PĂNURĂ, pănuri, s. f. 1. Postav sau stofă groasă de lînă țesută în casă și bătută la piuă, din care se fac sumane, cioareci etc.; (Munt.) aba, (Olt.) dimie. Gîndul de a se face învățător acolo, în satul lui, îl cuprinse pe deplin. Se și vedea în surtuc de pănură, în mijlocul copiilor plini de veselie. CAMILAR, N. II 373. Am pus la căruțele noastre, după porunca domniei-sale hatmanului, straie de pănură, cojoace și căciuli. SADOVEANU, E. J. 426. La Humulești torc și fetele și băieții, și femeile și bărbații, și se fac multe giguri de sumani, și lăi și de noaten, care se vînd, și pănură și cusute. CREANGĂ, O. A. 56. 2. Fig. (Regional) Fel, soi. Copilul învață la regiment... și alte lucruri de pănura asta. RETEGANUL, la CADE. ◊ Expr. (A fi) de pănura cuiva = (a fi) la fel cu cineva, de același fel, deopotrivă. Se hotărî dară și Toader să facă ca și alții de pănura lui. La TDRG.