FENOMENO- „fenomen”. ◊ gr. phainomenon „ceea ce apare” > fr. phénoméno-, germ. phänomeno-, engl. phenomeno-, it. fenomeno- > rom. fenomeno-. □ ~log (v. -log), s. m. și f., adept al fenomenologiei; ~logie (v. -logie₁), s. f., 1. Cercetare descriptivă a manifestării în timp și spațiu a unui ansamblu de fenomene. 2. Teorie filozofică hegeliană care afirmă, în mod eronat, primatul conștiinței asupra existenței. 3. Doctrină filozofică idealistă husserliană care își propune să interpreteze fenomenele conștiinței prin prisma „intenționalității” lor și a sensului lor, făcînd abstracție de omul real, de activitatea lui psihică concretă și de mediul social.