LABIAT ~tă (~ți, ~te) (despre corole și calicii) Care are forma unei pâlnii cu marginea tăiată în doi lobi așezați unul peste altul ca niște buze. [Sil. -bi-at] /<fr. labié

SUPRAPUNE vb. III. tr. A pune un lucru deasupra altuia, a așeza unul peste altul. [P.i. suprapun, conj. -nă. / < supra- + pune, după fr. superposer].

SUPRAPUNE vb. I. tr. a pune un lucru deasupra altuia, a așeza unul peste altul. II. refl. a se afla așezat deasupra altuia; (p. ext.) a coincide în timp. (după fr. superposer)

JUMĂTATE, jumătăți, s. f. (Cu valoare de numeral) 1. Fiecare din cele două părți egale în care se poate împărți un întreg (v. doime); (sens curent) o parte dintr-un întreg împărțit în două părți aproximativ egale. Răsturnă mămăliga pe măsuța joasă și rotundă, tăie jumătate și o întinse pe un fundișor lui Mitrea. SADOVEANU, B. 28. Ad-o colea jumătatea milionului ce-ai cîștigat astă-noapte. ALECSANDRI, T. I 405. (În corelație cu sine însuși) Plăcinta era jumătate cu carne, jumătate cu brînză. CAMIL PETRESCU, O. I 197. Hainele curate, jumătate de tîrgoveț, jumătate de țăran, dovedeau bunăstare. C. PETRESCU, Î. II 141. (Precedat de prep. «pe») La foc vei putea deosebi bucăți mari de carne frigîndu-se: un picior, un cap pe jumătate pîrlit, pe jumătate fript. GHEREA, ST. CR. I 100. ◊ (Precedat de întreg, de care se leagă prin conj. «și», a cărei omisiune este nerecomandabilă) Un metru și jumătate. Un kilogram și jumătate. ▭ E ora 12 jumătate. C. PETRESCU, Î. II 242. Îți dau doi lei jumătate pe oca. PANN, P. V. I 64. ◊ Expr. A face (ceva) pe jumătate = a lăsa (un lucru) neisprăvit, a nu duce pînă la capăt, a nu termina. (Urmînd după un substantiv sau un adjectiv substantivat) Și jumătate (sau o dată și jumătate), marchează ideea de superlativ. Bărbat o dată și jumătate. ▭ Să-ți trăiască părintele, că-i un om și jumătate. REBREANU, R. I 15. Așa-ți trebuie dacă ești un prost și jumătate. ȘEZ. IV 186. ◊ (Urmat de determinări în genitiv sau introduse prin prep. «de», «din» exprimînd întregul) Luptele între imperiul roman și goți cresc în prima jumătate a secolului al IV-lea, sub Constantin. IST. R.P.R. 51. Trei ani de armată cu chiu cu vai i-a făcut, cu jumătate de an pe deasupra pentru dezertare. SADOVEANU, O. VII 357. Să-i deie fata și jumătate de împărăție. CREANGĂ, P. 228. ◊ (Rar, cu omisiunea prepoziției) Această plimbare... este departe de Viena ca o jumătate ceas. GOLESCU, Î. 68. ◊ (Rar, în urma substantivului) S-aprinse-odat-o casă pe-nserate Și-a ars din ea Bagdadul jumătate. COȘBUC, P. III 282. ◊ Expr. Jumătate de măsură = măsură fragmentară, trunchiată, necompletă, nedusă pînă la capăt. Jumătățile de măsură nu aduc niciodată soluții în probleme așa de grave. SADOVEANU, E. 30. Cu jumătate de gură (sau de glas) sau cu jumătate gura (sau gură) sau cu gura (pe) jumătate = cu glas scăzut, încet, fără convingere, evaziv. Vorbea cu jumătate de glas, înfricoșat parcă de ceva. SADOVEANU, O. VIII 18. Grigore protestă mai cu jumătate gura. REBREANU, R. I 172. Aceste vorbe, oarecum ciudate, Citindu-le cu jumătate gură... Am zis. TOPÎRCEANU, B. 96. Bun sosit la noi, voinice, zise craiul cam cu jumătate de gură. CREANGĂ, P. 197. Cu jumătate de inimă = fără avînt, fără curaj, fără hotărîre. Treaba o făcuseră numai cu jumătate de inimă. DUMITRIU, N. 15. ♦ (Adverbial, uneori precedat de prep. «în», «pe») Parte, în parte, întrucîtva. Înainte oamenii nu-l crezuseră decît pe jumătate. DUMITRIU, N. 15. Cu ochii închiși pe jumătate, vedea crescînd din sînul mării, gigantic, amfiteatrul Cornului de Aur. BART, E. 44. (Cu pronunțare regională) Dă-ți mînia după spate, Ca să bem în giumătate. ALECSANDRI, P. P. 73. Loc. adj. Pe jumătate = care reprezintă (aproximativ) o doime din întreg; trunchiat. E ceru-ntunecat ca o pădure În care luna, nici pe jumătate, Lucește. D. BOTEZ, P. O. 29. 2. (Glumeț) Soție, nevastă. Vino să te prezint jumătății mele. D. ZAMFIRESCU, R. 22. Ce ți s-a întîmplat, babo? zise el cum își văzu jumătatea. ISPIRESCU, L. 96. 3. Punctul care marchează mijlocul unei distanțe în spațiu; mijloc. Omătul se așternea în troiene pînă spre jumătatea ferăstruicii. V. ROM. ianuarie 1952, 109. O barbă roșcată și neîngrijită îi acoperă mai mult de jumătate figura. VLAHUȚĂ, O. AL. II 20. ◊ (Juxtapus, adesea postpus) Eu plec cu sacu-n spate, La calea jumătate Cer plata. COȘBUC, P. I 63. Ajungînd în vînătoare pîn’la jumătate cale... De urma unei fiare a dat. TEODORESCU, P. P. 163. Și mă cată, mamă, cată Unde-s cătane grămadă, La tabăra jumătate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 324. ♦ Momentul care marchează mijlocul unui interval de timp. A luat chenzina la jumătatea lunii. ◊ (Eliptic) Ciocanele [ceasornicului] bat sferturile, jumătățile și ceasurile. SADOVEANU, F. J. 518. 4. (Eliptic) Măsură de capacitate sau de greutate, reprezentînd 1/2 dintr-un litru sau dintr-un kilogram. Sătul, încălzit de jumătatea de vin, prinse din nou curaj. C. PETRESCU, C. V. 39. 5. (Mold.) Claie mică făcută din mai mulți snopi așezați unul peste altul în formă de cruce și cu spicele înăuntru. Holda mîndră... Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. ALECSANDRI, P. III 67. – Variante: (familiar și regional) juma (GALAN, B. I 164), jumăta (ȘEZ. III 30), jumate s. f.

LAVĂ s. f. Masă minerală în stare lichidă incandescentă, revărsată la suprafața pămîntului de către un vulcan în timpul erupției și care, prin răcire, dă naștere la diverse roci vulcanice. În interiorul acestor munți vulcanici... s-au așezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. BOGZA, Ț. 10. În dreapta, pe-ntuneric, se-nalț-un negru munte, Vulcanul bătrîn Etna cu lava stinsă-n frunte. ALECSANDRI, P. III 74. ◊ (Poetic) Sînt lava care arde și omoară. NECULUȚĂ, Ț. D. 24. ♦ Fig. Masă metalică topită, arzătoare. S-au întins grabnic grinzi și scări de lemn peste lava arzătoare [de metal]. SAHIA, N. 34. Sfărmați palate, temple, ce crimele ascund, Zvîrliți statui de tirani în foc, să curgă lavă. EMINESCU, O. I 60.

STRAT, straturi, s. n. 1. Corpul format de materialul care se așază, se așterne sau se întinde pe o suprafață pentru a o acoperi (sau între două suprafețe pentru a le despărți). V. pătură. Florile dalbe, florile dalbe ca altădată Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. În cîteva ore a pus un strat de nisip să se curețe apa, a rotunjit fîntîna și a terminat. PREDA, Î. 159. Colbul... se așază în straturi groase pe fețele brăzdate de sudoare. REBREANU, I. 12. ◊ (Poetic) Sub stratul de foi moarte al văduviei, inima lui Tudor Fierăscu a tresărit ca pămîntul primăvara, cînd îl străpung ghioceii. GALACTION, O. I 111. ◊ Fig. Atunci, parcă din straturile cele mai calde ale sufletului, se urcă la suprafață, în Anna, un sentiment de milă, de compătimire omenească, fără țel și fără precugetare. D. ZAMFIRESCU, R. 172. ♦ (De obicei în corelație cu substrat) Perioadă de influență venită din afară, în dezvoltarea istorică a unui popor, a unei limbi etc. 2. Fîșie compactă dintr-o materie, aflată în interiorul unei mase de natură diferită. Era și fum de tutun în straturi albăstrii prin încăpere. DUMITRIU, N. 106. Nourii se îngrămădeau din ce în ce mai mult... Se îndeseau în fiecare clipă, adunîndu-se în straturi puțin deslușite, împuținînd lumina. MIHALE, O. 504. Pe măsură ce luna se ridică deasupra straturilor de praf, aburul de sînge care învăluia pămîntul se împrăștie. BOGZA, C. O. 397. ♦ Depozit de roci sedimentare sau metamorfice, cu o compoziție relativ omogenă, care se găsește sub forma unei pînze între alte depozite. Stratul înalt de cocs are exact aceeași valoare ca și stratul simplu. BARANGA, I. 173. Adînc, adînc în stratul de cărbune, Viața se trezește. FRUNZĂ, Z. 57. În interiorul acestor munți vulcanici se vede, ca într-o vitrină, cum s-au așezat unul peste altul straturile de lavă fierbinte, incandescentă. BOGZA, Ț. 10. 3. Fig. Parte dintr-o clasă socială; categorie, pătură (socială). Din cea dintîi clipă trebuie să fie prezente mase mari din toate straturile sociale. CAMIL PETRESCU, O. II 119. Va fi oare o satiră adîncă politico-socială, în felul «Scrisorii pierdute», dar mai însemnată prin stratul social ce va zugrăvi? GHEREA, ST. CR. I 368. Zola este o personalitate genială, un temperament uriaș de poet epic... Seria «Rougon-Macquart» este întocmită pînă acum din optsprezece romane, studiindu-se în fiecare cîte un strat social. DEMETRESCU, O. 165. 4. Fîșie lunguiață de pămînt, cu cărări pe margini, pe care se seamănă legume sau flori; fîșia împreună cu vegetația respectivă. Tribunele pline de doamne păreau niște straturi de flori. REBREANU, R. I 195. În ograda strîmtă, pe cît puteai deosebi prin umbră, cîteva straturi, fie de ceapă, fie de usturoi, ba și niște tufe mai mari la o parte. HOGAȘ, M. N. 77. Cîmpul lung și lat albește Ca un strat de mărgărint. ALECSANDRI, O. 221. ◊ Fig. Straturi de stele albastre. EMINESCU, N. 68. Cosesc la vieți în floare pe straturi sîngerate. ALECSANDRI, P. III 291. 5. (Popular) Culcuș, așternut, pătul al animalelor. Porcii vor umbla cu gunoaie în gură ca să-și facă strat. PAMFILE, VĂZD. 7. Iar cînd Dunărea-l simțea, Apa-n două-și despica, Pe haiduc că mi-l primea Și frumos îl așeza, Tocma-n fundul fundului, Pe stratul morunului, Unde-i dulce somnului. TEODORESCU, P. P. 555. ♦ Placenta unor animale femele (vaci, căprioare). 6. (Învechit și popular) Pat, așternut. ◊ Expr. În (sau la) strat de moarte = pe patul morții. Să fiu în strat de moarte, Eu la mama m-oi ruga. La TDRG. Jos trîntitu-m-a, La strat de moarte pusu-m-a. ȘEZ. II 96. 7. Nume dat părții de jos pe care se reazemă unele obiecte sau unelte (v. postament): a) patul sau trupul războiului de țesut. Că acasă te-i întoarce Cînd pe strat inul s-a toarce. ALECSANDRI, P. P. 383; b) picior sau talpă de sucală; c) parte a morii pe care stau pietrele sau podul; d) partea de jos pe care merge plugul; talpa plugului. 8. Partea de lemn a puștii, care se așază la umăr cînd se trage; pat. Straturile puștilor băteau surd; rîndurile dușmanilor se răreau. SADOVEANU, O. VI 74. Deschise lăzile și dulapurile, lovi cu stratul puștii. GANE, N. II 10. Rău mă doare între șele De-o pușcă cu straturi grele, Rău mă doare-n piept și-n spate De-o pușcă cu straturi late. SEVASTOS, C. 279. – Pl. și: (2) strate.

SUPRAPUNE, suprapun, vb. III. Tranz. A pune un lucru deasupra altuia, a așeza unul peste altul. (Refl.) Fîșia subțire dintre cele două stînci care se suprapun este filonul de aur. BOGZA, Ț. 10.

muchie [At: HERODOT (1645), 97 / V: ~che (Pl: muchi, muche) / P: ~chi-e / Pl: ~ii / E: ml *mutila] 1 sf Linie de intersecție a două fețe ale unui corp geometric. 2 sf (îla) În (trei sau patru, cinci etc.) muchii Alcătuit din trei (sau patru, cinci etc.) fețe plane care se intersectează. 3 (Îlav) Pe ~ La limită. 4 sf (Rar; îlav) De pe ~ Dintr-o parte Si: pieziș. 5 sf (Rar; îla) Cioplit în patru ~chii Dichisit. 6 sf Margine (1) a unui lucru, a unei suprafețe. 7 sf Suprafață îngustă care limitează un obiect, o porțiune de teren etc. de jur-împrejur. 8 sf (D. monede; îla) Bătuți pe ~ Cu marginea zimțată. 9 sf (D. o sumă de bani; îal) Din care nu lipsește nimic Si: exact. 10 sf (Îe) A coase pe ~ A împreuna două bucăți de stofa, așezând una peste alta marginile lor și cosându-le cu împunsături mărunte. 11 sf (Reg; îlv) A da peste ~ A tivi. 12 sf (Rar; îe) A nu fi trecut nici pe foaie, nici pe ~ A nu fi băgat în seamă. 13 sf (Îvr) Graniță de țară Si: hotar. 14 sf (Lit) Linie a orizontului. 15 sf (Spc) Margine a patului opusă marginii dinspre perete. 16 sf (Reg; spc) Margine a sobei de gătit opusă marginii dinspre perete. 17 sf (Spc) Margine a palmei dinspre degetul cel mic. 18 sf (Spc) Parte a unor unelte de tăiat, de săpat etc., opusă tăișului Si: (reg) spinare. 19 sf (îla) (Ca sau cât) (de) o ~ (de cuțit sau de topor) Foarte îngust. 20 sf (Îal) Foarte mic. 21 sf (Îe) Pe ~ de cuțit Într-o situație primejdioasă, riscantă. 22 sf (Îae) La limita până la care se poate admite ceva. 23 sfî (Îlav) Cât ai pune pe o ~ de cuțit Foarte puțin. 24 av (Reg; îe) A tăcea ~ A nu scoate nici un cuvânt. 25 sf Lovitură dată cu muchia (17). 26 sf (Reg; spc) Mâner al sfredelului. 27 sf Parte mai înaltă, ascuțită și alungită, a unui munte, a unui deal sau a unei stânci Si: coamă, creastă, creștet, culme, spinare. 28 sf (Pex) Coastă a unui munte sau a unui deal Si: pantă, povârniș. 29 sf (Reg; îs) ~ de pământ (sau de deal) Ridicătură mică de pământ Vz colnic, dâmb, movilă (1). 30 sf (Reg) Brazdă proeminentă, pe mijlocul terenului arat. 31 sf (Reg) Ridicătură de teren care separă o holdă de alta. 32 sf (Reg) Coamă dințată, alcătuită din șindrile, din vârful acoperișului unor case țărănești. 33 sf (Reg) Nicovală.

teanc¹ sn [At: (a. 1599) IORGA, D. B. 3 / Pl: ~uri, (îvr 1) tence / E: tc tenk, (denk)] 1 (Îvr) Pachet mare (de țesături) Si: balot. 2 Grămadă de obiecte (de același fel) așezate unele peste altele Si: (reg) năsadă. 3 (Îlav) ~uri-uri (Așezat) unul peste altul.

stâlpi [At: (a. 1648) ap. PANAITESCU, O. Ț. / Pzi: ~pesc / E: stâlp] 1-2 vtr (Înv; c.i. terenuri, suprafețe de pământ etc.) A marca hotarul cu stâlp (7). 3 vt (Îvr; c.i. stâlpi, plante etc.) A fixa în pământ. 4 vt A așeza unul peste altul. 5 vr (Îvr) A se sprijini (2). 6 vr (Îvr) A se stabili (1). 7 vt (Îvr; c.i. ochii, privirea) A pironi.

vrăfuit, -ă adj. Care este așezat unul peste altul (în dezordine); care este răvășit. • pl. -ți, -te. /v. vrăfui.

A SE SUPRAPUNE pers. 3 se suprapune intranz. 1) (despre linii, figuri, lucruri etc.) A se așeza exact unul peste altul; a etaja. 2) (despre evenimente) A avea loc în același timp; a se produce concomitent. /supra- + a pune

privești, priveștesc, vb. IV (reg.) 1. (despre lichide) a acoperi, a trece peste, a revărsa peste margini. 2. (despre țesături, materiale textile, obiecte confecționate) a tivi îndoind sau înnădind materialul; a întoarce, a dubla pentru a face o tivitură dublă; a coase două bucăți una peste alta; a însăila; a petrece una peste alta marginile unui obiect de îmbrăcăminte. 3. (despre șindrilă, șiță, scânduri) a fixa, a așeza (parțial) una peste alta într-un anumit fel; (despre bucăți de lemn, grinzi) a suprapune capele pentru a înnădi. 4. (despre obiecte, pereți) a astupa o crăpătură. 5. (în forma: privesti) a umbla încercând să nu fie observat.

ÎNCRUCIȘA, încrucișez, vb. I. 1. Tranz. A pune, a așeza cruciș. Altele pînze lua, Pe ierburi Că le-ntindea, Pe cîmpuri Le-ncrucișa. TEODORESCU, P. P. 552. ♦ (Cu privire la mîini) A împreuna (pe piept); (cu privire la picioare) a așeza cruciș, unul peste altul. Încrucișează mînile, după obicei, își drege glasul și spune cu smerenie. CREANGĂ, A. 95. ◊ Expr. A încrucișa brațele (pe piept) = a sta în inactivitate, a privi pasiv la activitatea altora, la desfășurarea evenimentelor. În loc să încrucișăm brațele pe piept... să ne facem mai bine datoria. SADOVEANU, O. VI 440. A încrucișa mîinile pe piept v. mînă. 2. Refl. reciproc. (Despre ființe sau obiecte în mișcare) A se întîlni venind din direcții diferite. Măcar că erau mulți, se cunoșteau aproape toți între ei, fiindcă se salutau cînd se încrucișau trăsurile. PAS, Z. I 238. Te știu, ești un student la Institut, Ne întîlnim pe stradă, ne-am văzut, Ne-ncrucișăm în orice zi în cale, Știu toate drumurile vieții tale. D. BOTEZ, F. S. 11. Trei zile de-a rîndul se-ncrucișară, deasupra bătrînului fluviu, ucigătoarele ghiulele. D. ZAMFIRESCU, R. 189. ◊ Fig. Glasurile se încrucișau, deveneau din ce în ce mai grăbite. C. PETRESCU, S. 150. Pe bătătura din fața cîrciumii se încrucișau toate veștile și zvonurile. REBREANU, R. II 172. Gîndurile i se încrucișau c-o iuțeală fulgerătoare. BART, E. 22. ♦ (Despre căi de comunicație) A se întretăia. Cum nu cunoașteți dumneavoastră drumul, se poate întîmpla să rătăciți, că potecile se taie și se încrucișează între ele, de nu le mai dai de capăt. HOGAȘ, M. N. 153. ◊ Tranz. Drumul spre Amara încrucișa șoseaua județeană. REBREANU, R. I 70. ♦ (Despre săbii) A se lovi una de alta în timpul luptei. Săbiile începură a se încrucișa. EMINESCU, N. 124. ◊ Tranz. Lăncile și-ncrucișează, privind armia din văi. EMINESCU, O. IV 137. 3. Intranz. (Mar.; franțuzism, despre nave) A naviga în larg pentru a supraveghea liniile maritime de comunicație; p. ext. a naviga. Siluetele mărețe ale unor pacheboturi se vor ivi în zare, și mii de bărci cu pînze vor încrucișa pe deasupra valurilor, acum singuratice și pustii. BOGZA, V. J. 8. 4. Tranz. (Biol.) A uni, a împreuna specii diferite de animale sau de plante, pentru a obține urmași care să întrunească însușiri ale ambelor specii. 5. Refl. (Lingv.; despre două limbi) A se influența reciproc în cursul unui contact îndelungat.

SPATULAT, -Ă, spatulați, -te, adj. (Rar) În formă de spatulă. O altă mînă mică, grăsuță, pătrată se așază peste ea ca s-o împiedice. Peste acestea, se așază alta, uscată și spatulală. CAMIL PETRESCU, O. I 260.

privești [At: DRĂGHICI, ap. TDRG / V: (reg) ~esti, prevesti, prev~, ~visti, ~viș~ / Pzi: ~tesc / E: ml *pervestire] 1 vt (Reg; d. lichide) A acoperi. 2 vt (C. i. lichidul din vase, recipiente, gropi) A (se) revărsa peste margini. 3 vi (Mol; pex) A prisosi. 4 vt (Reg; c. i. țesături, materiale textile) A tivi îndoind sau înnădind materialul. 5 vt (Reg; c. i. țesături, materiale textile) A întoarce pentru a face o tivitură dublă. 6 vt (Reg; c. i. țesături, materiale textile) A coase unul peste altul pentru a petici sau pentru a înnădi. 7 vt (Trs; c. i. țesături, materiale textile) A însăila. 8 vt (Mun; c. i. marginile unui obiect de îmbrăcăminte) A petrece una peste alta, pentru a încheia. 9 vt (Pop; c. i. șindrilă, scânduri etc.) A fixa și a așeza parțial una peste alta, într-un anumit fel. 10 vt (Reg; c. i. bucăți de lemn, grinzi) A suprapune capetele pentru a înnădi. 11 vt (Reg; c. i. obiecte, pereți etc.) A astupa o crăpătură. 12 vi (Ban; îf privesti) A umbla încercând să nu fie observat.

SUPRAPUS, -Ă, suprapuși, -se, adj. Așezat unul deasupra altuia, unul peste altul. Unul dintre paturile de lemn suprapuse scîrțîi. MIHALE, O. 19. Atelierele se aflau în fund, suprapuse, înghesuite – jos mașinile, sus zețăria și deasupra legătoria dimpreună cu cartonajele. PAS, Z. I 264. ◊ (În contexte figurate) Deocamdată, mă apăr de războiul pe care mi-l poartă bătrînul – nu fățiș, ci încurcat în rețele suprapuse. SADOVEANU, Z. C. 77. ◊ Clasă (sau pătură) suprapusă = clasă conducătoare, în orînduirea burgheză, care se bucură de toate privilegiile. Mulți din scriitorii ieșiți din clasele suprapuse au avut o privire de înțelegere pentru oamenii mici și i-au tratat ca frați. SADOVEANU, E. 260. În focul luptei sale împotriva păturii grecești suprapuse, «ruina frumoasei limbi vechi» Eminescu o pune în spinarea acelei pături suprapuse. IBRĂILEANU, SP. CR. 164. ♦ (Despre formații geologice, epoci de civilizație etc.) Succedat în urma altuia, așezat deasupra altuia. Au fost două rînduri de așezări, suprapuse, la distanță de măcar o mie cinci sute de ani. C. PETRESCU, R. DR. 64.

A CLĂDI ~esc tranz. 1) (case, ziduri etc.) A realiza prin lucrări de construcție; a construi; a zidi; a ridica; a înălța; a dura; a edifica. ◊ ~ ceva pe nisip a) a întreprinde acțiuni sortite eșecului din cauza lipsei unei baze trainice; b) a face un lucru zadarnic. 2) (obiecte omogene) A așeza în mod sistematic unul peste altul. /<sl. kladon

suprapune [At: CORNEA, E. 63/1 / Pzi: suprapun, (reg) suprapui / E: supra¹- + pune cf lat supraponere, fr superposer] 1 vt (C. i.obiecte, straturi etc.) A așeza peste, deasupra sau unul deasupra altuia. 2 (Spc; c.i. figuri geometrice) A așeza una deasupra alteia pentru a verifica egalitatea Si: (înv) a superpune. 3 vr (Pex) A avea loc în același timp Si: a coincide (4), a (se) încăleca.

suprapus, ~ă a [At: BREZOIANU, A. 151/24 / Pl: ~puși, ~se / E: suprapune] 1 Care este așezat peste ceva sau unul deasupra altuia Si: (înv) superpus. 2 (Pex) Care urmează după altul. 3 (Îs) Clasă (sau pătură) ~ă Clasă (sau pătură) socială conducătoare, care se bucură de toate privilegiile Si: (rar) clasă superpozată.

clădi [At: PSALT., 274/15 / Pzi: ~desc / E: vsl кладои, класти] 1 vt A ridica o construcție Si: a construi, a zidi. 2 vt A așeza lucrurile (de același fel) unul peste altul, sistematic, pentru a forma o grămadă. 3 vt (Fig) A crea. 4 vr (Înv; irn) A se așeza, ocupând mult loc. 5 vt (Îe) A ~ pe nisip A întreprinde ceva sortit eșecului.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. ◊ Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur împrejur. Încinsă peste brâu cu un cordon. 3. Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) În timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstațiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

PESTE prep. (Semnifică ideea de suprapunere, de aplicare etc., directă sau mediată, prin extensiune) I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc) 1. (În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază, se aplică sau cade deasupra altuia) Ploaia cade peste noi. ◊ (Mișcarea are direcția orizontală) Părul se împrăștie peste pernă. 2. (În legătură cu substantive care arată suprafața, întinderea) Pe tot cuprinsul; de-a lungul. Alerga peste câmpuri. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. ♦ De jur-împrejur. încinsă peste brâu cu un cordon.Deasupra. Se apleacă peste el. 4. Pe deasupra; dincolo de... Sare peste gard. II. (Introduce complemente circumstanțiale de timp) 1. (În legătură cu substantive însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărâte) După... Peste un ceas. 2. (În legătură cu substantive care exprimă noțiuni de timp durative) în timpul, în cursul. Peste zi lucrează. 3. Mai mult decât... A întârziat peste două ceasuri. III. (Introduce complemente circumstanțiale de mod) 1. (Așezat între două cuvinte identice, exprimă ideea de superlativ) Pune întrebări peste întrebări. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decât. Peste o mie de oameni. ◊ Loc. adv. Peste puterea (sau puterile) cuiva = depășind puterile, posibilitățile cuiva, foarte greu. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra. S-a făcut stăpână peste toate. – Pre (= pe) + spre.

legare sf [At: CORESI, EV. 518 / Pl: ~ări / E: lega¹] 1 Unire strânsă a capetelor unor fire, fâșii, funii dintr-o țesătură etc. printr-un nod sau cu un ochi, fundă etc. pentru a forma un întreg Si: înnodare, înnădire, legat¹ (1). 2 Înnodare a șireturilor, nojițelor etc. pentru a încheia sau a fixa încălțămintea pe picior Si: legat¹ (2). 3 (Prc) Strângere pe picior a opincilor, a obielelor cu ajutorul nojițelor Si: legat¹ (3). 4 Executare a unor noduri, ochiuri de împletitură sau de plasă Si: înnodare, legat¹ (4) 5 Trecere în jurul gâtului cuiva a cravatei, pe sub gulerul cămășii, fixându-se în față capetele printr-un nod special executat Si: legat¹ (5). 6 (Pex) Purtare a cravatei după o anumită modă Si: legat¹ (6). 7 Punere și înnodare a unor bani, obiecte de valoare într-un colț de batistă, basma, ștergar, etc. pentru a-i păstra sau a-i lua cu sine Si: legat¹ (7). 8 Prindere prin înnodare de ceva a unor fire, ștergare, năframe etc. de o culoare cu o anumită semnificație pentru a aminti de ceva sau ca semn a ceva Si: legat¹ (8). 9 Împreunare a cozilor femeilor prin înfășurare în jurul capului ori prin petrecerea acestora peste cap dintr-o parte în alta Si: legat¹ (9). 10 Așezare a unor obiecte, materii etc. într-o învelitoare, într-un sac, într-o pungă etc. care se strânge la gură sau la margini Si: legat¹ (10). 11 Obturare a nervilor, a canalelor unor glande, a cordonului ombilical prin strangulare Si: legat¹ (11). 12 Împachetare prin înfășurare și prindere cu panglici sau sfori a unor documente vechi, pergamente, teancuri de foi, cutii, pachete etc. pentru a fi transportate sau pentru a nu se deteriora Si: legat¹ (12). 13 (Reg) Acțiune prin care se petrec funii prinse printr-un drug de-a lungul sau de-a latul carului încărcat cu paie etc. pentru a le presa și a le ține strâns Si: legat¹ (13). 14 (Spc; înv) Aplicare a peceții pe un document, pe o scrisoare etc. pentru a o sigila Si: legat¹ (14). 15 Luare și punere laolaltă a firelor de grâu, de cânepă sau a nuielelor, vreascurilor etc., strânse cu ajutorul unei chite etc. astfel încât să nu se risipească, să nu se sfărâme, să fie ușor manipulate Si: legat¹ (15). 16 Strângere a părului de pe cap cu ajutorul unei panglici etc. pentru a nu se împrăștia în dezordine, apoperind ochii Si: legat¹ (16). 17 Strângere a îmbrăcăminții sau a unor părți ale acesteia pe lângă corp, prin înnodare sau prin împreunarea capetelor, a marginilor etc. ori cu ajutorul unui cordon, al unui brâu etc. pentru a nu sta neglijent Si: legat¹ (17). 18 (Rar) Strângere a pânzelor corăbiilor Si: legat¹ (18). 19 Consolidare a unor uși, a unor obloane, a unor porți etc. prin aplicarea unor drugi, a unei șine etc. pentru a mări rezistența ori soliditatea Si: ferecare, legat¹ (19). 20 Strângere a unor butoaie, lăzi etc. cu șine sau cercuri de fier pentru a le spori rezistența Si: legat¹ (20). 21 Întărire a roților de lemn ale unor vehicule prin aplicarea unei șine peste obezi Si: legat¹ (21). 22 Îmbrăcare în fier a caroseriei unei căruțe, a unui car etc. Si: legat¹ (22) 23 Îmbrăcare prin acoperire parțială sau totală a unor piese de mobilier, a unor pergamente sau acte de preț cu piele, cu catifea etc. pentru a le proteja sau pentru a le înfrumuseța Si: legat¹ (23). 24 Operație de prindere a foilor unor cărți, una de alta, prin coasere sau lipire și de punere de scoarțe Si: broșare, cartonare, legat¹ (24), (reg) compactare. 25 (Re)compunere a unor obiecte dezmembrate sau a unor piese detașabile ale unui obiect prin strângerea lor cu o funie, o lamă metalică, sârmă etc. Si: legat¹ (25). 26 Fixare într-un loc a unor obiecte de mărime sau de greutate mică sau unul de altul cu ajutorul unui lanț, al unei frânghii etc. pentru a nu se desprinde, pentru a nu cădea sau pentru a rămâne în poziția sau în locul dorit Si: legat¹ (26). 27 (Îvp; spc) Construire a unei plute Si: legat¹ (27). 28 Fixare în toc sau în legătoare a unor părți detașabile ale unor obiecte precum condeiul, coasa etc. pentru a putea fi utilizate sau pentru a nu le pierde Si: legat¹ (28). 29 (Spc) Fixare a lăstarilor de viță-de-vie ori a unor plante agățătoare pe araci Si: arăcire, legat¹ (29). 30 (Udp „de”, „la”) Fixare a unor ambarcațiuni prin parâme Si: ancorare, acostare. 31 (Îvr) Întindere a pânzelor unor corăbii. 32 Fixare a unor ustensile, aparate de mici dimensiuni, greutăți de o parte a corpului uman cu o funie, cu o curea, cu un lănțișor etc. pentru a fi ușor de purtat sau de folosit. 33 (Fig) Îmbinare de cuvinte, sunete în conformitate cu normele specifice unei limbi, pentru a vorbi sau a citi cursiv. 34 (Fig) Formulare și combinare de fraze sau propoziții pentru a exprima ceva. 35 (Fig) Formare a activităților psihice, fizice umane. 36 (Îvr) Degajare a căldurii. 37 Unire a orașelor, a locurilor etc. aflate la o oarecare distanță unele de altele prin căi de comunicații, poduri etc. 38 Unire prin alăturare sau prin strângere a unor obiecte perechi, a unor piese formate din două părți identice cu ajutorul unui șiret, lănțișor etc. 39 Unire a unor pari, a unor stâlpi etc. pentru a îngrădi sau a împrejmui ceva. 40 Împreunare cu ajutorul cuielor sau prin încastrare a unor grinzi, bârne etc. folosite în construcție. 41 Asamblare a părților componente ale unor piese din structura unor unelte agricole. 42 Îmbinare a sprâncenelor, a unor linii ornamentale sau geometrice. 43 (Re)facere a conexiunii dintre vasele sanguine, dintre nervi, oase, țesuturi etc. 44 (Med) Suturare. 45 (Înv) Încleiere. 46 Acrire a laptelui. 47 (Teh) Realizare a unei conexiuni între un element al unui conductor sau a unei anumite piese și a unor anumite ansambluri ale unui sistem electric, electronic sau de alt tip și o sursă de alimentare Si: conectare, cuplare, racordare. 48 (Teh; spc) Instalare a unor aparate și dispozitive necesare conectării la rețea a unei mașini, a unui aparat etc. 49 Fixare într-un ansamblu omogen și de o mare soliditate a unor blocuri de piatră de construcție, pereți etc. Si: înțepenire, încastrare. 50 Combinare a unor atomi, a unor substanțe chimice sau alimente în stare fluidă. 51 Unire a cuvintelor prin cratimă. 52 Nemarcare grafică, prin spații albe, a unităților unui enunț. 53 Relație existentă între propoziții sau între elementele unei propoziții. 54 Unire în chip armonios a accentului silabic, a sunetelor sau a secvențelor muzicale Si: armonizare. 55 Punere în consonanță a accentului silabic, a sunetelor sau a secvențelor muzicale cu... 56 Structurare a cuvintelor, a ideilor, a secvențelor narative în mod logic, coerent. 57 (Fig) Unire a oamenilor, a inimilor sau sufletelor acestora. 58 (Fig) Adunare în aceeași parte sau în același loc a unor oameni. 59 Grupare a unor lucruri, fenomene, creații sau părți, aspecte ale acestora pe baza unor însușiri comune ori pe baza unor aprecieri, considerații etc. 60 Situare în același plan sau în același sistem a unor regiuni geografice sau istorice. 61 (Îvp) Relație de prietenie. 62 Stabilire a unei relații de prietenie, de rudenie etc. 63 Stabilire a unor relații diplomatice, politice, unilaterale etc. între primari, conducători, state etc. 64 Unire a unor oameni, familii, colectivități în jurul aceluiași ideal. 65 Asociere a unor oameni, familii, colectivități într-un anumit scop. 66 Înfrățire a unor neamuri, așezăminte. 67 (Rar) Asemănare a unor personalități creatoare pe baza afinităților de creație. 68 Atașare a cuiva de ceva sau de cineva. 69 Atracție față de ceva sau de cineva. 70 (Îs) ~ la pământ Stabilire a unei legături electrice între un conductor electric și pământ. 71 (Înv; îs) ~ de glie Limitare a drepturilor social-economice și politice prin aservire Si: înrobire. 72 Atașare a cuiva de locul de muncă, de rangul deținut sau de oamenii de care depind acestea. 73 (Înv) Urmărire în mod deosebit a ceva. 74 (Fam) Provocare la vorbă, la ceartă, la bătaie etc. prin cuvinte, gesturi, atitudini etc. sfidătoare sau violente Si: agasare, (înv) alegare¹, persecutare, (îrg) enervare, plictisire, săcâire, supărare, zădărâre. 75 (Îvp) Adeverire a blestemelor, a vrăjilor. 76 Acostare a unei persoane de sex opus cu intenția de a o seduce sau a abuza sexual de ea. 77 Folosire a ceva drept pretext pentru a face scandal, a se răzbuna etc. 78 (Îvr) Revendicare a ceva la care nu are dreptul cineva. 79 Punere în relație a două sau mai multe fenomene, procese, obiecte aparent disparate Si: corelare, raportare, interrelaționare. 80 Determinare a unor activități, procese, fenomene etc. raportate la condițiile, cauzele apariției, ale manifestării sau funcționării lor sau raportate la consecințele, finalitatea lor. 81 Condiționare a unor activități, procese, fenomene etc. raportate la condițiile, cauzele apariției, ale manifestării sau funcționării lor sau raportate la consecințele, finalitatea lor. 82 Asociere a unor activități, procese, fenomene etc. raportate la condițiile, cauzele apariției, ale manifestării sau funcționării lor sau raportate la consecințele, finalitatea lor. 83 Desprindere a ceva pe cale de consecință. 84 Imobilizare a cuiva cu ajutorul funiilor, al cătușelor etc. 85 (Pex) Capturare. 86 (Fig; înv) Întemnițare. 87 (Fig; înv) Robie. 88 (Înv) Imobilizare a unor condamnați prin fixarea cu diverse legături, de unul sau de doi stâlpi, de cozile a două cămile, de vârfurile a doi copaci, etc. pentru a-i pedepsi, pentru a-i supune la cazne sau pentru a-i ucide Si: torturare, țintuire, schingiuire. 89 (Fig) Împiedicare. 90 (Înv) Împiedicare a mișcării unei roți. 91 Fixare a unor animale domestice, rar, a unor păsări printr-un lanț, funie etc. petrecută pe după o parte a corpului, pentru a le mâna în direcția dorită ori pentru a le împiedica să fugă Si: înhămare, înjugare. 92 (Pop) Prindere a peștilor în undiță, în năvod. 93 Obligare prin jurământ. 94 Obligare la îndeplinirea sau la respectarea condițiilor sau termenilor unui contract, unei convenții etc. 95 (Pop; îs) ~rea călușarilor Înrolare a tinerilor pentru ceremonia călușarilor, însoțiță de depunerea unui jurământ. 96 Jurăminte sau promisiuni solemne reciproce pe care le fac mirii în fața altarului în timpul celebrării cununiei religioase. 97 (Spc; pop) Chezășire. 98 (Înv) Instituire a unor dări, impozite, legi, dispoziții etc. 99 (Bis; îvp) Instituire, prin hotărâre sinodală, a zilelor de sărbătorire a unui sfânt și a zilelor sau a perioadelor de timp în care creștinii sunt datori să postească. 100 (Pop) Interdicție. 101 (Înv) Anulare a unei dări, a unui impozit etc. printr-o lege (33), un amendament etc. 102 (Bis; îoc dezlegare) Interzicere de la anumite fapte, conduite etc. prin anumite reguli, canoane etc. 103 (Bis; pex; îoc dezlegare) Neiertare a abaterilor de la canoanele instituite și (sau) a oamenilor care se fac vinovați de ele. 104 (Fig; pop) Vrăjire de ceva a cuiva. 105 (Fig; pop) Eliberare de o vrajă a cuiva. 106 (Îvp) Oprire de la ceva. 107 (Îvp) Anulare a unei acțiuni sau a efectelor ei. 108 (Îvp) Fermecare a bărbatului, în urma căreia acesta devine impotent. 109 Împiedicare, prin farmece, a unirii sexuale dintre miri. 110 Acțiune prin care ploaia, vântul, furtuna sunt abătute asupra unui anumit ținut. 111 (Îvr) Îndepărtare prin farmece a ploii, vântului, furtunii. 112 (Pop) Situare a unor bani, comori etc. sub puterea unui blestem, a unei interdicții etc. 113 Acoperire, de obicei prin înfășurare a unei părți a corpului cu ajutorul unei bucăți de pânză, a unei năframe etc. pentru a proteja. 114 (Spc) Acoperire a gurii, a ochilor cuiva pentru a-l împiedica să vorbească, să vadă. 115 Îmbrobodire. 116 (Pop) Acoperire cu un văl, cu o basma etc. a capului miresei în cadrul ceremoniei de nuntă, în semn de trecere a acesteia în rândul nevestelor. 117 (Reg) Acoperire a vârfului unor stoguri, a unor clăi, a unor căpițe de fân sau de paie etc. cu ceva pentru a le proteja de umezeală, de vânt etc. 118 (Îvp) Bandajare. 119 (Pop) Alinare a unei dureri sufletești. 120 (Îvp) Moment de fructificație a plantelor de cultură sau a florilor acestora. 121 (Îvp) Creștere a unor tulpini secundare pe pomii altoiți. 122 Îngroșare a dulcețurilor. 123 Închegare a laptelui, a zerului etc. 124 (Rar) Solidificare a anumitor compuși chimici în prezența unui reactiv. 125 (Pop) Întărire. corectat(ă)

CLĂDI, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a ridica o construcție, o clădire (2); a zidi, a construi. 2. A așeza lucruri (de același fel) în mod sistematic, unul peste altul, pentru a forma o grămadă. – Din sl. kladon, klasti.

CLĂDI, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face, a ridica o construcție, o clădire (2); a zidi, a construi. 2. A așeza lucruri (de același fel) în mod sistematic, unul peste altul, alcătuind o grămadă. – Din sl. kladon, klasti.

încrucișa [At: TEODORESCU, P. P. 562 / Pzi: ~șez / E: în- + cruciș] 1-2 vtr A (se) așeza cruciș Si: a (se) încruci (4-5). 3 vt A pune brațele unul peste altul, în formă de cruce, pe piept. 4 vt A așeza picioarele turcește. 5-6 vt (Îe) A-și ~ brațele A sta inactiv (în semn de protest). 7 vt (Îae) A avea o atitudine de indiferență. 8 vt (Îe) A ~ săbiile A se duela. 9 vr (Pex; îae) A începe lupta. 10-11 vr (Șfg; d. ochi, privire) A se uita (cruciș sau) cu răutate la cineva. 12 vrr (D. drumuri) A se intersecta. 13 vrr (D. persoane) A trece unul pe lângă altul venind din direcții diferite. 14 vt (Fig) A contracara. 15 vt A împerechea specii diferite de animale sau de plante pentru a obține urmași cu însușiri superioare. 16 vt (Înv; fig) A amesteca. 17 vr (Înv) A face semnul crucii. 18 vr (Fig) A înlemni de mirare. 19 vi (Frm; d. nave) A naviga în larg pentru a supraveghea liniile maritime de comunicație. 20 vi (Pgn) A naviga. 21 vt (Îe) A-și ~ privirile A se privi unul pe celălalt.

CLĂDI, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face o construcție, a ridica o clădire; a zidi, a construi. 2. A așeza lucruri (de același fel) în mod sistematic, unul peste altul, făcînd o grămadă. – Slav (v. sl. kladon, klasti).

CLĂDI, clădesc, vb. IV. Tranz. 1. A face o construcție, a ridica o clădire, a zidi, a construi. Cu aceste [scînduri] se apucă... de clădi un fel de foișor. ISPIRESCU, L. 367. Toate locurile... au fost în vechime prevăzute cu întăritori, cu cetățui, pe care le-au găsit în ființă sau le-au clădit popoarele de gintă slavonă. ODOBESCU, S. II 179. La cea moară părăsită, De stăpînul meu clădită, Este-o piatră de rîșnit. ALECSANDRI, P. P. 136. ◊ (Poetic) Eu mi-am clădit acest al meu poem Din tot ce noi mai plin de glorie avem. COȘBUC, P. II 286. ◊ Fig. (Cu privire la o organizare socială, la un plan, la un sistem de acțiune) [Oamenii din U.R.S.S.] clădeau doar vremuri noi, Altă lume... Pentru pruncii noștri goi. TOMA, C. V. 238. Constantin... nu clădea nici un plan deosebit. GALACTION, O. I 119. Sărmana, ea-și clădea visuri atît de frumoase pe existența lui șubredă și păcătoasă! VLAHUȚĂ, O. A. 107. ◊ Expr. A clădi pe nisip v. nisip. 2. A așeza în mod sistematic lucruri (mai ales de același fel) unul peste altul, făcînd o grămadă (movilă, teanc, claie). Fînul clădit mirosea. EMINESCU, N. 48. Și pe dușmani îi tăia, Și grămezi toți îi clădea. ALECSANDRI, la TDRG. Au mai ațîțat focul, clădind și alte lemne și au început a-și frige friptura. DRĂGHICI, R. 75. Toate [lucrurile cumpărate] le-a tencuit Și-n corabie le-a clădit. SEVASTOS, N. 126. Astă-vară am cosit Vro cinci clăi de le-am clădit, Patru mi le-am vîrfuit. ALECSANDRI, P. P. 100 ◊ Refl. Un troian de crengi, de arbori, pe-a lui urmă se clădește. ALECSANDRI, P. A. 152. ◊ Refl. pas. Lanul scade. Iar în urmă holda mîndră, răsturnată prin bucăți, Se ridică-n snopi de aur, se clădește-n jumătăți. ALECSANDRI, P. III 67.

PESTE prep. I. Introduce complemente circumstanțiale de loc. 1. În legătură cu verbe de mișcare, arată că un obiect se așază sau cade deasupra altuia, lipit de acesta. Adă mîna, să nu cazi Peste pietrele din cale! COȘBUC, P. I 165. Bocănește el cît bocănește, cînd pîrrr! cade copacul peste car de-l sfarmă. CREANGĂ, P. 46. Adormi-vom, troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. Vezi, rîndunelele se duc, Se scutur’ frunzele de nuc, S-așază bruma peste vii – De ce nu-mi vii, de ce nu-mi vii? id. ib. 235. ◊ (În legătură cu verbe ca: «a da», «a lovi», «a izbi» etc.) Ba mai bine îi dau eu una peste bot, ca să nu se amestece în vorba ălor mari. SADOVEANU, M. C. 6. Și ea-l lovește-ncetișor Zîmbind, cu palma peste gură. COȘBUC, P. I 183. Atunci odată încep ele a se boci înădușit și a se bate cu pumnii peste cap. CREANGĂ, P. 174. ◊ Loc. adv. Picior peste picior v. picior. ◊ (Mișcarea are direcție orizontală) Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Iar prin mîndrul întuneric al pădurii de argint Vezi izvoare zdrumicate peste pietre licurind. id. ib. 85. 2. (Urmat de substantive care arată suprafața, întinderea) De-a lungul... Apucă peste cîmpi de-a dreptul, spre niște curți mari. CREANGĂ, P. 301. Și azi el se avîntă pe calul său arab Și drumul, ca săgeții, îi dă peste pustie, Care sub luna plină lucește argintie. EMINESCU, O. I 97. ♦ Pe tot cuprinsul. Mitrea nu răspunse nimic, dar în urmă trecu roșeața peste obrajii lui. SLAVICI, N. I 70. Loc. adv. Peste tot (locul) = pretutindeni. Și-i întunerec peste tot. IOSIF, P. 32. Marea se vărsa peste tot locul. DRĂGHICI, R. 112. ♦ De jur împrejur. Brațul drept dacă-l întinde Roată peste brîu te prinde Și te-n- treabă: «Dragă, strîngu-l?». COȘBUC, P. I 104. Hiltruna vine drept Spre el și îl cuprinde puternic peste piept Cu brațele-amîndouă. id. ib. 162. Atunci ea deodată s-a văzut încinsă cu un cerc zdravăn, de fier, peste mijloc. CREANGĂ, P. 88. 3. (În legătură cu verbe ca: «a se apleca», «a se înclina» etc.) Deasupra... M-aplec înfrigurat peste țarină Și caut rădăcinile ascunse. BENIUC, V. 84. Te pleacă iar zîmbind peste-a mea față. EMINESCU, O. I 120. Dintre flori copila rîde și se-nclină peste gratii, Ca un chip ușor de înger e-arătarea adoratei, id. ib. 154. 4. Pe deasupra. De unde sînteți, moșule? întrebă el cătînd cu blîndețe peste ochelari. MIRONESCU, S. A. 32. Stelele clipesc peste bălțile de sînge. VLAHUȚĂ, R. P. 25. Pretutindenea, peste capetele oamenilor, o vede; se apropie... și inima i se umple de îndărătnicie. SLAVICI, N. I 139. (Poetic) Ce-o să-i pese soartei oarbe ce vor ei sau ce gîndesc?... Ca și vîntu-n valuri trece peste traiul omenesc. EMINESCU, O. I 133. ◊ (În prepoziții compuse) Se uită în jurul lui, se opri o clipă. apoi dădu drumul căpăstrului și trase de peste cingătoare o frînghie pe care o petrecu pe gîtul calului. PREDA, Î. 138. 5. (În legătură cu verbe care arată trecerea, plecarea etc.) Dincolo de... Cînd astupi gardul, dai că sare peste gard și îți face mai multă pagubă, stricînd și streșina gardului. SLAVICI, N. I 13. Fata babei sărea iute peste pîrlaz. CREANGĂ, P. 284. Și aceiași pomi în floare Crengi întind peste zaplaz, Numai zilele trecute Nu le fac să fie azi. EMINESCU, O. I 112. Peste deal, peste colină, Este-o creangă de măslină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 252. ◊ (În prepoziții compuse) Din munți și văi, de peste mări. Din larg cuprins de multe zări, Nuntași din nouăzeci de țări S-au răscolit. COȘBUC, P. I 55. Era bîlciul de toamnă de la Sărata. la care oamenii se adună pînă de peste nouă țări și nouă mări. SLAVICI, N. I 134. II. Introduce complemente circumstanțiale de timp. 1. (Urmat de substantive care de obicei sînt însoțite de numerale, adverbe sau pronume și adjective nehotărîte) După... Peste un ceas începem să urcăm dealul. VLAHUȚĂ, R. P. 51. Nu se mai îndoia că Marta peste cîtva timp se va alina și va pierde gîndul de dragoste pentru păstor. SLAVICI, N. I 120. Peste două zile o îngropară cu cinste mare. CREANGĂ, P. 16. 2. În timpul, în cursul. Încă duminecă se vorbea că peste săptămînă Toderică va peți pe Marta. SLAVICI, N. I 98. Te urmăresc luminători Ca soarele și luna Și peste zi de-atitea ori Și noaptea totdeauna. EMINESCU, O. I 190. Peste noapte am visat că aveam un nas cît a lui de mare. NEGRUZZI, S. I 7. III. în construcții modale. 1. Fiind așezat între două părți de vorbire identice, exprimă ideea de superlativ. În sufletul meu fierbeau întrebări peste întrebări. SADOVEANU, O. I 420. Și ce să vezi?... Biserici peste biserici, cruci peste cruci, pustnici peste pustnici. DELAVRANCEA, O. II 317. Atunci diavolii odată încep a se cărăbăni unul peste altul în turbincă. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. adv. Peste puterea sau puterile (cuiva) = mai presus de puterea sau puterile cuiva, depășind puterile cuiva. Peste măsură v. măsură. 2. (În legătură cu numerale, arată depășirea unei cantități) Mai mult decît... Peste o mie de bolnavi zăceați în camere. MIRONESCU, S. A. 122. ♦ (Rar) împotriva, contrar... Se întoarce numaidecît, peste așteptarea tutulor. ISPIRESCU, L. 367. IV. (Introduce complemente indirecte) Asupra... Mi-ai luat apoi copilul, să-l ucizi! Și-am zis: E bine! Tu-i ești tată și ai dreptul peste fiul meu ca mine. COȘBUC, P. I 120. Marta se făcuse stăpînă peste toți stăpînii din casă. SLAVICI, N. I 80.

ÎMBULZIT, -Ă, îmbulziți, -te, adj. Înghesuit (unul într-altul), îngrămădit (unul peste altul). Oile umblau îmbulzite la vale. DUMITRIU, V. L. 69. Arestații urcau treptele îmbulziți și se așezau drepți, în două șiruri. VLAHUȚĂ, O. A. 146.

DES², DEASĂ, deși, -se, adj. (În opoziție cu rar) I. (În sens material) 1. (Despre colectivități, mulțimi sau corpuri compuse din unități identice) Cu elementele, cu părțile componente apropiate, cu intervale foarte mici sau cu foarte puține goluri între părți. V. îngrămădit, înghesuit. Drumul se întindea neted, scoborînd prin mijlocul pădurii care începea să se arate mai deasă, mai bătrînă. GÎRLEANU, L. 29. De la gîrlă-n pîlcuri dese Zgomotoși copiii vin. COȘBUC, P. I 47. În mijlocul unui codru înalt și des ca peria era tăinuit un castel vechi. VLAHUȚĂ, O. A. 215. Cînepă frumoasă și deasă cum îi peria. CREANGĂ, A. 49. Idol, tu! răpire minții! cu ochi mari și părul des! EMINESCU, O. I 80. ♦ (Despre țesături) Țesut strîns, bătut. (Poetic) O pînză deasă de ploaie se așterne... peste Țara Bîrsei. BOGZA, C. O. 206. 2. (Despre părțile componente ale unei colectivități sau unități) Strîns, așezat unul lîngă altul sau foarte aproape unul de altul. Din ferestrele cu zăbrele dese... coconii și argățimea împușcară în tătari. GALACTION, O. I 53. Sub bolți încenușate, păiajenul își țese Dantela lui subțire din fire lungi și dese. MACEDONSKI, O. I 23. 3. (Despre ploaie, ceață, umbră etc.) Compact, dens, de nepătruns. Căzu o ceață deasă și cenușie, întunecînd cîmpia și vederea. PREDA, Î. 35. Era o ploaie cu totul alta decît în valea Siretului. Cenușie, măruntă și deasă. SADOVEANU, Z. C. 189. Un foc... făcea ca întunecimea de primprejur să pară mai deasă. MACEDONSKI, O. III 11. Din umbra deasă ce doarme-ntre canaluri... O tainică-armonie plutește peste valuri. ALECSANDRI, P. I 155. II. (În sens temporal) 1. (Despre întîmplări, fenomene sau acțiuni) Care se repetă de (mai) multe ori la intervale mici de timp, urmînd mereu unul după altul; repetat, frecvent. Erau necesare mai dese destinderi de nervi. G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 50. Se auziră ropote dese, ca o fugă cadențată. SAHIA, N. 37. Chiar dacă deasa citire a cărții tale ar aprinde în mine un asemenea dor semeț, nevoia ar cere ca să-l potolesc îndată. ODOBESCU, S. III 13. Începu rar și cu dese pauze. NEGRUZZI, S. I 8. ♦ (Adverbial) a) De multe ori, în repetate rînduri. Și firul tău se rupe des, Căci gînduri te frămîntă. COȘBUC, P. I 192. La geamul tău ce strălucea Privii atît de des. EMINESCU, O. I 191. b) La mici intervale de timp. Cele cîteva zeci de lopeți fulgerau des în lumina lunii. CAMILAR, N. I 382. Să nu-mi dai prea des călcîie. CARAGIALE, O. III 57. Tare, bade, ne iubim, Dar prea rar ne întîlnim. Și zău, des ne-am întilni Dușmanele de n-ar fi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 2. (Rar; despre mișcări care se repetă) Repede, iute, grăbit. Respirația grea, trezită, acră, caldă și deasă a mulțimii, dospită în fumul de țigări... dau salonului o asemuire de cafenea. DELAVRANCEA, S. 131. Merseră cu un pas des. NEGRUZZI, S. I 120. ◊ (Adverbial) Am stat la roata morii, Și roata umblă des, Și roata morii cîntă Cuvinte cu-nțeles. COȘBUC, P. I 60.

solz¹ sm [At: NEAGOE, ÎNV. 78/7 / V: (reg) ~lț, souz / Pl: ~i, (rar) ~uri sn / E: sgp *soldzi (pll sold < lat solidus (aurens) „monedă de aur”)] 1 Fiecare dintre formațiile tegumentare în formă de mică placă transparentă, de natură osoasă, caracteristice peștilor, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă, de regulă întregul corp, afară de cap și înotătoare, constituind un scut protector exterior. 2 (Pex) Fiecare dintre micile plăci dure și lucioase de natură cornoasă, care, suprapunându-se parțial unele peste altele, acoperă corpul unor reptile, picioarele unei păsări sau părți din corpul unor mamifere. 3 (Îlav) În ~i Așezat ca solzii¹ (1), acoperindu-se în parte unii pe alții. 4-5 (Îe) A-i cădea cuiva (sau a-i face să-i cadă cuiva) ~ii de pe ochi A deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conștient la realitate. 6 (Cu determinări care indică materialul) Fiecare dintre plăcile asemănătoare solzilor¹ (1) din care sunt făcute alămurile sau unele obiecte de podoabă. 7 Motiv ornamental popular lucrat în metal sau în lemn în forma solzilor¹ (1). 8-9 Frunzuliță sau petală în formă de solz¹ (1) care acoperă și protejează mugurii, bulbii sau alte părți ale unor plante. 10 Pulbere răspândită pe aripile fluturilor. 11 Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lână. 12 (Pop) Murdărie care se depune pe piele în formă de mici cruste. 13 (Pop) Crustă care se desprinde în anumite boli de piele. 14 (Pop; spc) Impetigo. 15 (Glg) Falie (1). 16 (Îs) ~ de pește Un fel de instrument muzical popular, format dintr-un solz de pește, maleabil, pe care executantul îl introduce între buza de jos și partea inferioară a dinților, punându-l în vibrație prin coloana de aer a respirației.

APUCA (apuc) I. vb. tr. 1 A pune în grabă, cu iuțeală, mîna pe ceva: apucă o piatră și aruncă în ei ¶ 2 A prinde cu mîna, a lua ceva spre a ținea în mînă: a apucat oala de toartă ¶ 3 A prinde cu gura, cu dinții: puneau traistele în capetele cailor, ca să nu apuce iarbă (NEC.) ¶ 4 A ajunge să ia, a se folosi de un lucru: i-au dat poruncă să strice toate cetățile... să nu le apuce Leșii cu oști (MUST.) ¶ 5 A lua ceva pe un lucru (la vînzare), în spec. un preț mai mare decît face el, decît se putea aștepta: scîndurile să le vinzi, poți ~ pe ele pînă la o sută de lei (CRG.) ¶ 6 A lua cu sila, a răpi: cine lăcomește să apuce cele străine, pierde și ale sale (MUST.) ¶ 7 A ajunge la o situațiune, la o demnitate prin mijloace silite, pe cale ilegală: se ispiti să apuce domnia (MX.) ¶ 8 A prinde pe cineva de o parte a corpului: l-a apucat de gît; proverb: parcă a apucat pe D-zeu de un picior, se zice despre cineva care are o bucurie neașteptată; – ziua fuge de bivoli și noaptea-i apucă de coarne, se zice despre cei prefăcuți, cari vreau să pară virtuoși ¶ 9 A pune mîna pe cineva, a prinde: apucîndu-l Turcii, l-au dus la Țarigrad (MUST.); de aci, a pune mîna pe cineva ca să-i slujască, ca să se folosească de el: stăpînii unde slujea el... se băteau care de care să-l apuce (ISP.) ¶ 10 A cuprinde: l-a apucat în brațe ¶ 11 A sili pe cineva să facă un lucru, a nu-l lăsa să mai întîrzie: l-am apucat să-mi plătească datoriile ¶ 12 A lua la răspundere pentru ceva: el nu știa ca cine să i le fi luat și n’avea pe cine ~ de ele (ISP.) ¶ 13 ~ din scurt, a cere cuiva socoteală pentru ceva, a-l descoase: se mirau cum de știe el așa bine să potrivească... și l-au apucat din scurt (VOR.) ¶ 14 A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva sau ceva: de veneam cu două minute mai tîrziu, nu mai apucam trenul ¶ 15 A trăi atîta încît să poată fi martorul unor evenimente, unor timpuri bune sau rele, să ajungă să facă ori să dobîndească ceva, a ajunge cu viață pînă...; mai adesea în jurăminte: să n’apuc ziua de mîine, dacă mint; verbul fiind la un timp trecut, însemnează a fi trăit pe acele vremuri, a fi avut prilejul să vadă în trecut unele evenimente, timpuri, o anumită stare de lucruri: plăieșii spuneau că n’au mai apucat așa primăvară (CRG.); bătrînii spun c’așa l-au apucat (VLAH.) ; ~ de la părinți, de la strămoși, a primi prin moștenire, prin tradiție, o datină, un obiceiu, sau felul de viață, de vorbire, etc.; ~ o poveste, a auzi o poveste de la bătrîni ¶ 16 A-i veni pe neașteptate, a-l cuprinde, a-l ajunge: m’a apucat un dor nebun de casă; a-l ~ pe cineva somnul, leșin, frică, mînie, furie, de aici elipt.: cînd îl apucă, nu mai e chip să-i vorbești ¶ 17 A prinde fără veste, a surprinde: ne-a apucat ploaia; i-au apucat o iarnă grea, cu mare viscol (NEC.) ¶ 18 ~ putere, a se întări ¶ 19 ~ drum, a merge pe un drum: a apucat un drum greșit; ~ cale: Bujor a apucat calea codrului (ALECS.); ~ cîmpii, a-și lua lumea în cap; ‡~ sănătoasa, a o lua la fugă ¶ 20 A-și ~ sufletul, a-și relua răsuflarea: abia apucîndu-și sufletul de spaimă (SB.). II. vb. intr. 1 A nimeri, a atinge un loc: izbeau unde apucau ¶ 2 A ajunge într’un loc: sileau carii de carii... să apuce mai curînd la pod (NEC.) ¶ 3 A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva: n’au apucat tată-său să-l vadă viu (NEC.) ¶ 4 A începe: apucînd de la ușă, se adresă pe rînd la toate damele (I.-GH.) ¶ 5 A ajunge să știe, să vadă, să se întîmple ceva, a ajunge cu viață, (iar cînd verbul e la un timp trecut): a fi trăit pe acele vremuri, a fi avut prilejul să vadă în trecut un eveniment, o anumită stare de lucruri, etc., a fi ajuns să se facă, să se întîmple ceva: socoteam că n’o s’apuc să ajung odată la București (ISP.); pe tata nici n’am apucat să-l știu cum era (GR.-N.); de aci înțelesul din expresiunea negativă: a nu apuca (bine) să..., a nu isprăvi de tot o acțiune începută, a fi abia pe cale de a săvîrși un lucru: n’apucară să se așeze bine și auziră un sunet de bucium (ISP.); n’apuc bine a scăpa din una, și dau peste alta (CRG.); de aci, impers.: el cutreierase pămîntul pînă nu apucase să i se urască băiatului (ISP.) ¶ 6 A ajunge, a fi pe punctul de a...: de-abia apucasem a adormi și un vis fantastic veni (NEGR.); să n’apuce să cază și tu să găsești (ISP.) ¶ 7 A găsi o anumită stare de lucruri, a primi prin moștenire, prin tradiție, o datină, un obiceiu, sau felul de viață, de vorbire, etc.: eu zic cum am apucat, așa se zicea pe vremea mea (CAR.); așa am apucat din bătrîni (GR.-N.) ¶ 8 A se îndrepta într’o anumită parte: apucă și el într’un noroc spre răsărit (ISP.) ¶ 9 ~ înainte, a merge înaintea cuiva, a întrece pe cineva, a căpăta ceva înaintea altora: au apucat înainte și i-am pierdut din vedere; te-ai trezit prea tîrziu, au apucat alții înainte ¶ 10 ~ cu gura înainte, a începe să vorbească înaintea altuia, a nu lăsa pe altul să sfîrșască vorba sau să deschidă măcar gura ¶ 11 ‡~ la suflet, a căpăta curaj: ceialalți boiari... au mai apucat la suflet cu nădejdea de viață (M.-COST.) III. vb. refl. 1 A se prinde cu mîna, etc. de ceva; proverb: cel ce se înneacă se apucă și de un fir de paiu, cine e în primejdie caută scăpare în ori-ce ¶ 2 A se ~ de ceva (de lucru, de treabă, etc.), a începe a face ceva, a se hotărî pentru ceva: Romînului îi e greu pînă se apucă de treabă, că de lăsat îndată se lasă (CRG.); a se ~ de (sau la) probă, la sfadă: s’apucară iar la sfadă pentru cele trei parale (I.-GH.) ¶ 3 A-i veni în gînd ceva și a-l pune îndată în execuțiune: atunci ei s’au apucat și s’au dus la Brăila (GR.-N.) ¶ 4 A începe: se apucă însuși cu mîna lui să le curețe de rugină (ISP.) ¶ 5 A face un lucru nepotrivit, nesocotit: s’a apucat să spue la toți cele întîmplate ¶ 6 A se ~ de cineva, a se lega de cineva, a nu-i mai da pace ¶ 7 A se tocmi la cineva, a se lega să facă ceva: s’a fost apucat la un om că-l va sluji un an (VOR.) ¶ 8 A se ~ pe jurămînt, a se lega prin jurămînt: Pe jurămînt s’apuca Stăpînii să hărățească și slugile să-i privească (ALECS.-P.) ¶ 9 A se ~ rămășag, a pune rămășag, a face prinsoare: s’a apucat rămășag pentru un lucru mare (VOR.) ¶ 10 ‡A se lega prin cuvînt, a făgădui, a se îndatora că va face ceva: n’au ținut parola, cum s’au apucat cînd l-au pus Domn (NEC.); tu să te faci doftor... și să te apuci că-l vei lecui (SB.).

MUȘAMA, mușamale, s. f. Țesătură făcută impermeabilă prin lăcuire pe una din fețe, din care se fac învelitori de protecție contra prafului și a umezelii sau alte obiecte; obiect făcut dintr-o asemenea pînză. În jurul mesei rotunde, acoperită cu o mușama prietenele se așezau cu oftatul lor obișnuit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 76. Soldații alergau de colo pînă colo, unii aruncînd mușamale peste muniții, alții trăgînd de lanțuri caii. D. ZAMFIRESCU, R. 70. Pistoale alămite, cu mușamale-nvelite. TEODORESCU, P. P. 298. ◊ Expr. A face mușama = a cocoloși, a masca, a ascunde faptele urîte ale cuiva ca să nu le afle lumea. (Refl. pas.) Acum ne rămîne să ne păzim aici vro cîtăva vreme, pîn’ ce s-a face lucru mușama. ALECSANDRI, T. I 117.

TROIENI, troienesc, vb. IV. (Mai ales la pers. 3) 1. Tranz. A acoperi cu troiene de zăpadă; a înzăpezi. [Viscolul] astupa drumurile, troienea porțile, ne izbea în piepturi și ne ținea în loc. SADOVEANU, O. VIII 172. Afară era un viscol care troienise străzile. CAMIL PETRESCU, U. N. 40. Afară, viscolul troienea ușa și ferestrele casei. BUJOR, S. 33. Iarna viscolu-l ascult... Troienind cărările. EMINESCU, O. I 123. 2. Refl. A rămîne imobilizat în mijlocul zăpezii; a se înzăpezi. Ne-am troienit?... Iaca! na, și alta acum... ALECSANDRI, T. I 112. 3. Tranz. A acoperi un obiect, îngrămădind ceva peste el. Andrei privește din umbră cum bieții oameni așază racla, cum o troienesc cu flori, îi aprind făclii. GALACTION, O. I 258. ◊ Fig. Soarele spre asfințit Si-a urmat cărarea. Zi cu zi l-au troienit Vremea și uitarea. TOPÎRCEANU, P. 121. Cum n-oi mai fi pribeag De-atunci înainte, M-or troieni cu drag Aduceri aminte. EMINESCU, O. I 216. ♦ A îngrămădi, a aduna la un loc. Troieni-va Teiul floarea-i peste noi. EMINESCU, O. I 101. ◊ Fig. Aleargă-n vînt și-n noapte năuc și sugrumat De gînduri troienite. COȘBUC, P. I 134.

COLAC, colaci, s. m. 1. Un fel de pîine, de obicei în formă de cerc, împletită din două sau din trei suluri de cocă. ♦ Expr. A se face colac = a se așeza, a se culca cu corpul încolăcit. Colac peste pupăză, se zice cînd peste un necaz sau o nenorocire mai vine alta. A umbla după (sau a aștepta) colaci calzi = a umbla după (sau a aștepta) lucruri bune și plăcute venite de-a gata. A aștepta (sau a primi pe cineva) cu colaci calzi = a face (cuiva) o primire bună. 2. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc., de formă rotundă sau răsucit în așa fel, încît să aibă formă de roată; cerc, inel. ♦ Colac de salvare = roată de plută sau de cauciuc umflată cu aer, cu ajutorul căreia o persoană, mai ales un naufragiat, se poate menține deasupra apei. ♦ Împrejmuire de piatră sau de lemn în jurul unei fîntîni. 3. Rotocol de fum (de țigară). – Bg., sb. kolak (sg. refăcut după pl. kolač).

CLARINET, clarinete, s. n. Instrument muzical de suflat, făcut din lemn, în forma unui tub lărgit spre capătul liber și terminat cu o țeavă turtită la capătul prin care se suflă; este prevăzut cu găuri și clape metalice pentru jocul degetelor. Peste puțin sosiră trei țigani la cîrciumă, unul cu vioara, altul cu clarinetul și al treilea cu țimbala. SLAVICI, O. I 136. Își așeză scripca și Trifan clarinetu-i hîrbuit, lipit cu ceară tare. CONTEMPORANUL, V_I 1. – Variantă: clarinetă (STANCU, D. 79, GHICA, S. 356) s. f.

COLAC, colaci, s. m. I. Un fel de pîine, de obicei rotundă, împletită din două sau trei suluri de cocă. Dezveli colacul din băsmăluță, îl rupse în două. CAMILAR, TEM. 154. La casa de om sărac S-a gătat făina-n sac Si n-avem să-ți dăm colac. GOGA, C. P. 28. Trec furnici ducînd în gură de făină marii saci, Ca să coacă pentru nuntă și plăcinte și colaci. EMINESCU, O. I 87. Aducînd pitaci și colaci... a împărțit la fiecare. CREANGĂ, A. 4. ◊ (În comparații și metafore) Strîng... brîul meu colac. TEODORESCU, P. P. 378. ◊ Expr. A se face colac = a se așeza, a se culca cu corpul încolăcit, a se încolăci. Colac peste pupăză, se zice cînd peste un necaz sau o nenorocire mai vine alta. Ieri mi-o vinit poronca ca să scot de la țărani... banii șoselei, colac peste pupăză. ALECSANDRI, T. 252. A umbla după (sau a aștepta) colaci calzi = a umbla după (sau a aștepta) lucruri bune și plăcute venite de-a gata. Umblă ș-aista după colaci calzi. îmi vine să i-o gioc și lui. ALECSANDRI, T. I 264. A aștepta (pe cineva) cu colaci calzi = a face cuiva o primire deosebit de călduroasă. A trecut baba cu colacii v. babă. II. (Uneori cu determinări introduse prin prep. «de») 1. Obiect de metal, de lemn, de cauciuc etc., de formă rotundă sau răsucit în așa fel, încît să ai bă formă de roată; cerc, inel. Cîteva zeci de mașini:. zvîcneau ziua întreagă, devorînd colaci după colaci de sîrmă. PAS, Z. I 290. La pupa sprijinită de un enorm colac de frînghie cătrănită, noul medic al bordului... își potrivea binoclul. BART, E. 117. ◊ Colac de salvare = roată de plută sau de cauciuc umflată cu aer, care se aruncă unui om amenințat să se înece. 2. Împrejmuire de piatră sau de lemn din jurul unei fîntîni, unui puț. Pe colacul fîntînii erau două pahare de argint. CREANGĂ, P. 290. Grădinile și livezile... și le avea pe colnicele Lapoșului, unde stă și acum puțul ei cu colac de piatră. ODOBESCU, S. III 176. 3. (Mai ales la pl., determinat uneori prin «de fum») Rotocoale de fum (de țigară). Se înfundă în jilț, picior peste picior, aruncînd colaci de fum în tavan. C. PETRESCU, C. V. 104.

PASARELĂ, pasarele, s. f. 1. Podeț mobil care leagă puntea unui vapor ancorat cu cheiul unui port, pentru a permite urcarea și coborîrea pasagerilor. ♦ Platformă situată la oarecare înălțime pe puntea unui vas, pe care stă de obicei ofițerul de cuart sau timonierul și unde se află camera hărților și a instrumentelor de navigație. 2. Pod îngust așezat la înălțime și transversal peste o linie de cale ferată, peste un canal etc., pentru a permite trecerea pietonilor dintr-o parte în alta. 3. Galerie acoperită, așezată la înălțime, care face legătura între două clădiri la nivelul acelorași etaje. ♦ Punte îngustă care face legătura între două construcții sau între două părți ale aceleiași construcții.

îndesare sf [At: CONACHI, P. 270 / V: ~sire, (rar) ~șire / Pl: ~sări / E: îndesa] Înmulțire peste măsură într-un spațiu restrâns Si: (înv) îndesătură (1). 2 Năvălire undeva sau asupra cuiva. 3 Pătrundere undeva pe furiș. 4 Îngroșare a pielii. 5 Apăsare pentru a face să încapă cât mai mult într-un spațiu limitat Si: înghesuire. 6 Comprimare a unui material. 7 Așezare a căciulii, pălăriei etc. trăgând-o pe cap cât mai mult. 8 Introducere a unui obiect undeva prin împingere. 9 Îngrămădire unul lângă altul, unul peste altul. 10 Copleșire a cuiva cu vizitele, cu prezența. 11 (Pop) Nerăbdare.

APAREIAJ s.n. Mod de așezare a elementelor unei zidării (mai ales la fațadă), astfel încît să nu prezinte decît fețe netede spre a permite aplicarea lor exactă unele peste altele. [Pron. -re-iaj. / cf. fr. appareillage].

DEASUPRA, DE-ASUPRA adv. și prep. (cu genit.) Peste altul (opus lui DEDESUBT): cînd eu dedesubt, cînd el ~ (ZNN.), iron. despre cel ce s’a luptat cu altul și a mîncat bătaie; a așezat coșurile unul ~ celuilalt; pe ~, afară de aceasta, pe lîngă aceasta: îți plătesc leafă și-ți mai dau și mîncare pe ~ [d e + a s u p r a].

SCHIMBA, schimb, vb. I. Tranz. 1. A înlocui ceva sau pe cineva cu altceva sau cu altcineva. Le schimba [porumbeilor] apa și împrăștia pe pămînt... grăunțele. PAS, Z. I 130. Intră în odaia din dreapta și-și schimbă broboada. SADOVEANU, B. 30. ◊ Refl. pas. Sus, pași grei făceau să răsune șlepul. Se schimbau sentinelele. DUMITRIU, N. 137. ◊ Expr. A schimba scrisori = a coresponda. (Refl. pas.) Între doi inși... s-au schimbat următoarele scrisori. MACEDONSKI, O. III 112. A schimba (cîte) o vorbă (sau un cuvînt), sau (cîteva) vorbe (sau cuvinte) = a sta puțin de vorbă. Au schimbat cîteva vorbe repezi, apoi, cînd în sală s-a făcut liniște, a vorbit din nou Lupu. GALAN, Z. R. 26. Schimbăm cîte un cuvînt noaptea. SAHIA, N. 116. Coborîră în Calea Victoriei fără a schimba un cuvînt. REBREANU, R. I 43. ◊ (Obiectul care ia locul altuia se introduce prin prep. «cu», «pe», «întru») Studenta... schimbă cartea de anatomie pe un roman. C. PETRESCU, Î. II 216. Cum fură ei schimbați cu niște căței. SBIERA, P. 114. Să nu schimb a ta coroană într-o ramură de spini. EMINESCU, O. I 146. 2. A da, a ceda un obiect, un bun pentru altul, a face schimb. ♦ A da o sumă de bani pentru a primi alta de aceeași valoare, dar constînd din alte monede. 3. A da unui lucru altă formă, alt aspect, altă înfățișare, altă valoare; a modifica, a transforma, a preface. Îi ajunsese la ureche că țăranii umblă să schimbe ce-a fost în trecut. REBREANU, R. I 255. Dar timpul, care schimbă toate, adusese rînduială și la gurile Dunării. BART, E. 322. ◊ Expr. A schimba foaia = a-și modifica purtarea față de cineva, ◊ Refl. Îți place cum s-au schimbat lucrurile? Acuma găsești de toate la magazin. DAVIDOGLU, M. 82. Nu se putea domiri... cum de în cîteva zile s-au schimbat astfel locurile? ISPIRESCU, L. 9. Pînă la Tecuci vremea se schimbă cînd spre vînt, cînd spre ploaie; pulberea și glodul se luptă pe rînd asupră-mi. RUSSO, O. 144. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Pădurile se schimbaseră în cîmpii. ISPIRESCU, L. 9. Palatul... s-a schimbat iarăși în sărăcăciosul bordei al moșneagului. CREANGĂ, P. 89. (Expr.) Se schimbă vorba, se zice cînd intervine ceva care modifică o situație. De la Neamț la Fălticeni și de la Fălticeni la Neamț era pentru noi atunci o palmă de loc. Dar acum se schimba vorba: o cale scurtă de două poște, de la Fălticeni la Neamț, nu se potrivește c-o întindere de șase poște, lungi și obositoare de la Iași pînă la Neamț. CREANGĂ, A. 116. ♦ (Despre oameni) A-și modifica firea, glasul, conduita. Dragă, schimbă-ți purtarea, Dacă vrei să fii a mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. ◊ Refl. Trec vremile și cu ele se schimbă și oamenii. ANGHEL, PR. 107. Ăst somn nu prea-mi place și o să i-o spui. – Ba să-ți cauți treaba, că mănînci trînteală, S-a schimbat boierul, nu e cum îl știi. ALEXANDRESCU, P. 65. (Expr.) A se schimba la față sau (tranz.) a schimba fețe v. față (I 1). 4. A se îmbrăca cu alte rufe (curate) sau cu alte haine (decît cele purtate pînă atunci). Abia avui vreme a-mi schimba hainele. NEGRUZZI, S. I 67. ◊ Refl. Nurorile... plecară umilite în cămările lor, ca să se schimbe. ISPIRESCU, L. 40. Fă-mă, doamne, țîntă-n grindă, Să văz mîndra cînd se schimbă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 397. (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau «în») Cu cămeașă albă m-am schimbat. SEVASTOS, N. 12. ♦ A da cuiva rufărie curată sau alte haine. Îi duce la sine în casă și-i schimbă în haine uscate, că ale lor toate erau ude. RETEGANUL, P. IV 76. ♦ (Învechit) A travesti. În stremțe mă-nvelește De mă schimbă calicește. ALECSANDRI, P. P. 137. 5. A muta dintr-un loc într-altul, a așeza în altă parte, a abate în altă direcție. Eu schimb privirea-n altă parte. PĂUN-PINCIO, P. 59. Un sultan dintre aceia ce domnesc peste vro limbă, Ce cu-a turmelor pășune a ei patrie ș-o schimbă. EMINESCU, O. I 142. Soarele își schimbă locul Și apune roș ca focul. ALECSANDRI, P. II 19. ◊ Expr- A schimba vorba (sau, mai rar, vorbirea, cuvîntul) = a abate convorbirea în altă direcție (pentru a evita un subiect neplăcut). Emilia încerca să schimbe vorba. C. PETRESCU, Î. II 235. Așa el schimbă vorbirea: Defăimă năpăstuirea. ALEXANDRESCU, P. 32. A schimba cîntecul (sau tonul, nota) = a vorbi sau a acționa altfel decît înainte. A schimba macazul v. macaz.

MUȘAMA s. f. 1. Țesătură de pînză impermeabilizată prin lăcuire pe una dintre fețe, utilizată în gospodărie, în ateliere, industrie etc. pentru a proteja obiectele împotriva prafului, a apei, a murdăriei etc.; bucată din acest material. Cf. ROSETTI-CAZACU, I. L. R. I, 334. 2 1/2 coț mușam[a] (a. 1747). IORGA, S. D. XII, 45. Alte cheltuiele: mușamale și lumini (a. 1785). id. ib. VI, 188. 1 cort de ploaie de mușama verde (a. 1803). id. ib. XII, 146. Să-i zugrăvească chipul în taină pe mușama. PANN, E. I, 104/5. Un om cu cămașa neagră și unsă de strălucea ca o mușama. GANE, N. II, 38. Soldații alergau de colo pînă colo, unii aruncînd mușamale peste muniții, alții trăgînd de lanțuri caii. D. ZAMFIRESCU, R. 70. Marinarii veniră în grabă cu o mușama. DUNĂREANU, CH. 50. În jurul mesei rotunde, acoperită cu o mușama . . . , prietenele se așezau cu oftatul lor obișnuit. ANGHEL-IOSIF, C. L. 76. O făclie mare de ceară galbenă . . . ínvălită cu mușama. N. A. BOGdan, C. M. 179. Birjarul era o momiie de țoale și mușămăli. PETRESCU, L. II, 158. Închise carnetul cu scoarțe, de mușama vărgată. id. R. DR. 56. Catastife cu scoarțe de mușama. I. BOTEZ, B. I, 20. Pistoale alămite Cu mușamale-nvelite. TEODORESCU, R. P. 298. Lelița cu mușama n-are sara ce mînca. ȘEZ. XII, 142. ◊ F i g. Se întîmplase mai de mult un lucru îngrozitor, repede acoperit cu mușamaua ipocriziei noastre școlărești. I. BOTEZ, B. I, 100. ◊ E x p r. A face un lucru (sau lucrurile) mușama = a mușamaliza. Am scăpat de-acolo; acum ne rămîne să ne păzim aici vro cîtăva vreme, pîn' ce s-o face lucru mușama. ALECSANDRI, T. 401, cf. CIHAC, II, 598, DDRF. Vom pune să ticluiască un fel de cercetare și să facă lucrurile mușama. XENOPOL, ap. ȘIO II₁, 226, cf. ZANNE, P. III, 252. A rămîne lucru mușama = „a rămîne lucru curat”. ZANNE, P. III, 252. 2. Numele unui dans popular care se joacă la nunți; melodia după care se execută acest dans; (regional) mînioasa (II). Cf. SEVASTOS, N. 282. Ia, zi o „mușama”, Bratosine ! Și pe cînd lăutarul trăgea arcușul pe sacîz, Stoica Năvodaru se dădu lingă Pleșea și-i șopti ceva. SANDU-ALDEA, D. N. 198. Nimeni nu știa să joace mușamaua ca feciorii lelii Smaranda și fetele finii Bucure. PÎRVULESCU, C. 47, cf. PAMFILE, J. I, 17, VARONE, D. 118, H I 190, II 257, 323, VII 121, 361. Ceilulți întindeau a juca mușamaua. CR. III, 82. Din fluier zicea mușamaua și doba o bătea tot în trei pași. ib. IV, 50. – Pl.: mușamale și (popular) mușămăli. – Și: (regional) mușamea (VÎRCOL, V. 96), moșamea (CIAUȘANU, V. 180) s. f. – Din tc. mușamma.

RĂSTURNA, răstorn, vb. I. 1. Tranz. A deplasa un corp din poziția lui normală, făcîndu-l să cadă într-o parte sau să ajungă cu susul în jos. [Godacii] într-o clipă răstoarnă găleata ca pe ceva netrebnic. SADOVEANU, O. VIII 177. Ba la un loc, mi-aduc aminte, ne-am grămădit așa de tare și am răsturnat masa omului cu bucate cu tot în mijlocul casei. CREANGĂ, A. 10. Noi trecurăm ca fulgerul și pînă la barieră răsturnarăm mai multe alte sănii. BOLINTINEANU, O. 390. ◊ Expr. A răsturna brazda = a tăia brazde cu plugul; p. ext. a ara. Iar la plug de-oi vrea apoi Să mă las pe coarne, Brazda mea nici patru boi Nu pot s-o răstoarne. COȘBUC, P. II 24. Cît de mult e mai frumos gestul tău, bunule muncitor, care răstorni brazda, arunci sămînța și faci să răsară din pămînt pîinea. DEMETRESCU, O. 149. ♦ (Cu privire la recipiente) A întoarce cu fundul în sus pentru a face să cadă sau să curgă conținutul; a vărsa. (Metaforic) Noaptea, o ploaie care răsturna din cer găleți m-a făcut să deznădăjduiesc. CAMIL PETRESCU, U. N. 297. ◊ (Complementul indică conținutul recipientului) Pe cînd Guzgan răstoarnă Mămăliga din ceaun, Din clopotniță Tăun Sun-afurisit din goarnă. COȘBUC, P. I 326. ◊ Expr. A răsturna pe gît = a bea repede, pe nerăsuflate. Dintr-o dată răstoarnă pe gît băutura oprită. BART, S. M. 27. 2. Tranz. A culca la pămînt, a prăvăli, a doborî. Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. Suflă, doamne-un vînt, Suflă-l pe pămînt, Brazii să-i despoaie, Paltinii să-ndoaie, Munții să răstoarne, Mîndra să-mi întoarne. ALECSANDRI, P. P. 189. ◊ (Metaforic) O politică rea și smintită pe un neam îl poate răsturna în mormînt. GHICA, A. 327. 3. Tranz. Fig. A înlătura dintr-o situație înaltă, dintr-un post de conducere, a scoate dintr-un post. Cînd vor să răstoarne guvernul, nu mai aleg mijloacele. REBREANU, R. II 25. Să prinză pe Petru, fiul fostului domn Alexandru, care umbla a-l răsturna din scaun. BĂLCESCU, O. II 45. ◊ Refl. pas. Cît de lesne, cît de iute Se răstoarnă domnii țării! HASDEU, R. V. 157. ◊ A înlătura o situație, o poziție, un plan, o concepție. Cei care i-au rezistat [teoriei] n-au putut încă s-o răstoarne. IBRĂILEANU, S. 231. Diplomația lui Ion-vodă era cît p-aci să răstoarne candidatura lui Enric de Valois. HASDEU, I. V. 56. 4. Refl. A sta sau a se așeza într-o poziție comodă, în voie, cu spatele sprijinit de o rezemătoare. Mă răstorn pe spătarul scaunului. SADOVEANU, O. I 397. Stă răsturnat în colțul stîng al trăsurii, cu picioarele lungi unul peste altul. CAMIL PETRESCU, O. I 188. Floricica, cu ochii în podele, stătea răsturnată pe canapea. HOGAȘ, M. N. 30.

PĂTURĂ, pături, s. f. 1. Învelitoare călduroasă făcută dintr-o țesătură deasă de lînă (mai rar de bumbac); cergă. Mitrea s-a culcat în paie și s-a învelit cu pătura. SADOVEANU, M. C. 60. Un... pat de scînduri, acoperit cu o pătură de lînă albastră. FILIMON, C. 47. Cere pe negrul din grajd... înșeuat Cu șaua moldovenească, Cu pătura tătărească. TEODORESCU, P. P. 88. 2. Strat care acoperă sau învelește în mod uniform ceva. A căzut o brumă groasă, ca o pătură de zahăr alburiu. CAMIL PETRESCU, U. N. 342. De pe păreții-ngălbeniți Se dezlipește-n pături varul. GOGA, P. 19. Puse... o piele de bivol și-o pătură de rășină, apoi un rînd de fuioare. RETEGANUL, P. III 22. ♦ Fiecare dintre straturile sau foile suprapuse sau alternînd cu alte straturi sau foi; (Transilv.) foaie de aluat. Cîteva pături de hîrtie lipite una peste alta cu său de lumînare topit pe lîngă foc. CREANGĂ, A. 101. Roș e, măr nu e; pături sînt, plăcintă nu-i (Ceapa). GOROVEI, C. 66. ◊ Expr. (De obicei în construcție cu verbele «a așeza», «a pune», «a lua», «a desface») Pături sau pături-pături = în straturi succesive sau alternative. 3. Fig. (Urmat de determinări care arată rolul, calitatea) Categorie socială, treaptă, strat. Mulțimea aceea răbdătoare și cinstită care lucrează numai pentru o mică pătură conducătoare. BART, S. M. 25. Noi, cei din păturile de sus, am pus o grozavă greutate în spinarea țăranului romîn. GHEREA, ST. CR. II 178.

RĂSFIRAT, -Ă, răsfirați, -te, adj. (Și în forma resfirat) 1. (Despre păr, barbă etc.) Cu firele depărtate unele de altele (fără ca întregul să fie stricat). Era plăpînd, Cu ochi albaștri, cu privirea clară... Cu părul blond și răsfirat în vînt. D. BOTEZ, F. S. 29. Răsfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Caii, repezi, ageri, cu coame răsfirate, Cu nările aprinse, Cu gurile spumate. ALEXANDRESCU, M. 30. ◊ (Metaforic) O mîndră salce... Își împlînt-într-a lui ape cosițile-i resfirate. NEGRUZZI, S. II 14. ♦ Întins în lături, desfăcut. Lîngă un mesteacăn bătrîn, răsfirat în crenguțe fine, dădui peste o cruce strîmbă de grezie. SADOVEANU, O. VIII 245. Ea se apropiase și-și lipise corpul de el cu brațele mereu răsfirate. REBREANU, R. I 159. 2. (Despre părți care compun un întreg) Depărtat unul de altul, așezat la distanță; (despre un întreg) ale cărui elemente componente sînt depărtate unele de altele; întins pe o suprafață mare. Mai în sus, pe coaste, resfirat se întinde satul prin holde și grădini. SLAVICI, N. I 39. Peste arbori răsfirați Răsare blînda lună. EMINESCU, O. I 186. Acele șesuri fără margine prin care aerul, răsfirat în unde diafane subt arșița soarelui de vară, oglindește ierburile și bălăriile din depărtare. ODOBESCU, S. III 14. 3. Lipsit de consistență, împrăștiat, difuz. Lumina răsfirată prindea să lucească palid. C. PETRESCU, Î. I 17. ♦ Fig. Nestatornic. Și-ai o fire resfirată, Te-ai iubi cu lumea toată. HODOȘ, P. P. 120. – Variantă: resfirat, -ă adj.

*OPUS adj. 1 p. OPUNE ¶ 2 Așezat în față, peste drum, de cealaltă parte: malul ~ ¶ 3 Contrar, protivnic ¶ 4 📐 Unghiuri ~e, două unghiuri care au același vîrf, iar laturile unuia din unghiuri sînt prelungirile laturilor celuilalt ¶ 5 🌿 Frunze ~e, frunze așezate două cîte două, una în fața alteia, de o parte și de alta a ramurii (🖼 3445).

CODIRLĂ, codirle, s. f. 1. Partea de dinapoi, mobilă, a unui car sau a unei căruțe (în care se așază în mod obișnuit nutrețul necesar la drum animalelor de tracțiune). De la București pînă la Ploiești se călătorea în birjă de Herasca cu coviltir și codirlă. CARAGIALE, O. II 31. Alții [ședeau] pe chichiță, în codirlă și pînă și peste coviltir. ISPIRESCU, la TDRG. 2. Fig. Partea din urmă, de la coadă, a unei cete (de copii, la joc), a unui stol de păsări etc.; coadă. Un stîrc... ieși din codirlă tuturor, unde ședea pitulit. MARIAN, O. II 325. Baciul începe, și după dînsul pe rînd ceilalți, pînă la codirlă. ISPIRESCU, la TDRG. – Variantă: (regional) codîrlă (PAS, Z. I 43, SADOVEANU, M. C. 157, SADOVEANU, N. P. 324) s. f.

RANIȚĂ, ranițe, s. f. Sac de pînză sau de piele purtat în spate (mai ales de militari, turiști, vînători) cu ajutorul a două curele trecute peste umeri și în care se pot duce merinde sau orice alte obiecte. V. rucsac. Păși cu băgare de seamă printre capetele adormite unul lîngă altul, pe cimentul gol, printre saci de merinde și ranițe. CAMILAR, N. I 18. Eu am zis să așezăm ranițele și să stăm pe ele. SAHIA, N. 79. Se încinge cu sabia, pune turbinca la șold, își ia ranița în spate și pușca de-a umăr și pornind se tot duce înainte. CREANGĂ, P. 307.

PUNE, pun și (regional) pui, vb. III. 1. Tranz. (Cu privire la lucruri) A așeza, a face să stea undeva. Într-un colț al geamlîcului stau puse la soare cîteva clondire mohorîte. BASSARABESCU, V. 7. Vine-ncet, pe ochi îmi pune mîinile ei mici și moi. COȘBUC, P. I 117. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta. EMINESCU, O. I 146. (Absol.) De unde să iei dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. (Poetic) Iarna tristă-mbracă Streșinile somnoroase, Pune văl de promoroacă Peste pomi și peste case. TOPÎRCEANU, B. 70. Un vis fantastic veni și-și puse asupră-mi negrele sale aripi. NEGRUZZI, S. I 60. ◊ Expr. A pune pe hîrtie v. hîrtie. A pune (o melodie) pe note = a transpune (o melodie) pe note muzicale. A pune iscălitura = a semna, a iscăli. A pune (un bun imobil) pe numele cuiva = a da cuiva un bun în proprietate, înscriindu-l ca proprietar cu forme legale. A pune aprobarea = a aproba ceva în scris. Cînd e gata dosarul? Să-ți pun aprobarea, că numai al dumitale lipsește. V. ROM. august 1953, 38. A-i pune cuiva un lucru (dinainte) = a așeza un lucru în fața cuiva (invitîndu-l să se servească de el); fig. a-i da cuiva o idee, a-i aduce o știre, o informație. Stanca i-a și pus dinainte, o dată cu mîncarea de prînz, veste proaspătă că soru-sa Nastasia ar fi căzut într-un puț. SADOVEANU, M. C. 144. Eu îi pun zamă de pui. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 462. A pune la picioare = a oferi. A pune mîna (pe cineva sau ceva) v. mînă. A pune mîinile pe piept v. mînă. A pune stăpînire (pe cineva sau ceva) = a deveni stăpîn, a se face stăpîn (cu forța). Ia ascultați, măi, dar de cînd ați pus voi stăpînire pe ruine, zise Gerilă. CREANGĂ, P. 253. (Poetic) Pe toate pune stăpînire al voastră inimă măiastră. CERNA, P. 15. A pune piciorul (undeva) = a sosi (undeva); a pătrunde. Și printre mii de săbii și mii de archebuze. Ei pun picioru-n lagăr. ALECSANDRI, P. III 222. A pune gura (pe ceva) = a mînca. Numai atuncea punea gura pe iarbă, cînd Pepelea era foarte ostenit și înceta puțintel de a zice. SBIERA, P. 8. A pune ochii (sau, mai rar, ochiul) pe cineva sau pe ceva = a) a se opri cu interes asupra cuiva sau a ceva, a dori să obții, să ajungi la... În lipsă de bani, puseseră ochii pe 4000 lei trimiși de la Brussa cu o destinație specială. BĂLCESCU, la GHICA, A. 566. Am hotărît să-l însor, și-ți mărturisesc că mi-am pus ochiul pe duduca Adela. ALECSANDRI, T. I 344; b) a supraveghea pe cineva pentru a-l prinde cu o greșeală, pentru a-l pedepsi. A pune ochii (sau privirea, nasul, capul) în pămînt = a avea o atitudine modestă, sfioasă, plecîndu-și privirile; a se rușina, a se sfii. Și cînd i-a spus Flăcăul cel dinții cuvînt, Ea se uita speriată-n vînt, Și ca certat-apoi și-a pus Privirile-n pămînt. COȘBUC, P. I 281. Eu răspund dintr-un cuvînt, Fărsă pun ochii-n pămînt. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 44. A-și pune pielea în saramură v. piele. A pune osul = a munci din greu. Cînd rămîi văduv cu un băiat de unsprezece ani și cu o fetiță de șapte, trebuie să pui osul de vrei să nu te mănînce sărăcia. REBREANU, P. S. 135. A pune umărul = a ajuta pe cineva în muncă. A pune gînd sau a-și pune în (sau de) gînd (sau în cap, în minte) = a avea intenția de a..., a plănui să..., a decide, a hotărî. Au fost și mai înmărmuriți aflînd că el și-a pus în cap să plece pe jos, ca turist. PAS, Z. I 180. Știind necazul meu, Mi-a zis Fir a lui Sulcină: «Ce ți-ai pus în gînd, tu Nină? Poate-n rîs te-a supărat Șandru doară». COȘBUC, P. II 213. Și-a pus în gînd să descopere vicleșugul babei, creangă, P. 98. (Mold.) Pune-ți în gînd că... = află, închipuie-ți, imaginează-ți că... Pune-ți în gînd, părinte ispravnice, că am un frate care de cîteva zile s-o făcut nevăzut de la leș. ALECSANDRI, T. I 222. A pune o vorbă (sau un cuvînt) = a interveni în favoarea cuiva. Amicul meu... mă roagă să pun o vorbă bună în favoarea lui. CARAGIALE, O. II 292. Poate și eu am pus un cuvînt, că te știam nevoiașă. CONTEMPORANUL, VI_I 500. A pune o vorbă (sau o expresie etc.) în gura cuiva = a atribui cuiva o vorbă, o expresie; (despre autori) a face ca un personaj să se exprime într-un anumit fel. Chiar unele forme gramaticale... cum este perfectul simplu, sînt întrebuințate de scriitor nu numai pentru a le pune în gura eroilor munteni... ci pentru a-și exprima nemijlocit și precis gîndurile sale de povestitor. L. ROM. 1953, nr. 2, 41. A pune coarne = a) a face o relatare cu adaosuri exagerate sau neverosimile, a înflori. De cîte ori îl spune [basmul] ii mai pune coarne, îl mai lungește. STANCU, D. 46; b) a-și înșela soțul. A pune problema (sau problemele) = a prezenta, a înfățișa, a aduce în discuție un subiect, o temă. Mihail Sadoveanu s-a rostit în numeroase rînduri în problema progresului limbii noastre literare, demonstrînd cu măiestrie cum trebuie puse și rezolvate în chip just problemele de bază ale limbii literare. L. ROM. 1953, nr. 2, 35. A pune concluzii v. concluzie. A pune (un subiect, o chestiune etc.) pe tapet = a aduce (un subiect) în discuție. Puneau pe tapet respectarea demnității umane și traduceau în fapt spiritul de solidaritate. PAS, Z. IV 57. A pune (ceva) înainte = a aduce în față, a aminti de ceva. Știu că ai să-mi pui înainte prieteșugul. CONACHI, P. 86. Și-mi tot pune înainte Cîte nu-mi trece prin minte. TEODORESCU, P. P. 335. A pune că... = a admite o ipoteză, a presupune. Să punem că mai întîi începe unul... încep mai mulți a cugeta la mijloacele întreprinderii. GHICA, A. 687. Unde (mai) pui că... = fără a mai socoti că... Pe urmă, unde mai pui... că țara-i împănată cu oșteni de-ai noștri. SADOVEANU, O. VII 26. Unde pui... = gîndește-te la... socotește și... Apoi unde pui d-ta gîndul ce-l muncea groaznic. ISPIRESCU, L. 234. Cîți domnitori și mitropoliți s-au rînduit la scaunul Moldovei, de cînd e țara asta, au trebuit să treacă măcar o dată prin Humulești spre mînăstiri. Apoi unde pui cealaltă lume care s-a purtat prin satul nostru. CREANGĂ, A. 73. A pune foc = a aprinde, a incendia. Să-l luăm cu noi să puie foc! Să puie foc cu mîna lui. DUMITRIU, B. F. 71. Tăie cu sabia o mare mulțime de copaci, din care făcu o grămadă de nu-i putea da nimeni de seamă și-i puse foc. ISPIRESCU, L. 138. (Fig.) Mă-ntîlnii c-o copiliță, Tînără ca o mlădiță; Eu am rîs și ea n-o rîs, Foc Va inimă mi-o pus. ȘEZ. III 59. A pune ceva la foc = a expune la căldura focului ca să se încălzească sau (fiind vorba de alimente) să fiarbă; a încălzi. Tu să pui baia la foc. BIBICESCU, P. P. 388. A pune (o piesă) în scenă = a face regia și montarea linei piese de teatru. (Rar) A pune (cuiva) sînge rău la inimă = a face (cuiva) inimă rea, a supăra, a necăji (pe cineva). Oamenii, cum îs oamenii, ca să-i puie sînge rău la inimă... au început a porecli pe moș Nichifor și a-i zice: Nichifor Coțcariul. CREANGĂ, P. 136. ♦ A cîștiga în greutate. Am pus șase kilograme numai astă-iarnă. C. PETRESCU, C. V. 207. 2. Tranz. A așeza pe cineva într-un loc, a face pe cineva să stea (jos). Îl apăsau pe umeri și-l puneau cu sila pe scaun. BASSARABESCU, V. 5. Îndată au și fost de față părinții împărătesei lui și crescătorii săi, baba și moșneagul... pe care i-au pus în capul mesei. CREANGĂ, P. 102. Ea-l luă de braț și-l duse Printre șalele întinse Și la mîndre mese-l puse. EMINESCU, L. P. 153. ◊ Expr. A pune (pe cineva) jos = a doborî, a trînti la pămînt. Dacă mă iau la trîntă cu băieții, cei mai mulți dintre ei mă pun jos. STANCU, D. 313. A pune pe cineva sub sabie (sau a pune capul cuiva sub picior, (rar) a pune cuiva capul) = a ucide, a răpune. Măria-sa... a ținui tot înainte, ca dintr-o săgeată, izbindu-i pe delii și punîndu-i în scurtă vreme sub sabie pe cei mai mulți. SADOVEANU, P. J. 760. Mi-ar pune capul sub picior, Să poată. COȘBUC, P. I 128. De urît m-aș duce-n lume, Dragostea capu mi-l pune. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 9. A pune bine (pe cineva) = a-i face cuiva un rău, a-l lucra, a-l aranja. A-și pune capul pentru cineva = a-și pune viața în pericol pentru cineva. Să-mi pun capul pentr-o Lină, Să mă fac un om pribag! Ieși din neguri, lună plină, Să mă vezi la Lina-n prag. COȘBUC, P. I 50. A (sau a-și) pune capul, se zice cînd cineva e absolut sigur de un lucru, cînd garantează cu toată hotărîrea. Asta nu mai e nebunie; e complot... – Pun capul că e complot. V. ROM. august 1953, 63. Cu Aspazia nu merge, ea pricepe, miroase, uite, ea-și pune capul că e ceva la mijloc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 71. A pune (pe cineva) la zid = a împușca (în urma unei sentințe de condamnare); fig. a osîndi, a blama, a înfiera. Dacă nu-l putem pune la zid, îl ucidem moral. C. PETRESCU, A. 414. ♦ Refl. (Despre ființe) A lua loc undeva, a se instala undeva sau pe ceva. Eu vreau să mă pun lîngă sobă. SADOVEANU, O. I 337. S-au pus la cină. COȘBUC, P. I 249. Tot aici ești Ivane, tot? – Ba bine că nu, zise Ivan, făcînd stînga-mprejur și puindu-se drept în calea morții. CREANGĂ, P. 314. Vine cucul de trei zile Peste văi, peste movile Și n-are un’să se puie. S-ar pune pe-o rămurea Aproape de casa mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 213. ◊ (În contexte figurate) Pe inimu-i de-atuncea s-a pus o neagră pată. EMINESCU, O. I 96. Un nor amețitor veni și se puse pe ochii mei. NEGRUZZI, S. I 54. Necazul și voia rea S-au pus la inima mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ Expr. A se pune bine cu (sau pe lîngă) cineva = a intra în voia cuiva, a se face plăcut, a linguși (pentru a obține avantaje). Își dăduse toată silința să se puie bine cu dînsul, și nici nu nimerise rău. SLAVICI, O. I 233. A se pune în vorbă (cu cineva) = a începe o discuție, a vorbi. Pînă una alta pune-te d-ta în vorbă cu maestrul... despre afacerea asta. CARAGIALE, O. VII 290. ◊ Refl. A se urca într-un vehicul, a se îmbarca. Se puneau în vapor și veneau pe la Giurgiu. GHICA, S. XVII ♦ Refl. A sosi, a se fixa undeva; a așterne. Tocmai în ăst an se puse o iarnă grea. Trosneau pomii în grădină. DELAVRANCEA, H. TUD. 24. Omătul se pusese pe unele locuri pînă la brîu. CREANGĂ, A. 30. 3. Tranz. A așeza pe cineva într-o situație (nouă), a aduce într-o împrejurare neașteptată. Harap-Alb, văzîndu-se pus în încurcată, nu mai știa ce să facă. CREANGĂ, P. 270. ♦ (Cu privire la abstracte) A atribui, a lega de... Boala fu pusă în seama hranei proaste. PAS, Z. III 255. A pune arta în interesul unei clase nu înseamnă a o înjosi. IONESCU-RION, C. 43. ♦ A așeza, a situa pe cineva într-un rang, într-o demnitate, într-o slujbă; a fixa cuiva locul, poziția între mai mulți. În fruntea bănuiților puseră pe pîndarii arendașului Cosma Buruiană. REBREANU, R. I 99. Cînd voi m-ați pus peste codru, dîndu-mi în mînă securea, Juratu-mi-ați să m-asculte lunca, drumul și pădurea. HASDEU, R. V. 69. Nu uita a-mi aduce curcanul cel bătrîn, c-am să-l pun în slujbă. ALECSANDRI, T. I 180. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Pe babă, de milă, a pus-o găinăriță. CREANGĂ, P. 70. De-ar fi-n lume-un stat de mițe, zău! că-n el te-aș pune vornic. EMINESCU, N. 43. ◊ Refl. Se puseră unul popă și altul nănaș. RETEGANUL, P. IV 74. Ieremia Movilă... spînzură pe Răzvan-vodă și se puse în locul lui domn al Moldovei. ISPIRESCU, M. V. 33. Moș Nichifor nu era dintre aceia care să nu știe «că nu-i bine să te pui vezeteu la cai albi și slugă la femei». CREANGĂ, P. 107. ♦ A orîndui, a impune cuiva un șef, un conducător. Împărți poporul în pîlcuri-pîlcuri și le puse căpitani tot unul și unul. ISPIRESCU, M. V. 10. 4. Tranz. A așeza pe cineva sau ceva într-un. anumit fel, într-o anumită poziție. Îi plăcea să-i pună [pe copii] în genunchi. PAS, Z. I 111. Pune poalele în brîu, își suflecă mînecele... și s-apucă de făcut bucate. CREANGĂ, P. 29. Și mi-i pun spate la spate. ȘEZ. II 182. Și-n genunchi îl pune Și capu-i răpune. ALECSANDRI, P. P. 67. (Refl.) Băietul se pune ciobănește, într-un genunchi. CREANGĂ, P. 153. ◊ Expr. A-și pune viața în primejdie = a-și primejdui viața. Dragul mamei, drag! Nu-ți pune viața în primejdie. CREANGĂ, P. 79. A pune (fire, fibre) în două (sau în trei, în patru etc.) = a forma un mănunchi din două, trei, patru fire (pentru a obține un fir mai trainic). Pune-l [fuiorul] în trei pentru feștilă. SEVASTOS, N. 9. ♦ A atîrna. Colivia cu pasărea o puse în pălimarul despre grădină. ISPIRESCU, L. 80. Își puse în cui paltonul. EMINESCU, N. 35. ◊ Expr. A-și pune pofta-n cui v. cui. ♦ (Uneori determinat prin «la loc») A așeza în locul sau în poziția unde a fost mai înainte sau unde trebuie să stea. I-am luat în pripă scara. Ea mă-njură: «Ești nebun? Pune scara!». COȘBUC, P. I 201. I-au dat jumătatea de inimă, spunîndu-i și cum s-o pună la loc. SBIERA, P. 137. N-apuc-a merge nici douăzeci de prăjini și prrr! se rupse un capăt!... Pînă-i îmbuca d-ta ceva... eu am și pus capătul. CREANGĂ, P. 124. 5. Tranz. (Cu privire la valori bănești) A depune (în păstrare, spre fructificare, spre a fi cheltuit etc.); a adăuga. V. învesti. Să pună el banii cîți lipseau, în dreaptă tovărășie. C. PETRESCU, Î. II 208. (Ironic) La Paris... v-ați pus averea, tinerețele la stos. EMINESCU, O. I 151. ◊ Expr. A pune mînă de la mînă v. mînă. A pune (ceva) bine (sau la păstrare) = a păstra, a cruța, a ține de rezervă. Prilejul cel mai bun este acum cînd e o economie pusă la păstrare sub saltea. PAS, Z. I 242. Puneam banul bine. Și un ban peste altul fac doi, peste doi, dacă pui altul, fac trei. DELAVRANCEA, H. T. 17. La grajdul meu să te duci Și pe roșul să-mi aduci... Că mi-e roșul cam ascuns, La bună păstrare pus. TEODORESCU, P. P. 533. (În contexte figurate) Io plec, mîndră, de la tine, Inimioara mea-ți rămîne, Ia-o tu ș-o pune bine. HODOȘ, P. P. 79. A pune deoparte = a alege dintre mai mulți pentru a izola sau pentru a rezerva; a economisi. Mă, Stancule, ce-i al tău, vorba aia, îl punem deoparte. PREDA, Î. 160. Scoate un paloș și un buzdugan... se apucă de le grijește bine și le pune deoparte. CREANGĂ, P. 194. Turcii scrum că se făcea Și Badiul se apuca Cu lopata de-i strîngea: Oasele, cîte găsea, Tot d-oparte le punea. TEODORESCU, P. P. 549. (Absol.) Dacă aveam de lucru în șir, poate puneai deoparte pentru băiat ca să-l înscrii la toamnă. PAS, Z. I 249. A pune preț = a oferi un preț mare; p. ext. a socoti drept valoros, meritos. Pe viața-i puneam un preț mare. ALEXANDRESCU, M. 79. 6. Tranz. A fixa o acțiune la un anumit termen. Să punem ședința... pentru mîine la douăsprezece. E bine? V. ROM. august 1953, 58. 7. Tranz. A așeza, a stabili, a orîndui (impozite, dări). Ne fac legi și ne pun biruri. EMINESCU, O. I 150. Pui biruri mari pe țară cum n-au mai fost sub soare, De cînd cu Han-Tătarul și Mihnea cel turcit. BOLINTINEANU, O. 164. Ai pus biruri mari și grele încît toată țara geme. TEODORESCU, P. P. 479. ◊ Refl. pas. Se pun alte biruri. C. PETRESCU, Î. II 207. Cînd nu erai la cîrmă, înuntru și afară Strigai că se pusese bir peste bir pe țară. BOLINTINEANU, O. 164. 8. Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune (pe cineva sau ceva) la probă (sau la încercare) = a încerca pe cineva sau ceva pentru a-i vedea valoarea, a supune la o încercare. Mă-nroșește singur gîndul că tu ai aflat cu cale Tocmai azi să pui la probă Inima nevestei tale! COȘBUC, P. I 73. Dan își punea la încercare tot talentul lui de premiant la desen. VLAHUȚĂ, O. AL. II 79. Să-l pot pune la-ncercare, Să văd de e viteaz mare. TEODORESCU, P. P. 606. A pune (pe cineva sau. ceva) la adăpost = a adăposti. (Refl.) Cu greu, prin zăpada mare, ajunge să se puie la adăpost... închizîndu-se în cerdac. SADOVEANU, O. VIII 177. A pune (pe cineva) la cazne = a căzni, a chinui. Fără judecată, fără nimic, îl băgară la pușcărie spre a fi pus la cazne. ISPIRESCU, M. V. 7. A pune o întrebare (sau întrebări) – a întreba. Mi-e imposibil să-i pun vreo întrebare despre viața lui de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 422. În timpul mesei s-a interesat de situația noastră școlară, punîndu-ne chiar cîteva întrebări, în legătură cu materiile pe care le făceam. SAHIA, N. 69. Dacă nu voi putea răspunde la întrebările ce îmi va pune, îmi va tăia capul. ȘEZ. IV 186. A pune la cîntar (sau în cumpănă) = a cîntări, a aprecia. Aticismul limbii tale o să-l pună la cîntări. EMINESCU, O. I 134. A pune jurămînt = a jura. Ați pus cu toții jurămînt Să n-avem drepturi și cuvînt: Bătăi și chinuri cînd țipăm, Obezi și lanț cînd ne mișcăm, Și plumb cînd istoviți strigăm, Că vrem pămînt. COȘBUC, P. I 209. A pune rămășag (sau pariu) = a paria. Uite, Comșa, pariez că o să găsim un foc la casa neamțului. Ia-ți casca și să mergem. Nu pui pariu? C. PETRESCU, Î. II 3. Eu pun rămășag pe ce vrei că sluga mea are să-mi aducea pielea cerbului aceluia, cu cap cu tot, așa împodobit cum este. CREANGĂ, P. 218. Aș pune rămășag că istoria vieții A-tale a să ne facă să adormim, NEGRUZZI, S. I 245. A-și pune nădejdea (speranța sau credința) în cineva (sau în ceva) = a nădăjdui în ajutorul unei persoane (sau al unei ființe supranaturale), a aștepta ceva de la cineva; a se încrede în forțele sau în capacitatea cuiva, a crede, a spera în ceva. Ea nu glumea, fiindcă-și pusese credința în dumnezeu, și dorea ca, vrînd-nevrînd, să împlinească slujba ce și-o luase asupră. ISPIRESCU, L. 17. Încalecă pe mine și pune-ți nădejdea în dumnezeu. CREANGĂ, P. 220. (Refl. pas.) Și ce speranțe se puneau în tine Ce vesel ți-a ieșit poporu-n cale. VLAHUȚĂ, O. A. 39. A pune temei (pe cineva sau ceva) = a se întemeia, a pune bază (pe cineva sau ceva), a se bizui. Moș Roată... nu prea punea temei pe vorbele boierești. CREANGĂ, A. 151. A pune vina pe cineva = a învinui pe cineva (pe nedrept). Și-acum întreagă vina Pe mine tu o pui! COȘBUC, P. I 267. A pune grabă = a se grăbi, a da zor. Cu cît pusese mai multă grabă spre a cîștiga această pradă, cu atîta pierdură din vreme spre a o împărți, certîndu-se. BĂLCESCU, O. II 258. A pune nume (poreclă sau, rar, porecliri) a numi (sau a porecli), a da nume (sau poreclă). Gospodarii de la Malu-Surpat, care puneau nume noi la toate, porecliseră pe Agapia lui Lungu «Scurta», căci i-ajungea numai pînă la subțiori lui Iordan. SADOVEANU, M. C. 6. Auzi tu, mamă, cîte-mi spune? Și-aleargă-n sat să mai adune Și cîte porecliri pe-ascuns îmi pune. COȘBUC, P. I 127. Și-i puse mama numele: Făt-Frumos din lacrimă, EMINESCU, N. 4. A pune zăvorul = a zăvorî. Unde ești, Simino? Ne culcăm! Pe ușă pui zăvorul, vino! COȘBUC, P. I 254. Dracii tronc! închid poarta după Ivan, și puind zăvoarele bine, bucuria lor că au scăpat de turbincă. CREANGĂ, P. 311. A pune pe fugă sau pe goană v. goană. (Învechit) A pune (un inamic) în risipă = a risipi, a împrăștia. Șoimane, romînii noștri sînt puși în risipă! ALECSANDRI, T. II 13. (Popular) A pune pace = a se împăca, a curma o luptă. Înălțate împărate, Pune pace, nu te bate, C-or cădea pe capu-ți toate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 316. A pune (pe cineva) la boală - a îmbolnăvi, a face să cadă bolnav. Măriucă, Mărioară, Mulți voinici ai pus la boală. SEVASTOS, C. 147. A pune în valoare = a valorifica. A pune capăt (sau sfîrșit) la ceva = a face ca ceva să înceteze; a sfîrși. Sfîrșit să puie dulcii tale suferinți. VLAHUȚĂ, O. A. 34. (Expr.) A-și pune capăt zilelor = a se sinucide. Ai aflat peste vreo douăzeci de ani că și-a pus capăt zilelor, otrăvindu-se. PAS, Z. I 72. 9. Tranz. A așeza, a rîndui, a pregăti așa cum trebuie ca să funcționeze bine, să-și îndeplinească misiunea; a monta. Mă întreb, în fugă, dacă toți oamenii au baionetele puse. CAMIL PETRESCU, U. N. 273. ◊ Expr. A pune masa v. masă. A pune caii = a înhăma caii la un vehicul. Atunci pune caii ca să mergem mai departe, zise el hotărît. SLAVICI, O. I 221. Să puie caii la un rădvan. SBIERA, P. 218. A pune pînză (sau pînza) = a pregăti urzeala în război pentru a țese. Și-a gîndit pînza să puie Și la nime să nu spuie. MARIAN, S. 58. Nici n-am tors, nici n-am pus pînză. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 178. A pune (ceva) la îndemîna cuiva = a face accesibil, a pune la dispoziție, a da. Cîte se vor face pînă atunci! Cîte vor fi puse la îndemîna muncitorului! DEMETRIUS, C. 73. A (o) pune de mămăligă. v. mămăligă. A pune (ceva sau pe cineva) la punct v. punct. ♦ A planta, a sădi, a semăna. Răsădea crengi verzi și alte soiuri de copaci, cari-i punea împregiurul grădinei ca să o închidă. DRĂGHICI, R. 151. ♦ (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A așeza pe corp. V. îmbrăca, încălța. Își potrivea gulerul, își punea cravata, își încheia haina cu mișcări mai încete. PAS, Z. III 179. Voinicul puse opincile în picioare, căciula în cap și luă biciul în mînă. ISPIRESCU, L. 215. Puse pe trupul său haine de păstori, cămeșă de borangic, țăsută cu lacrimele mamei sale. EMINESCU, N. 5. ♦ Refl. A se îmbrăca într-un anumit fel, într-o anumită ținută. Îmi placi astăzi, Anico!... Văd că te-ai pus în mare ținută. C. PETRESCU, Î. II 173. După ce mi-am terminat serviciul, mă pun la papuci, pun ibricul de cafea la spirt. id. ib. 132. 10. Refl. A se împotrivi, a sta împotrivă. Nu te mai pune și d-ta atîta pentru te mieri ce. CREANGĂ, P. 152. ◊ (Urmat de «împotrivă» sau «împotriva cuiva ») Ce să faci? Parcă te poți pune împotrivă? SADOVEANU, O. III 386. Vă puneți zece împotriva unui om. ALECSANDRI, T. II 17. ◊ Tranz. (În locuțiuni verbale) A pune împotriveală = a se împotrivi. Cînd o piatră punea împotriveală, țărîna era scoasă cu vîrful lopeții. C. PETRESCU, R. DR. 56. ◊ Expr. A se pune cu capul (sau în cap, în ruptul capului) = a încerca tot ce e posibil pentru a săvîrși o acțiune sau pentru a împiedica o acțiune; a se opune dîrz. Stăi cu ea, ce știi ții-i spune, Dar cu capul mi te pune Să n-o joace Alți feciori.Ș COȘBUC, P. I 136. Așa e lumea asta și de-ai face ce-ai face rămîne cum este ea; nu poți s-o întorci cu umărul, măcar să te pui în ruptul capului. CREANGĂ, P. 223. A se pune înaintea cuiva = a se opune, a rezista, a se împotrivi. Tu te lauzi că Apusul înainte ți s-a pus?... Ce-i mîna pe ei în luptă, ce-au voit acel Apus? EMINESCU, O. I 147. A se pune în calea cuiva = a bara drumul cuiva; fig. a împiedica pe cineva într-o acțiune. O, tu nici visezi, bătrîne, cîți în cale mi s-au pus. EMINESCU, O. I 146. A pune cuvînt de împotrivire = a se împotrivi cu vorba, a protesta. Oșteanul nu îndrăzni să puie cuvînt de împotrivire. SADOVEANU, O. VII 66. 11. Refl. A se lua la întrecere, a se măsura, a se compara cu cineva, a se potrivi cu cineva sau cu ceva. Nu te pune cu ctitorul nostru, c-a văzut multe. DELAVRANCEA, T. 7. Din mîncare și băutură las’ dacă ne-a întrece cineva, numai la treabă nu ne prea punem cu toți nebunii. CREANGĂ, P. 259. ◊ Expr. (De obicei în construcții negative sau. restrictive) A-și pune mintea cu cineva (sau cu ceva) v. minte. 12. Refl. A tăbărî asupra cuiva, a se repezi la cineva. Ce se aude fraților? Se puse stăpînirea pe noi cu toroipanul, dar și noi i-am făcut-o. PAS, Z. IV 237. Voinicul de Ercule mi se puse pe ele cu arcul său. ISPIRESCU, U. 44. Hoților, ticăloșilor!... Vă puneți o sută pe un om, ca corbii. ALECSANDRI, T. I 401. 13. Tranz. A face pe cineva să execute un lucru; a îndemna, a sili, a obliga. Ori de cîte ori este de spus ceva satului, primarul pune să se sune goarna. STANCU, D. 53. Împăratul pune de piaptănă și îmbracă la feli pe amîndouă. CREANGĂ, P. 270. [Făt-Frumos] pusă să-i facă un buzdugan de fier. EMINESCU, N. 4. ◊ (Familiar; subiectul este dracul, nevoia, păcatele etc.) Să nu te pună păcatele să șezi, să te întinzi la vorbă cu alții de seama ta, că scot două piei de pe tine. DAN, U. 13. Dracul mă punea să-mi bat capul cu gramatica? CREANGĂ, A. 114. De m-a pune păcatul să-l cînt. ȘEZ. V 8. ♦ A îmboldi, a asmuți. Pune dulăii pe ea. Le dă drumul din lanț și îi pune pe muiare. DEMETRIUS, V. 86. Apoi își puseră caii în trap spre cîmp, prin adierea rece a serii. SADOVEANU, F. J. 405. ♦ A face ca cineva sau ceva să ajungă într-o anumită stare (de uimire, teamă, nedumerire etc.). S-au dus și el în sat să schimbe numele grăunțelor! îi răspunse ea, punînd cu răspunsul său pe oaspeți iar în mirare. SBIERA, P. 220. Tu ai în loc de suflet o iazmă neagră care Pe cruntul Satan însuși l-ar pune în mirare. ALECSANDRI, P. III 326. ◊ Refl. A începe o acțiune, a se apuca de ceva. Pe urmă mă pun și zidesc fîntînă. SADOVEANU, O. VII 270. Tu mă poți, oglindă, spune! Ei, tu doară nu te-i pune Să mă spui! COȘBUC, P. I 105. Pîn-or mai mînca boii, s-a pus să mănînce și el ceva. CREANGĂ, P. 143. (Tranz.) Puse prunca a cînta, Codrii puseră-a suna. ALECSANDRI, P. P. ◊ (Legat prin prepoziție de substantive care exprimă acțiuni sau de supine) Să te pui pe lucru, să scrii poezii frumoase. VLAHUȚĂ, O. A. 227. Mă plimb o zi și apoi mă pun la lucru pe brînci. CARAGIALE, O. VII 6. De acum trebuie să ne mai punem și cîte pe oleacă de carte, căci mîne-poimîne vine vacanța. CREANGĂ, A. 100. Decît să te mînii, măria-ta, Ciubere, Mai bine mergi în sală să te pui pe bere. ALECSANDRI, T. II 94. ◊ Expr. A se pune cu gura (rar cață) pe cineva = a cicăli pe cineva. În zădar le spunea feciorul că nu se va-nsura-n veci... Ș-au pus cu gura pe el ca cioarele. RETEGANUL, P. III 32. Ăst pîrdalnic de dor îl făcu să se puie cață pe capul nevestei sale, ca să-i dea voie de a purcede în lungă călătorie. POPESCU, B. III 73. A se pune (cu rugăminți, cu vorbe dulci etc.) pe lîngă cineva = a ruga insistent pe cineva. S-au pus... pe lîngă bărbățelul său cu vorbe dulci. SBIERA, P. 43. Chihăiam pe mama să se puie pe lîngă tata, că doar m-a da și pe mine la catihet. CREANGĂ, A. 81. A se pune de pricină v. pricină. A se pune pe gînduri = a deveni gînditor, îngrijorat. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă. CREANGĂ, P. 29. Ea se puse pe gînduri și începu a plînge. ALECSANDRI, O. P. 71. Scrie două-trei rînduri Și se pune pe gînduri. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 125. A-și pune puterea sau (toate) puterile = a-și da toată silința, a se strădui. Își puse toate puterile, se sculă și, așa șovăind, cercă să umble. ISPIRESCU, L. 59. El se opintea, puterea-și punea. TEODORESCU, P. P. 500. (Intranz.) A fi pus pe ceva = a fi gata de... Cei mai mari acum din sfadă Stau pe-ncăierate puși. COȘBUC, P. I 224. 14. Tranz. (Franțuzism învechit, în legătură cu noțiuni de timp) A întrebuința un timp determinat pentru a parcurge o distanță. Careta nu mai punea de la o poștă la alta decît două ore. MACEDONSKI, O. III 27. Am pus 15 zile de la Herța la București. ALECSANDRI, T. I 373.- Forme gramaticale: perf. s. pusei, part. pus.

PIRAMIDĂ, piramide, s. f. 1. Poliedru cu bază poligonală și cu fețe triunghiulare care se unesc într-un punct comun. Piramidă pentagonală. Trunchi de piramidă v. trunchi. 2. Monument gigantic de piatră în formă de piramidă (1). La vîntul din pustie, la răcoarea nopții brună, Piramidele din creștet aiurind și jalnic sună Și sălbatec se plîng regii în giganticul mormînt. EMINESCU, O. I 44. Cînd tot doarme-n natură, cînd tot e liniștire, Cînd nu mai e mișcare în lumea, celor vii, Deșteaptă priveghează a mea tristă gîndire, Precum o piramidă se-nalță în pustii. ALEXANDRESCU, M. 101. 3. Grămadă de diferite obiecte sau materiale aranjate aproximativ în formă de piramidă (1). Mîncă pe îndelete, copios, printre călătorii purceși în vilegiatură, cu piramidele lor de bagaje. C. PETRESCU, O. P. I 28. Lungiți la rînd, sub petecul de umbră, la baza piramidei de bulgări de cărbuni, dormeau doborîți hamalii negri, pe jumătate goi. BART, E. 19. Făcu o piramidă de patruzeci și șepte căpăține. NEGRUZZI, S. I 156. ◊ (Mil.; ieșit din uz) Piramidă de arme (sau de puști) = grup de puști, de obicei în număr de trei, așezate cu talpa patului pe pămînt și sprijinite una de alta la vîrful țevii. Vreo douăzeci de soldați... băteau din călcîie și se loveau cu palmele peste umeri, să se încălzească, apoi suflau aburi albi, împrejurul cîtorva piramide de puști cu baionetele puse. DUMITRIU, N. 105. 4. Figură de gimnastică, executată de mai multe persoane care se așază unele pe umerii celorlalte, în rînduri suprapuse tot mai înguste, amintind forma unei piramide (1).- Pl. și: (regional) piramizi (BASSARABESCU, S. N. 77).

TABĂRĂ, tabere, s. f. 1. Loc (întărit) unde staționează oastea (în corturi sau sub cerul liber) un timp mai îndelungat. V. bivuac, lagăr, cantonament. După ce ajunseră a doua-zi la tabăra Nohailor [prietenii] căzură la hodină. SADOVEANU, O. VII 145. Se trimiseră mulțime de deputați în tabăra turcească. BOLINTINEANU, O. 262. ◊ Expr. A lega tabără v. lega (I 5). A înfige tabăra v. înfige (1). ♦ (Cu sens colectiv) Tot ce ține de o oaste (oameni, corturi, care, animale etc.) care poposește într-un loc. Tabăra întinsă, plină de murmur greu și de furnicar pestriț, se liniștea încet-încet în soarele fierbinte. SADOVEANU, O. VII 16. Toată tabăra cu bogățiile sale, cu o sută de steaguri picară în mînele moldovenilor. ARHIVA R. I 99. ◊ Expr. A lăsa totul (sau toate) tabără = a lăsa toate claie peste grămadă, în dezordine, unul peste altul. ♦ Popas; etapă. Drumul cotea în valea Șomuzului, într-un loc unde se mai cunoștea urmă de tabără a oștilor ce dăduseră zdruncin craiului Matiaș. SADOVEANU, F. J. 104. [Amiralul Cicala] își urmă calea... făcînd cinsprezece tabere din Constantinopol pînă în cîmpiile Dobrogii. BĂLCESCU, O. II 79. 2. Așezare vremelnică în corturi; campament. Se afla în popas, în laturea șoselii, la intrarea satului, o tabără de nomazi. SADOVEANU, E. 45. Vin de-mi vezi țara de atîtea minuni plină, arabii cum stau în taberi cu-a lor femei și copii. NEGRUZZI, S. II 131. 3. Așezare situată în cîmp sau în pădure, pentru adăpostirea (în corturi) a copiilor, elevilor, muncitorilor aflați la odihnă sau pentru antrenamentul sportivilor. Copii ai ceferiștilor au petrecut zile plăcute în coloniile și taberele de la munte sau mare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2902. 4. (De obicei determinat prin «de care») Grup de care în mers sau în popas. V. caravană. Tabăra de cară a poposit în Poiana Țiganului. SADOVEANU, P. 46. Focul taberii s-a stins, Neagra umbră s-a întins. ALECSANDRI, P. A. 95. O tabără de care mergea la tîrg cu oale. DONICI, F. 105. 5. Oaste; ceată; p. ext. mulțime, gloată. Avea și dînsul trei feciori Și i-au plecat toți trei deodată La tabără. COȘBUC, P. I 99. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să stee înainte-mi ca și zidul neînvins. EMINESCU, O. I 147. ◊ (În metafore și comparații) De s-ar rîndui [diavolii] asupra mea tabără, nu se va înfricoșa inima mea. STĂNOIU, C. I. 157. ◊ Fig. Ridică tu tabăra ta, Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. 6. Grup opus altui grup; grupare, partid sau front politic, asociație formată din mai multe partide sau chiar națiuni și state, care luptă pentru o cauză comună. V. lagăr. Aș fi răbdat să fii din tabăra cealaltă, te-aș fi admirat chiar... văzînd cum renunți la tot pentru religia ta nouă. DEMETRIUS, C. 54. (Glumeț) N-apucasem încă bine să mă așez pe spetele Pisicuții, cînd sosiră și cînii și lupta se începu crîncenă între cele două tabere dușmane. HOGAȘ, M. N. 186. – Pl. și: taberi (SADOVEANU, O. VIII 219, BOLINTINEANU, O. 34, NEGRUZZI, S. II 131).

SFÎRC, sfîrcuri, s. n. 1. Vîrful elastic, moale sau cartilaginos al anumitor organe. Femeia își făcu loc alături de dînsul, astupînd gura copilului cu sfîrcul pieptului. REBREANU, I. 34. Foc îmi ieșea din sfîrcurile urechilor și mînile îmi erau înghețate. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Bastonul... nu atinse decît ușor sfîrcul urechii amicului nostru. CARAGIALE, M. 91. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgîrci. Coastele sînt legate de osul spinării prin sfîrcuri, ca să se poată mișca. La TDRG. 2. Vîrful flexibil al mustăților, al cozii animalelor și, prin analogie, al unui bici. Mustața căruntă îi era răsucită și întărită cu săpun la sfîrcuri. SADOVEANU, O. VI 343. S-a așezat jos, privind mulțimea și legănîndu-și sfîrcul de coadă copoiesc. POPA, V. 109. Călușeii, atinși cu sfîrcul biciului, porniră pe podul de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 34. ♦ (Rar) Vîrful altor obiecte. Se culcă cu soarele la sfîrcul opincilor. GALACTION, O. I 46. Norii se grămădeau unul peste altul pe muchea dealurilor, zdrențuindu-se în treacăt de sfîrcurile brazilor. La TDRG- Ci mai tare mi-l bătea... Cu sfîrcul paloșului. TEODORESCU, P. P. 542.

DESAGĂ, DĂSAGĂ, ❍ DISAGĂ (pl. -agi) sf., ‼ DESAG sm. 1 Fie-care din cei doi saci ai desagilor: I-am pus în desaga din dreapta, peste niște haine (CAR.); umplu cealaltă dăsagă cu galbeni și plecă (DLVR.); intrase ... ca în casa lui, cu desagul de cărți pe umăr (DEM.) ¶ 2 pl. Doi saci împreunați la deschizătura lor și cari se poartă atîrnăți pe umeri sau se așază de-o parte și de alta a șelei (🖼 1789, 1790): i s’au rătăcit un cămăraș a lui, cu o pareche de desagi cu galbini (NEC.); ia-ți, popo, dăsagii și toiagul și pe ici ți-e drumul (CRG.); cu același înțeles și sg.: își luă desaga de pe umeri și o puse jos lîngă el (GN.); toți... cu pistoale la brîu și cu cîte un desag cu merinde la spinare (I.-GH.) [ngr. bg.].

ÎNCRUCIȘARE, încrucișări, s. f. Acțiunea de a (se) încrucișa și rezultatul ei. 1. Așezare, împreunare, îmbinare crucișă a mai multor lucruri. Încrucișarea fiarelor. ▭ Lanul de orz se împlinise și cu greu i se mai putea deosebi încrucișarea rîndurilor. MIHALE, O. 454. ♦ Locul unde se încrucișează două drumuri, linii etc.; întretăiere. Roțile pocneau tot mai des peste încrucișări, treceau de pe o linie pe alta cu o siguranță mașinală. REBREANU, R. I 13. Ai observat încrucișarea ulițelor în mijlocul satului? id. ib. 75. 2. (Biol.) Împreunare, împerechere (de obicei artificială) de animale sau de plante (cu scopul ameliorării rasei). Pentru obținerea unei producții mai mari de carne și grăsime se va aplica pe o scară largă metoda încrucișării artificiale. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2859. Oamenii își făceau vizite și își admirau, unii altora, micile făpturi întraripate. Făceau între ei schimburi. Își împrumutau porumbița pentru încrucișare. PAS, Z. I 129. 3. (Lingv.) Schimbarea formei unui cuvînt sau a structurii unei expresii, în urma confuziei create cu un cuvînt sau cu o expresie asemănătoare (ca formă sau ca sens); contaminare. Construcția «haine de gata» e rezultatul încrucișării între «haine gata» și «haine de comandă». ♦ Influențare reciprocă a două limbi aflate în contact îndelungat și de pe urma căreia una din limbi iese de obicei învingătoare, impunîndu-se în dauna celeilalte, care dispare treptat. Încrucișarea nu dă o nouă, o a treia limbă, ci menține una dintre limbi, menține structura ei gramaticală și fondul ei principal de cuvinte și îi dă posibilitatea să se dezvolte potrivit legilor ei interne de dezvoltare. STALIN, PROBL. LINGV. 27. I. V. Stalin a arătat că din încrucișările cu alte limbi, vocabularul limbii ruse nu a slăbit, ci s-a întărit întotdeauna. MACREA, F. 18.

PERNĂ, perne, s. f. (Și în forma perină) 1. Un fel de sac umplut de obicei cu fulgi, pe care-și pune cineva capul cînd se culcă. Își întorcea perna pe partea cealaltă și-și vîra brațul sub căpătîi. VLAHUȚĂ, O. AL. 103. Resfiratul păr de aur peste perini se-mprăștie. EMINESCU, O. I 79. Zi și noapte l-a vegheat, Perne albe i-a mutat. ALECSANDRI, P. P. 112. ◊ Expr. A muri fără pernă la cap = a muri în mare sărăcie. Ba moare fără lumină Și la cap fără perină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 320. ◊ Fig. Vînătorii osteniți S-așază-n giur grămadă, Unii pe trunchi, alții lungiți Pe perne de zăpadă. ALECSANDRI, P. III 139. ◊ Pernă electrică = pernă plată în care se găsesc rezistențe electrice izolate și releuri de protecție, întrebuințată ca termofor. ♦ Obiect de tapițerie format dintr-un sac umplut cu păr, iarbă-de-mare etc., care se așază pe scaune, pe băncile unui automobil, ale unui vagon de tren etc. 2. Stratul de lemn de care e prins brotacul (la roata morii); perinoc. 3. Nimfa furnicii. – Variantă: perină s. f.

ȚIGARĂ, țigări, s. f. Mic sul făcut dintr-o foiță de hîrtie umplută cu tutun tăiat mărunt și care se aprinde la un capăt, trăgîndu-se în piept fumul rezultat. Se așeză la gura sobei, își aprinse țigara și pufăind fumul spre jăratic, își trecu stînga prin mustață. SADOVEANU, O. VII 334. Cei doi oameni cu șepci albastre au zvîrlit țigările. SAHIA, N. 59. Liniștit îmi sorbeam cafeaua și îmi fumam țigara. HOGAȘ, M. N. 39. ◊ Țigară de foi = țigară mai mare, făcută din foi de tutun înfășurate una peste alta. Aprinse o țigară de foi, aruncind chibritul pe covor. C. PETRESCU, A. 354. ◊ Expr. (Popular) A bea o țigară = a fuma. A face (a suci sau a răsuci) o țigară = a pregăti o țigară, făcînd sul foița umplută cu tutun. Își mai răsuci o țigară. SADOVEANU, O. I 360. Mai sucești vreo țigară, numeri fire de musteți. EMINESCU, O. I 155.

ÎNCĂLECA, încalec, vb. I. 1. Tranz. (Folosit mai ales absol.) A se sui călare (pe cal sau pe alt animal). Dacă poftești să mergi și d-ta, încalecă îndată. ISPIRESCU, L. 9. Genarul încălecă și zbură... în urma fugiților. EMINESCU, N. 15. Încălecînd, se înturnă la palat. NEGRUZZI, S. I 149. Mîndra calu-ncăleca, Spre Muncel vesel pleca. ALECSANDRI, P. P. 49. ◊ Intranz. (Complementul indică un cal sau alt animal) Fata împăratului încălecă apoi pe Galben-de-Soare. ISPIRESCU, L. 22. Hai, încalecă iute pe cal și te du la nuntă. CREANGĂ, P. 170. Încălecați pe cai, pe măgari... și, după zmeu, la goană! ALECSANDRI, T. I 420. (Complementul indică un lucru) Încalec pe copacul doborît și-l curăț de crengi. STANCU, D. 142. Încalecă pe un biet de lemn. ȘEZ. III 192. (Formulă în povestiri) Am încălecat... pe-o șa și-am venit de v-am spus povestea așa. CREANGĂ, P. 34. (Fig.) Mă hotăresc a-mi scutura lenea și a încăleca pe condei. ALECSANDRI, C. 95. ◊ Refl. (Rar) Pe cal s-a încălecat. SEVASTOS, N. 119. ♦ (Cu privire la persoane) A așeza călare. Pe un cal l-încălica, La Brăila-l trimetea. TEODORESCU, P. P. 575. ♦ (Cu privire la cai) A călări. Iapa sură pe care o încăleca un jocheu, a nu știu cărui domn... NEGRUZZI, S. I 42. Purta platoșă ostășească și încăleca un cal negru. BĂLCESCU, O. II 242. 2. Refl. reciproc. A se suprapune (trecînd sau stînd unul peste altul). Norii, jos de tot, se mișcau în palii lungi, încălecîndu-se unii peste alții. D. ZAMFIRESCU, R. 254. Pe sus stînci uriașe, diforme, se încalecă, se-nghesuiesc. VLAHUȚĂ, O. AL. II 32. ◊ Fig. Meșterul Roman simți cuvintele încălecîndu-i-se încă din gîtlej. GALAN, Z. R. 87. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la oameni) A se face stăpîn, a pune stăpînire pe ceva, a subjuga, a supune. ♦ Intranz. (În expr.) A încăleca pe nevoie = a răzbi, a ieși deasupra unei nevoi. Munceau în dreapta și în stînga, că doar-doar a încăleca pe nevoie. CREANGĂ, P. 140. – Variantă: încălica (COȘBUC, P. II 177, SEVASTOS, N. 169, ALECSANDRI, P. P. 387) vb. I.

îndesa [At: DOSOFTEI, V. S. 3/1 / V: (cscj) ~si, (rar) ~și / Pzi: îndes / E: ml ◊ in-de(n)sare] 1-2 vtr (Rar) A (se) înmulți peste măsură într-un spațiu restrâns. 3 vr (Rar) A năvăli undeva sau asupra cuiva. 4 vr (Rar) A pătrunde undeva pe furiș. 5 vr (Rar; d. piele) A se îngroșa. 6-7 vtr A (se) îndesi. 8 vt A apăsa pentru a face să încapă cât mai mult într-un spațiu limitat. 9 vt A face cât mai compact un material. 10 vt A-și așeza căciula, pălăria etc. trăgând-o cât mai mult pe cap. 11 vt (Pop; îe) A-și ~ căciula pe urechi A se arăta nepăsător. 12 vt (Îae) A se preface că nu știe despre ce e vorba. 13 vt (Nob) A fi incomodat de șa. 14 vt (Înv) A introduce prin împingere. 15 vr (D. oameni) A se îngrămădi unul lângă altul sau unul peste altul. 16-17 vtr (Pop; d. oameni) A (se) grăbi. 18 vt (Înv) A copleși pe cineva cu vizitele, cu prezența. 19-20 vtr (Înv) A (se) repeta.

CERC (pl. -curi) sn. 1 📐 Suprafață plană limitată de circonferență (🖼 1068): suprafața ~ului ¶ 2 📐 Circonferență însăși (în mod impropriu): a face ~uri ¶ 3 Legătură de lemn sau de fier în formă de cerc cu care se înțepenesc și se strîng doagele unei buți (🖼 1069): au făcut îndată polobocul, l-au înfundat de un capăt și l-au cercuit bine, ~ lîngă ~ (SB.); (P) nici talpa casei ~ de bute, nici mojicul om de frunte ¶ 4 Legătură de lemn sau de metal cu care se strînge bine o ladă, cu care se înțepenește un cufăr, un geamantan, etc.: are un geamantan de pînză cu ~uri de tinichea (CAR.) ¶ 5 Verigă de fier cu care se îmbracă capătul butucului de la roată ¶ 6 Scheletul de cercuri de lemn peste care se pune pînza ce alcătuește coviltirul unui car: unii încărcați cu vîrf pînă la ~ul coviltirului, alții cu căruțele goale (DLVR.) ¶ 7 Cerc de lemn cu care se joacă copiii (🖼 1070) ¶ 8 CEARCĂN: ochii lui roșii erau înconjurați de două ~uri vinete (GN.) ¶ 8 Așezarea unor obiecte sau unor persoane în mod circular încît să se apropie de figura unui cerc: a așeza scaunele în ~; cîteva prietene ale cucoanei Anicuței steteau în ~ (BR.-VN.) ¶ 10 Adunare de persoane strînse în jurul cuiva: ~ul de lume se făcea tot mai mare în jurul înnecatei (S.-ALD.); la o răspîntie, vede un ~ de oameni și pe cineva la mijloc care făcea gălăgie (ISP.) ¶ 11 Asociațiune, societate ai cărei membri se adună într’un local al lor, spre a juca, spre a discuta, spre a citi ziare, etc.: ~ politic; ~ literar, ~ militar ¶ 12 Localul unde se adună membrii unei astfel de societăți ¶ 13 Societate, mediu, clasă socială: reușiră să producă în ~urile înalte un curent defavorabil amicului Manolache (CAR.) ¶ 14 Ⓕ Întindere, limite, sferă: ~ul cunoștințelor noastre; să determine în mod precis ~ul acelei acțiuni (I.-GH.) ¶ 15 Ⓕ 📖 🦉 ~ vițios, raționament defectuos, demonstrațiune bazată pe ceea ce trebue probat, sau cînd două lucruri se explică unul prin celălalt în mod reciproc, și amîndouă rămîn astfel fără explicațiune ¶ 16 🌍 Diviziune teritorială în unele țări ¶ 17 🌍💫 Cercuri polare, mici cercuri ale sferei cerești sau ale sferei pămîntești depărtate cu 66°,30' de ecuator (🖼1071) [Iat. cĭrcus].

CLAIE (pl. clăi) sf. 1 🚜 Grămadă mare de fîn de formă conică sau în formă de colibă, alcătuită din mai multe căpițe (🖼 1277) ¶ 2 🚜 Grămadă mare de grîu secerat alcătuită dintr’un număr de 15-25 de snopi, la clăile conice, sau de 26-36 de snopi, la cele în formă de colibă; o jumătate de ~ sau „picior” se numește o grămadă de 13-17 snopi de grîu așezați în formă de cruce; din clăi se alcătuesc apoi stoguri, șire sau girezi: o parte din bucate erau secerate, legate în snopi și movilite în clăi (DLVR.); Ⓕ: făcuse și o jumătate de ~ de copii (SB.) ¶ 3 Ⓕ Grămadă, droaie: urmăriți de o ~ de băieți și fete ce se țin grapă de noi (ALECS.) ¶ 4 loc. adv. F: ~ peste grămadă, îngrămădiți unul peste altul: vedem în prund cîțiva oameni ~ peste grămadă (CRG.); Ⓕ: și laudele curgeau ~ peste grămadă (DLVR.) [sl. kladnja].

GRĂMADĂ, grămezi, s. f. 1. Cantitate mare de lucruri (de același fel) așezate unele peste altele (în neorînduială); cantitate mare dintr-un material strîns la un loc (în formă de movilă). Zac în soare grămezi de var și nisip. STANCU, U.R.S.S. 165. Pe alocuri se zăreau grămezi de porumb auriu, curățit de foi. SANDU-ALDEA, U. P. 136. Azi grămezi mai sînt, de piatră, din cetatea cea de ieri. EMINESCU, O. IV 116. Cîte cinci mi-i așeza, Nouă grămezi că făcea. TEODORESCU, P. P. 512. ◊ Fig. Pe cer grămezile de stele Răsar ca niciodată parcă. ANGHEL, Î. G. 37. De subt marginile depărtate ale văzduhului de pretutindeni, nenumărate grămezi vinete de nouri posomorîți, cu frunți îndrăznețe și amenințătoare, se iviră fără de veste. HOGAȘ, M. N. 175. ◊ (În comparații și metafore) Argatul, atras de gemetele lui Vasile, se îndreptă spre poiată, îl găsi grămadă în fundul poieții. BUJOR, S. 93. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. ◊ Expr. A cădea (sau a se prăbuși) grămadă = a cădea jos în nesimțire (ca o masă inertă). S-au ridicat cu picioarele în sus și au căzut grămadă sub oiște. PREDA, Î. 26. Și Ben-Omar – un leș la chip – S-a prăbușit grămadă jos. TOMA, C. V. 49. Căzu grămadă în fundul poieții, ținîndu-se cu mîna de cap și văitîndu-se înăbușit. BUJOR, S. 93. A da (sau a face, a pune) pe cineva grămadă (jos) = a trînti, a doborî (pe cineva); p. ext. a omorî (pe cineva). Și n-am fost slab și nici fricos: Pe opt ți-i dau grămadă jos. COȘBUC, P. I 199. De-ar fi dorul vînzător, Io m-aș face negustor; L-aș face grămadă-n șură Și l-aș da cui îmi dă gură. HODOȘ, P. P. 35. Claie peste grămadă v. claie. 2. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») Cantitate, număr mare; mulțime, sumedenie, puzderie. Grămezi de leși fugeau alungate. SADOVEANU, O. I 254. Pe-un cîmp, o grămadă de oameni prăfuiți, osteniți, aduși de șale, merg delaolaltă. GÎRLEANU, L. 43. I-au dat o grămadă de bani. SBIERA, P. 132. E bolnavă de-o grămadă de vreme. RETEGANUL, P. I 24. ◊ Loc. adv. Cu grămada = în număr mare, cu duiumul, cu nemiluita. Cădeau d-a stînga și d-a dreapta lui cu grămada. ISPIRESCU, L. 170. Cîrdurile de gîște sălbatice... trec mereu cu grămada d-a lungul Buzăului. ODOBESCU, S. III 23. ◊ (În metafore și comparații) Cei mai mici, de foame-aduși, Se scîncesc și plîng grămadă Pe la uși. COȘBUC, P. I 224. Toți banii ce fur din țară [boierii] îi duc pe tot anul grămadă în străinătate, ca să încurajeze industria străină. BOLLIAC, O. 238.

MACAT s. n. 1. (Învechit) Loc (acoperit) de pe podea, pe care șed turcii. L-au pus viziriul de au ședzut înaintea viziriului pre măcat. NECULCE, L. 12. Domnul nu șede în scaun, ce șăd amândoi pe măcat. GHEORGACHI, LET. III, 302/37. 2. Cuvertură (brodată sau înflorată) care se așterne pe pat, pe divan, mai rar pe masă; scoarță sau covor care se pune pe pereți. Șase perine de postav cu măcatul lor (A. 1813). URICARIUL, XIV, 234. Mobilierul se compunea din două paturi de scînduri înfundate, acoperite cu saltele și perne, peste care erau întinse macaturi de lînă de Brussa. FILIMON, O. I, 178, cf. 265. Patul Chiajnei [era] acoperit cu un macat de piei de urs. ODOBESCU, S. I, 131. Parcă văz doi, trei, patru broscoi... tolăniți grămadă... cu picioarele murdare pe macatul cel mai scump al vostru. DELAVRANCEA, O. II, 358. Două paturi curat așternute. . . cu macaturi de cit gros. HOGAȘ, DR. II, 5. Îi așeză unul lîngă altul... acoperindu-i cu colțul macatului, ARDELEANU, D. 46. Două sofale. . . așternute cu macaturi roșii de Smirna. împodobite cu ciucuri venetieni de aur.CAMIL PETRESCU, O. I, 261. Un pat de scînduri. . . acoperit cu măcat de cit decolorat, BRĂESCU, A. 21. Patul mare, de fier, acoperit cu macat galben. STANCU, R. A. I, 114. Vînzătorul sta culcat Tocma-n fund pe un macat. ALECSANDRI, P. P. 137, cf. ALR II/I MN 138, 3901/836, 876, ALRM II/I h 365. ♦ (Olt., Munt., Mold.) Țesătură țărănească de lînă sau de bumbac, din care se fac fețe de plapumă și de perne sau cuverturi pentru paturi. Un tulpan închipuit din cîteva capete de macat înnădit. GALAN, Z. R. 190. Să zicem că te-ai putea învăța să faci cu acul muște-ncălecate... Dar macaturile în 32 de ițe, le-ncurci fără dor și poate. PLOPȘOR, C. 151. Macaturi de pat, de perne, H II 31, cf. 81, 89, 118, 126, 132, 147, 207, III 73, IV 157, 312, V 4, 11, XI 247, XII 240, XIV 249, XVI 161, A VI 19, 26. – Pl.: macaturi și macate (H II 214). – Și: (popular) măcát s. n.; (regional) macátă (H II 63) s. f. – Din tc. makat.

chingă sf [At: CANTEMIR, ap. TDRG / V: chirgă, (cu asimilare) ~ncă, (hiperurbanism) pin~ / Pl: ~ngi / E: ml *clinga cf cingă, închinga, deschinga] 1 Cingătoare purtată de bărbați peste brâu. 2 Brâuleț simplu, scurt și lat, cu care se încing țărăncile și copiii. 3 (Pgn) Brâu. 4 (Îs) ~ngile mantalei Două bucăți de stofa care se încheie spre a strânge mantaua peste mijloc sau a o face mai strânsă la spate Si: gaică. 5 Bandă lungă de cânepă sau de curea, cu cataramă, cu care se fixează șaua pe cal Si: taftur. 6 Bandă care se pune pe umeri, pe la spatele gâtului, spre a ridica o greutate. 7 (Pop; îe) Cal bătrân cu ~ roșie Lucru nepotrivit, strident. 8 (Îae) Lucru ridicol. 9 (Pop; îe) A strânge sau a ține în (rar, din) ~ngi A închinga strâns calul. 10 (Fig; îae) A constrânge pe cineva. 11 (Fig; îae) A obliga pe cineva să facă o mărturisire, să plătească Si: a strânge pe cineva cu ușa. 12 (Fig; îae) A lua pe cineva din scurt. 13 (Îs) Pat de ~ngi Pat în care salteaua se așază pe^[1] chingi (22) și care se poate desface și strânge după necesitate. 14 (Pop; îe) A slăbi din ~ngi A slăbi chinga calului. 15 (Fig; îae) A lăsa pe cineva mai liber. 16 (Pfm; îe) A-l ține (pe cineva) ~ngile A se simți în putere. 17 (Îae) A fi în stare. 18 (La unelte, construcții, etc) Bucată de lemn (rar, de fier), prinsă de obicei de-a curmezișul peste altele și servind la întărirea lor Si: stinghie. 19 Cele două scânduri care leagă tălpile războiului de țesut. 20 (Țes) Razele, carafetele sau stinghiile urzitoarei. 21 Stinghia care unește picioarele mesei. 22 Bară (de lemn) care susține patul. 23 Coama cheotoare unde se îmbină căpriorii la casă. 24 Lațul bătut peste căpriori. 25 Funie sau prăjină pe care sunt atârnate cărnurile afumate. 26 (La moara de vânt) Drevele aripilor și brațele brâului. 27 Bară de lemn unind scândurile care formează fundul și scoarțele căruței. 28 Brăcinar la plug. 29 Parte a grapei în care sunt înfipți colții. 30 Puntea ferăstrăului. 31 Bară de lemn care fixează doagele fundului unui butoi. 32 (La piua tăbăcarului) Stinghie care leagă cei doi drugi bătuți în pământ. 33 Elementele care fixează doagele teascului. 34 Parte a luntrei sau a dubasului. 35 Par gros de 15-22 cm, lung de 4-5 m, care servește la fixarea lemnelor în plută Si: căpătâi, conciu, cunună, fălcea, fleașcă, tar. 36 (Îs) ~ cioplită Scândură la plută, cioplită pe jumătate, care se aplică peste mărgelătură. 37 Element de susținere a parilor așezați în stive. 38 Suport pe care se sprijină barele scrânciobului. 39 Fâșie de pământ lungă și îngustă.

SOLZ, solzi, s. m. 1. Fiecare dintre micile plăci dure și lucioase care, suprapunîndu-se parțial unele peste altele, acoperă corpul celor mai mulți pești și reptile, picioarele păsărilor și anumite părți ale corpului unor mamifere. Solzi de pește, lipiți în crețuri, sticleau verzui în lumina piezișă a soarelui. SADOVEANU, O. III 654. Se puse deci de o curăță [mreana] de solzi. ISPIRESCU, L. 280. Șarpe lung cu solzii verzi. ALECSANDRI, P. P. 11. (În basme) Au venit ca să serbeze nunta gingașei mirese; Feți-frumoși cu păr de aur, zmei cu solzii de oțele. EMINESCU, O. I 85. (Folosit la țară pentru cîntat, în loc de frunză) Într-o vreme a prins a cînta din solz, ca să nu-i fie urît. SADOVEANU, B. 144. Dar unul cînta cu solzul. PĂSCULESCU, L. P. 212. ◊ Fig. Grăind așa domol prin pacea nopții, s-au apropiat de prunduri pustii și în fund s-au văzut licărind solzii de valuri ai vadului. SADOVEANU, N. P. 34. S-a pornit apoi vreme rea cu vînturi reci și lapoviță, care îmbrăca copacii în solzi strălucitori de gheață. I. BOTEZ, ȘC. 70. ◊ Loc. adv. În solzi = așezat ca solzii, acoperindu-se în parte unul pe altul. (Fig.) [Bistrița] își rostogolește în solzi pînza scînteietoare. RUSSO, O. 104. 2. Fiecare dintre frunzulițele care acoperă și apără bulbii, mugurii și alte organe ale plantelor. Crinul se înmulțește, tăindu-se solzii. La TDRG. 3. Fiecare dintre micile plăci de metal din care sînt formate armurile sau anumite obiecte de podoabă. Stăpîna casei, îmbrăcată într-o rochie neagră de mătasă ușoară, încinsă peste mijloc cu un colan lucrat în solzi auriți, stătea în picioare dinaintea mea. HOGAȘ, M. N. 20. 4. Stratul exterior pe care-l prezintă o secțiune transversală făcută într-o fibră de lînă. Prin solzi, lîna se distinge ușor de celelalte fibre textile. 5. Fig. (Popular) Murdărie, jeg care se depune pe piele în formă de mici cruste. Dar eu, frate, mult mă tem De căzlariul [ = eunucul] din harem... Buzat, negru, ras pe cap Și cu solzii mari de crap. ALECSANDRI, P. P. 106. ◊ Expr. A-i cădea cuiva (sau a face să-i cadă cuiva) solzii de pe ochi = a deveni (sau a face pe cineva să devină) dintr-o dată conștient de realitate. După aceea i-or cădea solzii de pe ochi, și are să se mire el singur de ce i-a fost drag. SADOVEANU, F. J. 337. O, Alah bun și prea milostiv, a cuvîntat cu pătrundere Mehmet, închinîndu-se spre răsărit, fă să cadă solzii de pe ochii neștiutorului! id. O. L. 216.

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

încălecare sf [At: PSALT. 321/18 / Pl: ~cări / E: încăleca] 1 Așezare călare Si: încălecat¹ (1), (înv) încălecătură (1-2), (îvp) încălărare (1). 2 (Îvp; pex) Călărit¹. 3 (Înv) Părăsire călare a unui loc de către popoare nomade sau de către armate Si: încălecat¹ (3). 4 (D. cabaline) Împerechere a cabalinelor Si: încălecat¹ (4), (înv) încălecătură (3), (îvp) încălărare (3). 5 (Pfm) Suprapunere. 6 (Pfm) Supunere. 7 (Înv) Trecere în versul următor a unuia sau mai multor cuvinte care ar fi aparținut, ca idee, versului precedent. 8 (Glg) Ruptură produsă în scoarța pământului, însoțită de deplasarea unei mase de roci peste alta.