ABA¹ interj. (Înv.) (În propoziții interogative) exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva când i se vorbește.

ABA², abale, s. f. Țesătură groasă de lână, de obicei albă, din care se confecționează haine țărănești; dimie, pănură. – Din tc. aba.

ABAGIU, abagii, s. m. Persoană care se ocupă cu fabricarea sau cu vânzarea abalei²; abager. – Din tc. abacı.

HABACIU, habacii, s. m. (Reg.) Haină de aba. – Comp. ucr. haba „aba”.

TUZLUC, tuzluci, s. m. (Înv. și arh.) Ghetră de aba, încheiată la spate cu copci sau cu șireturi, care se purta peste ciorapi și apoi se băga în cizme; (azi reg.) ciorapi groși (cu sau fără talpă) care se poartă la țară. – Tc. tozluk.

ABA s. dimie, pănură, (pop.) suman, (reg.) saiac, zeghe. (Haină țărănească de ~.)

DIMIE s. v. aba.

PĂNURĂ s. v. aba.

PIUA vb. (Transilv. și Maram.) a pisa. (A ~ abaua.)

SAIAC s. v. aba, dimie, pănură.

SUMAN s. v. aba, dimie, pănură.

ZEGHE s. v. aba, dimie, pănură.

aba interj.

aba s. f., art. abaua, g.-d. art. abalei; pl. abale

DIMIE ~i f. înv. 1) Țesătură groasă de casă (de obicei din lână albă) folosită pentru haine; aba; pănură. 2) la pl. Varietăți ale unei astfel de țesături. [Art. dimia; G.-D. dimiei; Sil. -mi-e] /<turc. dimi

GHEBĂ ~e f. înv. Manta lungă, confecționată din aba sau din șiac, purtată la țară. /<turc. kebe

PĂNURĂ ~i f. 1) Țesătură groasă de casă (din lână albă) din care se confecționau hainele țărănești; aba; dimie. 2) la pl. Varietăți ale unei astfel de țesături. [G.-D. pănurii] /<lat. paenula

ZEGHE ~i f. înv. 1) Haină lungă și largă, confecționată din postav sau din piele de oaie (împodobită cu găitan negru), pe care o purtau țăranii. 2) Țesătură groasă de lână (de obicei albă) care se producea în gospodăriile țărănești și din care se confecționau haine; pănură; aba; dimie. [G.-D. zeghii] /Orig. nec.

GUARANI adj.invar. Care aparține unei populații indigene din Paraguay. // s.f. Limbă americană indigenă din Paraguay. // s.m. Unitatea monetară în Paraguay. [Pron. gua-. / < fr. guarani < sp. guaraní < guarani abá guariní = războinic].

'aba interj. – Exprimă o întrebare nuanțată de îndoială sau mirare. Alteori introduce pur și simplu întrebarea. Creație expresivă.

aba (abale), s. f. – Dimie, țesătură groasă de lînă. – Mr., megl. abă. < Tc. aba (Miklosich, Fremdw., 73; Șeineanu, II, 3; Lokotsch 2), cf. ngr. άμπᾶς, bg. aba – Der. abager, s. m. (persoană care fabrică sau vinde țesături; croitor); abagerie, s. f. (fabrică sau prăvălie de țesături); abagiu, s. m. (persoană care fabrică sau vinde țesături).

cioareci s.m. pl. (pop.) 1. pantaloni țărănești din pănură albă și groasă de dimie; nădragi. 2. (reg.) ciorapi de dimie, subțiri și colorați, cu găitane, purtați de țărănci pe timp friguros; cioci, călțuni, buși, jambiere. 3. stofă albă, groasă, de lână; pănură albă, dimie, aba.

cocaie, cocăi, s.f. (reg.) 1. lemn strâmb cu care ciobanii atârnă căldarea cu mămăligă; cujbă. 2. cobiliță, coromâslă, cumpănă. 3. bățul folosit în jocul popic. 4. parte a războiului de țesut. 5. parte a pivei de aba.

cordel, cordele, s.f. (înv.) ipingea cu mâneci, din aba cusută cu găitane sau cordele.

habaci s.m. (reg., înv.) un fel de haină de aba.

imurluc, imurluce, s.n. (înv.) manta de postav de țară; dulamă de aba; ipingea, ghebă.

aripă (-pi), s. f. – 1. Organ care servește la zbor. – 2. Simbol a tot ce străbate spațiul cu repeziciune. – 3. Ocrotire, protecție. – 4. Piesă de aparat care prezintă asemănare cu aripa păsărilor. – 5. Capăt, flanc al unei trupe dispuse în ordine de bătaie. – 6. Parte laterală a unei clădiri. – 7. Parte a unui automobil care seamănă cu o aripă. – 8. Paletă a roții unei mori de apă. – Mr. aripă, areapită, megl. (i)aripă. Lat. ālĭpēs „înaripat”, probabil aplicat la început la obiectele care prezentau vreo asemănare cu aripile păsărilor (ca de ex. paleta roții hidraulice), și apoi generalizat, în locul lat. ala. Cf. calabr. alapa, prov. aubo, arbro, fr. aube, v. cat. álep, sp. álabe, toate cu sensul spaniol, care coincide cu sensul 8; cf. și cors. álaba „oblon” și port. aba „margine”. Mai multe materiale în Corominas, I, s. v. álabe. Etimologia alipes, propusă de Densusianu, Hlr., 30, este pentru REW 310 „begrifflich unmöglich”. Evoluția semantică prezintă în mod cert dificultăți; în ciuda acestui fapt, această ipoteză pare însă mai plauzibilă decît celelalte. După Pușcariu 123, „unbekannt, obwohl im ersten Teil des Wortes ala zu erkennen ist”. Același autor, în DAR, s-a decis în favoarea lat. alapa „palmă, lovitură” (etimologie acceptată și de REW 319, explicată de Diculescu, Elementele, 435 ca un der. de la ala cu suf. -αφος sau ιφος, a cărui necesitate nu ni se pare clară); dar trecerea semantică de la „palmă” la „aripă” este mai greu de explicat decît decît pe cea pe care am sugerat-o mai sus. Celelalte ipoteze sînt mai curînd fanteziste: din mag. röp „pană, penaj” (Cihac, II, 476); din gr. ῥιπή „început, pornire” (Roesler 564); de la un der. verbal *alipare, de unde alt der. postverbal *alipa (Pascu, I, 39; Beiträge, 7; Etimologii, 17); de la ala, cu suf. -ip (Pascu, Arch. Rom., VI, 325); din fondul anterior limbilor indo-europene, în legătură cu arab. risa și cu dravidiana (Lahovary 313). Der. aripa, vb. (a înaripa, a da aripi; a speria o pasăre cu pușca); aripăriță, s. f. (oaie care merge de obicei departe de turmă); aripat, adj. (înaripat); aripi, vb. refl. (despre copii, a avea convulsii, boală atribuită, în credința populară, faptului de a fi mîncat aripi de pasăre); aripioară, s. f.; aripos, adj. (înaripat); înaripa, vb. (a da aripi, a însufleți).

cociorbă (cociorbe), s. f. – 1. Vătrai. – 2. Bîtă, măciucă. – 3. Constelație în jurul stelei Gemma. – Var. cociorvă, cuciorbă. Origine necunoscută. Ar putea fi un cuvînt expresiv, ca multe din cele compuse cu co-. În general se consideră a fi reprezent al unui cuvînt sl. neidentificat, cf. v. rus. kočárga, rut. kočerga, pol. koczarga (Cihac, II, 722; Tiktin), sau din mag. kocsorba (Gáldi, Dict., 122); însă mag. pare a proveni din rom., ca și rut. (Miklosich, Wander., 17), și oricum este obscur și probabil străin în sl. (Berneker 536). Dacă este vorba de o creație expresivă, este dublet al lui cocioabă, s. f. (colibă); identitatea semantică între vătrai și colibă apare și în cocîrlă. Cocioabă nu a fost explicat într-un mod satisfăcător (tăt. koči aba „cort de nomad”, Șeineanu, 318; mr. cuciubă „buștean”, Șeineanu, Dicț., însă este vorba probabil de ngr. γϰουτσιούπα; sb. kuča „casă”, DAR). Dacă se admite identitatea cu cocioarbă, lipsa lui r apare și în pol. koczuba, rut. kočuba „vătrai”, și în rom. cociobăi, vb. (a scociorî, a iscodi), care se explică numai pe baza lui *cocioabă „vătrai” (pentru der. expresivă a vb., cf. cotrobăi). Există numeroase var. expresive ale cuvîntului care înseamnă colibă: coșleabă, coșm(o)agă, coșmeagă, cociomeagă, cociomeață, coșmandră, coșmelie, coșmolie; cf. și cobace, colibă.

habaciu (habacii), s. n. – Manta. – Var. habagiu. Origine incertă. Pare a fi în legătură cu aba; după Scriban, din tc. heba „pulbere”, ipoteză neverosimilă. Sec. XVII, înv.

pănură (pănuri), s. f. – Aba, dimie. Lat. paenŭla „mantie”, din gr. φαινόλης (Scriban). Der. din lat. *pannŭla, dim. al lui pannus (Pușcariu 1255; Tiktin) sau din lat. pinnŭla „pană mică” (Candrea-Dens., 1317), pare mai puțin probabilă, cf. Graur, BL, V, 108 și REW 6514.

saită (-te), s. f. – Aba, dimie. It. saietta (Tiktin). Sec. XIX, înv.

suman (sumane), s. n. – 1. Țundră, zeghe. – 2. Pănură, aba. – Var. sucman. Sl., cf. bg., rus. sukman, din sl. sukno „postav” (Miklosich, Slaw. Elem., 47; Cihac, II, 3790, sau poate din tc. sükmän (Șeineanu, II, 327), cf. mag. szokman. – Der. sumănar, s. m. (vînzător de sumane); sumănărie, s. f. (meseria de sumănar, atelier de sumane).

ABA, oraș în SE Nigeriei (Imo), la N de Port Hartcourt; 239,8 mii loc. (1987). Centru ind. (țesături de bumbac, săpun, bere).

ABA NOVAC Vilmos (1894-1941), pictor și grafician ungur. Compoziții în frescă, tempera și gravuri pe teme religioase („Sfîntul Francisc predicînd păsărilor”) și laice („Oraș vechi din Sicilia”). Între 1921 și 1923, lucrează la Școala de la Baia Mare.

ABA¹ interj. (Înv.) Exclamație care exprimă (în propoziții interogative) mirarea sau cu care se atrage atenția cuiva cînd i se vorbește.

ABA², abale, s. f. Țesătură groasă de lînă (albă), din care se fac haine țărănești; dimie; p. ext. haină făcută din această țesătură. – Tc. aba.

ABAGERIE, abagerii, s. f. 1. Atelier sau industrie producătoare de (haine de) aba. 2. Meseria abagiului. – Din abager + suf. -ie.

ABAGIU, abagii, s. m. Persoană care se ocupă cu fabricarea, confecționarea și vînzarea abalei. – Tc. abağy.

ABA², (2) abale, s. f. 1. Țesătură groasă de lână, de obicei albă, din care se confecționează haine țărănești; dimie, pănură. 2. Sort de aba (1). – Din tc. aba.

Kyrie eleison (< gr. Kύριε ἐλέησον [ἡμᾶς], Kyrie eleison, „Doamne miluiește”) 1. Invocație adoptată în cultul creștin în sec. 4. Se întâlnește prima oară la Antiohia și de aici se propagă în Europa unde, în sec. 6, e cuplată cu invocația Christe eleison. 2. Parte a misei (1) situată între introitus* și Gloria in excelsis. Este compusă din trei secțiuni: Kyrie, Christe, Kyrie, ultima fiind repetarea primei. Misele (2) polif., renunțând în genere la introitus, încep în majoritatea cazurilor direct cu K., care joacă astfel rolul de „uvertură” (de unde caracterul solemn și frecvența stilului fugato*). Forma* tripartită ABA se menține, compozitorii căutând adesea să creeze un constrast între A și B și să confere secțiunii Christe eleison o notă lirică.

napolitană, școala ~, școală muzicală localizată la Neapole în sec. 18, cu o remarcabilă contribuție la dezvoltarea operei*. În rândurile pleiadei de compozitori, instrumentiști, soliști vocali, formați la cele patru conservatoare ale orașului, se remarcă A. Scarlatti, Fr. Durante, N. Porpora, J.A. Hasse, G.B. Pergolesi, N. Piccini, G. Paisiello, D. Cimarosa. D. Scarlatti (1660-1725) fixează elementele tipice ale operei it.: uvertura* (denumită încă simfonia*) în 3 părți (allegro-grave-presto), distincția netă între recitativ* și arie* (aria da capo*, de formă tripartită ABA și recitativul acompaniat – recitativo strumentato), scriitura orch. elaborată. Trăsătura caracteristică a operei napolitane o constituie maniera de compoziție și execuție vocală denumită bel canto*, în care o pondere deosebită o are evidențierea posibilităților tehnice ale interpreților (prin arii de mare întindere cuprinzând vocalize* ample, triluri*, efecte dinamice etc.) în detrimentul construcției dramatice. Tot în cadrul școlii sunt stabilite criterii ferme de distincție între opera seria și opera buffa (opera „comică”, definită în prima jumătate a sec. 18 prin creația compozitorilor G.B. Pergolesi, N. Piccini, G. Paisiello, D. Cimarosa).

DIMIE, dimii, s. f. (Reg.) 1. Țesătură țărănească de lînă (de culoare albă), din care se confecționează obiecte de îmbrăcăminte; pănură, aba¹. 2. (Rar) Pantaloni țărănești strîmți; cioareci. – Tc. dimi.

refren, secțiune muzicală cu funcție tematică ce constituie punctul de plecare și de încheiere a unei forme* bazate pe principiul alternanței (înțelegem prin punct de plecare ideea sau nucleul care generează muzica și implicit forma respectivă, nu neapărat prima secțiune a unei lucrări muzicale). Desigur, definiția nu cuprinde toate aspectele problemei dat fiind faptul că r. a apărut în foarte multe ipostaze, unele dovedindu-se excepții de la regulă. Astfel r. este atestat încă din cele mai vechi timpuri, martor rămânând folclorul* ancestral, în care aspectul îi este de formulă (1). Prezent în cântecele tuturor popoarelor, se pare că s-a născut din cântarea alternativă, responsorială* între un solist* și cor* (care susținea o replică, un scurt comentariu etc.). Alte teorii susțin originea lui din cântecul de joc* ceea ce ar reclama o desprindere a ideii de r. de textul cântat. În fine, există și teorii care încearcă explicația originii din alte surse, cum ar fi cântecul de muncă, executat în grup (mișcarea ce trebuie efectuată simultan de toți lucrătorii), sau apariția r. dintr-un imbold poetic de bază în jurul căruia „se improvizează” și la care se revine în mod obligatoriu. Această ultimă concepție este prezentă, după unii teoreticieni, încă din antic. Cultivarea r. revelă un procedeu de adâncire a expresivității, a unei anumite idei, stări sau efect artistic (a se vedea imnurile (1) din literatura vechilor greci, precum și condacul* biz.). ♦ Muzica medievală europ. preia concepția din antic. punând totodată, din ce în ce mai mult, accentul pe formă. Astfel r., pe lângă funcția ideatico-expresivă, constituie și un pretext în construcția formală. Cultivarea r., în special în genurile de dans* (cum ar fi forma de rondeau*), dar și în cele vocale a dat naștere unor forme muzicale din ce în ce mai complexe. Găsim r. la începuturile epocii medievale în muzica trubadurilor* de la care ne-au rămas rondo-urile ca forme strofice cu r. (rondeau, rondellus, rotundellus, cantilena, cantilena rotunda). O formă apropiată de principiul succesiunii dintre cuplet* și r., care va deveni forma clasică de bază a rondo*-ului, era, într-o perioadă mai târzie, alternanța dintre comentariul instr., ce purta denumirea de ritornel [v. ritornelă (2)] și părțile vocale. În cazul pieselor de dans, principiul repetiției genera două modalități fundamentale de dispunere a părților: alternanța și repriza*. Relația muzică-text devine tot mai puternică. Succesiunea între cuplet și r. se reduce la început la schema: solo-cor (carol*, estampida*, lai* etc.). În unele dansuri fenomenul de repriză era uneori confundat cu ideea de r. [ballata – v. baladă (I, 1, 2), vireleai*, rondeau etc.]. Forma acestor dansuri era legată implicit de ceea ce oferea textul. ♦ Barocul* aduce o limpezire în sensul utilizării principiului alternanței, în care r. joacă rolul principal. Prototipul este rondoul* parizian al lui Fr. Couperin „cel Mare” (Le Grand). De asemenea, lucrările pentru clavecin* ale lui Louis Couperin continuă același principiu deși formele utilizate nu poartă denumirea de rondeau ci de cioconă*, passacaglie* sau courante*. R. lui L. Couperin păstrează, în majoritatea aparițiilor, caracterul de dans, periodicitate și simetria*. Dezvoltările și comentariile variaționale ale cupletelor conduc, în schimb, la legătura dintre formele cu r. și principiul variației (1). Se conturează astfel ideea de variațiuni (2) în jurul r. care rămâne cu funcție tematică de bază. Se cristalizează totodată una din caracteristicile spiritului vremii: monotematismul* (promovat și de J.B. Lully, J. Ph. Rameau etc.). De ex., rondoul monotematic baroc cu patru episoade (A B A C A D A E A) rămâne un pilon principal în dezvoltările ulterioare pe care J.S. Bach, G. Fr. Händel și alții, apoi clasicii sau romanticii, iar în sec. nostru neoclasicii le vor ridica pe adevărate culmi. Importantă, în tot acest periplu al r., de la forma primară a simplei alternanțe până la cele mai complexe construcții romantice și neoromantice de tipul rondo-sonată (de exemplu: ABAC/dezv./ABA) care reclamă îmbinarea de forme, rămâne funcția primordială pe care o joacă r., indiferent de contextul apariției. ♦ (în folc. rom.) Fragment poetic și melodic, care amplifică forma unor genuri. După Brăiloiu sunt mai multe categorii de r.: pseudo- r. (care nu are loc fix în melodie și înlocuiește unul sau mai multe rânduri melodice); r. propriu-zis, regulat (cu loc fix în melodie, având o structură binară și o dimensiune egală sau inegală cu versul) și neregulat (dimensiune identică sau diferită de aceea a versului, loc fix, dar structură diferită de structura versului – grupe binare și ternare* sau numai ternare). R. se întâlnește aproape în toate genurile: mai rar în balade (IV) și în doine* (cu excepția unor tipuri din Transilvania nordică). Textul r. diferă după gen (în unele genuri este asociat cu textul poemului, în altele este independent). Melodia r. este diferită de restul piesei, înrudită cu vreun rând melodic sau chiar identică. În unele genuri are funcție de invocație (în unele colinde*, bocete*, cântece de seceră, de nuntă), în alte constructiv-estetică: de amplificare, a perioadei* muzicale, de contrast, de adâncire a conținutului muzical, sau de cadențare (impune un alt raport cadențial sau revenirea la sistemul cadențial tradițional). Un loc aparte îl au r. versificate (sau strofice) care se deosebesc de celelalte r. prin: dimensiune (ajung până la 32 silabe), loc final, structură identică cu a versului sau diferă (conținutul poetic se modifică de la o strofă melodică la alta, după sensul acestora). Bogăția și diversitatea r. reprezintă geniul creator al poporului și atitudinea intens activă a interpreților. Unele r. sunt acceptate de colectivitate și devin permanente, altele, dimpotrivă sunt refuzate și rămân numai în repertoriul câtorva interpreți, ceea ce se observă îndeosebi în cântecul liric [v. cântec (I) propriu-zis], cel mai apropiat de viața zilnică și cel mai maleabil.

rondo (fr. rondo; it. rondo; engl. și germ. Rondo), lucrare instrumentală – și, mai puțin frecvent, vocală – cu formă* specifică și conținut vioi, dansant de factură populară. Forma de r. se constituie din trei sau mai multe expuneri (teme*), în tonalitatea (2) lucrării, ale unei secțiuni A denumită refren* (ritornello – v. riturnelă, perioadă* principală) între care se intercalează secțiuni distincte tematic și tonal – notate B, C, D, E etc. – denumite cuplete*, strofe, episoade, perioade* secundare. La originea r. stau cântecele de dans medievale – denumite rondes („hore”), fiindcă se execută în cerc – provenind din folc. Normandiei și sunt larg răspândite începând cu sec. 13-14 și până în sec. 19. Trubadurii* din sec. 13 cultivă acest gen muzical – denumit de ei rondeau* – în lucrări de factură monodică*, executate responsorial*, în care cupletele sunt redate de un solist, iar refrenul de către cor. Este de menționat faptul că structura poetică se află în strânsă conexiune cu cea muzicală. În sec. 14-15 compozitorii Adam de la Halle și Machault dezvoltă r. polif. Muzica instr. preia forma de r. și, în sec. 17-18, Fr. Couperin, J.-B. Lully, J.-Ph. Rameau introduc în opere și balete* lucrări pentru clavecin – intitulate rondeaux – care sunt construite schemei ABACAD --- A. R. clasic (sec. 18-19), descendent direct al rondeaux-urilor claveciniștilor fr., se caracterizează printr-un număr mai redus de cuplete, fiind răspândită forma ABACABA, în care, de multe ori, revenirea primului cuplet se produce în tonalitatea de bază a lucrării. În această perioadă, r. este utilizat frecvent ca parte finală a ciclului sonatei*, Mozart și, în special, Beethoven cristalizează un tip particular de r. – r. sonată – notat ABACABA, în care celui de-al doilea cuplet – C – i se substituie o dezvoltare (2), iar grupul final al secțiunilor ABA, joacă rolul unei reprize (1), cupletul B fiind re-expus în tonalitatea lucrării (Mozart, Sonata pentru pian în re major KV 311; Beethoven, Sonata pentru pian op. 1 nr. 1, Sonata pentru pian op. 7 etc.). R. este cultivat ca piesă de virtuozitate* cu caracter independent de Mozart (Rondo pentru pian în re major), Beethoven (Rondo à capriccio), F. Mendelssohn-Bartholdy (Rondo capriccioso), Weber (Rondo brillant) ș.a. În acest caz, forma r. se amplifică prin asimilarea unor procedee dezvoltatoare și variaționale*. În muzica sec. 20, forma r. este prezentă în lucrări de Bartók (finalul Sonatei pentru pian, 1926), Debussy (ultima mișcare din Sonata pentru violoncel și pian), R. Strauss (poemul simfonic Till Eulenspiegel), Enescu (ultima mișcare din Sonata a III-a pentru pian și vioară, finalul operei Oedip).

aba f. (turc. ar. aba). Dimie, un fel de postav alb (orĭ și alt-fel) gros de lînă din care se fac haĭne țărăneștĭ. V. șaĭac.

abageríe f. (d. abagiŭ). Prăvălie, fabrică saŭ negoț de aba.

abagiŭ m. (turc. abağy). Fabricant ori vînzător de aba – Și abager (Mold.).

dimíe f. (turc. dimi, o stofă de bumbac, dimit, lustrină, d. ngr. dimiton, o stofă, care vinde d. vgr. dimitos, în doŭă ițe: alb. dimi, bg. sîrb. dimije, șalvarĭ; rus. dimiĭa, țig. dimi, pantaloni, mgerm. timit, tymit, engl. dimity, o stofă de bumbac). Un fel de postav gros de lînă (alb, maĭ rar negru saŭ altfel) din care țăraniĭ îșĭ fac haĭne, numit și aba. V. pănură.

imurlúc n., pl. e (d. ĭamurluc). Vest. Un fel de manta țărănească de aba cu glugă. – Vechĭ irmuluc și iarmuc. V. cortel.

pănură f., pl. ĭ (lat. páenula, manta de călătorie, chepeneag, ca și suman, care înseamnă și „un fel de postav”. V. telon. Cp. cu pătură). Ban. Trans. Mold. Postav grosolan din care se fac sumane, pantalonĭ, lăvicere ș. a. V. aba.

OWERRI, oraș în S Nigeriei, în N deltei Nigerului, la NV de Aba, centru ad-tiv al statului Imo; 119,7 mii loc. (1991). Centru agricol și comercial. Meșteșuguri.

șaĭác (vechĭ) și șiĭác (scris și șiác), n., pl. urĭ (turc. șaĭak, sîrb. sajak, bg. šaek). Un fel de postav călugăresc negru, cafeniŭ saŭ sur făcut din lînă țigaĭe. V. aba.

tîrnă f., pl. e (lat. taberna, „tavernă, baracă, cort”, care, la plecare, se preface în „sac, coș”. V. tăgîrnă, zăgîrnă, atîrn). Munt. vest. Traĭstă (desag) de aba: o tîrnă de cartofĭ. Olt. Trans. Munt. Mold. Coș mare c’o toartă saŭ cu doŭă de cărat roadele cîmpuluĭ saŭ grădiniĭ ducîndu-l în cobiliță saŭ ținîndu-l doĭ cu mîna. V. oboroacă.

tuzlúc m. (turc. tozluk, d. toz, colb; ngr. tuziúkĭ, sîrb. bg. tolzuk. V. toz). Rar azĭ. Pl. Pulparĭ (ghetre) de aba. Olt. N’are nicĭ tuzlucĭ, nicĭ ipingea, e sărac. V. potur.

aba¹ (înv.) interj.

aba² s. f., art. abaua, g.-d. art. abalei; (sorturi) pl. abale, art. abalele

abà! int. exprimând mirare și îndoeală totdeodată: aba, Dragomire, când pleci tu? CAR. [V. ba].

abà f. 1. postav de lână groasă (obișnuit albă) din care se fac haine țărănești; 2. haină din aba. Abaua, ce constitue și astăzi un obiect de industrie casnică țărănească, era odinioară importată, ca multe din postavurile ordinare, din Turcia, de unde numele lor orientale: aba, dimie, șaiac, suman. [Turc. ABA].

abagerie f. prăvălie sau fabrică de aba: Duca-Vodă slujise de copil la abagerie.

abagiu m. 1. cel ce face sau vinde aba: a treia uliță era locuită numai de abagii și găitănari FIL.; 2. cel ce lucrează haine țărănești din abà; ipângele, mintene, nădragi, șube, tuzluci. [Turc. ABADJI].

cordel n. ipângea cu mâneci, din aba cusută cu găitane sau cordele (în Oltenia).

ilic n. haină țărănească de aba, numită și mintean, fără mâneci și împodobită cu găitane (ilicul poate fi bărbătesc și femeiesc): surugiul îmbrăcat cu ilic de postav cusut cu găitanuri AL. [Turci YELEK].

habaciu m. Mold. haină de aba: ai vrea poate să umblu în habaciu ca d-ta? NEGR. [Probabil în legătură cu aba].

postav n. 1. stofă de lână; 2. în special, postavul țărănesc, aba. [Slav. POSTAVŬ, pânză].

tuzluci m. pl. 1. od., ghetre de aba încheiate pe dinapoi cu copci sau cu returi (cari se trăgeau peste ciorapi și apoi se băgau în cisme): tuzluci cu găitane de mătase; 2. azi, turieci dela dosul piciorului până sub genuchi (cum poartă oltenii și oltencele): n’are nici tuzluc nici ipângea, n’are nici de unele, e lipsit de toate. [Turc. TOZLUK, lit. ce ferește de praf (din roz, praf)].

sumán n., pl. e (din mai vechiĭ sucman, d. turc. sukman, cizme marĭ [cum poartă Turcomaniĭ]; bg. sukman, rochie țărănească, rut. sukmana, suman, pol. sukmana, haĭnă proastă de postav, ung. szukmány, suman. V. sucnă). Est. Haĭna cea maĭ groasă a țăranuluĭ (și pin nord și a țăranceĭ), făcută din postav grosolan cafeniŭ, cenușiŭ saŭ negru și împodobită cu găitane (V. ghebă, zeghe, dulamă). Pănură, postav grosolan de suman (V. aba, dimie). Munt. O haĭnă maĭ groasă a țărancelor.

șăiac n. Mold. varietate de aba, făcută de maici din lâna roșie a țigăilor, servind mai ales pentru haine călugărești: șăiacul poate fi negru, sur sau cafeniu. [Turc. ȘAIAK, un fel de serjă].

ABA¹ interj. (Înv.) (În propoziții interogative) Cuvânt care exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva când i se vorbește. – Onomatopee.

ABAGIU, abagii, s. m. Persoană care se ocupă cu fabricarea sau cu vânzarea abalei²; abager. – Din tc. abağy.

ABA¹ interj. (Familiar, învechit) Exclamație întrebuințată mai ales în propoziții interogative și în asociație cu un vocativ, servind: a) pentru a exprima mirare. Aba, mă! cînd ai venit? La HEM; b) pentru a atrage atenția cuiva cînd îi adresăm vorba. Aba, Dragomire, cînd pleci tu? CARAGIALE, O. I 255.

ABA², abale, s. f. Țesătură groasă de lînă, de obicei de culoare albă, din care se fac haine țărănești; dimie, pănură. Pantalonii, noi-nouți, din aba țărănească. GALAN, Z. R. 135. Doi surugii, cu straie de aba albă... se aflau unul călare pe un cal fruntaș, altul cocoțat... pe capră. PAS, L. I 55. Cioarecii strimți de aba. SLAVICI, N. I 136.

ABAGERIE, abagerii, s. f. 1. Atelier sau industrie producătoare de aba. ♦ Atelier unde se confecționează haine de aba. 2. Meseria de abagiu.

ABAGIU, abagii, s. m. Persoană care se ocupă cu fabricarea sau vînzarea abalei; croitor care confecționează haine de aba.

ALBOARE s. f. (Rar) Lucire, licărire albă. Că-i pămîntul ca un mușuroi, și un fel de alboare, ca aba, primprejurul lui. SBIERA, P. 91.

GHEBĂ, ghebe, s. f. (Regional) Manta țărănească lungă (de șiac, pîslă sau aba), împodobită, de obicei, cu găitane; zeghe, dulamă. Catane spătărești, îmbrăcate: cu mintene, poturi (nădragi) și ghebe scurte. FILIMON, C. 311. Gheba-n spate-și-arunca. TEODORESCU, P. P. 688. – Variante: chebă, (Mold.) ghebea, ghebele (ALECSANDRI, P. P. 87), s. f., cheb, cheburi (CREANGĂ, A. 161), s. n.

CHINGĂ, chingi, s. f. 1. Fîșie de piele sau de țesătură groasă de cînepă care se petrece sub pîntecele calului spre a strînge bine șaua. Își cîntară numaidecît caii și le strînseră chingile, scoțîndu-i la lumină din dosul unde stătuseră. SADOVEANU, F. J. 313. Făt-Frumos înșelă și tnfrînă calul și chinga o strînse mai mult decît altă dată. ISPIRESCU, L. 4. Zeaua nu mă-ndeasă, Șaua nu m-apasă, Frîul nu mă strînge, Chinga nu mă frînge. ALECSANDRI, P. P. 63. ◊ Expr. A strînge în chingi (sau în chingă) = a) a închinga strîns (un cal). N-am arme să-ncing, Nici murg bun în chingi să strîng. BIBICESCU, P. P. 161; b) fig. a constrînge, a lua (sau a ține) din scurt; a oprima. [Țarul Nicolaie I] avea să țină în chingi timp de treizeci de ani întreaga viață culturală a Rusiei. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 8/1. Nu cumva copilul... să scape vreo vorbă din cele ce-a văzut, mai cu seamă dacă l-or strînge în chingi. PAS, Z. I 162. Strînși în chingă, bieții fugari [poloni] se adresară cu rugăminți către capul contingentului turc, cerind permisiunea de a se retrage în Polonia. HASDEU, I. V. 22. A slăbi din chingi = a lăsa chinga mai slobodă; fig. a lăsa mai liber, a îngădui să răsufle. Și mai slăbind [șarpele] pe om din chingi... ISPIRESCU, la TDRG. A-l ține (pe cineva) chingile = a fi, a se simți în putere, a fi în stare. Toate danțurile sînt bune, cînd bate în piept inima aprinsă a tinereții și cînd te țin chingile. La TDRG. 2. Cingătoare de piele sau țesută din lină ori cînepă, uneori cu buzunar, cu care se încinge mijlocul (la oameni). V. chimir, șerpar. Strînge chinga pe zdrave- nele-i șale... pleacă și se coboară-n vale. ALECSANDRI, P. A. 163. Surugiul intră pe scenă îmbrăcat cu poturi de aba, ilic de postav... chingă de curea bătută cu ținte. ALECSANDRI, T. 45. Scoate, scoate la ocale. Cînd... la plată, nu-s parale, Băgai mîna-n punga chingii, Găsii ața mămăligii. TEODORESCU, P. P. 333. 3. Scîndură, stinghie, bară de lemn sau de metal care leagă părțile componente ale unui obiect, întărindu-le. Chinga războiului. Chinga ferăstrăului. Chinga patului.

CIOARECI s. m. pl. Pantaloni țărănești de lînă, de pănură sau de dimie. Udeala a pătruns prin opinci și s-a urcat pe cioareci. GALAN, Z. R. 74. Cioarecii strimți de aba, cămeșa lungă pînă aproape de genunchi... toată înfățișarea i se potrivea cu cumpătul mișcărilor. SLAVICI, N. I 136. Mihnea a-mbrăcat... cioareci albi, tiviți cu găitane de fir. ODOBESCU, S. I 71. – Pronunțat: cioa-.

DIMIE, dimii, s. f. 1. (Munt., Mold.) Țesătură țărănească de lînă, de obicei de culoare albă, din care se confecționează haine și obiecte de îmbrăcăminte; pănură, aba. Într-un colț... atîrna o bucată mare de dimie la uscat. DUMITRIU, V. L. 46. Era cu straiele alea nouă de dimie albă. SADOVEANU, M. C. 183. [Agapia] se ridică între munți, zveltă, albă și strînsă la un loc, ca într-o dulamă de dimie albă. GALACTION, O. I 497. 2. (Neobișnuit) Pantaloni țărănești strîmți; cioareci. Băieții cei de tot tineri, cu dimie strîmtă și găitănată pe picioare... ridicau nori de praf cu săriturile lor. MACEDONSKI, O. III 11.

DÎRSTĂ, dîrste, s. f. Piuă rudimentară fixată la o apă curgătoare, în care se bat dimia, abaua, postavul etc., cu ajutorul unor ciocane de lemn. [S-a dat] mențiune onorabilă... pentru herestrăul în miniatură... și dîrsta ce lucrau la grădină. I. IONESCU, P. 555. – Variantă: drîstă s. f.

LA¹ prep. A. I. Introduce un complement circumstanțial de loc sau atribute care arată locul. 1. (Complementul arată locul unde sau în vecinătatea căruia stă ceva sau cineva) Nu mai știa ce are la casa lui. CREANGĂ, P. 153. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă... La pămînt dormea ținîndu-și căpătîi mîna cea dreaptă. EMINESCU, O. I 142. O privea stînd la capul ei. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ (Învechit și popular înaintea numelor de țări, azi înlocuit prin «în») La Moldova cea frumoasă Viața-i dulce și voioasă! ALECSANDRI, O. 100. ♦ (Complementul sau atributul arată poziția) Casa este așezată la drum. ▭ În față, cu ferestrele la stradă, e salonul de primire. VLAHUȚĂ, O. AL. II 5. ♦ (Complementul arată locul unde se petrece o acțiune) Albinele și-au început dulce zumzet la copacii timpurii. SADOVEANU, O. VI 399. La teatru se făcea o pregătire neobișnuită: toți lucrau cu tragere de inimă. DEMETRESCU, O. 130. ◊ (Complementul arată în același timp și obiectul unei acțiuni) Seceră la grîu. 2. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau a unei acțiuni) Moș Petrache avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II 148. Pasărea... la ceruri zboară. ALECSANDRI, P. I 139. Se întoarseră la locul luptei. BĂLCESCU, O. II 258. De-ar fi noaptea ca ziua Aș trece la Moldova. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 141. ◊ (După verbe ca «a privi») Înfricoșată, își arunca ochii cu speranță la doctor. BART, E. 387. Se uita galeș la dînsul. ISPIRESCU, L. 34. 3. (Complementul arată o limită în spațiu) Păru-i ajunge la călcîie. EMINESCU, O. I 95. ♦ (Complementul arată limita unei acțiuni) Crîncene gloate... Cu inima iască și cuțitul la oase. DEȘLIU, G. 23. Și le zicea el, versurile acestea, într-un anumit fel, de te-ajungea la inimă. SADOVEANU, O. II 6. 4. (Complementul arată distanța) La un pas de el, văzu un soldat mort. CAMILAR, N. I 58. 5. (În loc. adv.) La deal v. deal. La vale v. vale. La îndemînă v. îndemînă. La un loc v. loc. La rînd v. rînd. La dreapta v. drept. La stînga v. stîng. La umăr v. umăr. II. Introduce un complement circumstanțial de timp. 1. (Complementul arată data, momentul, perioada sau prilejul în trecut sau prezent) A doua zi, sîmbătă, plecară la răsăritul soarelui, învăliți în cojoace. SADOVEANU, B. 68. Fost-ai și d-ta la tinerețe, nu zic. CREANGĂ, P. 230. Mai lungă-mi pare calea acum la-ntors acasă. ALECSANDRI, P. III 445. Văduvă de doi bărbați la 21 de ani. NEGRUZZI, S. I 57. Adună la tinerețe ca să ai la bătrînețe. ◊ (Învechit și popular, cu complementul «ceasul» sau «ziua») Mulțumesc... că nu m-a lăsat să pier la ceasul nașterii. ISPIRESCU, L. 56. La ziua judecății... iar ne vom întîlni. NEGRUZZI, S. I 29. 2. (Introduce un complement care arată un moment viitor: anul, anotimpul, luna, ziua etc.) Ba s-a însura la toamnă, ba la iarnă... ba la vară, ba iar la toamnă. CREANGĂ, P. 141. La noapte iar or veni după dînsul. SBIERA, P. 266. Și la anul să trăiți. ALECSANDRI, P. P. 391. E mai bine acum un ou decît la anul un bou. NEGRUZZI, S. I 248. Da la noapte ce să faci? BIBICESCU, P. P. 182. ◊ Loc. adv. La ziuă = cînd se crapă de ziuă; cînd se face ziuă. Mîine la ziuă pornim. ◊ Expr. La mulți ani = îți urez să trăiești mulți ani. La mulți ani cu sănătate! TEODORESCU, P. P. 17. 3. (Complementul arată periodicitatea) Se ducea... la luna, la săptămîna, ca să vadă grîul de-i copt. ȘEZ. III 242. Și apoi, mergînd la luna, La luna, la săptămîna, Să vedem cum ne dă mîna. TEODORESCU, P. P. 139. ◊ (Întărit prin «o dată», «tot», «fiecare») Frunzele moarte se desprindeau la fiecare pas. C. PETRESCU, S. 169. De la Scarlat nu știam nimic, fiindcă el scrie o dată la o lună. id. Î. II 235. Găsește din întîmplare cîte o piatră de aceste picată de pe cerb, cînd se scutură el la șepte ani o dată. CREANGĂ, P. 218. 4. (În expresii și locuțiuni) La început v. început. La sfîrșit v. sfîrșit. La urmă sau la urma urmelor v. urmă. La vreme v. vreme. La cîte ceasuri? = la ce oră? III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Icoană-ntr-un altar s-o pui La închinat. COȘBUC, P. I 53. Cine-i tînăr și voinic Mere noaptea la cîștig. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 286. ◊ Loc. adv. La ce? = pentru ce? Ar fi vrut grozav să-l întrebe la ce i-a intrat în ogradă, însă n-ar fi stat frumos să i-o zică de la obraz. CAMILAR, TEM. 29. La ce-ți trebuie s-o știi? EMINESCU, N. 18. IV. (Rar, introduce un complement de cauză) Pentru, din cauza. La cea mai mică greșeală dregătorească, la cea mai mică plîngere ce i se arăta, capul vinovatului se spînzura în poarta curții, cu o țidulă vestitoare greșealei lui. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ Sub acțiunea, în prezența. Teaca neagră, ferecată în alamă și înflorită cu argint a săbiei încovoiate sclipea la soarele verii. SADOVEANU, O. I 480. Albele-i cosițe strălucesc la lună. BOLINTINEANU, O. 106. V. (Introduce un complement de mod) Judecă-mă la dreptate. MARIAN, S. 57. ◊ Loc. adv. La pas v. pas. ◊ Expr. A fi (sau a se avea, a fi certat) la cuțite (cu cineva) v. cuțit. ♦ (Complementul arată măsura) Ziarele vechi se vînd la kilogram. ◊ Expr. La preț sau la prețul de = cu prețul, pe prețul, pentru prețul. Am vîndut merele la prețul de cinci lei kilogramul. VI. (Introduce un complement instrumental) Text scris la mașină. VII. (Introduce un complement de relație) Adună pasările cele mai agere la zbor. ISPIRESCU, L. 75. De trup ești mărunțel, nu-i vorbă, dar la fire ești mare. CREANGĂ, P. 150. Străin la vorbă și la port Lucești fără de viață. EMINESCU, O. I 171. Amîndoi ne potrivim... și la ochi și la uitat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 49. VIII. (Introduce un complement indirect) Cît mac e prin livezi Atîția ani la miri urez. COȘBUC, P. I 59. A mea viață la zeii tăi se-nchină. EMINESCU, O. I 93. Iar la cea măicuță Să nu spui, drăguță, Că la nunta mea A căzut o stea. ALECSANDRI, P. P. 3. Să dea la boi de mîncare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 514. ◊ (După verbe ca «a gîndi») Cînd mă gîndesc la locul nașterii mele, la casa părintească... parcă-mi saltă și acuma inima de bucurie. CREANGĂ, A. 33. Și privind păienjenișul din tavan, de pe pilaștri, Ascultam pe craiul Ramses și visam la ochi albaștri. EMINESCU, O. I 140. ♦ (Învechit și popular) Pentru. Destul e o măciucă la un car de oale. CREANGĂ, P. 258. ♦ De fiecare. Dobînda este de cinci la sută. ▭ Să-mi dai la vită cîte un leu. ȘEZ. V 46. IX. (Pierzîndu-și calitatea de prepoziție) 1. (Cu valoare de numeral nehotărît) Construit cu un substantiv, fie complement direct, fie – rar – subiect, exprimă o cantitate mare. S-a adunat la lume, de nu te mai puteai mișca. ▭ Mînca calul la jar mai pogan de cum ar mînca alții ovăz. RETEGANUL, P. II 10. Spărgea la alune pe nicovală. ISPIRESCU, L. 92. Și mănîncă fata la plăcinte și mănîncă, hăt, bine. CREANGĂ, P. 290. Ei tăia la turci, tăia Pînce bine ostenea. ALECSANDRI, P. P. 146. Croiește la minciuni. NEGRUZZI, S. II 203. 2. (Adverbial) Cam, aproape. Eram amîndoi oameni la 40 de ani. SAHIA, U.R.S.S. 217. Erau la opt mii de voinici. ISPIRESCU, M. V. 20. Un teanc de testemele, în care erau la nouă puduri. CONTEMPORANUL, III 824. ◊ (De obicei urmat de «vreo» sau precedat de «aproape», «ca») Cîți să fi fost?... – Păi, la vreo două sute. PAS, Z. IV 265. Nu făcu ca la o sută de pași și iată că dete peste un tăune. ISPIRESCU, L. 44. B. În prepoziții compuse. I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Nu vine nici un băiat de la oraș. STANCU, D. 41. De sus, de la postul de observație al ferestrei, Tina Diaconu a urmărit din primele săptămîni mișcările. C. PETRESCU, A. 312. Începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare care sclipeau sub lumina soarelui. SAHIA, N. 66. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Mingea trecea de la un jucător la altul. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care exprimă punctul de plecare al unei acțiuni în timp) De la adormirea bătrînului Ștefan-voievod, părintele Moldovei, trecuseră șaptezeci și doi de ani. SADOVEANU, N. P. 5. ◊ Loc. adv. De la o vreme = după un timp, într-un tîrziu. Toată ziua am stat de capul tatei să-mi facă și mie un buhai; ori de nu, batîr un harapnic. – Doamne, ce harapnic ți-oi da eu, zise tata de la o vreme. CREANGĂ, A. 41. Și mergînd tot cum s-a dus, de la o vreme ajunge la împărăție. id. P. 216. ◊ (În corelație cu «pînă la» sau «la») Am mers de la răsăritul pînă la apusul soarelui. 3. (Introduce un complement indirect) Hatmanii au prubuluit și domniile lor vremea și au aflat de la gîște cum că se schimbă. SADOVEANU, N. P. 311. Sînge din sîngele ei și carne din carnea ei am împrumutat; și a vorbi de la dînsa am învățat. CREANGĂ, A. 35. Condeiu-n mînă tu mi-l pui cu silă. De la oricine-un snop de paie seceri. EMINESCU, O. IV 333. De la puterea otomană să nu așteptați nimic mai mult decît înjosire, decît umilire. ODOBESCU, S. III 432. Nu ți-e milă și păcat! De la părinți m-ai luat Și-n răi codri m-ai băgat! ALECSANDRI, P. P. 17. 4. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul nimănui, neîndemnat de nimeni, cu propriile forțe. Națiunea simte că poate face astăzi de la sine mai mult decît ceea ce se vedeau siliți a face părinții noștri. ODOBESCU, S. III 435. 5. Introduce un atribut. a) (Atributul exprimă locul existenței) De cînd te-ai întors nu mai semeni cu nimeni de la noi. DAVIDOGLU, M. 26. Ăsta-i Ile Caraiman de la Runc, tovarăș de cărăușie cu mine. SADOVEANU, N. P. 15. b) (Atributul exprimă proveniența) Aripi are, iar în tolbă-i El păstrează, ca săgeți, Numai flori înveninate De la Gangele măreț. EMINESCU, O. I 236. c) (Atributul exprimă apartenența) Scîrție-n vînt cumpăna de la fîntînă, Valea-i în fum, fluiere murmură-n stînă. EMINESCU, O. I 231. ◊ Loc. adv. De la început v. început. De la coadă v. coadă. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație, de neprecizie) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Să-i duci... pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. Cine ești, de unde ești? Pe la noi ce rătăcești? ALECSANDRI, P. II 11. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Aseară pe la sfințit Cu alta te-ai întîlnit. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. III. Pînă la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp care arată durata, extensiunea în timp) Ia, am fost și eu, în lumea asta, un boț cu ochi, o bucată de humă însuflețită, din Humulești, care nici frumos pînă la douăzeci de ani, nici cuminte pînă la treizeci și nici bogat pînă la patruzeci nu m-am făcut. CREANGĂ, A. 71. Ți-ai luat urît pe-o noapte Și ți-o fi pînă la moarte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Pînă la dumnezeu, sfinții îți ieu sufletul. CREANGĂ, P. 28. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod, în expr.) (Toți) pînă la unul = absolut toți.

PĂNURĂ, pănuri, s. f. 1. Postav sau stofă groasă de lînă țesută în casă și bătută la piuă, din care se fac sumane, cioareci etc.; (Munt.) aba, (Olt.) dimie. Gîndul de a se face învățător acolo, în satul lui, îl cuprinse pe deplin. Se și vedea în surtuc de pănură, în mijlocul copiilor plini de veselie. CAMILAR, N. II 373. Am pus la căruțele noastre, după porunca domniei-sale hatmanului, straie de pănură, cojoace și căciuli. SADOVEANU, E. J. 426. La Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații, și se fac multe giguri de sumani, și lăi și de noaten, care se vînd, și pănură și cusute. CREANGĂ, O. A. 56. 2. Fig. (Regional) Fel, soi. Copilul învață la regiment... și alte lucruri de pănura asta. RETEGANUL, la CADE. ◊ Expr. (A fi) de pănura cuiva = (a fi) la fel cu cineva, de același fel, deopotrivă. Se hotărî dară și Toader să facă ca și alții de pănura lui. La TDRG.

aba, abale, s.f. Stofa groasa din lînă, prelucrată la piuă.

SUMAN, sumane, s. n. 1. Haină lungă (pînă la genunchi) purtată de țărani și de țărance, făcută din pănură sau postav gros; țundră, zeghe. Erau doi băieți numai de-o șchioapă, cu niște cușme mari pînă peste ochi și înfășurați în sumane cu mînicile lungi. SADOVEANU, O. VII 341. Bătea puțin vînt. Oamenii își strîngeau sumanele și înfundau căciulile. REBREANU, R. II 17. Cei trei văcari, sub niște căciuli uriașe, cu fundul lat, cu sumane sure aruncate numai pe umăr, ședeau rezemați în ghioagele lor. BART, S. M. 82. Toți dorobanți, toți căciulari, Romîni de viță veche, Purtînd opinci, suman, ițari Și cușma pe-o ureche. ALECSANDRI, P. A. 204. 2. (Adesea la pl.) Țesătură groasă de lînă, lucrată în casă, din care se fac sumane (1); pănură, aba, dimie. Se îndeletniceau cu cărăușia și cu prelucrarea lînii, din care țeseau șiac și sumane. SADOVEANU, E. 92. Dîndu-ne schimburi și cîte două părechi de obiele de suman alb, ne-am încălțat cu opincile binișor și, sărutînd mîna bunicăi, am luat-o prin Boboiești. CREANGĂ, A. 25. – Pl. și: (2, m.) sumani (CREANGĂ, A. 47). – Variantă: sucman (DELAVRANCEA, O. II 257, NEGRUZZI, S. II 248) s. n.

ABA cf. ebr. abba „tată” (gr. ἄββα – slav. aвва). În onom. romînă prob. < cuman aba, ca în Tîncaba, Basaraba, etc. 1. Aba, Samuel, ard. sec. 18; – f (17 A IV 160). 2. Abu (Ac Bz 5); Abești s (Cat mold *II) 3. Abotă (Sd X).

Abotă, Abu v. Aba 2, 3.

BASARABA, nume răspîndit din sec. al XIII-lea în Sud-Vestul Ardealului, repetat în dinastia munteană, zisă a Basarabilor. Asupra originii s-au emis diferite ipoteze; < trac. Bessapara (D. Onciul), < Bessaparos (Giuglea, DR III 1099), < ban + Sarab „nobil dac” (Hasdeu), < Bess-Rabo (V. Pîrvan); originea cumana presupusă de N. Iorga, prin comparație (Iorga III 155), e admisă de O. Densusianu, care o explică din bas + aru „cel bun” + aba „tata”. Pentru Basarabii din Hațeg (AO XVI) v. și ampla documentare a lui N. Drăganu (pp. 520 – 527) și Etim. Magnum III. Pentru răspîndirea numelui, v. Drăganu (Drăg. 521 -523) și Conea (G.1934 – 36). 1. „Besera-bam” din 1241 (Cronica persană); Basaraba, forma numelui Ia domnii munteni; – m-te în Maramureș, de unde izvorăște Iza (M. mar); – b., buc; Basarabă (Has; AO XII 46). 2. Basarab, forma nouă; -escu, Ioan. 3. Băsărabf M. (Ard). 4. Contaminare cu Radu: Basarad, deal (M mar), formă ce apare și în documentele latino-ungare privitoare la Basarab I. 5. Basarag nobil din Șiria 1454 (Drăg, formă atestată și ca poreclă (Bordeni).

ȚESĂTURĂ. Subst. Țesătură, țesut, pînză, pînzișoară (dim.), pînzică, pînzucă (reg.), pînzuță (reg.), pînzătură (înv. și reg.); postav, postăvior (dim.); material. Țesătură de cînepă; țesătură de in; țesătură de mătase, mătase, mătăsărie (înv.), mătăsică; țesătură de borangic, borangic; țesătură de lînă, lînă, lînică (dim.), stofă; țesătură din fibre sintetice. Țesături, pînzeturi, borangicuri, mătăsuri, stămburi, postavuri, stofe, materiale, textile. Pînzeturi și țesături: aba, pănură, dimie; alestincă (reg.), americă (ieșit din uz), ațică; barchet, batic; brocart; canava; canavață (înv.); chembrică; crep; crep satin; crepon; creton; cutnie (înv.); dejalen; diftină; doc; dril; eponj; etamină; filaliu (înv.); finet; flanel; fresco; gaz; ghermesut (înv.); gradel; grenadină; indian, lustrin; madipolon; marchizet; milino; mătăsică; moar; mochetă; molton, muselină; nailon; nanchin; nansuc (rar); olandă; olandină; organdi, panama; păioară (reg.); percal; percalină (înv.); pichet; pistră (reg.); pitinet (înv.); pînză-vatir, vatir; plisă (înv.); pluș; poplin, relon; rips, sandal (înv.); sangulie (înv. și pop.); satin; satinadă; satinet; selimie (înv.); serj; sibir; stambă; șantung; șifon; tafta; tibet (înv.); tifon; tobralco; tul; tulpan; vîlnic; urson; velur; catifea, barșon (reg.); velutină; zăbranic; zefir; zenana. Stofe: adamască (înv.), alpaca, anglie (înv. și pop.); brocart, zarafir (pop.), zarpă (înv.); camgarn; cașmir; citarea (înv.); covercot; croază (înv.); felendreș (înv.); fetru; gabardină; hataia (turcism înv.); lastex; lastic (înv.); lastră (înv.); lastrică (înv.); lenaj; loden; maniță (înv.); maltef (înv.); mohair; pambriu (înv.); pănură (pop.); pocladă (reg.); țol (pop.) purpură, porfiră; saia (înv. și pop.); serasir (înv.); șiac; tergal; tweed; zuf (înv.). Arta țesutului, meșteșugul țesutului, țesătorie, țesere (rar), țesut; mătăsărie; abagerie. Industrie textilă. Fabrică de textile; țesătorie, postăvărie, pînzărie, mătăsărie, abagerie. Țesător, țesătoare, pînzar (înv.), mătăsar (înv.), postăvar, postăvăreasă, abagiu, abager (reg.). Vb. A țese; a urzi; a năvădi; a imprima. V. atelier, fir, Îmbrăcăminte, meșteșug, meșteșugar.

Cod/a, -aba, -aciu, -ae, -alb, -at, -ăești, -ău, -ăuș; -ea, -eiu, -ia v. Coadă 1 – 3, 5 – 9.

ABA s. dimie, pănură, (pop.) suman, (reg.) saiac, zeghe. (Haină țărănească de ~.)

aba¹ interj. (înv.; în prop. interog.) Exclamație care exprimă mirarea sau atrage atenția cuiva. Aba, Dragomire, cînd pleci tu? (CAR.). • /form. expr.

aba² s.f. 1 Țesătură groasă de lînă, de obicei albă, din care se confecționează haine țărănești; dimie, pănură. Cioarecii strîmți de aba (SLAV.). 2 Haină confecționată din astfel de țesătură. • pl. -ale. / <tc. aba.

POSA cf. tc. possa „depozit” (DR 1287). 1. – b., ard., 1181 (11-13 C I 6); alt Posa (14 C I 47); – fam., olt. (AO XVII 314); – Anton, ard., 1757 (RA II 409). 2. Pos/ea, fam., în Posești (Prah); -escu. 3. Posoiu (Ac Bz 36). 4. Cu suf. cuman -oba, -aba: Posobesti (16 B II 292).

TALABA nume cuman (după Iorga, la Drăg. 524), cf. Tol-aba etim. L. Rásonyi (la Pașca). în DLR mss, talabă „grapă sau boroană”. 1. – b., mold. (Dm; Tec II; Băl I); – (Sd, XI 234, 257); – ard. (Rel); Thalaba de Săscior (Drăg 524 n. 2); Tălăbești s. 2. Tălabu (Sur II). 3. *Tălăbai > cu met. Tăbălai(u) (17 A III 25, IV 127); Tăbălăiasa = Tibileiasă (16 A II 8); Tăbălăești s. 4. Teleabă și Telebuș (BGL III 156). 5. Cu b > mb, sub infl. subst. tulumbă: Tălămba b. (16 A III 234). 6. Talambută, M. (17 A V 207; RI II 142).

TARTABĂ după sufix, prob. cuman. 1. – olt. (Sd VI 494). 2. Tărtava, P. (17 A III 96). 3. Scurtat, fără term. -aba: Tărlea olt, (Am 135) sau < tartău „corfă” (DLR). 4. *Tărtaș > Tărtăș/escu act.; -ești s.

TOCSABA n. cuman (după N. Iorga ș.a., cf. Drăg 225) < turc. tokuz, doguz „nouă” + aba „tată”. 1. – boier munt. 1421, 1431 (Rel; 13-15 B 87; Cat; Giur 245; Div 66); Tocsabă (16 B II 381); Tocsabe (17 B I 393 etc. ); Tocsoabă (17 B III 529), Tocsobeni s. (Hur; CO 157); Tocsăbești (ib.). 2. Tagsaba b. (16 B I 43, 84), cf. emirul turc Taksaba (Drăg). 3. Cu schimb, părții finale: Toaxen, V. (T-Jiu) și Toximiul t.

HĂBEGIU, D., munt., 1768 (Sd VII 56), cf. subst. habagiu (un fel de haină (DLR), tc. habaği „croitor de abale”.

DIMIE s. aba, pănură, (pop.) suman, (reg.) saiac, zeghe. (Haină țărănească de ~.)

'aba¹ i [At: HEM 59 / V: (reg) h'aba / E: ns cf aba^1[1]] 1-2 (Înv) Exprimă mirarea și îndoiala.

aba² sf [At: (a. cca 1660) IORGA, B. R. / V: (reg) haba, habă / Pl: ~le / E: tc aba] 1 țesătură groasă de lână utilizată la confecționarea hainelor țărănești Si: (reg) dimie, pănură. 2 îmbrăcăminte confecționată din aba² (1) ^[1]. corectat(ă)

abagerie sf [At: MUSTE, ap. LET. III, 9 / Pl: ~ii / E: abager + -ie] (Iuz) 1 Fabrică de aba². 2 Prăvălie de aba². 3-4 Meseria abagiului (1-3).

abagiu sm [At: (a. 1684) ap. HEM 63 / Pl: ~ii / E: tc abaği] (Iuz) 1 Fabricant de aba² (1). 2-3 Negustor de aba² (1-2). 4 Croitor de aba² (1-2).

abo i [At: ANON. CAR. / E: ns cf aba²] (Îrg) Cuvânt care exprimă mirarea.

PĂNURĂ s. aba, dimie, (pop.) suman, (reg.) saiac, zeghe. (Haină țărănească de ~.)

PIUA vb. (TEXT.) (Transilv. și Maram.) a pisa. (A ~ abaua.)

balgi-bașa sm [At: MUSTE, ap. LET. III, 29/9 / V: ~ci~, aba~^[1] / A și: ~bașa / Pl: ~și / E: tc balğy-baši] (Tcî) 1 Trimis al Porții care strângea mierea și ceara necesară seraiului. 2 Trimis al hanului tătăresc care lua tributul în miere de la moldoveni.

saiac s. v. ABA. DIMIE. PĂNURĂ.

zeghe s. v. ABA. DIMIE. PĂNURĂ.

suman s. v. ABA. DIMIE. PĂNURĂ.

cardama sf [At: (a. 1773) GCR II, 98/17 / V: cadalma, ~amă (Pl: ~me, cherdame) / Pl: ~~ale / E: ngr ϰάρδαμον] (Bot; reg) 1 (Șîs) ~-de-izvoare Năsturel (Nasturtium officinale). 2 (Îf ~amă) Drobușor (Isatis tinctoria). 3 (Șip) Creson (Lepidium sativum). 4 (Îc) ~-sălbatică Iarbă-lungă-de-lac (Cardaria de aba).

daba i [At: PAMFILE, CER. 130 / E: da² + aba¹] (Csnp) Exprimă aprobarea.

ceacșiri smp [At: (a. 1838) IORGA, S. D. XIV, 180 / V: ~șâri / E: tc çakšyr] 1 (Înv) Pantaloni turcești largi, roșii, mai lungi decât șalvarii. 2 (Reg) Pantaloni groși, lucrați din lână mai groasă, țesută în formă de aba, care se poartă numai iarna Cf cioareci, ițari.

dimie sf [At: (a. 1693), ap. ȘIO II₁, 157 / V: (reg) demie / Pl: ~ii / E: tc dimi] (Pop) Țesătură groasă de lână folosită la confecționarea hainelor țărănești Si: aba, pănură.

labdacism (lat. labdacismus), denumire a aliterației când sunetul care se repetă este l (R): „La slaba lumină ce-o vede lucind” (Eminescu); „Când cu lampa zboară lumea luminând.” (Eminescu) Cf. lat.: „sol et luna luce lucent alba leni lactea.” ( → L., & 975)

proverb (lat. proverbium „dicton”, „învățătură”), maximă sau sentință populară, adică un enunț concis care exprimă o reflecție generalizatoare asupra vieții; se păstrează în memoria poporului și circulă (oral) ca și strigăturile, doinele, baladele (I): „Cine sapă groapa altuia, cade el în ea.” P. pot fi studiate nu numai după conținut, ci și după structura lingvistică, pentru că ele sunt, în genere, construite după schema unor figuri de stil, care ajută și ele la fixarea lor în memoria poporului, cum ar fi: asonanța, homeoteleuta, rima, antimetateza etc.: Asonanță: „Cine pornește cu graba Se-ntâlnește cu zăbava.”; Rimă: „Câinele de este câine Și tot oprește pe mâine.” Antimetateză: „Banii nu aduc procopseala (învățătură), ci procopseala aduce banii.” (A. Pann)

găvan smn [At: CUV. D. BĂTR. I, 272 V: că~, (reg) gav~ / Pl: ~e, ~uri, (rar) ~i sm / E: cf bg ваган, ngr βαγανι, srb vagan] (Pop) 1 Scobitură pe care o prezintă un obiect. 2 Parte scobită a lingurii. 3 Palmă a mâinii făcută căuș. 4 Parte scobită a pipei, în care se introduce tutunul. 5 Orbită a ochiului. 6 Adâncitură a mesei dulgherului, în care se țin uneltele. 7 Obiect sau parte a unui obiect care prezintă o scobitură. 8 Structură concavă (mare). 9 Blid mare (de lemn). 10-11 Conținut al unui găvan (8-9). 12 (Îe) Anu' și ~u' Se spune despre femeile care nasc în fiecare an. 13 (Pop; fig; îe) A (i) se umple ~ul A nu mai rezista. 14 (Pop; îe) A dat Nan de ~ A pățit-o. 15 (Îae) S-a săturat. 16 Vas în care se toarnă porția câtorva soldați Cf gamelă. 17 Conținut al găvanului (16). 18 Lingură. 19 Polonic. 20-21 Conținut al găvanului (18-19). 22 Parte superioară a furcii de tors. 23 (La piuă) Albie în care se pun dimiile sau abaua. 24 (Reg) Parte a morii nedefinită mai îndeaproape. 25 (Top) Locuri joase cu văi întunecoase, în păduri. 26 (Reg) Teasc la cumpănă.

h'aba³ i vz aba¹

haba² sf vz aba² corectat(ă)

habă¹ sf vz aba² corectat(ă)

pănură sf [At: ECONOMIA, 168/12 / V: ponoră, punără / Pl: ~ri, (înv) ~re / E: ml paenula] 1 Țesătură groasă de casă, făcută din fire de lână, care se folosește mai ales la confecționarea hainelor țărănești Si: aba, postav, (reg) dimie. 2 (Pgn; reg) Țesătură. 3 (Pgn; reg) Stofă. 4 (Reg) Bor la pălărie. 5 (Fig; reg) Fel. 6 (Fig; Trs) Categorie. 7 (Îe) A fi (tot) de-o ~ (cu cineva) A fi la fel, a fi de aceeași categorie cu cineva. 8 (Îvr) Origine.

SPRATLY, Insulele ~, mic arh. coraligen nelocuit în Marea Chinei de Sud, formată din 12 ins. dintre care cea mai mare, Itu Aba, are osuprafață de 36 ha. Revendicat de mai multe state din zonă, a fost ocupat de China / Taiwan după al Doilea Război Mondial.

tarapana sf [At: (a. 1774) URICARIUL VI, 442 / V: (îrg) ~aba~, ~pha~, tăr~, zaraphanea, zerpha~ / Pl: ~le / E: tc darphane] (Îrg) 1 Monetărie. 2 (Mun) Chitanță pentru bani. 3 (Reg) Grup (6). 4 (Reg; îe) A fi tot o ~ A fi la fel.

târnă¹ sf [At: BĂRAC, T. 66/11 / V: (reg) târn sn / Pl: ~ne / E: bg тръвна] 1 (Reg) Coș de nuiele, mai larg la gură decât la bază (prevăzut cu o toartă sau cu două toarte), având diferite întrebuințări în gospodăria țărănească Si: (reg) coșarcă, târneață, târnog (1). 2 (Reg) Conținutul unei târne¹ (1). 3 (Olt; Mun) Vas mare cu care se transportă mâncare lucrătorilor la câmp. 4 (Reg; rar) Coșar¹ (1). 5 (Reg) Stup de albine făcut din nuiele împletite. 6 (Reg) Unealtă de pescuit pești mici, făcută din nuiele împletite. 7 (Olt) Botniță împletită din sârmă sau din nuiele care se pune la vite pentru a le împiedica să pască. 8 (Mun) Traistă¹ (1) de aba Si: (reg) tăgârnă. 9 (Mun; Olt; art.) Dans țărănesc care se joacă la nunți. 10 (Mun; Olt; art.) Melodie după care se execută dansul târna¹ (9).

Avram Răspîndit în toată Europa, dar neatingînd niciodată indici de frecvență prea ridicați, Avram, Abrām, Abrāhām, este numele unui cunoscut și important personaj biblic. Aparținînd probabil unei ramuri seminomade care, din motive religioase și politice a emigrat din Mesopotamia în Siria și Canaan între 2000-1700 î.e.n., Avram este originar, după tradiție, din Haran sau Ur din Caldeea. Personificînd pentru evrei promisiunea divină și considerat ca „tată” al neamului, Avram s-a bucurat de un respect deosebit, elementele miraculoase și legendare care i-au fost atribuite în iudaismul tîrziu făcîndu-l mai degrabă un interesant personaj literar, decît unul istoric real. Ca de obicei, textul biblic încearcă să dea o explicație numelui; în Geneză, Iahve îi spune eroului: „Iată legămîntul meu, pe care-l fac cu tine: vei fi tatăl multor neamuri. Nu te vei mai numi Abram; ci numele tău va fi Abrāhām, căci te fac tatăl multor neamuri”. Această explicație biblică care mai circulă și astăzi (Abrāhām a fost apropiat de grupul de cuvinte ab hamon goim) nu este decît o etimologie populară sau o încercare destul de forțată de a potrivi numele cu conținutul legendei. După cum reiese din citatul de mai sus, numele originar trebuie să fi fost Abrām, formă mai veche care poate fi pusă în legătură cu alt nume biblic, Abirām sau cu numele pers. asiro-babilonean Abirāmu. În acest context, Abrām poate fi interpretat „tatăl este măreț” (ab „tată” și rām „măreț, înălțat” sînt elemente frecvente în antroponimia semitică). Unii specialiști îl apropie pe Abrāhām de un nume atestat în Mesopotamia, Abaamrama sau Abaamraam, construcție frazeologică conținînd subst. aba „tată” și vb. ramu „a fi înălțat, a fi măreț”; semnificînd „e mare cît tatăl său”, Abrāhām ar face parte din categoria acelor nume care se referă la originea nobilă a purtătorului. Redat în greacă prin Abraám și în latină prin Abram sau Abraham, numele ebraic se răspîndește în Europa odată cu creștinismul, ceva mai frecvent fiind abia după Reformă (în Occident, astăzi, numele este folosit mai mult de către protestanți). Atestat la noi începînd din sec. 15 numele apare sub două forme: Avram, venit prin intermediar slav (forma cea mai frecventă, populară și cu multe derivate: Avrămică, Avrămior, Avrămuș, Avrămuț, Vrămuț, Avrămel, fem. Avrama, Avrămia etc.) și Abram, atestat mai ales în Transilvania, de influență latino-catolică. Ecou îndepărtat al legendei biblice, expresia „ca-n sînul lui Avram” „a trăi bine, fericit”, atestă frecvența mult mai mare a numelui în secolele trecute decît astăzi. ☐ Engl., germ., magh. Ábraham, fr. Abraham și Abram, it. Abramo, sp. Abrahán, bg., rus. Avram etc. ☐ Sacrificiul lui Avram de Rembrandt.

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

tuzluc¹ [At: POLIZU / V: (reg) toz~, turl~, tusl~, tuslug / Pl: ~uci sm, ~uri sn / E: tc tozluk] 1 sm (Îrg; mai ales lpl) Jambieră (în special de aba). 2 sm (îrg; mai ales lpl) Ciorap care acoperă pulpa piciorului. 3 sm (Olt; mai ales lpl) Cizme de aba. 4 sm (Olt; mai ales lpl) Ciorapi cu talpa groasă care se poartă fără altă încălțăminte. 5 sm (Reg; mai ales lpl) Obiele care se înfășoară până sus pe pulpa piciorului. 6 sn (Mun; îf turluc) Papuc de casă Si: (reg) cipic. 7 sn (Reg) Haină murdară. 8 sn (Reg) Haină urâtă. 9 sn (Reg) Haină veche.

zeghe sf [At: LB / V: zeghie, (îrg) zeche, zechie, zechi, zechie, zeiche, zeichi, zeichie^[1], zeighie, seche sf / Pl: zeghi / E: nct] (Pop) 1 Haină țărănească, de obicei, lungă și largă, făcută dintr-o țesătură (de lână) groasă (și ornamentată cu găitane), care se poartă, mai ales, în regiunile de munte Si: bundă (1), dulamă (3), suman, (reg) contăș (3), ghebă, laibăr, lăibărasc, recăl, țundră (1). 2 Haină (lungă) (fără mâneci) făcută din piele de oaie și purtată de ciobani Si: cojoc (1), șubă. 3 Țesătură (groasă) de casă, făcută din fire de lână, care se întrebuințează, mai ales, la confecționarea hainelor țărănești Si: aba² (1), pănură (1), (reg) dimie. 4 (Reg) Basma (1). 5 (Pex) Îmbrăcăminte specială pentru deținuți, confecționată dintr-un postav subțire, cu dungi albe și gri (sau maro), late și dispuse vertical, astfel încât cele două culori să alterneze.

zeghe s.f. 1 Haină țărănească lungă, cu croială largă, făcută din postav gros (și împodobită cu găitane negre), care se poartă în regiunile muntoase; bundă, suman. Purta o zeghe lungă (VOIC.). ♦ Haină făcută din blană de oaie, cu care se îmbracă ciobanii; șubă. 2 (țes.) Postav gros (țesut în casă) din care se fac unele haine țărănești; aba, pănură, dimie. 3 Ext. îmbrăcăminte specială pentru deținuți, confecționată dintr-un postav subțire, cu dungi albe și gri (sau maro), late și dispuse vertical, astfel încît cele două culori să alterneze. • pl. zeghi, și (înv., reg.) zeghie, zeche, zechie s.f. /etimol. nec.

MANTÁ s. f. I. 1. Haină lungă și largă de postav gros, purtată peste îmbrăcămintea obișnuită; s p e c. palton de uniformă militară. Nice mantaua den spinarea lui vodă n-au hălăduit; că era bură de ploaie. M. COSTIN, LET. I, 265/20. Moscalii. . . ave mantale în spate și ține flintele suptu mantale. NECULCE, L. 244. S-au culcat pe pămînt învălit în mantaua sa. IST. CAROL XII, 23^r /4. Se dete jos de pe cal și-și așternu mantaua pe năsipul încă fierbinte. EMINESCU, N. 24, cf. id. O. IV, 97. Avea o manta de aba roșie de ploaie și tocmai venea la noi cu dînsa-n spete, fiindcă ploua. HOGAȘ, DR. II, 148. Au mai luat loc doi militari, în măntăi lungi, cu cizme. SAHIA, U.R.S.S. 61, cf. id. n. 73. Din măntăile îmbîcsite de apă ieșeau aburi. CAMILAR, N. II, 63, cf. I, 90. Își lăsară mantalele în tindă și intrară în casă. MIHALE, O. 261. Cîte fire în manta, Atîte vaci a făta. ALECSANDRI, P. P. 104, cf. H I 23, II 31, 132, III 109, 141, XII 228, 282, 418. Sosește un om la dînsul învălit într-o mînta, cú pălăria apăsată pe ochi. SBIERA, P. 199. Ioviță cînd auzea, Mîntaua jos întindea, De trei ori cu bani o-mplea. POP., ap. GCR ii, 294, cf. 289. Merg voinicii la vînat, Pe cai murgi încălecați, Cu măntăli negre-mbrăcați. SEVASTOS, C. 19, cf. 289. (Rar) După ploaie, manta, se spune cînd ajutorul cuiva vine prea tîrziu. Cf. ZANNE, P. III, 222. ◊ (În contexte figurate) Și să pun stăpîni a tuturor, Lăpădînd fățarnica măntauă, Fac pe ceialalți să le slujească Supt domnie aristocraticească. BUDAI-DELEANU, Ț. 349. ◊ Expr. Manta de vreme rea sau (rar) manta rea, se spune despre o persoană care este băgată în seamă numai cînd e nevoie de ea. M-a luat manta de vreme rea. ap. DDRF cf. ZANNE, P. III, 223, PAMFILE, C. 47. (Eliptic) Nu ți-am spus de la început că [amanta ta] te ține numai ca manta? ap. TDRG. A-și întoarce mantaua după vînt = se a adapta cu abilitate împrejurărilor; a fi oportunist. Cf. ZANNE, P. III, 223. (Rar) A pune cuiva o manta = a înșela pe cineva. Cf. id. ib. 223. (Regional) A-și găsi mantaua cu cineva = a o păți cu cineva, a-și găsi beleaua cu cineva. Nu mă faceți din Cal măgar, că vă veți găsi mantaua cu mine. CREANGĂ, P. 253, cf. ZANNE, P. III, 222, I. CR. IV, 52. (Familiar) A(-și) feșteli mantaua = a se face de rîs printr-o faptă reprobabilă; a o păți, a se da de gol; a feșteli iacaua. Cf. PAMFILE, J. II, 73. ** (Determinat prin „de ploaie”) Impermeabil. Ofițerul de cuart, învelit în mantaua de ploaie, controlează cercetător busola. BART, S. M. 16, cf. 51. Două măntăli, dintre care una de ploaie. SADOVEANU, O. X, 482. 2. (Învechit) Mantie. O manta de porfiră sau de aur. CĂPĂȚINEANU, M. 11/14, cf. BĂLCESCU, M. V. 395. Cînd mantaua domnească este de piei de oaie, Atunci, judecătorii fiți siguri că despoaie. ALEXANDRESCU, M. 333. ♦ F i g. O! poezie, cu mantaua ta regală. . . , Fugi în colțu-ntunecos. MACEDONSKI, O. I, 124. II. Element care servește pentru a îmbrăca, a proteja etc. o piesă sau un sistem tehnic. Suprafețele mari se prelucrează cu freze cilindrice cu dinții dispuși numai pe mantaua cilindrului. ORBONAȘ, MEC. 326. Între două șaibe. . . se află mantaua nituită. IONESCU-MUSCEL, . 141. – Pl.: mantale, (popular) măntăli (IORDAN, L. R. A. 69), măntăli, mantăi (BUL. FIL. V, 168) și măntăi. – Și: (regional) mantáuă (BUDAI-DELEANU, LEX.), măntáuă, mîntá s. f. – Cf. pol. m a n t a, ucr. манта.

aba¹ (înv.) interj.

aba² s. f., art. abaua, g.-d. art. abalei; (sorturi) pl. abale

ABA¹ (pl. abale) sf. 1 Postav de lînă groasă, de obiceiu alb, mai rar de altă coloare: înăuntru mai erau nu știu cîte bucăți de abale (ISP.) ¶ 2 🎩 Haină făcută din acest postav [tc.-ar.]

ABA!² interj. Precede în genere o întrebare și exprimă mirarea, îndoiala: aba! moșule, încotro? (DLVR.); aba! Dragomire maică, lumea se prăpădește de frig, și tu stai și cînți din fluier! (VLAH.).

ABAGERIE sf. ⚚ Atelier, prăvălie unde se lucrează sau se vînd abale: Duca-Vodă de copil mic viind aice în țară, au fost la dughiană la ~ (MUST.) [abagiu].

ABAGIU sm. ⚚ Cel ce lucrează sau vinde abale [tc.].

*CABANĂ (pl. -ne) sf. 👕 1 Manta sau pelerină cu glugă purtată de militari ¶ 2 Haină purtată deasupra celorlalte de către unii preoți (în locul vechei giubele), de către portărei și soldați [comp. fr. caban].

‡HABACIU sm. 👕 Un fel de haină de aba: ai vrea poate să umblu în habacii (sic!) ca dumneata? (negr.).

CIOARECI sm. pl. 1 👕 Un fel de nădragi de aba sau de dimie albă, foarte strîmți, pe care-i poartă țăranii, mai ales iarna (🖼 1177): Romănul trase numai decît niște ~ curați (ISP.) ¶ 2 Țesătură de lînă în patru ițe, din care se confecționează cioarecii ¶ 3 Băn. Trans. 👕 Un fel de ciorapi de dimie groasă care acoper fluierul piciorului; se poartă de țărani și de țărance, atît iarna cît și vara.