INSPECȚIE, inspecții, s. f. Control, verificare autorizată a unei activități, cercetare a îndeplinirii anumitor dispoziții, hotărâri etc. – Din fr. inspection, lat. inspectio.

NEUROCIBERNETICĂ s.f. Disciplină nouă care își propune să cerceteze activitatea creierului, ca organ al gîndirii, cu ajutorul mijloacelor ciberneticii. [Gen. -cii. / < fr. neurocybernétique].

VERIFICA vb. tr. 1. a supune unui control pentru a constata dacă se îndeplinesc anumite condiții. 2. a cerceta activitatea cuiva. (< fr. vérifier, lat. verificare)

McCARTHY [məká:θi], Joseph Raymond (1909-1957), jurist și om politic american. În fruntea comisiei senatoriale pentru cercetarea activității antiamericane, a promovat o politică anticomunistă dusă până la extrem.

NEUROCIBERNETIC, -Ă, neurocibernetici, -ce, s. f., adj. 1. S. f. Disciplina care cercetează activitatea creierului, ca organ al gândirii, cu ajutorai mijloacelor cibernetice. 2. Adj. De neurocibemetică. [Pr.: ne-u-] – Din fr. neurocybernetique.

VERIFICA, verific, vb. I. Tranz. 1. A controla, a examina pentru a constata dacă corespunde adevărului, realității sau a numitor date; a proba exactitatea. Tu ai făcut dosarele. Tu ai ales foițele, tu le-ai verificat. BARANGA, I. 211. Deschideam abecedarul și-mi verificam descoperirea. SADOVEANU, E. 113. Trebuie să verifice faptele, să aibă o explicare, să se lumineze. BART, E. 215. Refl. pas. Adevărații prieteni se cunosc la nevoie, dar se verifică la bucurie. BARANGA, I. 161. 2. A cerceta activitatea cuiva, pentru a vedea în ce măsură corespunde funcției sau calității pe care o deține.

inspecție sf [At: CONTEMPORANUL, VI/II, 199, ap. DA / V: (rar) ~iune, is~ / Pl: ~ii / E: lat inspectio, -onis, fr inspection] 1 Control autorizat al unei activități. 2 Cercetare a îndeplinirii anumitor dispoziții. 3 (Ccr) Grup de persoane care inspectează.

subacvatic, ~ă a [At: ENC. AGR. IV, 660 / V: (înv) ~cua~ / Pl: ~ici, ~ice / E: fr subaquatique] 1 (D. plante și animale) Care crește sau trăiește sub apă Si: (rar) submarin (5), (liv) submers (2). 2 (D. cercetări, activități științifice etc.) Care se referă la mediu, la viața etc. de sub apă, de obicei a mărilor și a oceanelor. 3 Caracteristic acestui mediu. 4 Care se desfășoară în acest mediu.

INSTRUCȚIE s. f. 1. Ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmărește însușirea unei culturi generale și a unei specializări profesionale; învățătură; învățământ; instrucțiune (2). 2. Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊ Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.

INSTRUCȚIE ~i f. 1) Proces de predare a cunoștințelor și deprinderilor într-o instituție de învățământ; instruire. 2) Activitate de pregătire teoretică și practică a militarilor. 3) jur. Activitate de cercetare prealabilă și de adunare a probelor în vederea unui proces penal. ◊ Judecător de ~ magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. [G.-D. instrucției; Sil. in-struc-ți-e] /<fr. instruction, lat. instructio, ~onis

LOGICĂ s.f. 1. Știință a demonstrației, a formelor și a legilor gîndirii, ale raționării juste. ◊ Logică matematică (sau simbolică) = ramură a logicii care folosește în cercetare procedeul logic-matematic; logistică. ◊ Logică a științei = disciplină care cercetează produsele activității științifice; ipoteze, teorii, concepte etc. 2. Gîndire justă, raționament temeinic. 3. Cerință firească, temei, rațiune. [Gen. -cii. / cf. fr. logique, it., lat. logica, < gr. logos – rațiune].

LOGIC, -Ă I. adj. 1. conform regulilor logicii; rațional; just, întemeiat. 2. circuit ~ = circuit în calculatoarele electronice pentru operații logice elementare. 3. (inform.) schemă ~ă = reprezentare grafică a unui algoritm în vederea programării; logigramă. II. s. f. 1. știință a demonstrației care studiază formele și legile gândirii, ale raționării corecte. ♦ ~ simbolică (sau matematică) = ramură a logicii care folosește în cercetare procedeul logico-matematic; logistică; ă științei = disciplină care cercetează produsele activității științifice; ipoteze, teorii, concepte etc. 2. gândire justă, raționament corect, temeinic. 3. cerință firească, temei, rațiune. (< fr. logique)

TEHNICIAN, -Ă s. m. f. 1. cadru cu pregătire medie în activitatea de cercetare, proiectare și execuție tehnică. 2. cel care cunoaște, stăpânește o anumită tehnică. (< fr. technicien)

CERNĂTESCU, Radu (1894-1958, n. Huși), chimist român. Acad. (1948), prof. univ. la Iași. Lucrări în domeniul chimiei fizice, anorganice, analitice și biochimiei. Autor a numeroase metode analitice de dozare a unor elemente chimice. Vastă activitate de cercetare în domeniul chimiei combinațiilor complexe.

PIERCE [piərs], John Robinson (1910-2002), inginer american. Și-a desfășurat activitatea de cercetare în laboratoarele Bell Telephone din New York și New Jersey. Prof. la California Institute of Technology (din 1971) și tehnolog șef la Jet Propulsion Laboratory din Pasadena (din 1979). Contribuții în domeniul tuburilor electronice de frecvențe foarte înalte, care au dus la proiectarea sateliților pentru telecomunicații (satelitul „Echo” lansat în 12 aug. 1960). A publicat sub pseud. J.J. Coupling literatură științifico-fantastică.

EXPLOATÁRE (< exploata) s. f. 1. Acțiunea de a exploata și rezultatul ei. 2. (EC.) Cheltuieli de e. = parte a cheltuielilor totale ale unei firme formate din: cheltuielile cu materiile prime, materiale și mărfuri, cheltuieli cu lucrări și servicii executate de terți, cheltuieli de personal. cheltuieli cu impozite, taxele și vărsămintele asimilate etc. Venituri din e. = veniturile unei firme provenite din vânzări de produse, mărfuri, servicii prestate, lucrări executate și din alte activități, din producția stocată, din producția de imobilizări, din subvenții de e., precum și din orice alte venituri sau câștiguri din e. Rezultat din e. = diferența dintre veniturile din e. și cheltuielile din e. Poate fi un profit sau o pierdere. Subvenții de e. = subvențiile primite pentru acoperirea diferențelor de preț și a pierderilor, precum și alte subvenții (ex. pentru finanțarea activității de cercetare) de care beneficiază o firmă din partea statului, a colectivităților publice sau altor firme. 3. Exploatație. 4. (TEHN.) Totalitatea lucrărilor de punere în valoare a unui bun natural (e. minieră, forestieră etc.) sau a unui sistem tehnic (cale de comunicație, fabrică etc.). ♦ (Ind. Extr.) Totalitatea operațiilor care constituie procesul tehnologic de extragere a substanțelor minerale utile, a rocilor, a țițeiului sau a gazelor. ◊ E. de zi = metodă de extragere a substanțelor minerale utile, când procesul tehnologic se efectuează sub cerul liber. 5. Fig. Faptul de a profita, de a trage folos în mod abuziv din ceva.

LAPEDATU 1. Alexandru L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric și om politic liberal român. Acad. (1918); președinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfășurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator și deputat; ministru al Cultelor și Artelor (1923-1926; 1927-1928; 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). Împreună cu I. Lupaș, a fondat Institutul de Istorie Națională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originea Țării Românești”). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău ș.a.); monografii privind unele monumente feudale românești („Curtea de Argeș et ses monuments”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”). Deținut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmației. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. Sar Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), economist și om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918 și la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important la unificarea monetară și reorganizarea sistemului bancar. În mai multe rânduri deputat și senator. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanțelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică”, „Politica de descont”, „Problema datoriei publice și reforma monetară”, „Banca Națională a României. Reforma din 1925”, „Noțiuni fundamentale de știința finanțelor”). Memorii.

PLATON, Gheorghe (1928-2006, n. Buhuși), istoric român. Acad. (1993), prof. univ. la Iași. Activitate de cercetare concretizată în numeroase studii, monografii, culegeri de documente privind mai ales istoria modernă a României („Istoria modernă a României”, „Unirea Principatelor Române”, „Geneza Revoluției române de la 1848”, „Studii de istorie modernă”). Cercetări în domeniul demografiei istorice („Populația orașului moldovenesc la mijlocul sec. XIX”).

JOHNSON [dʒónsn] 1. Martin Elmer J. (1884-1937), naturalist și explorator american al unor regiuni din Africa (1921-1934) și Asia (1914, efectuând expediții în ins. Solomon și Noile Hibride; a studiat viața triburilor din ins. Borneo, 1917-1919, 1935). L-a însoțit pe romancierul Jack London într-o călătorie în jurul lumii (1906-1907). Autor de filme științifice („Aventuri în junglă”, „Vânătorii de capete din Mările Sudului”) și, împreună cu soția sa, a unor cărți („Țara canibalilor”, „Cu aparatul de fotografiat în Africa”). 2. Osa Helen J. (1894-1953), exploratoare americană. Soția lui J. (1). A continuat activitatea de cercetare în Africa a soțului său. Autoare a unor filme științifice („Chemarea junglei”) și a unor cărți („Copiii junglei”).

INSTRUCȚIE s. f. 1. Proces școlar de transmitere și de însușire a cunoștințelor; învățătură; învățământ; instrucțiune (2). 2. Activitate de pregătire teoretică și practică a militarilor. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale. ◊ Judecător de instrucție = (în unele țări) magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale. – Din fr. instruction.

CATEDRĂ, catedre, s. f. 1. Pupitru (sau masă și scaun), așezat de obicei pe o estradă, pentru profesori, oratori, lectori etc. V. tribună. Mi-am auzit numele pronunțat de venerabila barbă albă de pe catedră. GALACTION, O. I 58. El singur rămînea locului după catedra lui ca îndărătul unui fragment de baricadă. ANGHEL, PR. 80. Mese rupte și catedre pe trei sferturi putrezite. MACEDONSKI, O. I 273. ◊ Expr. A vorbi (ca) de la catedră = a vorbi ca un profesor (care vrea să te învețe), a se exprima în stilul caracteristic expunerilor didactice; b) (ironic) a vorbi afectat, cu aere de profesor. 2. Post în învățămînt, funcție de profesor. Profesor numit (sau chemat) la catedră. Șef de catedră. ▭ Între timp, catedra de la liceu a tatii se ocupase. SAHIA, N. 60. Avea o catedră dobîndită prin concurs, la un gimnaziu din capitală. VLAHUȚĂ, O. A. 433. ♦ (Învechit) Curs. Două lecții pe zi, adică 24 de ceasuri de catedră pe săptămînă. GHICA, S. 252. ♦ Unitatea de bază într-o instituție de învățămînt superior, în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică și metodică, precum și activitatea de cercetare științifică în domeniul unei discipline sau al unei grupe de discipline înrudite. Catedra de istorie. ▭ Catedrele de științe sociale sînt menite să joace un rol de seamă în ridicarea nivelului ideologic al predării în toate disciplinele de învățămînt. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 3-4, 56.

CERCETARE, cercetări, s. f. Acțiunea de a cerceta și rezultatul ei. 1. Examinare, inspectare; control. Noaptea, prin curțile care rămîn deschise, Jap... începea cercetările. GALACTION, O. I 310. 2. Investigație științifică; studiu. V. analiză. Partidul și guvernul acordă o permanentă grijă oamenilor de știință și activității de cercetare științifică, pusă în slujba construirii socialismului. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Cercetările științifico-tehnice prezintă o importanță deosebită și în ceea ce privește crearea unităților noi pentru diferitele ramuri ale industriei ușoare. CONTEMPORANUL S.II, 1953, nr. 360, 5/2. Instrumentele cercetărilor critice moderne sînt așa de imperfecte, încît de multe ori intuiția... face mai mult decît analiza. GHEREA, ST. CR. I 18. ◊ Institut de cercetări (științifice) = instituție unde se fac lucrări în domeniul științelor. Pentru punerea în valoare a rezultatelor obținute de institutele de cercetări științifice agricole și pentru a se asigura condiții tot mai bune desfășurării activității oamenilor de știință din domeniul științelor agricole, Ministerul Agriculturii va lua măsuri pentru înzestrarea cu cadre, mașini și laboratoare a institutelor de cercetări agricole.și a stațiunilor experimentale. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 49. Este o sarcină de onoare a organizațiilor de partid din institutele de cercetări științifice și din învățămîntul superior de a mobiliza oamenii de știință să lupte pentru ridicarea nivelului ideologic al muncii științifice din țara noastră. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 18. 3. Anchetă, investigație, căutare de probe. Să facă cercetare la fața locuită. NEGRUZZI, S. I 226. Iar vulpea, pe atunci fiind judecătoare, îndată a luat pricina-n cercetare. DONICI, F. 79. 4. (Mil.) Acțiune prin care se procură informații despre inamic și despre terenul din zona inamicului... Patrula a pornit în cercetare. 5. (Rar) întrebare. Îl opreau din drum și-l zăpăceau cu cercetările. DELAVRANCEA, S. 216. 6. (Învechit) Vizită. Despre vizite sau cercetări [titlu]. PANN, P. V. III 3.

INSTRUCȚIE, instrucții, s. f. 1. Învățătură, ansamblu de cunoștințe predate cuiva. Lectura omului cu instrucție puțină de atunci era Alexandria sau Esopia. SADOVEANU, E. 96. Cea dintîi instrucție o primi pe lîngă mama sa, în Pesta. IONESCU-RION, C. 66. ♦ (Învechit) Explicație, lămurire, deslușire. Bunele instrucții ce dă a făcut că multe versuri din ele trecură de proverburi în gura poporului. NEGRUZZI, S. II 147. 2. (Numai la sg.) Pregătire a militarilor în vederea însușirii teoriei și practicii militare. Știam că de trei zile venise acolo un batalion... și că făcea instrucție. PAS, Z. IV 73. Batalionul său avea să iasă în tabără... ca să facă instrucția de campanie. CAMIL PETRESCU, O. I 332. ◊ (Prin restricție) La instrucție mergea binișor, dar la teorie era ca lemnul. SADOVEANU, O. VI 140. 3. (Jur.) Activitate de cercetare a cauzelor penale (efectuată astăzi de procuror și în trecut de un judecător însărcinat special cu aceasta). Tribunalul revoluționar va continua instrucția relativă la conspirația lid Danton. CAMIL PETRESCU, T. II 605.

instrucție sf [At: NEGRUZZI, S. II, 147 / V: (înv) en~, inșt~, ișt~ / Pl: ~ii / E: fr instruction, rs инстукция] 1 Ansamblu de cunoștințe, priceperi și deprinderi, predate cuiva sau căpătate de cineva, prin care se urmărește însușirea unei culturi generale și a unei specializări profesionale Si: instrucțiune (2), învățătură, învățământ. 2 (Frî) Știință. 3 Instrucțiune (3). 4 Ordin scris sau verbal care se dă cuiva pentru a ști cum să procedeze. 5 Pregătire a ostașilor în vederea însușirii teoriei și practicii miltare. 6 (Jur) Activitate de cercetare a cauzelor penale. 7 (Îs) Judecător de ~ Magistrat însărcinat cu cercetarea cauzelor penale.

științific, ~ă a [At: MAN. ÎNV. 187/18 / P: ști-i~ / V: (înv) scienti~, sțienti~^[1], ~ienci~, ~ienti~, ~ien~, ~iinci~ / Pl: ~ici, ~ice / E: lat scientificus, fr scientifique adaptat după știință] 1 Care aparține științei (32) Si: (înv) științelnic (1), (îvr) științesc (1), științial (1). 2 Bazat pe principiile științei (32) Si: (înv) științelnic (2), (îvr) științesc (2), științial (2). 3 Care are ca obiect cercetările dintr-unul sau din mai multe domenii ale științei (32) Si: (înv) științelnic (3), (îvr) științesc (3), științial (3). 4 Care desfășoară o activitate de cercetare într-un anumit domeniu sau în mai multe domenii ale științei (32) Si: (înv) științelnic (4), (îvr) științesc (4), științial (4). 5 (Iuz; îs) Socialism ~ Parte constitutivă a științei marxist-leniniste care studiază procesul trecerii omenirii de la societatea capitalistă la orânduirea comunistă, dezvăluie legile generale ale revoluției și ale construcției socialismului, legile generale ale dezvoltării orânduirii socialiste și ale trecerii la comunism, elaborează principiile politicii revoluționare a clasei muncitoare în lupta pentru desființarea capitalismului, pentru construirea socialismului și a comunismului.

verificare sf [At: PONTBRIANT, D. / Pl: ~cări / E: verifica] 1 Examinare a unei aserțiuni, a unei ipoteze, a unei teorii etc. prin confruntare lor cu faptele reale sau cu anumite criterii stabilite în prealabil, pentru a căpăta certitudinea asupra exactității lor Si: (înv) verificație (1). 2 Stabilire a autenticității unui fapt, a unei ipoteze etc. Si: (înv) verificație (2). 3 Cercetare întreprinsă pentru a constata dacă ceva corespunde realității, scopului, cerințelor, calității, anumitor date etc. Si: control (1), (înv) verificație (3). 4 Încercare a unei mașini, a unui aparat, a unui ansamblu tehnic etc. pentru a constata buna lor funcționare, însușirile lor tehnice etc. Si: probă. 5 (Mat) Efectuare a unei operații sau a unui număr de operații pentru a constata dacă o afirmație matematică este corectă (pentru un caz concret) Si: (înv) verificație (4). 6 (Mat) Probă (prin calcul) a exactității unui număr sau a unei operații Si: (înv) verificație (5). 7 Cercetare a activității (profesionale a) unei persoane pentru a constata în ce măsură corespunde funcției pe care o deține. 8 (Spc) Examinare a cunoștințelor (într-un anumit domeniu). 9 (Spc) Examen (parțial).

verificare s.f. 1 Acțiune, cercetare, analiză etc. întreprinsă pentru a (putea) constata dacă ceva corespunde realității, scopului, cerințelor, calității, anumitor date etc., dacă îndeplinește condițiile cerute sau dacă este conform cu ceea ce ar trebui să fie; (înv.) verificație. Dorește o verificare a posibilităților care i-au rămas (CA. PETR.). 2 Încercare a unei mașini, a unui aparat, a unui ansamblu tehnic etc. pentru a-i constata buna funcționare, performanțele tehnice etc. Verificarea tehnică anuală a automobilului. 3 (mat.) Efectuare a unei operații sau a unui număr de operații pentru a constata dacă o afirmație matematică este corectă (pentru un caz concret). ♦ Probă (prin calcul) a exactității unui rezultat, a unei operații. 4 Cercetare a activității (profesionale) a unei persoane pentru a constata în ce măsură corespunde funcției, calității pe care o deține, misiunii care i se dă. Meciuri de fotbal de verificare înaintea campionatului. ♦ Spec. Examinare a cunoștințelor (într-un anumit domeniu); examen (parțial). ♦ Examinare, analiză prin confruntare cu faptele, cu evenimentele la care cineva a participat etc. 5 Cercetare, examinare a valorii, a calității unei aserțiuni, a unei ipoteze, a unei teorii etc. (prin confruntare cu faptele, printr-un control al coerenței interne etc.) pentru a confirma ca adevărat, just, exact. A cerceta științific însemnează... a urmări verificarea prin fapte a unor ipostaze de lucru (GUS.). ♦ Constatare, confirmare sau stabilire a autenticității unui fapt, a unei afirmații. Verificarea actelor dintr-un dosar de moștenire. • pl. -ări. /v. verifica.

PREZENTA vb. I. 1. refl., tr. A apărea sau a face să apară în fața cuiva, a (se) înfățișa. 2. tr., refl. A se recomanda. 3. tr. A înfățișa publicului sinteza unei activități, rezultatul unor cercetări, un program artistic sau muzical etc. 4. tr. (Mil.) A prezenta arma = a mînui arma după anumite prescripții pentru a da onorul sau în cadrul unei ceremonii. [P.i. prezint, 3,6 prezintă. / < fr. présenter, cf. lat. praesentare].

PREZENTA vb. I. tr., refl. 1. a apărea, a face să apară în fața cuiva, a (se) înfățișa. 2. a (se) recomanda. II. tr. 1. a avea, a constitui un anumit aspect, o înfățișare etc. 2. a înfățișa publicului sinteza unei activități, rezultatul unor cercetări, un program artistic sau muzical etc. 3. (mil.) a ~ arma = a mânui arma pentru a da onorul. (< fr. présenter, lat. praesentare)

PARC (< fr.) s. n. 1. Grădină publică mare sau grădină plantată cu arbori, flori etc. în jurul unei proprietăți mari, amenajată cu alei, peluze etc. Vegetația poate fi combinată cu oglinzi de apă, cu forme de relief (terase, cascade, peșteri etc.), cu statui, chioșcuri, pavilioane. Vegetația este lăsată să se dezvolte liber sau este aranjată după reguli precise de armonizare a speciilor, dimensiunilor, formei, cromaticii etc. ori în funcție de traseele (aleile) de parcurs. ◊ P. dendrologic (arboretum) = p. care cuprinde o mare varietate de specii autohtone și exotice de arbori și arbuști, prezentând o deosebită valoare științifică și educațională. Printre cele mai valoroase p.d. din România se numără cele de la Simeria (jud. Hunedoara), Mihăești (jud. Argeș), Văleni (jud. Neamț), Dofteana și Hemeiuș (jud. Bacău). ◊ P. industrial = areal bine delimitat (având de regulă cel puțin 10 ha), administrat de o societate comercială care deține infrastructura necesară, dotări tehnice și sisteme de conectare la utilitățile din exteriorul parcului și în care se desfășoară activități economice, de cercetare științifică prin care este valorificat potențialul uman și material din zonă. Constituirea și funcționarea p. i. se bazează pe colaborarea dintre autoritățile administrației publice, agenți economici, unitățile de învățământ superior, de cercetare-dezvoltare și alți parteneri. Activitatea economică se realizează pe bază de contracte comerciale între societățile care administrează p. i. și diverși agenți economici interesați să utilizeze dotările de care dispune p. i. ◊ P. național = arie naturală protejată, de mare întindere, care conservă ecosisteme reprezentative, foarte puțin modificate de om, cu valoare științifică și peisagistică deosebită, oferind posibilitatea vizitării în scopuri științifice, educative, recreative și turistice, cu respectarea unor reguli stricte de ocrotire. Sunt excluse orice forme de exploatare a resurselor naturale și de utilizare a terenurilor care pot duce la modificarea mediului; este interzisă construcția de locuințe, iar dotările turistice sunt cantonate în zona limitrofă (zona preparc). Pentru conservarea elementelor de mare interes științific sau foarte vulnerabile în cadrul parcului se delimitează rezervații științifice integrale (cu regim strict de ocrotire), în care accesul publicului nu este permis. Primul p. n. din lume a fost instituit în 1872 în S.U.A. (p. n. Yellowstone). În România, primul p. n. a fost înființat în 1935, în masivul Retezat. Recent au mai fost declarate o serie de p. n., limitele teritoriale și modul lor de administrare fiind stabilite prin H.G. 230/2003, urmând ca suprafața exactă și zonarea interioară a lor să fie precizată ulterior. Aceste p. n. sunt: Domogled-Valea Cernei (care cuprinde aproape în întregime bazinul Cernei și partea superioară a bazinului Motrului, inclusiv Piatra Cloșanilor); Cheile Nerei-Beușnița (care cuprinde partea de S a m-ților Aninei și capătul nordic al m-ților Locvei); m-ții Rodnei; Cheile Bicazului-Hășmaș (care se întinde din bazinul Bicazului până în valea Oltului, la Bălan); Ceahlău; Călimani; Cozia (care cuprinde cea mai mare parte a masivului Cozia, un sector al defileului Oltului și părțile estice ale m-ților Căpățânii și Lotrului); Piatra-Craiului; Semenic-Cheile Carașului (în m-ții Semenic și n M-ților Aninei); m-ții Măcinului (inclusiv rezervația Valea Fagilor-Luncavița). P. n. Retezat și p. n. Rodnei au fost desemnate ca și rezervații ale biosferei (alături de Rezervația biosferei Delta Dunării). ◊ P. natural = arie naturală protejată, care conservă ecosisteme reprezentative, dar în oarecare măsură modificate de om, și care oferă posibilități de recreere, turism, activități științifice și educaționale. În general, p. n., sunt arii în care interacțiunea omului cu natura a creat ansambluri peisagistice originale, cu o biodiversitate ridicată și în care se mai păstrează numeroase elemente de interes științific. În cadrul lor există așezări omenești (în general de mici dimensiuni); sunt admise și chiar încurajate activitățile antropice tradiționale, dar sunt oprite implantările industriale și modificările radicale ale folosinței terenurilor. În această categorie sunt incluse unele arii de mare interes, dar care nu pot obține statutul de p. național (conform normelor Uniunii Internaționale pentru Conservarea Naturii) datorită ponderii prea mari a terenurilor modificate antropic (p. n. Bucegi, Balta Mică a Brăilei desemnat și ca zonă umedă de importanță internațională în cadrul convenției Ramsar; p. n. Porțile de Fier, p. n. al m-ților Apuseni, p. n. Grădiștea Muncelului-Cioclovina, p. n. Vânători-Neamț). Corespunde categoriei UICN „arie protejată administrată în principal pentru conservarea peisajului și recreere”. V. rezervație. ◊ P. de vânătoare = teren împrejmuit unde este crescut vânatul. 2. Suprafață de teren parcelată pentru locuințe, cu numeroase spații verzi. 3. P. sportiv = complex cu mai multe terenuri sportive sau săli, care au împrejurul lor spații verzi pentru odihnă și recreere. 4. Loc de staționare a vehiculelor sau de depozitare a utilajului unei instituții. ♦ P. de vehicule = totalitatea vehiculelor unei întreprinderi (de transport). 5. Totalitatea instalațiilor de pe un teren unde se fac extracții de minereuri sau de țiței.

OBIECT, obiecte, s. n. 1. Corp, de obicei prelucrat, folosit în diverse împrejurări. Împrăștiate prin unghere se află celelalte obiecte pe care păstorii le-au adus cu ei din sat. BOGZA, C. O. 69. Am deschis o tombolă cu obiecte la moși. CARAGIALE, O. II 39. Vaporul... ne arunca ca pe niște obiecte de la o parte la cealaltă a camerei. BOLINTINEANU, O. 285. Obiect de inventar = tot ceea ce poate fi inventariat (utilaj, marfă, clădiri etc.). 2. Element, materie asupra căreia e îndreptată o activitate. Obiectul unei cercetări. ▭ Discuția a fost foarte lungă și anevoioasă. Obiectul ei era cererea lui Eliade de a face parte din Frăția. V. ROM. noiembrie 1953, 73. Pictura mediului contemporan, a omului care îl reprezintă și a chipului în care el se mișcă și vorbește, alcătuiesc obiectul artei lui I. L. Caragiale. VIANU, A. P. 123. 3. (În organizarea învățămîntului) Disciplină de studiu; materie. A luat «foarte bine» la toate obiectele. 4. Scop, țintă, țel. Tirziu de tot revine la obiectul apropiat al vizitei. CAMIL PETRESCU, U. N. 56. Nu-l putură, însă, înturna de la marele obiect ce-și propusese cu satirele sale. NEGRUZZI, S. II 149. 5. (Gram.) Complement (direct sau indirect). Pronunțat: -bi-ect.

PREZENTA, prezint, vb. I. Tranz. 1. A face pe cineva cunoscut celor aflați de față, arătînd numele (titlul, ocupația acelei persoane); a recomanda pe cineva unui public (spectator sau auditor) rostindu-i numele, vorbind despre meritele lui. Să-mi dați voie să vă prezint mai întîi pe directorul nostru. C. PETRESCU, C. V. 333. D-na Alexandrescu l-a dus deunăzi la părinții fetei, l-a prezentat și l-a lăudat. REBREANU, R. I 209. Dă-mi voie să-ți prezint pe nepotu-meu. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Refl. Îmi dați voie să mă prezint 1.. Vartolomeu Diaconu, șeful haltei și pentru moment telefonist, telegrafist, magazioner, hamal și om de serviciu. C. PETRESCU, A. 280. 2. A aduce pe cineva în fața cuiva, a înfățișa. Acu nu-mi mai rămîne decît să-l dichisesc, să-l piepten și să-i dau lustru, ca să-l pot prezenta în fața lumii. CARAGIALE, O. VII 118. ◊ Refl. Cine ești tu, semețule, de îndrăznești. a te prezenta dinaintea noastră? ALECSANDRI, T. I 416. ♦ Refl. A se înfățișa undeva pentru a răspunde unei obligații sau pentru a oferi ori solicita ceva. Se prezenta pentru o bursă la seminarul Socola. SADOVEANU, E. 92. În fața oricărei judecăți, oricît de aspre, s-ar prezenta senină. C. PETRESCU, C. V. 172. Pînă în acest moment. nu s-a prezentat nici un inel cu nici un conductor. Să sperăm că nu vor întîrzia să se prezinte. CARAGIALE, O. VII 6. ♦ A da, a întinde cuiva un obiect pentru ca acela să ia cunoștință de el, să-l cerceteze sau să și-l însușească, să-l utilizeze. A prezenta o petiție. ▭ Îmi prezentă o priză de tabac. NEGRUZZI, S. I 68. 3. A înfățișa publicului un spectacol sau aspectele unei activități, rezultatul unor cercetări, o problemă în studiu etc. Irina a prezentat un scurt referat. BARANGA, I. 172. Acum aveți mulțumirea de a prezenta în fața publicului un buchet de produceri intelectuale care promit un frumos viitor literaturii noastre. ALECSANDRI, S. 30. 4. (Cu privire la lucruri care sînt supuse unei examinări sau care interesează dintr-un anumit punct de vedere) A avea, a fi înzestrat cu..., a oferi. Cercetările noastre mai prezintă încă un avantaj. BARANGA, I. 168. ♦ Refl. A avea aparența de..., a se înfățișa ca... În Oltenia, casele boierești se numesc cule și se prezintă ca niște așezări întărite. 5. (În expr.) A prezenta arma = a mînui arma, după anumite prescripții ale regulamentului militar, pentru ca ostașul să dea salutul unui superior sau onorul la o ceremonie. Un soldat de santinelă ne prezintă arma izbind-o cu patul în pămînt. BART, S. M. 21. – Prez. ind. și: (învechit) prezent (ODOBESCU, S. III 39), prezentez (ALECSANDRI, T. I 178), perf. s. pers. 3 sg. și: (neobișnuit) prezintă (C. PETRESCU, C. V. 61).

academie de muzică, societate artistică sau științifică, organizată în baza unui statut propriu. În umele țări ca Franța, Germania, Anglia, academiile naționale de arte frumoase includeau și secțiuni muzicale cu dublu scop: didactic-educativ (viitoarele conservatoare*) și de difuzare și încurajare a creației muzicale prin concerte, recitaluri*, reprezentații lirice (viitoarele societăți de concert sau de operă*). Astăzi, prin a. se desemnează fie instituția de învățământ superior echivalentă în unele țări cu conservatorul, fie științifică, a cărei activitate este axată pe cercetare, fie societatea de concert (uneori chiar impresariatul). V.: concert (1); învățământ; muzicologie.

KIRIȚESCU 1. Constantin K. (1876-1965, n. București), istoric, zoolog și pedagog român. Contribuții la cunoașterea faunei de reptile și batracieni din România. Lucrări fundamentale privind participarea României la cele două războaie mondiale („Istoria războiului pentru întregirea României”, „România în al doilea război mondial”). Manuale școlare, lucrări de pedagogie și de educație fizică („Palestrica”). 2. Costin C. K. (1908-2002, n. București), economist român. Fiul lui K. (1). Acad. (1992), prof. univ. la București. Bogată activitate pedagogică și de cercetare științifică. Specialist în probleme monetare și financiare („Sistemul bănesc al leului și precursorii săi”, „Relații valutar-financiare internaționale”, „Moneda. Mică enciclopedie”, „Un secol de frământări monetare”). Memorii („Călător prin secolul XX. Memoriile unui bancher fără bani”).

PREZENTARE prezentări, s. f. Acțiunea de a (se) prezenta. ♦ Scurtă expunere a unei activități, a rezultatelor unei cercetări etc. – V. prezenta.

PREZENTARE, prezentări, s. f. Acțiunea de a (s e) prezenta. 1. Recomandare. Îl scăpă din încurcătură Andrei, care făcu prezentările, ca unul ce-l cunoștea pe Pîrvu de la București. MIHALE, O. 422. Grigore Iuga făcu prezentările, căci Baloleanu, străin, nu cunoștea pe nimeni. REBREANU, R. II 222. După obișnuitele prezentări și ceremonii, pașa ne urează bună venire. BART, S. M. 22. 2. Înfățișare a aspectelor unei activități, a rezultatului unei cercetări, a unui program; expunere. Prezentarea dărilor de seamă ajută organelor de partid să-și îmbogățească experiența lor cu experiența membrilor de partid și să-și îmbunătățească astfel munca. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 9, 13. 3. Înfățișare pentru a răspunde unei obligații sau pentru a oferi ori solicita ceva. Prezentare la post. ♦ Zugrăvire, descriere. Întreaga operă a lui Balzac e prezentarea burgheziei nesățioase, bolnavă de virusul ce o va duce la pietre. SADOVEANU, E. 254. 4. Predare, înaintare a unei cereri, a unei întîmpinări, a unui act etc. Prezentarea actelor de studii.

inginer, ~ă smf [At: (a. 1803) URICARIUL, III, 21/10 / V: (Mol) ~iu, ~nier, (reg) injerel, ingerel / Pl: ~i / E: fr ingénieur, ger Ingenieur, it ingegnere, rs инженер] 1 Specialist cu o pregătire tehnică și teoretică obținută într-un institut de învățământ superior, care prestează o activitate de proiectare, de cercetare, de organizare și de conducere a proceselor tehnologice dintr-o întreprindere. 2 Titlu deținut de un inginer (1). 3 (Înv; arg; șîs ~ de poduri) Vagabond. 4 (Înv; fam; îs) Plan de ~ chior Vorbire cu dublu sens.

prezentare sf [At: PROT. – POP., N. D. / V: (rar) ~zin~ / S și: ~esin~ / Pl: ~tări / E: prezenta] 1 Înmânare a unei cereri, a unui act, a unui bun etc. 2 Înfățișare a aspectelor unui obiect sau ale unui fapt Si: descriere. 3 Înfățișare a aspectelor unei activități, a rezultatelor unei cercetări științifice etc. 4 Povestire a ceea ce s-a întâmplat. 5 Descriere a ceea ce își imaginează cineva. 6 Înfățișare înaintea cuiva sau undeva într-un anumit scop. 7 Enunțare a numelui, titlurilor, ocupației cuiva când face cunoștință cu altcineva Si: recomandare, recomandație, (frm) prezentație.

OBIECT ~e n. 1) Corp solid, cunoscut direct cu ajutorul simțului. 2) Bun material rezultat din procesul muncii. ~ de consum. ~ de uz casnic. 3) Materie asupra căreia este orientată activitatea spirituală sau artistică. ~ de cercetare. ~ de descriere. 4) Ființă sau lucru pentru care cineva manifestă un sentiment. ~ de admirație. 5) Disciplină de studiu într-o instituție de învățământ. 6) filoz. Corp sau fenomen existent în realitate, în afara subiectului și independent de conștiința acestuia. 7) lingv. Parte de propoziție care indică asupra cui este orientată acțiunea verbului; complement. [Sil. o-biect] /<lat. obiectum, germ. Objekt

CATEDRĂ s.f. 1. Masă specială, ridicată de obicei pe o estradă, de unde profesorul explică lecția. ◊ A vorbi (ca) de la catedră = a vorbi savant, afectat. ♦ Tron arhieresc, din piatră sau din lemn, instalat în biserica principală a unei eparhii. 2. post în învățămînt, funcție de profesor. ♦ Unitate de bază în învățămîntul superior, în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică, metodică și de cercetare științifică la o disciplină. ♦ (Fig.) Profesorat, învățămînt. [< lat. cathedra – jeț, fr. cathedre].

CATEDRĂ s. f. 1. masă specială, ridicată de obicei pe o estradă, de unde profesorul explică lecția. ◊ tron arhieresc instalat în biserica principală a unei eparhii. 2. post în învățământ, funcție de profesor. ◊ unitate de bază în învățământul superior, în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică, metodică și de cercetare științifică. (< it. cattedra, lat. cathedra)

NEUROCIBERNETIC, -Ă I. adj. referitor la neurocibernetică. II. s. f. disciplină care își propune să cerceteze cu ajutorul mijloacelor cibernetice activitatea creierului, ca organ al gândirii. (< fr. neurocybernétique)

CATEDRĂ, catedre, s. f. 1. Pupitru (sau masă) așezat de obicei pe o estradă, pentru profesori, oratori etc. ◊ Expr. A vorbi (ca) de la catedră = a vorbi savant, livresc, afectat. 2. Post în învățămînt; funcție de profesor. ♦ Unitate de bază dintr-o instituție de învățămînt superior, în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică, metodică și de cercetare științifică în domeniul uneia sau mai multor discipline. – Lat. lit. cathedra.

CURENT LINGVISTIC s. n. + adj. (< fr. courant linguistique): mișcare de idei care reunește un număr de lingviști, în baza unor concepții comune sau asemănătoare privind fenomenele de limbă [Date privind istoria lingvisticii românești găsim în următoarele lucrări: Dimitrie Macrea, Lingviști și filologi români, București, 1959 și Contribuții la istoria lingvisticii și filologiei romanești, București, 1978; Jana Balacciu și Rodica Chiriacescu, Dicționar de lingviști și filologi români, București, 1978; Al. Graur și Lucia Wald, Scurtă istorie a lingvisticii, București, 1961 (1965 și 1977); de asemenea, date importante despre structuralism se găsesc în lucrările Elemente de lingvistică structurală, București, EȘ, 1967 (Redactor responsabil: I. Coteanu) și Structuralismul lingvistic (Lecturi critice), București, 1973. de Maria Manoliu Manea]. ◊ ~ comparatist: c. care reconstituie faptele de limbă nescrise din trecut prin compararea unor fapte corespunzătoare de mai târziu din diferite limbi înrudite; c. a cărui caracteristică fundamentală era folosirea metodei comparativ-istorice în reconstituirea unei limbi de bază (comune) sau în studiul evoluției unei limbi derivate, cu scopul de a lumina istoria acelei limbi (v. metodă). La cristalizarea metodei și a c. au contribuit mult lucrările celui mai însemnat gramatic din India veche, Pānini, și ale continuatorilor săi, care au devenit cunoscute în Europa abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea. Cunoașterea limbii sanscrite, a textelor vechi indiene a lărgit mult baza de comparație a cercetătorilor, permițând lingvistului german Franz Bopp (1791-1867) să elaboreze și să tipărească în 1816, la Frankfurt, prima lucrare de gramatică comparată a limbilor indo-europene (sanscrita, greaca, latina, persana și germana), iar între 1838-1852, la Berlin, a doua gramatică comparată a acestor limbi (sanscrită, zendă, armeană, greacă, latină, lituaniană, vechea slavă, gotică și germană), în trei volume. Bopp a pus un accent deosebit pe morfologie, deoarece aici se găsesc cele mai convingătoare exemple pentru a demonstra înrudirea dintre limbile indo-europene. El a urmărit să descopere originea formelor flexionare, să determine rădăcinile care s-au transformat în afixe. Este primul lingvist care a stabilit schema corespondențelor morfologice ale limbilor indo-europene și care a analizat științific cuvântul „indo-european”. Bogatul material adunat de el pentru comparații i-a servit ulterior pentru a demonstra definitiv înrudirea limbilor indo-europene. S-au remarcat ca cercetători comparatiști lingvistul danez Rasmus Kristian Rask (1787-1832), lingviștii germani Jacob Grimm (1785-1863), Friedrich Diez (1794-1876), Wilhelm von Humboldt (1787-1835), Friedrich Schlegel (1772-1829) și August Schleicher (1821-1868) și filologul rus Aleksandr Hristoforovici Vostokov (1781-1864). Rask a cercetat originea limbii islandeze și a demonstrat originea comună, înrudirea limbilor germanice cu limbile greacă, latină, slave și baltice, folosind material comparativ, fonetic, lexical și gramatical. El punea preț deosebit pe corespondențele fonetice și pe structura morfologică (considera că morfologia este aproape impenetrabilă față de elementele străine, fiind convins că limba cu structura morfologică cea mai complicată este și cea mai apropiată de izvorul comun). El a atras atenția asupra diferențelor dintre cuvintele moștenite și cele împrumutate, considerând că elementele lexicale cele mai folosite pot servi ca material pentru demonstrarea înrudirii limbilor. Grimm, considerat creatorul gramaticii istorice, a realizat prima descriere a unui grup de dialecte (germane) de la cele mai vechi forme până la stadiile din vremea sa, descriere ce a servit apoi ca model pentru alte cercetări de același fel. El a stabilit, pe baza schimbărilor fonetice, o periodizare a istoriei limbii germane, formulând legea mutației consonantice din limbile germanice, care-i poartă numele (legea lui Grimm). Distingea trei perioade în istoria limbilor: de creare a rădăcinilor (necunoscută prin mărturii istorice), de constituire a flexiunii și de dezmembrare a flexiunii (acestea două putând fi cunoscute prin mărturii istorice). Considera că reducerea formelor flexionare în anumite limbi este compensată de dobândirea altor mijloace noi, poate chiar mai bune decât cele vechi. Diez a pus bazele gramaticii comparate a limbilor romanice, iar Schlegel a fundamentat clasificarea morfologică a limbilor, distingând două mari tipuri de limbi: tipul flexionar (reprezentat prin limbile indo-europene, al căror prototip era considerat sanscrita) și tipul neflexionar (celelalte limbi). Schlegel a trezit interesul cercetătorilor pentru limba și cultura indiană veche și a explicat asemănările dintre limba sanscrită și limbile latină, greacă, germană și persană. Humboldt a pus bazele studiului comparativ-istoric al limbilor în Germania, în strânsă colaborare cu Bopp și Grimm. El a realizat lucrări despre istoria scrierii, despre accent, despre originea formelor gramaticale, despre numărul dual, despre limbile indienilor din Mexic, despre limbile polineziene etc. A evidențiat caracterul dinamic al vorbirii, unitatea dintre limbă și gândire; a preconizat studierea limbii în strânsă legătură cu civilizația poporului care o vorbește; a intuit raportul dintre particular și general în limbă, susținând existența a două tendințe: una de diversificare, determinată de indivizi, și alta de unificare, determinată de cauze sociale; a comparat limba cu un organism, cu o structură, a adus o contribuție însemnată în clasificarea morfologică a limbilor, arătând că tipurile de limbi nu sunt strict delimitate, că majoritatea limbilor au structuri mixte etc. Schleicher a făcut o descriere a limbilor vechi și noi din Europa, cu toate ramificațiile lor, încercând să determine legile generale de evoluție a limbii pe baza grupurilor fonetice; a completat schema clasificării morfologice a limbilor, prin împărțirea celor flexibile în limbi sintetice și limbi analitice și a celor neflexibile în limbi cu afixe și limbi amorfe; a studiat amănunțit unele limbi indo-europene moarte (slava veche) și a făcut pentru prima oară o descriere științifică a unei limbi indo-europene vii (lituana), pătrunzând astfel în mecanismul schimbărilor fonetice și al formelor gramaticale. În lucrarea sa fundamentală despre limbile indo-europene – compendiul de gramatică comparată (vechea indiană, vechea iraniană, vechea greacă, vechea italică, vechea celtică, vechea slavă, lituana și vechea germană), a reușit să determine trăsăturile limbii-bază și să urmărească evoluția formelor ei până în aceste limbi, pe care le-a descris succint sub forma unor gramatici paralele. Este primul lingvist care a reconstruit limba-bază indo-europeană, aplicând metoda reconstrucției, căreia i-a stabilit principiile fundamentale. El a acordat o mare atenție foneticii comparativ-istorice, a precizat corespondențele fonetice și a stabilit legi fonetice fixe pentru fiecare limbă, încercând să explice prin ele evoluția limbilor, modificările cuvintelor indo-europene. A precizat criteriile de stabilire a înrudirii dintre limbi, subliniind cu precădere rolul hotărâtor al asemănărilor fonetice și lexicale din acest punct de vedere. Vostokov a încercat o periodizare a istoriei limbilor slave, pe baza transformărilor fonetice și morfologice, sugerând chiar posibilitatea reconstruirii sistemului limbii slave originare prin comparația elementelor comune din aceste limbi. Este primul lingvist care a realizat o fonetică istorică a unui grup de limbi indo-europene (a limbilor slave). Printre lingviștii europeni care au început să îmbunătățească metoda comparativ-istorică se numără: lingvistul francez Antoine Meillet (1866-1936), elev al lui Ferdinand de Saussure, și discipolii săi – lingvistul italian Emil Benveniste (1902-1976) și lingvistul polonez Jerzy Kurylowicz (1895-?). Meillet a analizat diversele trăsături principale ale limbilor, pentru a descoperi configurația isogloselor și repartiția dialectală din perioada indo-europenei comune, ajungând la următoarele concluzii: singurul grup de a cărui existență suntem siguri este grupul indo-iranian; limbile baltice au o dezvoltare oarecum paralelă cu a celor slave, însă fără inovații comune; limbile italo-celtice au păstrat din indo-europeana comună aceeași inovație (desinențele medio pasive în -r); germana are trăsături comune cu celtica, celtica cu italica, italica cu greaca, greaca cu armeana etc.; există isoglose care unesc laolaltă limbi centum și limbi satem, încât distincția între cele două grupuri de limbi indo-europene nu se mai poate menține ca o rupere totală, după care ar fi urmat diferențierile dialectale, ci ea vizează trăsăturile dialectale care diferențiau aceste limbi indo-europene primitive. Benveniste și Kurylowicz au reușit să diferențieze din punct de vedere cronologic diversele rădăcini indo-europene reconstruite cu ajutorul comparației. Primul dintre ei a lărgit foarte mult cercul de fapte atras în discuție și a ajuns la concluzii foarte importante, reușind chiar să distingă printre faptele reconstruite unele mai vechi (de obicei cele cu 3 sunete) și altele mai noi (de obicei cele cu 4 sunete). Printre lingviștii români, mai vechi, care au adoptat și au folosit în lucrările lor metoda comparativ-istorică figurează: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907) – în studierea substratului limbii române; Moses Gaster (1856-1939) – în interpretarea faptelor de limbă și a folclorului românesc; Alexandru Philippide (1859-1933) – în analiza particularităților fonetice, morfologice, sintactice și lexicale ale limbii române și Ovid Densusianu (1873-1938) – în discutarea problemelor de istorie a limbii române și de folclor. ◊ ~ naturalist: c. născut din greșita înțelegere a naturii limbii de către lingviștii germani August Schleicher (1821-1868) și Max Müller (1823-1900). Aceștia concepeau limba ca un organism natural, cu legi proprii, care se naște pe baza diferențierii treptate a unei limbi-bază, se dezvoltă – de la structuri mai simple la forme mai complicate – îmbătrânește și moare datorită insuficientei puteri de adaptare, fără ca indivizii să poată interveni în sensul modificării ei. Stăpânit de această concepție naturalistă, într-o epocă în care succesele științelor naturii, prin teoria darwinistă, erau în atenția învățaților, Schleicher a schițat chiar o clasificare a limbilor indo-europene sub forma unui arbore genealogic, cu un trunchi din care se desprind mai multe ramuri, considerând sanscrita ca limba care reprezintă cel mai bine, în toate amănuntele, indo-europeana comună. El a căutat paralele între viața limbilor și a organismelor, încadrând lingvistica printre științele naturii. Totuși, activitatea lui a stat în bună măsură și sub semnul comparatiștilor, ceea ce justifică încadrarea sa și printre aceștia (vezi mai sus). Müller, deși influențat în mare măsură de concepția naturalistă a lui Schleicher, a încercat să-i aducă unele corectări, în sensul că pentru el limba era un produs al activității oamenilor, creat în vederea comunicării ideilor și supus unei perfecționări continue; ea evoluează în virtutea unor legi și a cooperării indivizilor încadrați în colectivități. Müller a legat istoria limbii de istoria societății. A fost printre primii cercetători care au scos în evidență importanța studierii limbilor nescrise, îndemnând la cunoașterea științifică a limbilor indigene din Asia, Africa, America și Polinezia. A acordat o mare atenție dialectelor, pe care le socotea reprezentante ale limbii vii, arătând că la baza unei limbi literare stă întotdeauna un dialect (devenit preponderent în împrejurări favorabile). S-a interesat de selecția naturală a cuvintelor, de lupta pentru existență a sinonimelor. În problema legăturilor dintre limbi a considerat că nu există limbi mixte, deoarece elementele esențiale ale vocabularului și ale structurii gramaticale nu se împrumută. Vedea în structura gramaticală temelia limbii și criteriul principal de clasificare a limbilor. În lingvistica românească a lucrat la început sub influența ideilor naturalismului lingvistic Alexandru Lambrior (1845-1883). ◊ ~ psihologist: c. născut ca o reacție împotriva tendințelor din epocă de identificare a categoriilor gramaticale cu categoriile logice și împotriva naturalismului lingvistic al lui Schleicher și Müller. Bazele sale au fost puse de lingviștii Heymann Steinthal (1823-1899) în Germania și Aleksandr Afanasievici Potebnea (1835-1891) în Rusia. Steinthal a susținut greșit că limba nu este legată de gândirea logică și că aceasta din urmă nu are nici un rol în formarea limbii. Influențat de psihologia idealistă a lui Herbart, el considera că limba s-a format după legile vieții spirituale, că ea nu are legi proprii și nu poate fi cunoscută în afara vieții psihice a indivizilor care o vorbesc. După părerea sa, singurul obiect de studiu al lingvisticii ar trebui să fie actul individual al vorbirii, conceput ca proces psihic fără nici o legătură cu viața socială. Definea limba ca un produs spiritual individual, care are rolul de a exprima activitatea psihică a fiecărui individ prin intermediul formei sale externe – al sunetelor articulate. Influențat de Humboldt, el considera că indivizii sunt membrii unor colectivități care exercită o anumită influență asupra lor, că în consecință forma internă a limbii, reprezentată prin structura ei etimologică și gramaticală și accesibilă observației numai prin forma sa externă, sonoră, poate reflecta spiritul colectiv (popular); că toate fenomenele din evoluția limbii nu sunt altceva decât expresia psihologiei acestor colectivități; că sensurile lexicale și gramaticale reprezintă produsul prelucrării subiective a categoriilor vieții psihice de către spiritul popular; că lingvistica trebuie să acorde atenție primordială formei externe a limbii. El a lărgit clasificarea morfologică a limbilor, făcută de Humboldt, apreciind că fiecare tip de limbă ar trebui să reflecte progresul realizat de popoare în redarea conceptelor lingvistice. La rândul său, Potebnea, influențat de Steinthal și Humboldt, s-a interesat în primul rând de bazele psihologice ale vorbirii – în care vedea un act individual de creație spirituală, un mijloc de exprimare a propriilor sentimente și de înțelegere a propriei persoane, o activitate de înnoire a limbii, singura reală – și a studiat unitățile limbii, în primul rând din punctul de vedere al conținutului lor. Pentru el, cuvântul dispunea de un singur sens și nu avea existență autonomă obiectivă în afara vorbirii, a contextului; fiecare sens lexical corespundea unui cuvânt, fiecare formă gramaticală dintr-o paradigmă reprezenta un alt cuvânt. De aici și convingerea că în limbă nu există cuvinte polisemantice, ci numai omonime, că omonimia ar fi trăsătura esențială, specifică, a limbii, că nu putem cunoaște niciodată pe deplin conținutul unei comunicări. După el, forma internă a cuvintelor constă în reprezentarea specifică de către colectivitate a conținutului gândirii sale, iar întreaga dezvoltare a limbii este procesul schimbării formei interne a elementelor ei. Potebnea a recomandat cercetarea conținutului limbii, a formelor de manifestare a gândirii în limbă, considerând că nevoile gândirii sunt acelea care condiționează dezvoltarea limbii, că fiecare perioadă din această dezvoltare este capabilă de creație și progres, că limba se schimbă neîncetat, în toate elementele structurii ei, într-o mișcare ascendentă. El vedea în crearea construcțiilor analitice și a formelor perifrastice cu elemente gramaticalizate o consecință a reducerii flexiunii, care atestă gradul înalt de abstractizare a limbii. Pentru el limbile modeme sunt superioare celor vechi din toate punctele de vedere. A subliniat unitatea dintre limbă și gândire; unitatea și contradicțiile dintre cuvânt și noțiune, dintre propoziție și judecată; legătura dintre categoriile gramaticale și cele logice și caracterul schimbător al acestor categorii; deosebirea existentă între limbi din punctul de vedere al formei sonore și al conținutului (al structurii gândirii pe care o exprimă); legătura reciprocă dintre fenomenele de limbă și caracterul sistematic al limbii. Potebnea a urmărit evoluția istorică a categoriilor limbii și legătura acestora cu categoriile gândirii; tendințele de evoluție în sintaxa limbii ruse și în sintaxa limbilor indo-europene (greacă, latină, sanscrită, baltice și germanice). El a fost creatorul Școlii lingvistice din Harkov. ◊ ~ neogramatic: c. din a doua jumătate a secolului al XIX-lea, dezvoltat la Leipzig în Germania, care susține principiul regularității absolute a schimbărilor fonetice, analogia ca factor principal în crearea formelor noi și necesitatea studiului limbilor moderne. Principalii săi reprezentanți sunt lingviștii germani Karl Brugmann (1849-1919), Hermann Osthoff (1847-1909) și Hermann Paul (1846-1921). Sunt considerați elevi și continuatori ai neogramaticilor, ai acestui c.: lingvistul italian Graziadio Isaia Ascoli (1829-1907), devenit ulterior adversar al acestora; lingvistul elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) – creatorul structuralismului analitic (inductiv) european, lingviștii germani Georg Curtius (1820-1865), August Schleicher (1821-1868) și Gustav Meyer (1850-1900) – pentru evidențierea importanței pe care o prezintă celelalte limbi indo-europene (nu numai sanscrita) precum și limbile vii în cercetarea lingvistică, în general, și pentru îmbunătățirea metodelor de lucru; lingvistul rus Ivan Aleksandrovici Baudouin de Courtenay (1845-1929), conducătorul Școlii lingvistice din Kazan, și lingvistul german Wilhelm Scherer (1841-1886) – pentru sublinierea rolului analogiei și pentru stabilirea falselor analogii în schimbările din limbă. În articolul-program (considerat „manifest” al curentului), publicat la Leipzig în 1878, Brugmann și Osthoff au criticat aspru lipsa de rigoare metodică și ignorarea elementului psihologic de către foarte mulți lingviști de până atunci. În acord cu teoriile psihologiste, ei au arătat că limba nu există decât în indivizii vorbitori, luați separat; că fiziologia nu-i suficientă pentru a da o imagine completă și clară a activității omenești în materie de limbă; că trebuie să facem apel la psihologie pentru orice fel de schimbări lingvistice; că aceste schimbări nu pot fi explicate decât prin psihologia individului de la care au pornit; că procesul psihologic care stă la baza unei schimbări poate fi surprins mult mai ușor la indivizii vii decât ar fi fost presupus la indivizii care au murit de mult (de aici recomandarea de a se studia cu precădere limbile vii și dialectele – literare și neliterare -, care pot lumina mecanismul evoluției limbilor vechi). Două principii fundamentale au fost expuse cu fermitate de cei doi în acest articol-program: a) limba este guvernată, fără excepție, de legi fonetice care constituie „stâlpul științei” lor; b) în schimburile de limbă, care au un caracter regulat, un rol important îl joacă analogia (la care trebuie să recurgem numai când legile fonetice nu ne ajută). La rândul său, Hermann Paul a fundamentat teoretic c. neogramatic. El a împărțit științele în: naturale și psihologice, incluzând lingvistica printre cele din urmă. Era și el de părere că ceea ce interesează în lingvistică este psihologia individului, că forțele care determină schimbările în limbă sunt legile fonetice și analogia. Pentru el „fonetica strică, iar analogia repară” (orice scurtare a unui cuvânt ar însemna o distrugere și orice dezvoltare a corpului fonetic al acestuia ar reprezenta o reparație); faptele de limbă au caracter istoric, de aceea limbile trebuie privite întotdeauna în evoluția lor, chiar dacă sunt examinate separat. Neogramaticii considerau că abaterile de la legile fonetice se explică prin existența altor legi, că modificările de sunete se generalizează dintr-o dată, că limba comună nu e decât o abstracție care presupune suma (mecanică) a limbilor individuale. Sub influența filozofiei pozitiviste, ei credeau că omul de știință este dator, în primul rând, să adune fapte, nu să le explice (de aici marea lor pasiune și exigență în adunarea unei cantități impresionante de fapte, marele număr de lucrări despre vocabularul și gramatica diferitelor limbi, caracterul mai mult constatativ al modificărilor suferite de sunete și de formele gramaticale în decursul istoriei limbii, consemnate în lucrările lor, în ciuda asemănărilor semnalate la indivizi diferiți). Sub influența directă a neogramaticilor, o pleiadă întreagă de lingviști din diferite țări au abordat în lucrările lor problemele limbilor moderne. Astfel, pentru limbile slave s-au remarcat: lingvistul austriac Franz Miklosich (1613-1891), care, din interes pentru aceste limbi, s-a ocupat și de limba română, și lingvistul german August Leskien (1840-1916); pentru limbile romanice, lingvistul francez Gaston Paris (1839-1903) și lingvistul german Wilhelm Meyer-Lübke (1861-1936); pentru limbile germanice un număr mare de lingviști germani. Printre lingviștii ruși care au aderat la unele din ideile neogramaticilor figurează: Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), creatorul Școlii lingvistice din Moscova, și elevii săi A. A. Șahmatov (1864-1920), V. K. Ponezinski, M. N. Pokrovski (1868-1932) și D. N. Ușakov; M. S. Krvșevski (1851-1887) și V. A. Bogorodițki (18S7-1941), elevi ai lui I. A. Baudouin de Courtenay la Școala lingvistică din Kazan (Bogorodițki este creatorul primului laborator de fonetică experimentală din Rusia), L. V. Șcerba (1880-1944) de la Școala lingvistică din Petersburg. Au fost influențați de neogramatlci și lingviștii germani F. Solmsen și E. Bernecker (1874-1937), lingvistul danez H. Pedersen (1867-1953) și lingvistul iugoslav A. Belić (1876-1960) – toți formați la școala lui F. F. Fortunatov. În lingvistica românească și-au însușit unele din concepțiile neogramaticilor: Bogdan Petriceicu Hasdeu (1836-1907), Alexandru Lambrior (1845-1883), Hariton Tiktin (1850-1936), Lazăr Șăineanu (1859-1934), Alexandru Philippide (1859-1933), Ioan Bogdan (1864-1919), Ovid Densusianu (1873-1938) și Sextil Pușcariu (1877-1948). C. neogramatic a adus o mare înviorare printre cercetători, a impus rigoarea în cercetare, a determinat o largă activitate de investigație în direcția foneticii și gramaticii istorice, ale căror rezultate s-au concretizat în publicarea unui imens număr de volume, cu o mare bogăție de fapte lingvistice. ◊ ~ idealist: c. apărut la începutul secolului al XX-lea, care explică faptele de limbă prin preferințele rațiunii umane, prin nevoile spirituale ale vorbitorilor. A fost reprezentat de lingvistul austriac Hugo Schuchardt (1842-1928) și de romanistul german Karl Vossler (1872-1947), teoreticianul curentului. Schuchardt a susținut caracterul individual al faptelor de limbă, negând obiectivitatea acestora. El a evidențiat caracterul mixt al idiomurilor, negând existența legilor fonetice și a granițelor dintre limbi și dialecte. Începând cu anul 1909, el a inițiat studiul cuvintelor în strânsă legătură cu descrierea obiectelor denumite de ele („Wörter und Sachen” – „Cuvinte și lucruri”), neglijând însă activitatea psihică a vorbitorilor. Influențat de esteticianul italian Benedetto Croce (1866-1952), Vossler a amestecat limba cu literatura, lingvistica cu estetica, istoria limbii cu istoria culturii, accentul cuvintelor cu accentul frazei, cu intonația și cu sensul, stilurile limbii cu stilurile scriitorilor, având în vedere în studiile sale în primul rând excepțiile și nu faptele de limbă cu caracter de regularitate. Criticând pe neogramatici că s-au mulțumit doar să adune faptele de limbă, doar să constate prezența acestor fapte și să le explice prin ele însele, Vossler a susținut necesitatea de a explica faptele de limbă prin spiritul sau rațiunea umană, de a pătrunde la cauzele care au determinat apariția și impunerea lor (la nevoile spirituale ale vorbitorilor). El a văzut în rațiune modificantul, dar și creatorul faptelor de limbă, „cauza efectivă a tuturor formelor limbii”, considerând că sarcina lingvisticii este de a demonstra tocmai acest lucru. După părerea sa, nu sunetele sunt esențiale în cuvinte, ci accentul („sufletul cuvântului”) și înțelesul acestora, cuvintele existând și fără să fie pronunțate. A negat existența sinonimelor în limbă, luând în discuție cuvinte din epoci cu totul diferite (de exemplu: lat. lectus „pat” și fr. lit „pat”) și a susținut că sunetele cuvintelor depind exclusiv de înțelesurile acestora; a negat existența distincției genurilor în realitatea obiectivă, susținând că această distincție aparține limbii, că este o creație a omului care „proiectează în obiecte propria sa manieră spirituală”. Vossler era de părere că o schimbare a unui fapt de limbă nu poate fi niciodată cauza schimbării altui fapt de limbă, că aceste schimbări pornesc întotdeauna de la indivizi dotați cu talent lingvistic, ele depinzând deci de folosirea individuală a limbii, de „stilul individual”. Pentru el, utilizarea inovațiilor, deși se generalizează, rămâne tot individuală (de aici necesitatea ca lingviștii să acorde atenție esteticii și stilisticii, nu foneticii, morfologiei și sintaxei care nu pot explica schimbările din limbă). A ajuns la concluzia că nu există legi fonetice, delimitări între limbi sau între dialecte, că înțelegerea între oameni s-ar datora, de obicei, atât talentului lingvistic al vorbitorilor, înrudirii lor spirituale (și nu comunității convențiilor sau comunității materialului limbii), cât și înrudirii lor fizice sau unității lor de rasă, care s-ar acoperi, în linii mari, cu unitatea de limbă. Era convins că graiurile locale evoluează mai greu și mai uniform decât limbile literare (care sunt influențate de „creatori”), că schimbările din fonetică și din flexiunea limbii franceze, produse în secolele al XIV-lea și al XV-lea (când s-a realizat unitatea politică și s-a dezvoltat sentimentul național) se datorează „scăderii conștiinței individuale a cetățenilor”, „incapacității și pasivității vorbitorilor”. ◊ ~ neolingvistic: c. inițiat de lingviștii italieni Matteo Bartoli (1873-1946) și Giulio Bertoni (1878-1942) la începutul secolului al XX-lea și continuat în zilele noastre de Giuliano Bontanta. Acest c. pune accentul pe concepțiile idealiste ale romanistului german Karl Vossler (v. mai sus) și pe ideile geografiei lingvistice (explicarea cu ajutorul ariilor lingvistice a deosebirilor dintre limbile înrudite). După Bertoni, problema originii limbii n-ar aparține lingvisticii, ci teologiei, iar limba n-ar fi un produs natural organic, ci mai degrabă „o activitate divină și umană”. El considera că „fiecare cuvânt își are istoria lui” (de aici și necesitatea folosirii unei metode specifice pentru fiecare caz în parte). A acceptat noțiunea de „lege fonetică”, văzând numai utilitatea ei practică. Era convins că se poate recunoaște comunitatea de origine a mai multor limbi, dar că nu se pot defini termenii și relațiile de înrudire dintre ele. A negat existența cuvintelor autohtone în limbă, deoarece pentru el vocabularul unei limbi reprezenta un împrumut dintr-o altă limbă. A recunoscut cantitatea uriașă de lucrări „conștiincioase și meritorii” realizate de neogramatici, faptul că aceștia au reușit „să facă etimologii bune fără a ține seama de legile fonetice”. Bartoli a susținut că inovațiile în limbă pornesc de la „aristocrație”, că ele se explică numai prin împrumuturile realizate de aceasta și că, în acest caz, nu există limbi „pure”. Și el a recunoscut unele din meritele neogramaticilor. Bonfante este de părere – împotriva convingerii neogramaticilor – că „nici o acumulare de material, oricât de îngrijită și de extinsă ar fi, nu va putea rezolva vreodată o problemă fără scânteia vie a ideii omenești”; că „limba este o creație spirituală, estetică” (inovațiile lingvistice sunt bazate pe „alegerea estetică”). El consideră că semantica este „partea cea mai spirituală a limbii” (schimbările semantice sunt adevărate „metafore poetice”), în timp ce fonetica nu e lingvistică, ci știință experimentală și fiziologică („oamenii vorbesc cu cuvinte sau mai bine zis cu fraze – nu cu foneme, morfeme sau sintagme, care sunt abstracții ale minții noastre și nu au existență independentă”). Bonfante neagă chiar posibilitatea de cunoaștere a normelor (legilor) lingvistice, existența acestora, susținând că noțiunea de „lege fonetică” ar fi dăunătoare pentru cercetarea științifică. El afirmă că excepțiile sunt mai numeroase decât legile și că ele ar reprezenta „însăși regula vieții” („fiecare sunet este o excepție”). De aici recomandarea pe care o face ca orice problemă să fie studiată „cu grijă și respect, nu cu generalizări largi sau cu cămașa de forță a legilor fonetice”. După el, schimbările lingvistice „nu sunt oarbe, ci libere de orice lege fizică sau fiziologică”; ele sunt „procese spirituale umane, nu fiziologice”, produse din cauze spirituale (fiziologia prezintă numai condițiile schimbărilor, nu și cauzele acestora). Pentru Bonfante cuvintele și limbile sunt o abstracție; nu există limbi unitare, ci „un număr uriaș de dialecte, isoglose, fluctuații și oscilații de tot felul,... de forțe în conflict și de tendințe contradictorii”; nu există frontiere nici măcar între limbi neînrudite, ci numai utilizări sau vorbiri individuale, de fiecare dată altele. De aici necesitatea stabilirii istoriei fiecărui cuvânt în parte. Pentru Bonfante omul este creatorul limbii, el o modifică cu voința și imaginația lui; limba nu este impusă omului ca produs extern, gata făcut. Aceasta înseamnă că orice schimbare lingvistică este de origine individuală, este o creație liberă a unui om dotat, imitarea, asimilarea și răspândirea ei depinzând de puterea creatoare a individului, de reputația lui literară, de influența lui socială, de personalitatea sa. Bonfante crede că fiecare fenomen lingvistic este unic, are un caracter individual: că în limbă nu există elemente esențiale și durabile (nici chiar în morfologie), deoarece totul poate trece dintr-o limbă în alta, totul se poate împrumuta (inclusiv limba). În consecință, limba este „un morman de împrumuturi”, cuvinte moștenite nu există, toate limbile sunt, de fapt, mixte. După părerea sa, o limbă moare atunci când nu mai există decât un singur vorbitor al acesteia; chiar după moartea ultimului vorbitor, limba „continuă să trăiască în o sută de chipuri laterale, ascunse și subtile, în altă limbă vie prin unele din elementele ei vitale care, în raport de împrejurări, pot constitui caracteristici importante ale acesteia sau fermentul transformării ei într-o altă limbă”. ◊ ~ sociologic: c. lingvistic creat în Franța de către foștii elevi ai lui Ferdinand de Saussure, specialiști în gramatica comparativ-istorică a limbilor indo-europene și a altor familii de limbi. I se mai spune și Școala sociologică franceză. Aceștia au dezvoltat și au aplicat în cercetările lor mai ales două dintre ideile expuse de maestrul Saussure în celebrul său curs: 1. limba este un fenomen social; 2. limba are un caracter sistematic. Cel mai de seamă reprezentant al acestui c. a fost Antoine Meillet (1866-1937). În lucrarea sa fundamentală Linguistique historique et linguistique générale (ed. I, 1921: ed. a II-a, 1936), Paris, a expus concepțiile sale de lingvistică generală, aplicând cu prudență doctrina saussuriană, căreia i-a adus multe corective și completări, imprimând astfel o direcție specifică școlii sociologice franceze. Meillet a ajuns la următoarele concluzii: nu factorii fiziologici și psihici provoacă transformările din limbă, deoarece ei sunt în general aceiași peste tot și acționează în mod constant, ci factorii sociali; existența, funcționarea și transformarea limbii pot fi înțelese și explicate numai dacă se iau în considerație factorii sociali; limba cunoaște trei tipuri de schimbări: fonetice, de vocabular și gramaticale; trăsăturile comune ale limbilor se datorează fiziologiei și psihologiei general umane, iar trăsăturile lor particulare, mediului social; limba se manifestă prin vorbire, iar modificările ei sunt rezultatul transformărilor din vorbire; o inovație lingvistică individuală se impune numai dacă este în armonie cu regulile generale de funcționare a limbii, cu sistemul ei în etapa istorică dată și numai dacă concordă cu o necesitate socială de comunicare; limbile se transformă continuu și, în ciuda unor discontinuități, ele își păstrează trăsăturile esențiale; nu există o opoziție ireductibilă între gramatica istorică și cea descriptivă, deoarece orice descriere completă a unei limbi, la un moment dat, implică și date istorice sau aspecte evolutive, disciplina gramaticală fiind în același timp atât descriptivă, cât și istorică; unitatea unei limbi depinde de coeziunea forțelor sociale; progresul civilizației are pretutindeni ca urmare abstractizarea continuă a gândirii și de aici a categoriilor gramaticale; legile limbii nu sunt nici fiziologice și nici psihologice, ci numai lingvistice, sociale, ele enunțând posibilități, nu necesități – neexplicând schimbările, ci formulând condițiile care reglează evoluția faptelor lingvistice; în analiza structurii unei limbi, este necesar să ținem seama de existența unui fond principal lexical, care are un mare rol în stabilirea înrudirii dintre limbi; modificările de sens ale cuvintelor au cauze psihologice și sociale; în studiile de gramatică nu trebuie să separăm morfologia de sintaxă și, invers, sintaxa de morfologie etc. Al doilea mare reprezentant al c. sociologic în lingvistică este Joseph Vendryes (1875-1960), elev al lui A. Meillet, alături de care a condus școala sociologică franceză. În lucrarea sa principală Le langage (ed. I, 1921; ed. a II-a, 1950), Paris, prezintă toate problemele fundamentale ale lingvisticii generale și istorice în lumina concepțiilor școlii sociologice. La baza ei stau următoarele idei: limba este un fenomen complex, fiziologic și psihic, social și istoric; aspectul esențial și predominant care caracterizează acest fenomen este cel social; apariția limbajului se explică prin condițiile vieții psihice și sociale ale primelor colectivități umane, factorul determinant în acest proces fiind nevoile de comunicare între oameni; limba depinde de oameni priviți nu ca indivizi izolați, ci ca membri ai unei colectivități organizate; limba și psihologia unui popor nu se explică prin însușiri biologice de rasă, ci prin factori de ordin social; limba se diferențiază social după vârstă, clase sociale și profesiuni; în lupta dintre două limbi vorbite pe același teritoriu, victoria uneia depinde în mare măsură de factori extralingvistici (condiții economice și politice, diferența de grad de cultură între vorbitori, prestigiul limbilor etc.); limba este un fenomen în permanentă mișcare și transformare, de aceea lingviștii trebuie să descrie evoluția ei, să interpreteze sensul transformărilor și direcția evoluției; nu există limbi superioare, toate sunt la fel de bune, deoarece corespund în egală măsură nevoilor de comunicare în colectivele care le folosesc; în evoluția oricărei limbi se constată achiziții și pierderi, în consecință în limbă nu există un progres absolut; în vocabular și în sintaxă, factorul afectiv are un rol deosebit; între limbajul afectiv și limbajul logic există o influență reciprocă; schimbările fonetice au o origine individuală, dar ele se generalizează uneori dacă sunt în acord cu principiile de funcționare a sistemului articulator în perioada respectivă; nu există legi fonetice absolute, ci tendințe fonetice într-o etapă dată a istoriei limbii, bazate pe modificări de sunete cu caracter particular; există două categorii de tendințe fonetice: generale și externe, întâlnite la toate limbile (efectele lor fiind vizibile în procese fonetice ca: disimilări, metateze, crearea de cuvinte onomatopeice etc.), și particulare și interne, proprii fiecărei limbi (bazate pe modul specific de funcționare a coardelor vocale în fiecare colectivitate) etc. ◊ ~ funcțional: c. dezvoltat în Geneva, la începutul secolului al XX-lea, prin lucrările lingvistului elvețian Ferdinand de Saussure (1857-1913) care preconiza, în spiritul sociologiei pozitiviste a filozofului francez E. Durkheim (1858-1915), studiul felului cum funcționează o limbă într-o etapă a istoriei sale, văzând în ea un sistem autonom, în care componentele se intercondiționează, definindu-se pe baza relațiilor dintre ele. Este o dezvoltare ulterioară a ideilor Școlii lingvistice de la Praga. Reprezentanții cei mai importanți ai acestui c. au fost lingviștii Charles Bally (1865-1947) și Albert Sechehaye (1870-1946), colegi ai lui Saussure, și Henri Frei (1899-?), discipol al acestora. Saussure s-a remarcat de la început, în articolele publicate, ca student la Leipzig, despre probleme de lingvistică indo-europeană, prin analiza minuțioasă, precisă și pătrunzătoare a faptelor de limbă, ceea ce-i conferea vădit o formație de neogramatic. În lucrarea sa „Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues Indo-européennes” („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), apărută la Leipzig în 1897, care a avut un mare răsunet în epocă, el a cercetat cu aceeași rigoare vocalele indo-europene în legătura lor reciprocă, în cadrul unui sistem în care fiecare alternanță ocupă un loc bine definit. Cu acest prilej, el a presupus că, într-o fază mai veche, indo-europeana cunoștea numai vocala e și că, alături de sunetele ei cunoscute, s-au mai dezvoltat ulterior și vocalele a și o – idee reluată și dezvoltată apoi de numeroși lingviști. Articolele scrise de Saussure au fost adunate în volumul „Recueil des publications scientifiques de Ferdinand de Saussure” („Culegere de lucrări științifice ale lui Ferdinand de Saussure”), la Geneva, în 1922, și ele tratează probleme de lingvistică indo-europeană care au suscitat un mare interes în rândurile lingviștilor din Europa. Ceea ce l-a făcut însă celebru a fost lucrarea „Cours de linguistique générale” („Curs de lingvistică generală”), apărută postum, în 1916, pe baza notelor luate de către colegii săi Charles Bally și Albert Sechehaye (deveniți ei înșiși mari lingviști și șefi de școală). Această lucrare a fost tradusă în numeroase limbi, a oferit cercetătorilor cel mai original și mai consecvent sistem lingvistic și a exercitat cea mai profundă influență asupra lingvisticii secolului nostru. Saussure a acordat o mare importanță atât schimbărilor fonetice și cauzelor care le-au determinat, cât și analogiei ca factor fundamental în creațiile lingvistice. El este primul lingvist care a conceput limba ca un sistem de semne. După părerea sa, cuvântul sau semnul lingvistic (le signe linguistique) are două laturi: conceptul sau sensul (le signifié) și imaginea acustică sau corpul fonetic (le signifiant), ambele de natură psihică. Conceptul este însăși reflectarea unui obiect din realitate, în timp ce imaginea acustică este o totalitate de diferențe care o separă de toate celelalte imagini acustice și care presupune existența unui material sonor, perceput auditiv de către vorbitori. Conceptul și elementele componente ale acestei imagini acustice (fonemele) se definesc negativ: nu după conținut, ci după raporturile lor cu celelalte concepte sau foneme din sistem, în opoziție cu acestea („conceptul este ceea ce nu sunt celelalte concepte”; „fonemele sunt entități incorporabile – care se pot integra într-o unitate, opozitive – a căror valoare e determinată numai prin raportare la alte foneme, relative – care intră în relație unele cu altele, și negative – care nu se confundă unele cu altele”). Pentru Saussure esențial este faptul că semnele lingvistice (cuvintele, termenii) nu au o existență independentă, nu se află sub forma unui conglomerat, ci sunt constituite într-un sistem închegat, sunt solidare unele cu altele (valoarea unuia rezultă numai din prezența simultană a celorlalte, fiecare depinde de celelalte și se definește în opoziție cu ele). Aceste semne sunt în întregime subordonate relațiilor din cadrul sistemului și ele nu au nici o valoare în afara celeia dată de poziția lor în sistem. Recunoscând valoarea diferențială a semnului zero, el trage totuși concluzia că nici un semn, formă sau categorie gramaticală, luată în parte, nu are un conținut obiectiv, propriu; că n-ar fi necesare trăsăturile pozitive pentru marcarea opoziției dintre aceste semne, forme sau categorii, ci numai trăsăturile negative. Neglijând raporturile cuvintelor cu realitatea obiectivă, considerând limba un sistem de semne cu valori pure, determinate numai de diferențe, de opoziții, fără termeni pozitivi, lipsit de relații cu obiectele desemnate din această realitate, Saussure ajunge să afirme că nu există corespondență perfectă între cuvintele echivalente ca sens sau între categoriile gramaticale din mai multe limbi, deoarece poziția semantică a cuvintelor în vocabularul acestor limbi ca și conținutul categoriilor gramaticale sunt specifice pentru fiecare limbă în parte, fiind determinate exclusiv de natura raporturilor stabilite de cuvinte în sistem. În felul acesta, se realizează trăsătura comună a semnelor, respectiv a conceptelor, în toate limbile – aceea de a reflecta realitatea obiectivă – și se iau în considerație exclusiv nuanțele determinate de situația cuvintelor sau a conceptelor în sistemul lexical sau a categoriilor în sistemul gramatical; se neglijează astfel faptul că valoarea (caracteristica) unui semn lingvistic (a unui cuvânt sau termen) este determinată, în primul rând, de relația lui cu obiectul din realitatea obiectivă și, în al doilea rând, de poziția lui în interiorul sistemului căruia-i aparține, de opoziția lui față de celelalte semne sau concepte din sistem. Saussure a considerat că semnul lingvistic are două trăsături fundamentale: este arbitrar (în sensul că legătura care unește cele două laturi ale sale – conceptul și imaginea acustică – nu e motivată, naturală: imaginea sa acustică nu e legată în mod obligatoriu de un anumit concept, ea e aleasă în mod liber, nemotivat, același concept purtând nume diferite în mai multe limbi) și are caracter liniar (în sensul că posedă o dimensiune – aceea a timpului -, este imuabil, neschimbător – caracteristică explicabilă prin însușirile sale, ale sistemelor și ale limbii însăși: caracterul sistematic al faptelor de limbă, opoziția manifestată de masa vorbitorilor față de schimbările din limbă etc.). Se știe însă că imaginea acustică, în raport cu societatea, este impusă și nu poate fi modificată oricum de individ sau de societate; în cadrul aceleiași limbi, cuvintele cu formele și sensurile lor secundare sunt întotdeauna motivate din punct de vedere istoric, etimologic, căci legătura naturală dintre sens și formă nu se pierde niciodată pe deplin la nivelul întregului vocabular al unei limbi. Tendința de diferențiere lingvistică e proprie fiecărui individ, iar cauza principală a păstrării semnului lingvistic este capacitatea acestuia de a corespunde nevoilor de comunicare. Singurele transformări ale sensului lingvistic admise de Saussure sunt cele care privesc deplasarea raportului dintre imaginea acustică și concept, dar cauzele acestora nu-i apar destul de clare și le caută în însușirile semnului lingvistic, în limbă. În felul acesta, el înțelege sistemul ca fiind o sumă de relații cu existență autonomă, nefăcând nici o deosebire calitativă între sistemul lingvistic și oricare alt sistem de semne (ca scrierea, alfabetul surdo-muților, semnalele militare etc.) și incluzând lingvistica într-o știință generală a semnelor, numită de el semiologie. Influențat de teoriile sociologice ale lui E. Durkheim (societatea este un fapt psihic, un ansamblu de idei, suma cunoștințelor individuale; fenomenele sociale sunt reprezentări colective, existente în conștiința colectivă, care au forță coercitivă, impunându-se vorbitorilor; între individual și social există o opoziție etc.). Saussure a acordat o mare atenție antinomiei dintre limbă și vorbire, pe care a socotit-o ireductibilă prin comparație cu antinomia „individual” și „social” din teoriile lui Durkheim. După părerea sa, limbajul (le langage) are două aspecte: a) limba (la langue) – aspectul general, psihic și social al limbajului, exterior individului, care nu poate fi modificat de acesta, căruia i se impune prin constrângere și care nu poate fi cunoscut decât psihic; normă supraindividuală obligatorie, existentă în societate sub forma unor amprente acumulate pasiv în creierul vorbitorilor și formate dintr-un sistem lexicologic (cuvintele) și unul gramatical (relațiile și modelele după care se realizează comunicarea), existente virtual în conștiința acestora; b) vorbirea (la parole) – aspectul individual al limbajului, actul prin care vorbitorul se servește de limbă pentru a-și exprima propriile idei și sentimente (subordonat voinței individului și caracterizat prin libertatea momentană a vorbitorilor) și care nu poate fi studiat decât psihofizic. În ciuda separării și opunerii celor două aspecte, Saussure a afirmat totuși că modificările limbii își au izvorul în vorbire. Ajungând la negarea esenței sociale a limbii, el a împărțit istoria ei în două: a) lingvistica internă, care are ca unic și adevărat obiect fenomenul lingvistic în sine, limba studiată în sine și pentru sine (fără a lua în considerație, obligatoriu, împrejurările în care s-a dezvoltat limba, fără a stabili totdeauna legături între limbă și populația care a vorbit-o, fără a putea explica în orice situație faptele de limbă constatate sau descrise etc.); b) lingvistica externă, care are ca obiect legătura limbii cu celelalte fenomene sociale (cu istoria politică a unui stat, cu politica lingvistică a acestuia, cu dezvoltarea civilizației, cu extensiunea geografică etc.) și modificările pe care le suferă ca urmare a acestor legături. El a crezut că factorul extern nu atinge mecanismul sistemului care – ca ansamblu de relații – rămâne imuabil și în afara transformărilor limbii. Saussure era de părere că studiul sincronic este mai important decât cel diacronic, deoarece studiul diacronic ia în discuție numai faptele particulare, succesiunea lor în timp, termenii care se substituie unul altuia fără a forma un sistem; studiul sincronic, dimpotrivă, se ocupă de studierea raporturilor logice și psihologice coexistente, care leagă termenii într-un sistem, permițând analiza sistemului. În lingvistică, știință care operează cu valori, cele două modalități de studiu (sincronic și diacronic) trebuie separate – spunea Saussure – mai ales când sistemul este mai complex și mai organizat, deoarece modificările sunt izolate, nu au caracter sistematic, nu se leagă între ele, nu depind una de alta; numai unele elemente ale sistemului sunt atinse, dar acestea nu-l modifică direct, nu-i tulbură echilibrul. Pentru el, legile limbii se deosebesc prin două însușiri: prin caracter general și prin caracter imperativ. De aici el a ajuns la distingerea unor legi sincronice, generale, neimperative, la un fel de reguli de funcționare a limbii într-o anumită etapă din istoria sa – și a unor legi diacronice, particulare, accidentale și imperative, care presupun manifestarea multiplă a unui caz izolat. Sub influența c. inițiat de Saussure s-au aflat și se mai află cei mai mari lingviști care au pus bazele principalelor curente din secolul nostru. Bally a preconizat stabilirea unor metode de învățare a limbilor străine și a creat stilistica lingvistică, concepută ca un studiu al mijloacelor de exprimare ale unei comunități lingvistice, din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al procedeelor expresive, care țin de obișnuința colectivă, pe care a încadrat-o în lingvistică (în opoziție cu stilistica literară, care studiază stilurile individuale și care ține de critica literară și de estetică). În ciuda faptului că stilul conține procedee folosite de mai mulți vorbitori, el este – după Bally – totdeauna individual, deoarece presupune o alegere conștientă a acestor procedee. De aici și împărțirea stilisticii în: a) stilistică internă (pusă de Bally pe primul plan), care studiază limba în raporturile ei cu viața individuală, raporturile dintre limbă și gândirea vorbitorilor și a ascultătorilor; b) stilistică externă sau comparativă, care studiază comparativ mijloacele expresive ale mai multor limbi sau principalele tipuri expresive ale aceleiași limbi, în funcție de mediul vorbitorilor, de scopul urmărit de aceștia, de împrejurările comunicării. Bally a exclus diacronia (cercetarea istorică) din studiile stilistice, considerând că aceasta nu ajută la înțelegerea raportului dintre limbă și gândire, denaturează uneori acest raport; că vorbitorii trăiesc numai în prezent și nu sunt conștienți de schimbările care se produc. Pentru Bally, lingvistica istorică poate studia numai fapte izolate. El credea că sistemul limbii nu poate ieși în evidență decât printr-un studiu sincronic; că limba trebuie studiată în legătură nemijlocită cu viața, cu modul de trai, cu reacțiile sufletești ale vorbitorilor. Bally a căutat în cuvintele și locuțiunile expresive stări sufletești, comune oamenilor, indiferent de timp și de spațiu, ținând însă seama de rolul mediului social, al gradului de cultură și al profesiunii vorbitorilor. El a pus un accent deosebit pe gândirea afectivă a vorbitorilor în comunicare, pe exprimarea atitudinii lor față de obiectul comunicării, ajungând la concluzia că toate inovațiile lingvistice se datoresc factorului afectiv (cel logic, intelectual simplifică și schematizează limba), că limba nu este numai un mijloc de comunicare a ideilor și sentimentelor, ci și un instrument de acțiune. Bally a evidențiat tendințele limbii franceze, socotind ca mai importante: tendința ordinii progresive a cuvintelor în frază (trăsătură analitică întărită pe măsura reducerii flexiunii) și tendința concentrării semnelor lingvistice (trăsătură sintetică ce presupune trecerea de la autonomia cuvântului la autonomia îmbinării, ca rezultat al întăririi topicii fixe). A negat existența vreunui criteriu obiectiv de apreciere a progresului în limbă, considerând că analiza lingvistică nu ne arată decât pierderi și achiziții, o oscilare continuă fără o direcție precisă, o evoluție, dar nu un progres. El a făcut o analiză subtilă a procedeelor gramaticale folosite în limbile analitice, în special a fenomenului denumit de el actualizare și a mijloacelor gramaticale folosite în acest sens, a actualizatorilor. Înțelegea prin „actualizare” individualizarea termenilor propoziției cu ajutorul articolului, al afixetor (de gen, de număr, de caz, de mod, de timp, de persoană, de diateză) sau al determinantelor adjectivale, numerale sau adverbiale. Aceasta ar fi o actualizare explicită, mai frecventă în limbile analitice, în corelație cu actualizarea implicită, oferită de context. Articolele și afixele sunt specializate pentru acest rol, în timp ce adjectivele, numeralele și adverbele mai au și alte funcții. Servind la exprimarea unor idei determinate, a unor situații concrete, actualizatorii însoțesc permanent, în vorbire, cuvintele care devin termeni ai propozițiilor. De aici, el a ajuns la concluzia că nu există cuvinte autonome, izolate, că existența lor depinde de context, de propoziție. Insistând prea mult pe asemănările dintre fenomenele gramaticale și evidențiind prea puțin diferențele calitative dintre ele, Bally a ajuns să pună pe același plan funcția sufixului cu aceea a prepoziției, compunerea cuvintelor cu îmbinările de cuvinte ocazionale etc., tinzând spre izomorfism. Sechehaye a revizuit definițiile unor noțiuni gramaticale și a discutat problema raportului dintre limbă și gândire. El considera, în opoziție cu Bally, că limba este creația inteligenței și că rolul ei predominant este de a comunica idei și nu sentimente. În contact cu vorbirea, cu viața, ea s-a pătruns de unele elemente afective, dar acestea nu i-au putut modifica dezvoltarea. Analizând limba din punct de vedere psihologic, el a constatat că aceasta cuprinde două categorii de elemente: unele pregramaticale (și extra-gramaticale), care țin de psihologia individuală, și altele gramaticale, produse de psihologia colectivă. După părerea sa, întreaga organizare a limbii se adaptează nevoilor gândirii, iar factorul de evoluție și progres în limbă este reprezentat prin legile abstracte ale logicii. Sachehaye crede că în sintaxă forma nu poate fi ruptă de conținut și că ar trebui să se înceapă cu analiza în ansamblu a unităților sintactice, de la cele mai simple la cele mai complexe (nu numai de la formă sau numai de la conținut). Deși teoretic s-a declarat pentru menținerea opoziției sincronie – diacronie, în practica cercetărilor sale a realizat sinteza celor două metode, arătând că lingvistica sincronică nu poate explica totul, nu poate depista cauzele schimbărilor și în consecință este nevoie și de istoria limbii, trebuie apelat la gramatica istorică. A reușit să evidențieze raporturile dintre limbajul pregramatical și cel gramatical, dintre limbă și vorbire, dintre lingvistica sincronică și cea diacronică, dintre semantică și sintaxă, dintre studiul sunetelor și acela al formelor precum și rolul factorului conștient în limbă. Era de părere că orice limbă se învață conștient și cu efort, că de la apariția limbii a existat o alegere conștientă a unor mijloace care aparțineau limbajului natural, că evoluția limbii se produce prin acțiunile conștiente și eterogene ale indivizilor izolați. Limba este astfel o operă colectivă, un rezultat al mai multor creații, interpretări și tendințe cu direcții opuse, fapt care explică amestecul și incoerența din limbă. Ea există în fiecare individ în parte, căci vorbirea individuală cuprinde atât elemente comune tuturor vorbitorilor, cât și trăsături specifice, după apartenența socială, profesiunea și gradul de cultură al vorbitorilor; ea este un fenomen social care antrenează în conștiința individuală două forțe eterogene: tendința individuală și exigențele vieții sociale cărora li se supun indivizii. În acțiunea individ – societate individul restituie cu dobândă ceea ce a primit de la societate, iar societatea asigură progresul individual. Frei, la rândul său, analizând greșelile curente din franceza contemporană vorbită, nu condamnă abaterile de la norma lingvistică, ci le explică: ele se produc numai atunci când vorbitorul nu găsește în limba normată resurse suficiente pentru a exprima destul de repede și de clar ideile sale (în limbă există forme corecte, dar insuficient de explicite, după cum există și forme incorecte, care pot face exprimarea mai clară). Frei a respins cercetarea diacronică (istorică) a limbii, considerând-o insuficientă pentru explicarea faptelor de limbă: el a explicat aceste fapte exclusiv prin funcțiile limbii, în cadrul unei cercetări sincronice. Neglijând nevoile vieții sociale, specificul limbilor și al compartimentelor acestora, Frei crede că orice limbă, orice proces de comunicare a ideilor trebuie să răspundă la cinci cerințe esențiale, indiferent de timp sau de loc: nevoia de a ordona semnele lingvistice într-un sistem, după forma sau semnificația lor, cu ajutorul analogiei, al etimologiei populare etc.; nevoia de diferențiere, de clarificare a faptelor; nevoia de economie; nevoia de invariabilitate, de păstrare a semnelor și nevoia de expresivitate. ◊ ~ structuralist: c. în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care studiază limba independent de sensurile cuvintelor și de istoria societății, văzând în ea un sistem de relații – fonetice și gramaticale – ce se condiționează reciproc. Se disting trei ramuri ale structuralismului lingvistic: structuralismul analitic (inductiv) european, structuralismul analitic (inductiv) american (descriptivismul) și structuralismul non-analitic (deductiv) american – generativ sau transformațional. A. Structuralismul analitic (inductiv) european are ca punct de plecare în dezvoltarea sa două lucrări celebre ale lui Ferdinand de Saussure: Mémoire sur le système primitif des voyelles dans les langues indo-européennes („Expunere asupra sistemului primitiv al vocalelor în limbile indo-europene”), Leipzig, 1897 și Cours de linguistique générale („Curs de lingvistică generală”), 1916. Ferdinand de Saussure, considerat fondatorul structuralismului lingvistic european, a elaborat principiul fundamental al acestui curent cu două corelații: a) fiecare structură sau unitate lingvistică funcționează în opoziție cu altă structură sau unitate lingvistică; b) structurile sau unitățile limbii pot fi analizate în elemente lingvistice mai mici, în așa-numite trăsături distinctive. Nici un lingvist din epoca respectivă, în care ideea de sistem – ca joc al opozițiilor și al diferențelor – devenise caracteristica principală a lingvisticii europene, nu a exprimat atât de clar principiul sistemului în termenii acestor diferențe și opoziții. Ideile lui (semnul lingvistic este o solidaritate între concept și expresie, între idee și imaginea sa acustică; semnul lingvistic are un caracter arbitrar; semnul lingvistic are un caracter psihic; între cele două forme fundamentale ale limbajului – limbă (langue) și vorbire (parole) – există diferențe; între cele două modalități de a privi fenomenul lingvistic – sincronie și diacronie – există, de asemenea, deosebiri; sunetele au o funcție distinctivă etc.) au fost dezvoltate ulterior de o întreagă pleiadă de lingviști europeni grupați în adevărate școli lingvistice de renume mondial. Astfel: 1) Școala lingvistică din Geneva (Elveția) a făcut distincție între lingvistica sincronică și lingvistica diacronică, între langue și parole, între relații paradigmatice și relații sintagmatice, între cele două aspecte ale semnului lingvistic (signifiant și signifié). Ea a fost reprezentată mai ales de Charles Bally (1865-1947), Albert Sechehaye (1870-1946), Henri Frei (1899-?) și R. Godel, continuând cu precădere studiul raportului dintre limbă și vorbire, în termenii social-individual. Charles Bally a pus bazele stilisticii lingvistice, care se ocupă de afectivul și expresivul exprimate în vorbirea considerată ca fapt colectiv. Albert Sechehaye a acordat aceeași atenție psihicului și logicului în funcționarea limbajului precum și mecanismelor sintagmatice din limbaj, concepând sistemul ca un angrenaj de microsisteme aflate în relații de subordonare și de supraordonare. 2) Școala lingvistică din Praga (Cehoslovacia) a studiat mai ales funcțiile elementelor, ale claselor de elemente și ale mecanismelor care apar între ele. Principala ei realizare a fost însă fonologia; în sintaxă a elaborat principiul analizei funcționale. A fost reprezentată de mulți lingviști, dar mai ales de fondatorii ei Roman Jakobson, Serghei Karcevski (1884-1955) și Nikolai Sergheevici Trubețkoi (1890-1938). A luat ființă în 1926 și a editat revista „Travaux du Cercle linguistique de Prague” („Dezbateri ale Cercului lingvistic din Praga”), 1929. Punând bazele acestei noi discipline – fonologia -, el a dat o formulare coerentă integrală principiilor acesteia; a subliniat trăsătura distinctivă a fonemului, rolul opozițiilor fonologice și ierarhia acestora; a dezbătut problema legilor generale ale limbii și a caracterului sistematic al acesteia, a modificărilor lingvistice, a raportului dintre limbă și societate, dintre sincronie și diacronie, dintre limbă și vorbire, dintre funcție și substanță, dintre compartimentele limbii; a inițiat studiile de tipologie structurală etc. André Martinet (n. 1908), reprezentantul francez al acestei școli lingvistice, a aprofundat în lucrările sale – Éléments de linguistique générale, Paris, 1960 și A Functional View of Language, Oxford, 1962 – principalele teze ale școlii (îmbinarea punctului de vedere funcțional cu cel structural, înțelegerea raportului dintre limbă și vorbire ca raport între general și individual, cercetarea diacronică a sistemului limbii și tendințele evolutive ale acestuia). În lucrările sale, Martinet a introdus explicit și ideea dependenței istoriei limbii de istoria societății. El a arătat că cercetarea structurală a limbii nu este obligatoriu sincronică și că sistemul fonetic este numai în aparență static (în realitate, el se transformă neîncetat, servind unor necesități de comunicare în continuă schimbare); că orice schimbare fonologică este dirijată spre un scop și ea nu poate fi explicată decât în cadrul întregului sistem fonologic. Printre lingviștii români care au aplicat în lucrările lor principiile Școlii lingvistice din Praga se numără: Sextil Pușcariu, Alexandru Rosetti, Emil Petrovici, Al. Graur, Emanuel Vasiliu și Andrei Avram. 3) Școlile lingvistice din Rusia și URSS: a) Școala lingvistică din Kazan, reprezentată mai ales de I. A. Baudouin de Courtenay (1845-1929) și Mikolai S. Krușevski (1851-1887), de orientare preponderent fonologică, a conturat conceptul de „fonem” și a făcut net distincția între limbă – ca fapt social – și vorbire – ca fapt individual -, între cercetarea aspectului evolutiv (diacronic) și cea a aspectului contemporan (sincronic) al limbii; b) Școala lingvistică din Petersburg, reprezentată mai ales de I. V. Șcerba (1880-1944), L. P. Jakubinski, E. D. Polianov, A. A. Reformatski, V. V. Vinogradov (1895-1969) și S. B. Bernștein, a fost influențată direct de cea din Kazan. Abordând funcțional fenomenul lingvistic, ea a influențat, la rândul ei, analiza fenomenului literar și a constituit una dintre premisele importante ale mișcării formaliștilor ruși, la organizarea căreia a contribuit foarte mult și Roman Jakobson. În 1917 a înființat „Societatea pentru studiul limbajului poetic”. c) Școala formaliștilor (formală), reprezentată prin membrii „Societății pentru studiul limbajului poetic” din Petersburg – V. Șkloski, A. Brik și L. P. Jakubinski; prin aceia ai „Cercului lingvistic” din Moscova – R. Jakobson și G. Vinokur; prin colaborarea cercetătorilor B. Eihenbaum, I. Tânianov (1894-1943), B. V. Tomașevski (1890-1957), V. Propp, V. M. Jirmunski (1891-1971) și V. V. Vinogradov. Ea a fost profund influențată de lucrările lingvistului rus I. A. Baudouin de Courtenay. Reprezentanții acestei școli porneau de la ideea că limbajul poeziei (al literaturii artistice în general) reprezintă un sistem de comunicare cu totul deosebit de cel constituit de limba comună, deoarece fiecare cuvânt din acest limbaj dă impresia că se naște din nou. În consecință, ei socoteau că singura sarcină adevărată a cercetării literare ar fi studierea procedeelor de realizare a formei, conținutul social și ideologic al literaturii fiind obiectul altei discipline. d) Școala lingvistică din Moscova, reprezentată mai ales de Filip Feodorovici Fortunatov (1848-1914), Roman Jakobson și A. A. Șahmatov, a adus în discuție problema distincției dintre sincronie și diacronie, a raportului dintre psihologic și lingvistic, a selecției criteriilor de analiză a limbajului. În 1915/1916 a înființat „Cercul lingvistic din Moscova”, al cărui cofondator și prim președinte a fost Roman Jakobson (între 1915-1920). Printre lingviștii sovietici care s-au ridicat sub influența acestei școli se remarcă: O. S. Kalughina, A. N. Kolmogorov, V. A. Uspenski, V. V. Ivanov, K. L. Dobrușin și I. I. Revzin. Aceștia au dezvoltat teoria modulării matematice a gramaticii de tip analitic prin metode cantitative. În mod deosebit se distinge S. K. Șaumian, prin tratarea raportului dintre model și obiectul modelat și prin stabilirea deosebirii dintre fonemul concret și sunetul concret; dintre fonemul abstract și sunetul abstract. 4) Școala lingvistică din Copenhaga (Danemarca) a urmărit mai ales mijloacele formale de descriere a structurilor lingvistice. Ea a demonstrat că limba se caracterizează prin solidaritatea dintre conținut și expresie, fiecare dintre acestea dispunând de substanță și formă; că orice text poate fi analizat în cele mai mici elemente componente. Ea este reprezentată mai ales de Vigo Bröndal (1887-1942) și Louis Hjelmslev (1899-1965). Bröndal s-a orientat spre categoriile logicii și a dezvoltat teoria opozițiilor, extinzând-o de la domeniul fonologiei la domeniul morfologiei și al semanticii; a dezbătut problema relațiilor în cadrul sistemului, raportul dintre limbă și vorbire, dintre conținut (substanță) și formă (structură). El a înființat, în 1934, împreună cu Hjelmslev, „Cercul lingvistic din Copenhaga”. Hjelmslev a pus bazele glosematicii (știința „glossemelor”, a unităților invariante sau reductibile ale limbii), a propus un ansamblu de principii de care trebuie să asculte construirea unei teorii a limbajului, a dat o descriere coerentă a tipurilor de relații lingvistice din cadrul structuralismului analitic, a procedat la divizarea sensului lexical în trăsături semantice, distinctive; a luat în discuție raportul dintre limbă și societate, dintre conținut și expresie (cele două laturi ale semnului lingvistic); a adoptat o serie de termeni noi pentru a preveni confuziile cu conceptele și categoriile tradiționale, a apropiat lingvistica de matematică, încadrând-o în rândul științelor exacte etc. Printre lingviștii români care au discutat, au adoptat și au dezvoltat metodele glosematicii (în special în definirea tipurilor de relații, în nuanțarea procedeelor de segmentare și în descrierea opozițiilor prin relația de neutralizare dintre termeni) figurează: Ion Coteanu, Emanuel Vasiliu, Andrei Avram, Valeria Guțu-Romalo, Sorin Stati, Paula Diaconescu, Solomon Marcus, Maria Manoliu-Manea și Liliana Ionescu-Ruxăndoiu. 5) Școala lingvistică din Londra (Anglia) a avut o concepție preponderent filozofică, cu mari implicații în lingvistica modernă. Ea a susținut că sensul este dat de uz, a clasificat diversele utilizări posibile ale limbajului, studiindu-le în cadrul teoriei actului vorbirii. Este reprezentată de John Rupert Firth (1890-1960) și M. A. K. Holliday, care au acordat o mare atenție ierarhiei nivelurilor limbii și lingvisticii aplicate (în special în predarea limbii engleze) B. Structuralismul analitic (inductiv) american are ca punct de plecare în dezvoltarea sa lucrările etnologului și lingvistului american Franz Boas asupra culturii și limbilor populațiilor indiene din America, iar ca reprezentanți străluciți pe Edward Sapir (1884-1939) și Leonard Bloomfield (1887-1949), întemeietori ai Școlii lingvistice din Yale, reprezentanți ai descriptivismului american. Aceștia au imprimat cercetărilor proprii un caracter predominant sincronic (descriptiv), explicabil prin orientarea tehnicistă a gândirii lor, prin necesitatea de a studia, compara și clasifica limbile indigene necunoscute ale Americii (în majoritate fără atestări istorice și fără scriere). Sapir a dezvoltat studiul tipologic al limbilor, bazat pe identități de structură, a schițat principiile tipologiei morfologice a acestora, a insistat asupra caracterului psihic al sunetului, asupra valorii psihologice a elementelor fonetice, a propus criterii de clasificare a faptelor de structură lingvistică (gramaticală), a studiat legăturile complexe ale limbii cu gândirea și realitatea istorică, a subliniat legătura dintre caracterul simbolic și caracterul expresiv al limbajului etc. Bloomfield a explicat mecanismul comunicării, considerând-o un lanț de stimuli și reacții (în relația om-natură stimulii sunt nelingvistici, iar reacțiile – lingvistice sau nelingvistice; în relația om-om, stimulii sunt, ca și reacțiile, fie lingvistici, fie nelingvistici), a scos în evidență importanța poziției din lanțul lingvistic în definirea unităților lingvistice etc. Pe lângă acești doi mari lingviști, printre figurile marcante ale descriptivismului american, care aparțin Școlii lingvistice din Yale, se numără B. Bloch, G. L. Trager, Ch. Hockett, E. A. Nida, Ch. C. Fries, R. A. Hall, A. A. Hill, Rullon S. Wells și K. L. Pike (care au pus bazele gramaticii constituenților imediați), R. S. Pittman, S. Schatman și Zellig S. Harris (care a reușit să dea forma cea mai riguroasă și mai coerentă analizei distribuționale, marcând în acest fel trecerea spre analiza transformațională). Prin analiza distribuțională, descriptiviștii americani au ajuns la un formalism excesiv, negând în final rolul semanticii în funcționarea limbii. În lingvistica românească, cercetătorii care au aplicat în studiul fonologiei, al morfologiei (al categoriilor gramaticale și al clasificării părților de vorbire), al dialectologiei și al sensurilor lexicale analiza distribuțională sunt: Emanuel Vasiliu, Paula Diaconescu, Valeria Guțu-Romalo, Maria Manoliu-Manea și Matilda Caragiu-Marioțeanu. C. Structuralismul non-analitic (deductiv) american, apărut ca o reacție la structuralismul descriptivist, este reprezentat mai ales de Zellig S. Harris, Noam Chomsky, Moris Halle, Paul Postel, J. J. Katz, Robert B. Lee, Ch. Fillmore și Robert B. King; el pune accentul pe modelarea dinamică matematică, pe nivelul structurii frazei și al transformărilor, pe nivelul semantic și cel fonologic etc. Pe baza criticii aduse școlii descriptiviste de către toți acești lingviști, s-a constituit teoria gramaticilor generative. În lingvistica românească s-au impus ca transformaționaliști Emanuel Vasiliu, Sanda Golopenția-Eretescu, Laura Vasiliu, Mihaela Mancaș, Liliana Ionescu-Ruxăndoiu, Gabriela Pană-Dindelegan, Ileana Vincenz, Mihaela Cârstea, Mariana Tuțescu etc. ◊ ~ etnolingvistic: c. apărut în deceniul al treilea al secolului nostru în lingvistica din SUA. Bazele sale au fost puse de Edward Sapir (1884-1939) prin lucrarea „Language. An introduction to the study of speech” („Limbaj. Introducere în studiul limbii”), New York, 1921. Pe lângă problemele de lingvistică cu caracter tehnic (analiza sunetelor, categoriile gramaticale, procedeele gramaticale, clasificarea morfologică a limbilor etc.), acesta discută și probleme de teorie a limbii (definiția limbajului, legătura dintre limbă și societate, dintre limbă și gândire, influența reciprocă a limbilor etc.). După părerea sa, limba este un produs al societății și o funcție a culturii. Din punctul de vedere al structurii nu există diferențe tranșante între o limbă de civilizație și o limbă primitivă, deoarece fiecare dispune de un sistem fonetic, fiecare asociază elementele sonore cu diferite concepte, fiecare poate exprima formal diverse raporturi etc. Sapir consideră că între rasă (fenomen biologic) și limbă (fenomen social) nu există o legătură directă; la fel, între limbă și cultură, deoarece tipul rasial, cel cultural și cel lingvistic nu sunt obligatoriu paralele, ariile lor de răspândire încrucișându-se în majoritatea cazurilor (limbi înrudite pot fi purtătoare ale unor culturi diferite, după cum aceeași, limbă poate exprima culturi diferite). Istoria culturii este pentru Sapir o suită complexă de schimbări cantitative, o alternanță de achiziții și pierderi, iar evoluția limbii o suită de schimbări formale, fără legătură cu conținutul. El afirmă că fiecare limbă ar avea un model propriu, neschimbător, de esență nematerială, care funcționează ca un mecanism psihologic în afara istoriei limbii și care dă elementelor lingvistice concrete o anumită formă și le indică direcția schimbărilor. Acest model reprezintă o caracteristică de bază a limbii, găsindu-se atât în sistemul fonetic (unde determină numărul fonemelor, relațiile dintre ele și funcționarea sistemului fonologic și rămâne intact chiar după schimbarea conținutului fonetic), cât și în sistemul gramatical al acestuia. După părerea sa, modelul lingvistic făurește geniul structural al unei limbi, specificul ei; el este în mare măsură de sine stătător și prin el se dezvăluie modelul cultural al unei societăți. ◊ ~ semanticist: c. idealist în lingvistica contemporană, apărut la începutul secolului al XX-lea, care susține că principala problemă a filozofiei ar fi limba, pe care o identifică cu logica și cu realitatea obiectivă, înlocuind cercetarea științifică a realității prin analiza formală a sensului cuvintelor. Cei mai de seamă reprezentanți ai acestui c. sunt: Rudolf Carnap, filozof german, Chase Stuart, filozof american, și Read Brain, filozof englez. Ei consideră limba un ansamblu de simboluri convenționale, de complexe sonore pe care oamenii le înțeleg diferit și cărora le atribuie, individual și arbitrar, după împrejurări, semnificații diferite, în raport cu gradul lor de cultură și cu mediul social în care activează (de aici și concluzia falsă că aceasta ar fi cauza principală a neînțelegerilor între oameni, a conflictelor sociale și naționale). Ei recomandă îndepărtarea cuvintelor abstracte din limbă, deoarece – spre deosebire de cele concrete care desemnează obiecte reale – acestea desemnează simboluri, ficțiuni, obiecte ireale, creând neajunsuri societății, împiedicând cunoașterea. Răsturnând raporturile reale dintre limbă și gândire, dintre limbă și societate, ei afirmă că în evoluția societății, în organizarea acesteia, factorul determinant nu este existența socială, ci gândirea umană, felul de a gândi al unui popor, influențat la rându-i de limba pe care acesta o vorbește. Semanticiștii își propun crearea unei teorii generale a semnelor fără legătură cu limbile reale, fără raportare la procesul comunicării. ◊ ~ latinist: c. apărut în lingvistica și filologia românească din secolul al XIX-lea, continuator al unor idei ale Școlii ardelene până în 1880. Reprezentanții săi – August Treboniu Laurian, Timotei Cipariu, I. C. Massim, Aron Pumnul, G. Barițiu, G. Săulescu, G. Munteanu, I. Hodoș, A. M. Marienescu, l. G. Sbiera etc. -, animați de dorința patriotică de a continua ideile înaintașilor (Samuil Micu, Gheorghe Șincai, Petru Maior și I. Budai-Deleanu) și de a demonstra multilateral, împotriva falselor și tendențioaselor teorii, latinitatea poporului român și a limbii sale, au ajuns la unele exagerări, combătute de scriitorii și criticii literari ai epocii (Alecu Russo, C. Negruzzi, V. Alecsandri, Al. Odobescu, B. P. Hasdeu, I. L. Caragiale și mai ales Titu Maiorescu). Pornind de la teza că limba română este o limbă „stricată”, promotorii acestui c. s-au străduit să o reapropie de latină și să demonstreze puritatea ei integrală prin unele măsuri arbitrare: eliminarea cuvintelor străine din limbă și înlocuirea lor cu termeni reînviați din textele noastre vechi, luați direct din dicționare latinești sau formați special din elemente latine (ca de exemplu: de perete frecătoriu pentru chibrit și de gât legău pentru cravată); modificarea formei cuvintelor de origine latină, pentru a le apropria de forma originală, sau modificarea structurii unor cuvinte străine, pentru a le apropia de latină (ca de exemplu: sl. Slatina a fost modificat în Stelatina, pentru a demonstra că vine de la lat. Stella Latina; sl. război în răzbel – cum a circulat multă vreme chiar și în limba populară -, pentru a demonstra că vine de la lat. bellum „război”; sl. nărav în morav, pentru a demonstra că vine de la lat. mos, moris „obicei” etc.); promovarea principiului etimologic în ortografie (se scria tierra în loc de țară, iar sunetul „î” era notat diferit: mênă „mână”, vênt „vânt”, riu „râu”, rônd „rând”, gût „gât” etc.); elaborarea de dicționare, gramatici și sisteme ortografice latinizante etc. În felul acesta, ei riscau să ajungă la o limbă și la o scriere cu totul artificiale, un exemplu în acest sens fiind „Dicționarul limbii române” alcătuit de Laurian și Massim, în colaborare parțială cu Bariț și Hodoș. În ciuda acestor neajunsuri și greșeli, în ciuda influenței negative a activității lor în epocă (iar mai târziu asupra unor scriitori minori și asupra unor publicații), latiniștii au contribuit la cercetarea legilor fonetice ale limbii române; pasiunea lor pentru identificarea unor termeni latini în vechile texte românești a stimulat interesul pentru cultura și literatura noastră medievală; unele dintre cuvintele introduse forțat în dicționarul amintit au devenit neologismele de mai târziu ale limbii române; au contribuit la generalizarea scrierii cu caractere latine; au adus noi argumente în sprijinul originii latine a limbii și poporului român; Cipariu a pus bazele editării vechilor texte românești și ale gramaticii istorice a limbii noastre; Laurian a publicat o gramatică românească și, împreună cu N. Bălcescu, a condus publicația „Magazin istoric pentru Dacia”; Pumnul a dat prima istorie a literaturii române în texte; Marienescu și Sbiera au publicat importante culegeri de folclor etc. ◊ ~ istorico-popular: c. apărut sub influența ideilor Școlii ardelene spre jumătatea secolului al XIX-lea (1840-1870) în rândurile scriitorilor din acea epocă, grupați în jurul revistei Dacia literară. Astfel, M. Kogălniceanu, N. Bălcescu, C. Negruzzi, Alecu Russo și V. Alecsandri au determinat, prin scrierile lor, o nouă orientare a limbii noastre literare; ei au susținut ideea unei limbi literare care să aibă la bază limba vorbită de popor și limba scrisă a cărților vechi, subliniind necesitatea neologismului impus de cultura modernă.

catedră sf [At: ZILOT, CRON. 72 / A și: (rar, lat) cat~ / Pl: ~re / E: lat cathedra] 1 (Asnb) Jeț. 2-3 (În școală) Construcție (de scânduri) cu un podium pe care se înalță un pupitru și un scaun pentru profesor, conferențiar etc. Cf tribună. 4 (Bis; rar) Amvon. 5 (Pex) (Birou sau) masă a profesorului. 6-7 (Pex) Post (și funcție) de profesor Si: (iuz) profesură. 8 (Îe) A vorbi (ca) de Ia ~ A vorbi savant, livresc, afectat. 9 Unitate de bază într-o instituție de învățământ (superior), în cadrul căreia se desfășoară activitatea didactică, metodică și de cercetare științifică în domeniul uneia sau mai multor discipline. 10 (Înv) Reședința unui șef de stat, unui patriarh, unui episcop, unui prelat Si: scaun Vz capitală.

MICROSOCIAL, -Ă adj. nivel ~ = termen folosit în sociologie pentru a desemna grupurile mici (de muncă, cercetare, conducere etc.) de desfășurare a activităților și relațiilor sociale. (< micro¹- + social)

BACALOGLU, Emanoil (1830-1891, n. București), fizician, chimist și matematician român. Acad. (1879), prof. univ. la București. Participant la Revoluția de la 1848. Contribuții originale îndeosebi în geometrie și optică; importantă activitate pedagogică și de organizare a cercetării științifice.

ORGANIZAȚIA MONDIALĂ A SĂNĂTĂȚII (O.M.S.; în engl.: World Health Organization – W.H.O.), agenție specializată guvernamentală (din 15 nov. 1947) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveția), creată la 22 iul. 1946 (își începe activitatea la 21 iul. 1948), în scopul coordonării activităților internaționale cu caracter sanitar, al cercetărilor farmaceutice, organizării schimbului de informații în domeniul sănătății, asigurării asistenței tehnice pentru țările în curs de dezvoltare și eradicarea bolilor epidemice și endemice. O.M.S. are 191 membri (2002), printre care și România (din 8 iun. 1948).

informatică sf [At: DEX / E: fr informatique] 1 Știință care studiază prelucrarea automată a informațiilor. 2 Domeniu de cercetare care studiază bazele științifice ale activității de informare și documentare Si: (rar) informatologie.

HIDROAVION aerodină de construcție specială care staționează pe suprafața unei ape decolează și amerizează de pe aceasta, având în locul trenului de aterizare două flotoare sau coca (fuzelajul servind drept flotor). Hidroavioanele fac parte din clasa C, subclasa C2: C2a (sub 600 kg), C2b (1200-2100 kg), C2c (peste 2100 kg). Hidroavioanele militare se întrebuințează în activitățile duse în zonele de litoral, pentru cercetare, sprijin și alte misiuni, în folosul forțelor navale sau de uscat. Hidroavionul poștal este destinat transporturilor poștale în zone inaccesibile datorită suprafețelor mari de apă care înconjoară zona de destinație.

SPEOLOGIE (< fr.; {s} gr. speos „peșteră” + logos „studiu”) s. f. Știință care se ocupă cu studiul complex al peșterilor, respectiv din punct de vedere geologic, geomorfologic, hidrologic, microclimatologic; o disciplină aparte o constituie biospeologia. S. cercetează, de asemenea, resturile fosile și urmele activității umane din peșteri precum și posibilitățile utilizării acestora în scopuri turistice sau terapeutice. Savantul român E. Racoviță este creatorul biospeologiei și al primului institut de speologie din lume (Cluj, 1920). Sin. speleologie.

INFORMATICĂ s.f. 1. Știință aplicativă care se ocupă cu prelucrarea rațională și automată a informațiilor (2) [în DN]. 2. Domeniu de cercetare care se ocupă de bazele științifice ale activității de informare și documentare; teoria informării științifice; informatologie. [< fr. informatique].

GALENUS (GALEN, GALENOS), Claudius, din Pergam (c. 130-c. 201), medic și filozof grec din Roma Antică. Unul dintre promotorii experimentului în medicină și biologie. Fondator al neurofiziologiei și neuropatologiei. Cercetări privind conformația și funcțiile mușchilor, mecanismul respirației, activitatea rinichilor. Autor al unor tratate enciclopedice de anatomie, terapeutică, farmacologie, morală, logică, retorică. Dogmele galenice au dominat medicina Occidentului și a Orientului Apropiat timp de un mileniu și jumătate.

central, ~ă [At: KRETZULESCU, A. 14 / V: (înv) chen~ / Pl: ~i, ~e / E: fr central] 1-2 a Care se află în centru (1-2) Si: centric (1-2). 3-4 a Care provine dintr-un centru (18-19). 5-6 a Care are puterea sau funcția unui centru (19). 7 a În care se întâlnesc felurite puteri, acțiuni etc. 8-9 a Care cuprinde sau conduce totul. 10 a (Pex) Principal. 11 a (Fig) Care constituie un nucleu în jurul căruia se grupează elementele secundare. 12-13 sf Instituție sau unitate economică de coordonare și control al activității într-o anumită ramură de activitate. 14 sf (Șîs ~ industrială; iuz) Unitate industrială caracteristică sistemului economic centralizat, care reunea întreprinderile și institutele de cercetare cu profil similar și coordona întreaga lor activitate. 15-16 sf Totalitate a instalațiilor tehnice folosite la producerea unor anumite forme de energie sau la efectuarea unei anumite operații tehnologice centralizate. 17-18 sf Clădire sau personal aferent unei centrale (14- 15). 19 sf Instalație pentru punerea în legătură a posturilor unei rețele de electrocomunicații. 20 sf Oficiu central (11).

ACADEMIA SPAȚIALĂ EUROPEANĂ (A.S.E., în engl. European Space Agency – E.S.A.), organizație europeană creată în 1980, cu sediul la Paris, în scopul asigurării și dezvoltării cooperării, exclusiv pașnice, între statele europene în domeniile cercetării și tehnologiei spațiale. A.S.E. îți desfășoară activitatea în trei centre: Noordwijk ann Zee (Olanda), Darmstadt (Germania) și Frascati (Italia). Are 13 membri.

bioastronautică s. f. (biol.) ◊ „Institutul de medicină aeronautică din Polonia – primul de acest fel din Europa – își serbează zilele acestea a 50-a aniversare. Institutul întâmpină jubileul desfășurând o activitate prodigioasă pe tărâmul bioastronauticii – un nou domeniu al cercetărilor biologice și medicale. Această nouă disciplină își propune ca obiectiv principal să ferească pe om de factorii care-i dăunează sănătății în timpul zborurilor cosmice.” Sc. 3 XI 78 p. 5 (din germ. Bioastronautik, fr. bioastronautique; DMC 1966; DN3)

KARRER [kárər], Paul (1889-1971), chimist elvețian de origine rusă. Prof. univ. la Zürich. Cercetări în domeniul hidraților de carbon și al aminoacizilor. Activitate de pionierat în ceea ce privește carotinoidele (în 1930 a stabilit formula β-carotenului) și flavonele. A sintetizat vitaminele A, B₂, E și a izolat vitamina K. Premiul Nobel pentru chimie (1937), împreună cu W.N. Haworth.

COMUNITATEA EUROPEANĂ A ENERGIEI ATOMICE (EURATOM), organizație internațională guvernamentală, cu sediul la Bruxelles, una din cele trei entități ale Comunităților Europene. Fondată prin Tratatul separat de la Roma din 1957, își începe activitatea în 1958, în scopul coordonării politicilor statelor membre în domeniul cercetării nucleare și al creării unei piețe comune pentru materialele și echipamentele nucleare. Membri fondatori: Belgia, Franța, R.F.G., Italia, Luxemburg și Olanda. Alți membri: Danemarca, Irlanda și Marea Britanie (din 1973), Grecia (din 1981, membru plin în 1986), Spania și Portugalia (din 1986).

radiocapsulă s. f. (tehn. med.) ◊ „Pentru măsurarea activității intestinului, o echipă medicală în colaborare cu Centrul de cercetări nucleare din Strasbourg a pus la punct o radiocapsulă miniaturală autonomă.” R.l. 19 XII 81 p. 6 //din radio-4 + capsulă//

KLAUS, Georg (1912-1974), filozof și logician german. Studii despre epistemologie și de analiză a activității sociale contemporane („Teoria specială a cunoașterii”, „Cibernetică și societate”). Cercetări de semantică generală („Logică modernă”, „Limbajul politicii”).

LINGVISTICĂ, lingvistici, s. f. Știința care studiază limba și legile ei de dezvoltare. Lucrările tovarășului Stalin cu privire la problemele lingvisticii dau cercetării științifice o temeinică fundamentare filozofică și largi perspective de activitate științifică creatoare. CONTEMPORANUL, S. II, 1952, nr. 297, 3/5. Înarmată cu concepția materialist-dialectică, lingvistica din țara noastră își desfășoară din plin activitatea. L. ROM. 1955, nr. 5, 9. Lingvistica s-a putut constitui ca știință independentă numai datorită faptului că limba are trăsăturile ei specifice și legile ei proprii de dezvoltare. MACREA, F. 14. ♦ Activitate în cadrul acestei științe. Lingvistica sovietică se găsește astăzi într-o etapă de mare înflorire. L. ROM. 1953, nr. 1, 15. – Variantă: (învechit) limbistică (ODOBESCU, S. II 349) s. f.

STUDENȚESC, -EASCĂ, studențești, adj. Care se referă la studenți, de student, al studenților. Activitatea cercurilor științifice studențești este legată de însăși munca de cercetare științifică a cadrelor didactice din învățămîntul superior. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 348, 1/3.

lexicografie sf [At: I. GOLESCU, C. / Pl: (îvr) ~ii / E: fr lexicographie] 1 Disciplină a lingvisticii care stabilește principiile și metodele practice de întocmire a dicționarelor. 2 Activitate de elaborare a dicționarelor, constând în înregistarea alfabetică și cercetarea cuvintelor, expresiilor etc. unei limbi, unui dialect, unui domeniu etc. considerate în forma și mai ales în semnificația lor. 3 Totalitate a dicționarelor dintr-o țară, dintr-o epocă, dintr-un domeniu etc. 4 (Îvr) Glosar. 5 (Îvr) Dicționar. 6 (Îvr) Studiu didactic al lexicului limbilor clasice.

DRAGOMIRESCU, Mihail (1868-1942, n. Plătărești, jud. Călărași), estetician și critic literar român. M. de onoare al Acad. (1938), prof. univ. la București. Director al revistei „Convorbiri critice”. Partizan al autonomiei esteticului în descendență maioresciană, cunoscut o vreme mai ales prin „teoria capodoperei”. D. este promotorul unei estetici bazate pe specificitatea obiectului estetic, pusă în evidență prin intermediul unei concepții structurale, de o marcantă actualitate („Critica științifică și Eminescu”, „Știința literaturii”, „Sămănătorism, poporanism, criticism”, „Integralismul”). Construind un sistem șoi instituind un limbaj conceptual științific ce prefigurează cercetările și terminologia estetică postbelică, D. s-a remarcat și prin activitatea sa de critic literar al epocii sale.

MÜLLER, Georg Elias (1850-1934), psiholog german. Prof. univ. la Göttingen. Unul dintre întemeietorii psihologiei experimentale. Adept al paralelismului psihofizic. Cercetări în domeniul percepțiilor vizuale, atenției, reprezentările memoriei („Contribuții la analiza activității de memorare a procesului de reprezentare”, „Puncte de vedere și fapte în metodica psihofizică”).

literar, -ă adj. 1 (mai ales despre scrieri) artistic, beletristic, <înv.> literal. Cercetează opera literară a scriitorului preferat. 2 scriitoricesc. Poetul se dedică exclusiv activității literare. Tânărul are un evident talent literar. 3 (despre cultură, discipline umaniste etc.) <înv.> literalicesc, literalnicesc, științific. Studiază cultura literară greacă. 4 (în opoz. cu „neîngrijit”; despre stil, exprimare, limbaj etc.) ales², aparte, deosebit, distins, elegant, elevat, îngrijit, rafinat², select, subtil, <înv. și reg.> scump, <fig.; rar> susținut, <fig.; înv.> podobnic, poleit². În înalta societate este folosit întotdeauna un limbaj literar. 5 (înv.) v. Literal. Textual.

urmări vt [At: I. VĂCĂRESCUL, P. 332/17 / Pzi: ~resc și (îvr) ~rez / E: urma¹ + -ări] 1 A merge (în ascuns) în urma cuiva. 2 A privi cu interes acțiunile și reacțiile cuiva. 3 A ține pe cineva sau acțiunile cuiva sub observație. 4 A face demersuri judiciare împotriva cuiva. 5 A intenta cuiva proces. 6 (Reg; cu subiectul „câinele”) A adulmeca vânatul și a merge pe urma lui. 7 A parcurge un anumit traseu păstrând o anumită direcție. 8 (Cu complementul „gând”) A duce mai departe un lucru început (și întrerupt) Si: a continua (3), a urma¹ (23). 9 A asculta cu atenție o expunere orală, executarea unei compoziții muzicale etc. 10 A însoți pe cineva sau ceva cu privirea, cu gândul etc. 11 (Fig; subiectul indică idei, sentimente, imagini, cuvinte etc.) A preocupa neîncetat (pe cineva) Si: a obseda, a chinui (5), a tortura. 12 A examina o problemă (științifică), un fenomen, activitatea cuiva etc. cu un anumit scop (de obicei practic) Si: a cerceta (2). 13 A avea drept scop ...

subiectivism sn [At: GHEREA, ST. CR. III, 89 / Pl: ? / E: fr subjectivisme, ger Subjectivismus] 1 (Flz) Concepție care atribuie individului o autonomie absolută în planul conștiinței, al voinței și al acțiunii, eliberându-l de orice logică obiectivă sau care postulează deasupra subiectului, privit în mod arbitrar, un alt subiect, impersonal, transcendent, primordial. 2 (Flz; rar; pex) Idealism subiectiv Vz idealism. 3 (Flz; rar; pex; în teoria și în practica socială) Tendință de ignorare sau de subapreciere a factorilor obiectivi ai dezvoltării, de sustragere a activității subiectului de sub determinismul lor, precum și de subordonare a rezultatelor cercetării unor cerințe prescrise, de alegere a faptelor, de prelucrare a adevărului potrivit criteriilor dinainte stabilite, pentru justificarea unor norme. 4 (Îoc obiectivism) Atitudine lipsită de obiectivitate față de cineva sau de ceva Si: părtinire, subiectivitate (1), (rar) parțialitate, pasiune, patimă, (înv) părtășie. 5 (Pex) Atitudine care ia în considerație numai punctele de vedere și interesele proprii Si: personalism.

STUDIU ~i n. 1) Activitate intelectuală depusă în vederea soluționării unor probleme științifice într-un anumit domeniu; cercetare științifică. ~ul artelor. 2) Lucrare științifică. 3) Proces de acumulare a cunoștințelor; învățătură. 4) la pl. Ansamblu de cunoștințe acumulate în acest proces; învățătură. ~i speciale. ~i universitare. ◊ A-și face ~ile a urma cursurile unei instituții de învățământ. 5) Materie de învățământ. 6) Schiță preliminară executată de artiștii plastici în procesul de elaborare a unei opere de artă. 7) Compoziție muzicală destinată, mai ales, pentru exerciții. [Sil. -diu] /<lat. studium. it. studio

STAȚIUNE s.f. I. 1. (Liv.) Stație. ◊ Stațiune balneară (sau climaterică) = localitate în care se găsesc ape minerale sau condiții climaterice prielnice sănătății. 2. Ansamblu de clădiri și de instalații care servește la efectuarea unor observații, la îndeplinirea unei operații tehnice sau a activității unei unități de muncă de pe un anumit teritoriu. ♦ Centru special pentru cercetări experimentale. 3. Așezare omenească din epocile primitive. II. Poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). III. (Biol.) Totalitatea factorilor care constituie mediul în care se dezvoltă o specie sau o grupare vegetală. [Pron. -ți-u-. / cf. fr. station, it. stazione, lat. statio].

STAȚIUNE s. f. I. 1. localitate care prezintă elemente de atracție turistică sau condiții climatice prielnice sănătății, ape minerale etc. 2. ansamblu de clădiri, instalații, laboratoare la efectuarea unor observații, la îndeplinirea unei operații tehnice sau a activității unei unități de muncă de pe un anumit teritoriu. ◊ centru special pentru cercetări experimentale. 3. așezare omenească din epocile primitive. II. poziție caracteristică a corpului (la om și la animale). III. totalitatea factorilor fizico-geografici care constituie mediul de dezvoltare a unui organism vegetal sau a unei biocenoze. (< fr. station, lat. statio)

ROCKFELLER [rákifelər], familie de oameni de afaceri, filantropi și oameni politici din S.U.A. 1. John Davison (1839-1937), industriaș și filantrop american. Continuând afacerile cu petrol ale tatălui său, a fondat (1862) prima antrepriză petrolieră, în 1863 o rafinărie de petrol, apoi (1870) imperiul industrial Standard Oil Company, cu peste 30 de corporații, care i-a adus venituri imense. Dedicându-se activităților filantropice, a creat Fundația R. (1913), Universitatea R. din Chicago (1902), Institutul R. pentru cercetări medicale din New York (1901), care a devenit (din 1954) Universitatea R. Prin generozitatea lui a fost refăcută (după distrugerile din Primul Război Mondial) catedrala Notre-Dame din Reims. 2. John D. Jr. (1874-1960), industriaș și filantrop american. Fiul lui R. (1). A continuat donațiile tatălui său (locul pe care s-a construit sediul Națiunilor Unite), a construit Center R. și a restaurat în stil colonial Williamsburg. 3. Nelson Aldrich (1908-1979), om politic și filantrop american. Nepotul lui R. (1). Vicepreședinte al S.U.A. (1974-1977), în timpul lui G. Ford. Colecționar de artă. A făcut donații la Muzeul de Artă Modernă și a fondat Muzeul de Artă Primitivă, ambele în New York.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului, organului suprem al jurisdicției administrative, organului administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = adunare a membrilor familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea activității științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

ECONOMIC, -Ă, economici, -e, adj. 1. Care se referă la economie (1), din domeniul economiei (1); care privește producția. Înfăptuirea măsurilor economice tinzînd la ridicarea nivelului de trai al oamenilor muncii impune sfaturilor populare să acorde o foarte mare atenție intensificării schimbului între oraș și sat. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2835. ◊ Geografie economică = parte a geografiei care studiază activitatea economică a societății omenești în diferite condiții sociale și de clasă și cercetează fenomenele economice, ținînd seamă de răspîndirea lor geografică. ◊ (Substantivat) Economicul și politicul formează un tot indisolubil. 2. Care cere puține cheltuieli, care restrînge cheltuielile, care dă ocazia să economisești ceva, care permite economii. Dincolo de intrare, spre maidanul cu basculă, era un birt economic, cu șopron de scînduri, sub care mîncau, la prînz și seara, căruțașii, hamalii de la magaziile gării și sacagii. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 15. ◊ (Adverbial) Cu gaze naturale locuințele se încălzesc economic.

consiliu sn [At: CALENDARIU (1844), 28/14 / V: (înv) ~um, ~nzilium, (pop) ~nțil~, ~nzi~ / Pl: ~ii, (înv) ~ri / E: lat consilium, fr conseil] 1 (Înv) Sfat. 2 Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. 3 (Pex) Local unde se întâlnesc cei care alcătuiesc un consiliu (2). 4 (Îs) ~ de miniștri Organ al puterii executive dintr-un stat, alcătuit din totalitatea miniștrilor Si: guvern. 5 (Îs) ~ de familie Organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. 6 (Îs) ~ științific Colectiv însărcinat cu îndrumarea activității științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. 7 (Îs) ~ redacțional Organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 8 (Îs) ~ de stat Organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă. 9 (Îas) Denumire dată organului consultativ al șefului statului. 10 (Îas) Organ suprem al jurisdicției administrative. 11 (Îs) ~ de Coroană Întrunire consultativă extraordinară, alcătuită din moștenitorul tronului, membrii guvernului, lideri ai partidelor politice etc., convocată în momente de criză ale statului, în vederea consultării asupra deciziilor ce urmează a fi luate. 12 (Înv; îs) ~ de administrație Consiliu însărcinat să supravegheze aplicarea statutelor și să controleze activitatea unei instituții. 13 (Înv; îs) ~ permanent Consiliu de pe lângă Ministerul Instrucțiunii Publice ai cărui membrii se ocupau de rezolvarea problemelor privitoare la învățământ și la disciplina corpului didactic. 14 (Îs) ~ profesoral Întrunirea cadrelor didactice cu scopul de a delibera asupra problemelor privitoare la instituția de învățământ din care fac parte. 15 (Înv; îs) ~ general al instrucției publice Consiliu alcătuit din inspectori și reprezentanți ai învățământului de toate gradele, convocat de Ministerul instrucțiunii cu scopul de a dezbate probleme legate, în special, de organizarea sistemului de învățământ. 16 (Îs) ~ județean Consiliu ales prin vot direct de către locuitorii unui județ, cu scopul de a sprijini activitatea prefectului. 17-19 (Îs) ~ comunal, orășenesc, municipal Consiliu ales prin vot direct de locuitorii unei comune, ai unui oraș sau ai unui municipiu, prezidat de primar, care deliberează asupra problemelor administrative ale comunității. 20 (Înv) Întrunire de persoane însărcinate în mod oficial să formeze un tribunal special. 21 (Îs) ~ de război Instanță militară de judecată pentru delicte și crime, care funcționa pe lângă divizii și corpuri de armată. 22 (Îs) ~ de revizie Instanță judiciară militară supremă. 23 (Îas) Instanță judiciară în afaceri administrative pe lângă Ministerul de Interne. 24 (Îs) ~ de disciplină Instituție cu atribuții judecătorești, pe lângă fiecare minister (pentru judecarea infracțiunilor funcționarilor săi), pe lângă un corp constituit din profesioniști etc. 25 (Îs) ~l Mondial al Păcii Organ care conduce acțiunea de luptă pentru menținerea păcii lumii întregi. 26 (Îs) ~l de Securitate Organ restrâns alcătuit din delegați permanenți și temporari în cadrul Organizației Națiunilor Unite. 27 (Îs) ~ pedagogic For superior al unei școli, alcătuit din cadre didactice, în frunte cu directorul, care ia măsuri obligatorii în problemele de ordin didactic, educativ, disciplinar și care este răspunzător de bunul mers al activității instituției de învățământ respective. 28 (Jur; îs) ~ judiciar Persoană numită de tribunal în scopul asistării unui inculpat sau a unei persoane declarate în stare de incapacitate civilă sau legală. corectat(ă)

seamă sf [At: PSALT. 26 / V: (pop) samă (Pl: sămi și, îvr, same) / Pl: (îvr) semi, s'eme / E: mg szám] 1 (Adesea udp „de” și precedat de arn „o”) Număr¹ (1) mare (de ființe, de lucruri etc.) Si: grămadă, mulțime (1), (îvp) mare³, (înv) mulțit¹. 2 (Adesea udp „de” și precedat de arn „o”; prc) Parte (însemnată) (din)... 3-4 (Îljv) Fără ~ (de...) sau (rar) fără de ~ sau (reg) fără chip (sau număr, rost) și (fără) ~ (Care este) fără număr. 5-6 (Îal) (Care este) exagerat (de mult, de mare etc.). 7-8 (Îal) (Care este) fără asemănare. 9 (Îljv) Peste ~ (Care este) foarte (mult, mare, tare etc.) Si: exagerat, excesiv, extraordinar. 10 (Îvr; udp „peste”) Măsură. 11 (Îrg; adesea precedat de arn „o” și, de obicei, urmat de determinarea „de vreme”) Perioadă. 12 (Pop; art ; precedat de pp „de” și urmat de o determinare în genitiv) Vârstă. 13 (Îla) De-o ~ (cu cineva) De (aproximativ) aceeași vârstă, generație (cu cineva). 14 (Rar; îe) A fi de-o ~ cu timpul A fi foarte bătrân. 15 (Înv) Sumă (de bani). 16 (Înv) Situație (financiară). 17-18 (Îlav și îlpp) Pe (sau în) ~ (sau seama cuiva) În obligație (sau în obligația cuiva). 19-20 (Îal) În posesie (sau în posesia cuiva). 21-22 (Îal) La dispoziție (sau la dispoziția cuiva). 23-24 (Îal) În grijă (sau în grija cuiva). 25 (Îlpp) Pe (sau în, reg, pentru) ~ma (cuiva) În favoarea (cuiva sau a ceva). 26 (Înv; îe) A băga (sau a prinde, reg, a-i da) (în) ~ sau a(-și) lua ~ma A calcula (1). 27 (Înv; îae) A număra¹ (1). 28 (Înv) A băga ~ cu cineva A ajunge la o înțelegere cu cineva asupra unei datorii, unei obligații etc. Si: a se socoti. 29 (Înv; îe) A (sau, înv, a-și) da ~ (sau ~ma) A (se) justifica. 30 (Înv; îae) A suporta consecințele pentru cele făcute. 31 (Înv; îae) A declara (1). 32 (Îe) A(-i) ține ~ma (sau ~) sau a ține în (sau, înv, întru o) ~ (de ceva) A ține în evidență pentru un anumit scop Si: a ține cont. 33 (Îrg; îe) A(-i) cere (sau a lua) (cuiva) ~ (sau ~ma) A pretinde ca cineva să se justifice pentru cele făcute. 34 (Reg; îe) A-și da toate sămile A relata tot ce știe (pentru a se justifica). 35 (Reg) A-și căuta de ~ A se preocupa numai de treburile personale. 36 (Reg; îe) A-și face de ~ A se îngrijora. 37 (Pop; îe) A(-i) face ~ma (sau, înv, o sau, rar, de ~) (cuiva) A omorî (1). 38 (Pop; îe) A(-și) face (singur, sau, înv, singur sieși, sieși) ~ma (sau ~) A se sinucide. 39 (Reg; îe) A-și face ~ma A se sătura (de mâncare, de băutură). 40 (Înv; îe) A-și trage ~ma A se acomoda. 41 (Reg; îae; csnp) A se simți. 42 (Înv; de obicei urmat de determinări care arată felul) Bir (2). 43 (Înv) Situație. 44 (Înv; îlav) Cu ~ Cu rost. 45 (Înv; îlav) Fără de (sau nici o) ~ (sau, reg) în ~ de nimică Fără rost. 46 (Pop; îe) A ști (sau a cunoaște) ~ma (sau ~) (a ceva sau a cuiva) A fi familiarizat (cu ceva sau cu cineva). 47 (Pop; îe) A nu ști de ~ma (cuiva) A nu avea cunoștință despre ce face, unde se află etc. cineva. 48 (Pop) Condiție socială Si: rang¹. 49 (Îvp) Fel (3). 50-51 (Îvp; îljv) De-o ~ (sau, reg, de, la ~) (Care este) la fel (ca aspect, manifestare, situație etc.). 52 (Îvp; îlpp) De ~ma... La fel cu... 53 (Înv; îal) Din temperamentul... 54 (Înv) Asemănare (2). 55 (Pop; îe) A nu-și afla ~ma (sau a nu avea ~) în (sau pe) lume A nu avea pereche. 56 (Îrg) Respect (1). 57 (Reg; îla) La ~ Important. 58-59 (Îljv) De ~ (Care este) cu însușiri deosebite. 60-61 (Îal) (Care este) cu mari merite într-un anumit domeniu. 62-63 (Îal) (Care ocupa un loc) de (mare) importanță în ierarhia socială. 64-65 (Îal) (Care este) de o mare însemnătate. 66 (De obicei construit cu verbe ca „a băga”, „a lua”, „a ține”, „a pune”, „a socoti”, „a da” etc.) Totalitate a calităților care dau preț unui obiect, unei ființe, unui fenomen etc. Si: importanță, însemnătate, valoare. 67 (Șîs băgare de ~) Preocupare specială a cuiva pentru ceva sau cineva Si: atenție, considerație. 68 (Înv; șîs băgare de ~) Luare în considerație a stării sau a situației cuiva sau a ceva, a existenței unui fapt, a unui adevăr etc. Si: constatare, observație (1), remarcă. 69 (Înv; șîs băgare de ~) Activitate intelectuală susținută depusă în vederea cunoașterii unui lucru, unui fenomen etc. Si: cercetare, observație (2), examinare, studiu. 70 (Înv; îas) Precept. 71 (Înv; îas) Ascultare (10). 72 (Îvr; îs) Luare de ~ Îndrumare. 73 (Îvp; îlav) Cu băgare de ~ Cu grijă. 74 (Îe) A băga (sau a lua, înv, a ține) în ~ A lua în considerație. 75-76 (Îe) A lua (sau, înv, a băga) ~ sau (înv) a lua de ~ sau a(-i, -și) lua ~ma A (se) supraveghea. 77-78 (Pex; îae) A spiona. 79 (Înv; îe) A(-i) lua ~ma (cuiva) sau (reg) a băga în ~ (ceva) A înțelege. 80 (Pop; îe) A-și lua ~ma (sau de ~) sau (reg) a trage de ~ A se răzgândi (1). 81 (Pop; îae) A se hotărî (5). 82 (Reg; îe) A-și lua ~ma la vorbă A vorbi cuviincios. 83 (Reg; îe) A nu-și lua ~ma A uita. 84 (Îe) A-și da ~ma (sau ~) sau (reg) a-și trage (sau lua) ~ma A fi conștient Si: a realiza. 85 (Pop; îlav) De (sau îrg, cu, reg, a, de-a) bună ~ Cu adevărat. 86 (Pop; îal) Cu certitudine Si: desigur, negreșit. 87 (Reg; îal; îf a bună ~) În mod special Si: anume. 88 (Îe) Mai cu ~ Mai ales Si: îndeosebi. 89 (Nob; îlav) Chip și ~ Întru totul. 90 (Înv; îlav) Nici într-o ~ de chip În nici un caz Si: nicidecum. corectat(ă)

PSIHOLINGVÍSTICĂ (< fr., engl.) s. f. Disciplină de graniță, apărută în anii 1950, care studiază limbajul ca formă de manifestare a psihicului uman, legitățile producerii și recepționării enunțurilor vorbirii. Abordarea psiholingvistică se aplică în cercetări privind aspecte funcționale ale limbajului și relațiile acestuia cu alte procese sau cu activitatea cognitivă generală, privind învățarea și predarea limbilor, studiul contactelor dintre limbi, privind patologia și terapeutica limbajului etc. În anii ’60 teoriile lui N. Chomsky au stimulat cercetările în p.

KOYRÉ [kuaré], Alexandre (1892-1964), istoric francez al științei și filozofiei, originar din Rusia. Cercetări consacrate dezvoltării gândirii științifice moderne, în care insistă asupra ideii unității formelor de activitate intelectuală a spiritului uman: religie, știință, filozofie („Studii galileene”, „De la lumea închisă la universul infinit”, „Revoluția astronomică”).

LECȚIE, lecții, s. f. 1. Formă de bază a predării în învățămînt, prin care se transmite unui grup omogen ca pregătire un anumit volum de cunoștințe într-un timp determinat; oră școlară consacrată unui obiect de studiu. Organizarea muncii colectivelor de catedră, întărirea disciplinei și a răspunderii personale a propagandiștilor constituie condiții necesare în vederea asigurării unor lecții cu un înalt nivel politic și ideologic. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 5, 124. Acele cadre didactice care nu desfășoară ele însele o activitate de creație științifică, care nu îmbogățesc cursurile pe care le predau cu rezultatele cercetărilor proprii, nu pot asigura lecții de calitate superioară. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 361, 5/1. Ar începe așa, ca la toate lecțiile: Astăzi vom învăța despre... SAHIA, N. 49. Într-o zi Eliza nu putu veni la lecție, era bolnavă. VLAHUȚĂ, O. A. 375. ◊ Expr. A da lecții = a pregăti elevi în particular; a medita. Eliad îmi da lecții de gramatică romînă și învățam pe dinafară traducerile din Meditațiunile lui Lamartine. GHICA, S. A. 113. E un om plin de științe, și l-am poftit să vie ca să-ți dea lecții de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 7. A lua lecții = a studia o disciplină cu ajutorul unui profesor în afara unei instituții de învățămînt. A ieși la lecție = a ieși în fața profesorului pentru a fi ascultat. A scoate la lecție = a chema pe un elev în fața clasei pentru a fi ascultat. 2. Materia și temele indicate de profesor elevilor să le pregătească acasă în vederea orei următoare. Cum trebuie să vie școlarul la școală? – Cu lecțiile învățate. DELAVRANCEA, H. T. 107. Își învăța lecțiile de cu seară, pentru că dimineața trebuia să meargă în piață. VLAHUȚĂ, N. 8. ◊ Expr. A-și face lecțiile = a-și pregăti temele pentru ziua următoare. Lecțiile mi le făceam în camera tatei la o măsuță. SADOVEANU, N. F. 24. A spune lecția = a expune în fața profesorului cunoștințele dintr-o anumită lecție. 3. (Uneori în legătură cu verbele «a da», «a primi», «a lua» etc.) Mustrare, dojană; p. ext. bătaie. Las’ c-am să-ți dau eu o lecție să n-o uiți așa de curînd. REBREANU, I. 72. Critica rareori este cumpănită în lecții sau în laudă, dreaptă în judecată și învățată. RUSSO, O. 88. 4. Învățătură folositoare trasă de cineva în urma unui eveniment, a unei întîmplări etc. [Spectacolul] a fost o lecție de adîncă umanitate. SAHIA, U.R.S.S. 181. – Variantă: lecțiune (pronunțat -ți-u-) s. f.

SCOLASTICĂ s. f. Sistem filozofic apărut în evul mediu, care se baza pe dogmele bisericii creștine și se caracteriza prin raționamente abstracte și prin artificii logice; p. ext. mod steril, sec de gîndire și de activitate intelectuală, bazat pe cunoștințe formale, rupte de practică și mînuite în mod pedant. Cercetarea ruptă de viață, de realitate, e condamnată să alunece pe panta scolasticii. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 485, 3/6. ♦ Nume dat învățămîntului filozofic din evul mediu.

fotoenergetică s. f. (biol.) ◊ „Fotoenergetica – o nouă ramură științifică. Menirea ei constă în a cerceta influența energiei radiante a soarelui, într-o gamă largă de lungimi de undă, asupra activității vitale a organismelor vegetale și animale.” Sc. 25 VII 61 p. 3 (din fr. photoénergétique; DTN 1975; Fl. Dimitrescu în LR 2/62 p. 137; DEX, DN3)

INSPECTA, inspectez, vb. I. Tranz. A controla, a verifica o activitate în calitate de inspector, a examina îndeplinirea unor sarcini. A inspecta o școală. ♦ A cerceta, a examina ceva cu mare atenție. Pînă să se așeze la masă, au inspectat gospodăria lui Pavelescu. PAS, L. II 218. Inspectînd masa, nu-i plac paharele goale. SADOVEANU, E. 139.

CERCETARE, cercetări, s. f. 1. Acțiunea de a (se) cerceta și rezultatul ei. 2. Investigație originală în scopul dobândirii de noi cunoștințe științifice sau tehnologice. 3. (Jur.) Activitate desfășurată de organele de urmărire penală pentru strângerea și verificarea probelor cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și pentru descoperirea și prinderea infractorului. 4. (Mil.) Acțiune de culegere și de studiere a datelor despre inamic, teren, populație etc. – V. cerceta.

TEMATIC, -Ă, tematici, -e, adj. 1. Privitor la teme, făcut pe teme. Planul tematic de cercetare al oricăror institute științifice reflectă măsura în care oamenii de știință și cercetătorii își orientează activitatea către cele mai importante probleme ale sectorului respectiv. CONTEMPORANUL, S. II, 1956, nr. 486, 4/4. ◊ (Adverbial) S-au format comitete locale care au discutat tematic problemele literaturii proletare. SAHIA, U.R.S.S. 159. 2. (În expr.) Vocală tematică = vocală care nu poate fi interpretată nici ca sufix, nici ca desinență și care, adăugată la rădăcina unui cuvînt, formează împreună cu aceasta o temă.

control sn [At: DICȚ. / V: (Trs) ~ă sf / Pl: ~oale și (înv) ~uri / E: fr controle] 1 Verificare permanentă sau continuă a unei activități, situații etc., pentru a urmări mersul ei și pentru a lua măsuri de îmbunătățire. 2 (Îs) Lucrare de ~ Lucrare scrisă prin care se verifică periodic cunoștințele elevilor sau ale studenților. 3 Supraveghere economică sau politică. 4 (Îs) ~ monetar Măsuri destinate să asigure buna circulație a monedelor. 5 (Îs) Cifră de ~ Exponent care indică limitele cantitative ale producției. 6 (Îs) Punct de ~ Loc fix la marginea unui oraș, țări etc. unde organele autorității supraveghează respectarea formalităților legale de către călători. 7 Supraveghere continuă, morală sau materială. 8 (Iuz; îs) ~ obștesc Formă de control social specifică fostelor țări socialiste. 9 Stăpânire. 10 (Trs) Cercetare amănunțită. 11 Stăpânire a propriilor gesturi și mișcări. 12 Instituție sau gmp de persoane care supraveghează anumite activități. 13 (Nob) Registru dublu de verificare a altuia. 14 (Lpl) Registru de evidență a personalului și a animalelor dintr-o unitate militară. 15 (Îc) -șah Metodă de verificare în care conturile debitoare se pun în prima rubrică, iar conturile creditoare corespondente în rubricile ce urmează. 16 Semn care se pune pe obiectele de aur, argint sau platină ca dovadă că au fost plătite statului taxele pentru posesia legală a acestora. 17 (Elt; îs) ~ de poziție Aparat care indică ocuparea poziției comandate dintr-un post de supraveghere sau de comandă a dependențelor electrice. 18 (Îs) ~ de volum Dispozitiv pentru menținerea constantă a anumitor elemente ale recepției radioelectrice, independent de variația între anumite limite ale puterii recepționate.

CONSILIU, consilii, s. n. 1. Colectiv organizat, cu sarcini de conducere, de administrare sau de avizare etc. a activității unei organizații, firme, societăți comerciale, instituții etc. ◊ Consiliu de stat = a) (în unele state) organ suprem al puterii de stat cu activitate permanentă; b) denumire dată organului consultativ al șefului statului; organul suprem al jurisdicției administrative; organul administrativ central. Consiliu de miniștri = totalitatea miniștrilor îndeplinind funcția de organ al puterii executive; guvern. Consiliu de familie = organ de tutelă alcătuit din membrii familiei, care se pronunță asupra actelor unui membru al familiei lipsit de capacitatea de administrare a bunurilor sale. Consiliu științific = colectiv însărcinat cu îndrumarea muncii științifice într-o instituție de învățământ superior sau într-un institut de cercetare. Consiliu redacțional = organ consultativ de pe lângă redacția unei edituri, format din specialiști aparținând domeniilor de activitate ale redacției respective. 2. (Înv.) Sfat. – Din lat. consilium, fr. conseil.

VENTRICULO- „ventricul, ventricular”. ◊ L. ventriculos „cavitate mică” > fr. ventriculo-, engl. id., germ. ventriculo- > rom. ventriculo-. □ ~atriostomie (v. atrio-, v. -stomie), s. f., derivație ventriculoatrială; ~grafie (v. -grafie), s. f., metodă de cercetare radiologică a ventriculelor cerebrale; ~gramă (v. -gramă), s. f., 1. Înregistrare grafică obținută la ventriculografie. 2. Diagramă a activității electrice a ventriculului; ~stomie (v. -stomie), s. f., deschidere chirurgicală a unui ventricul; ~tomie (v. -tomie), s. f., secționare chirurgicală a unui ventricul.

BENACERRAF, Baruj (n. 1920), medic american de origine venezuelană. Prof. univ. la New York și Boston. Cercetări de microbiologie, patologie, imunologie și oncologie. Specializat în imunogenetică, a descoperit și inaugurat studiul factorilor genetici în reglarea activității celulelor imunitare. Premiul Nobel pentru medicină și fiziologie (1990), împreună cu S. Dausset și G.D. Snell.

HUBEL [hjubəl], David Hunter (n. 1926), neurofiziolog american de origine canadiană. Stabilit în S.U.A. (din 1951). Prof. univ. la Harvard. Cercetări privind instrumentarul necesar investigării de finețe a creierului. În colab. cu T.N. Wiesel, a pus în evidență activitatea diferiților neuroni ai cortexului vizual și a studiat transmiterea influxului nervos de la retină până la creier. Lucrări asupra anatomiei și neurofiziologiei ochiului („Ochi, creier și imagine”) și a simetriei emisferelor cerebrale. Premiul Nobel pentru fiziologie și medicină (1981), împreună cu T.N. Wiesel și R.W. Sperry.

SERIOS³, -OASĂ, serioși, -oase, adj. 1. Care are un caracter grav, sobru, rezervat; care nu se ține de glume, de frivolități; așezat, ponderat. Lasă-mă-n pace, fii om serios! BARANGA, I. 188. Amicii și tovarășii de altădată, poeți și ei la ceasul lor, sînt astăzi oameni serioși, pătrunși de grija familiei și a viitorului. GALACTION, O. I 342. Multe neamuri s-au schimbat în caracter, așa englezii rîd și gioacă astăzi, pe cînd, din contra, voioșii franțuji de odinioară se fac serioși. RUSSO, S. 107. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «la») Fii mai serios la vorbă. GHICA, A. 539. ♦ Care convine, care corespunde unui caracter sobru. Trebuie să încetez cu glumele și să-mi iau un aer mai serios. VLAHUȚĂ, O. AL. II 67. ♦ Care are o înfățișare gravă, un aer solemn, sever, rigid. Alăturea cu oblonul se ținea un groom ca de vro 15 ani, țanțuș și serios ca un personagiu important. ALECSANDRI, O. P. 137. ♦ Lipsit de veselie, de zburdălnicie. Copil prea serios pentru vîrsta lui. ♦ (Despre îmbrăcăminte) Sobru. [Cucoanele] în trăsurile lor, cu vizitiul și feciorul îmbrăcați în livrele serioase, cu alte cuvinte ce nu bat la ochi... se uită pe sub gene la Cuza cînd trece în sfîrîitul roților și în zborul cailor. MACEDONSKI, O. III 38. 2. Care obișnuiește să adîncească lucrurile, să procedeze cu atenție, cu conștiinciozitate în toate acțiunile sale; p. ext. care are o înfățișare, o expresie vădind concentrare, atenție, preocupare. Sînt toți serioși și gravi... BOGZA, A. Î. 235. Asculta foarte serioasă, cu capul sus. REBREANU, I. 86. Avea... niște ochi mari, serioși, împrăștietori de lumină. GANE, N. III 93. 3. Care trebuie privit cu seriozitate; pozitiv, real, adevărat. E lucru foarte serios și poate să te bage și-n temniță. REBREANU, I. 107. ♦ Care cere o atenție deosebită, pentru a se evita urmări grave; primejdios. Boală serioasă. ▭ Sînt semne că a doua zi vom avea o bătălie serioasă. CAMIL PETRESCU, U. N. 348. ♦ (Despre lucrări, activități etc.) Temeinic, adînc, laborios. Te așteptai să fii răsplătit, chiar de la început, prin laude meritate, pentru toate cercetările serioase... pentru toate ostenelile ce ai depus în opera ta. ODOBESCU, S. III 10. Toată vremea mea era întrebuințată în studii serioase asupra artei. ALECSANDRI, O. P. 16. Nu mă voi întinde a descrie modul lucrării minelor și starea arestanților. Aceste vor fi obiectul unei scrieri mai serioase pre care îmi propun a o face, căci impresia ce mi-a lăsat e mîhnicioasă. NEGRUZZI, S. I 312. 4. Important, de seamă. Astfel și numai astfel vom putea dobîndi o trupă serioasă. ALECSANDRI, S. 4. Schimbarea iute a literilor... va aduce prefacere serioasă în ortografie. RUSSO, S. 58.

workshop [’wərkʃop] s.n 1 Grup de persoane care lucrează împreună la un proiect, un studiu, o cercetare. ♦ Secțiune în cadrul unui congres, al unei școli de vară etc. în care se aprofundează, prin discuții și activități practice (aplicate), un anumit subiect, proiect etc. 2 Atelier de lucru. • pl. -uri. /<engl. workshop.

MĂRGINI vb. IV. Tranz. 1. (Complementul indică un lucru, o suprafață etc.) A forma marginile, limitele ; a contura, a încadra. Fulger lung încremenit Mărginește munții negri în întregul asfințit. EMINESCU O. I, 148, cf. id. N. 37. Îndată cucoana Cristina ridică bărbia și scoate din cutele capotului ochelari mărginiți cu aur. SADOVEANU, P. S. 175. Iepuri roșcați se strecurau țupăind. . ., apoi se scufundau în tufele ce mărgineau pîrăul. id. O. I, 64. Curgea șanțul șoselei pe dreapta și pe stînga, mărginind drumul ca două linii groase de cărbune. ARDELEANU, U. D. 171. Cum treci linia ferată de cealaltă parte a gării. . ., printre aleele mărginite de arbori și flori, apare clădirea gospodăriei agricole de stat. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 758. ♦ A stabili anumite limite ; a limita. Lungimea coșeriului nu este hotărîtă. . . ., însă moldovenii o mărginesc făcînd coșerile după puterea gospodariului. I. IONESCU, C. 167/4. ♦ Refl. A se învecina. Rîpa răsăriteană a lacului se mărginea cu codrii Tigheciului. ASACHI, S. L. II, 113. Și au ieșit și din țeara Împâratului-Verde, care să mărginea cu împărăția zînelor. RETEGANUL, P. II, 11. 2. (Prin Transilv.) A tăia marginile unei scînduri; (regional) a feti, a dungălui. Cf. ALR II 6 461/192, 228, 346, 353, 365. 3. (Învechit) A defini, a preciza, a fixa. Slovenii, . . . cînd vreau să mărginească vrun lucru, se întrăbuințeazâ cu pronumele arătătoriu. MAIOR, IST. 244/26. Numirea leului mărginit în curs dă 40 parale este o legiuire sprijinită pe cursul monedilor dă aur și argint (a. 1 836). doc. ec. 640. ◊ R e f l. p a s. La români mai tare se hotărește sau mărginește lucrul punînd articulu după nume, decît întru alte limbi, în care articulu se pune înainte de nume. MAIOR, IST. 243/34. ♦ Refl. (Neobișnuit) A se hotărî. Imperatul Domițian se mărgini ca însuși cu capul său să meargă asupra dachilor. MAIOR, IST. 3/3. 4. A reduce, a restrînge, a limita. Fu mărginit numai în posesiunea unei părți din Podolia. ASACHI, S. L. II, 34. Iar oștile moldovene. . . le mărginise în puțin număr. NEGRUZZI, S. I, 143, cf. 61. Și. . . nu a luat el. . . obligațiunea de a-și mărgini libertatea sa acolo unde ea începe a lovi libertatea celorlalți? GHICA, S. 202. Acei care profesează alungarea cercetării cauzelor din speculațiunile cugetării mărginesc ei singuri știința și o reduc la o simplă nomenclatură. MACEDONSKI, O. IV, 130. Activitatea politică și ideologică a lui N. Bălcescu, deși mărginită de condițiile istorice în care a trăit, s-a sprijinit pe un adînc sentiment patriptic. LUPTA DE CLASĂ, 1 953, nr. 1, 108. ◊ Refl. pas. Numărul școlarilor însă a trebuit să se mărginească din pricina strîmtorării încăperilor. CR (1 834), 91¹/32. ♦ R e f l. A se limita, a se rezuma. Noi ne mărginim a vorbi despre modurile cum poate reuși exametrul în limba română. HELIADE, O. II, 164, cf. 414. Omul care se mărginește numai în sfera cugetărilor sale, rămîne în veci în mîndra sa sărăcie. MARCOVICI, C. 38/3, cf. id. D. 10/7. Nevoia silindu-l iarăși l-au îmbărbătat de a nu să mărgini într-atîta. DRĂGHICI, R. 42/15. Îngrijirea de livezile încheiete în luna lui februarie se mărginește întru a curăți pomii de crengile cele uscate. I. IONESCU, C. 15/25. Ne mărginim numai a arăta lista cărților ce au ieșit de sub teascurile sale (a. 1 851). URICARIUL, XIII, 342, cf. IV, 418/13. Nu s-a mărginit la prînzuri și ziafeturi. . ., a mai adus și tarafuri de lăutări. CARAGIALE, O. II, 254, cf. IV, 145. Mi se pare că întru atîta se cam mărginesc foile de dafin ce am putut culege în cariera mea cinegetică. ODOBESCU, S. III, 22. Am avea multe de zis, dar le lăsăm pentru altă dată, acum ne mărginim la cîteva cuvinte. GHEREA, ST. CR. II, 73. În autobiografia sa nu se mărginește numai la înșirarea datelor care-l priveau personal, bul. com. ist. ii, 156. Legătura între organele de conducere și membrii cooperativei nu se poate mărgini numai la discutarea problemelor în adunările generale. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 697. Se mărgini să-l privească țintă în ochi. . ., apoi întoarse spatele. C. PETRESCU, A. R. 19. Mă voi mărgini la un singur punct. LL I, 7. Mă mărginesc a spune. . . CONTEMP. 1 957, nr. 566, 5/3. ◊ Tranz. (Rar; complementul indică momente sau perioade de timp) O vedeți colo, colo în vale. . ., Unde păstorul zilele sale în paza turmei le mărginește, ALEXANDRESCU, O. I, 163. Mi-am mărginit toți anii copilăriei la țară. SAHIA, U.R.S.S. 18. ♦ R e f l. (Rar) A se stăpîni, a se înfrîna. Cf. DDRF, ȘĂINEANU, D. U. 5. (Neobișnuit) A fixa (cuiva) domiciliu forțat. Dacă vreun boier prindea prea multă poftă de vorbă. . ., îl mărginea în casă sau la moșie cu pază, ca să nu comunice cu nimeni. GHICA, S. X. 6. (Regional) A urmări. PAMFILE, J. II, 153. Te mărginesc din urmă. id. ib. 7. (Regional; complementul indică vite) A paște pe marginea unui ogor sau a unui drum. Com. din CUZDRIOARA-DEJ. – Prez. ind.: mărginesc. – Și: (neobișnuit) mărginá vb. I. LB. – V. margine.

EXPERIENȚĂ ~e f. 1) Ansamblu de cunoștințe într-un domeniu de activitate achiziționate în procesul practicii îndelungate. Schimb de ~. 2) Rezultat al interacțiunii omului cu lumea obiectivă, reflectat în conștiință. 3) Procedeu de cercetare în știință constând în provocarea intenționată a unor fenomene, pentru a le studia în anumite condiții; experiment. [G.-D. experienței; Sil. ex-pe-ri-en-ță] /<fr. expérience, lat. experientia

BIOCHIMÍE (< fr. {i}) s. f. Știință care studiază organizarea, structurarea și transformarea combinațiilor chimice în organisme vii. Este formată din b. statică sau descriptivă (descrie combinațiile chimice din organismele vii) și b. dinamică (cercetarea metabolismului). Primele concepții științifice privind starea de boală, ereditatea, regimul de viață, influența mediului înconjurător asupra organismului se datoresc lui Hipocrat din Kos, Galenus din Pergam, Ibn-Sina (Avicena), Paracelsus, Van Helmont ș.a. Descoperirile ulterioare au pregătit premisele pe baza cărora Lavoisier a demonstrat rolul oxigenului în procesele arderii și în respirația plantelor și animalelor, cercetările sale fondînd subramuri ale disciplinei (b. vegetală și b. animală). Realizarea primelor sinteze in vitro (Fr. Wöhler, ureea, 1828; N.N. Zinin, anilina, 1842; H. Kolbe, acidul acetic, 1845 ș.a.) a demonstrat posibilitățile nelimitate ale sintezei organice, îndreptînd preocupările către elaborarea unor metode noi de determinare, calitativă și cantitativă, a produselor rezultate în cursul reacțiilor biochimice, în această perioadă b. constituindu-se ca știință de sine stătătoare. În sec. 20, principalele direcții de cercetare au avut ca obiect: acizii nucleici, proteinele, enzimele, alcaloizii, carotenoidele, antibioticele, contracția musculară ș.a. Rezultate obținute au răsplătit activitatea unor chimiști, biochimiști și medici (L. Pauling, H. Corey, J.H. Northrop, J.C. Kendrew, M.F. Perrutz, S. Moore, W. Stein ș.a.) cu Premiul Nobel. În ultimele decenii s-au dezvoltat și cercetări de b. industrială și b. cosmică. În România, contribuții în domeniu au avut: C. Davila, A. Bernath, I. Athanasiu, D. Călugăreanu, E. Riegler, V. Ciocîlteu, E. Macovschi, C. Bodea, C. Rabega ș.a.

Solesmes, școala de la ~, important centru de cercetări muzicologice, constituit în cadrul mănăstirii Ordinul Benedictinilor din Solesmes (mică localitate din apropierea orașului fr. Le Mans) a cărei activitate, desfășurată în a doua jumătate a sec. 19 și începutul sec. 20, are drept scop restaurarea cântului gregorian* în forma sa originară. În rândurile primei generații de călugări care abordează studiul comparat al manuscriselor datând din sec. 9-10 se distinge Dom Joseph Pothier, care alcătuiește, între anii 1860 și 1868, o primă copie a Gradualului (2) gregorian și editează, în continuare, un însemnat număr de culegeri de texte literar-muzicale necesare oficierii slujbelor bis. cat. (ex. Liber Gradualis în 1883; Imnarul în 1885; Liber Antifonarius în 1891 etc.). Dom Pothier publică în 1880 studiul de referință intitulat Les Mélodies grégoriennes d’apres la tradition în care determină reguli pentru citirea și interpretarea vechilor neume (v. notație (III)), relevă faptul că ritmul „liber” propriu cantus planus*-ului (numit în ev. med. ritm al prozei) este subordonat textului literar, fără a cuprinde unități fixe de durată* și fondează o nouă disciplină muzicologică: paleografia muzicală. A doua etapă în activitatea școlii este marcată de editarea – începând cu 1888 – a publicației La Paléographie musicale, sub conducerea lui Don André Mocquereau (unul dintre primii elevi ai lui Dom Josepg Pothier), publicație ce urmărea atât reproducerea – prin fototipie – a celor mai caracteristice manuscrise vechi cât și prezentarea metodei de descifrare a textelor publicate și comunicarea rezultatelor obținute de benedictini. Mocquereau elaborează o teorie proprie asupra ritmului cantilenei* greg., bazată pe studiul atent al accentului* lb. lat. și al consecințelor acestuia în plan muzical (în: Études sur l’accent tonique latin et la psalmodie grégorienne; Du rôle et de la place de l’accent tonique latin dans le rhythme grégorien etc.). Încununarea eforturilor depuse de muzicologii din S. este reprezentată de publicarea unei editio vaticana a celor mai importante texte din serviciul bis. cat., restaurate într-o manieră care se dorește conformă izvoarelor autentice. În pofida criticilor aduse de cercetătorii moderni rezultatelor la care a ajuns școala din S., meritul ei constă în susținerea unei acțiuni ample de investigare științifică a textelor greg. elaborate în ev. med. timpuriu, de stabilire a unei concordanțe între scrierea neumatică și cea contemporană, de relevare a existenței ritmului liber anterior celui măsurat, de reliefare a semnificației artistice a cantus planus-ului.

lucru s.n. I 1 (în opoz. cu „ființă”) obiect, <înv. și reg.> unelte (v. unealtă), <înv.> materie. Își investește banii în lucruri de artă. Își cumpără tot felul de lucruri inutile. 2 (jur.) lucru imobil = lucru nemișcător. Lucrul imobil nu poate fi strămutat dintr-un loc în altul; lucru mișcător = lucru mobil; lucru mobil = lucru mișcător. Lucrul mobil poate fi strămutat dintr-un loc în altul; lucru nemișcător = lucru imobil. 3 lucru consumptibil = <înv.> lucru chetuitor. Lucrul consumptibil își schimbă substanța de la prima întrebuințare; lucru neconsumptibil = <înv.> lucru nechetuitor. Lucrul neconsumptibil poate fi întrebuințat în mod repetat fără a fi distrus sau înstrăinat de la prima întrebuințare; (înv.) lucru chetuitor v. Lucru consumptibil; lucru nechetuitor v. Lucru neconsumptibil. 4 (în filos. lui Kant) lucru în sine = numen. Lucrul în sine este esența cognoscibilă numai prin rațiune, în opoziție cu fenomenul, cunoscut senzorial. 5 lucru rău v. a (pop.; eufem.; și lucru slab) Demon. Diavol. Drac. Duh al întunericului. Duh al răului. Duh necurat. Duh rău. Necuratul (v. necurat). Satană. Spirit al întunericului. Spirit al răului. Spirit necurat. Spirit rău. Tartor; b (ornit.; reg.) Turturică-de-India. Turturică-râzătoare (Streptopelia risorius); c (med.; reg.) Epilepsie. II 1 muncă, treabă, <rar> lucrare, lucrat¹, <pop. și fam.> slujbă, <reg.> honțăneală, meșteșug, <înv.> câștig, deală, <latin.; înv.> laboare. Lucrul stăruitor și pasionat este justificarea existenței omului. 2 activitate, îndeletnicire, muncă, ocupație, preocupare, treabă, <livr.> travaliu, <rar> operozitate, stare, <pop.> rost, <înv.> îndeletnicie, ocupare, preocupație. Lucrul său în cercetare a fost răsplătit cu numeroase premii. 3 (fiz.) lucru mecanic = <ieșit din uz> travaliu. Lucrul mecanic este energia dezvoltată de o forță care acționează asupra unui corp, egală cu produsul dintre componenta forței care acționează asupra corpului în direcția deplasării punctului ei de aplicație și mărimea acestei deplasări; lucru mecanic virtual = <înv.> moment virtual, muncă virtuală. Lucrul mecanic virtual este produs de forțele efectiv aplicate sistemului mecanic corespunzător unui ansamblu de deplasări virtuale. 4 (pop. și fam.) v. Datorie. Îndatorire. Însărcinare. Obligație. Sarcină. 5 (concr.; fam.) v. Creație. Lucrare. Operă. Producție. 6 (înv.) v. Avantaj. Beneficiu. Bine. Câștig. Folos. Profit. 7 (înv.) v. Esență. Fond. Materie. III 1 (adesea constr. cu vb. „a comite”, „a face”, „a înfăptui”) faptă, <înv. și reg.> urmare, <grec.; înv.> epiherimă. A comis un lucru de care îi este rușine. 2 chestiune, problemă, subiect, temă, <înv. și reg.> prochimen, <înv.> materie, obiect. Lucrurile care trebuie discutate sunt diverse. 3 chestiune, poveste, problemă, treabă, <astăzi rar> pricină, <fam.> socoteală, <înv.> madea, <rus.; înv.> predmet. S-a lămurit lucrul despre care i-ai vorbit? 4 fapt, întâmplare, <fam.> chestie. Nu a mai putut participa la întrunire pentru că a intervenit un lucru neprevăzut. 5 (la pl. lucruri) afacere, chestiuni (v. chestiune), interese (v. interes), probleme (v. problemă), treabă, <pop. și fam.> daraveră, <reg.> nim, tamjă, <înv.> negoț, nevoi (v. nevoie), trebuință. Nu-i place ca cineva să se amestece în lucrurile lui. 6 (înv. și pop.) v. Datină. Obicei. Rânduială. Tradiție. Uz. Uzanță. 7 (înv. și pop.) v. Ceremonial. Ceremonie. Etichetă. Protocol. Regulă. Rit. Ritual. Tipic¹. 8 (înv. și pop.) v. Cauză. Considerent. Mobil. Motiv. Pricină. Prilej. Rațiune. Temei. 9 (art.; pop. și fam.) lucrul diavolului = lucrul dracului = lucrul Satanei = <reg.> lucruri drăcești, <înv.> lucru diavolesc. Ceea ce s-a întâmplat nu poate fi decât lucrul dracului; (la pl.; reg.) lucruri drăcești v. Lucrul diavolului. Lucrul dracului. Lucrul Satanei; (înv.) lucru diavolesc v. Lucrul diavolului. Lucrul dracului. Lucrul Satanei. 10 (înv.) v. Adeverire. Confirmare. Împlinire. Îndeplinire. Realizare. 11 (milit.; înv.) lucru de oaste = lucru de război = (art.) lucrul războaielor v. Artă militară. Război¹. 12 (înv.) v. Normă. Precept. Principiu. Rânduială. Regulă. 13 (înv.) v. Învățătură. Normă. Precept. Principiu. Regulă. 14 (arg.) lucru manual v. Chiromanie. Masturbare. Masturbație. Onanie¹. Onanism.

ORGANIZAȚIA METEOROLOGICĂ MONDIALĂ (O.M.M.; în engl.: World Meteorological Organization – W.M.O.). Creată în 1873 ca organizație neguvernamentală; agenție specializată guvernamentală (din 1951) în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Geneva (Elveția), creată în 1947 (își începe activitatea în 1951), în scopul stabilirii unei colaborări pe baze mondiale în domeniul operațiilor și serviciilor meteorologice, difuzării de informații meteorologice, încurajării cercetărilor științifice și aplicării meteorologiei în diverse domenii. O.M.M. are 185 membri (2002), printre care și România (din 1947).

ENGELHARDT [énghelhart], Vladimir Aleksandrovici (1894-1984), biochimist rus. Cercetări privind conexiunea dintre fenomenele chimice din fibra musculară și funcțiile acesteia. A descoperit procesul de fosforilare respiratorie și (în colab.) activitatea fermentativă a miozinei. Contribuții în structura chimică, sinteza și transcrierea acizilor nucleici.

A INSPECTA ~ez tranz. 1) (activități ale persoanelor, instituțiilor, organizațiilor etc.) A controla în mod oficial, pentru a constata dacă totul decurge cum trebuie. 2) A examina, a cerceta cu atenție. [Sil. in-spec-] /<fr. inspecteur, lat. inspectare

NOGARA, Bartolomeu (1868-1954), arheolog și istoric de artă italian. Studii referitoare la cercetări muzeale, la istoria etruscilor („Monumente, muzee și galerii pontificale”, „Despre etrusci și civilizația lor”). A publicat catalogul Codici Vaticani Latini. A sprijinit activitatea Școlii Române de la Roma. M. de onoare al Acad. Române (1943).

POUSSEUR [pusõr], Henri (1929-2009), compozitor belgian. Activitate pedagogică (director al Conservatorului din Liège) și la diverse studiouri de muzică electronică. Înființează studioul de muzică electronică din Bruxelles (1958). Centrul de Cercetări muzicale din Valonia (1970). Interesat de materialul extramuzical, de aleatorism și de multimedia („Trois Visages de Liège”, „Votre Faust”). Numeroase scrieri („Stravinski după Webern după Stravinski”, „Muzică, semantică, societate”).

studiere sf [At: POLIZU / P: ~di-e~ / V: (îv) ~iare / Pl: ~ri / E: studia] 1 Îndreptare (totală) a atenției asupra unui obiect al cunoașterii (obiect concret, ființă etc. sau stare, însușire, fenomen, proces etc. ori concept, formă de activitate umană etc.) pentru a-i descoperi și a-i cunoaște (până în cele mai mici amănunte) structura internă cu elementele care o compun și cu însușirile acestora, pentru a-i înțelege mecanismul intim și modul, regulile, legile de funcționare ale acestuia, pentru a-i putea evalua importanța, utilitatea etc. Si: analizare (1), analiză (5), căutare (22), cercetare (2), examen (8), examinare (3), explorare (3), investigație, observare, observație, privire, scrutare, studiu (1), urmărire, (liv) considerare (1), considerație (2), (rar) studiat¹, (înv) cercare (4), meditare, răspicare, socotire, scrutin. 2 Îndreptare atentă, persistentă și iscoditoare a ochilor sau a privirii asupra unei persoane, asupra însușirilor sau manifestărilor acesteia, pentru a o surprinde, pentru a o cunoaște, a înțelege, a surprinde etc. Si: căutare (23), cercetare (33), examen (10), examinare (4), explorare (3), investigare, investigație, măsurare, observare, observație, pătrundere, privire, scormonire, studiu (1), urmărire, (rar) scrutare, (pop) iscodire, (înv) iscoadă. 3 Depunere a unei activități intelectuale atente, intense (și sistematice), pentru a dobândi, a obține etc. cunoștințe teoretice și practice specifice unor obiecte de învățământ Si: citire (9), însușire, învățare, învățătură, studiu (3), (îvp) pricopsire.

IMOBILIZÁRE (< imobiliza) s. f. 1. Acțiunea de a imobiliza; nemișcare. 2. (La pl.; CONT.) Bunurile și valorile destinate să servească o perioadă îndelungată în activitatea economică a unei întreprinderi, care nu se consumă la prima utilizare. Categoriile de i. sunt: corporale (terenuri și mijloace fixe), necorporale (cheltuieli de constituire și de cercetare-dezvoltare, brevete, licențe, know-how, mărcile de fabrică și de comerț, fondul comercial, programe informatice) și financiare (titluri de participare, titluri imobilizate ale activității de portofoliu, alte titluri și creanțe imobilizate).

ISTORIOGRAFIE, istoriografii, s. f. Știință care studiază dezvoltarea cunoștințelor istorice și perfecționarea metodelor proprii de cercetare, istoria luptelor dintre diferitele curente pentru interpretarea fenomenelor sociale (ca o reflectare a luptei de clasă), prezentare evolutivă a cercetărilor pentru descoperirea legilor de dezvoltare a societății. ♦ Totalitatea scrierilor istorice dintr-o anumită țară sau perioadă de timp. Bălcescu a desfășurat o vastă activitate de cercetător al istoriei, elaborînd o serie de lucrări valoroase, prin care ridică la un nivel mai înalt istoriografia romînească. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2540. Marele luptător revoluționar și istoric N. Bălcescu (1819-1852) și în anumită măsură M. Kogălniceanu (1817-1891), au îmbogățit cu lucrări de valoare istoriografia noastră. IST. R.P.R. 4. - Pronunțat: -ri-o-.

ANALÍZĂ (< fr., lat. m.) s. f. 1. Descompunere reală sau mintală a unui obiect, fenomen sau a relațiilor dintre obiecte, fenomene etc., în părțile lor componente, în scopul cunoașterii; examinare amănunțită, parte cu parte, a unei probleme, a unui obiect de studiu. V. sinteză. ♦ A. psihologică = modalitate de investigare prin diverse procedee (descriere, introspecție, monolog interior etc.) a conștiinței, a trăirilor sufletești, a raporturilor omului cu mediul. (SOCIOL.) A. funcțională = metodă de cercetare punînd accentul pe evidențierea articulațiilor reciproce ale elementelor și pe descrierea traiectoriei ce caracterizează dinamica de ansamblu a obiectului considerat. A. sistemică = metodă dezvoltată în cadrul teoriei generale a sistemelor. A. de conținut = ansamblu de tehnici aplicate comunicărilor orale sau scrise ale indivizilor, în vederea interpretării lor științifice. A. critică = procedeu de studiu al lucrărilor literare, prin punerea în lumină a elementelor constitutive; analiză de text. A. chimică = procedeu pentru stabilirea compoziției chimice (calitative sau cantitative) a substanțelor cu ajutorul unor reacții chimice specifice sau pe baza proprietăților fizico-chimice specifice. A. conformațională = domeniu al stereochimiei care studiază proprietățile fizice și chimice ale conformerilor, stabilind conformația privilegiată. A. biochimică = procedeu de cercetare care pune în evidență o substanță chimică aflată într-un lichid organic; este folosită curent în clinică pentru decelarea unor tulburări ale metabolismului. A. biologică = operație prin care se determină acțiunea fungicidă sau insecticidă a produselor chimice destinate combaterii bolilor sau dăunătorilor. A. economică = cercetare obiectivă (cantitativă sau calitativă) bazată pe descompunerea în elementele componente ale proceselor și fenomenelor economice, a factorilor de influență în scopul cunoașterii științifice a întregii activități economice. A. contabilă = stabilirea pe bază de documente, în mod distinct pentru fiecare operațiune economică, a conturilor corespondente și a părților acestora (debit sau credit) în care urmează să se înregistreze concomitent aceleași sume; stabilirea corelației dintre pozițiile (posturile) de bilanț. A. marginală = cercetare bazată pe folosirea multiplicatorilor, a metodelor calculului diferențial și integral în studierea fenomenelor economice. 2. A. statistică = stabilirea și explicarea legăturilor și legităților în dezvoltarea fenomenelor de masă, pe bază de date obținute prin observare și prelucrare statistică. 3. (TELEC.) Analiza imaginii = descompunerea unei imagini în elemente simple, susceptibile de a fi transformate în semnale electrice transmisibile individual; este utilizată în televiziune, telefotografie etc. 4. A. matematică = ramură a matematicii care studiază funcțiile, limitele și aplicațiile lor (ex. derivatele, diferențialele, integralele etc.), precum și relațiile în care intervin acestea. Bazele a.m. au fost puse de Newton și Leibniz prin introducerea calculului diferențial și integral. Dezvoltări ulterioare se datorează Euler, Cauchy, Riemann, Cantor etc. A. numerică = ramură a matematicii care studiază rezolvarea numerică a problemelor și evaluarea erorilor ce pot să apară în soluțiile bazate pe metode de calcul aproximativ. A. funcțională = ramură a matematicii care se ocupă cu studiul spațiilor vectoriale, topologice și al funcțiilor definite pe aceste spații. Contribuții în a.f. au adus V. Voltera, D. Hilbert și St. Banach. A. combinatorie (combinatorială) = capitol al algebrei care studiază aranjamentele, combinările și problemele în care este necesară numărarea diverselor posibilități de ordonare a unor elemente, după reguli date. A. factorială v. factorial. 5. (FIZ.) Determinare a gradului și a planului de polarizare a luminii. ♦ A. armonică = descompunere a unei mărimi periodice nesinusoidale într-o sumă de armonice. A. spectrală v. spectral. 6. (INFORM.) A. informației = atribuirea de indicatori pentru fiecare element memorat care să reflecte informația stocată. 7. A. granulometrică v. granulometrie.

problematizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: problematiza] 1 Atitudine a cuiva care obișnuiește să complice inutil lucrurile. 2 Punere în discuție a unor idei, a unor situații neclare sau dificile. 3 (Prc) Metodă de învățământ care urmărește declanșarea activității independente a elevului, gândirea și efortul personal ale acestuia. 4-5 Formulare a unor probleme pe care să le rezolve (o lucrare filozofică sau) un plan de cercetare științifică.

parodontologie s. f. (med.) Ramură a medicinei care se ocupă cu bolile de dinți ◊ „Centrul de parodontologie «Bucur» își începe activitatea [...]” R.l. 13 VII 79 p. 5. ◊ „[...] dr. Grigore Osipov-Sinești a fost confirmat membru al Academiei de parodontologie a Americii, pentru contribuția sa adusă la tratarea parodontopatiilor, pentru cercetările sale originale în acest domeniu [...]” R.l. 26 IX 84 p. 5; v. și parodontoză (1975) (din fr. parodontologie; L. 1970; DEX-S)

HURMUZAKI, veche familie românească cu rol important în viața politică și culturală. Mai importanți: 1. Docsachi (Eudoxiu) H. (1782-1857, n. sat Horodiștea, jud. Iași), boier bucovinean. A sprijinit lupta cărturarilor și patrioților moldoveni, care și-au găsit refugiu în Bucovina în urma evenimentelor revoluționare din 1821 și 1848. Pentru meritele sale, a fost ridicat de domnii Moldovei la rangurile de căminar (1819), mare agă (1827) și mare vornic (1856). 2. Constantin H. (1811-1869, n. Carnauca-Cernăuți), jurist și om politic. Fiul lui H. (1). Membru în Comisiunea învățământului public (1850) și în aceea a legilor (1852). A sprijinit alegerea lui Alexandru I. Cuza ca singur domnitor în Principate. De mai multe ori ministru al Dreptății. 3. Docsachi (Eudoxiu) H., baron (1812-1874, n. Cernauca-Cernăuți), istoric și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1872). A luptat pentru drepturile naționale ale românilor din Imp. Habsburgic, combătând încorporarea Bucovinei la Imperiu. Primul român care a întreprins cercetări în arhivele vieneze, de unde a strâns numeroase documente publicate postum în „Documente privitoare la istoria românilor”, colecție ce-i poartă numele. 4. Gheorghe H. (1817-1882, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic român. Fiu lui H. (1). Participant la mișcarea revoluționară de la 1848 din Moldova. Redactor responsabil (1848-1849) al primului periodic al românilor bucovineni, „Bucovina”, în paginile căruia s-a pronunțat pentru acordarea de drepturi politice românilor din Imp. Habsburgic. Promotor (1862), împreună cu fratele său Alecu, și președinte al „Societății pentru cultura și literatura română în Bucovina” (1865-1882). A luptat pentru caracterul unitar al limbii, publicând articole și recenzii despre valoarea folclorului românesc (apreciat ca „sufletul națiunii”). 5. Alecu H. (1823-1871, n. Cernauca-Cernăuți), publicist și om politic. Fiul lui H. (1). Acad. (1866). Redactor (1848-1849) și redactor responsabil (1850) la ziarului „Bucovina”. A susținut în dieta Bucovinei și Camera Deputaților a Consiliului Imperial din Viena drepturile românilor, cu precădere limba și literatura națională. 6. Nicolae H., baron (1826-1909, n. Cernauca-Cernăuți), om politic. Fiul lui H. (1). M. de onoare al Acad. (1883). Activitate politică și culturală pentru emanciparea românilor bucovineni. 7. Constantin H. (1863-1937, n. Cernăuți), entomolog și publicist. Fiul lui H. (6). M. de onoare al Acad. (1919), prof. univ. la Cernăuți. Cercetări în domeniul lepidopterelor și al coleopterelor („Opiniuni mai nouă despre evoluția geografică a faunei și florei europene aplicate la fauna lepidopterelor”, „Cercetări nouă asupra raporturilor faunistice din Bucovina cu privire la clasa coleopterelor”).

efect s. n. în sintagmele: ♦ efect de tunel Trecerea unei particule printr-o barieră de potențial ◊ „Aplicare practică a așa-numitului «efect de tunel», aparatul [...] este capabil să pună în evidență [...] asperități de dimensiuni infinitezimale.” Sc. 22 XII 82 p. 5 ♦ efect de seră ◊ „[...] noile cercetări confirmă teoria «efectului de seră» potrivit căreia temperatura atmosferei va crește, ca urmare a acumulării bioxidului de carbon, care captează razele solare, păstrând căldura ca într-o seră.” Sc. 24 I 84 p. 7. ◊ „Activitatea omului [...] va determina creșterea conținutului de bioxid de carbon din atmosferă, producând așa-numitul «efect de seră», ce va provoca o încălzire.” I.B. 6 II 84 p. 8; v. și R.l. 11 I 85 p. 6 (efect de tunel din fr. effet tunnel; DN3; efect de seră din fr. effet de serre)

MANGIUCA, Simeon (1831-1890, n. Broșteni, jud. Caraș-Severin), folclorist român. Intensă activitate publicistică. Studii asupra obiceiurilor populare și colindelor („Moșii sau sacrificiul morților”, „Colinda. Originea și însemnătatea ei astronomică și calendaristică”), asupra practicilor funebre și a bocetelor („Strigarea zorilor la mort”, „Petrecerea mortului”). Cercetări de folclor comparat („Păcală de origine din Italia”). Lucrări de etnobotanică („Despre însemnătatea botanicei românești”).

urmărire sf [At: AR (1829), 1¹/18 / Pl: ~ri / E: urmări] 1 Mers (ascuns) pe urmele cuiva (pentru a-l supraveghea, a-l ajunge, a-l prinde, a-l aresta etc.). 2 Observare. 3 Persecutare. 4 Goană pe urmele vânatului. 5 (Mil) Acțiune ofensivă de luptă, executată în scopul nimicirii inamicului care se retrage. 6 Activitate a organelor de securitate, de poliție, a procurorului etc. de strângere a probelor referitoare la existența unei infracțiuni. 7 Acțiune juridică pentru a obține plata unei creanțe, pentru pedepsirea unui delict etc. 8 Cercetare (2).

TEHNIC, -Ă, tehnici, -e, adj., s. f. I. Adj. Care aparține tehnicii (II), privitor la tehnică. ◊ Desen tehnic = desen care reprezintă la scară un obiect, cu înscrierea dimensiunilor lui, și care este folosit la construirea obiectului în spațiu. Termen tehnic = termen de specialitate, caracteristic unui domeniu de activitate. ♦ Care se ocupă de latura de strictă specialitate într-o meserie, într-o știință etc. II. S. f. 1. Totalitatea uneltelor și a practicilor producției dezvoltate în cursul istoriei, care permit omenirii să cerceteze și să transforme natura înconjurătoare cu scopul de a obține bunuri materiale. 2. Totalitatea procedeelor întrebuințate în practicarea unei meserii, a unei științe etc. 3. (Mil.; în sintagma) Tehnică de luptă = totalitatea mijloacelor de luptă și auxiliare cu care sunt înzestrate forțele armate. – Din fr. technique.

MARTE 1. (În mitologia romană) Zeul războiului, al primăverii și al agriculturii. Una dintre cele trei divinități protectoare ale Romei (alături de Iupiter și Quirinus). Numele său a fost dat primei luni din calendarul roman. Identificat de timpuriu cu Ares din mitologia greacă. 2. cea de-a patra planetă a sistemului solar, situată la o distanță medie de 237,9 mil. km de Soare. Distanța față de Pământ variază între 52 și 101 mil. km. M. are un diametru de 6.786 km, masa de 6,39 x 10²⁵ kg și densitatea de 3,94 g/cm³. Perioada de revoluție (anul marțian) este de 686 zile 23h 31′12″, iar perioada de rotație (ziua marțiană), 24h 37′26,4″. M. prezintă anotimpuri similare cu cele terestre (dar cu o durată aproape dublă). Solul planetei este asemănător cu cel al Lunii, cu un conținut mare de compuși ai siliciului și ai fierului, care îi dau culoarea roșie-portocalie. Nucleul central al planetei, cu un diametru de 1.300-2.400 km, este metalic (fier și sulfuri de fier). Atmosfera, foarte rarefiată, conține 95,3% dioxid de carbon, 2,7% azot, 1,6% argon și urme de oxigen, apă ș.a. Presiunea atmosferică este de 6,3 milibari (0,7% din cea terestră). Cu toate acestea, vânturile cu viteze de peste 100 km/h ridică praful marțian la înălțimi de 50 km acoperind, uneori, întreaga planetă. Temperatura medie a planetei este de -50°C, cu variații mari în funcție de sezon și latitudine. La Ecuator, în perioada solstițiului marțian, poate atinge 30°C ziua, iar noaptea coboară la -100°C. La poli s-au înregistrat valori de -125°C. Regiunile polare se acoperă iarna cu calote de gheață carbonică și obișnuită, care în timpul verii se reduc ca dimensiuni. M. are doi sateliți: Phobos și Demidos, situați la distanță de 9.380 și, respectiv, 23.400 km. Explorarea planetei M. a început la 1 nov. 1962 prin lansarea, de către U.R.S.S., a stației„Marte 1” urmată de lansarea de către S.U.A., în 1964, a stației „Mariner 4” și, în 1969, a stațiilor „Mariner 6” și „Mariner 7”, care au transmis fotografii luate de la o distanță de 3.000 km. În 1971, stația „Mariner 9” a fost plasată pe o orbită în jurul planetei și a transmis peste 7.000 de imagini. În 1975, au fost lansate navele spațiale „Viking 1” și „Vikin 2”, de pe care au coborât, pe suprafața planetei, module cu stații de cercetare (primul la 20 iul. și al doilea la 7 aug. 1976).Datele culese și rezultatele analizelor efectuate au fost transmise pe Pământ până în nov. 1982. În 1996, a fost lansată nava „Mars Pathfinder” (M. Exploratorul), care, la 4 iul. 1997, a lansat pe solul planetei o stație complexă de cercetare, înzestrată și cu un robot mobil (Sojourner); aceasta a explorat peste 200 m² din terenul din jurul punctului de „amartizare”. Din 1999 a început misiunea „Mars Global Surveyor” cu program de cartare a suprafeței planetei. Cantitatea de informații transmisă pe Pământ este de ordinul a 2,3 x 10⁹ biți. Printre rezultatele cercetărilor de până acum se semnalează că în urmă cu 1,8-3,5 x 10⁹ ani, planeta a fost brăzdată de cursuri mari de apă, cu lungimi de mii de km și lățimi de până la 200 km. Activitatea vulcanică a fost intensă (în special în emisfera nordică), dând naștere la munți vulcanici printre care „Olimpus Monts” (Muntele Olimp), cu un diametru la bază de 500-600 km și lățimea de 25 km (cel mai mare vulcan cunoscut din sistemul planetar). Unul dintre obiectivele cercetărilor a fost depistarea unor forme de viață, însă rezultatele de până acum sunt incerte. Cercetările asupra planetei M. continuă și se preconizează ca până în la sfârșitul primului deceniu al sec. 21 să se aducă pe Pământ probe de sol, iar în următorul deceniu, să se trimită expediții cu echipaje umane. Există studii privind readucerea la viață a planetei M.

ALCHIMIE s. f. Activitate mistică dezvoltată mai ales în evul mediu, care își propunea să descopere elixirul vieții și să transforme metalele în aur cu ajutorul unei așa-zise pietre filozofale miraculoase; unele rezultate pozitive ale cercetărilor întreprinse de alchimiști au constituit începuturile chimiei moderne ca știință.

AGENȚIA INTERNAȚIONALĂ PENTRU ENERGIA ATOMICĂ (A.I.E.A.; în engl.: Internațional Atomic Energy Agency – I.A.E.A.), agenție specializată guvernamentală în cadrul sistemului O.N.U., cu sediul la Viena (Austria), creată la 7 oct. 1957, în scopul coordonării activităților internaționale pentru cooperarea tehnico-științifică în domeniul utilizării tehnologiei nucleare în scopuri pașnice. Are birouri de legătură în Canada, Geneva, New York și Tōkyō, laboratoare în Austria și Monaco și un centru de cercetări la Triest (Italia), administrat de U.N.E.S.C.O. A.I.E.A. are 134 state membre (2002), printre care și România (din 1957).

ANALIZĂ, analize, s. f. Metodă științifică de cercetare a fenomenelor, bazată pe descompunerea lor în părțile componente în scopul unei examinări mai amănunțite; examinare amănunțită a unei probleme. Gîndirea constă în aceeași măsură în descompunerea unor obiecte ale conștiinței în elementele lor, ca și în reunirea unor elemente corelate într-o unitate. Fără analiză nu există sinteză. ENGELS, A. 50. [«Capitalul» lui Marx este un] model de analiză științifică făcută după metoda materialistă, analiza unei formații sociale din cele mai complicate, model recunoscut de toată lumea și neîntrecut de nimeni. LENIN, O. I 133. Congresul [al V-lea al Partidului Comunist din Romînia, din ianuarie 1932] a făcut pentru prima dată o analiză profundă a perspectivelor mișcării revoluționare din Romînia, criticînd toate abaterile și devierile de la linia leninist-stalinistă și risipind confuziile ideologice din partid. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 528. ◊ Analiză literară = examinare critică a unei opere literare, făcută pentru a scoate în evidență procesul de creație al autorului și valoarea artistică a operei. Analiză gramaticală = cercetare a unui text din punct de vedere morfologic și sintactic. Analiza muncii = metodă comunistă de examinare critică și autocritică a muncii pe o anumită perioadă de timp, făcută în scopul îmbunătățirii continue a activității unei organizații politice, a unei instituții, a unui colectiv etc. Adunările generale ale gospodăriilor colective au fost un bun prilej de a se face o analiză a muncii, de a examina în spirit critic și autocritic problemele și sarcinile principale care stau în fața gospodăriilor colective. GHEORGHIU-DEJ, GOSP. AGR. 6. Analiză matematică = disciplină care se ocupă cu studiul funcțiunilor matematice și al relațiilor dintre ele. Analiza prețurilor = examinare a cantităților de materiale, a cheltuielilor de regie etc., necesară pentru stabilirea prețurilor pe fiecare articol în parte, cu prilejul alcătuirii unui deviz. Analiza solului = cercetarea solului la diferite adîncimi, din punct de vedere fizico-chimic, biologic etc., pentru a-i cunoaște compoziția și proprietățile. ◊ Expr. În ultimă analiză = în definitiv, în concluzie. Lupta științei materialiste înaintate împotriva teoriilor subiectiviste și a celorlalte teorii idealiste constituie, în ultimă analiză, una din expresiile luptei istorice dintre forțele de clasă de neîmpăcat: forțele clasei muncitoare și cele ale burgheziei, forțele socialismului și ale capitalismului. CONTEMPORANUL, S. II, 1953, nr. 329, 5/3. ♦ Operație de identificare a compoziției unei substanțe prin intermediul unei reacții chimice sau prin descompunerea ei în elementele constitutive. Analiza apei. Analiza sîngelui.

VOCABULAR (LEXIC) s. n. (< fr. vocabulaire, cf. lat. vocabularium < vocabulum „cuvânt”): 1. totalitatea cuvintelor dintr-o limbă. ◊ ~ fundamental: v. de bază, principal, esențial al unei limbi, reprezentat prin cuvinte stabile, care fac parte din fondul principal lexical al acesteia. ◊ ~ secundar: v. care reprezintă masa vocabularului, în general, partea lui cea mai mobilă, cuvintele dialectale, cuvintele de argou, cuvintele de jargon, cuvintele arhaice, cuvintele științifice și tehnice (neologismele). V. are mai mulți factori de organizare, determinați de structura semantică a cuvintelor și de raporturile dintre aceasta și realitate (inclusiv de acțiunea social-culturală exercitată asupra limbii): frecvența, factorul stilistico-funcțional, factorul psihologic, factorul semantic și factorul etimologic. Ei sunt analizați exhaustiv în lucrarea Limba română contemporană. Vol. II: Vocabularul, (București), (1975), de acad. Ion Coteanu și conf. univ. dr. A. Bidu-Vrănceanu. Factorul frecvență indică poziția statistică a cuvintelor în vocabular, le însoțește totdeauna și se gravează în memoria vorbitorilor (prin simplă observație se vede că unele cuvinte se folosesc mai des decât altele). Statistica matematică aplicată la studiul v. arată că există un raport obiectiv între lungimea cuvintelor și folosirea lor frecventă (un cuvânt este cu atât mai scurt din punctul de vedere al corpului fonetic cu cât este mai frecvent în limbă); că în orice limbă de cultură numărul celor mai frecvente cuvinte este relativ mic (circa 4000); că între lungimea unui text și numărul de cuvinte utilizate în el este o constantă care se formulează matematic; că interesează și dispersia termenilor în text, bogăția textului (număr mare de unități lexicale, dar cu frecvență relativ mică) și concentrația acestuia (număr relativ mic de unități lexicale, dar cu frecvență mare). Frecvența în v. depinde de economia limbajului și de situație. Factorul stilistico-funcțional vizează deopotrivă pe participanții la comunicare. Astfel, enunțătorii comunicărilor tind să facă economie de limbă, să întrebuințeze cât mai puține cuvinte (corpuri fonetice) cu cât mai multe înțelesuri, evidențiate în funcție de împrejurări și de determinările folosite. Dimpotrivă, interlocutorii tind să primească, pentru aceeași semnificație, cât mai multe precizări prin intermediul mai multor cuvinte (corpuri fonetice). V. folosit de aceștia se adaptează din ce în ce mai strict numeroaselor și variatelor situații în care ei se află (conversații curente, discuții profesionale, expuneri oficiale, formule administrative etc.), în raport cu natura comunicărilor, cu temele abordate în aceste comunicări. Se delimitează astfel în diversele limbaje un v. format dintr-un număr de elemente comune, general-obligatorii, care au cea mai mare frecvență și reprezintă lexicul fundamental, ca de exemplu: apă, avea, cinci, da, eu, în, joi, lemn, lucru, mare, om, pe, repede, roșu, țară, vedea etc.; dar și un v. format dintr-un număr de elemente de nivel cultural mediu, existente în limba literară curentă (cu excepția limbajului poetic), ca de exemplu: arțar, chilipir, cotrobăi, furișa, guraliv, hoțește, ifos, lumesc, moft, netot, polonic, scotoci, tanc, ului, vinișor etc. – și dintr-un număr de elemente particulare, specifice științelor și tehnicii, ca de exemplu: carbonat, ecologie, fiziologic, gemă, genetică, habitat, inocula, injector, mitoză, noxă, rezecție, tal, tegument, unguent, zoomorf etc. Mulți dintre termenii științifici trec în limbajul literar mediu prin mijloacele moderne de informare a publicului. Factorul psihologic organizează lexicul fiecărui vorbitor și îi asigură dezvoltarea. Ca element de organizare el favorizează bifurcarea v. individual în două: într-o parte activă – formată din cuvinte întrebuințate efectiv în toate împrejurările în care un vorbitor construiește și exprimă mesaje – și într-o parte pasivă – formată din cuvinte cunoscute sau recunoscute de el, dar neutilizate din diverse motive, începând cu incertitudinea și terminând cu deprinderea. Dezvoltarea v. individual se realizează prin imitație (prin adoptarea cuvintelor auzite de vorbitori în diverse împrejurări, în care au înțeles că le sunt necesare sau că au fost impresionați de ele) și prin creație lexicală, întemeiată pe un transfer cu expresie materială (când un sufix sau un prefix este adăugat la un radical sau la o temă cu care nu se mai aflase înainte în relație sau când se compune un cuvânt nou din cele existente) sau pe un transfer fără expresie materială (când se produce numai în conținutul semantic al cuvântului). Factorul psihologic organizează și dezvoltă nu numai v. individual, ci și v. general. Datorită lui se extind rezultatele obținute în acest sens de indivizi la întreaga colectivitate și se fructifică v. în ansamblu. Factorul semantic organizează și el v., înțelesul comunicării verbale sprijinindu-se pe sensurile cuvintelor componente. În v. oricărei limbi există un specific pentru care pledează dificultatea traducerii dintr-o limbă în alta și care trebuie descoperit (acțiune ce depinde de: cunoașterea sensurilor și a distribuției pe care le pot avea cuvintele, cunoașterea influenței exercitate în decursul timpului de o limbă asupra alteia, evoluția generală a culturii și științei, circulația ideilor și a cuvintelor, mutațiile semantice datorate evoluției v., amănuntele fixate în cuvinte, relațiile dintre cuvinte etc.). Factorul semantic ne arată că relațiile dintre cuvinte, semnificațiile și distribuția lor se modifică în funcție de dezvoltarea culturii. Există mai multe modalități de analiză și de clasificare semantică a cuvintelor: a) o analiză și o clasificare semantică veche, tradițională, care împarte v. în cuvinte denominative sau apelative (care denumesc obiectele fizice, fenomenele, activitățile, însușirile etc., au valoare denotativă, au sens; în ele intră substantivele, adjectivele cu variantele lor, numeralele, verbele și adverbele) și cuvinte non-denominative sau non-apelative (care nu denumesc ceva anume, nu au valoare denotativă, dar au sens și asigură combinarea celor denominative în propoziții și în fraze – pronumele relative, prepozițiile și conjuncțiile; care sugerează stări sufletești și de voință sau imită aproximativ sunete și zgomote din natură – interjecțiile – sau care nu au sens, fiind folosite pe lângă substantive și adjective ca instrumente gramaticale – articolele); b) analize și clasificări semantice noi prin raportarea tuturor cuvintelor din v. la conceptele generale, globale, presupuse a fi în orice limbă, la domeniile de activitate pe care le reprezintă sau la sferele lexicale (câmpurile sau zonele semantice) pe care cuvintele le formează: prin descrierea componenților (constituenților) semantici, a celor mai mici unități în care se poate diviza conținutul semantic al unui cuvânt (analiză și clasificare componențială, inductivă); prin ordonarea ierarhică a v. pe baza unor trăsături (mărci) semantice universale, pornindu-se de la presupunerea că în orice limbă există un număr mare de concepte semantice universale (analiza și clasificarea conceptualistă, deductivă). În căutarea unei semantici generale, cele mai multe cercetări sunt orientate către obiectele și conceptele denumite ca realități ale lumii înconjurătoare, neglijându-se situația specifică a fiecărei limbi concrete. Factorul etimologic trebuie invocat și el în descrierea v. unei limbi, prin „etimologie” înțelegându-se atât originea și evoluția cuvintelor în cursul istoriei limbii, cât și geneza derivatelor și compuselor, fără referire obligatorie la evoluția lor istorică. El reprezintă un factor de organizare a v. bazat pe analogie și egal în linii mari cu procedeele sau cu sistemul de formare a cuvintelor. Datorită lui, vorbitorii analizează și grupează elementele vocabularului în diverse chipuri. 2. totalitatea cuvintelor specifice unei anumite categorii sociale, unui anumit domeniu de activitate, unui anumit stil al limbii, unui scriitor sau vorbitor. ◊ ~ argotic: totalitatea cuvintelor de argou folosite de anumite categorii sociale (delincvenți, hoți etc.). v. în acest sens argou. ◊ ~ științific: v. folosit de diverse domenii de cercetare științifică, de diverse științe; v. specific stilului științific (v. cuvânt științific). ◊ ~ tehnic: v. folosit în domeniul tehnicii, al meseriilor, al artelor (v. cuvânt tehnic). ◊ ~ activ: v. înțeles și folosit efectiv de cineva în exprimare (el variază de la o categorie de vorbitori la alta). ◊ ~ pasiv: v. specific unei limbi, înțeles dar nefolosit de către un vorbitor. ◊ ~ bogat: v. cu foarte multe cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ ~ sărac: v. care dispune de puține cuvinte, folosite de o persoană în vorbirea curentă. ◊ abatere de ~: greșeală de lexic, care vizează necunoașterea sensului propriu al unui cuvânt folosit de către un vorbitor. ◊ interdicție de~: v. interdicție. 3. dicționar de proporții mici; glosar.

MONOGRAFIE (< fr. monographie ; cf. gr. monos, unu, și graphein, a scrie) Studiu în care se tratează, amănunțit și în întregime, sub toate aspectele, un subiect, o problemă din domeniul științei, artelor etc. După conținutul lor, monografiile pot fi literare (ex. Viața și opera lui M. Eminescu de G. Călinescu, C. Negruzzi de E. Lovinescu, Dim. Anghel de Șerban Cioculescu), istorice (Ion vodă cel Cumplit de B.P. Hasdeu), sociologice etc. Într-o monografie interesează atît cercetarea documentelor, cît și o completă și originală interpretare a acestora. Monografia urmărește drumul unei individualități (scriitor, om de știință, muzician etc.) sau reconstituirea unui curent literar, a unei epoci istorice etc., folosind periodizarea vieții și activității pe care o prezintă. Pe lîngă rigoarea științifică, monografiile, după veleitățile literare ale autorului, trezesc interesul și prin unele calități artistice: narațiuni organizate epic, portrete individualizate, caracterizări scânteietoare, toate avînd putere de evocare. Ex. „La Pipirig, Nastasia, femeie slabă, îi primește bocind. David croiește lui Ionică și Dumitru, fecioru-său mai mic, care urma să meargă și el la Broșteni, opinci din piele de porc sălbatic. Nastasia le dă obiele de suman alb și primenele, și a treia zi, David, cu cei doi copii și fără îndoială cu același convoi de cai, pornește iar în sus pe apa Neamțului și trec prin satul Boboiești. Aici, spre izvorul apei, munții încep să se strîngă și să se-nalțe, ca să cadă apoi mai spre hotar, în Valea Bistriței.” (G. CĂLINESCU, Ion Creangă)

REPORTAREA ȚINTELOR AERIENE activitate executată manual sau semiautomatizat de către operatorii din punctele de comandă sau dirijare, pentru consemnarea pe planșete a mesajelor despre țintele aeriene transmise de stațiile de radiolocație, de vecinii cu care cooperează și alte surse de cercetare. Traiectoria țintei se reportează prin unirea succesivă a punctelor care marchează locul acesteia în spațiu în diferite momente, cu precizarea înălțimii de zbor, a compunerii și a acțiunilor executate (bruiaj, bombardament, desant etc.).

explorator, ~oare [At: ASACHI, E. D. 33 / V: (înv) esp~ / A: esplorator / Pl: ~i, ~oare / E: fr explorateur, lat explorator, -oris] 1 smf Persoană care face cercetări în interesul cuiva (în taină) Si: iscoadă. 2 sm (Îvr) Militar care cercetează un sector al frontului Si: cercetaș. 3 smf Persoană care explorează (1) o țară, o regiune etc. necunoscută ori puțin cunoscută în scopuri științifice, culturale etc. Si: cercetător, observator. 4 smf Deschizător de drumuri într-un domeniu oarecare de activitate Si: pionier. 5 smf Persoană care face prospecțiuni asupra unor terenuri pentru a descoperi zăcăminte sau roci utile. 6 sn (Tel; îs) ~ de imagine Dispozitiv care permite ca fiecăruia dintre punctele imaginii ce urmează a fi transmisă să-i corespundă câte un impuls de curent electric. 7 sn (Med) Instrument folosit pentru cercetarea diferitelor organe în scop diagnostic.

seminar sn [At: MAIOR, I. B. 234/26 / V: (înv) ~e, ~ie, ~iu, ~ium, ~men~, siminarie, (reg) simin~ / Pl: ~ii și ~e, (înv) ~uri / E: lat seminarium, fr séminaire] 1 (Șîs ~ teologic) Școală de un grad mediu pentru pregătirea preoților. 2 (Pex; îas) Clădire în care își are sediul un seminar (1). 3 Totalitate a cadrelor didactice și a elevilor unui seminar (1). 4 (Rar) Facultate de teologie. 5 Formă de activitate didactică în cadrul învățământului superior prin care studenții, îndrumați de un cadru didactic și prin discuții, referate, lucrări practice etc., fixează și adâncesc cunoștințele predate la cursuri, se familiarizează cu tehnicile de studiu individual, cu metodologia cercetării științifice etc. 6 (Iuz; îs) ~ pedagogic Stagiu practic obligatoriu pentru studenții unei facultăți care își alegeau cariera didactică. 7 (Îas) Liceu în care se desfășura un seminar (6). 8 Cerc de studii pe lângă o instituție sau o organizație de masă, care are drept scop ridicarea calificării profesionale a membrilor săi, pregătirea lor ideologică etc. 9 (Șîs ~ internațional) Reuniune (internațională) consacrată dezbaterii unei teme date și de mare actualitate. 10 (Arg) Închisoare.

studiu sn [At: GENILIE, G. 5/15 / V: (înv) ~ie, ștudie / Pl: ~ii / E: lat studium, it stúdio] 1 Îndreptare (totală) a atenției asupra unui obiect al cunoașterii (obiect concret, ființă etc. sau stare, însușire, fenomen etc., ori concept, formă de activitate umană etc. pentru a-i descoperi și a-i cunoaște (până în cele mai mici amănunte) structura internă cu elementele care o compun și cu însușirile acestora, pentru a înțelege mecanismul intim și modul, regulile, legile etc. de funcționare a acestuia, pentru a-i putea evalua importanța, utilitatea etc. Si: analizare (1), analiză (5), căutare (22), cercetare (2), investigare, investigație, observare, observație, privire, scrutare, studiere, urmărire, (liv) considerare (1), considerație (2), (rar) studiat¹, (înv) cercare (4), meditare, răspicare, socotire, scrutin. 2 (De obicei cu determinări care precizează domeniul) Lucrare științifică ce pornește, rezultă dintr-un studiu. 3 Depunere a unei activități intelectuale atente, intense (și sistematice) pentru a dobândi, a reține etc. cunoștințe teoretice și practice specifice unor obiecte de învățământ Si: citire (9), însușire, învățare, învățătură, studiere (3), (îvp) pricopsire. 4 (Pex; lpl) Pregătire (intelectuală) dobândită, de obicei, într-o instituție de învățământ (superior) Si: învățătură, școală. 5 (Rar; pgn) Cultură (11) Vz instrucție. 6 (Îe) A pune o piesă în ~ A începe repetițiile la o piesă de teatru. 7 (Pex) Materie. 8 Compoziție muzicală (cu caracter de virtuozitate) compusă mai ales pentru exerciții. 9 (Spc) Exercițiu (vocal sau instrumental) făcut în scopul dobândirii unor deprinderi ale perfecționării în executarea unei compoziții. 10 Desen artistic executat rapid după un model care fixează primele observații directe ale pictorului sau ale sculptorului (și care servește în realizarea operei definitive). 11 Prima formă executată, de obicei, în cărbune, în creion sau în peniță, a concepției unui tablou, a unei sculpturi, a unui proiect de arhitectură etc. Si: schiță¹.

CĂLĂUZĂ, călăuze, s. f. 1. Persoană care însoțește pe cineva spre a-i arăta drumul și a-i da explicațiile necesare; ghid. Luați-mă și pre mine călăuză, cunosc bine pre sus, spre padină. DUMITRIU, V. L. 69. Titu deveni călăuza lui Belciug în București. REBREANU, R. I 283. V-ați lăudat... Că ne-ți da o călăuză bună, Să ne ducă pe calea care-o fi bună. TEODORESCU, P. P. 180. La satul care se vede, călăuză nu trebuie. ◊ (Titlu dat unor cărți care cuprind îndrumări practice) Călăuza tipografului. Călăuza bibliotecarului. 2. Persoană, p. ext. organ, teorie, doctrină, învățătură etc. care orientează sau îndrumează într-o acțiune, într-un domeniu de cercetare etc.; conducător, îndrumător ideologic. Comuniștii din toate țările vor studia cu nesaț documentele Congresului [al XIX-lea al P.C.U.S.], găsind în comoara inepuizabilă a experienței partidului lui Lenin și Stalin o călăuză sigură pentru propria lor activitate. GHEORGHIU-DEJ, C. XIX 8. Agitatorii trebuie să pună în lumină însemnătatea legăturii strînse între partid și masele largi de oameni ai muncii: să arate maselor că, avînd în frunte o călăuză încercată ca partidul, poporul poate să învingă orice greutăți, să înfăptuiască cu succes țelurile pe care și le-a pus înainte. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2709. – Variantă: călăuz (SADOVEANU, D. P. 177) s. m.

GIURESCU 1. Constantin G. (1875-1918, n. Chiojdu, jud. Buzău), istoric român. Acad. (1914), prof. univ. la București. A studiat vechile instituții românești („Studii de istorie socială”); cercetări în istoriografie („Contribuțiuni la studiul cronicilor muntene”, „Contribuțiuni la studiul cronicilor moldovene”) și ediții critice. 2. Constantin C. G. (1901-1977, n. Focșani), istoric român. Acad. (1974), prof. univ. la București. Fondator al Institutului de Istorie Națională (1941) și unul dintre întemeietorii „Revistei istorice române” (1931). Prodigioasă activitate științifică privind istoria românilor, concretizată în lucrări monografice și de sinteză („Istoria românilor”, „Istoria Bucureștilor”, „Contribuții la studiul marilor dregători în secolele XIV-XV”, „Târguri sau orașe și cetăți moldovene din secolul al X-lea până la mijlocul secolului al XVI-lea”, „Viața și opera lui Cuza Vodă”, „Istoria podgoriei Odobeștilor”, „Istoria pădurii românești din cele mai vechi timpuri și până astăzi”). Amintiri. 3. Dinu G. (n. 1927, București), istoric român. Fiul lui G. (2). M. coresp. al Acad. (1990), prof. univ. la București, Texas A and M University, William Paterson College (S.U.A.). Studii și cercetări privind istoria românilor („Ion Vodă cel Viteaz”, „Țara Românească în sec. XIV-XV”, „Distrugerea trecutului României”, „Guvernarea Rădescu”).

MOISIL 1. Constantin I.M. (1876-1958, n. Năsăud), istoric român. M. de onoare al Acad. (1948). Specialist în numismatică și arhivistică. A organizat cabinetul numismatic al Bibliotecii Acad., pe care l-a condus (1910-1958). Președinte al Societății Numismatice Române (1933-1958). Studii în domeniul istoriei, numismaticii, sigilografiei și heraldicii („Monedele dacilor”, „Arta noastră medalistică”, „O pagină de heraldică românească veche”). 2. Grigore C.M. (1906-1973, n. Tulcea), matematician român. Fiul lui M. (1). Acad. (1948), prof. univ. la Iași și București. Lucrări în domeniul analizei funcționale, al algebrei, geometriei diferențiale, logicii matematice („Încercări vechi și noi în logica clasică”, „Elemente de logică matematică și teoria mulțimilor”, „Lecții despre logica raționamentului nuanțat”). I se datorează extinderea în spațiul cu mai multe dimensiuni a derivatei areolare a lui D. Pompeiu, a introdus algebrele, denumite de el lukasiewicziene trivalente și polivalente, pe care le-a folosit în logică și în studiul circuitelor de comutație. A aplicat logica matematică la tehnica automatizărilor („Teoria algebrică a mecanismelor automate”, „Circuite cu tranzistori”). Activitate de pionierat în domeniul lingvisticii matematice; s-a ocupat de traducerea automată prin calculator, de modele logice ale limbii etc. Membru al unor academii și societăți științifice străine. 3. George C.M. (1917-1989, n. Vaslui), fizician român. Fiul lui M. (1). Prof. univ. la București. Cercetări în domeniul protecției electrice împotriva coroziunii și al dispersiei curentului electric („Controlul electric al coroziunii rețelelor subterane”). Lucrări de popularizare a fizicii („Cui i-e frică de fizica modernă?”, „Cascada modelelor în fizică”) și sinteze („Fizica pentru ingineri”, „Termodinamica”).

reflectoterapie s. f. (med.) Metodă terapeutică bazată pe provocarea de reflexe cu rol util în alte părți ale organismului ◊ „După cercetările efectuate la Institutul pentru reflectoterapie din Moscova s-a ajuns la concluzia că acupunctura poate constitui un mijloc eficient pentru combaterea fumatului.” Sc. 27 V 78 p. 5. ◊ „[...] acupunctura – alt fel zis reflexotherapia – permite influențarea nu numai a funcționării mecanismelor sistemului nervos central, ci și a activității funcționale stomaco-intestinale.” I.B. 12 XI 84 p. 8 [și reflexoterapie] (cf. fr. réflexothérapie; DEX, DN3 – reflexoterapie)

ECOLOGÍE (< fr. {i}; {s} gr. oikos „casă, gospodărie” + logos „studiu”) s. f. Știință care studiază relațiile dintre organisme și ambianța lor, fie că este vorba de individ (autoecologie, subdiviziune a e. care urmărește relațiile individ-mediu), populație (demecologie, subdiviziune a e. care studiază raporturile dintre populație și ambianță) sau de o comunitate (sinecologie, subdiviziune a e. care cercetează relațiile biocenoză-mediu); are relații cu biochimia, cibernetica, chimia, climatologia, fizica, fiziologia, geografia, meteorologia, pedologia ș.a. Conceptul de e. a fost formulat de E. Haeckel (1866). ◊ E. industrială studiază interacțiunea dintre ecosistemele antropologice, naturale și diferitele ramuri industriale, respectiv produșii secundari rezultați din activitatea acestora și răspândirea lor în mediu. ◊ E. mentală studiază individul uman și fenomenele lui mentale, conștiente sau inconștiente, normale sau patologice, structurate pe conștiința de sine, personalitate, în raport cu mediul de viață. ◊ E. socială = disciplină a sociologiei constituită în dec. 2 al sec. 20, care studiază relațiile dintre om și mediul natural și social, inclusiv relațiile dintre fenomenele și instituțiile sociale și spațiile în care ele se amplasează (orașe, întreprinderi, locuințe etc.), influențele lor reciproce. ◊ Psihoecologia și e. spirituală cercetează raporturile dintre indivizii umani într-o anumită ambianță culturală.

PROIECT, proiecte, s. n. 1. Prima redactare, textul provizoriu al unui plan (economic, social, financiar, politic, de activitate etc.) care urmează să fie discutat (eventual modificat) și aprobat pentru a primi un caracter obligatoriu. Andrei își rezervase timpul acesta pentru studierea proiectului de plan al activității stațiunii... Proiectul fusese întocmit de Ștefan Turcu în colaborare cu membrii colectivului de conducere. MIHALE, O. 499. ◊ Proiect de lege = text provizoriu al unei legi, care urmează să fie supus aprobării Marii Adunări Naționale sau parlamentului. Noi am discuta și am încuviința fără prealabilă cercetare un proiect de lege de a cărui bună sau rea chibzuire atîrna în mare parte viitorul țării noastre. KOGĂLNICEANU, S. A. 135. 2. Program de acțiuni viitoare, plan. Urmă o dezbatere amplă asupra perspectivelor tînărului... Încetul cu încetul, totuși entuziasmul proiectelor se potoli. REBREANU, R. I 27. ◊ (Concretizat) Aceasta îți va fi cu atît mai lesne cu cît, desigur, proiectul de carte va rămînea, cît despre mine, pururea în stare de proiect. ODOBESCU, S. III 61. 3. Lucrare tehnică întocmită pe baza unei teme date și care cuprinde calculele tehnico-economice, desenele, instrucțiunile etc. necesare pentru executarea unei construcții, a unui sistem tehnic, a unei întreprinderi etc., făcînd obiectul unei investiții. În proiectele noi să se țină seamă de ultimele cuceriri ale tehnicii mondiale. GHEORGHIU-DEJ, R. 79. Alături [era] harta cu progresele în domeniul transporturilor pe apă... adică proiectul săpăturilor dintre Nipru și Volga. SAHIA, U.R.S.S. 24. ◊ Proiect de diplomă = lucrare care cuprinde un proiect și care este prezentată la examen de studenții școlilor politehnice, pentru a obține diploma de studii. Studenții institutelor de învățămînt superior vor trece un examen de stat sau vor susține un proiect de diplomă. COL. HOT. DISP. 1953, 88.

studia [At: HELIADE, L. B. I, 185/19 / V: (îrg) ștu~ / P: ~di-a / Pzi: ~iez, 3 (înv) studie / E: it studiare cf fr étudier] 1 vt (D. oameni; c. i. obiecte concrete, ființe etc. sau stări, însușiri, fenomene, procese etc. ori concepte, forme de activitate umană etc. care devin, la un moment dat, obiect al cunoașterii) A-și îndrepta (toată) atenția asupra cuiva sau a ceva, pentru a-i descoperi și a-i cunoaște (până în cele mai mici amănunte) structura internă cu elementele care o compun și cu însușirile acestora, pentru a-i înțelege mecanismul intim și modul, regulile, legile etc. de funcționare a acestuia, pentru a-i putea evalua importanța, utilitatea etc. Si: a analiza (1), a căuta (37), a cerceta (10), a examina (3), a explora (3), a investiga, a observa, a privi¹, a scruta, a urmări, (liv) a considera (1), (rar) a scurma, (înv) a oglindi, a medita, a răspica, a scărmăna, a socoti. 2 vt (Mar; pex) A căuta (2). 3 vt (D. ființe, mai ales, d. oameni sau, prin metonimie, d. privirea lor; c. i. mai ales, oameni, însușiri sau manifestări ale acestora) A-și îndrepta atent, perseverent și iscoditor ochii, privirea sau a se îndrepta, de obicei, asupra cuiva sau, rar, a ceva pentru a afla, a surprinde, a înțelege etc. Si: a căuta (2), a cerceta (2), a examina (5), a explora (3), a investiga, a măsura, a observa, a pătrunde, a privi¹, a scormoni, a scruta, a urmări. 4 vt (Fșa; d. oameni; c. i. cunoștințe teoretice și practice specifice unor obiecte de învățământ sau, pex, obiecte de învățământ) A depune o activitate intelectuală atentă, intensă (și sistematică), pentru a dobândi, a însuși, a reține etc. Si: a citi (10), a învăța, (înv) a se pricopsi, (înv) a pedepsi, a ștudirui, (grî) a spudaxi. 5 vt (Pex; d. oameni; c. i. domenii de cunoaștere sau de activitate practică, tehnică etc. umană ori discipline științifice) A acumula sistematic (și în cadrul unei instituții de învățământ superior) cunoștințe (teoretie și practice) de strictă specialitate (care asigură o profesionalizare într-o ramură de activitate precis delimitată) Si: a face (117), a învăța, a urma. 6 vt (Rar; pex; d. oameni; c. i. clase, ani de studiu, cursurile unei instituții de învățământ; de obicei urmat de determinări care precizează instituția sau locul) A urma. 7 vr (Fig) A-și aranja ținuta în mod minuțios. 8 vr (Fig) A se preocupa, în mod special și asiduu, de ținuta și comportarea sa. 9 vr (Fig) A-și impune o anumită atitudine, un anumit fel de a fi (mai ales atunci când se știe observat de cineva). corectat(ă)

ETNO- „popor, comunitate etnică, rasă”. ◊ gr. ethnos „popor, națiune” > fr. ethno-, germ. id., engl. id., it. etno- > rom. etno-. □ ~astronomie (v. astro-, v. -nomie), s. f., disciplină care studiază motivele și riturile tradiționale cu caracter astronomic aparținînd unei comunități etnice; ~axiologie (v. axio-₁, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază geneza, structura și funcția valorilor culturale dintr-o comunitate etnică; ~biografie (v. bio-, v. -grafie), s. f., autobiografie a unui popor; ~biologie (v. bio-, v. -logie₁), s. f., știință care tratează despre raporturile dintre om și mediul ambiant; ~cid (v. -cid), s. n., 1. Ucidere în masă a unei comunități etnice. 2. Modificare forțată și programată a structurii biosociale sau culturale a unei unități etnice; ~coregrafie (v. core/o-₁, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază activitatea ludică (jocul și dansul) a unei comunități etnice; ~crație (v. -crație), s. f., conducere a unei comunități etnice de către proprii ei reprezentanți; ~cultură (v. -cultură), s. f., cultură proprie unei comunități etnice; ~demografie (v. demo-, v. -grafie), s. f., demografie a unităților și a grupurilor etnice; ~ergonomie (v. ergo-, v. -nomie), s. f., ergonomie*; ~filie (v. -filie₁), s. f., afecțiune deosebită pentru tot ceea ce privește viața unei comunități etnice; ~filozofie (v. filo-₃, v. -zofie), s. f., totalitatea conceptelor filozofice ale unei grupări etnice; ~fobie (v. -fobie), s. f., repulsie patologică față de tot ceea ce aparține unei comunități etnice; ~genealogie (v. genea-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază geneza popoarelor și legăturile lor etnice; ~geneză (v. -geneză), s. f., proces de formare a unui popor ca unitate social-istorică; ~genie (v. -genie₁), s. f., ramură a antropologiei care studiază originea și filiația raselor și a popoarelor; ~geografie (v. geo-, v. -grafie), s. f., disciplină care studiază influența reciprocă dintre mediul geografic și comunitatea etnică; ~geologie (v. geo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază stratigrafia civilizației și culturii unei comunități etnice; ~gonie (v. -gonie), s. f., concept care cuprinde geneza, evoluția și dispariția unui popor din perspectiva mitologiei; ~graf (v. -graf), s. m. și f., specialist în etnografie; ~grafie (v. -grafie), s. f., disciplină care studiază felul de trai, viața materială și spirituală a unui popor; ~gramă (v. -gramă), s. f., reprezentare grafică a unor fenomene etnografice; ~iatrie (v. -iatrie), s. f., disciplină care tratează despre datinile, obiceiurile și practicile medicale ale unei comunități etnice; ~id (v. -id), s. m., element constitutiv al unei unități etnice, care nu posedă autonomie; ~lit (v. -lit₂), s. m., element constitutiv al unui fenomen de civilizație sau de cultură, extras prin etnoliză; ~liză (v. -liză), s. f., analiza calitativă a unui fenomen, fapt de civilizație sau de cultură; ~log (v. -log), s. m. și f., specialist în etnologie; ~logie (v. -logie₁), s. f., știință care studiază liniile directoare ale structurii și evoluției popoarelor; ~metodologie (v. metodo-, v. -logie₁), s. f., metodologie de tip epistemologic a cercetării etnologice; ~metrie (v. -metrie₁), s. f., disciplină care se ocupă de măsurarea elementelor, relațiilor, proceselor etnoculturale și etnocivilizatoare, proprii unei unități etnice; ~muzicolog (v. muzico-, v. -log), s. m. și f., specialist în etnomuzicologie; ~muzicologie (v. muzico-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază activitatea muzicală a unei comunități etnice; ~pedagogie (v. ped/o-₁, v. -agogie), s. f., știință a educației permanente a maselor de adulți; ~psihologie (v. psiho-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază viața unui popor și producțiile sale după însușirile lui psihologice caracteristice; ~sociologie (v. socio-, v. -logie₁), s. f., disciplină care interpretează fenomenele sociale cu ajutorul datelor etnologiei; ~tanatologie (v. tanato-, v. -logie₁), s. f., disciplină etnologică avînd ca obiect de studiu riturile de înmormîntare ale unei grupări etnice; ~tip (v. -tip), s. n., formațiune biopsihică specifică unui grup etnic, înainte și după procesul de educație complexă; ~zoologie (v. zoo-, v. -logie₁), s. f., disciplină care studiază relațiile reciproce dintre comunitatea etnică și mediul zoologic înconjurător.

PERIOADĂ s. f. (cf. fr. période, lat. periodus, ngr. periodos „circuit”, „înconjur” < peri „împrejur” + hodos „cale”): 1. interval de timp în jurul căruia se desfășoară diferite fenomene; fază, epocă. Termen folosit în sintagmele p. de trecere de la latină la română și p. de formare a limbii române. 2. frază amplă, specifică stilului individual, cu caracter unitar și armonios (datorat în special modului de organizare internă, simetriei membrelor din structura sa), care exprimă o gândire complexă și nuanțată, prin propoziții care tind să se întâlnească și care antrenează gândirea și simțirea ascultătorului sau a cititorului, dând exprimării măreție și solemnitate. Se caracterizează printr-o intonație deosebită, prin ramificare, prin topica inversă a propozițiilor (de obicei subordonatele precedă regenta) și prin existența a două părți distincte în structura sa, intersectate de un punct denumit secțiune: protaza, alcătuită din propoziții care creează prin conținutul lor un interes crescând, amplificat, o stare de concentrare, de așteptare, de tensiune progresivă, și care sunt așezate la începutul p., și apodoza, alcătuită din propoziții care aduc prin conținutul lor rezolvarea, împlinirea, afirmarea plenară a unei constatări cu forță de argument, considerată de vorbitor sau de scriitor ca foarte importantă, și care sunt așezate la sfârșitul p. P. este întâlnită mai ales în proză (în literatura română, mai ales Al. Russo, Al. Odobescu, B. Șt. Delavrancea, N. Iorga, V. Pârvan și C. Hogaș au ilustrat-o cu succes): „Apoi când soarele își grămădește focurile în vii, când ogoarele și fânețurile, cetinele coastelor împădurite și crucea de alamă a unei umile chinovii scânteiază, și când zarea se tulbură și împrăștie pe munți vălu-i de aburi, / / te crezi ca-ntr-un vis al închipuirii, în care dormind ușor, sufletul singur parcă se bucură și se lasă dus ca de o leneșă voluptate” (Al. Russo); „Chiar de pe când cei dintâi erudiți ai Renașterii au început a se ocupa, în mod cam comun, cu cercetări arheologice, adică s-au cercat să extragă din studiul autorilor clasici și al rămășițelor plastice noțiuni, când asupra stării sociale, când asupra belelor-arte ale popoarelor vechi, / / de atunci însă s-a simțit că există o diferență destul de bine însemnată între aceste două cercuri de activitate, cu toate că materialul care servă la ambele este mai totdeauna comun” (Al. Odobescu); „În țara unde chiparoșii stau de pază la capetele celor întru vecinică pace adormiți, unde măslinii cu frunzele lor argintii îmbracă munții ce se oglindesc în marea nemărginită, unde bolta cerului se înalță până la infinit, iar lumina soarelui pătrunde toate, dându-le lumină din lumină – acolo omul are sufletul mai simplu și mai clar, seninul cerului și al mării îl înseninează și pe el și gândul iubitor de lumină se avântă în visare spre înălțimile albastre cu Platon, ori pe mările de smarald și safir cu Homer” (Vasile Pârvan).

FENOMENO- „fenomen”. ◊ gr. phainomenon „ceea ce apare” > fr. phénoméno-, germ. phänomeno-, engl. phenomeno-, it. fenomeno- > rom. fenomeno-. □ ~log (v. -log), s. m. și f., adept al fenomenologiei; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Cercetare descriptivă a manifestării în timp și spațiu a unui ansamblu de fenomene. 2. Teorie filozofică hegeliană care afirmă, în mod eronat, primatul conștiinței asupra existenței. 3. Doctrină filozofică idealistă husserliană care își propune să interpreteze fenomenele conștiinței prin prisma „intenționalității” lor și a sensului lor, făcînd abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social.

experiență sf [At: CANTEMIR, HR. 170 / V: (înv) ~ție, esp~, esperienție, esperiință, isperiință, isperință, speriență, speriință, (îrg) esperență^[1] / P: ~ri-en~ / Pl: ~țe / E: fr experience, lat experientia] 1 Totalitatea cunoștințelor și deprinderilor dintr-un anumit domeniu, dobândite prin observații și practică îndelungată. 2 Cunoaștere Cf deprindere, rutină. 3 (Șîs schimb de ~) Schimb reciproc (între persoane sau colective) de informații, cunoștințe, deprinderi dobândite într-un anumit domeniu de activitate. 4 (Îla) Cu ~ Experimentat. 5 (Flz) Ansamblul practicii sociale care formează baza cunoașterii și criteriul adevărului și care se creează mai ales în procesul producției materiale. 6 Probă care se face cu scopul de a verifica o teorie, o idee, un fapt etc. 7 Verificare practică a unor fenomene, situații, cunoștințe etc. 8 (Îvr) Cercetare. 9 (Îvr) Investigație. 10 Situație neobișnuită sau împrejurare neașteptată prin care trece cineva. 11 Pățanie. 12 Aventură. 13-14 Experiment (1-2). 15 (Îe) A face o ~ A provoca intenționat un fenomen pentru a demonstra sau a verifica o teorie, un fapt etc. 16 (Îae) A face o încercare. 17 (Îla) De ~ Experimental. corectat(ă)

istoria muzicii, succesiunea în timp și spațiu a faptelor privind viața muzicală și relațiile sale cu viața socială, opera de artă muzicală, interpretarea și receptarea acesteia, considerate la nivel universal sau regional și redate în generalitatea și specificitatea lor în virtutea unei viziuni ideologice și axiologice unitare. Fenomenul muzical, în expresia sa rudimentară ori elementară, ocupând un loc remarcabil în existența unor populații cu organizare încă tribală sau, dimpotrivă, în formele evoluate ale unei arte sincretice* ori autonome, așa cum o dovedesc marile culturi ale antic. (Egipt, Grecia [v. greacă, muzică], Roma, India, China, Japonia, Indonezia etc.) ale unor grupuri de popoare (cele islamice de ex.), ale unor națiuni (în sensul modern al noțiunii), ale unor entități culturale complexe, ca de ex. muzica europ. și în cadrul acesteia, muzica occid., ale unor epoci stilistice mai mult sau mai puțin unitare (Renaștere*, baroc*), ale unor școli (ex. școlile naționale), grupuri și curente (clasicism*, romantism*, impresionism*, expresionism*, romantism*), constituie obiectul și substanța i; în funcție de concepția dominantă a i., aceste fenomene sunt reflectate, global sau parțial, dependent sau independent de viața politică și socială a momentului avut în vedere. ♦ Periodizarea însăși ține seama de aceste date și coordonate, ponderea unui fenomen sau a unora dintre laturile sale fiind determinată pentru desemnarea perioadelor istorice (în care factorul cronologic este îndeobște respectat). Constatarea că muzica este supusă acelorași determinări politice și sociale ca alte fenomene ale vieții materiale și spirituale a condus la desemnarea unor epoci și perioade ale i. înlăuntrul istoriei generale. În plus, o seamă de date și trăsături estetice, aparținând celorlalte arte, au fost echivalate pe plan muzical, găsindu-se, inclusiv în folosul periodizării, suficiente puncte comune între romantismul literar și cel al artelor sunetelor etc. Unele cercetări înclină, dimpotrivă, spre constituirea perioadelor i. din interiorul fenomenului muzical – uneori pe temeiul schimbărilor intervenite în tehnica componistică, propunându-se astfel înlocuirea unor termeni ca Renaștere prin „epoca polif. vocale”, a aceluia de baroc prin „epoca basului cifrat*” (Eggebrecht), a aceluia de expresionism prin serialism* etc. Dacă spațiul europ. a pus relativ mai puține probleme privind periodizarea, iar confruntările de optici și de concepții nu au împiedicat constituirea în cele din urmă a unui concept îndeajuns de clar al muzicii europ., scrierea însă a unei i. universale – în înțelesul ei cel mai deplin – a dovedit caducitatea unor optici și, nu mai puțin, suficiența europocentrismului. Prin cercetările etnomuzicologiei*, ale muzicologiei comparate, prin pătrunderea în orbita interesului științific a vechilor culturi tradiționale ale Orientului, s-au impus date noi ce trebuiau alăturate și inserate, în întreaga lor specificitate, în corpul considerat cândva desăvârșit al muzicii (europ.), s-au operat mutații de ordinul valorii. Ist. univ. a muzicii tinde să înglobeze astăzi tot ceea ce se cunoaște cu privire la muzica planetei, prin contribuția unor muzicologi de o specializare adesea extremă, într-un spirit care, raportat la metodă, se dovedește oarecum eterogen, dar deosebit de fecund prin sugestiile oferite cercetării și cu consecințe deja previzibile în modelarea gustului pentru artă. ♦ Limpezimea conceptului de i. este, firește, o consecință a limpezirii conceptului de istorie în genere, deși trecutul venerabil al istoriei propriu-zise, nu a înrâurit decât târziu apariția unor veritabile i., primele scrieri rezumându-se, ca și în alte sfere ale activității științifice sau artistice, la consemnarea de mituri, legende și anecdote. Pasul următor l-a constituit alcătuirea în sec. 19, de biografii consacrate marilor muzicieni (Forkel și Spitta; Bach; Chrysander; Händel; Fétis: „biografiile universale”). Către sfârșitul aceluiași sec. (Ambros) și mai ales la începutul celui următor (Lavignac) – când se generalizează și acceptarea i. ca disciplină universitară – apar atât ist. univ. cât și cele axate pe curentele naționale sau pe epocile importante (antic., ev. med., Renaștere, muzică modernă). Constituirea i. în sec. 19 a fost favorizată de „explozia” creatoare proprie romantismului (ceea ce a și imprimat acestui sec. o orgolioasă și izolaționistă autocontemplare) și de climatul obștesc în care s-a constituit o viziune istorică și despre istorie. Ideea unei creșteri valorice (având ca reper și ca etalon tocmai romantismul) a întărit convingerea existenței unui progres neîntrerupt în istorie. Dar evoluționismul acesta plat a fost părăsit deîndată ce i. a pășit în faza sa modernă, convingerea cercetătorilor fiind aceea a echilibrului existent între epoci și a pluralității culturilor. Ceva din imaginea acestui evoluționism s-a păstrat totuși în mentalitatea avangardei sec. 20, care argumentează necesitatea schimbării (radicale) prin inexorabila înlocuire una prin alta a epocilor creatoare în numele progresului neîntrerupt. Este tot atât de adevărat, însă, că, departe de a mai avea aceleași afinități și aptitudini de cunoaștere ca față de sec. 19, i. rămâne pretutindeni profund îndatorată epocii actuale, principala cauză a acestei situații constând în răsturnările radicale ale principiilor de creație, în succesiunea vertiginoasă a tehnicilor, ceea ce se răsfrânge, dacă nu negativ, în orice caz ca o frână asupra criteriilor de investigare istorică. ♦ Confundată cândva cu muzicologia* însăși, i. este și astăzi o disciplină prioritară în sistemul acesteia. Nu doar frecvența scrierilor de i. îndreptățește o atare afirmație ci și faptul că, în ipostaza ei actuală, i. sintetizezează o seamă dintre rezultatele oferite de arheologie, istorie și de istoria artelor, etnomuzicologie, psihologie muzicală,* analiză* a operei (coroborată cu „monumentul” și documentul sonor), organologie, sociologie, paleografie (biz., greg., orient.), aceste științe adiacente procurând i., pe de o parte, datele concrete, iar pe de alta, împrumutându-i metodele lor, chemate să întregească, prin complementaritate, metodologia generală. Împrumutul este, de altfel, reciproc, ceea ce este dovedit, de pildă, de etnomuzicologie, care, în folclorul* copiilor și adulților, a descoperit indicii ale începuturilor muzicii, în egală măsură profitabile pentru i. (pentru a nu mai vorbi de faptul că, datorită conservatorismului său folclorul poate pune la dispoziția i. suficiente relicve de artă muzicală, destinate să acopere petele albe de pe harta disciplinei prioritare); la rândul său, folclorul se străduiește, dincolo de oralitatea sa și de „scurtimea memoriei” produsului colectiv, să-și alcătuiască propria-i istorie. ♦ Și în România i. a debutat prin sporadice consemnări de fapte muzicale, la cronicari dar, mai ales, în relatările unor călători străini prin țările române. O dată cu apariția școlii naționale și cu cultivarea unei compoziții de tip occid., cu dezvoltarea artei interpretative, se afirmă interesul pentru biografie (Poslușnicu) dar și pentru istoria instituțiilor artistice (T.T. Burada). Istoria ca știință, ghidată de metode și de concepție unitară, se afirmă prin George Breazul, cel care coroborează sursele propriu-zis istorice cu cele oferite de folcloristică. El este cel care pune și bazele unei i. vechi, prin cercetarea izvoarelor ant. referitoare la traci și la muzicalitatea lor și atrage în același timp atenția asupra valorilor medievale ale muzicii din Transilvania ca și asupra acelora biz., ce trebuie integrate i. noastre profesionale. Luând ca punct de pornire această moștenire, cercetarea istorică actuală a acordat atenție etapei daco-romane și renascentiste (Tomescu), celei a ev. med. (Ciobanu, Moisescu, Barbu-Bucur), celei moderne (Vancea, Clemansa Firca, Valentina Sandu-Dediu, Irinel Anghel). Numeroase monografii, având ca obiect personalități artistice din toate timpurile, formații și instituții muzicale, furnizează lucrărilor de sinteză date indispensabile. Istorii generale privind muzica românească (Ghircoiașiu, Ghenea, Octavian L. Cosma, Brâncuși, Viorel Cosma, Elena Zottoviceanu) pornesc de la aceeași premisă a continuității epocilor stilistice și a complementarității culturilor ce și-au extins influența până pe teritoriul României, înfluență care, departe de a fi estompat trăsăturile muzicii autohtone, au contribuit la accentuarea acestora, la definirea originalității ei, în condițiile unui stimulator circuit al valorilor universale.

muzicologie (fr. musicologie; engl. musicology; germ.: Musikwissenschaft), știință a muzicii ce adoptă ca obiect multiplele laturi ale acesteia: practică și teoretică, aplicativă și fundamentală, creatoare, interpretativă și perceptivă, diacronică și sincronică, cognitivă și educativă, etică și estetică etc. M. se constituie ca știință independentă în sec. 19 și preia tradițiile unor discipline care au cercetat din vechime aceste laturi. Încă din sec. 6 î. Hr., școala fondată de Pitagora studiază structura matematică a sunetului* muzical descoperind relațiile și proporțiile acustice ale acesteia. Ele reprezentau legi universale ale întregului cosmos, fiind adoptate de către pitagorici în astronomie și în creația artelor plastice și arhitecturii, ca norme imuabile menite să realizeze frumosul și armonia (1). Școala lui Pitagora a cercetat, de asemenea, efectul muzicii asupra sufletului creând teoria ethosului*, temei al unor cercetări, în etică, pedagogie, estetică*, continuate de școala lui Platon și Aristotel. Medicina și politica au adoptat și ele aceste idei ca principii terapeutice și mijloace de educație a cetății. Cercetările de istorie a muzicii* au fost cultivate de către Heraclide Ponticul (sec. 6 î. Hr.), fiind continuate până târziu de Plutarh (sec. 2 d. Hr.). Gândirea antică a grupat disciplinele muzicii în două mari clase: teorie și practică (Aristoxenos, sec. 4 î. Hr.) – teoria, cu bazele fizice și aplicațiile tehnice, practica având, ca subgrupe, activitatea educativă și cea productivă (compoziție și interpretare). Notația* muzicală vocală și instr., sistemul (II, 2) modurilor și sistemul (II, 6) ritmului* constituie de asemenea un aport însemnat al antic. gr. În cunoașterea științifică a muzicii, ca tradiție a m. moderne. Întemeiat pe concepția pitagoreică, ev. med. va adopta studiul muzicii ca singura artă admisă în universități, fiind încadrată în quadrivum* alături de aritmetică, geometrie și astronomie. Autorii medievali dezvoltă teoria ritmului (Augustin) și pe cea a modurilor* (Boethius, Cassiodor), pe linia tradițiilor antice. Noi orientări înspre practica interpretativă și creatoare a cântecului religios (Regino de Prön, Aurelianus Reomensis, Hucbaldus) culminează cu sistemul lui Guido d’Arezzo (sec. 12; v. solmizație). Concepții scolastice impun teoreticienilor, în mod dogmatic, principii de cunoaștere și clasificare a ramurilor muzicii; musica coelestis și musica mundana „muzicală cerească și pământească”. În schimb latura practică a investigației va duce la cunoașterea genurilor (I) cultivate în viața muzicală și la norme tipologice obiective, ca de ex.: după sursa sonoră: m. vocală (m. harmonica), m. instrumentală de suflători (m. organica) sau de percuție și corzi (m. ritmica), iar după specificul componistic monodică* (simplex vel civilis) sau polifonică* (composita vel regularis vel canonica). Umanismul și Renașterea* vor aduce noi preocupări teoretice fie în studiul sunetelor și relațiilor lor (Zarlino) fie în cel al sistemului modal (Glarean). Muzica încetează de a mai fi încadrată în quadrivium, iar studiul compoziției (2) nu făcea decât arareori parte din cursurile academice, fiind atribuit altor discipline ca poetica sau retorica. Reîntoarcerea la arta antică va determina genul „odelor pe metri antici” (Cesti, Tritonius, Baillif, Goudimel, Honterus). Renașterea și barocul*, vor promova preocupări de organologie și de noi sisteme intonative: infra-cromatice* (v. microinterval) (Tartini), temperate* (Werckmeister). Gândirea enciclopedică (Praetorius, Mersenne, Kircher), va duce la dezvoltarea științei muzicale fie în sensul științelor naturii (acaustica* – Sauveur), fie în cel al disciplinelor umane: estetică* (Baumgarten), etnografie (Cantemir) sau teoria*, istoria și enciclopedia muzicii (Bourdelot, Forkel, Burney, Cantemir). Știința modernă (începând cu Fétis, Adler, Riemann) va cuprinde totalitatea ramurilor de cunoaștere a muzicii în sisteme alcătuite după diverse criterii: istorico-sistematice, științele naturii și ale spiritului, nomotetice-idiografice* etc. Sec. 20 va relua aceste preocupări axate fie pe binomul istoric-sistematic adoptat de tradiția universitară, fie pe alte criterii de clasificare: istorie-etnologie-psihologie* (J. Handschin), m. internă și externă (J. Chailley), etnomuzicologie-istorie-muzicologie sistematică (A. Wellek), teorie-istorie-etnomuzicologie-critică muzicală (I. Keldiș). Deschiderile sistemului merg spre adoptarea noilor discipline muzicologice (sociologia – C. Sachs) și a altora care așteaptă obținerea dreptului de cetate în sistem: cibernetica, lingvistica muzicală, semiotica. În gândirea științifică românească, Xenopol adoptă principiul clasificării triadice: genetice-sistematice-fenomenologice iar, în muzică, Iacob Mureșianu (1888) reia principiul antic al teoriei și practicii, în prima clasă adoptând: gramatica, acustica, canonica, melodica, estetica. George Breazul, la rândul său, integrează în cursul său de enciclopedia și pedagogia muzicii: „psihologia, logica și teoria cunoașterii, estetica, istoria muzicii, folclorul și metodologia specială a muzicii și a lecției practice” (1927). Sistemul contemporan al m. deși de un caracter însă empiric, tinde spre o concepție interdisciplinară ce vizează atât nivelul ontologic (obiectul cercetării, existența și esența sa) cât și cel epistemologic (principiile și metodele cunoașterii). Concepțiile asupra obiectului m. cunosc două poziții extreme, polare: a) Arta muzicii ca existență materială a fenomenului sonor-acustic, guvernat de legități general-valabile – concepția fondată de pitagoreici, dar reluată în sens formalist de Filodem (sec. 1 î. Hr.), care nega muzicii orice efect asupra sufletului. În arta din sec. 19, concepția formalistă e susținută de E. Hanslick, care luptă totodată contra literaturizării religioase, filozofice a muzicii. b) Arta muzicii ca existență creată de om, în scopul cunoașterii și exprimării realității, ca mod de reflectare a acesteia și mijloc de acțiune asupra omului. De aceeași tradiție antică (cf. teoriei ethosului), ea reprezenta concepția adoptată de estetica științifică umanistă. Concepțiile epistemologice asupra muzicii au fost adeseori legate de știința în care se desfășura cercetarea: matematică, fizică, istorică sau estetică etc. O dată cu fondarea în sec. 19 a m. ca știință independentă, metodele ei au fost preluate din științele naturii, a căror dezvoltare le-a impus ca model al tuturor ramurilor de cunoaștere socio-umană. Pozitivismul este orientarea care a determinat această prevalentă a științelor naturii. Geneza m. ca sistem independent a fost condiționată, de asemenea, de concepția evoluționistă (Darwin, Spencer) ca și de primele afirmări ale filosofiei materialist-dialectice: teza lui Fr. Engels asupra corelației istoric-logic, s-a reflectat parțial într-unul din primele sisteme ale m. în sensul dualismului istoric-sistematic (G. Adler, 1885). Evoluția ulterioară a întregii cunoașteri științifice a dus la perfecționarea metodelor diverselor ramuri, fie de natură fizică (acustica) sau socio-umană (istoria, estetica, psihologia, sociologia etc.), fie de corelarea celor două domenii, cu o prevalență a umanului (psiho-acustica). Principiul interdisciplinar determină în sistemul actual al m. apelul la „pluralism epistemologic” sau „sinteza metodelor”, fie în interiorul ramurilor (istorie, sociologie, teorie etc.) fie în interiorul sistemului, între ramuri. În acest din urmă caz, metodele trebuie să străbată transversal toate ramurile cunoașterii cuprinse în sistem, pentru ca orice latură a fenomenalității muzicale să beneficieze cât mai amplu în procesul de cunoaștere a obiectului epistemic ce-l reprezintă. Aceste aspecte reprezintă tendințe actuale și perspective viitoare ale m. Interdisciplinaritatea se află încă într-o fază incipientă de multi-, pluri- sau intra-disciplinaritate, caracterizată printr-o simplă „coabitare” a ramurilor în sistem, cu unele schimbări de enunțuri și metode între ele. O adevărată inter- și trans-disciplinaritate (ca fază superioară) se va realiza când sistemul va fi dominat de un număr de axiome comune, din care să se deducă, printr-o metodologie adecvată, întreaga construcție și coordonare logică a întregului și ramurilor sale. Imaginea grafică circulară a ramurilor m. reflectă funcțiunile și posibila dezvoltare și autoreglare a sistemului. Acesta e dominat de nucleul central al filozofiei (epistemologiei) muzicii și teoriei sale superioare – zonă ontologică și epistemică a axiomelor prime și a metodelor circular-transversale, centru din care se desprind radial radial disciplinele sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor sociale, umane, naturale, istorice și sistematice, fundamentale și aplicative ale m. Graficul reflectă la limita circumferinței derivarea disciplinelor muzicale din ramurile generale ale specialității respective (ex. sociologia generală etc.), alt aspect al posibilei interdisciplinarități. În structura domeniului epistemologic al m., alături de obiectul și subiectul cunoașterii, distingem trei categorii ale metodelor: A. Principiile materialismului dialectic și istoric; B. Legile logice ale gândirii, proprii tuturor domeniilor cunoașterii; C. Normele și metodele specifice disciplinelor muzicale. Acestea din urmă comportă trei nivele corelate posibilităților cognitive-euristice ale muzicii ca artă și știință: I. Obiectul: realitatea; subiectul: compozitorul; metodele: științele „tehnologice” ale artizanatului creator [armonie (III), contrapunct*, forme* etc]. II. Obiectul: opera de artă; subiectul: muzicologul; metodele: științele tehnologice, adoptate ca mod de testare și analiză a măiestriei. III. Obiectul: întreaga fenomenalitate a muzicii; subiectul: muzicologul; metodele: toate disciplinele m., axate pe cercetarea fundamentală și aplicativă. M. românească s-a manifestat empiric în sec. 19, prin diverse discipline izolate, ca pedagogia (manuale, metode), culegeri* de folclor*, lexicografie, istoria muzicii, critică muzicală, organologie etc. Dezvoltată în sec. 20, prin amplificarea obiectului de cercetare și adoptarea unor metode moderne, ea s-a impus pe plan mondial prin discipline ca: istoria muzicii (E. Mandicevski, G. Breazul), etnomuzicologia și pedagogia (C. Brăiloiu, G. Breazul), bizantinologia (I.D. Petrescu), estetica (D. Cuclin). V.: energetism; fenomenologie.

GEOGRAFÍE (< fr.; {s} geo- + gr. graphein „a scrie”) s. f. 1. Știință care are ca obiect de studiu învelișul terestru în mod complex; descrie și explică aspectele statice și fenomenele dinamice desfășurate într-o strânsă interdependență cu cele patru învelișuri planetare (atmosferă, litosferă, hidrosferă, biosferă), sub influența energiei radiante ce vine de la Soare (calorică, luminoasă), a forței gravitaționale (terestre și universale) și a forței Coriolis. Analizează fie interacțiunea elementelor ce compun geosfera externă (g. generală) fie aspectele regionale ale îmbinării acestora (g. regională). Numele de g. a fost folosit pentru prima dată de Eratostene, care i-a dat un sens matematic (definirea și măsurarea formelor și dimensiunilor Pământului). În ultimele decenii au apărut subramuri noi: g. socială (studiul populației, al așezărilor și al activităților sociale; echivalentă cu g. umană în Europa și g. culturală în S.U.A.), g. resurselor (studiul repartiției teritoriale a resurselor de sol și subsol și rolul lor în dezvoltarea economică), g. sistematică (abordează geografic Terra prin prezentarea elementelor fizice, biotice, economice, istorice etc.), g. aplicată (răspunde unor probleme precise utilizând cercetarea fundamentală) etc. ◊ G. fizică studiază învelișul terestru cu cele patru componente ale sale, ca factori și produse ale întregii planete. Se subdivide în: g. fizică generală, g. atmosferei (climatologie), g. apelor (hidrogeografia), g. formelor de teren (geomorfologia), biogeografia (care se împarte la rândui ei în g. plantelor – fitogeografia și g. animalelor – zoogeografia), g. solurilor (pedologia). G. economică cercetează, la scară planetară sau regională, învelișul terestru sub aspectul producerii bunurilor necesare întreținerii și dezvoltării populației globului, urmărind repartiția teritorială a producției, condițiile și particularitățile ei concrete de dezvoltare. ♦ G. istorică (geoistoria) = ramură a g. care reconstituie peisaje trecute, prin urmărirea modificărilor geografice și a modului cum acestea au contribuit la dezvoltarea istorică a unui anumit teritoriu. G. medicală, studiază influența mediului înconjurător asupra sănătății omului și distribuirea bolilor pe Pământ. G. politică, studiază devenirea istorică a hărții politice a lumii, evoluția politică a țărilor în raport cu particularitățile lor geografice și cu consecințele acestora asupra structurilor socio-economice. 2. (LINGV.) G. lingvistică = metodă de cercetare, pe baza hărților lingvistice, a fenomenelor de limbă, care stabilește aria de răspândire a acestora.

NOBEL [nobél], Alfred Bernhard (1833-1896), chimist și industriaș suedez. Cercetări în domeniul explozivilor. A inventat dinamita (1875) și balistita (1889). – Premiul ~, fiecare dintre cele cinci premii anuale, cele mai prestigioase pe plan internațional, de valoare egală, instituite ca urmare a testamentului lăsat de Alfred Nobel și decernate, începând din 1901, pentru cele mai însemnate lucrări din domeniile: fizicii, chimiei, fiziologiei și medicinei, literaturii și pentru activitatea de promovare a păcii în lume (care este acordat de parlamentul norvegian). În 1969, Banca Națională a Suediei a instituit, în memoria lui N., un premiu pentru științele economice, de valoare egală cu celelalte.

închis², ~ă [At: BIBLIA (1688) 4/24 / Pl: ~iși, ~e / E: închide] 1 a (D. uși, ferestre, capace etc.) Care acoperă deschizătura în dreptul căreia este fixat prin balamale. 2 a (D. obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau cu capacul fixat sau încuiat. 3 a Care nu posedă nici o deschizătură. 4 a La care nu se poate avea acces liber. 5 a (D. un spectacol; îe) Se joacă cu casa ~ă Se spune atunci când s-au vândut toate biletele cu multă vreme înainte. 6 a (D. vehicule) Fără capotă pliabilă. 7 a (D. mijloace de locomoție) Acoperit. 8 a (Îs) Trăsură ~ă Cupeu. 9 a (D. partea sau mecanismul cu care se închide un obiect sau un orificiu) Aflat în poziție care să nu permită accesul. 10 a (D. o rană) Cicatrizată. 11 a (D. obiecte care se pot desface) Cu marginile sau cu părțile componenete alăturate, împreunate. 12 a (D. o haină) Descheiată. 13 a (D. ochi, pex, d. pleoape) Cu pleoapele apropiate, împiedicând vederea. 14 a (Îe) A face un lucru cu ochii ~iși A face un lucru ușor, fără dificultate. 15 a (Îae) A face un lucru fără o cercetare prealabilă. 16 a (Îlav) Cu ochii ~iși Fără dificultate. 17 a (Îal) Fără o cercetare prealbilă. 18 a (Îal) Superficial. 19 a (D. căi de comunicație) Cu circulația oprită, întreruptă. 20 a (D. un drum) Înfundat. 21 a (D. un loc, un teren) Împrejmuit. 22 a (D. un obiect) Aflat într-un loc fără acces. 23 a (Pex; d. un obiect) Pus sub cheie. 24 a (D. instituții, întreprinderi, localuri) Care și-a întrerupt temporar activitatea după un orar stabilit. 25 a (Pex; d. instituții, localuri, întreprinderi etc.) Desființat. 26 a (D. stagiunea teatrală) Oprită temporar, pe perioada verii. 27 a (D. ședințe, adunări etc.) Încheiat. 28 a (D. ședințe, adunări etc.; îe) A se desfășura sau a se ține cu ușile ~e A se desfășura fără participarea unor persoane din afară. 29 a (D. ședințe, adunări; îlav) Cu ușile ~e Care se ține într-un cerc restrâns, fără participarea unor persoane străine de organizația, societatea etc. respective. 30 a (D. vânătoare sau pescuit) Interzis. 31 a (D. o activitate, discuție etc.) Căreia i s-a pus capăt Si: încheiat, terminat. 32 a (D. un cont) Lichidat. 33 a (D. oameni) Care este ținut în închisoare. 34 sm (Rar) Prizonier. 35 a (D. animale) Adăpostit în grajduri sau cotețe. 36 a (Reg; d. oameni) Constipat. 37 a (D. oameni și caracterul lor) Retras. 38 a (Fig; d. oameni) Posomorât. 39 a (D. gură) Cu buzele apropiate, fără a permite vorbirea sau alimentarea. 40 a (Fig; d. oameni) Tăcut. 41 a (D. aer) Stătut. 42 a (D. cer) Înnorat. 43 a (D. vreme) Cu cerul înnorat. 44 a (D. timp) Ploios. 45 a (D. vreme) Cu ceață. 46 a (D. culori) Situat în gama tonurilor mai aproape de negru decât de alb. 47 a (D. sunete, voci) Lipsit de sonoritate. 48 a (Îs) Vocală ~ă Vocală în timpul articulării căreia canalul fonator este strâmtat, limba fiind mai apropiată de cerul gurii decât în timpul articulării unei vocale deschise. 49 a (Îs) Silabă ~ă Silabă terminată în consoană.