STILISTICĂ s. f. (< adj. stilistic, -ă, cf. fr. stylistique): disciplină care studiază stilurile (individuale și funcționale ale) unei limbi, caracteristicile și normele acestora. S. clasică s-a ocupat cu studiul figurilor de stil (Aristotel: Poetica; Pseudo-Longin: Tratat despre sublim; Demetrios: Tratat despre stil). S. modernă și-a extins aria de cercetare la stilurile limbii, la caracteristicile și normele acestora (Charles Bally, Leo Spitzer, Karl Vossler și Roman Jakobson). În felul acesta, s-a ajuns la subordonarea s. fie teoriei literare, fie lingvisticii (și de aici cele două tipuri de s.: literară și lingvistică). ◊ ~ literară: studiu al mijloacelor lingvistice de exprimare ale unui scriitor, privite din punctul de vedere al expresivității lor; studiu al stilului individual al unui scriitor. Întemeietorul s. literare a fost lingvistul austriac Leo Spitzer (1887-1960), prin lucrarea sa „Aufsätze zur romanischen Syntax und Stilistik” („Eseu asupra sintaxei și stilisticii romanice”), Halle, 1918. În țara noastră este cunoscută lucrarea de s. literară, în spiritul modelului oferit de Spitzer, Arta prozatorilor români, București, 1951, a lui Tudor Vianu (1897-1964). În concepția acestuia mijloacele lingvistice și teoretico-literare ale disciplinei se combinau într-o metodă proprie. Prin studierea elementelor de stil, el urmărea descoperirea structurii unitare a operei ca întreg și explicarea valorilor și a semnificațiilor pe care componentele (sunetele, cuvintele, propozițiile, frazele) le au în raport cu întregul. ◊ ~ lingvistică: studiu al mijloacelor lingvistice (fonetice, morfologice, sintactice, lexicale și semantice) de exprimare ale unei colectivități lingvistice, ale unui domeniu de activitate, privite din punctul de vedere al conținutului lor afectiv, al expresivității lor; studiu al stilurilor funcționale ale unei limbi literare. Întemeietorul s. lingvistice a fost lingvistul elvețian Charles Bally (1865-1947), prin lucrarea sa Traité de stylistique française („Tratat de stilistică franceză”), în două volume, apărut la Heidelberg și Paris în 1909. Prima încercare în această direcție a fost însă Précis de stylistique („Manual de stilistică”), Genève, 1905, în care se ocupă de afectivul și expresivul exprimat în vorbire ca fapt colectiv. Modelul oferit de Bally a fost urmat în țara noastră de Iorgu Iordan prin lucrarea sa Stilistica limbii române, București, 1944 și 1975. Pe aceleași coordonate ale s. lingvistice se înscrie și lucrarea acad. Ion Coteanu Stilistica funcțională a limbii române, București, 1973 și 1985.