2) (despre produse) A-și perde proprietățile, căpătând un miros greu. /Din bahnă

OLIGODINAMIE s. f. acțiunea de distrugere a bacteriilor din apă de către ionii metalelor grele, la o concentrație foarte mică a acestora. (< fr. oligodynamie)

BÂHLI, pers. 3 bâhlește, vb. IV. Refl. (Reg., mai ales despre apă) A căpăta un miros greu, de stătut (din cauza putrezirii materiilor organice). – Cf. bahnă.

PROSTIE. Subst. Prostie, mărginire (fig.), nătăraie (înv. și reg.), nătîngie, neghiobie, nerozie, obtuzitate, obtuziune (rar); cretinism, idioțenie, idioție, imbecilitate, tîmpeală, tîmpenie. Prosteală, prostire; cretinizare, idiotizare, imbecilizare, îndobitocire, tîmpire. Absurditate, stupiditate, stupizenie (rar). Prost, prostuț (dim.), prostălău (augm.), prostan (înv.), prostănel (rar), prostănac, prostănău, prostolan (fam.), prostovan (fam. și pop.), bleot (reg.), bobleț (reg.), budală (turcism înv.), flaimoc (pop.), găgăuță, gog (reg.), gogoman (fam. și depr.), mangafa (fam.), mangafache (rar), mangosit (reg. și fam.), mototol, natantol (reg.), năprui (reg.), nătăfleț, nătărău, nătîng, nătîntoc (înv. și reg.), năuc (înv. și reg.), năvleg (reg.), neder (reg.), neghiob, nerod, netot, strolea, tont, tontălău (fam.), tontolete (pop.); cretin, idiot, imbecil, tîmp, tîmpit. Adj. Prost, prostuț (dim.), prostic (rar), prosticel, prostuleț, prostălău (augm.), prostănău, prostan (înv.), prostănel (rar), prostănac, prostolan (fam.), prostovan (pop. și fam.), bleot (reg.), bobletic (reg.), bobleț (reg.), idiot, imbecil, cretin, gogoman (fam. și depr.), limitat (fig.), mărginit (fig.), obtuz (fig.), redus, mangosit (reg. și fam.), mototol, natantol (reg.), năprui (reg.), nătăfleț, nătărău, nătîng, nătîntoc (înv. și reg.), năuc (înv. și reg.), năvleg (reg.), neghiob, nerod, netot, obtuz (fig.), pliurd (reg.), tanău (reg.), tembel, tîmp, tîmpit, tont, tontălău (fam.), tontolete (pop.), vlad (pop.); un prost și jumătate, prost fără pereche, prost de dă în gropi, prostul-proștilor, prost ca noaptea, prost de-a binelea, mare și prost, lovit (bătut, pălit, trăsnit) cu leuca (în cap), bătut (căzut) în cap, greu de cap, tare de cap, cap pătrat (sec, de lemn, de bostan, de dovleac, de fag), cap umplut cu tărîțe, cap de bou, puțin la minte, orb de minte, slab la (de) minte, deștept ca oaia, Tănase tot Tănase, sărac cu duhul. Prostit, imbecilizat, îndobitocit. Prostesc, prostatic (înv.), boacăn (fam.), neghiobesc, nerozesc (rar). Vb. A fi prost, a avea minte de cocă, a avea grăunțe (tărîțe) în cap, a fi din butuci (ca butucul), a avea igrasie la cap, a paște bobocii, a nu-l ajuta (pe cineva) capul (mintea), a fi tare de boacă, a avea apă la cap, a fi greu (tare) la (de) cap. A (se) prosti, a (se) năuci, a (se) cretiniza, a (se) idiotiza, a (se) imbeciliza, a (se) îndobitoci, a (se) tîmpi. Adv. Prostește, neghiobește, nerozește. V. ignoranță, nepricepere.

OLIGO- „reducere, scădere; mic, restrîns, redus”. ◊ gr. oligos „puțin, mic” > fr. oligo-, germ. id., it. id., engl. id. > rom. oligo-. □ ~carp (v. -carp), adj., cu puține fructe; ~cefal (v. -cefal), adj., (despre inflorescențe) format din cîteva capitule; ~cen (v. -cen₁), adj., s. n., 1. s. n., Epocă superioară a paleogenului. 2. adj., Care aparține acestei epoci; ~chete (v. -chete), s. n. pl., clasă de anelide terestre și dulcicole, cu corpul acoperit cu puțini peri; ~citemie (v. cit/o-, v. -emie), s. f., reducere a numărului globulelor roșii din sînge; ~cranie (v. -cranie), s. f., dezvoltare insuficientă a volumului cutiei craniene; ~crație (v. -crație), s. f., oligarhie*; ~cromie (v. -cromie), s. f., anemie produsă prin reducerea încărcăturii hemoglobinice; ~dactilie (v. -dactilie), s. f., anomalie caracterizată printr-un număr mai mic decît cel normal al degetelor de la mîini și picioare; ~dendrocit (v. dendro-, v. -cit), s. n., oligodendroglie*; ~dendroglie (v. dendro-, v. -glie), s. f., celulă mică a sistemului nervos, caracterizată prin nuclei sferoizi și prelungiri citoplasmice fine; sin. oligodendrocit, oligoglie; ~dinamic (v. -dinamic), adj., 1. Cu putere slabă. 2. Care desfășoară activitate chimică în cantități foarte mici; ~dinamie (v. -dinamie), s. f., acțiune de distrugere a bacteriilor din apă de către ionii metalelor grele, la o concentrație foarte mică a acestora; ~dipsie (v. -dipsie), s. f., diminuare a senzației de sete; ~fag (v. -fag), adj., cu nutriție limitată la puține specii de plante; ~fagie (v. -fagie), s. f., scădere a poftei de mîncare; ~fil (v. -fil₂), adj., cu un număr mic de frunze; ~filetic (v. -filetic), adj., (despre organisme) care își are originea în cîteva forme primitive; ~fotic (v. -fotic), adj., (despre plante) care trăiește în medii cu luminozitate slabă; ~frenie (v. -frenie), s. f., stare patologică caracterizată prin rămînerea în urmă a facultăților psihice; ~frenologie (v. freno-₂, v. -logie₁), s. f., disciplină medicală care se ocupă cu studiul oligofreniei; ~frenopedagogie (v. freno-₂, v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., parte a defectologiei care tratează despre educarea deficienților mintali; ~genic (v. -genic), adj., (despre un caracter ereditar) controlat de un număr redus de gene; ~glie (v. -glie), s. f., oligodendroglie*; ~halin (v. -halin), adj., (despre bazine acvatice) care posedă un conținut de 0,5-3 g de clorură de sodiu la litru; ~hidroză (v. -hidroză), s. f., diminuare accentuată a secreției sudorale; ~manie (v. -manie), s. f., afecțiune psihică cuprinzînd un număr restrîns de bolnavi; ~melie (v. -melie), s. f., subțiere congenitală excesivă a membrelor sau deficiență în numărul lor; ~menoree (v. meno-, v. -ree), s. f., diminuarea frecvenței menstruației; ~mer (v. -mer), adj., 1. Care prezintă un număr redus de elemente structurale. 2. (Despre un ciclu floral) Care are un număr mic de elemente constitutive; ~nitrofil (v. nitro-, v. -fil₁), adj., (despre bacterii) care trăiește într-un mediu cu puțin azot; ~riz (v. -riz), adj., (despre plante) care posedă un număr mic de rădăcini; ~saprobii (v. sapro-, v. -bie), s. f. pl., forme vegetale și animale prezente în apa puțin încărcată cu substanțe putrescibile, în care mineralizarea materiilor organice este terminată; ~saprobiotic (v. sapro-, v. -biotic), adj., (despre organisme) care trăiește în ape puțin contaminate; ~sialie (v. -sialie), s. f., reducere a secreției salivare; ~sperm (v. -sperm), adj., s. n., (fruct) care cuprinde un număr redus de semințe; ~spermie (v. -spermie), s. f., reducere a numărului de spermatozoizi din lichidul seminal; ~spore (v. -spor), s. f. pl., (plante) care produc un număr redus de spori sau de granule de polen; ~taxie (v. -taxie), s. f., reducere a numărului de verticile florale; ~terapie (v. -terapie), s. f., utilizarea oligoelementelor în scop terapeutic; ~toc (v. -toc), adj., care generează puțini muguri sau cîteva ramuri; ~trih (v. -trih), adj., (despre vegetale) puțin păros; ~trof (v. -trof), adj., (despre plante) care crește pe soluri sărace în substanțe nutritive; ~trofie (v. -trofie), s. f., 1. Nutriție deficientă. 2. Stare a plantelor oligotrofe; ~trofofil (v. trofo-, v. -fil₁), adj., care crește în medii sărace în substanțe nutritive; ~tropic (v. -tropic), adj., (despre insecte) care vizitează un număr restrîns de plante în vederea polenizării; ~zoospermie (v. zoo-, v. -spermie), s. f., cantitate mică de ejaculat, datorită scăderii secreției de spermă.

lac¹ sn [At: (a. 1468) ap. DLR ms / Pl: ~uri, (reg) lace / E: ml lacus] 1 Întindere mare de apă stătătoare, situată într-o depresiune, aflată uneori în legătură cu o mare sau cu un râu Vz heleșteu, iaz. 2 (Îs) ~ de acumulare Lac¹ (1) artificial realizat prin construirea unui baraj pe albia unui râu, în scopul formării unei rezerve de apă. 3 (Reg; îs) Bubă de ~ Cancer (1). 4 (Îlav) ~ de sudoare (sau de nădușeală, de apă) Ud de transpirație. 5 (Pfm; îe) A sări (sau a cădea, a da, a nimeri etc.) din ~ în puț A trece dintr-o situație grea în alta și mai grea. 6 Baltă. 7 (Reg) Suprafață de apă liniștită pe cursul unui râu, fluviu etc., unde se construiesc plute. 8 (Îvr) Lagună. 9 (Îvr) Apă stătută. 10-11 (De obicei cu determinări) Mare² (1) sau altă cale navigabilă dominată de forța navală a unui stat sau inclusă în zona de ocupație a unui imperiu. 12 (De obicei cu determinări în genitiv sau udp „de”) Cantitate mare de lichid, de materie topită etc. 13 (Nob) Rezervor de produse petroliere.

bîhli vb. IV. refl. (reg., mai ales despre apă) A căpăta un miros greu, de stătut (din cauza putrezirii materiilor organice); a se cloci. Borșul ținut la căldură se bîhlește. • prez.ind. pers. 3 -ește. /bahnă + băhlui, prin contaminare + -i.

MÎNĂ¹ s. f. I. 1. Fiecare dintre cele două membre superioare ale corpului omenesc, de la umăr pînă la vîrful degetelor, braț, (învechit și regional) brîncă; extremitatea antebrațului, care se termină cu cele cinci degete; palmă. Rrădicu mănrule meale. PSALT. HUR. 51^v/21. Și-și legă picioarele sale și mănrule. COD. VOR. 28/6, cf. 4/23, 10/3, 40/19, 52/17. Și de mînă-l ținu și-l rădică. CORESI, EV. 81, cf. 77, 97, 113, 145, 302. Nu cunoscu el, că mînule-i era flocoase. PALIA (1581), ap. CP 129/29. În loc de steag împărătesc deaderă in măna lui o trestie de mare.VARLAAM, C. 77. Luă o piatră mare cu amîndouă mănule. HERODOT (1645), 487, cf. 339. Taie mîna ceaia ce au ucis. PRAV. 91, cf. 21, 324. I-am prinsu de mînă ca să-i scoț pre ei din Eghipet. N. TEST. (1648), 296^v/13, cf.79^v/13, 158^v/3, 275^v/3, 30. Și așa mai apoi de aproape se bătea, că și mînule le obosise. SIMION DASC., LET. 231. ÎI spîndzurară de deagetele mínulor. DOSOFTEI, V. S. octombrie 94^v/35. Păgînii. . . vin . . . cu arce prea mînă. id. PS. 36/1, cf. 80/9, 148/7. Rugîndu-se au pus preste ei mînile. BIBLIA (1688), ap. GCR I, 283/34, cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 227. Scăpînd vasul de-a mînă, au căzut tocmai în fundul fîntînii. CANTEMIR, HR. 158, cf. id. IST. 113. Merge mai întíi la fîntină să-ș spele capul, mînule, pieptul. DRĂGHICI, R. 148/24. Flori. . . prelucrate De mine omenești. DONICI, F. II, 14/6. A lui mîne delicate. . . în a mele le întorc. ASACHI, S. L. I, 90. Cu mînule încleștate de ale tale picioare, – Așteptam, CONACHI, P. 100, cf. 87. Fură ardicați [copiii] spre ceruri de mîinile paterne. HELIADE, O. I, 388. Ar fi zis cineva că este o statuie de marmură ieșită din mînile lui Canova. NEGRUZZI, S. I, 50. Moțoc îi sărută mîna, asemenea cînelui care, în loc să muște, linge mîna care-l bate. id. ib. 141. Dacă-i așa, adă mîna-ncoaci, să te duc la Măndica. ALECSANDRI, T. I, 321. Dinainte-mi prin ceață parcă treci Cu ochii mari în lacrimi, cu mîini subțiri și reci. EMINESCU, O. I, 107. Cînd voi pune eu mîna mea cea dreaptă pe mijlocul tău, atunci să plesnească cercul acesta. CREANGĂ, P. 88, cf. 185. Strînse frîul calului cu mîna stîngă, îi dete călcîie și cu paloșul în dreapta se repezi asupra acelui balaur. ISPIRESCU, L. 18, cf. 10, 33. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. id. ib. 207. El și-a dus pe tîmple mîna. COȘBUC, F. 71. Mi-ai pus mîna peste gură ca să tac. . . și mă supun. DAVILA, V. V. 29. Stătea întins ținîndu-și mînile reci pe fruntea înfierbîntată. AGÎRBICEANU, A. 52. Ozun se uită la mîinile lui ca la mîini streine. C. PETRESCU, C. V. 212. Scamatorul a întins săbiile poporului. . . nimeni n-a pus mîna pe săbiile care au rămas întinse peste capetele lor. SAHIA, N. 68. Uită-te, mă, la mînurile mele! T. POPOVICI, SE. 516, cf. 439. Sărac plug cu șese boi, Dragu mi-i mie de voi Și mi-i drag de cin' vă mînă, Că ține biciu-n-tr-o mînă și strigă de la inimă ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 27, cf. 16, 144, 266. Cu mînici sucite Și cu mînuri albe soponite. MARIAN, NU. 770, cf. 22, id. NA. 305. El tăul l-a-ncunjurat, Drăguța și-o aflat, Pe mînuri că o-a luat, De trei ori o-a sărutat. RETEGANUL, TR. 17. Și-am văzut fărtat pușcat, Fără mînuri, fără cap. id. ib. 67. Dizlegațî-m mînurili Sî-m slăbgesc cosîțîli. ȘEZ. II, 138, cf. I, 178. Mînile ca bîrnele. BIBICESCU, P. P. 304. Mănușe de rug În mîni mi-a pus. PÎRVESCU, C. 71. Sămăna-i-oi pă mormînt Cît'e flori-s pă pămînt, La mînuri șî la picioare Cît'e flori-s pă su soare. T. PAPAHAGI, M. 19, cf. GRAIUL, I, 299, ALR II 3197/414. ◊ (În proverbe și zicători) Nu da vrabia din mînă pe cioara din par (sau de pe gard). Cf. ZANNE, P. I, 489, 580, 700. Ce-i în mînă, nu-i minciună. Cf. ȚICHINDEAL, F. 28/7, ALECSANDRI, T. 515, CREANGĂ, A. 100, ZANNE, P. II, 246. Cînd cotul se lovește, toată mîna pătimește. ZANNE, P. II 91. Îi întinzi (sau dai) un deget și-ți ia mîna toată. Cf. PAMFILE, J. I, 196, ZANNE, P. II, 103. Mai bine să pierzi un deget decît mîna toată. CADE. Cine ține doi pepeni într-o mînă rămîne fără niciunul sau nu poți ține doi pepeni într-o mînă. Cf. ZANNE, P. II, 248. Lesne din gură și anevoie din mînă. id. ib. Cine dă din mîini nu se îneacă, id. ib. 232. Dă din mîini pînă nu te îneci. id. ib. 233. Să nu știe mîna stîngă ce face dreapta. id. ib. 238. Fiecare pune mîna unde îl doare. id. ib. 550. Mîna altuia nu te scarpină cum îți place. id. ib. 235. O mînă spală pe alta (și amîndouă obrazul). Cf. LB, CĂLINESCU, E. O. II, 58, ZANNE, P. II, 236. Cu mîna închisă muște nu poți prinde. ZANNE, P. II, 247. C-o mînă te mîngîie și cu alta te zgîrie. ZANNE, P. II, 240. Dai cu mÎna și alergi cu picioarele. id. ib. V, 245. Dintr-o mie să pui mîna pe el, se spune despre un om deosebit de frumos, de atrăgător. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cinci degete sînt la o mînă și unul cu altul nu se potrivește (sau nu seamănă). Cf. CREANGĂ, P. 19, ZANNE, P. II, 105. Are mînă de luat, dar de dat nu, se spune despre un om zgîrcit. PAMFILE, J. I, 126. ◊ L o c. a d j. De mînă = a) (despre o unealtă, un instrument) acționat manual. Ferestrăul obișnuit, de mînă, slujește la tăierea lemnelor groase de cel mult o palmă și jumătate. PAMFILE, I. C. 121; b) făcut cu mîna, lucrat manual. Flori de mînă. BARONZI, L. 97. Cusăturile cele figurate se cheamă alesături de mînă. PAMFILE, I. C. 291. ◊ L o c. a d v. (Învechit și regional) A mînă = la îndemînă. De-ar fi cartea lui tipărită, ca să o pot avea a mînă ! MAIOR, IST. 192/25. Nu totdeauna străbunii noștri au dispus . . . de mijloace, ca cele ce ne stau a mînă în prezent. ODOBESCU, S. III, 383. (Învechit) De-a mînă = (în comerț) cu amănuntul, cu bucata. Deschid dughene . . . la ulițe și vînd de-a mînă. URICARIUL, II, 30. Pe (sau, rar, în, la, învechit, de-a) mîna dreaptă (sau stîngă) = în partea dreaptă (sau stîngă), la dreapta (sau stînga). Pe malul Mureșului d-a mîna stîngă. BĂLCESCU, M. V. 496. Urcarăm costișul înverzit, Lăsînd pe mîna dreaptă clădirea afumată. MACEDONSKI, O. L, 46. În fundul îndepărtat al priveliștii. . . se afla altă pădure, ca și cea pe care o aveau acum necontenit în mîna dreaptă. SADOVEANU, F. J. 463. ◊ (Regional) Pe mînă = pe dibuite. Te duci noaptea în pivniță, fără lumină, pe mînă. CIAUȘANU, GL. (Regional) Sub mînă = subsuoară. ALR II/I h 54/2. Pe sub mînă = pe ascuns, în secret; în mod clandestin. Să lupte pe față și pe sub mînă împotriva dușmanilor. ISPIRESCU, ap. CADE. Toate morile din partea locului macină grîu adus pe sub mînă de la șlepurile din port. BART, E. 327. Pe sub mînă. . . le comunică, chiar din partea lui Soleiman, că turcul gîndește altfel decît a vorbit. CAMIL PETRESCU, O. III, 59, cf. ZANNE, P. II, 264. Peste mînă = anevoios, incomod, greu (de realizat, de obținut). Apa le este puțină și peste mînă (sfîrșitul sec. XVIII), LET. III, 262/37. Le vine cam peste mînă tîrgul. CREANGĂ, A, 48. Simțea că-ncepuse să-i vie cam peste mînă călătoria asta.D. ZAMFIRESCU, ap. CADE. Dacă ne vine peste mînă de-a le fierbe aceste rădăcini, cel puțin să le tocăm. ap. TDRG. ◊ E x p r. Cu mîna lui (ori mea, ta etc.) sau cu mîinile lor (ori noastre, voastre etc.) = direct, personal, fără vreo intervenție din afară. Au iscălit cu mînuli lor (a. 1651). GCR I, 152/11. Mai bine să-ș facă moarte cu mînule sale. NECULCE, I. 45. S-au hrănit în Beci după aceea cu mînele sale. ȘINCAI, HR. II, 330/34. Să mă îngrijești cu însuți mîna ta. ISPIRESCU, L. 3. Mai bine iau o săracă Ce cu mîna ei se-mbracă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 436. Cu mîna cuiva = prin intermediul, cu ajutorul cuiva. Scosu-i-ai ca oile oamenrii tăi cu mînra lui Moiseiu și lu Aron. PSALT.HUR. 65^r/11. A scoate castanele (sau cărbunii) din foc (sau a stinge cărbunii, regional, a prinde șarpele) cu mîna altuia = a se folosi de cineva pentru a-și rezolva o problemă dificilă, pentru a întreprinde o acțiune periculoasă, riscantă. Cine strînge cărbunii cu mîna altuia nici se mînjește, nici se arde. ZANNE, P. I, 133, cf. 134, 172, 657, III, 516. (Regional) A fi o mînă singură = a fi lipsit de ajutor, a fi singur. Cf. CIAUȘANU, V. 178. Cu mîna goală = fără a aduce sau fără a lua nimic; p. e x t. fără a-și fi atins scopul, fără rezultat. Budulea știa o mulțime de minciuni și niciodată nu venea cu mîna goală. SLAVICI, O. I, 83. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi. MACEDONSKI, O. I, 83. Cu mîna goală nu mă mai întorc acasă. DELAVRANCEA, ap. CADE. În fața cuscrilor, care de altminteri nu veniseră cu mîna goală, Herdelea oferi tinerilor . . . un serviciu de cafea cu lapte. REBREANU, I. 251. Plecăm chiar acum și în zori o să vă aducem tot ce vă trebuie . . . să știu că fac moarte de om, da cu mîna goală nu viu. CAMIL PETRESCU, O. III, 229. Cu amîndouă mîinile sau cu mînă bună, cu o mînă ca c-o mie = în mare cantitate, din belșug; cu toată bunăvoința, din toată inima, foarte bucuros. Cf. ZANNE, P. II, 247, MAT. DIALECT, I, 231. (Regional) Cu mînă (sau mîna) de sare = a) fără noroc. Cîte flori pe iaz în sus Toate cu mîndră le-am pus . . . Le-am pus cu mîna de sare Și nici una nu răsare. JARNIK- BÎRSEANU, D. 154, cf. DOINE, 210; b) fără trecere, fără putere morală sau materială. Cf. ZANNE, P. II, 259. (Familiar) A avea (sau a fi cu) mînă (sau mîna) lungă sau a fi bun de mînă = a fi hoț, pungaș. Cine e cu mînă lungă Pierde și ce are-n pungă. PANN, P. V. II, 31/20, cf. LM. Îl bănuia de asemenea că e cu mîna lungă. PAS, L. I, 80, cf. ZANNE, P. II, 248. A avea (sau a fi cu) mînă largă (sau deschisă) sau (învechit) a fi slobod la mînă = a fi darnic, generos. Împăratul. . . fiind om slobod la mînă și iubind zidirile, a făcut geamia cea mare. VĂCĂRESCUL, IST. 263, cf. POLIZU, LM, ISPIRESCU, U. 17, ZANNE, P. II, 259. (Învechit și regional) Mînă slobodă (sau întinsă, îndurată) dărnicie, generozitate. Îl grijești la lipsă cu mînâ-ndurată. DOSOFTEI, PS. 30/10, cf. LB. De ne-ar da Dumnezeu tot atîta supărare . . . - Și înălțimei voastre gînd bun și mînă slobodă, ca să ne dați cît se poate mai multă mâncare. CREANGĂ, P. 259. (Cu) mînă (sau mîna) spartă sau spart la mînă = risipitor; nechibzuit. Cf. ZANNE, P. II, 257. (Adverbial) Soția ta și socrul nu zic nimic că cheltuiești cu mîna spartă? ALECSANDRI, T. 1224. A lua cu o mînă și a da cu alta (sau cu zece) = a cheltui mult, a fi risipitor. Cf. PANN, P. V. III, 110/7. ZANNE, P. II, 239. A avea mînă bună sau a fi bun de (ori la) mînă = a) a fi îndemînatic, priceput. Scot porcul din coteț, și acel care e bun de mînă, îl taie. PAMFILE, CR. 198; b) a purta cuiva noroc. Cf. LM. Iaca o nuntă, adăugă Alexandru. Ai mînă bună, însoară-mâ și pe mine. BOLINTINEANU, O. 438. Ar putea. . . să cumpere [marfă] de la om bun la mînă, ca să poată și ea cîștiga ceva. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, ap. TDRG, cf. ZANNE, P. II, 257. A-și face mînă bună (pe) la cineva = a obține simpatia sau încrederea cuiva, a se pune bine cu cineva. Vor căuta în Viena numai ca să-și facă mînă bună pe la miniștri spre a fi numiți în funcțiuni înalte. BARIȚIU, P. A. III, 113. Îmbrățișase legea lui Mahomet, numai și numai ca să-și facă mînă bună la turci. GHICA, ap. CADE. Pînă într-atît izbutiră ei a-și face mînă bună la turci, încît împărăția le arăta a sa bunăvoință. . . întrebuințîndu-i ca slujbași ai bisericii. ODOBESCU, S. I, 122. A fi ușor (sau ager) de mînă sau a avea mînă ușoară = a lucra cu finețe și cu abilitate. Cf. LM, ZANNE, P. II, 260. A fi greu de mînă = a fi neîndemînatic. Cf. ZANNE, P. II, 260. A avea mîna strînsă (sau scurtă) sau a fi strîns la mînă = a fi zgîrcit, meschin. Cf. POLIZU, LM, DDRF, ZANNE, P. II, 260. (A fi om) cu dare de mînă = (a fi om) bogat, înstărit. Cf. JIPESCU, O. 99, PAMFILE, J. I, 126. Îmbla adeseori pe la alți oameni mai cu dare de mînă, după milostenie. SBIERA,. P. 177, cf. ZANNE, P. II, 261. Mînă de ajutor = (mai ales în legătură cu verbele „a da”, „a cere”, „a solicita”, „a fi”) sprijin, ajutor. Să-i fie mînă de ajutor la împăratul (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 267/17. Să le dați și dumneavoastră mînă de agiutoriu (a. 1751). URICARIUL, II, 424/13, cf. IV, 292/20, ȚICHINDEAL, F. 213/14. Voi veni în toate zilele și-i voi da mînă de ajutor. BOLINTINEANU, O. 458. De ce. . . nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 201. Se găsesc oameni generoși și iubitori de artă cari sînt întotdeauna gata a da mînă de ajutor unui talent necunoscut. CARAGIALE, O. IV, 219, cf. MARIAN, Î. 193. Te-ai dus chiar pînă-acolo să dai mînă de-ajutor Ucigașilor ce-asupră-mi încercat-au un omor. DAVILA, V. V. 167. Singurul om de la care Evantia putea aștepta o mînă de ajutor era doctorul spitalului, nenea Tomiță. BART, E. 310. Am fi încîntați să vină cineva să ne dea o mînă de ajutor. DEMETRIUS, C. 27. A fi mîna (dreaptă) a cuiva = a fi principalul ajutor, de încredere al cuiva. Mă mir.. . cum domnia ta, care ești mîna cea dreaptă a măriei sale să te plîngi de nenorociri. FILIMON, O. I, 174. Căpitanul Turculeț îi mîna dreaptă a lui Cantemir Vodă. ALECSANDRI, T. II, 8. Un bun grămatic era mîna dreaptă a boierului, mai cu seamă la cele politicești. CARAGIALE, O. III, 221. Dacă Dumnezeu îmi va da un fiu, tu vei fi mîna lui cea dreaptă. ISPIRESCU, L. 31, cf. 142, Gheorghe Eminovici devenise mîna dreaptă a boierului Costachi Balș, făcînd și dregînd pe moșie. CĂLINESCU, E. 13. (Învechit) A scăpa cu capul a mînă = a scăpa nevătămat dintr-o mare primejdie. Prins-au și pe boieri ispravnici și-i țînea la Diiu închiși, pînă cînd da cîte 40 sau 50 de pungi de bani, apoi scăpa cu capul a mînă. DIONISIE, C. 201, cf. ZANNE, P. II, 252. (Regional) Cu capul a mînă = nechibzuit; (foarte) îndrăzneț. Ioniță acesta, dacă-și pune o dată ceva în cap, apoi nu se lasă, pînă nu isprăvește. El e om cu capul a mînă. AGÎRBICEANU, P. M. 58. Să te păzești de el, căci căci cum e capul a mînă, e în stare să-ți facă una nefăcută. Com. din BRAȘOV. Cu zilele a (sau în) mînă amenințat de o mare primejdie. Îmbla în tot ceasul, cum se zice, cu zilele a mînă. M. COSTIN LET. I, 231/25. Lehamete ! . . . am venit pîn-aici cu zilele-n mînă . . . Uliți sînt aiste? . . . Pavea? ALECSANDRI, T. 441, cf. ZANNE, P. II, 252. A muri cu zilele în mînă = a muri înainte de vreme, a muri prea tînăr. Oamenii îs proști și nu știu [că sînt leacuri], de mor cu zilele-n mînă SEVASTOS, ap. TDRG. A da din mîini și picioare = a depune eforturi pentru a învinge o dificultate, a se strădui, a-și da osteneala. Mai dă și tu din mîini și din picioare și nu aștepta tot de la alții. DDRF. O duce greu, dar dă din mîini și din picioare. PAMFILE, J. II, A lega (sau a-i tăia) cuiva mîinile (și picioarele) sau a lega (sau a fi legat) de mîini și de picioare = a împiedica sau a fi în imposiblitate să acționeze într-o anumită direcție; a-i lua, a-i reduce cuiva posibilitatea de a se manifesta sau a nu se putea manifesta. Măritișul te leagă de mîini și de picioare. PANN, P. V. II, 108/9, cf. CADE. A i se tăia mîinile și picioarele. v. t ă i a. A avea (sau a lăsa, a da cuiva) mînă (sau mîna) liberă = a acționa (sau a lăsa pe cineva să acționeze) după bunul său plac; a avea (sau a da) libertate totali acțiune. Poate să viu o zi-două la Lipsca . . . spre a lăsa mîna liberă doamnei director – să-și facă mendrele de gospodină. CARAGIALE, O. 55. Numi guvernator pe Ramiro D'Orco, om crud dar energic, și-i lăsă mînă liberă, OȚETEA, R. 223. Prefecții, primarii, perceptorii, Jandarmii, toată clica de vătafi ai clasei exploatatoare, aveau mîna liberă să jefuiască și să schingiuiască pe oamenii muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2843. (Învechit) A-și lărgi mîinile spre (sau pre) lăcomie = a deveni foarte lacom. Deci, văzînd muntenii. . . cum Duca Vodă și-au lărgit mînele pre lăcomie, care nu mai putea să rabde, ce au început a se cam cerca. N. COSTIN, LET². II, 17, cf. ZANNE, P. II, 259. (Învechit) A-și tine mîinile de (la) ceva = a se abține, a nu face ceva. Ține-ți mînule de furtușag și de la uciderea de oameni (a. 1784). GCR II, 135/30. A se spăla pe mîini sau a-și spăla mîinile = a) (urmat de determinări introduse prin prep. „de”) a pierde ceva. Pustnicul, dacă văzu că s-a spălat pe mîini de vasul de botez, cătă către fata de împărat cum zbura cu Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 30, cf. ZANNE, P. II, 250; b) a refuza să-și ia răspunderea unei probleme dificile sau a unei fapte reprobabile. Țeara s-au rugat lui Sigismund ca să-l sloboadă. . . Ci Sigismund și-au spălat mînile, că nu este robul său, ci al împăratului Rudolf. ȘINCAI, HR. II, 268/12. Te speli pe mîni după ce ai făcut-o? PAMFILE, J. II, 153. A avea mîna curată (sau mîinile curate) = a fi cinstit. Mînile, iarăși, curate și nespurcate a avea și tinse. . . spre lucrure dereapte și bune. CORESI, EV. 128, cf. LM, ZANNE, P. II, 266. A prinde (pe cineva) cu mîna în sac (sau în traistă, în sîn) = a surprinde (pe cineva) furînd sau înșelînd. Cîți s-au prins) cu mîna în sac, cu ocaua mică, toți au păpat duba. JIPESCU, O. 95, cf. ZANNE, P. III, 353, 408, II, 188, 256. (Regional) A se prinde cu mînile de vatră = a-și înjgheba o gospodărie, un cămin. De-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră; și cîte au tras, pînă s-a văzut la casa lui, numai unul Dumnezeu știe. CREANGĂ, P.140, cf. ZANNE, P. III, 430. A lua boala (sau durerea etc.) cu mîna = a face să treacă boala (sau să înceteze durerea etc.) repede, numaidecît. Cf. TDRG, CADE. Făina de cucuruz cu rachiu ia cu mîna obrînteala. N. LEON, MED. 56. A da cu mîna de cineva (sau de urma cuiva) v. d a. (Regional) A da cu mîna în foc (sau prin spuză, prin șperlă) = a) a se păcăli. Cf. ZANNE, P. I, 287; b) a se îmbogăți deodată, fără muncă. Cf. id. ib. 288, II, 250. A pune (sau a băga) mîna în foc pentru cineva (sau pentru ceva) = a garanta pentru cineva (sau pentru ceva). I-a pus Dumnezeu mîna în cap = a dat norocul peste el. Cf. PAMFILE, A. R. 250. A primi în (sau a lua în, regional, a lua la) mînă = (în legătură cu sume de bani) a obține ca venit net. După ce i s-a scăzut 4 %scont, a primit în mînă cor[oane] 2760. I. PANȚU, PR. A nu da (sau lăsa) hățurile din mînă = a păstra pentru sine puterea, conducerea. Cf. ZANNE, P. O, 486. A linge cuiva mîna v. l i n g e. A duce de mînă (pe cineva) = a călăuzi, a conduce (pe cineva); fig. a sprijini, a proteja (pe un nepriceput). Cf. id. ib. 264. A pune mîna = a) a face, a întreprinde ceva; a acționa. Datori sînt mînă să puie Pentru apărarea vieței. CONACHI, P. 286. Unde punea el mîna, punea și Dumnezeu mila. ZANNE, P. II, 249; b) a fura. CIAUȘANU, GL. De la mînă pînă la gură = a) în timp scurt, foarte repede. Prostul uită, din natură, De la mînă pînla gură. PANN, P. V. I, 80/19, cf. II, 146/22. Mii și sute dă întîmplări dă la mînă pînă la gură. ZANNE, P. II, 242, cf. 243; b) (regional) foarte puțin. Milă de la mînă pînă la gură. id. ib. 243. Sărut mîna (sau mîinile) v. s ă r u t a. Una la mînă, se spune pentru a marca primul element al unei enumerări. Am scăpat patru suflete de la moarte. Asta e una la mînă. STANCU, D. 146. A întinde mîna v. î n t i n d e. (Regional) Cu mîinile la piept sau cu căciula în mînă = supus, umil, smerit. Cf. ZANNE, P. II, 254, III, 47. A pune (sau a încrucișa) mîinile pe piept = a muri. De-oi pune eu mînile pe piept, are să rămîie căruța asta de haimana și iepușoarele de izbeliște! CREANGĂ, P. 118. De cum s-a suit pe tronul Moldovei și pînă ce-a pus mînele pe piept, n-a avut nici o zi de pace și odihnă. MARIAN, T. 119. A pune mîna pe cineva = a prinde, a înșfăca. Cum nu vii tu, Țepeș doamne, ca punînd mîna pe ei, Să-i împărți în două cete: în smintiți și în mișei. EMINESCU, O. I, 151. Dădură ordin . . . să mai aresteze pe cîți vor putea pune mîna. BUJOR, S. 128. A(-i) pune (cuiva) mîna în piept (sau în gît) =a prinde, a înșfăca; a trage la răspundere (pe cineva). Fata îi pune mîna în piept, îl îmbrîncește cît colo. CREANGĂ, P. 277, cf. ZANNE, P. II, 255. Cu mîinile (sau mîini) în șolduri (sau încrucișate) = a) inactiv, impasibil. Socoți că altă treabă nu are Teofan Decît să ospeteze, să doarmă și s-asculte Cu mîni încrucișate, a mele proaste versuri? NEGRUZZI, S. II, 211. Dacă turcul se va rădica cu putere asupra noastră . . . atunci nici noi nu vom sta cu mînele în șolduri. MARIAN, T. 121; b) fără nici o grijă, fără bătaie de cap; în voie, în larg. Îngeru dă pă umăru drept sfătuie pă rumân dă bine, să intre la rai cu mîinili-n șolduri. JIPESCU, O. 115. Puteare-aș să umblu eu Tot cu mînile în șolduri. JARNIK-BÎRSEANU, D. 461. A-și pune mîna pe inimă (sau pe cuget) = a se angaja să spună adevărul, să recunoască realitatea. Cf. COSTINESCU. Rămíne ca să-și pună fiecare mîna pe cuget și să se întrebe, fără nici o ură și parțialitate, cum am fost gubernați în cei din urmă 23 de ani. BARIȚIU, P. A. II, 620. Cu mîna pe inimă = (în legătură cu verbe de declarație) cu conștiința curată, cu convingerea fermă că e adevărat. A ridica mîna asupra cuiva = a amenința pe cineva cu bătaia; a fi agresiv; p. e x t. a bate. Cf. COSTINESCU. A se bate cu mîna peste gură v. b a t e. A-și pune mîinile în cap v. c a p. A se lua cu mîinile de păr v. p ă r. A-și freca mîinile v. f r e c a. A-și frînge mîinile v. f r î n g e. A-și mușca mîinile v. m u ș c a. ♦ (Art. în sintagmele de-a mîna, hora de mînă, jocul de mînă) Numele unor dansuri populare în care jucătorii se țin de mînă¹ (I 1). Cf. HEM 1523, CONV. LIT. XXV, 925, PÎRVULESCU, C. 45, PAMFILE, J. III, 9, ALR II 4 336/182, 192. ◊ Pe sub mînă = învîrtita. Cf. HEM, 1524. ♦ Mîna moartă (sau ciungă) = joc de copii, în care unul apucă mîna altuia, care și-o lasă moale, și începe să i-o legene într-o parte și în alta, apoi îl lovește pe neașteptate cu ea peste cap. Cf. PAMFILE, J. I, 50. De-a mîna pe masă = de-a pasărea zboară, v. z b u r a, ALR II 4353/105. Mîna puică v. p u i c ă. Mîna rață v. r a ț ă. ♦ (Învechit) Năframă de mînă = batistă. Cf. URICARIUL, XI, 225. ♦ C o m p u s e: mîna-Maicii- (sau Maica-) Domnului = mică plantă erbacee din familia cruciferelor, cu tulpina foarte ramificată și higroscopică, cu flori albe și cu fructele mici (Anastatica hierochuntica). Cf. N. LEON, MED. 49, PĂCALĂ, M. R. 258, BUJOREAN, B. L. 383, ȘEZ. XV, 67; (Iht.; regional) mîna-diavolului = regina-peștilor (Eupomotis gibbosus). BĂCESCU, P. 37. ♦ Grijă, solicitudine; pază. Lasă toate bucatele lui pre măna unui om bun să le ție. PRAV. 61. Au făcut pecete țării Moldovei, de trăiește pănă într-aceste vremi în mînule cui alege Dumnezeu a hire domn țării. SIMION DASC., LET. 16. Le-am dat toate în mîna lor să chivernisească. NECULCE, L. 313. Mă las dar cu totul în mîinile tale. MARCOVICI, R. 7/7. A adus pe Maica la Neamț, a încredințat-o în mîna părinților lui. CREANGĂ, P. 114, cf. ȘEZ. II, 73. ♦ E x p r. A întinde (cuiva) mîna (sau, învechit, mînă bună) = a ajuta, a sprijini pe cineva. Le tindea mînă bună, ajutorîndu-le. MINEIUL (1776), 18^r1/19. (Regional) A-i fi (cuiva) la mîini bune = a-i fi cuiva prieten (credincios), ajutor de nădejde. Râmîi, doamne, sănătosu Că la bune mîini ți-am fostŭ. TEODORESCU, P. P. 526. A ajunge pe mîini bune = a avea parte de o îngrijire atentă, de un tratament bun. A-și lua mîna de pe cineva = a înceta de a mai ajuta, de a mai ocroti pe cineva. Cf. ZANNE, P. II, 261. A purta (sau a ține) pe cineva pe mîini = a avea o grijă deosebită față de cineva. ♦ Autoritate; stăpînire, posesiune; forță, putere. Fuglu de ierusalimleni pripăditu fuiu în măra rîmleniloru. COD. VOR. 10, cf. PSALT. SCH. 76/12. Voiu da pre voi în mîna vrăjimașilor voștri (a. 1560). GCR I, 5/8. Va da avuție în mîna săracilor. CORESI, EV. 53, cf. 60, 84, 266. Izbăvești mișelul den mînile vîrtoșilor. id. PS. 87/2. Fugise din mînurile lor (a. 1600-1650). GCR I, 137/34. Au dat acel cal al Oprei în mîna lu Corenschi (a. 1626). GCR I, 74/12. Putearnicii. . . nu vor scoate obiduiții din mîna celor mai tari. VARLAAM, C. 246. Athineii. . . fiind supt tirani, nu era mai aleși la răjboi decît alții, iar, ieșind de supt măna lor, foarte să întăriră. HERODOT (1645), 299, cf. ib. 470. Au căzut în mînule vrăjmașului. URECHE, LET. I., 169/1, cf. 135/6. Starostea de Cameniță n-au putut prinde vinovat la mănule lui. PRAV. MOLD. 153^r/25. Îi luară de pre mîna oamenilor Tomșii. SIMION DASC., LET. 201. Avearea lui toată pre mînule noastre rămasă, id., ap. GCR I, 144/1. Bator . . . rătăcit într-o pădure, au căzut pre mînule oștenilor lui Mihai Vodă. M. COSTIN, LET. I, 221/5 Pre cei fără de vină nu-i da-n mînă străină. DOSOFTEI, V. S. octombrie 43^r/12. Va dezbate toată creștinătatea. . . de supt mîna turcilor. NECULCE, L. 88, cf. 71. Să teme turcii că nu-l vor pute prinde la mînă. id. ib. 163. S-au dus în țara de sus, de-și strînse oaste ... să dobîndească iar la mîna lui Ardealul (sfîrșitul sec. XVII). MAG. IST. I, 314/12. S-au tras pre mare cu vasele ce-i era pe mînă. N. COSTIN, ap. TDRG. Toți sau au perit, sau la mînă au căzut. CANTEMIR, HR. 210. Au scos acea țară din mînule goților, id. ib. 318. Să le ia din mînu și partea lor (a. 1755). URICARIUL, XI, 366/23. Mă deate pre mîna patriarhului. MINEIUL (1776), 192^v2/30. Au chemat pe fiiul său Otman și i-au dat toată puterea în mîini. VĂCĂRESCUL, IST. 250. Arhistratigul Sisara luînd acea oaste cumplită supt mîna sa. . . porni asupra israilteanilor. CALENDARIU (1 814), 109/22. Cel ce dă lucrul la năimeală . . . să fie la mîna sa de a-l putea da. PRAVILA (1814) 58/5. Zic că agiutoriu așteaptă, dar cît și cînd, știut nu-i; Ar aduna Saraschieriul, dac-ar fi în mîna lui. BELDIMAN, E. 31/36. Dorea [turcii] să-l puie la mînă [pe Mihai], să-l vază prins. id. ap. TDRG. Toți banii în mîinile noastre o să intre. I. GOLESCU, în PR. DRAM. 67. Îl rugai să îi spuie cum că . . . mă aflam deznădăjduit pentru c-am pierdut-o [pe fată] de la mînă. GORJAN, H. IV, 125/23, cf. 188/31. Creditor care va avea la mînă zapise (a. 1 840). ap. TDRG. Să faci cum vei ști ca să mi-o dai în mînă [pe femeie]. FILIMON, O. I, 117. Ioan Vodă reușise a pune mîna pe două scrisori turcești din partea vizirului. HASDEU, ap. TDRG, cf. id. I. C. I, 32. I-am pus la mînă . . . I-am prins . . . la picioarele fetelor în genunchi. ALECSANDRI, T. 444. Crede-mă, fa, nu scăpa chilipiriu de la mînă. id. ib. 918, cf. id. T. II, 20, 134. Alții te pun la mînă cu-nscrisuri ticluite și te apucă de-i muncești, vara-ntreagă pă nimica. JIPESCU, O. 77. Încăput pe mîna a oricărui, te vor drege. EMINESCU, O. I, 134. De mi-ți mai pica vrodată în mînă, turbinca are să vă știe de știre. CREANGĂ, P. 311, cf. 59, 267. Primesc să mă dai pe . . . mîna dușmanilor. CARAGIALE, O. II, 233. Se bolnăvi atît de greu, încît ajunse pe mîna morții. ISPIRESCU, L. 117, cf. 326. D-ta ești oaspele nostru și crez că nu ne vei da pe mîna stăpînirei. id. ib. 368. Rînduia singură în cămară, avînd subt mîna ei cîteva slujitoare și roabe de credință. SADOVEANU, Z. C. 108. Avînd scrisoare domnească la mînă, oriunde va ajunge să poată porunci găzduire. SADOVEANU, O. X, 178. Și mă scoate daca poți De prin mîni de pe la hoți. JARNIK-BÎRSEANU, D. 318. Cetatea-i pe mîna mea. id. ib. 490, cf. BIBICESCU, P. P. 332. Punga scumpului pe mîna dezmierdatului (= ceea ce au adunat părinții cu grijă, fiul risipește ușuratic). ZANNE, P. V, 519. ◊ E x p r. Mînă de fier sau mînă forte = om energic, autoritar. Sărac și fără legături în capitală, înfățișa mîna inconștientă de fier, de care avea nevoie. C. PETRESCU, C. V. 102 A avea (sau a fi la cineva) mîna = (la jocul de cărți) a-i veni rîndul să împartă cărțile. Domnilor, e mîna la d-l Moroi ! DELAVRANCEA, ap. CADE. A trece (sau a ceda) mîna = (la jocul de cărți) a ceda rîndul jucătorului sau jucătorilor următori. Am cedat mîna. . . E rîndul dumneavoastră acum. C. PETRESCU, Î. II, 216, cf. IORDAN, L. R. A. 259. (F i g.) El socotea natural ca în această măsurare de puteri, cei mai slabi să treacă mîna celor mai tari. C. PETRESCU, A. 400. (Învechit) A-și trage mîna = a-și retrage stăpînirea, autoritatea. Hunii nici cum prin Dachia noastră oprindu-să. . . nu iaste pricină, pentru care să putem cunoaște, că doară împărăția romanilor să-și fie tras mîna. CANTEMIR, HR. 270. A-i da mîna = a putea, a-i permite situația, împrejurările să facă ceva; a-i conveni să. . . Nu ave într-alt chip cum face, ce numai îi căuta să le arate dragoste că nu-i da mîna într-alt chip să facă. NECULCE, L. 87. [Părinților] nedîndu-le mîna nu numai a le căsători pe toate și nici cu hrană și îmbrăcăminte a le cuprinde (a. 1803). URICARIUL, VII, 129. Nu le da mîna mai mult a se depărta. BELDIMAN, E. 54/1. Pe bărbat l-a lăsat acasă, căci nu-i da mîna să iasă cu dînsul. CREANGĂ, P. 86. ♦ (În locuțiuni și expresii sugerînd însoțirea, legătura intimă, colaborarea sau potrivirea) (Învechit) De-a mînă = a) apropiat, intim, aliat. Avea o slugă Radul Vodă . . . căruia socotind că nu-i este de boierie, îl socotea de-a mînă, iar boierie nu-i da. M. COSTIN, LET. I, 257/17; b) (în legătură cu lupte) corp la corp. Să făcu un război mare între dînșii, cît de-a mînă să tăia și să împungea în suliță. N. COSTIN, 533. Rămăsesă lucrul di să bâte de-a mînă. NECULCE, L. 347. Era vetiaz și statornic întru războiul cel de-a mînă (a. 1 750). GCR II, 82/35. (Regional). De-a mîna = necurmat, în lanț. Nenorocirile se ținură de-a mîna. CIAUȘANU, V. 178. Mînă în mînă = în perfect acord, în înțelegere, în colaborare. Dintr-o mînă în alta sau din mînă în mînă = de la unul la altul, de la om la om, de la un stat la alt stat, de la popor la popor. Înțelegîndu-se [popoarele] din mînă în mînă unele cu altele, se înfiorau de mînie. BĂLCESCU, M. V. 454, cf. BARIȚIU, P. A. I, 286. Făt-Frumos umbla din mînă în mînă, căci toți voiau să-l îmbrățișeze de mulțumire. ISPIRESCU, L. 197. Chilia între 1400-1460 trecea din mînă în mînă. HASDEU, I. C. I, 15. Sticla. . . umbla din mînă în mînă. REBREANU, I. 14. Eram floarea florilor, Drăguță feciorilor Și umblam din mînâ-n mînă, Ca cîrligul la fîntînă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 158, cf. 196, 244. A pune mînă de la mînă (sau de la mînă la mînă) = a aduna (bani, obiecte etc.) prin contribuție benevolă. Cum au ajuns țăranii în Iași, boierii au pus mînă de la mînă, de i-au ferchezuit frumos și i-au îmbrăcat la fel. CREANGĂ, A.161. O să mă rog de ei să pună fiecare de la mînă la mînă, să mă ajute. CARAGIALE, O. II, 255, cf. ȘEZ. VII, 5. Punem mînă de la mînă și-i strîngem banii pentru tren. STĂNOIU, C. I. 129. (Glumeț) Punem mînă de la mînă și luăm pe datorie. A bate (sau a da) mîna = a) a face un tîrg, a se învoi (din preț), strîngîndu-și reciproc mîna (ca pecetluire a tranzacției încheiate); a se înțelege (în privința unei tranzacții). Florico, mă duc și viu îndată ca să batem mîna împreună . . . nu scăpa chilipiriu. ALECSANDRI, T. 918; b) a se angaja, a se lega (cu jurămînt). Acel obraz de să va fi călugărit, după ce să vor fi împărțit cu besearica, ce să dzice să fie dat mîna,. . . atunce nu iaste loc de a să mai împreunare. PRAV. 151. Feciorul babei îi zise: eu ți l-oi omorî, draga mea, dacă mi-i da mîna că-i merge după mine. SBIERA, P. 168. A(-și) da mîna (cu cineva) = a) a strînge mîna cuiva în semn de salut sau în semn de împăcare. Sudalma să chiamă iertată, cînd să tocmăsc amîndoo . . . și dau mîna unii cu alții. PRAV. 242. Dă-mi mîna ! A sunat Cornistul de plecare, Du Oltului din partea mea O caldă salutare. COȘBUC, P. I, 79, cf. 456, IBRĂILEANU, A. 136. Dascălul. . . ocolind masa să dea mîna cu toți. C. PETRESCU, Î. I, 13. (F i g.) Pînă într-atîta s-a mărit ziua, și noaptea așa de tare s-a scurtat că mai pe ce să-și dea amurgul mîna cu zorile, HOGAȘ, DR. II, 144; a se însoți, a se uni (prin căsătorie); a colabora. Vino, mîndră, să dăm mîna Și să fim amîndoi una ! JARNIK-BÎRSEANU, D. 50. (Fig.) Natura a dat mîna cu arta, ca să te înalțe spre o altă lume mai frumoasă. I. NEGRUZZI, ap. TDRG. A da mîna cu moartea = a trece printr-o mare primejdie. Cf. ZANNE, P. II, 628, CIAUȘANU, GL. (Învechit) A da mîna la ceva = a aproba, a sprijini (ceva). Caprara nu putea să dea mîna la aceste teclifuri, fără voia imperatorului. VĂCĂRESCUL, IST. 267. A se ține de mînă = a fi nedespărțiți. (F i g.) Băutura, cheful și jocul se țin de mînă. DELAVRANCEA, ap. TDRG. Ia-te (sau poți să te iei) de mînă cu el sau puteți să vă luați de mînă = vă potriviți (la fapte rele). A cere mîna cuiva = a cere în căsătorie pe cineva. Ceru mîna tinerei domnițe. NEGRUZZI, S. I, 107. Se încercă a se duce la banul ca să ceară mîna fiicei sale. FILIMON, O. I, 103. Știi că Pintea mi-a cerut mîna? REBREANU, I. 102. O aștepta în salonașul părintesc . . . să-i ceară mîna. C. PETRESCU, C. V. 170. A-și disputa mîna cuiva = (despre doi sau mai mulți bărbați) a se concura pentru a se putea căsători cu o anumită fată. O droaie de pețitori. . . își disputau mîna ei. NEGRUZZI, S. I, 106. A da pe mîna justiției (sau, învechit, județului) = a înainta (pe un infractor) organelor judiciare, pentru a fi cercetat, judecat etc. Tot omul iaste datoriu, daca va prinde tălhariul, să-l dia pre măna giudețului. PRAV, 319. ♦ (Prin sinecdocă) Persoană, individ (conceput ca autor al unei acțiuni). Ce pasă bietei turme. . . Să știe de ce mînă va fi măcelărită ? ALEXANDRESCU, M. 6. Organizația socială modernă face să se concentreze tot mai mari bogății în tot mai puține mîini. GHEREA, ST. CR. II, 316. ◊ Mînă de lucru = muncitori. Întreprinderea asigură unităților în subordine aprovizionarea la timp cu materiale, utilaj, mînă de lucru. LEG. EC. PL. 196. ♦ (Ieșit din uz) Mînă curentă = cartea mare. Mînă moartă - a) (Jur.) situația acelor bunuri care aparțineau orașelor, spitalelor, mănăstirilor și nu puteau fi înstrăinate. Aproape a șasea parte din pămîntul României se afla în mînă moartă . . . adică în proprietatea monastirilor grecești. BARIȚIU, P. A. I, 150; b) (la unele jocuri de cărți) situație în care, neexistînd numărul necesar de jucători, se joacă cu un număr redus de cărți, sau se distribuie cărțile suplimentare unui jucător fictiv. (Regional) Frate de mînă = (la nuntă) cavaler de onoare. Cf. CONV. LIT. XLIV, 396. Surorile mai mici au să coasă cămășile de nuntă pentru ginere, pentru nași, pentru fratele de mînă. STANCU, D. 172. (Regional) Cumnat de mînă = vornicel (la nuntă). Mirele-și alege-n Oltenia cumnat de mînă, în Muntenia cumnat de ginerică, în Moldova vornicel. . ., în Transilvania colăcer sau grăitor. SEVASTOS, N. 74. ♦ (Rar) Creație, operă (a cuiva). Ești bun și-ti este milă de tot ce-i mîna ta. MUREȘANU, P. 43/4. 2. (De obicei precedat de art. nehot. „o”, „niște” și urmat de determinări introduse prin prep. „de”) Cantitate mică din ceva, atît cît încape în palmă. O mînă de ierburi tocate (a. 1749) GCR II, 44/2. O mînă de mac. ECONOMIA, 200/20. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28, cf. id. L. P. 180. După ce a fiert peștele bine . . . a pus o mînă de sare, o mînă de ardei. CONTEMPORANUL, IV, 142. Din ea n-a mai rămas decît o mînă de cenușă. REBREANU, NUV. 240. Poate să capete o mînă de mălai să punem de mămăligă. CAMIL PETRESCU, 214, cf. POPA, V. 96. Da la fină ce-i voi da? Da o mînă de alune. JARNIK-BÎRSEANU, D. 99. Au căpătat. . . o mînă de brînză de vaci. SBIERA, P. 177. Ni s-a gătit fărina și n-avem nici măcar o mînă din ce să ni facem mămăligă. MARIAN, T. 310. În borșul cu bureți se poate pune și o mînă-două de orez. ȘEZ. VI, 70, cf. TEODORESCU, P. P. 338. ALRM II/I h 95. ◊ F i g. Te apropie de dînșii. . . Toate relele ce sînt Într-un mod fatal legate de o mînă de pămînt. EMINESCU, O. I, 136. Decît un bonjurist c-o mînă de învățătură, mai bine un țăran cu un car de minte. CREANGĂ, A. 156. ◊ (Ca epitet, precedîmd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, indică proporții neobișnuit de mici) Voi începe ceva mai de departe, tocmai de pe cînd aveam vîrsta de șase ani. Eram prin urmare o mînă de om. GANE, N. III, 52. Cu o mînă de suflet = slab. prăpădit. Cf. CIAUȘANU, V. 178. (Urmat de un substantiv la pl., indică un număr redus, un grup restrîns de elemente de același fel) Să lăsăm oastea ce multă, să mergem cu o mînă de oameni, NECULCE, L. 237. Vestea că ajutorul așteptat a sosit vărsă nădejdea izbîndei și un curagiu nou în inima acelei mîni de voinici. BĂLCESCU, M. V. 120. Noi, o mînă de oameni, ne luptăm de cinci zile și cinci nopți c-o armie ntreagă. ALECSANDRI, T. II, 19. Dau numirea de pleiadă la o mînă de oameni aleși. ISPIRESCU, U. 14. O mînă de albine. CHEST. VI 138/8. ♦ (Popular) Mănunchi (I 1). 3. (în legătură cu numerale ordinale sau, rar, cardinale) Categorie, clasă, treaptă, rang; calitate. Să scoată o slujbă pe casă de trei mîni, adecă 11 lei și 5 . . .și 3 lei (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 252/20. A să face catagrafie de tot numerul lăcuit în Iassi, cu arătare de starea fieșcecăruia, mîna întăia, a doua, a treia și a patra (a. 1815). URICARIUL, I, 236. Prețul mîinii cei dintăi de doi boi este 700 sfanțihi. GOLESCU, î. 99. Nu le-am pus la socoteală grîul de trei mîini, în vreme ce urmează ca a treia mînă să fiie mai eftină decît a doua mînă (a. 1823). DOC. EC. 274. Cine era ea? . . . cu ce se ocupa? Actriță de mîna a doua de la un teatru de mîna a doua. EMINESCU, G. P. 66. Cei mai mari creatori în roman nu sînt artiști de mîna întăia. IBRĂILEANU, S. L. 61, cf. GALACTION, O. 53. Pînă la bătrînețe are să joace roluri de mîna a doua. C. PETRESCU, C. V. 210. ◊ (Regional) Copii de două mîini = copiii rezultați din căsătorii anterioare ale soților. Cf. CIAUȘANU, GL., ALR II 2625/551. ◊ L o c. a d j. De toată mîna sau de multe mîini = de toate felurile. Cavaleri de toată mîna. ALECSANDRI, T. 1132. Humuleștenii nu-s trăiți ca în bîrlogul ursului, ci au fericirea de a vedea lume de toată mîna. CREANGĂ, A. 74, cf. 151. Era multă lume, boieri și cocoane de toată mîna. CARAGIALE, O. III, 124. Boierii de toată mîna ieșiseră întru întîmpinarea lui vodă cel nou. SADOVEANU, O. V, 571, cf. CIAUȘANU, V. 177. II. (Regional) Numele unor unelte sau obiecte (de gospodărie) sau al unor părți de unelte care se aseamănă, ca formă și întrebuințare, cu mîna (I 1) sau se apucă, se manevrează cu mîna. 1. (La car) a) fiecare dintre cele două lemne laterale ale codîrlei. Cotoaiele, cotocii, cotogii, stîlpușorii, mînușile sau mînile șușletului. DAMÉ, T. 11, cf. PAMFILE, I. C. 135; b) întinzătoare. H II 221; c) leucă. ib. IV 56, cf. ALR I 820/588, 590, 618. 2. (La sanie) a) picior. De tălpi sînt prinse niște picioare care se încheie în opleni; aceste picioare se mai numesc mîni sau mănuși. DAMÉ, T. 22. Sania de boi se compune din două tălpi. . . tălpile au cîte două dăltuituri în cari se fixează picioarele, mînile sau mănușile prin ajutorul unor cuie de lemn. PAMFILE, I. C, 153; b) țepușă. Cf. ALRM SN I h 239, ALR SN II h 357. 3. (La plug) a) speteaza dintre coarnele plugului. Cf. ALR SN I h 20; b) schimbătoare. Cf. H IV 56, 253, XI 259, com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. 4. (La războiul de țesut) a) spetează. Cf. DAMÉ T. 135, TDRG, ALRM SN I h 304, H IV 156; b) stîlp (între picioarele sulului). Cf. DAMÉ, t. 135; c) muierușcă (II). Cf. ALRM SN I h 306. 5. (La vîrtelniță) Fofează. DAMÉ, T. 140, cf. PAMFILE, I. C. 259. 6. (La joagăr) a) lemnul care ține jugul între corfe; cioacă. ALR II 6443/836; b) lemnul care transmite jugului mișcarea crivalului; iapă. ib. 6 452/182. 7. (La coasă) Măsea (II 1 f). Cf. POLIZU. Mănușa sau mîna coasei care are . . . măsaua sau cățelul. . ., legătoarea. I. CR. iii, 226, cf. ALRM SN I b 40. 8. (La casă) Chinga căpriorilor. Cf. CHEST. II 230/18, 42, ALR I 666/815, 820. 9. (La moară) Titirez. Cf. H XII 32, XVIII 143, ALR II 6 770/520. 10. Mîner al ferăstrăului (PAMFILE, I. C. 121, CADE), al coarbei (ALR II 6 661/786), al cuțitoaiei (ib. 6 639/899), al sfredelului (ib. 6 640/2). 11. Sulul sau scripetele fîntînii. ALR SN III h 851. 12. Prăjină prevăzută la unul din capete cu un coșuleț cu care se culeg fructele din pomi, pentru a nu se zdrobi (Rîmnicu-Vîlcea). Cf. LEXIC REG. 83. 13. (Pescuit; la pl., în sintagmele) Mîinile sacului cele două brațe laterale, făcute din nuiele, pe care se întinde plasa sacoviștei; aripi. ANTIPA, P. 382. Mîinile cutiței = cei doisprezece pari, lungi de 3-4 m, care susțin pereții cutiței; prefuste. id. ib. 613. Mîinile jugurilor = lemne lungi cu ajutorul cărora se țin și se mînuiesc jugurile lesei. id. ib. 601. 14. (În sintagma) Mînă curentă = balustradă. Scara de serviciu . . . va fi. . . prevăzută cu mînă curentă pe ambele laturi. PREV. ACCID. 66. – Pl.: mîini și (învechit și regional) mîni, mîne, mînuri, art. și (învechit și regional) mînule, (regional) mînîle (ALR I 1 345/229). – Și: (regional) mîn s. n. DR. VII, 100. – Lat. manus.