SFÎRC, sfîrcuri, s. n. 1. Vîrful elastic, moale sau cartilaginos al anumitor organe. Femeia își făcu loc alături de dînsul, astupînd gura copilului cu sfîrcul pieptului. REBREANU, I. 34. Foc îmi ieșea din sfîrcurile urechilor și mînile îmi erau înghețate. VLAHUȚĂ, O. A. 344. Bastonul... nu atinse decît ușor sfîrcul urechii amicului nostru. CARAGIALE, M. 91. ♦ Tendon cartilaginos care leagă între ele diferite oase ale corpului; zgîrci. Coastele sînt legate de osul spinării prin sfîrcuri, ca să se poată mișca. La TDRG. 2. Vîrful flexibil al mustăților, al cozii animalelor și, prin analogie, al unui bici. Mustața căruntă îi era răsucită și întărită cu săpun la sfîrcuri. SADOVEANU, O. VI 343. S-a așezat jos, privind mulțimea și legănîndu-și sfîrcul de coadă copoiesc. POPA, V. 109. Călușeii, atinși cu sfîrcul biciului, porniră pe podul de gheață. SANDU-ALDEA, U. P. 34. ♦ (Rar) Vîrful altor obiecte. Se culcă cu soarele la sfîrcul opincilor. GALACTION, O. I 46. Norii se grămădeau unul peste altul pe muchea dealurilor, zdrențuindu-se în treacăt de sfîrcurile brazilor. La TDRG- Ci mai tare mi-l bătea... Cu sfîrcul paloșului. TEODORESCU, P. P. 542.

JOS, JOASĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ◊ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. ◊ Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ieșit din uz; azi ironic) Muncă de jos = muncă la care era trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunete muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz., refl. și tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul. ◊ Expr. (Tranz.) A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos, în pământ (de rușine, de timiditate etc.). ♦ A (se) deplasa în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pământ, a veni în jos din înălțime. ♦ Intranz. (Despre soare, lună) A apune. ♦ Fig. (Pop.) A renunța la domnie, la tron; a abdica. 2. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață etc.) A se lăsa, a cădea; a sosi. 3. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru, temperatură etc.) A scădea (indicând răcirea timpului, atenuarea sau dispariția febrei etc.). 4. Tranz. A schimba înălțimea glasului, trecând la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas mai puțin intens, mai scăzut. 5. Intranz. și refl. A-și avea originea, a se trage din... 6. Refl. Fig. A se înjosi. [Var.: pogorî vb. IV] – Cf. pogorî.

PĂMÂNT ~uri n. 1) Planetă din sistemul solar pe care a apărut și se dezvoltă viața. ◊ La capătul ~ului foarte departe; neînchipuit de departe. Ca de la cer la ~ de un contrast izbitor. Cât (sau de când) e lumea și ~ul a) (din) totdeauna; veșnic; b) niciodată; nicicând. A se crede (sau a se socoti) buricul ~ului v. BURIC. A nu ști (sau a nu afla, a nu auzi) nici ~ul a nu ști (a nu afla, a nu auzi) nimeni. 2) Înveliș extern solid (neacoperit cu ape) al acestei planete; uscat. 3) Strat superior afânat al acestui înveliș caracterizat prin fertilitate, în care se dezvoltă plantele; sol. ◊ ~ galben lut. ~ negru cernoziom. Ca ~ul a) negru; b) de culoarea pământului; pământiu. La ~ a) culcat jos; b) distrus moralicește. A face una cu ~ul sau a șterge (sau a rade) de pe fața ~ului a nimici complet. A lăsa ochii în ~ a privi în jos (de rușine, de emoție etc.). A fugi mâncând ~ul a fugi foarte tare. A-i fugi ~ul de sub picioare a) a-și pierde echilibrul; b) a-și pierde susținerea, sprijinul. A ieși (sau a apărea, a răsări) ca din ~ a se ivi pe neașteptate. Parcă a intrat în ~ (sau parcă l-a înghițit ~ul) a dispărea brusc. A băga (pe cineva) (de viu) în ~ a chinui (pe cineva) sistematic, pricinuindu-i moartea prematură. A intra în ~ de rușine a simți o rușine foarte mare. A scoate (sau a aduce) din ~ (sau din fundul ~ului) a găsi neapărat (pe cineva sau ceva). A nu-l primi pe cineva nici ~ul a fi un mare nemernic. ~uri rare grup de oxizi ai unor elemente chimice rare, având proprietăți asemănătoare. 4) Teritoriu aparținând unei țări. A acapara ~uri străine. ◊ Obiceiul ~ului obicei tradițional, nescris, al unei colectivități, transmis din generație în generație. 5) Teren cultivabil, folosit în agricultură; câmp. ◊ Sărac lipit ~ului foarte sărac. 6) Populație a acestei planete; lume; omenire; umanitate. /<lat. pavimentum

stropésc v. tr. (vsl. kropiti, pol. skropič, a stropi. V. strop). Ud, aruncînd stropĭ (picăturĭ aruncate). A stropi cu noroĭ, a trece cu trăsura stropind cu noroĭ pe ceĭ de jos, (fig.) privesc cu dispreț.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz., refl. și tranz. A (se) da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul. ◊ Expr. (Tranz.) A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos, în pământ (de rușine, de timiditate etc.). ♦ A (se) deplasa în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura spre pământ, a veni în jos din înălțime. ♦ Intranz. (Despre Soare, Lună) A apune. ♦ Fig. (Pop.) A renunța la domnie, la tron; a abdica. 2. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață etc.) A se lăsa, a cădea; a sosi. 3. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru, temperatură etc.) A scădea (indicând răcirea timpului, atenuarea sau dispariția febrei etc.). 4. Tranz. A schimba înălțimea glasului, trecând la un registru mai profund; a vorbi, a cânta cu glas mai puțin intens, mai scăzut. 5. Intranz. și refl. A-și avea originea, a se trage din... 6. Refl. Fig. A se înjosi. [Var.: pogorî vb. IV] – Cf. pogorî.

JOS, JOASĂ, joși, joase, adv., adj. I. Adv. 1. Aproape de pământ, la nivelul pământului; într-un loc mai puțin ridicat (decât altul). ♦ De sus până jos = în întregime. De sus în jos = în direcție verticală coborâtoare. Cu fața în jos = (culcat) pe burtă. Cu capul în jos = a) cu capul plecat; b) atârnat sau spânzurat de picioare; c) pe dos, alandala, anapoda. Cu nasul în jos = supărat, trist; umilit, rușinat. ◊ Loc. adj. (Pop.) Din jos = a) care se află într-o regiune așezată mai la vale sau mai la sud; b) care vine din mase, din popor; c) care face parte din mulțimea oamenilor de rând. ◊ Loc. prep. (Substantivat) În (sau din) josul = în (sau din) partea inferioară, de la baza unui loc, a unui obiect. În josul apei = în direcția curgerii apei; la vale; în aval. ◊ Expr. A (se) da jos = a (se) coborî. A lăsa jos = a lăsa din mână, punând în altă parte. A lăsa ochii în jos = a privi spre pământ (rușinat, timid etc.). A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămâne) mai pe jos (sau prejos) = a nu fi întrecut, a nu rămâne în urmă. A privi (sau a măsura) pe cineva de sus în jos = a privi pe cineva cu dispreț. ♦ (Cu valoare de interj.) Exprimă o comandă de așezare sau ostilitatea, dezaprobarea etc. față de cineva sau de ceva. ♦ Fig. În stare de decădere morală, materială sau socială. ◊ (Ironic) Muncă de jos = muncă la care este trimis cineva retrogradat dintr-o funcție de răspundere. 2. La nivelul locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. ◊ Pe jos = a) pe pământ; b) cu piciorul. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pământ sau pe dușumele. II. Adj. 1. Care este puțin ridicat de la pământ; scund. ♦ (Despre frunte) Îngust. 2. (Despre terenuri) Așezat într-un loc mai coborât, în vale; p. ext. apătos, mocirlos. 3. (Despre glas și despre sunetele muzicale) Care are o tonalitate coborâtă; grav, gros, adânc, profund. 4. (Fiz.; despre temperatură, presiune etc.) Scăzut, mic, coborât. 5. (Fiz.; despre frecvențe) Cu un număr mic de perioade pe unitatea de timp. – Lat. deo[r]sum.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A se da jos dintr-un Ioc ridicat sau dintr-un vehicul; (uneori determinat pleonastic prin «la vale») a merge în jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. Din trăsură, el a coborît cel din urmă. SAHIA, N. 55. Coborîndu-se în fîntînă, umple întîi plosca și o pune la șold. CREANGĂ, P. 205. Arald atunci coboară de pe-al lui cal. EMINESCU, O. I 93. Pe-un picior de plai, Pe-o gură de rai, lată, vin în cale, Se cobor la vale Trei turme de miei Cu trei ciobănei. ALECSANDRI, P. P. 1. Fig. Privirile coboară mereu, din platou în platou. BOGZA, C. O. 21. ◊ Tranz. (Cu privire la un drum, la un teren etc.) Umblăm domol; suim poteci oable și coborîm prăpăstii. SADOVEANU, B. 6. Ai avut mare noroc de mine, de n-ai apucat a coborî priponii ista. CREANGĂ, P. 202. Dealuri multe ei suiră, Multe dealuri coborîră. ALECSANDRI, P. P. 165. ♦ Intranz. A zbura în jos, a veni jos din înălțime. În urma tractoarelor, berzele coborau mai puțin sperioase, obișnuite cu zgomotul motoarelor. MIHALE, O. 185. Coborî în jos, luceafăr blînd, Alunecînd pe-o rază. EMINESCU, O. I 168. ♦ Intranz. (Despre ape curgătoare) A curge la vale. E Oltul care... neîntrerupt coboară. BOGZA, C. O. 95. ◊ Intranz. (Despre corpuri cerești) A se apropia de asfințit, a apune. Soarele coboară într-o tăcere care neliniștește gîzele. C. PETRESCU, S. 245. Luna se cobora încet, mărindu-se, spre pămînt. EMINESCU, N. 25. ♦ Refl. Fig. (învechit, determinat prin «din scaun», «de pe tron») A renunța la domnie, a abdica. Împăratul se coborî din scaun și se urcă fiul cel mic. ISPIRESCU, L. 40. 2. Tranz. A da pe cineva sau ceva jos de la o înălțime oarecare. Coborîndu-l [pe Hercule din cer], îl puse iarăși în leagăn. ISPIRESCU, U. 19. Coboară din pod un păpușoi și desface grăunțele ce-i trebuiesc. ȘEZ. III 126. ◊ Expr. A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos. Ei! nu mai coborî ochii și zi că vrei, să se sfîrșească comedia. ALECSANDRI, T. 320. ♦ A trage, a apleca, a lăsa în jos. Costea aprinse țigara, coborî fereastra și rămase rezemat de bara de alamă. C. PETRESCU, C. V. 17. Și numai după ce ea plecă de lîngă dînsul, se hotărî să coboare pleoapele peste globurile ochilor care păstrau încă imaginea ei. BART, E. 352. 3. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață, vînt etc.) A se lăsa, a cădea. Astăzi, ca și alte dăți. Lungă liniște coboară Peste mari singurătăți. TOPÎRCEANU, B. 23. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. Printre brazi coboară vîntul Ca un foșnet lung de apă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Noaptea începu să coboare liniștită. DUNĂREANU, N. 20. 4. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru și temperatură) A scădea. Temperatura a coborît sub 0°. 5. Tranz. (Cu privire la glas sau la ton) A schimba intensitatea sau înălțimea trecînd la un registru mai profund. Oratorul coborî deodată tonul. ◊ Refl. (în glumă) (Ciupici scoate cîteva note grave, voind a imita pe un basso italian) Millo: Destul! De te mai coborai nițel, ajungeai la catul de jos. ALECSANDRI, T. I 290. 6. Intranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «din») A-și trage obîrșia, a avea originea, a se trage din... Ștefan cel Mare cobora din Mușatini. 7. Refl. Fig. A se înjosi. – Variantă: scoborî (VLAHUȚĂ, O. AL. II 4, CREANGĂ, P. 5) vb. IV.

JOS¹ adv. 1. (În opoziție cu sus) Aproape de pămînt; într-un loc relativ mai puțin ridicat (decît altul). Hai acum jos în tîrg să vedem ce e acolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 286. Colo jos, pe mlaștină, S-a-ntîlnit un pui de cioară C-un bîtlan de baștină. TOPÎRCEANU, B. 46. ◊ (Precizînd poziția unei locuințe într-o casă cu mai multe etaje) Mi s-a spus de jos, cînd te-am căutat la birou, că au venit sus la dumneata cei din comitetul de fabrică. DEMETRIUS, C. 20. ◊ (Precedat de prepoziția «în» arătînd direcția) Eu mă fac că pornesc în jos pe stradă. COȘBUC, P. I 106. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A da jos = a lua pe cineva sau ceva dintr-un loc mai ridicat (și a-l pune într-un loc mai puțin ridicat); fig. a obliga pe cineva să coboare, să se dea jos de undeva. A se da jos = a veni jos dintr-un loc mai ridicat; a coborî. Se dete fata jos din pom. ISPIRESCU, L. 28. Iedul cel mic se dă iute jos din horn și încuie ușa bine. CREANGĂ, P. 25. A lăsa jos = a lăsa din mînă, punînd să stea în altă parte. Ștefan și-a lăsat lingura jos, liniștit, și a început să soarbă și el supa din farfurie cu gura. SAHIA, N. 57. A lăsa ochii în jos = a privi spre pămînt (din modestie sau sfială). Da, stăpîne, zise Harap-Alb, lăsînd ochii în jos. CREANGĂ, P. 208. A nu fi (sau a nu se lăsa, a nu rămîne) mai pe (sau pre) jos = a nu fi întrecut, a nu rămîne în urmă, a nu se face de rușine. S-au bătut bine băieții noștri... dar... și noi n-am fost mai pe jos. GHICA, la TDRG. Cu fața în jos = culcat pe burtă. Îl culcă pe pat cu fața în jos. Cu capul în jos = a) cu capul plecat. Cu capul în jos, rămase o clipă pe gînduri. MIRONESCU, S. A. 34; b) atîrnat sau spînzurat de picioare; fig. pe dos, alandala, anormal. Lumea asta e pe dos. Toate merg cu capu-n jos. CREANGĂ, P. 248. Cu nasul în jos = supărat, umilit; amărît, trist. Ce-aș mai rîde să te văd întorcîndu-te cu nasul în jos! ISPIRESCU, L. 15. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. Adună cifrele de sus în jos. A privi (sau a măsura) (pe cineva) de sus în jos = a privi (pe cineva) cu dispreț. De sus pînă jos = în întregime, tot. Ne-a stropit cu noroi de sus pînă jos. ▭ Se bătură și se bătură pînă ce armăsarul sfîșiat, hărtănit de sus pînă jos și plin de sînge fu răzbit și biruit. ISPIRESCU, L. 28. (Popular) Pe din jos de... = dintr-o regiune inferioară, într-o parte situată mai jos. Pe din jos de Orăștie, vin doi frați din cătănie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 310. Pe din jos de ochișori, Rumeiorii obrăjori Sînt tocmai ca doi bujori. id. ib. 136. ◊ Loc. adj. (Învechit și popular) Din jos = care se află într-o regiune așezată mai în vale sau mai la sud. Nu mi-au venit încă buțile cu vin de la viile din jos. NEGRUZZI, S. I 82. De jos = a) arată poziția geografică a sudului sau cea topografică a unui teren coborît, inferior. Țările de jos; b) care vine din mase. Critica de jos constituie o puternică expresie a democratismului regimului nostru, a legăturilor sale indestructibile cu masele largi ale poporului, a relațiilor de deplină încredere reciprocă dintre partid, guvern și popor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2799; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din mulțimea exploatată, care aparține acestei mulțimi. Eminescu a fost reprezentantul claselor de jos vechi romînești. IBRĂILEANU, SP. CR. 166. (Expr.) Muncă de jos = muncă la care este trimis cineva pentru că nu a corespuns într-o muncă de răspundere. ♦ (Cu valoare de interjecție) Arată ostilitatea față de unele persoane, instituții etc. Jos tirania! ♦ Fig. În stare de decădere morală sau materială. Nu mă așteptam să ajungi atît de jos. 2. La nivelul pămîntului sau al locului pe care umblă cineva; la picioarele cuiva. Mă trîntesc jos, cu oamenii care se țin după mine. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Flăcăii, jos, la umbră, stau rezemați în coate. BELDICEANU, P. 62. Cîntă cucu jos pe iarbă, Necăjită-s fără treabă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 220. ◊ (Întărit prin «pe pămînt») Era jos pe pămînt. DUMITRIU, N. 149. ◊ Loc. adv. Pe jos = a) pe pămînt. Își pusese cobilița pe jos. DUMITRIU, N. 104. Și atunci o dată pornesc și turturica și calul fugînd pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Pe jos e un verde covor, Țesut cu mii tinere flori. EMINESCU, O. IV 3; b) cu piciorul (și nu cu un vehicul sau purtat de cineva). Ieși în oraș pe jos. DUMITRIU, N. 105. Nime nu s-ar fi riscat a merge pe jos singur pe uliți după ce înnopta. NEGRUZZI, S. I 15. Tu-i mere (= merge) pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ (Precedat de alte prepoziții) Și acum parcă-l văd cît era de ferfenițos și cum își culegea boarfele de pe jos. CREANGĂ, P. 148. ◊ Loc. adj. De pe jos = care se află pe pămînt sau pe dușumele. Se uită... la covorul de pe jos. DUMITRIU, N. 45. 3. (În legătură cu modul de a cînta) Profund, gros, grav. Cîntă prea jos. 4. (Învechit și regional; în legătură cu prețurile) Puțin, ieftin. Moșia a rămas tot cu nume rău... și de aceea s-a dat cel puțin cu 2000 de galbeni mai jos decît face. I. IONESCU, D. 355.

REGE, regi, s. m. 1. Conducătorul unui regat, persoana care deține puterea supremă într-un regat. V. monarh, suveran, vodă. Tu, cel mai lacom dintre regi, Ai umilit popoare-ntregi! COȘBUC, P. I 91. Minciuna stă cu regele la masă... Doar asta-i cam de multișor poveste: De cînd sînt regi, de cînd minciună este, Duc laolaltă cea mai bună casă. VLAHUȚĂ, O. A. 36. 2. Fig. Stăpîn recunoscut, cel care are poziția cea mai însemnată (prin puterea sa, prin importanța sa etc.) într-un domeniu oarecare. Un biet vultur – regele culmilor – sta pe o drugă de fier, într-o gratie murdară, privind în jos, umilit și somnoros. DEMETRESCU, O. 118. Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice, Ce din frunze îți doinește, ce cu fluierul îți zice, Ce cu basmul povestește – veselul Alecsandri. EMINESCU, O. I 32. 3. Numele piesei principale de la jocul de șah, a cărei pierdere aduce înfrîngerea jucătorului. ♦ Numele unei figuri la cărțile de joc; popă, rigă.

ZBATERE, zbateri, s. f. Acțiunea de a (se) zbate și rezultatul ei. 1. Mișcare bruscă și repetată; zvîcnire continuă; palpitație. Sufla greu... Se odihnea, așteptînd să i se aline zbaterea coastelor. DUMITRIU, B. F. 99. ◊ Fig. Cuțitul sclipi în zbaterea altui fulger și se împlîntă adînc în spatele argatului. MIHALE, O. 508. 2. Fig. Zbucium, frămîntare. Priveam în jos talazurile orașului De oameni, de lumini ce se roteau, De umbre fîlfîind, de zbateri mute. JEBELEANU, C. 27. Îi fu milă de soarta tutulor. Și de soarta copiilor care se vor naște acolo, să înceapă iarăși și iarăși zbaterea deșartă. C. PETRESCU, Î. II 158. 3. Învolburare, clocot (al apei). Cînd ne-apropiem, vedem zbaterea năprasnică a puhoiului. SADOVEANU, O. VIII 202. E noapte-n văzduhuri; și rară E zbaterea apei, cînd valul Atinge cu aripa-i malul. COȘBUC, P. II 28.

coborî [At: PALIA (1581), 45 / V: (îrg) ~rî^[1], (înv) cub~, gob~, pogo~, pugo~ / Pzi: ~or / E: pogor, cf vsl погоръ] 1-2 virt A (se) da jos dintr-un loc mai ridicat Și (vir): a descinde. 3-4 virt A (se) deplasa în jos Si: a descinde. 5-6 virt A ieși (sau a face să iasă) dintr-un vehicul. 7 vt C.i. suprafața pe care se produce acțiunea) A se deplasa în jos. 8 (D. aștri) A apune. 9 (Fig; d. întuneric, noapte, ceață etc.) A se lăsa. 10 vir (Fig; îvp) A abdica. 11 vit (D. glas, ton) A trece de la un registru mai înalt sau mai puternic la unui mai jos sau mai puțin puternic. 12 vt (Îe) A ~ ochii (sau privirea) A privi în jos (de rușine, de timiditate etc.). 13 vir (D. lichidul unor aparate de măsură) A-i scădea nivelul. 14 vir (Pex; d. unele aparate de măsură) A scădea nivelul indicat de un lichid. 15 vir (Pex; d. mărimile fizico-chimice indicate de unele aparate de măsură) A se micșora. 16 virt (D. o pedeapsă) A scădea. 17 (Pex; d. marfa, valori) A scădea prețul. 18 virt (D. o pedeapsă) A (se) micșora. 19 vtr (Fig) A (se) înjosi. 20 vir (D. drum) A merge în jos. 21 vir (D. ape) A curge la vale. 22 vir (Pex; d. fluide) A se scurge. 23 vir (D. vehicule care circulă pe apă) A urma cursul apei în aval. 24 vir (D. pasagerii unui vehicul) A merge (o dată cu vehiculul) în jos. 25 vir (Pop) A veni dintr-o regiune mai înaltă. 26 (Pop) A veni dinspre nord. 27 vir (Pex; pop) A veni din altă parte. 28 vir (Pop) A veni pe neașteptate. 29 vir (Pex; pop) A năvăli. 30 vt (Înv) A aduce. 31 vir (Înv) A proveni. 32 vir (Înv; udiz „din”) A-și avea originea. 33 vir (Pop; udiz „la”) A poposi la un hotel, han etc. 34 vt (Îvr) A doborî. 35 vt (Îe) A ~ ștacheta A micșora nivelul pretențiilor sau al realizărilor. corectat(ă)

uita [At: PSALT. HUR. 65^v/5 / V: (înv) ulta, (îrg) oita / Pzi: uit / Im: 2 (îf contrasă) uite și (pop) ui, (reg) ioti, ute, ută / E: ml *oblitare] 1 vt(a) A pierde din memorie pentru scurt timp (sau pentru totdeauna). 2 vt (Îe) A ~ (ceva) ca pământul A nu-și mai aminti ceva deloc. 3 vt (Îe) A sta (a rămâne, a ședea) (undeva) până îl ~tă Dumnezeu A sta (a rămâne, a ședea) (undeva) foarte multă vreme. 4 vt (Îe) A-l ~ (pe cineva) moartea. A fi foarte bătrân sau a-și ~ anii sau a fi ~t de moarte (sau de Dumnezeu sau de moarte și de Dumnezeu) A fi foarte bătrân. 5 vt (Îe) A învăța ce au ~t alții A nu ști sau a nu învăța nimic. 6 vt (Îe) A ști cât au ~t alții A nu ști nimic. 7 vt (Fam; îe) A face (ceva) ~t A se preface că nu-și amintește (ceva). 8 vt(a) A înceta să se mai gândească, să se preocupe de cineva sau de ceva. 9 vt A deveni indiferent față de cineva sau ceva Si: a se dezinteresa (2). 10 vt (Pop; îe) A-și înghiți limba și a-și ~ morții A mânca cu mare poftă. 11 vr (Trs; îe) Mă uit a dormi (sau a durmire) Mă fură somnul. 12 vt A omite. 13 vt A trece cu vederea o faptă rea. 14 vt A nu acționa potrivit unor gânduri dușmănoase. 15 vt (Îe) A nu-i ~ (cuiva ceva) A dușmăni (1). 16 vt (Îae) A avea gânduri de răzbunare (împotriva cuiva). 17 vt A lăsa undeva ceva ce trebuia luat. 18 vz A privi. 19 (Îe) vr Mai bine te-ai ~ în oglindă Se spune celor care nu vor să-și recunoască propriile defecte sau greșeli, ci le văd numai pe ale altora 20 vr (Pop; îe) S-a ~t pe gura cămeșii Se spune despre cineva căruia îi merge rău. 21 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva sau la ceva) ca la un cireș copt A privi pe cineva (sau ceva) cu admirație și cu drag. 22 vr (Pop; îae) A privi cu poftă Si: a dori (6), a râvni. 23 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva sau la ceva) ca la soare A privi cu mare admirație și dragoste. 24 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva) ca la urs A privi pe cineva cu mare curiozitate, cu mirare. 25 vr (Pop; îe) A nu se ~ ia cineva A nu ține la cineva. 26 vr (Pop; îae) A manifesta indiferență față de cineva. 27 vr (Pop; îae) A refuza orice relații cu cineva. 28 vr (Pop; îe) A se ~ (la cineva) ca dracu la popa A privi cu neplăcere, cu dușmănie. 29 vr (Rar; îe) A se ~ (la ceva) printre degete A fi prea indulgent cu faptele cuiva. 30 vr (Îe) A se ~ (la cineva) pe sub sprâncene (sau, rar, sprânceană, pe sub gene, cu genele) A privi pe cineva pe furiș. 31 vr (Îae) A privi cu neîncredere. 32 vr (Îae) A privi încruntat, cu asprime sau mânie. 33 vr (Îe) A se ~ (la cineva) cu (sau, reg, pe) coada (sau, reg, geana / ochiului sau (reg) a se ~ (la cineva) hoțiș (sau hoțește), furiș, pe furiș, pe de-a furișul ori a se ~ cu albușul A privi pe furiș pentru a observa ceva sau a face un semn cuiva. 34 vr (Îe) A se ~ în șapte (sau în douăzeci și patru de) blide A avea strabism divergent. 35 vr (Îe) A se ~ (la cineva) chiorâș (sau cruciș, pieziș, cordiș, chiondorâș, ghioldiș, în coardă, cordaș, chiorțiu, chiorțur, în poancă, împoncat, ponchiu, ponciu, ponciur, ponciș, poncește, ponciuros, ca Bazaoache A fi sașiu. 36 vr (Îae) A nu vedea bine. 37 vr (îae) A privi (pe cineva) urât, cu dispreț, cu răutate, cu dușmănie etc. 38 vr (îae) A privi pe furiș. 39 vr (Îe) A se ~ (la cineva) cu albul ochilor A privi cu mânie. 40 vr (Îe) A nu se ~ cu ochi buni (la cineva) A dușmăni (1). 41 vr (Îe) A se ~ (la cineva) de sus (sau peste umăr) A disprețui (pe cineva) Si: a desconsidera. 42 vr (Îe) A se ~ unul la altul A se înțelege din priviri. 43 vr (Îae) A-și face semne din ochi. 44 vr (Îae) A se privi cu surprindere. 45 vr A-și cerceta propria imagine într-o oglindă. 46 vr (Rar; uneori întărit prin „a vedea”) A cerceta pentru a descoperi ceva Si: a investiga, 47 vr A căuta pentru a găsi ceea ce te interesează. 48 vr (Îe) A se ~ în gura cuiva A fi foarte atent la ceea ce spune cineva. 49 vr (Îae) A crede tot ce spune cineva. 50 vr (Îae) A da ascultare vorbelor sau sfaturilor cuiva. 51 vr (Îe) A se ~ în coarnele cuiva A face pe placul cuiva. 52 vr (îae) A asculta cu supunere. 53 vr (Îe) A se ~ în pământ A privi în jos din cauza timidității sau a rușinii. 54 vr (Îae) A fi trist. 55 vr (Îe) A se ~ în gol A privi fix, fără vreo țintă precisă. 56 vr (Îe) A se ~ (sau a privi, a căta etc.) țintă (sau, îvr, ațintat) A privi atent într-un anumit loc. 57 vr (Îe) A se ~ bine (la ceva) A fi atent (la ceva). 58 vr (Pop; rar; îe) A se ~ (la cineva) ca în strachină A fi (foarte) aproape de cineva. 59 vz (Îe) A se ~ cam lacom în fundul paharului A bea prea mult. 60 vr (Îe) Uite ce-i (treaba)! sau uite ce este! Formulă exclamativă prin care se atrage atenția asupra celor ce urmează a se spune. 61 vr A examina fapte, întâmplări trecute Si: a rememora. 62 vr (Mun) A sta în fața cuiva privindu-l și așteptând să i se facă sau să i se dea ceva. 63 vr (Imt, cu valoare de interjecție, mai ales în forme contrase ca: uite, iote, ute, ui) Iată. 64 vr A da atentie. 65 vr A lua în considerare. 66 vr A se preocupa de...

NEDUMERIRE s. f. Negativ al lui dumerire; faptul de a (se) nedumeri, starea celui nedumerit; mirare (1); uimire; încurcătură; șovăire, șovăială, ezitare. Stînd multă vreme în nedumerire, cum ne-ar fi cu putință să îndepărtăm de la noi ponosul? (a. 1643). bv i, 131. Boldind ochii în toate părțile și în nedumerire neștiind ce să facă. drăghici, r. 157/31, cf. lm. Toată nedumerirea a încetat astăzi în urma cercetărilor, maiorescu, cr. ii, 326. Așa, cumnată dragă, zise mătușa Măriuca strîngînd cu nedumerire din umere, creangă, a. 60. Lumea de pe lume fiind în mare nedumerire, alerga să vadă ce minune poate să fie. id. p. 228. Doresc de la tine cîteva cuvinte în privința ultimelor evenimente. Te rog nu mă lăsa în nedomirire. caragiale, o. vii, 561, cf. ddrf, barcianu, alexi, w. Întorsei capul și, spre marea mea nedumerire, văzui un stol de fete și neveste, hogaș, dr. i, 45. Avea ceva straniu în privire, parcă nedumerire. rebreanu, i. 18. Știrea, făcînd ocolul satului, stîrni curiozitate. Țăranii și-o împărtășeau cu mirare și nedumerire, id. R. n, 230. Mama, surorile, toți cei de față erau surprinși pînă la nedumerire de noua interpretare, camil petrescu, u. n. 35. Va fi o surpriză numirea ta. O nedumerire generală, c. petrescu, c. v. 110. Nedumerirea domniei tale e justificată, domnule abate; nu-mi cere însă explicații, sadoveanu, o. x, 33. Violența neașteptatei lui pledoarii stîrni în sală interes, nedumeriri, zîmbete. galan, b. ii, 178. Ceilalți trei se puseră pe rîs, spre nedumerirea lui Ismail. tudoran, p. 70. Anghel asculta cu nedumerire. preda, d. 105. Această nedumerire începu să se preschimbe în mînie. t. popovici, se. 81. ◊ loc. adv. (Rar) Cu nedumerire = în neștire, fără rost. Ajungînd de marginea eleșteului, se așeză și el acolo jos și privind cu nedomirire, ia așa numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ispirescu, l. 34. ♦ Fapt, aspect insuficient lămurit, chestiune neclară, confuză. O nedumerire întru înțelegerile tractaturilor împărătești a încheierii acestei păci (a. 1820). uricariul, i, 260. Amar vouă egoiștilor mîndri care ați dobîndit oarecare știință, plină și aceea de îndoieli și nedomiriri. marcovici, d. 199/16. Fii bun de-mi esplică o nedomerire. filimon, o. i, 315. ♦ (Rar) Șaradă, enigmă. Pe toată ziua îmi vei dezlega cîte cinci de aste nedumeriri, negruzzi, s. i, 13. – pl.: nedumeriri. – Și: (regional) nedomerire, nedomirire s. f. – pref. ne- + dumerire.

COBORÎ, cobor, vb. IV. 1. Intranz. și refl. A se da jos dintr-un loc ridicat sau dintr-un vehicul. ♦ Intranz., refl. și tranz. A merge in jos, pe o pantă, pe un loc înclinat. ♦ Intranz. A zbura în jos, a veni în jos din înălțime. ♦ Intranz. (Despre corpuri cerești) A se apropia de asfințit; a apune. ♦ Fig. (Înv.) A renunța la domnie, la tron; a abdica. 2. Tranz. A da jos pe cineva sau ceva de la o înălțime oarecare; a trage, a lăsa în jos. ♦ Expr. A coborî ochii (sau privirea) = a privi în jos. 3. Intranz. Fig. (Despre întuneric, noapte, ceață etc.) A se lăsa, a cădea; a sosi. 4. Intranz. (Despre coloana de mercur a termometrului, p. ext. despre termometru, temperatură etc.) A scădea. 5. Tranz. A schimba intensitatea sau înălțimea glasului, trecînd la un registru mai profund. 6. Intranz. și refl. A-și avea originea, a se trage din. . . 7. Refl. Fig. A se înjosi. [Var.: scoborî vb. IV] – Din pogorî (<pogor <v. sl. poporĭ).

CATOBLEPAS s.m. 1. Animal fabulos a cărui privire omora pe cei asupra cărora era ațintită. 2. Patruped de la izvoarele Nilului care privește veșnic în jos. ♦ Specie de șarpe veninos. [< fr. catoblépas, cf. gr. katoblepas < kato – în jos, blepein – a privi].

CATOBLEPAS s. m. 1. animal fabulos a cărui privire omora pe cei asupra cărora era ațintită. 2. antilopă de la izvoarele Nilului care privește veșnic în jos. 3. specie de pește veninos. (< fr. catoblépas)

unsprezece s. (sport) Echipă de fotbal ◊ „Realitatea este că în afară de echipa din Craiova și unsprezecele dinamovist nu avem mai nimic în fotbal!” I.B. 23 XI 82 p. 3. ◊ „Privind mai în josul clasamentului surprinde degringolada unsprezecelui din Târgu Mureș [...]” I.B. 7 II 84 p. 3; v. și 28 II 84 p. 3 (din numărul de unsprezece; DEX – alte sensuri)

JOSEPHSON [dʒəuzəfsən], Brian David (n. 1940), fizician britanic. Prof. univ. la Cambridge. Cercetări privind fizica temperaturilor joase (supraconductibilitatea). A descoperit (1962) fenomenul de trecere a curentului electric printr-o membrană izolatoare ce secționează un supraconductor (efectul tunel), cu aplicații deosebite în circuitele utilizate de calculatoarele electrice. Premiul Nobel pentru fizică (1973), împreună cu L. Esaki și I. Giaever.

KAPIȚA, Piotr Leonidovici (1894-1984), fizician rus. Prof. univ. la Leningrad și Moscova. Primele cercetări le-a realizat în Marea Britanie (1921-1934), împreună cu lordul E. Rutherford. Contribuții privind fizica temperaturilor joase (inclusiv realizarea aparaturii corespunzătoare pentru aplicații industriale). comportarea materialelor în câmpuri magnetice intense, plasmele fierbinți, fulgerul globular; a descoperit fenomenul de suprafluiditate a heliului. Premiul Nobel pentru fizică (1978), împreună cu A. Penzias și R. Wilson.

MEȘINĂ, meșine, s. f. Piele (mai ales de oi, capre) folosită în special pentru căptușirea încălțămintei. Lazăr Lungu privea nehotărît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subțiri, ca de meșină. MIHALE, O. 48. Cizmarul întrebuințează pentru căptușeala pantofilor și a cizmelor meșină albă și roșie. I. IONESCU, M. 704. Tureatca e căptușită cu un fel de piele roș-gălbuie, subțire, păroasă, numită meșină. ȘEZ. IX 33.

RIDICA, ridic, vb. I. I. Tranz. Predomină ideea de îndepărtare de pămînt. 1. A lua de jos și a duce în sus (cu forța brațelor sau a unui mecanism); a sălta. După ce negustorul a numărat hîrtiile de bancă și le-a pus clit pe masă, Vitoria le-a ridicat cu atenție și le-a mai numărat și ea o dată. SADOVEANU, B. 100. Ea vine de la moară; Și jos în ulicioară Punîndu-și sacul, iacă, Nu-l poate ridica. COȘBUC, P. I 63. Greuceanu... unde ridică, nene, o dată pe zmeu și, trîntindu-mi-l, îl băgă în pămînt pînă în gît. ISPIRESCU, L. 223. ◊ Expr. A ridica în spate (sau în spinare) = a lua în spate spre a ține sau, mai ales, spre a duce, a transporta. (Cu pronunțare regională) Harap-Alb... cum ajunge în grădină, odată începe a smulge la sălăți într-ales și leagă o sarcină mare-mare, cît pe ce să n-o poată rîdica în spinare. CREANGĂ, P. 215. A ridica mănușa = a primi o provocare. A ridica paharul (cupa sau un toast) = a închina în cinstea cuiva. Sînt fericit a constata că nu uiți a ridica și pentru amicul d-tale cîte un toast bine simțit (toast, adică pahar). CARAGIALE, O. VII 8. Rîzînd Odin și ridicîndu-și cupa M-ar saluta. EMINESCU, O. IV 104. A ridica panaghia (cuiva) v. panaghie. ◊ Absol. Lelea mică, mititică, Dac-o pui la sac, ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 435. ♦ A duce, a trage în sus, a înălța. Ca la un semn, cînd ridică baltagul, începe a suna măreț șuvoiul. SADOVEANU, O. VIII 241. [Preoți bătrîni] făcliile ridică se mișc-în line pasuri, Ducînd la groapă trupul reginei dunărene. EMINESCU, O. I 92. ◊ Refl. pas. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. ◊ Expr. A ridica armele (împotriva cuiva) v. armă (1). A ridica ancora v. ancoră (1). 2. (Cu privire la un obiect care acoperă ceva, care stă sau se sprijină pe ceva) A lua (de pe ceva), a îndepărta, a înlătura. Auzind Aleodor unele ca acestea și că îi zise și pre nume, odată ridică piciorul și lăsă pe tăune să se ducă în voia lui. ISPIRESCU, L. 44. Ridică capacul chichiței și un glas slăbănogit îi zise: Bine ai venit, că, de mai întîrziai, și eu mă prăpădeam. id. ib. 10. [Lupul] ridică chersinul binișor, înșfacă iedul de urechi și-l flocăiește, și-l jumulește și pe acela, de-i merg petecile! CREANGĂ, P. 24. ◊ Expr. A ridica (cuiva) o piatră de pe inimă = a scăpa (pe cineva) de o grijă apăsătoare. A ridica masa = a lua, a strînge masa. După ce au isprăvit de mîncare, mama lui Abu-Hasan a ridicat masa și le-a adus fel de fel de poame. CARAGIALE, P. 125. Lăpușneanul porunci să ridice masa și să strîngă tacîmurile. NEGRUZZI, S. I 156. (Refl. pas.) Masa cînd s-a ridicat, De la masă s-a sculat, Prin odaie s-a plimbat. TEODORESCU, P. P. 117. A-și ridica pălăria = a-și scoate pălăria din cap (pentru a saluta). Trecătorii se opreau să-și ridice pălăriile. C. PETRESCU, C. V. 296. Întinde-te (sau pune-te) masă, ridică-te masă, se spune în legătură cu cei care duc o viață de huzur. ♦ (Cu privire la mîneci, la poalele hainelor etc.) A sumete, a sufleca. ♦ Fig. A suspenda, a face să înceteze, a desființa, a anula; a îndepărta. A ridica o pedeapsă. A ridica starea de asediu. ▭ Se vede că aceste propuneri au ridicat îndoielile lui Caragheorghe și l-au hotărît a lucra în acest sens. BĂLCESCU, la GHICA, A. 247. (Cu pronunțare regională) Poftim!... mai dăunăzi, s-o rîdicat bătaia... lege nouă în țară veche. ALECSANDRI, T. I 239. Îmi rîdică toată foamea și setea și îmi didese putere multă. GORJAN, H. IV 148. ◊ Expr. A ridica ședința = a declara o ședință închisă, terminată. ♦ Fig. A lua (cuiva) ceva, a lipsi (pe cineva) de ceva; a răpi, a sustrage. Te rog liniștește-te și nu-mi ridica mîngîierea acestei surprinderi!... Să nu se afle nimica pînă mîine! MACEDONSKI, O. II 418. ◊ Expr. A ridica (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî (pe cineva). Al cui e acel jungher? a întrebat împăratul... – Vreau să-l dau măriei-tale. Ia-l și ridică-mi cu el viața. SADOVEANU, D. P. 61. [Mihai] văzu și pedeștri venind către el; dară nu se temu de loc, socotind că-i vine pentru oarecare porunci. Ei însă, de trei ori blestemații, veneau să-i ridice viața. ISPIRESCU, M. V. 57. Cale-ntoarsă, cloanță fa, Unde-alergi curînd așa? – Merg la casa Vîlcului De pe malul Prutului, Ca să-i ridic zilele, Să mă duc cu dînsele. ALECSANDRI, P. P. 39. 3. A lua și a duce, a muta din loc; a strînge de pe jos, a culege. N-am putut nici chiar portretu-ți, umbră scumpă, să-l ridic; Am plecat cu mîna goală, fără-n urmă a privi!... MACEDONSKI, O. I 9. Chemat de slujba mea de a vedea și a trăi cu moartea în toate zilele în acea vreme, a ridica strejele ce picau, a îngropa fără deosebire soldații și civilii, rugasem pe doctorul ștabului să-mi dea vrun leac [împotriva holerii]. RUSSO, O. 49. Domnu-i asculta Și pe gînduri sta, Apoi poroncea Schelele să strice, Scări să le ridice, Iar pe cei zidari, Zece meșteri mari, Să mi-i părăsească, Ca să putrezească Colo pe grindiș, Sus pe coperiș. ALECSANDRI, P. P. 191. ◊ Expr. A ridica stîna = a pleca cu turmele și cu toate uneltele păstorești de la munte, toamna, părăsind coliba stînii. ♦ Refl. (Învechit) A pleca în altă parte, a se muta. Locuitorii ce vor fi pe moșiile boierești și ale altora nu pot avea voie a se ridica fără voia stăpînului. KOGĂLNICEANU, S. A. 177. ♦ (Cu privire la o sumă de bani) A încasa. Și-a ridicat salariul. ♦ (Cu privire la persoane) A lua cu forța, a aresta. De ce te-au arestat pe dumneata? – Păi, iaca aiasta nu știu... Și chiar v-aș ruga, domjudicător, să-mi spuneți și mie de ce m-o ridicat jăndarii. POPA, V. 220. Arhon spătare, zise Ghica, să trimiți patruzeci de arnăuți la Bucov, ca să ridice pe cel nelegiuit ispravnic, să-l pecetluiască și să-l bage în ocna părăsită. FILIMON, C. 298. 4. (Cu privire la un obiect aplecat sau culcat) A pune, a așeza drept, a readuce la poziția verticală; a îndrepta. A ridica un gard. ▭ Mîntuitorul Apolon un vînt priitor le trimise Și ridicară catargul și-ntinseră pînzele albe. MURNU, I. 17. 5. (Top.; numai în expr.) A ridica un plan = a determina, prin măsurători de distanțe și unghiuri, poziția punctelor dintr-o regiune și a le reprezenta pe o hartă. Dacă m-am așezat cu instrumentele mele pe movila de lîngă grădină, am făcut-o ca să ridic planul locului pe unde are să treacă drumul de fier. ALECSANDRI, T. I 358. II. Predomină ideea de mișcare ascendentă. 1. Refl. (Despre ființe) A se scula de jos (părăsind poziția de așezat sau de culcat). Cel care era sus, în carul încărcat cu fîn, se ridicase în picioare și-și făcuse umbră ochilor cu palma. POPA, V. 71. Și vesel Murgu-împărat Ca cel dintîi s-a ridicat Și cu paharul plin în mîni, Precum e felul din bătrîni... El a-nchinat. COȘBUC, P. I 59. Tocmai se ridica să plece, cînd Ana dădu cu ochii de el și-l strigă. VLAHUȚĂ, O. AL. II 38. ◊ Expr. A se ridica în capul oaselor = a se scula și a sta așezat pe locul unde mai înainte fusese culcat. Radu se deșteptă vesel de dimineață, se ridică singur în capul oaselor. VLAHUȚĂ, O. A. 130. A se ridica în scări = a se înălța în scările șeii. (Cu pronunțare regională) În scări el s-a rădicat, Peste cîmpuri s-a uitat, Ca s-aleag-un loc curat, De arat și semănat. TEODORESCU, P. P. 145. ♦ Tranz. A susține, a ajuta; a face să se scoale. Calul meu de-abia stă! răcni, ridicîndu-și fugarul în două picioare, Mîndrilă. SADOVEANU, O. I 444. [Lăpușneanu] îndată, stăpînindu-se, se plecă și ridicînd pre Ruxanda de jos: Doamna mea! îi zise, să nu-ți mai scape din gură astfel de vorbe nebune. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. (Învechit; despre domnitori) A ridica din scaun = a lua domnia, a detrona. V. mazili. Acel circasian cerchez – Mehmet-aga, care ridicase pe Dimitrie-vodă din scaun. IORGA, L. I 333. ♦ A se pune pe picioare, a se întrema, a se înzdrăveni, a se însănătoși. Mătușă, tot chiteam că s-a ridica [copilul bolnav]. CONTEMPORANUL, V_I 293. După șase luni mă ridicai de pe boală. ALECSANDRI, O. P. 23. De mă voi și ridica din boala aceasta, sînt hotărît a mă duce la călugărie. NEGRUZZI, S. I 159. ◊ Tranz. Mîndră, mîndruleana mea, Floricică gingășea, Ochii tăi mă bagă-n boală, Sprîncenele iar mă scoală; Ochii tăi mă bagă-n frică, Sprîncenele mă ridică. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. 2. Refl. (Despre construcții înalte, copaci etc.) A sta drept, a se afla în poziție verticală; a se înălța. La marginea orașelor, coșurile marilor uzine se ridică spre cer fumegînd. BOGZA, M. S. 162. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe, Racle ce încap în ele epopeea unui scald. EMINESCU, O. I 43. Apoi tainicele-i raze dînd pieziș pre o zidire Ce pe muche se ridică, locaș trist nelocuit, Mîngîie a ei ruină cu o palidă zîmbire. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. Tranz. (Cu privire la o parte a corpului omenesc, mai ales în expr.) A mișca, a îndrepta în sus, a duce mai sus. Ridică în sus brațul cu felinarul. DUMITRIU, N. 55. Răzășii îl priveau venind, ridicară capetele, dar nu-și scoaseră cușmele. SADOVEANU, O. VII 168. Conrad ridică fruntea și pare-ntinerit. BOLINTINEANU, O. 228. Sprîncenele dumitale, Pene de privighetoare; Cînd le sui, cînd le ridici, Rău la inimă mă strici. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. ◊ (Poetic) Pleacă gura la ureche-i, blînd pe nume el o cheamă, Ea ridică somnoroasă lunga genelor maramă. EMINESCU, O. I 84. ◊ Expr. A(-și) ridica ochii (sau privirea) = a îndrepta privirea (spre cineva sau spre ceva care se află mai sus); a privi; a se uita. A sa privire Hugo de jos nu și-o ridică, Spre-a se uita l-aceea pe care o iubea. MACEDONSKI, O. I 249. Ea, îmbătată de amor, Ridică ochii. Vede Luceafărul. Și-ncetișor Dorințele-i încrede. EMINESCU, O. I 179. Uneori un tremur fioros o apuca, alteori ridica frumoșii săi ochi spre cer și, suspinînd, își frîngea mîinele cu deznădăjduire. NEGRUZZI, S. I 27. A(-și) ridica capul = a) a-și reveni dintr-o situație proastă; a se redresa; b) a se arăta dîrz, plin de curaj, a deveni amenințător; a se răzvrăti. (Ștefăniță:) Vornice, nu ridica capul în sus! DELAVRANCEA, O. II 89. (Cu pronunțare regională) Privește la miazăzi, la miazănoapte, popoarele își rîdică capul... Gîndirea se ivește luminoasă pe deasupra întunericului... RUSSO, O. 23. A ridica cap v. cap¹ (I 1). A(-și) ridica nasul (sus sau mai sus decît se cuvine) = a fi încrezut, înfumurat, a se ține mare, a deveni obraznic; a umbla cu nasul pe sus, a-și lua nasul la purtare. Nu-s datori nici cu o lețcaie pentru că nu-și ridică nasul mai sus decît se cuvine... ca de-alde d-ta. ALECSANDRI, T. I 165. A ridica mîna (sau degetul) = a cere cuvîntul. A ridica mîna (sau mîinile asupra cuiva) = a ataca, a lovi (pe cineva). Îndrăznești să ridici mîna? Să dai în frate-meu? DUMITRIU, P. F. 44. A ridica mîinile (către cineva) = a cere ajutor. (Refl.) A (i) se ridica (cuiva) părul (măciucă) = a se speria foarte tare. ◊ Intranz. Bărbat oi lua Care s-a afla Dunărea să-noate Ridicînd din coate, În picioare stînd, Buzdugan purtînd. ALECSANDRI, P. P. 122. (Expr.) A ridica (mirat, surprins) din sprîncene = a face ochii mari de mirare, de surpriză, a privi mirat, surprins. Bătrînul se supuse. Ridică mirat din sprîncene la văzul celor trei juvaiere de pe fundul cutiei. C. PETRESCU, A. 337. A ridica (sau a da) din umeri = a-și arăta nedumerirea, a arăta că nu-și aduce aminte (de ceva sau de cineva), că-i este indiferent (ceva sau cineva). Tell, totdeauna serios, ridică din umeri, arătînd astfel că sînt și riscuri inevitabile și e bine să fie cu grijă. CAMIL PETRESCU, O. I 402. Tata s-a uitat lung la el, apoi a ridicat din umeri. VLAHUȚĂ, O. A. 495. 4. Refl. (Despre păsări) A porni în zbor, a-și lua zborul; a se înălța în văzduh. Cîte-un stol de potîrnichi se ridica zbîrnîind. SADOVEANU, O. I 361. Vezi tu vulturul falnic, o! scumpa mea iubită, Cum saltă, se ridică și zboară cătră nori? ALECSANDRI, P. I 136. ♦ (Despre nori, fum, praf etc.) A porni, a se îndrepta, a merge în sus; a se înălța. Ici și colo se ridică cîte-un nour alb de praf. TOPÎRCEANU, M. 31. Valurile de ceață alburie se ridicau pe maluri. DUNĂREANU, CH. 210. Din tuspatru părți a lumii se ridică-nalt pe ceruri, Ca balauri din poveste, nouri negri plini de geruri. ALECSANDRI, P. A. 111. ◊ Tranz. Cîte un vîrtej de aer se răsucea pe stradă, măturînd praful, ridicîndu-l și aruncîndu-l pe trotuare. REBREANU, R. I 43. Ș-atunci vîntul ridicat-a tot nisipul din pustiuri, Astupînd cu el orașe, ca gigantice sicriuri. EMINESCU, O. I 45. ♦ (Despre aștri; p. ext. despre lumină, zori etc.) A se înălța deasupra orizontului, a se sui pe bolta cerului; a răsări, a se ivi. Am încălecat ș-am ajuns cătră girezi cînd se ridicase luna plină de două suliți cătră amiază. SADOVEANU, O. VIII 34. Soarele se ridică strălucind deasupra apei. DUNĂREANU, CH. 83. Se ridicau zorii zilei de 21 iulie. Pe seninul străveziu al cerului se resfirau raze de opal, pierzîndu-se departe, în slava albăstrie a văzduhului. D. ZAMFIRESCU, R. 221. ♦ (Despre ceață, negură etc.) A se duce în sus, a se împrăștia; fig. a se risipi, a dispărea. Atacul, lupta... Ah! în fine!... Își aducea aminte!... I se ridică după memorie ca un văl de ceață. D. ZAMFIRESCU, R. 268. Foaie verde din costiță, Ridică-te neguriță, De pre pari, de pre nuiele, De pre ochii mîndrei mele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 134. ♦ (Despre obiecte cufundate într-un lichid) A ieși la suprafață. (Cu pronunțare regională) Pe luciul Dunărei merge și se întoarce, se afundă și se rîdică un iatagan scînteietor. RUSSO, O. 33. 5. Refl. (Despre sunete) A se auzi (mai) tare; a se înălța, a răsuna. Cîntece duioase se ridică prin pîlpîirile focului. SADOVEANU, O. I 50. Umpleau cuprinsul gării cu un zgomot aspru din care se ridicau ici-colo izbucniri de rîsete. REBREANU, R. I 16. Mii de glasuri spăimîntate Se ridică de prin codri, de pe dealuri, de prin sate. ALECSANDRI, P. A. 114. ♦ Tranz. A face să se audă cu putere, să răsune; a înălța. Sătenii ridicară glasuri de mulțămire. SADOVEANU, O. VII 132. Din lungul horelor amestecate Barzii ridic-a lor glasuri bărbate. EMINESCU, O. IV 31. ◊ (Metaforic) Din ce în ce cîntarea în valuri ea tot crește, Se pare că furtuna ridică al ei glas. EMINESCU, O. I 94. ◊ Expr. A ridica glasul (sau tonul) = a vorbi pe un ton ridicat, cu îndrăzneală sau protestînd (împotriva cuiva); a protesta. (Cu pronunțare regională) Cum îndrăzniți voi să rîdicați glasul dinaintea... lui Sobiețki? ALECSANDRI, T. II 36. (Fig.) Glasul său se va ridica cu energie în contra tiraniei. BOLINTINEANU, O. 247. 6. Tranz. (Cu privire la o înălțime) A urca, a sui. Pipăind, ne strecurarăm pe scară... După un răstimp ridicarăm și cele din urmă două trepte. SADOVEANU, O. VI 13. Flăcăii au lăsat carul în drum și au luat-o cu fereală pe lungul hatului. Cînd au ridicat dîmbulețul, care le stătea în cale, au văzut limpede trupul omului. POPA, V. 71. A doua zi, ridică malul de la sf. Gheorghe, trecu în ograda bisericii și s-ascunse în niște tufe. DUNĂREANU, CH. 237. ◊ Refl. Cine poartă arme să se împotrivească... Cei slabi, bătrînii, femeile, copiii să se ridice la munte. SADOVEANU, O. I 529. În fiecare zi ne ridicăm pe malul rîpei și privim dealul de dincolo. CAMIL PETRESCU, U. N. 301. Toți ciobanii s-aduna, Oile le-amesteca... La munte se ridica. ANT. LIT. POP. I 492. 7. Refl. (Despre oameni; p. ext. despre popoare, țări, clase sociale etc.) A protesta vehement, a sta împotrivă, a se opune, a porni la luptă; a se răzvrăti, a se răscula. A pierit ucis de buzdugan mișelesc, pentru că s-a ridicat pentru drepturile și ocinile noastre strămoșești, sculînd la război toate neamurile. SADOVEANU, O. VII 62. Socoteala [moșierilor] a ieșit pe dos, că țăranii s-au ridicat pe urmă să împartă între ei pămîntul. REBREANU, R. II 9. La 1688, Șerban al II-lea Cantacuzino, cînd umbla să se ridice împotriva Porții, reformă și mări armata. BĂLCESCU, O. I 21. ◊ Expr. A-i ridica cuiva pe cineva în cap = a face (pe cineva) să se răzvrătească împotriva (cuiva). Voiai să chemi Siguranța de față cu el și cu Dan. Să ne ridici tipografia în cap. BARANGA-MORARU, F. 35. 8. Tranz. Fig. (Cu privire la o colectivitate) A pune în mișcare, a face să pornească dintr-un loc pentru un scop oarecare; a mobiliza, a strînge, a aduna (oameni). Îl trimise să ridice calfele de măcelărie. CAMIL PETRESCU, O. II 456. Sosirea neașteptată a boilor de export ridicase în picioare toate autoritățile de uscat și de apă. BART, S. M. 83. Îi plăceau anticele, și pe unde auzea sau bănuia că se află antice, degrabă el trămitea ispravnici, zapcii și pomojnici ca să ridice satele, să sape și să scormone sălașele de vechi cetăți. ODOBESCU, S. II 411. ◊ Refl. Înfuriat, ordonă să se ridice îndată mic și mare, ostași, tîrgoveți, săteni și să bată codrii ca să prinză pe fugari. NEGRUZZI, S. I 108. ◊ Expr. (Învechit) A ridica trupe (sau oaste, oștire) = a strînge, a aduna, a recruta oaste, a înrola ostași pentru a porni la luptă. Leul, de multă vreme, ridicase oștire, Să se bată cu craiul ce se numea Pardos. ALEXANDRESCU, P. 110. 9. Refl. A se isca, a se stîrni, a se naște. În timpul axionului, cînd toată lumea din biserică era numai un ochi ș-o ureche, se ridică o sărăcie de fir de tusă și astupă gîtlejul maicii Nataliei, tocmai cînd trebuia să facă o floare frumoasă. STĂNOIU, C. I. 195. Grație viscolului ce s-a ridicat, de vro trei zile mă aflu încă tot pe loc. ALECSANDRI, S. 49. ♦ A apărea, a se ivi, a se arăta. [În Dobrogea] se ridicase un bandit cu faimă: Naum Naslung. Hoțise cu pricepere și se făcuse nevăzut dintr-o dată. SADOVEANU, P. M. 116. Deodată se ridică între ei o solemnitate curioasă. D. ZAMFIRESCU, R. 247. Un om dacă dispare, un altul se ridică. MACEDONSKI, O. I 48. ◊ Tranz. fact. (Cu privire la umbre, lumini etc.) Între ziduri, printre arbori ce se scutură de floare, Cum revarsă luna plină liniștita ei splendoare!... Și ridică mii de umbre după stinsul lumînării. EMINESCU, O. I 136. 10. Tranz. Fig. (Franțuzism învechit) A scoate în evidență; a releva. Nu vom ridica ce este greșit în apreciația d-lui G. C. despre autorii franțuzi și limba franțuzească vorbită în Paris. RUSSO, O. 76. III. Predomină ideea de creștere în înălțime. 1. Refl. (Despre copii, p. ext. despre puii de animale) A se face mare, a crește. Eu abia mă ridicam; mama mă învăța buchile înainte de-a mă da la școală. SADOVEANU, P. M. 54. Începusem și eu, drăgăliță-doamne, a mă ridica băiețaș la casa părinților mei, în satul Humulești. CREANGĂ, O. A. 33. ◊ Tranz. Mi-i fată și una am! Numai eu știu cu cît greu și amar am ridicat-o, singurică, fără mamă. MIRONESCU, S. A. 91. Îl văd gospodar însurat, fruntaș în satul lui, ridicînd copii sănătoși, deștepți și harnici. VLAHUȚĂ, O. A. 510. [Femeile] mai vorbesc... cîți pui sau bobocei a putut ridica. SEVASTOS, N. 51. ♦ Fig. A se dezvolta, a se forma. În țară se pornise de cîtva timp un curent sănătos, idei generoase însuflețeau tinerimea care se ridica. VLAHUȚĂ, O. AL. II 188. 2. Refl. A se face (mai) înalt; a se înălța. Nivelul apei se ridică. ◊ Tranz. (Cu pronunțare regională) Văile și munții se uimeau auzindu-i cînticele, apele își rîdicau valurile mai sus ca să-l asculte. EMINESCU, N. 5. 3. Tranz. Fig. (Cu privire la valori sociale, morale etc.; p. ext. cu privire la oameni) A aduce, a promova la o treaptă superioară, a face să progreseze. Partidul și guvernul au hotărît ca toate valorile din trecut ale poporului nostru să fie ridicate la locul ce li se cuvine. SADOVEANU, E. 76. [Heliade] creează un vocabular de cuvinte noi, ridică pe cele căzute în desuetudine, formează aproape întreaga limbă. MACEDONSKI, O. IV 118. Trebuie ca prin cultură să ridicăm pe țăranul nostru ca el să aibă cunoștință profundă și energică de drepturile și de datoriile lui. KOGĂLNICEANU, S. A. 239. ◊ Expr. A ridica din cenușă (sau din ruine) = a reface, a reconstrui (după o distrugere totală). A ridica moralul (cuiva) = a inspira (cuiva) curaj, încredere; a întări, a îmbărbăta (pe cineva). O strîngere de mînă cordială... îmi ridică imediat moralul. CARAGIALE, M. 94. ♦ Tranz. (Cu privire la oameni) A pune pe o treaptă mai înaltă din punctul de vedere al respectului, al aprecierii, a sălta în ochii lumii; a înălța în grad, în rang. Împăratul ridică pe Țugulea la mare cinste. ISPIRESCU, L. 319. Cît de sus ridici acuma în gîndirea ta pe-o roabă, Cînd durerea ta din suflet este singura-mi podoabă. EMINESCU, O. I 154. Alecsandri publică primele sale poezii, ce avură atîta răsunet și care îl ridicară îndată la titlul necontestat de întîiul poet național al Romîniei. NEGRUZZI, S. I 339. ◊ Expr. A ridica (pe cineva) în slavă (sau în slava cerului) = a lăuda foarte tare, peste măsură (pe cineva). A ridica în scaun = (învechit și popular) a înălța pe tronul țării, a face domn. Toți boierii și împăratul deteră în genunchi cu rugăciune ca să nu părăsească împărăția, fiindcă, ziceau boierii, tatăl tău de aci înainte e bătrîn și o să te ridicăm pe tine în scaun. ISPIRESCU, L. 3. ♦ Refl. (Despre oameni) A-și face o situație mai bună, a progresa; a se situa pe o poziție mai înaltă, pe o treaptă superioară. Cu viața nouă a democrației va fi posibil ca plugarii să se ridice. SADOVEANU, E. 28. Te-ai ridicat mai presus de orice critică sau calomnie. CARAGIALE, O. III 211. Deasupra tuturora se ridică cine poate, Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. ◊ Expr. A se ridica prin cineva (sau a se ridica pe umerii cuiva) = a ajunge la o situație cu ajutorul cuiva. 4. Tranz. A mări, a spori, a face să crească. A ridica producția la hectar. ◊ Expr. A ridica prețul = a scumpi (marfa). (Mat.; despre numere) A ridica la o putere = a înmulți un număr cu el însuși de atîtea ori de cîte ori arată exponentul. A ridica (un număr) la pătrat = a înmulți un număr cu el însuși. A ridica la cub = a înmulți pătratul unui număr cu numărul simplu. ♦ Refl. A atinge o anumită valoare, a ajunge la o anumită cantitate, sumă etc.; a se cifra. La cît se ridică cheltuielile? Numărul locuitorilor se ridică la un milion. 5. Tranz. (Cu privire la construcții) A zidi, a construi, a clădi, a edifica. Neamul se întindea în vreo trei mahalale, ale căror case și sobe le-au zidit ei. Au ridicat și case în mijlocul tîrgului. PAS, Z. I 28. Trei regi ce ridicară aceste piramide, Trei umbre în tăcere, s-așază la banchet. BOLINTINEANU, O. 188. Meșterii grăbea... Șanțuri mari săpa Și mereu lucra Zidul ridica. ANT. LIT. POP. I 498. ♦ Fig. A făuri, a crea, a întemeia. Pe unde n-a fost pînă acum nimic, O lume nouă Eu am să ridic. BENIUC, V. 15. Iert copiii care au călcat pe urme rele și au ridicat astă literatură țigărită și sortită, fără noimă, fără cap și rădăcină. RUSSO, O. 65. ◊ (Poetic) În regiunile de munte, primăvara ridică din pămînt mii și mii de forme ale vieții, oferindu-le soarelui într-o largă dăruire. VORNIC, O. 239. 6. Tranz. A da naștere, a da loc; a pricinui, a cauza, a provoca. [De] cele mai multe ori masa se face la logodnă, să nu ridice cheltuială așa multă. SEVASTOS, N. 58. Mihai își așeză apoi oștirea în deosebite comitate pentru iernat, împărțind-o mai ales prin cetăți; dar oarecare excesuri ce făcură ostașii... ridicară plîngeri din partea locuitorilor. BĂLCESCU, O. II 265. ◊ (Construit cu un abstract, echivalează cu verbul a cărui idee o exprimă abstractul) A ridica o învinuire (sau o acuzație) = a formula o acuzație; a învinui, a acuza. A ridica pretenții = a formula o cerere, a pretinde să i se dea ceva, a revendica (ceva). A ridica o obiecție = a obiecta. A ridica o problemă (sau o chestiune) = a aduce, a pune în discuție o problemă. – Variante: aridica (ISPIRESCU, L. 362), (învechit) ardica, (regional) rădica vb. I. corectat(ă)

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

VERZIȘ s. n. (Rar) Vegetație, frunziș, verdeață. Te plimbai... privind cînd în jos la lutul pămîntului, cînd împrejur la verzișul copacilor. GANE, N. III 143. [Munții] de verziș se despoidu, Cu nori negri se-nvăleau. ALECSANDRI, P. I 107.

vinovat, -ă adj., s.m., s.f. I adj. 1 (despre oameni) Care are o vină, care a comis o greșeală, o faptă pedepsită de lege, o abatere de la datorie sau de la morală; culpabil; pasibil de o pedeapsă. Ce e vinovat băiatul, dacă i-a zburat pălăria? (CAR.). ◊ Expr. A se face vinovat de... = a săvîrși, a comite, a avea o atitudine reprobabilă manifestată prin... Cei ce vor să fie individuali în îmbrăcăminte, tocmai ei se fac vinovați de lipsa de modestie (CA. PETR.). 2 (despre faptele, comportările etc. ale oamenilor) Care se abate de la lege sau de la bunele moravuri; care nu poate fi îngăduit, permis; condamnabil. Trebuia neapărat să-și smulgă din suflet amorul vinovat (D. ZAMF.). ♦ (despre manifestări, atitudini etc.) Care trădează, exprimă vinovăție. Îi observă figura vinovată. ◊ (adv.) Ea privește vinovat în jos. 3 (înv.; constr. cu vb. „a fi”) Pasibil (de...), osîndit (la...). Este vinovat de moarte. II s.m., s.f. 1 Persoană care a săvîrșit o abatere de la normele morale; persoană care a comis o infracțiune, un delict, o crimă; inculpat. L-au închis între vinovații de drept comun, care-și așteaptă acolo judecata și osînda (CAR.). 2 (înv.; cu determ. în dat.) Autor, făptuitor (al...). Este vinovat tuturor smintelilor și fărădelegilor (ȘINC.). • pl. -ți, -te. /<sl. veche виноватъ.

MEȘÍNĂ¹ subst. 1. S. f. Piele de oaie sau de capră, tăbăcită, folosită la confecționarea unor obiecte de îmbrăcăminte și de încălțăminte, mai ales la căptușirea încălțămintei; p. ext. (mai ales la pl.) bucată sau sort de piele de acest fel; obiect confecționat dintr-o astfel de piele. Căpeteniile înfășară în prostirile aceale ce primiră . . . si în meșinuri. DOSOFTEI. ap. GCR I. 258/27, cf. ANON. CAR. Vama cea mare precum s-au așezat . . . Meșine de 52: 1 leu (a. 1 726-1 733). N. A. BOGDAN, C. M. 160. Învățătură pentru cum să dai ape roșii pe meșină la cărți (începutul sec. XIX). GRECU, P. 402. Scauni îmbrăcați cu meșănă (a. 1 821). IORGA, S. D. XXI, 414. Nici să să puie la lucru în loc de saftiian meșină, că aceea este înșelăciune (a. 1 823). DOC. EC. 289. Ceară, bumbac, meșini, hier, pietre, tutun, pește sărat, cafea, pînză, și marfă de Țarigrad. CR (1 832), 208 ²/26. Boierii cei mari se îmbrăcau cu. . . papuci sau cizme galbene de meșină. GHICA, S. 501. Cizmarul întrebuințează pentru căptușeala pantofilor și a cizmelor meșină albă și roșie, ce se aduce din Turcia. I. IONESCU, M. 704. Tureatca este căptușită cu un fel de piele roșie-gălbuie, subțire și păroasă, numită meșină. PAMFILE, I. C. 348. Făceau ciubote pentru țărani, iminii. . . și papuci femeiești de meșină. N. A. BOGDAN, C. M. 178, cf. NICA, L. VAM. Două ghete de meșină deșelată. KLOPȘTOCK, F. 222. Privea nehotârît în jos, la noroiul ce căuta să-i treacă peste opincile-i subțiri, ca de meșină. MIHALE, O. 48. Întinsese bucata de meșină pe masa de croit. SCÎNTEIA, 1 953, nr. 2 798. Drag mi-a fost și-mi pare bine C-am cal negru pe supt mine Și cu șaua de meșină. MAT. FOLK. 371, cf. ȘEZ. IX, 33. Pe față poartă un obrăzar făcut de meșină. I. CR. II, 12. 3. Subst. pl. (Mold., în forma meșini) Pantaloni țărănești confecționați din piele tăbăcită de oaie sau de miel. 6 pt. pe nești meșini [glosat: „nădragi din piele de oaie”] (a. 1 743). BUL. COM. IST. I, 228, Cf. IZVOADE, 340, H i 103, VI 33, 228, X 112, XVI 272, 289. Pe cel deal, pe cel colmel, Primblă-mi-s-un voinicel Cu cușmă creață de miel, Cu meșini, cu cojocel. SEVASTOS, C. 173, cf. 159, ȘEZ. I, 10, I. CR. III, 377, VASILiU, C. 14. Călduroasele meșini (cioareci din piei de oaie cu lîna înlăuntru). JUN. LIT. XII, 47. Toată iarna n-o scos meșinii de pe el! Com. din DARABANI-DOROHOI. – Accentuat și: (neobișnuit) méșină. BARCIANU. – Pl.: meșini, (1 și) meșine, (învechit) meșinuri. – Și: (rar) meștínă (ZANNE, P. II, 485, III, 229) s.f., (învechit) meșín s. n. – Din tc. meșın.

BĂLTOACĂ, băltoace, s. f. Baltă (mare) cu apă murdară, stătută și mocirloasă; adunătură sau scursură de apă de ploaie prin gropile drumurilor. Băltoacele țișneau în pînze galbene de apă sclipitoare sub roțile de cauciuc. DUMITRIU, B. F. 34. Plină de glod... Ca o rață bălăcită în băltoacă. BENIUC, V. 140. Băltoacele din curte erau zvîntate. PAS, L. I 73. Îmboldit de camarazi pe la spate, recrutul, bătînd trei pași, trînti piciorul în mijlocul unei băltoace care ne umplu de apă pe cîteșitrei. BRĂESCU, V. A. 153. ♦ Cantitate mare de apă, de sînge, de vin etc. vărsată pe jos. V. lăcăraie, apăraie. Privind cu înaintare cum se scaldă soarele într-o băltoacă de păcură, [copilul] și-a spus povestea pînă la capăt, ascultînd-o singur. GALAN, Z. R. 307. Popa rămase uitat într-o băltoacă de sînge-nchegat. BENIUC, V. 157. – Variantă: băltoagă (SADOVEANU, O. III 447) s. f.

LOVI, lovesc, vb. IV. 1. Tranz. A atinge brusc și cu putere, a aplica o lovitură, a izbi. Dac-aș putea să-l lovesc și eu cu același baltag, în locul unde l-a pălit el pe Nechifor Lipan, m-aș simți mai ușurată. SADOVEANU, B. 264. Și cum era și rupt de osteneală... adormi, cum puse capul jos, da parcă l-ai fi lovit cu muchia în cap. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Fig. Vorbele lui Ilie loviseră pe Gheorghe drept în suflet. REBREANU, I. 24. ◊ Expr. (Familiar) A lovi (pe cineva) în pălărie v. pălărie. A fi lovit cu leuca (în cap) v. leucă. ◊ Intranz. Și îndată [știuca], lovind din coadă, făcu pe Aleodor un cosăcel și îl ascunse pe fundul mării, printre ceilalți cosăcei. ISPIRESCU, L. 45. Un vînt de biruință... lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. EMINESCU, O. I 144. ◊ Refl. Împăratul făcu un pas înapoi, se lovi cu palma peste frunte, se uită la împărăteasă cu mînie. RETEGANUL, P. II 30. Se lovea cu pumnul peste cap cînd vedea că nici dascălul nu putea să-i tălmăcească bine ceva. CREANGĂ, A. 134. ♦ A bate. Ion, scos din fire, se repezi la ea s-o lovească. REBREANU, I. 91. Fetele împăratului întîmplîndu-se de față cînd a lovit pe Harap-Alb, li s-au făcut milă. CREANGĂ, O. A. 209. ♦ A aduce prejudicii, pagube. În a doua jumătate a sec. al XIX-lea însă, meseriile sînt lovite greu de concurența fabricatelor. IST. R.P.R. 435. ◊ (Intranz., urmat de determinări introduse prin prep. «în») Orice încălcare a legii lovește în interesele poporului muncitor, în munca lui de construire a unei vieți fericite. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 11, 17. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» și arătînd obstacolul) A întîlni un zăgaz în cale, a da peste o piedică, a se izbi de... În sălița mică, aproape să mă lovesc de ordonanțele care scoteau tacîmurile. CAMIL PETRESCU, U. N. 16. Cu mîinile tot în șele Nu m-oi lovi de tînjele; Și prin pod fără lumină Nu m-oi lovi de slănină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 461. ◊ Expr. A se lovi cu capul de pragul de sus = a dobîndi experiență în urma unor întîmplări nefericite. ◊ Fig. Dezvoltarea producției capitaliste se lovește de puterea de cumpărare limitată a populației, ceea ce duce la crize periodice de supraproducție, la creșterea șomajului. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2872. 3. Tranz. A izbi drept în țintă cu un proiectil, cu o săgeată etc., a nimeri ceea ce s-a ochit. Făt-Frumos... era gata a o lovi cu a doua săgeată. ISPIRESCU, L. 5. Petreceri cinegetice în care vînătorul n-are nevoie... să lovească fiara sau pasărea în fugă ori în zbor. ODOBESCU, S. III 15. Vînătorii ies cu puștile și lovesc știuci. I. IONESCU, D. 57. ◊ (Subiectul este proiectilul) Fulgeră-n cer o săgeată, Vîjîie, vine, lovește Scutul. ALECSANDRI, P. II 13. 4. Tranz. A atinge (fără violență), a ajunge pînă la... Razele pătrunseră printr-o ușă și-i loviră fața. EMINESCU, N. 34. Paserea ușoară Ce-n faptul dimineții... zboară, Lovind a sa aripă de rouă și de flori. ALECSANDRI, P. I 139. ◊ Refl. Crescut-au [doi brazi]... Pîn-au dat să se lovească De fereastra-mpărătească. ALECSANDRI, P. II 185. 5. Refl. (Învechit, despre țări, terenuri etc.) A se atinge hotar cu hotar, a se învecina. Partea aceasta de moșie se lovește cu răzășii Satului Nou și cu malul cel mare. I. IONESCU, P. 483. ◊ Fig. Vin-aci, lîngă fereastră, Uite: dincolo de zare, Unde se lovește cerul cu pămîntul în hotare. DAVILA, V. V. 100. 6. Tranz. (Despre boli, fenomene fiziologice) A veni brusc asupra cuiva, a da peste cineva, a cuprinde, a apuca. L-a lovit damblaua. ▭ Dar cînd bătrînul gîrbovit Sfîrși romanța, m-a lovit Pe negîndite plînsul. IOSIF, PATR. 40. Unde-l lovea foamea, punea lădița jos. RETEGANUL, P. II 12. Privind a sale fapte, ades mă lovea rîsul. NEGRUZZI, S. II 240. ◊ (Despre abstracte) Te va lovi un dor de maică, soră, frați, prietini și cunoscuți. RETEGANUL, P. V 38. Blăstemînd gîndul ce-l lovise să se însoare. NEGRUZZI, S. I 79. 7. Refl. (Învechit și popular) A se asemăna, a fi la fel, a se potrivi. Se lovesc amîndoi și s-or învoi tare bine în viața lor. SBIERA, P. 151. Uite șaua, ia să văd de se lovește Și s-o pun pe cal. CONTEMPORANUL, I 851. Bade, cu cin’ te iubești, Nici un pic nu te lovești. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 247. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în») Să nu fie cu supărare, cucoane, dacă iarăși nu ne lovim în păreri, zău așa! REBREANU, R. I 38. 8. Tranz. (Învechit) A năvăli asupra cuiva; a ataca. Au pornit cazacii de-au lovit pe oamenii lui Cantemir. SADOVEANU, O. VII 150. Un sol turc ajunge ș-astfel le vorbește: Cu cincizeci mii oameni pașa vă lovește. BOLINTINEANU, O. 69. Lovind pre acei ostași fără veste, i-au spart. NEGRUZZI, S. I 179. ♦ Refl. reciproc. (Despre adversari în luptă) A se bate, a se lupta. În buzdugane să ne lovim, ori în luptă să ne luptăm. ISPIRESCU, L. 42. Turcii, adaugă cronicarul, văzînd aceasta, începură a face meșteșuguri; cînd se lovea cu creștinii, ei îndată da dosul. BĂLCESCU, O. I 26.

SĂRBĂTOARE, sărbători, s. f. 1. (În practicile religioase) Zi consacrată serviciului divin pentru comemorarea unui eveniment din istoria religioasă sau în onoarea unui sfînt. De data asta se nimerise ca sărbătorile creștinești să le facem și noi după lege, pe loc, în port. BART, S. M. 96. Cînd venea dumineca și sărbătorile, fata babei era împopoțată. CREANGĂ, P. 284. Patria e aducerea-aminte de zilele copilăriei... coliba părintească cu copaciul cel mare din pragul ușii, dragostea mamei... cîinele care se juca cu noi, sunetul clopotului bisericii satului ce ne vestește zilele frumoase de sărbătoare. RUSSO, S. 135. ◊ Loc. adv. În (sau de) sărbători = cu ocazia sărbătorilor, în timpul sărbătorilor. Dealul e cu spini acum, Zarea mohorîtă. Nu mai sînt copii s-alerge După cuiburi, după flori! Și pe culmi, în sărbători, Nimeni nu mai merge! COȘBUC, P. I 260. Foaie albă colilie, Zi mă-ti să te dea mie, Că-mi ești dragă dintr-o mie, Să te dea de sărbători, Cînd e cîmpul plin de flori. TEODORESCU, P. P. 270. Cînd îl văd dumineca, Mi se rupe inima, Cînd îl văd în sărbători, Mereu mă iau la fiori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Loc. adj. și adv. (În opoziție cu de toate zilele, obișnuit) De sărbătoare (sau de sărbători) = festiv, sărbătoresc, strălucitor. Vai de mine, băiete, mi se pare că te-ai culcat în cămașa de sărbători! REBREANU, I. 45. Mario, o să vie boierii... Să ne-mbrăcăm de sărbătoare. DELAVRANCEA, A. 99. Cînd se împrăștie faima venirei lui, ziua-și muie aerul în lumină de sărbătoare. EMINESCU, N. 27. ♦ (În opoziție cu zi lucrătoare) Zi în care nu se lucrează. Dacă des sărbători faci, nu o să aibi ce să-mbraci. PANN, P. V. I 150. Un plug mare că prinsei Și cu-un bou îl înjugai Și de lucru m-apucai, Că săracul n-are soare, Nici zile de sărbătoare, Ci tot zile lucrătoare! ALECSANDRI, P. P. 169. ◊ Sărbătoare legală = zi (stabilită în mod oficial) în care întreprinderile și instituțiile nu lucrează. 2. Zi în care se comemorează sau se sărbătorește un eveniment important, organizîndu-se serbări, solemnități sau demonstrații și care, de obicei, este stabilită în mod oficial ca zi de odihnă. Muncitorii, tehnicienii și funcționarii au lucrat zilele acestea un schimb de onoare în cinstea zilei de 1 Mai, măreața sărbătoare a solidarității internaționale a oamenilor muncii. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2649. ◊ Sărbătoarea muncii = 1 Mai, ziua solidarității internaționale a celor ce muncesc. În mai, cînd rozele-nfloresc, Scăldate-n aurul din soare, Popoarele sărbătoresc A muncii sfîntă sărbătoare. DEMETRESCU, O. 80. Sărbătoare națională = zi de odihnă în cinstea sau în amintirea unui eveniment din istoria țării. Pentru poporul nostru ziua de 23 August este cea mai mare sărbătoare națională. SCÎNTEIA, 1951, nr. 2114. 3. Sărbătorire, serbare; festivitate, petrecere. A fost o mare și penibilă sărbătoare de familie. CAMIL PETRESCU, U. N. 40. Altădată apariția tatălui era o adevărată sărbătoare. Îi săreau de gît, pe urmă începeau scotocirile. SAHIA, N. 96. Într-o zi, zînele plecară la o sărbătoare la alte zîne. ISPIRESCU, L. 149. 4. (Adverbial, în forma sărbătoarea) În zilele de sărbătoare (1, 3). Sărbătoarea, oamenii trec aici cu bărci și vapoare, se odihnesc, petrec. STANCU, U.R.S.S. 197. Sărbătoarea, cînd venea în sat, popa îl ispitea să afle cu ce se îndeletnicește orîndarul cel nou. SADOVEANU, O. VIII 254. Adeseori, sărbătoarea, în fundul mîndrei grădini a gazdei mele, jos, pe iarba verde, priveam în tihnă măiastra frumusețe a firii. PĂUN-PINCIO, P. 123.

amețitor, ~oare a [At: NEGRUZZI, S. I, 54 / Pl: ~i, ~oare / V: amă~, ~oare, (îrg) ~iu, ~oare / E: ameți + -(i)tor] 1 Care amețește (1). 2 (Îs) Înălțime ~toare înălțime atât de mare, încât nu poți privi la ea (de jos) sau de pe ea, fără să amețești.

sus, ~ă [At: PSALT. SCH. 132/13 / V: (îvr) sos / Pl: (a) suși, suse, susuri sn, (înv) suse / E: ml sursum] 1 av (Indică direcția mișcării unei ființe, a unui obiect etc. sau a unor părți ale acestora; ca determinant al unor verbe ca „a se înălța”, „a se ridica”, „a se sui”, „a se urca” etc. întărește sensul acestora; ca determinant al altor verbe de mișcare arată sensul deplasării) (De la un punct sau un loc de referință jos) (în)spre un loc ori punct (mai) înalt sau depărtat de sol, în direcție (aproximativ) verticală. 2 av În aer¹ (1). 3 (Îlav) Până ~ În locul cel mai înalt, raportat la un punct de plecare. 4-5 av, sn (Îla; îlpp) În ~(ul) (În) sens contrar cursului unei ape Si: în(spre) direcția izvorului unei ape, în amonte. 6-7 av, sn (Îal) (În)spre un loc sau un punct (mai) ridicat sau (mai) înalt Si: (în)spre vârf, la deal. 8-9 av, sn (Îal; pex) (În)spre nord. 10 av (Îe; pfm) A sări (drept) în ~ A face o mișcare bruscă (de bucurie, de spaimă, de mânie). 11 av (Îae) A izbucni. 12 av (Îae; cu valoarea unui verb al declamației) A replica prompt (și violent). 13 av (Îe) A ridica în ~ pe cineva A pune într-o stare de agitație. 14 av (Îae; pex) A da alarma (6). 15 av (Reg; îe) A se da în ~ A se sustrage (11). 16 av (Reg; îe) A pune ~ (ceva) A pune un lucru la locul lui. 17 av (Reg; îae) A pune bine. 18 av (Îae; pex) A păstra. 19 av (Indică plasarea în spațiu; de obicei îcr jos) Într-un loc, într-un punct situat într-o parte mai ridicată sau în partea superioară pe o verticală (imaginară) în raport cu alt loc, cu alt punct luat ca referință Si: la înălțime (pe verticală). 20 av (D. obiecte, d. părți ale acestora sau ale corpului ființelor; îla) De ~ (înv) din ~ Care se află în (sau prin) partea superioară ori la înălțime. 21 av (Îvp; d. porțiuni de teren, d. regiuni geografice sau d. părți ale unor țări, ale unor localități etc.; îal ) Care se află în partea mai înaltă, mai ridicată. 22 av (Îvp; îal) Care se află în partea de nord Si: superior. 23 av (Îvp; d. oameni; îal) Care locuiește în partea mai ridicată sau în partea de nord a unei regiuni goegrafice, a unei localități etc. 24 av (D. oameni; îal) Care activează în cadrul organelor de conducere (centrale) sau la centru. 25 av (Îlav) De ~ De pe un loc situat într-o parte mai ridicată sau din partea superioară pe verticala (imaginară) a unui loc Si: din sau de la înălțime (pe verticală), de deasupra. 26-27 av (Îljv) De ~ (Care emană) de la sau (care este făcut) de către organele (centrale) de conducere Si: (care provine) de la centru. 28-29 av (Îvp; îla) În ~ Care este (mai) ridicat (decât în mod obișnuit). 30-31 av (Îljv; pfm) Cu fundul (sau cu dosul, cu curul) în ~ (sn, cu ~ul în jos) (Care este) în neorânduială. 32-33 av, sn (Pfm; îlv;) A răsturna (sau a întoarce) ceva (sau totul) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (ori cu ~ul în jos) A răvăși. 34-35 av, sn (Fam; îe) A fi (sau a se scula) (tot) cu fundul (ori cu dosul, cu curul) în ~ (cu ~ul în jos) A fi îmbufnat. 36 sn (Pfm; îe) A-i merge (cuiva) cu ~u-n jos A-i ieși (toate) pe dos. 37 av (Îlav) Din ~ Din(spre) partea mai ridicată, mai înaltă. 38 av (Îal) De la izvor, din amonte. 39 av (Îal) Din(spre) nord. 40 av (Îlav) În ~ (șîf drept în ~) În poziție verticală. 41-42 av, sn (Îljv) În ~ (pfm cu fundul sau cu dosul în ~, sn cu ~ul în jos) (Care este) în poziție inversă decât cea normală, obișnuită. 43 av (Îlav) (Ca determinant al unor verbe de mișcare, indică modalitățile de efectuare a acesteia) Pe ~ Purtat (repede) de cineva (în cârcă, pe brațe, aproape târât etc.) cu, sau mai ales, fără voie, cu un vehicul. 44 av (Indică locul aproximativ pe verticală; îal) Prin înălțime Si: prin aer, de la (mare) înălțime, din aer. 45 av (Îal) În zbor. 46 av (Îe; înv) A fi purtat pe ~ A fi răsfățat. 47 av (Îvp) Mai (sau din) ~ de... (șîf mai în ~ de...., mai pe din ~, pe din ~, pe din ~ de...) (Cam) pe la un loc sau un punct (mai) ridicat, (mai) înalt (decât..., de...). 48 av (Îal) (Mai) pe la deal (de...). 49 av (Îal) (Mai) pe la nord (de...). 50 av (Îlpp) Mai (sau din) ~ de... (îf mai ~ de..., din ~ de...., (pop) pe din ~ de...) Deasupra (2). 51 av (Îal) Mai departe de... (pe verticală). 52 av (Îlav) De (nob din) ~ în jos În direcție verticală descendentă. 53 av (Îal; șîf de ~ până jos) De la vârful unei societăți, al unei organizații etc. (până) la baza ei. 54 av (Îlav) De jos în ~ În direcție verticală ascendentă. 55 av (Îal; șîf de jos până ~) De la baza unei societăți, a unei organizații etc. (până) în vârful ei. 56 av (Îlav) De ~ până jos (șîf de ~ și până jos) Din partea superioară până la bază. 57 av (Îal; pex) În întregime. 58 av (Îal) Din toate clasele sociale, (rar) de la stăpânii casei până la servitori. 59 av (Îe) A măsura pe cineva (cu privirea sau cu ochii) de ~ până jos (și de jos până ~) ori a privi pe cineva de ~ până jos (sau se jos în sus) ori a arunca a privire repede de ~ în jos și de jos în susu asupra cuiva A examina pe cineva cu atenție, apreciativ sau depreciativ, cu neîncredere sau, pex, cu dispreț. 60 av (Îlav) În ~ și în jos (îpp) și în ~ și în jos (înv) și ~ și jos, în jos și în ~ Încoace și încolo. 61 av (Pex; îal) Peste tot. 62 av (Îlav) Cu fața în ~ Culcat pe spate. 63 av Într-o poziție care e puțin deasupra poziției normale sau obișnuite. 64 av (Îlav) Cu fruntea (sau cu capul) ~ Cu o atitudine fermă, dârză. 65 av (Îal; pex) Mândru. 66 av (Îes; pop) A-i sta (cuiva) capul ~ A trăi. 67 av (Îe) A umbla (pop a se ține, a fi) cu nasul pe ~, (înv) a se ține cu mintea prea ~, sau a-și ține lucrul prea ~, (pop) a umbla cu capul în (ori pe) ~, a(-și) purta nasul (pe) ~, a ține (sau a purta) nasul ~, (reg) a ține (ori a fi cu) nasul în ~, (fam) a(-și) ridica nasul mai ~ decât se cuvine A fi îngâmfat. 68 av (Pex; îae) A avea pretenții prea mari. 69 av (Îlv; pop) A avea nasul (ridicat, sau întors, strâmb, cârnit) în ~, ori a fi cu nasul (sau cu nările) în ~ ori, (reg) a fi ~ de nas (sau la nări) A fi cârn (2). 70 av (Pop; îlv) A sta în ~ A sta în picioare sau (mai ales d. copii) în șezut. 71 (Pop; pex; îae) A sta drept. 72 av (Înv; îlv) A fi ~ la preț A fi scump. 73 av (Pex) În camera (sau camerele) din partea superioară a unei clădiri. 74 av (Reg; îs) Casa din ~ Cameră mare rezervată oaspeților Si: la etaj. 75 av (Înv; îs) Camera (sau casa) de ~ Camera lorzilor. 76 av Într-un loc al unei construcții sau al unei părți a acesteia situat desupra sau la mare înălțime. 77 av (Îla) De ~ (D. etaje sau d. camere, d. săli etc. ori de părți ale acestora) Care ține de sau se află în partea superioară a unei construcții. 78 av (D. personalul de serviciu dintr-o casă; îal) Care servește în apartamentele de deasupra ale stăpânului. 79 sn (Adesea figurat) Teren, loc, parte sau porțiune ridicate, înalte, superioare. 80 sn (Pex) Înălțime Si: vârf. 81 sn (Îlpp) Din ~ul (pop) din mai ~ul... Dintr-un loc (sau punct) mai ridicat sau (mai) înalt decât... Si: din(spre) vârful..., mai la deal de.... 82 sn (Pex; îal) Mai departe de... 83 sn (Pex; îal) Din afara... 84 sn (Pex; îal) Din(spre) nordul... 85 sn (Îal) (înv, de din ~ul) Din partea de deasupra, superioară, a... 86 sn (Îal) (rar, mai din ~ul...) Din(spre) direcția izvorului unei ape Si: din(spre) amonte. 87 sn (Înv; îla) De pre mai de ~ul Din înălțimea... 88 sn (Îlav) (Mai) în ~ul În(spre) partea superioară a... Si: deasupra. 89 sn (Reg; îlav) Pe din ~ul Printr-un loc sau printr-o regiune situată (mai) la nord de... 90 sn (Reg, îlv) A da (cu cineva sau cu ceva) de(a) a-n ~ul (sau ~elea, ~ili) A arunca (pe cineva sau ceva) în aer sau la (mare) înălțime. 91 a (Pop, d. locuri, d. obiecte sau d. părți ale acestora) Înalt. 92 av Într-un loc considerat sediu al divinității sau, spc, al lui Dumnezeu Si: în cer. 93 av (Pex) În rai. 94-95 av (Îljv) De ~ (care vine) din cer sau, pex, de la divinitate ori, spc, de la Dumnezeu. 96 av (Înv; îlav) În ~ Spre cer. 97 sm (Îvr) În (sau de) ~ul ori în ~e Slăvit. 98 sn (Înv; șîc cel sau cela de ~) Divinitatea, spc, Dumnezeu. 99 av (Îvr) Într-un fel sublim. 100 av (Fig) Într-o situație net superioară cantitativ sau calitativ. 101 av (Fig) Deasupra mediei pe scara valorilor sau a importanței (sociale, politice, morale etc.). 102-103 av, smf (Îla) De ~ (Om) care face parte din clasele privilegiate. 104-105 smf, av (Îal; șîf cea de ~) (Clasă, pătură etc.) Care se află în vârful ierarhiei sociale. 106 av (Îal; rar; d. manifestările oamenilor) Care aparține persoanelor din vârful ierarhiei sociale. 107 av (Reg; d. obiecte de îmbrăcăminte, în opoziție cu „de purtare”) De sărbătoare. 108 av (Îe) A lua (sau a privi pe cineva ori a se uita la cineva (cam) pe ~ A trata (pe cineva) ca pe un inferior. 109 av (Îe) A vorbi (cuiva sau cu cineva) de ~ A vorbi (cu cineva) în mod arogant, obraznic. 110 av (Rar) A pune cel mai ~ A prețui în mod deosebit. 111 av (Îvr) A merge (în) ~A se adresa unor persoane influente. 112 av (Înv) Din ~ (D. rude) Ascendent (8). 113 av (Îlav) De ~ De la clasele privilegiate. 114 av (Îc) ~-pus Care a ajuns într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale, cu mare influență. 115 av (D. poziția unui astru) Deasupra orizontului Si: pe cer. 116 av (Îla) De ~ De pe bolta cerului. 117 sn (Rar) Bolta cerească. 118 av (Pop) Departe (și la altitudine). 119 av (În legătură cu ceea ce a constituit obiectul unei descrieri, al unui comentariu etc. sau cu textul, cu pasajul în care a apărut descrierea sau comentariul respectiv, de obicei la comparativ de superioritate; șîla de mai ~, mai de ~ sau, înv, mai în ~, din ~) Anterior (3). 120-121 smf, a (Îc) ~-arătat, ~-citat, ~-menționat, ~-numit, ~-pomenit, ~-zis etc. (Persoană, obiect, fapt etc.) amintit (în cele spuse, scrise) mai înainte. 122 a (Îvr; d. ani) Precedent. 123 av (Înv; de obicei la gradul comparativ de superioritate, adesea urmat sau precedat de construcții numerice introduse de prepoziția „de”, indică situarea dincolo de limita vârstei, greutății, valorii etc. precizate de construcțiile numerice) Mai mult. 124 av (Sens curent; precedat de „în” și în legătură cu construcții cu sens local, temporal sau numeric introduse prin prepoziția „de la”, îvr, „din”, „de”, indică punctul de referință de unde pleacă situarea locala sau temporală, aprecierea numerica) Începând de la... 125 av (Fig; îvp; de obicei la gradul comparativ de superioritate; adesea urmat de construcții introduse prin prepoziția „de”, „decât” șîljv, mai presus, înv, pre mai ~, pre din ~, cu ceva mai ~) Care este (mai) presus (de..., decât). 126 av (Îlav) Cu un cap mai ~ Cu mult mai mult. 127 av (În legătură cu modul de a cânta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt sau ridicat al vocii, al tonului ori al unui instrument. 128 av (Îla) De ~ (D. note) (Cel mai) înalt. 129 a (D. voce sau d. ton) Care este acut, înalt sau ridicat. 130 av (După verbe de declarație; îlav) ~ și tare În auzul tuturor. 131 av (Pex; îal) Energic (4), ferm (1). 132 i Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-(te)!” sau „ridicați-(vă)!”, „urcă(-te)!” ori „urcați(-vă)!” etc. 133 i Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie etc. 134 i (Spc; reg) Comandă cu care cârmaciul unei plute anunță pe ajutorul său că trebuie să vâslească astfel încât partea din față a plutei să fie îndreptată către malul opus celui în care bate firul apei.

josul (în ~) loc. prep. (Privește ~ râului.)

BRÎU, brîie, s. n. I. 1. Cingătoare lată (purtată de obicei de țărani și țărance), făcută dintr-o țesătură de lînă (mai rar de in, de mătase) sau din piele. Purta strai de mătasă fără brîu. SADOVEANU, N. P. 272. [Scamatorul] începea să-și scoată de la brîu săbiile lucitoare. SAHIA, N. 66. Mlădiul trup i-l încingea Un brîu de-argint. COȘBUC, P. I 57. ◊ Poale-n brîu sau plăcinte poale-n brîu = plăcinte făcute din bucăți pătrate de aluat, ale căror capete se aduc peste umplutura de brînză. A intrat în foișor... îmbujorată la obraz și purtînd un chersin de plăcinte poale-n brîu chiar atunci scoase din cuptor. SADOVEANU, N. P. 55. ◊ Expr. A sta cu mîinile în brîu = a sta inactiv, a nu face nimic. ♦ Cingătoare lată (roșie, albastră sau neagră) pe care o poartă preoții, ca semn al unui grad ierarhic. ♦ Fig. Cerc. Flăcăii, făcînd brîu împrejurul carului, jucau de duduia pămîntul. BUJOR, S. 35. ♦ Fig. Dungă. Cînd plouă, vara, cîteodată, Un brîu de foc pe cer s-arată, Iar noi îi zicem curcubeu. COȘBUC, P. I 125. 2. Partea corpului pe care o încinge brîul; mijloc. Se întorsese către doamna Vorvoreanu și n-o privea în ochi, ci mai jos, către brîu. DUMITRIU, B. F. 147. Crescuseră [holdele] încît ajungeau omului pînă la brîu. CAMILAR, TEM. 48. [Cînepa] era crudă și pînă la brîu de înaltă. CREANGĂ, O. A. 57. ◊ Fig. La brîu se arăta, trufașă, o călimară de tinichea. PAS, L. I 20. ◊ (Mai ales în loc. adv.) Pînă la (sau în) brîu = pînă la mijloc. Tăbăcarii munceau goi pînă la brîu. PAS, L. I 70. M-am cufundat [în lac] pînă la brîu. SADOVEANU, N. F. 59. Arde grîu-n flăcări pîn’ la brîu crescut. MACEDONSKI, O.I 187. ◊ Expr. A fi cu cuțitul la brîu = a fi arțăgos. 3. Ornament constituit dintr-o dungă colorată, trasă orizontal de-a lungul pereților sau înconjurînd ușile și ferestrele (v. bordură, chenar); ornament în relief (făcut din tencuială sau cioplit în piatră) care încinge zidurile exterioare ale unei clădiri sau încadrează ușile și ferestrele (v. mulură, ciubuc). Ferestrele mici, unele din ele numai dintr-un geam, iar de jur împrejurul lor și a prispei a tras gospodina casei brîie albastre și roșii. PĂUN-PINCIO, P. 116. ♦ Fig. Cu badana de foc pe cer Apusul trage brîie. LESNEA, I. ♦ Pervaz, părcan. Dan, în picioare, rezemat de brîul ferestrei își stăpînește respirarea ca să n-o deștepte. VLAHUȚĂ, O. AL. II 130. 4. Lanț, șir. Brîu de coline. II. Numele unui dans popular la care jucătorii se prind, pe la spate, cu mîinile de brîiele vecinilor, sau își pun mîinile pe umerii vecinilor de joc; p. ext. melodia acestui dans. Scripcarul isprăvește brîul cu o trăsătură lungă de arcuș. BUJOR, S. 101. ◊ Brîul de mînă, brîul de doi, brîul nevestei, brîul ursăresc = varietăți ale dansului descris mai sus. – Pl. și: brîuri (SP. POPESCU, M. G. 87), (rar) brîne (HOGAȘ, DR. II 130).

SUS adv. 1. (Adesea urmat de un complement de loc; indică locul unde se află ceva sau cineva) Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decît altele), în înălțime. Un lăstun, în frac, apare Sus pe-un vîrf de trestie. TOPÎRCEANU, B. 47. Sus senin și jos verdeață! Ce cuminte-i să trăiești Cînd ți-e dat să stăpînești Numai o viață. COȘBUC, P. I 263. Într-una din seri, cum ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus într-un foișor, numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare, care venea înspre dînșii. CREANGĂ, P. 228. Vino, mîndră, sus pe deal, Un’ se face grîul rar, Ca să scăpăm de amar! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 162. ◊ Loc. adj. De sus = a) (arată poziția geografică a nordului sau cea topografică a unui teren ridicat, superior) Orașul de sus; b) care vine sau pornește de la centru, din inițiativa organelor de conducere. Directivă de sus; c) (despre oameni sau clase sociale, oglindind mentalitatea claselor exploatatoare) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. Păturile sociale de sus. De din sus = care se află mai la deal, ceva mai încolo, mai departe. Dar casa Marandei?... Se zărește de la dînșii de pe capătul prispei de din sus. MIRONESCU, S. A. 71. Foaie verde bob năut, N-am venit, că n-am putut, Că aseară am fost dus La mîndruța de din sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 236. ◊ Loc. adv. De sus = a) de pe un loc ridicat sau înalt; din partea superioară, de deasupra. De sus ai o perspectivă, largă. ▭ De sus, de la comandă, își aruncă ochii pe vasta întindere a Deltei. BART, E. 394. Fără să-și piardă cumpătul, trase paloșul și-și tăie o bucată de carne moale din coapsa piciorului, de sus, și o dete Zgripsoroaicii. ISPIRESCU, L. 90; b) din înălțime. De sus ploaia caldă nu mai contenește. C. PETRESCU, S. 55; c) pornind de la centru, din inițiativa organelor de conducere. O revoluție nu se poate face de sus. Trebuie să așteptăm să fie țara pregătită. CAMIL PETRESCU, O. I 344. (În legătură cu verbele «a sta», «a rămîne») În sus = în poziție verticală, drept, țeapăn. Tunicile foșnesc la fiecare mișcare aspru, fiindcă, de patru zile de cînd le înmoaie prin noroaie și iar le usucă pe dînșii, s-au întărit scoarță și, dacă unul s-ar dezbrăca s-o arunce, haina ar sta singură în sus. C. PETRESCU, Î. II 33. Numai uitîndu-se cineva la capul [leului] cel cît banița și la coama aia ce sta rădicată în sus și zbîrlită, ar fi înghețat de frică. ISPIRESCU, L. 17. Pe sus = a) (indicînd cu aproximație locul) prin înălțime, prin aer, prin văzduh. Zburau țipînd cucori pe sus, Cu glas tînguitor. COȘBUC, P. I 233. Copiii și nevasta lui, cînd au văzut un bivol zburînd pe sus, au rupt-o de fugă, înspăimîntați. CREANGĂ, P. 59. Dar un vînt de biruință se pornește îndelung Și lovește rînduri-rînduri în frunzișul sunător. Strigăte de Alah! Alah! se aud, pe sus, prin nori. EMINESCU, O. I 144; b) (determinînd verbe ale mișcării) în zbor, zburînd. Și atunci odată pornesc și turturica și calul fugind pe întrecute, cînd pe sus, cînd pe jos, după cum cerea trebuința. CREANGĂ, P. 273. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. Tu-i mere pe sus cîntînd, Iară eu pe jos plîngînd. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301; c) (determinînd verbe ale mișcării) cu un vehicul sau purtat de cineva (nu pe jos, cu piciorul). ◊ Loc. prep. (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Un fir îl înțepa în gleznă, din sus de opincă. REBREANU, I. 52. Pînă dimineață să lăzuiești toată pădurea aci din sus de casa ta, să lucri pămîntul și să prășești vie, iar pe dimineață să-mi aduci struguri copți din ea. RETEGANUL, P. V 49. Viorică, viorea, Mîndră, mîndruleana mea, Aseară-nsărai pe coastă, Pe din sus de casa voastră, Ca să-ți aud gurița, Rumeioara, drăguța. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 61. Mai sus de... = mai la nord de... Din șoseaua ce vine de la Cîrlibaba... se desprinde un drum alb mai sus de Armadia. REBREANU, I. 9. (Substantivat) Din susul... = a) din partea de deasupra. [Calului] îi plăcea să mănînce încet, cu ochii închiși, peste care razele soarelui cădeau ca o ploaie caldă din susul ferestruii înguste. GÎRLEANU, L. 34. (Rar, la comparativ) Să trag brazda dracului, Din mai susul dealului, Pînă-n capul satului, Drept ușa bogatului. TEODORESCU, P. P. 291; b) într-un loc sau într-o regiune superioară, mai la deal, mai sus de... Mă uitam, pe furiș, cum se joacă apa cu piciorușele cele mîndre ale unor fete, ce ghileau pînza din susul meu. CREANGĂ, A. 66. Pe din susul... = printr-un loc sau o regiune situată mai sus, mai la nord de... Hunii devastau și pustiau totul înaintea lor. Țările noastre însă au suferit puțin de această năvălire, căci ei, îndreptîndu-se spre nord, trecură pe din susul țărilor noastre, devastară, supuseră și se așezară în Ungaria de astăzi. HOGAȘ, DR. II 167. ◊ Expr. De sus în jos = în direcție verticală coborîtoare. De jos în sus = în direcție verticală ascendentă. De sus (și) pînă jos = în întregime, tot. L-a plouat de sus pînă jos. ▭ Voi îmbrăca în negru De sus pînă jos Singurătatea-mi. BENIUC, V. 63. De sus în (sau pînă) jos sau de jos în (sau pînă) sus = de la centru, de la vîrful unei organizații pînă la bază sau invers. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. (Despre oameni) Cu fața-n sus = culcat, întins pe spate. Lăpușneanu sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. (Despre obiecte care au o deschizătură) Cu gura-n sus = cu deschizătura în partea de deasupra, în afară. Harap-Alb văzîndu-le așa, i se face milă de dînsele și, luîndu-și pălăria din cap, o pune pe iarbă la pămînt, cu gura-n sus și apoi el se dă într-o parte. CREANGĂ, P. 238. (Despre obiecte) Cu fundul în sus = întors pe dos, răsturnat; fig. în dezordine, în neorînduială, răvășit. A lăsat casa cu fundul în sus. A duce (sau a lua, a aduce etc.) pe cineva pe sus = a duce (sau a lua, a aduce) pe cineva cu forța, cu sila. Cîțiva oameni necunoscuți îl duceau mai mult pe sus – către trăsura neagră din drum. SAHIA, N. 58. L-au ridicat din pat pe sus. CARAGIALE, O. III 81. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. [Turcii] aicea c-or veni Și pe tine te-or peți, Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da Pînă capul sus mi-o sta!... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. Ba, eu mîndră nu ți-oi da Pîn-ce capul sus mi-a sta. ALECSANDRI, P. P. 24. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi îngîmfat, înfumurat. Pe d-ta vreu numaidecît să te văd om ca toți oamenii, în rînd cu lumea. Nu vezi că cei mai mulți de teapa d-tale se țin cu nasul pe sus, numai din pricina asta? Ca și cum parcă d-ta n-ai fi vrednic să ții o femeie! CREANGĂ, P. 162. A se scula cu dosul în sus v. dos (2). (Substantivat) A răsturna (sau a întoarce, mai rar a pune) ceva cu susul în jos = a pune ceva în dezordine, în neorînduială; a răscoli, a răvăși. Cînd se întoarse cu caii, baba începu să turbe, să răstoarne casa cu susu-n jos și să bată fata care nu era de vină. EMINESCU, N. 20. Toate lucrurile-n lume cu susul le pune-n jos. HASDEU, R. V. 16. A privi (sau a măsura) pe cineva (cu ochii) de sus în (sau, pînă) jos (și de jos în sau pînă sus) = a examina pe cineva cu atenție sau cu neîncredere, în întregime, din cap pînă-n picioare. Femeia aruncase o privire repede de sus în jos și de jos în sus asupra lui. SADOVEANU, B. 96. Se prinde în joc lîngă o fată, care chitește că i-ar cam veni la socoteală; începe el a o măsura cu ochii de sus pînă jos și de jos pînă sus și, cum se învîrtea hora, ba o strîngea pe fată de mînă, ba o calcă pe picior, ba... cum e treaba flăcăilor. CREANGĂ, P. 163. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj; (în societatea burgheză) în încăperile locuite de stăpîni. Du-te de poftește pe madam Franț, guvernanta, să vie sus. ALECSANDRI, T. 298. ◊ Loc. adj. De sus = a) care ține de partea superioară a unei locuințe, situată deasupra parterului. Catul de sus; b) (despre personalul de serviciu) care servește în apartamentele stăpînului. Îmi era dor să te mai văd o dată, conașule, pîn-a nu te duce la Paris. – La Paris? eu?... – Așa... am auzit vorbind fetele de sus că boierul a hotărît să te trimeată la carte, tocmai în fundul lumii. GHICA, S. 80. ♦ (Despre poziția unui astru) Deasupra orizontului, în înălțime, pe cer, în tărie. Soarele era sus pe cer, dincolo de amiază. DUMITRIU, N. 94. Era soarele sus, cînd ne-am găsit în odaia cu pat larg și scăzut. CAMIL PETRESCU, U. N. 120. Sus în taină dulce, pe-a nopții senin, Ca un vas de aur, luna plutea lin. ALECSANDRI, P. I 189. Sus e luna, jos e noru, Departe-i badea cu doru; Noru-i jos și luna-i sus, Departe-i bădița dus! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 138. ◊ Loc. adj. De sus = de pe bolta cerului. O, vin! odorul meu nespus Și lumea ta o lasă; Eu sînt luceafărul de sus, Iar tu să-mi fii mireasă. EMINESCU, O. I 170. ♦ (Popular) Departe (în înălțime). Susu-i ceriu de pămînt, Fete ca la noi nu sînt.; Ba mai sînt și-n alte sate, Stau cu gurile căscate! HODOȘ, P. P. 181. Vai de mine, cum aș mere, Seara, la gură cu miere!... N-am ce face, sus îi locul, Inima-mi arde ca focul; N-am ce face, sus îi dealul, Inima-mi arde ca jarul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 133. ♦ Fig. Într-o situație socială înaltă. A ajuns foarte sus. ▭ Aș vrea să mă înalț la tine, Dar lumea ta e sus, prea sus. CERNA, P. 23. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) obraznic, arogant, cu ifose. 2. (După verbe ale mișcării) Înspre un loc sau un punct mai ridicat, în direcție verticală, în înălțime. Bătrînul cu-a lui cîrjă sus genele-și ridică. EMINESCU, O. I 93. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc. BELDICEANU, P. 54. Du-te, zău, bărbate-n tindă Și te uită sus la grindă, Că-i o puică ș-un cocoș Și mi le scoboară jos. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 456. ◊ (La comparativ) Pe fata împăratului o ferea calul de loviturile zmeului, căci, cînd vedea că rădica sabia să dea, odată se rădica mai sus decît zmeul, și el da în vînt. ISPIRESCU, L. 27. Și pe cînd vorbea baba aceste, o vede învăluită într-un hobot alb, rîdicîndu-se în văzduh, apoi înălțîndu-se tot mai sus, și după aceea n-o mai zări de fel. CREANGĂ, P. 192. Lucește c-un amor nespus Durerea să-mi alunge, Dar se înalță tot mai sus, Ca să nu-l pot ajunge. EMINESCU, O. I 175. ◊ Loc. adj. În sus = ridicat. Lele cu sprîncene-n sus. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 244. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre un loc sau un punct ridicat sau înalt, spre înălțime, la deal. O luăm pe la primărie în sus. CAMIL PETRESCU, U. N. 217. Cu mîna semn îi face Ca-n sus să îl urmeze pe-a codrilor potică. EMINESCU, O. I 93. Întristat, pe gînduri pus, Mă suii pe deal în sus. TEODORESCU, P. P. 291. Ieși tu, mîndră, din chilie, Și te uită-n sus prin vie. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112; b) în direcția cerului, în înălțime, în văzduh, în aer. Zîmbind s-așază fata aproape de fîntînă, Pe-o lespede de marmor, privind cu gîndul dus La gura de balaur ce-azvîrle apa-n sus. COȘBUC, P. I 52. Deodată s-a stîrnit un vînt năprasnic și, venind un vîrtej înfricoșat, a rîdicat pe ginerele împăratului în sus și s-a făcut nevăzut. CREANGĂ, P. 89. [Făt-Frumos] cînd era destul de mare, puse să-i facă un buzdugan de fier, îl aruncă în sus, de despică bolta cerului. EMINESCU, N. 4; c) (în legătură cu cursul unei ape) în direcția izvorului, dincotro curge apa. Au văzut că nu mai au merinde pentru oști și au purces pe Bahlui în sus, gîndind c-or găsi de toate. NEGRUZZI, S. I 170. ◊ (Substantivat, în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară, de sus (a unui lucru). El se însenina mulțumit, cu ochii veșnic duși în susul pleoapelor, a somn. BASSARABESCU, V. 5; b) (în legătură cu cursul unei ape) în sens contrar cursului, în direcția izvorului, dincotro curge apa. Ocoli drumul mare, apucînd prin glod în susul pîrîului. CAMILAR, N. I 23. O pajiște înflorită se ridica ușor, în susul pîrăului, și liniștea părea a crește. SADOVEANU, O. IV 437. Luntrele, înșirate una după alta, merseră o bucată bună pe lîngă malul romînesc, în susul apei, ca să nu le ia curentul și să le ducă prea jos, unde Dunărea se desfăcea în mai mult brațe. D. ZAMFIRESCU, R. 121; c) (în legătură cu așezări omenești) înspre partea mai ridicată (dinspre munte sau deal) sau înspre nord. Pornesc unul lîngă altul, în susul satului. STANCU, D. 18. A sunat veteranul satului, Diș, goarna, întîi în fața primăriei, apoi în susul satului, apoi în jos, spre gîrlă, să audă și cei de dincolo, din cătun. id. ib. 54. Din susul... = a) (în legătură cu cursul unei ape) din direcția izvorului, dincotro curge apa. Din susul apei vine un vapor. SAHIA, U.R.S.S. 128; b) (în legătură cu o așezare omenească sau cu o stradă) dinspre partea mai ridicată (dinspre un deal sau un munte) sau dinspre nord. Din susul străzii Cîmpineanu, dinspre Știrbei-vodă, se vedea curgînd spre club, ca un rîu revărsat, coloana imensă a muncitorilor de la căile ferate. CAMIL PETRESCU, N. 23. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mînie); a izbucni, a erupe. ♦ (Cu valoare de interjecție) a) Strigăt de comandă echivalînd cu: «ridicați», «ridicați-vă». Sus mîinile! ▭ Atuncea sus! a poruncit măria-sa Nicoară. SADOVEANU, N. P. 128. b) Fig. Strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. Sus inimile! 3. (La comparativ, urmat de prep. «de», indică o limită în raport cu o vîrstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... Mai sus de 14 ani. ◊ (Împreună cu «în» și în legătură cu «de la» formează un adverb compus) De la 18 ani în sus cetățenii au dreptul la vot. Merele se vînd de la 2 lei în sus. ◊ Expr. Cu un cap mai sus = cu mult mai mult. Ceea ce-l ridică pe Bălcescu cu un cap mai sus de orice ideolog al burgheziei este convingerea sa nestrămutată în rolul hotărîtor al maselor în istorie. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 1-2, 100. Mai pe sus decît... = mai presus decît..., v. presus. Din născare se cunoștea că are să fie mai pe sus decît alți oameni. SBIERA, P. 22. [Păsărilă] avea un meșteșug mai drăcos și o putere mai pe sus decît își poate dracul închipui: cînd voia, așa se lățea de tare, de cuprindea pămîntul în brațe. CREANGĂ, P. 245. 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat sau un pasaj dintr-un text) În cele precedente, în cele de mai înainte, înapoi cu cîteva pagini sau cu cîteva rînduri. Am arătat mai sus că... ◊ Cele de mai sus = cele precedente, cele arătate sau spuse mai înainte. 5. (În legătură cu modul de a cînta sau de a vorbi) În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. A luat tonul prea sus. ◊ Notele de sus = notele cele mai înalte pe care le poate emite cineva. ◊ Expr. (În legătură cu verbele «a spune», «a vorbi», «a protesta») Sus și tare = a) ferm, categoric, energic. Protestă sus și tare în contra intențiunilor ce i se atribuia, că ar voi să aducă turburări și perturbațiuni. GHICA, S. 124; b) în auzul tuturor; în gura mare. Cervenco însuși spunea sus și tare că mai bine și-ar tăia mîinile decît să tragă asupra unor bieți oameni ca și dînsul. REBREANU, P. S. 51. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. Trupul tău ce-au fost țărînă în țarînă s-a preface, Iară sufletul tău vesel sus în veci va gusta pace. ALECSANDRI, P. I 199. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = din cer, de la dumnezeu. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. Toată lumea era mulțumită de domnirea sa și oamenii se făleau că le-a fost dat de sus ca să trăiască în zilele lui. ISPIRESCU, L. 42. Focul cuvintelor tale m-alină, mă răcorește! Sînt vorbe de sus, băiete, iar nu de-un om pămîntean. HASDEU, R. V. 61. ◊ Compus: (formînd un substantiv masculin) cel-de-sus = dumnezeu. Nu-i spun, Ioane, că – și-așa, și-așa – tot acolo ajungem. El o pornit într-o parte și acolo o ține. O țin și eu, cît s-o mai îndura cel-de-sus să mă vadă. POPA, V. 300. Mă duc să văd, n-oi putea smomi pe frate-meu să-mi împrumute și iapa, să fug apoi cu ea în lume, iar copiii și nevasta să-i las în știrea celui-de-sus. CREANGĂ, P. 46.

din pp [At: COD. VOR.² 1² /8 / V: deîn, den, diîn / E: de + în] 1 (Introduce un atribut care arată locul de proveniență sau de apartenență a unui element, locul unde se află cineva sau ceva) Exprimă ideea de situare într-un interior (spațial) Am adunat lucrurile din casă. Cf dintre (1), dintru (2). 2 (Introduce un complement care arată punctul de plecare) Exprimă ideea de desprindere dintr-un anumit spațiu, de pe suprafața unui anumit obiect A ieșit din casă. Și-a luat paltonul din cui. Cf despre (2), dinspre (1), dintre (2), dintru (1). 3 (În repetiții, în corelație cu prepoziția „în”) Exprimă ideea de succesiune în spațiu de la un loc la altul de același fel Sare din piatră în piatră. 4 (Introduce un complement instrumental) Exprimă ideea de emitere a unor sunete (ca rezultat al folosirii unui instrument muzical) Cântă din fluier. 5 (Introduce un complement sau un atribut care arată originea, proveniența) Exprimă ideea de obținere a unui element prin modificarea sau prepararea altui element Medicament extras din plante Si: dintru (3). 6 (Construcția prepozițională indică materia din care este făcut un lucru) Exprimă ideea de fabricare, preparare a ceva prin utilizarea unui material, unei materii etc. Casele de munte sunt făcute din bârne Si: dintru (4). 7 Exprimă ideea de încadrare retrospectivă a momentului inițial al unui fapt, al unui eveniment etc. în cursul unei alte perioade sau a unei alte circumstanțe temporale Din copilărie s-a văzut talentul lui. 8 Exprimă ideea de încadrare retrospectivă într-o unitate temporală aparținând unei serii Într-una din zile... Si: dintru (5). 9 Exprimă ideea de încadrare în interiorul unui parcurs, în timpul când se petrece o acțiune Îl strigă din mers. 10 (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri, al unei schimbări) Exprimă ideea de transformare a unei unități temporale într-o alta etc. Face din noapte zi. 11 Exprimă ideea de proveniență sau apartenență la un anumit mediu social Face parte din înalta societate. 12 Dinspre (3). 13 (Introduce un complement de mod) Exprimă ideea de proveniență a unei informații Știe din sursă sigură. 14 Exprimă ideea de separare în raport cu o anumită stare, atitudine etc. Se trezi din somn. 15 (Mat) Exprimă ideea de separare în raport cu descăzutul Scade 2 din 5. 16 (Introduce un complement de cauză) Exprimă o explicație în legătură cu producerea unui fapt A greșit din neatenție Si: dintru (6). 17 Exprimă ideea de recurgere la o anumită modalitate pentru obținerea unui anumit rezultat A nimerit din prima lovitură. 18 Exprimă ideea de relatare, de recunoaștere etc. a ceva Povestește din amintiri. 19 Exprimă ideea de modalitate de finanțare, de întreținere Banii provin din impozite. 20 Exprimă ideea de grad de implicare în săvârșirea unei acțiuni, în manifestarea unei stări Face asta din suflet. 21 (Cu sens partitiv) Exprimă ideea de evidențiere în cadrul unor elemente de același fel Cel mai mult din toate îi plăcea să citească Si: dintre (6), între, printre, dintru (7). 22 (Pop; introduce un complement de relație) Exprimă ideea de diferențiere în interiorul unui grup Din glume îi întrece pe toți. Si: în ce privește, în privința. 23 (Pop; îlpp) ~ jos de... Mai jos de... 24 (Îal) Dincolo de... modificată

DEZNODĂMÎNT (de la a deznoda + suf. -(ă)mînt; cf.fr. dénouement) Termen folosit pentru sfîrșitul acțiunii unei opere literare, epice sau dramatice. În opoziție cu ascendența gradată a acțiunii, deznodămîntul are un mers brusc, descendent. El poate fi neprevăzut, previzibil, logic, absurd, fericit etc. Esteticienii însă îl deosebesc în natural, în sensul că el trebuie sa apară ca o consecință logică a faptelor prezentate anterior (deznodămîntul din nuvela O făclie de Paști de I.L. Caragiale; din balada El-Zorab de G. Coșbuc; din drama Apus de soare de B.Șt. Delavrancea etc.), artificial, ca, de exemplu, deznodămîntul în maniera deus ex machina (v.) folosit uneori în tragedia antică. Decurgînd logic din acțiune, ca o cădere bruscă după culminație, deznodămîntul proiectează asupra faptelor povestite sau reprezentate scenic o anumită lumină, care le clarifică semnificația. De asemenea, fiind conform cu comportamentul și firea personajelor, în trăirea lor dramatică, el rezolvă și destinul acestora. Uneori, în epică, deznodămîntul lipsește, limitat la simpla sugestie, iar în unele opere el precede acțiunea, accentul căzînd pe desfășurarea acesteia. Ex.: de deznodămînt: „Tovarășul se sui în pat, luă candela de la icoană, să caute lumînarea printre lucrurile risipite pe jos. O găsi și o aprinse. Cum îi dete lumina în ochi, Stavrache începu să cînte popește. Ce-i de făcut? zise tovarășul cu groază. N-am noroc! răspunse fratele. Zdrobit de luptă și de gînduri, omul se așeză încet pe pat și privi lung asupra celui țintuit jos, care cînta înainte, legănîndu-și încet capul, pe mersul cîntecului, cînd într-o parte, cînd într-alta.” (I.L. CARAGIALE, În vreme de război) ...Stă pașa beat, cu ochi topiți, Se trag spahii-ncremeniți, Și-arabul, în genunchi plecat, Sărută sîngele-nchegat Pe ochii-nțepeniți. Se-ntoarce-apoi cu ochi păgîni Și-aruncă fierul crunt din mîini; „Te-or răzbuna copiii mei! Și-acum mă taie, dacă vrei, Și-aruncă-mă la cîini!” (G. GOȘBUC, El-Zorab)

DESCĂRCA, descarc, vb. I. Tranz. (În opoziție cu încărca) 1. (Cu privire la un vehicul de transport) A goli (de conținut). Am de descărcat o corabie. SADOVEANU, D. P. 93. ◊ Expr. (Eliptic) Cu descărcat = cu carul gol, fără încărcătură. Și cu încărcat și cu descărcat, la deal moș Nichifor să da pe jos și trăgea de-a valma cu iepele. CREANGĂ, P. 107. ♦ (Cu privire la conținutul vehiculului) A da jos din vehicul. Începură a descărca lucrurile din căruță. SADOVEANU, P. M. 240. Căpitanul dă ordin și soldații încep să descarce lăzi mari și grele. SP. POPESCU, M. G. 79. Dinaintea morii, aproape că nu e ceas cînd doi, trei țărani să nu se opintească să-și descarce din care sacii. MACEDONSKI, O. III 3. 2. A suprima sau a micșora forțele care acționează asupra unei piese, a unei construcții etc. 3. (Cu privire la o armă de foc) A scoate încărcătura. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «asupra») A face să ia foc, a declanșa. Soldații... descarcă armele, doborînd al doilea rînd din mulțime. CAMIL PETRESCU, B. 121. ◊ Refl. pas. Atunci s-au descărcat dintr-o dată cele 60 de tunuri de la tribord. CAMIL PETRESCU, T. II 176. ♦ (Cu privire la gloanțe sau la focuri de armă) A trage, a slobozi. Îndreaptă revolverul asupra acesteia, descărcînd cîteva gloanțe. DAVIDOGLU, M. 91. Mînecuță s-a repezit în bătătură, pufnind în aerul răcoros. Apoi, a descărcat cu grabă patru focuri. SADOVEANU, P. M. 127.4. (Cu privire la un corp încărcat cu electricitate) A face să-și piardă sarcina electrică. Descarcă acumulatorul. ♦ Refl. (Despre trăsnet sau furtună) A se dezlănțui. În văzduh plutește greu presimțirea unei furtuni, dar care are să se descarce tîrziu. C. PETRESCU, Î. II 251. Din nor în nor Un trăsnet se descarcă. IOSIF, PATR. 17. 5. Fig. A da curs liber, a revărsa. S-a întors cătră zid, singur, descărcîndu-și într-acolo obida. SADOVEANU, Z. C. 235. Ana își descarcă toată indignarea pe Sabina. C. PETRESCU, C. V. 116. ◊ Refl. Gîndurile ei neliniștite se descărcau în vorbe, pe care ea le rostea tare, în neștire. VLAHUȚĂ, O. AL. I 51. ♦ Refl. Fig. A se ușura (de o vină, de păcate etc.). Cu vorba asta s-ar fi descărcat. Da, s-ar fi dezvinovățit. DUMITRIU, V. L. 131. Căuta să se descarce ca de-o vină. VLAHUȚĂ, O. AL. II 120. ◊ Expr. A-și descărca conștiința (sau inima) = a-și ușura conștiința, făcînd confidențe cuiva. Putea să-și descarce inima mai în voie. PAS, Z. I 31. Față de cine să-și descarce conștiința? G. M. ZAMFIRESCU, M. D. I 176. Blajin, mîngîitor, înțeleptul portului îl îndeamnă pe Nicola Maruli să-și descarce inima către un bun și vechi prieten. BART, E. 272. 6. Fig. A recunoaște în mod oficial că o gestiune a fost corectă; a declara că nu se impută nimic gestionarului. Adunarea generală a descărcat comitetul de gestiunea sa.

DÎRZ, -Ă, dîrji, -ze, adj. 1. Îndrăzneț, curajos, hotărît, cutezător. Popoarele se pătrund de conștiința că pot obține victoria păcii prin luptă perseverentă și dîrză. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2756. Și sufletul meu amețit se simte Mai dîrz privind la culmea-naltă. BENIUC, V. 7. Stăteam jos pe o pelerină întinsă, cu care biruisem iarba înaltă și dîrză. IBRĂILEANU, A. 150. De astă dată nu se mai opri sfiicios pe la poartă, ci-și luă inima-n dinți și dete drept înainte, deschise ușa-n lături și se-nțepeni dîrz dinaintea bătrînei. VLAHUȚĂ, N. 130. ♦ Aprig, înverșunat. Tăun fu chemat la Sfatul Popular. Veni, dîrz, împreună cu Trandafira. CAMILAR, TEM. 265. Am făcut o sforțare dîrză să mă înfrîng. CAMIL PETRESCU, U. N. 229. Un domn senator, care se plimba de colo pînă colo, țifnind și aruncîndu-mi căutături foarte dîrze... mă interpelează foarte de sus. CARAGIALE, O. VII 296. 2. Neînduplecat, neclintit; p. ext. îndărătnic, încăpățînat. Eu atîta pot să-ți spun, mamă: aține-te dîrză, aține-te pînă vin eu. CAMILAR, N. I 252. Dar sufletul tău în mine-nvăscut Tot dîrz a rămas și tot nu se-ndoaie. STANCU, C. 141. Ce-o fi avînd oare feciorul meu de s-a făcut așa de dîrz? SLAVICI, O. I 101. 3. Mîndru, semeț, țanțoș. Cu greutate mare, izbutea să se ție treaz și dîrz în șa. SADOVEANU, Z. C. 42. ◊ Fig. Păunenii se mirau mai ales de grădini: frumos rînduite... cu răsadurile vii și dîrze în cavaluri sătule de apă. SADOVEANU, P. M. 311. Pentru dînsul toate zburătoarele, mîndri păunași, sălbăticoși cocori, bufnițe cobitoare, șoimi dîrji... toate picau ca fermecate. ODOBESCU, S. III 180. ◊ (Adverbial) Dar ce-ai pățit?... – Ce să pățesc, zise Ivan dîrz, ia! am căptușit niște iepuroi, și am de gînd să-i jumulesc. CREANGĂ, P. 304. – Pl. și: (m.) dîrzi (CAMILAR, N. I 245), (f.) dîrje- (M. I. CARAGIALE, C. 137). – Variantă: dîrj, -e (DELAVRANCEA, A. 100, CARAGIALE, O. I 309) adj.

ÎNFĂȘURA, înfășor și înfășur, vb. I. 1. Tranz. A acoperi, a înveli ceva (sau pe cineva) bine și din toate părțile, răsucind de jur împrejurul lui o pînză, o învelitoare, o pătură etc. Scot mănușa... și înfășur mîna plină de sînge. CAMIL PETRESCU, U. N. 404. Femeile își înfășură capul cu un ștergar. NEGRUZZI, S. I 308. Maică, măiculița mea, Ia din traistă o basma, Înfășoară Mîna-n ea. TEODORESCU, P. P. 683. ◊ Fig. A trecut o mașină pe lîngă mine... și m-a înfășurat în praf – amețindu-mă. SAHIA, N. 16. ◊ Refl. (Despre persoane) Baba pe loc se și înfășură în țol. ȘEZ. I 53. 2. Tranz. Fig. A cuprinde, a învălui. O văd întîia oară, Dar inima-mi și ochii cu drag o înfășoară. EFTIMIU, Î. 157. Inima mi-e-nduioșată cînd, în clipa cea mai grea, Văd cum dragostea lui Stareț înfășoară țara mea. DAVILA, V. V. 183. Dan o înfășură într-o privire caldă, apoi își lăsă ochii în jos. VLAHUȚĂ, O. AL. II 48. ◊ Refl. Dealu-n umbră se-nfășoară. MACEDONSKI, O. I 32. 3. Tranz. A încolăci ceva în jurul unui obiect. L-a înfășurat... cu brațele după gît. SAHIA, N. 52. Celălalt capăt al funiei-l înfășuri pe lîngă grumazii vacii. RETEGANUL, P. IV 26. Și de furcă mi-i lega, După ea-i înfășura; Dar jugani se scutura Și arcan desfășura. TEODORESCU, P. P. 689. ◊ Fig. L-a înfășurat de cîteva ori în bici. STANCU, D. 104. ♦ A depăna (pe un ghem, pe un fus etc.). Înfășoară ața pe mosor. 4. Refl. (Rar) A se învîrti de colo pînă colo (în jurul unui punct fix), a da tîrcoale. Ce v-ați strîns aicea, măi? Ce vă înfășurați pe-aicea, măi? PAS, L. I 262. Se înfășura prin odaie, își făcea de lucru prin curte, se uita pe cer, tot părîndu-i-se că o să-nceapă ploaia. id. Z. I 173.

AFUMAT, -Ă, afumați, -te, adj. 1. (Despre carne, pește etc.) Care a fost expus la fum în scopul conservării. Mihalachi se și întoarce c-o harchină de costiță afumată. VLAHUȚĂ, O. AL. I 89. 2. Acoperit de fum, înnegrit. Erau, în circiuma joasă și afumată, mușterii mulți. PAS, L. I 90. Privea în păretele afumat, la umbra sa proprie. EMINESCU, N. 58. ♦ Îngălbenit de vechime. Dintr-un smoc de tărfăloage de moșie... scoase o hîrtie afumată pe care mi-a dat-o NEGRUZZI, S. I 186. 3. (Despre mîncări) Cu gust neplăcut de fum. Bucatele le-a făcut afumate, arse și sleite. CREANGĂ, P. 292. 4. Fig. (Familiar, despre persoane) Amețit de băutură; cherchelit. Era slobod de serviciu în ziua aceea și venea de la cîrciumă puțintel afumat. PAS, Z. I 50. Era afumat rău de tot în seara aceea. CARAGIALE, O. I 16.

DĂBĂLĂZA, dăbălăzez, vb. I. (Transilv., Mold.) 1. Tranz. (Despre animale; cu privire la cap, gură, urechi) A lăsa în jos, a lăsa să atîrne (de oboseală), a apleca, a pleoști. Calul... dăbălăză urechile, plecă capul la pămînt și rămase neclintit locului. MARIAN, O. II 166. 2. Refl. (Despre persoane) A slăbi, a se moleși.

ÎNCĂIERARE, încăierări, s. f. Acțiunea de a se încăiera; bătaie, ciocnire. În fiecare zi aveam încăierări de avantposturi. CAMIL PETRESCU, U. N. 314. Soarele ieșise dintre nouri, se înălțase sus și privea aprins la încăierarea oamenilor. REBREANU, N. 61. Vede jos încăierarea luptătorilor voinici, Un amestec orb ca-n cuibul răscolitelor furnici. COȘBUC, P. II 45.

PÎRJOL, pîrjoluri, s. n. 1. Foc mare și iute (mai ales în vreme de secetă); incendiu violent și mistuitor. V. pojar. S-a oprit... la un anume zid de bisericuță, năruită și pustie, după pîrjolul de anul trecut. C. PETRESCU, A. R. 48. Uneori cerul se încinge, pe alocurea, în depărtare, de o vîlvoare roșatică, provenită din pîrjol. ODOBESCU, S. III 20. Flăcările acestui pîrjol ce prefăcu în cenușă tot orașul. BĂLCESCU, O. II 119. ◊ Expr. A face pîrjol = a nimici (prin foc); a face prăpăd. Pe unde treceau, pîrjol făceau. CREANGĂ, P. 246. Ei lasă jos, pe coastă, să pască harmăsarii Și stau privind în vale cum fac pîrjol tătarii. ALECSANDRI, P. III 289. A da pîrjol = a da foc, a distruge, a nimici (prin foc); a incendia. Zise nepotului său să dea pîrjol unei păduri ce era p-acolo, p-aproape. ISPIRESCU, U. 35. Cum o văd că în crîng intră, îl iau împrejur ocol, Și, apucîndu-se-ndată, pun foc și îi dau pîrjol. PANN, P. V. II 63. A plînge cu foc și pîrjol = a plînge cu desperare, a plînge în hohote. Și unde începu a plînge cu foc și pîrjol, de ți se rupea inima de mila ei. ISPIRESCU, L. 342. A se face foc și pîrjol = a se înfuria, a-și ieși din fire, a se supăra foc, a se face foc și pară. 2. Fig. Prăpăd, pustiire, urgie. După cum s-au furișat ei [moții] cît mai adînc, cît mai între stînci, se poate bănui ce mare era pîrjolul care îi împingea din urmă. BOGZA, Ț. 13. Și se întinde vertiginos mai departe pîrjolul. Te asigur că în trei-patru zile va fi la Severin. REBREANU, R. II 75. Bate pe roibul, dă zor... pîrjolul se apropie. DELAVRANCEA, S. 196. ◊ Expr. Pîrjol și foc = nenorocire mare; dezastru: De-o-nvinge Vogoride, atunci pîrjol și foc. MACEDONSKI, O. II 189.

PRIVIRE. Subst. Privire, privit, priveală (înv. și reg.), căutare, căutătură din ochi, ochitură (rar), uitătură, aruncătură de ochi; privire fixă, fixare, holbare, zgîire, bleojdire (reg. și fam.); privire pătrunzătoare, privire acvilină; privire aspră, încruntare, încruntătură; privire piezișă, privire furișă, ochire, ochit, ocheadă; observare; observație, zărire, scrutare. Ochi, ochișor (dim.), ochiuleț (dim.). Privitor, spectator. Ochelari; monoclu; lunetă; binoclu, ochean; telescop; microscop; lupă. Optică. Optician. Adj. Privitor; scrutător. Holbat, zgîit, bleojdit (reg. și fam.), bulbucat, bolboșat, boldit (reg.), bolboșit (reg.). Optic. Vb. A privi, a vedea, a observa, a remarca, a se uita, a căuta, a căta (pop.), a ochi, a fixa, a scruta, a (se) holba, a (se) zgîi, a (se) boldi (reg.), a (se) bleojdi (reg. și fam.), a bolboșa (pop.), a (se) bulbuca, a holba ochii, a căsca ochii, a(-și) beli ochii (fam.), a face (a deschide) ochii mari (cît cepele), a se uita cu ochii mari, a căsca gura, a admira, a privi cu gura căscată; a-și îndrepta (a-și aținti) privirea, a arunca o privire, a fixa cu privirea, a privi țintă, a țintui cu privirea, a sidera (rar), a devizaja (franțuzism), a contempla, a privi lung; a arunca ochii, a da cu ochii de ceva (de cineva), a avea (a fi) cu ochii pe cineva, a nu pierde pe cineva din vedere; a-i fugi (a-i aluneca) cuiva ochii după cineva, a fura cu ochiul; a nu-i sta cuiva (bine) ochii în cap, a-și face ochii roată, a-și roti ochii (privirea), a se uita jur împrejur; a se uita pe furiș (pe ascuns), a trage cu coada ochiului, a se uita pe sub sprîncene; a face cu ochiul; a privi (a se uita) în gol, a privi (a se uita) fără (de) țintă, a privi (a se uita) aiurea, a sta cu privirea pierdută; a privi cu ochii de piatră; a privi printre gene; a se uita cruciș, a se uita chiorîș, a privi (a măsura) pe cineva de sus în jos. Adv. Boldiș (reg.), chiorîș.

RIMĂ (< fr. rime) Procedeu poetic care constă în potrivirea versurilor în silabele lor finale, începînd cu ultima vocală accentuată; identitatea sonoră a acestora avînd o valoare estetică. Criterii variate au fost folosite de teoreticieni în clasificarea rimei: din punct de vedere morfologic, al căderii accentului, după gradul de armonie, după succesiunea ei în strofă, semantic. Astfel, după căderea accentului, rima poate fi simplă sau complexă. Rima simplă este de două feluri: ultimă sau masculină, cu un singur accent principal pe ultima silabă; Ex. La pașa vine un arab Cu ochii stinși, cu graiul slab... (G. COȘBUC, El-Zorab) penultimă sau feminină, cînd accentul cade pe penultima silabă; Ex. Peste vîrf de rămurele... Trec în stoluri rîndunele... (M. EMINESCU, Ce te legeni) Rima complexă, pe lîngă accentul principal, mai are unul sau mai multe accente secundare, începînd cu silaba antepenultimă. Ex. Codrule, codruțule, Ce mai faci, drăguțule... (M. EMINESCU, Revedere) Rima antepenultimă este folosită pentru efectul ei în general umoristic. Ex. Dar cînd știu c-o să vă-nghețe Iarna mizerabilă, Mă cuprinde o tristețe Iremediabilă. (G. TOPÎRCEANU, Rapsodii de toamnă) În versificația franceză se mai folosește împărțirea rimelor, în funcție de gradul de armonie, în rime sărace și rime bogate. Rima săracă începe cu ultima vocală accentuată, în cea bogată se potrivesc și consoanele dinaintea ultimei vocale accentuate din silabă: Ex. Margarete, scînteioare și aglice Un buchet de flori orfane și calice... (G. TOPÎRCEANU, Sfîrșit de vară) După succesiunea rimei într-o strofă, ea poate fi: împerecheată sau succesivă, atunci cînd întîiul vers rimează cu al doilea, al treilea cu al patrulea; Ex. Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică Și plutind deasupra luncii printre ramuri se despică... (V. ALECSANDRI, Malul Siretului) încrucișată sau alternantă, versul întîi rimînd cu versul al treilea, iar versul al doilea cu al patrulea; Ex. Somnoroase păsărele Pe la cuiburi se adună, Se ascund în rămurele, Noapte bună! (M. EMINESCU, Somnoroase păsărele) îmbrățișată, în care versul întîi rimează eu versul al patrulea și al doilea cu cel de-al treilea: Ex. Pășește-n țarină semănătorul Și-n brazda neagră, umedă de rouă, Aruncă-ntr-un noroc viața nouă, Pe care va lega-o viitorul. (AL. VLAHUȚĂ, Semănătorul) amestecată sau variată, cînd versurile nu sînt dispuse într-o ordine uniformă, rimă folosită îndeosebi în fabulă. Ex. Cît îmi sînt de urîte unele dobitoace, Cum lupii, urșii, leii și alte cîteva, Care cred despre sine că prețuiesc ceva! De se trag din neam mare, Asta e o-întîmplare. Și eu poate sînt nobil, dar s-o arăt nu-mi place. (GR. ALEXANDRESCU, Cîinele și cățelul) Rima a fost desigur destinată urechii. Poezia clasică a urmărit însă și satisfacerea privirii. În poezia modernă, ea nu mai constituie o necesitate poetică, mulți poeți folosind versurile albe. Ex. Un soare în zenit ține cîntecul zilei, Cerul se dăruiește apelor de jos, Cu ochi cuminți dobitoace în trecere, Își privesc fără spaimă Umbra în albii... (L. BLAGA, În marea trecere) Factor de seamă în structurarea strofei și a versurilor, pe lîngă muzicalitate, rima are și o funcție metrică. În genere, ea delimitează sfîrșitul acestora, iar cuvintele care rimează sînt deseori cele mai semnificative din vers. Pentru marii creatori de poezie, rima nu este socotită doar un auxiliar al poeziei, ci ea se integrează în substanța ei și contribuie din plin la efectul artistic. De aceea, acești poeți cultivă rimele bogate, rima rară, făcînd să rimeze cuvinte foarte felurite morfologic – substantive cu verbe, nume proprii cu nume comune, cuvinte simple cu cuvinte compuse etc. Asemenea rime bogate și rare găsim în poezia lui M. Eminescu. Ex. După vremuri, mulți veniră începînd cu acel oaspe... Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al Iui Istaspe... (M. EMINESCU, Scrisoarea III) O altă clasificare a rimei este și clasificarea semantică în internă sau interioară, denumită și rimă funambulescă sau extravagantă cuvîntul de la cezură rimînd cu cel de la finele versului, rimă frecventă în distihul elegiac. Ex. Uite fragi – ție dragi.

LĂSA, las, vb. I. 1. Tranz. A da drumul unui lucru ținut strîns; a libera, a slobozi. Turcul... descălecă de pe cal și lăsă frîul în mîinile ciobanului. GALACTION, O. I 287. Cînd auzi Pandora țipetul lui Epimeteu, o dată lăsă capacul tronișorului. ISPIRESCU, U. 100. Știi povestea... cu ursul din pădure... L-aș aduce... dar nu mă lasă din labe, dihania! ALECSANDRI, T. I 244. ◊ Expr. A lăsa (cuiva) sînge = a face, printr-o incizie, să curgă o cantitate de sînge (pentru a obține o descongestionare). Dragomir Orzun... era doftor în felul lui și se pricepea de minune să lase sînge. GALACTION, O. I 167. A-i lăsa (cuiva) gura apă (după ceva) v. apă. A lăsa (un ostaș) la vatră v. vatră. Lasă-mă să te las, se spune despre un om lipsit de energie și de inițiativă, nepăsător, neglijent, comod. E foarte simpatic, un suflet minunat, numai că-i cam lasă-mă să te las. REBREANU, R. I 21. ♦ A da drumul să cadă, a lepăda. Deacă codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. ♦ A depune undeva, a face să rămînă undeva. A lăsat actele la minister. 2. Tranz. A da voie, a îngădui, a permite. Storul nu lăsa să pătrundă lumina. ▭ Las’să mă uit în ochi-ți ucizător de dulci. EMINESCU, O. I 97. Aș vrea să zbor și rana din pulpă nu mă lasă. ALECSANDRI, P. III 445. O ușă lăturalnică, deschizîndu-se, lăsă să intre doamna Ruxandra. NEGRUZZI, S. I 143. ◊ Expr. (Mai ales în construcții negative) A (nu) lăsa pe cineva inima să (nu)... v. inimă. ♦ (Complementul indică un interval de timp) A aștepta (timpul necesar) înainte de a lua o hotărîre, de a începe sau a relua o activitate etc. Să lăsăm cîteva zile încă... să ne mai sfătuim... CARAGIALE, O. III 90. 3. Tranz. A permite ca cineva sau ceva să rămînă într-o anume stare sau situație; a îngădui ca o anumită stare sau acțiune să continue. Lăsați-mi copilăria curată și aducerile aminte neturburate. ARGHEZI, P. T. 146. Mă întorc și las lucrurile cum au fost. CAMIL PETRESCU, U. N. 304. Lăsați clopotul să plîngă cu-a lui voce de aramă. EMINESCU, O. IV. 45. Boierii, cîți i-au mai lăsat vii, numai frica morții îi mai ține. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva) cu zile = a cruța viața cuiva, a nu omorî. S-au rugat foarte să-l lase cu sile. SBIERA, P. 11. A lăsa (pe cineva) în pace (sau încolo) = a da (cuiva) pace, a nu supăra. Lăsați-mă, dați-mi pace... SADOVEANU, O. I 435. Ia lasă-mă-ncolo, mătușă, nu mă supăra! CREANGĂ, P. 189. A lăsa (pe cineva) în boii lui = a da voie cuiva să facă ce vrea; a nu se amesteca în treburile cuiva. Vrei să fii prieten cu mine? Lasă-mă-n boii mei. VLAHUȚĂ, O. A. 469. (Despre întîmplări, evenimente) A lăsa (pe cineva) rece = a nu deștepta interes, a fi indiferent pentru cineva. Prietenia noastră din școală, planurile pe care ni le făceam, iubirea și admirația pe care i-o purtam, toate îl lăsau rece, păreau acum străine de sufletul lui. VLAHUȚĂ, O. A. 469. ♦ A permite sau a contribui ca ceva să fie într-un anumit fel, să capete o anumită dezvoltare. După ce-și lăsă părul său de aur pe spate, începu a alerga prin grădină. ISPIRESCU, L. 151. ◊ Expr. A-și lăsa barbă (sau mustăți, favoriți etc.) = a nu-și rade barba sau mustățile etc. pentru a le îngădui să crească mari. Își lăsă favoriți mari și barbetă. NEGRUZZI, S. I 71. ♦ Refl. A-și îngădui o anumită ținută sau atitudine, a-și permite ceva. Apoi se lăsa la jiletcă și ieșea cu scaunul ca să citească Universul între leandri. BASSARABESCU, S. N. 106. 4. Tranz. A părăsi pe cineva sau ceva, a se depărta de cineva sau de ceva. Nu prea era vorbăreț, dar știa să spuie destul de bine despre cele ce lăsase și cele ce văzuse. SADOVEANU, B. 58. Adio, pășuni Și poieni, în apus! Păstorul vă lasă Și vara s-a dus! IOSIF, T. 61. Porni lăsîndu-le suspinînd și cu lacrămile în ochi. ISPIRESCU, L. 9. Lasă-ți armele... Și vin lîngă mine, Că ți-o fi mai bine. TEODORESCU, P. P. 446. ◊ Expr. A lăsa (pe cineva sau ceva) (refl. a se lăsa) în (sau pe) seama (sau voia, grija, prada) cuiva = a (se) da în seama, în grija sau pradă cuiva. Să las eu boii pradă vulturilor. RETEGANUL, P. I 2. Vom lăsa frigările alea pe seama împăratului. ISPIRESCU, L. 324. Lasă-te în sama lor. CREANGĂ, P. 267. A lăsa (pe cineva sau ceva) în voie = a lăsa (pe cineva sau ceva) să se miște sau să lucreze liber, nestingherit, slobod. Și lăsînd în voie carul Îngropase-n palme fruntea, Și cînta trecînd pe puntea Roșului apus. COȘBUC, P. 83. Lasă (refl. lasă-te) pe mine (sau pe noi) = bizuie-te pe mine (sau pe noi), ai încredere în mine (sau în noi). Știu cine vrei să zici... Lasă-te pe mine! BOLINTINEANU, O. 390. Cucoană soacră... las’ pă noi. ALECSANDRI, T. I 144. A lăsa (pe cineva) cu buzele umflate (rar cu buza umflată) = a înșela pe cineva în așteptările lui, a nu-și ține o promisiune, a lăsa pe cineva supărat, nemulțumit. V. buză. Ziua se duce și altele vin, fără urmă se strecor și ne lasă cu buza umflată. ALECSANDRI, T. 739. A lăsa (pe cineva) lat v. lat. ◊ (Urmat de determinări la dativ, arătînd în seama cui rămîne lucrul părăsit) Cei vii se pregăteau să lase singurătății și tăcerii pe cei căzuți. SADOVEANU, O. VII 15. ♦ Fig. A nu mai ajuta, a nu mai servi pe cineva. (Subiectul este o facultate fizică sau intelectuală) Urechile îl cam lasă. DELAVRANCEA, la TDRG. În minuta cînd voiam a mă duce, puterile m-au lăsat. NEGRUZZI, S. I 52. (Subiectul este un obiect de folosință care se uzează, se consumă, se termină) Nu ajunsese să-și încheie ziua de lucru numai cu motorina cu care își încărcase rezervorul. Motorul îl lăsase tocmai acum. MIHALE, O. 93. ♦ (Determinat prin «în urmă») A trece înaintea unei persoane sau a unui lucru; a depăși, a întrece. Umbla repede și în curînd lăsă în urmă drumeții ce veneau dinspre gară. DUMITRIU, N. 13. Trecură dealuri, trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22. Nici pomeneală nu era ca să se apropie cineva de această iapă, căci pe toți îi lăsa în urmă. id. ib. 80. ◊ Refl. (În expr., de obicei în construcții negative) A se lăsa (mai) pe (sau pre) jos = a îngădui să fie întrecut de cineva, a-și recunoaște slăbiciunea. Scoaseră și muierile securile lor cele cu două ascuțișuri și nu se lăsau mai prejos decît bărbații. ISPIRESCU, U. 52. ♦ A renunța la o îndeletnicire, la o activitate; a întrerupe. Ce-ai fi vrut? Să-și lase omul treburile și să ghicească c-am venit noi? BARANGA, I. 152. Să lase lucrul mai devreme și să vină la club. PAS, Z. IV 66. ◊ Expr. A o lăsa mai domol v. domol. A lăsa (ceva) baltă = a întrerupe brusc și complet o activitate începută, a nu se mai interesa de ceva, a nu se mai ocupa cu ceva. Ai fi în stare să lași totul baltă, să trîntești ușa și să pleci. BARANGA, I. 185. A lăsa naibei (sau la naiba, focului) = a nu se mai gîndi la..., a nu mai fi preocupat de... Lasă focului basmul. La noapte... Va fi numa bine: noapte, vijelie, basm. DELAVRANCEA, A. 2. Te las naibei, sărăcie, Și mă duc la vitejie! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 285. ♦ Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de») A se dezbăra de un obicei, de un nărav, de o îndeletnicire; a renunța la o întreprindere proiectată. S-a lăsat de fumat. ▭ Îl rugau să se lase de a face călătoria. ISPIRESCU, L. 4. N-au mai spus și alții lumii de-a ei rele să se lase. EMINESCU, O. IV 111. ◊ Expr. A se lăsa păgubaș = a renunța la ceva. S-au făcut sondaje pe albia Siretului, apoi lumea s-a lăsat păgubașă. POPA, V. 240. 5. Tranz. A provoca, a produce; a face să rămînă, să se mențină, să persiste în urma cuiva. Milescu intră vesel în odaia lui: uitase reaua impresie ce i-o lăsase vorbele colonelului. D. ZAMFIRESCU, R. 211. Dar cîntecul se curmă în noaptea cea adîncă Ca zgomotul ce lasă un călător trecînd. BOLINTINEANU, O. 7. Caii scutură prin aer sunătoarele lor salbe, Răpind sania ușoară care lasă urme albe. ALECSANDRI, P. A. 114. Fundul căldării lasă scîntei. ȘEZ. III 46. ♦ (Uneori determinat prin «de moștenire» sau «ca moștenire») A transmite prin moștenire. Îl iau de suflet, îi las lui ce am. SADOVEANU, O. VII 270. De moștenire n-am să-ți las decît un frîu de cal. ISPIRESCU, L. 147. Ieși numai oleacă să te văd încaltea, vrednic ești de comoara ce ți-o las, și apoi să mor cu plăcere. CREANGĂ, P. 226. ◊ Fig. Căci te iubeam cu ochi păgîni Și plini de suferinți Ce mi-i lăsară din bătrîni, Părinții din părinți. EMINESCU, O. I 192. ◊ (Cu complement dublu) Al tău nume moștenire... îl lași. ALEXANDRESCU, M. 15. ◊ Expr. A lăsa cu limbă de moarte (sau cu jurămînt) = a hotărî, a dispune înainte de moarte. O să las cu jurămînt, Cine m-o băga-n pămînt Să-mi facă sicriu de nuc. ȘEZ. IV 138. ♦ (În credințele mistice, subiectul fiind divinitatea) A rîndui, a statornici. Nu e zi lăsată de bunul dumnezeu În care să nu-ți deie dovezi de placul său. ALECSANDRI, T. II 96. 6. Refl. A nu se opune cuiva sau la ceva, a sta, a fi la discreția...; a permite. Apoi nici să fim batjocoriți așa, nu ne-om lăsa! REBREANU, R. I 195. Mai nu vrei și mai te lași. EMINESCU, O. I 210. Roșul mă cunoștea, Să-l încalec se lăsa. TEODORESCU, P. P. 535. ◊ Expr. A nu se lăsa (cu una cu două, o dată cu capul sau nici mort) = a se împotrivi, a nu se da bătut. Nu se lăsa cu una cu două și lupta reîncepea. CAMIL PETRESCU, U. N. 46. Mult a stăruit, – zicea că nu se lasă nici moartă... și uite că te-a adus. STĂNOIU, C. I. 59. Nu se lasă cu una cu două. ISPIRESCU, L. 84. Harap-Alb... aleargă în dreapta și în stînga și nu se lasă pînă ce găsește. CREANGĂ, P. 238. ♦ (La imperativ, mai ales în construcții negative) A ceda, a se da bătut. Di! caii mei, Nu vă lăsați, Zburați ca zmei Înaripați. BENIUC, V. 15. Tu, codrule, nu te lăsa Și luptă-te bine! COȘBUC, P. I 237. Lasă-te... nu merge mai departe. RETEGANUL, P. I 73. Călușeri de pe Tîrnavă... Dați, măi, dați, Nu vă lăsați! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 416. ♦ (Urmat de determinări abstracte la dativ) A se dărui cu totul, a cădea pradă. Erau destul de obosiți, așa că se lăsară odihnei. VORNIC, P. 147. Ei, îngrădiți de lege, plăcerilor se lasă. EMINESCU, O. I 59. 7. Tranz. A nesocoti, a omite, a elimina. Din rugăciunile mele am lăsat-o vreodată pre ea? EMINESCU, N. 58. ◊ Expr. A lăsa la o parte = a trece cu vederea, a nu ține seamă de... Dar să lăsăm la o parte aceste glume... căci în adevăr nu pot a le lua altfel. BOLINTINEANU, O. 428. ♦ (La imperativ, urmat de «că», introduce o propoziție care cuprinde o concesie, o îngăduință sau o amenințare) Așteaptă să vezi. Lasă, își zise el... că cine rîde mai la urmă rîde mai cu folos. ISPIRESCU, L. 36. Lasă măi femeie, că de-om trăi, vom fi noi harnici să mai facem copii. CREANGĂ, P. 177. Ei las’... că te-oi învăța eu! ALECSANDRI, T. I 57. Las’ că te-oi juca eu! NEGRUZZI, S. I 10. ◊ Expr. Lasă că... = în afară de faptul că..., făcînd abstracție de... Las’ că era de la Piatră de locul ei, dar era și îmbojorată Malca... din pricina plînsului, că se despărțește de socri. CREANGĂ, P. 114. Avea un nas... las’ că era grozav de mare, dar apoi era cîrligat. NEGRUZZI, S. I 5. Las’ dacă = a) desigur că nu. [Voi] vorbi eu și cu dînșii și las’ dacă va fi ceva! CREANGĂ, P. 13; b) (în legătură cu o negație) nu mai încape îndoială că... Las’ dacă nu i-a da odihna pe nas! CREANGĂ, P. 301. Lasă asta (sau astea) = nu mai insista, treci la altele. Lasă astea acum. O dată dacă te-am ales, tu ești a mea. ISPIRESCU, L. 37. 8. Refl. (Adesea determinat prin «jos» sau «în jos») A merge la vale, a coborî o pantă, a-și da drumul (din înălțime). Începuseră tabere de cară să se lase în jos cu poloboace goale, după vin nou. SADOVEANU, Z. C. 5. Flăcăii din jurul ogrăzii se lasă repede în vale ca să iasă înaintea nuntașilor. BUJOR, S. 96. Calul o dată zboară cu dînsul pînă la nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. CREANGĂ, P. 196. ♦ A se așeza pe ceva venind din zbor. O cioară cu pui de găină în gură Se lasă pe-o creangă uscată. BENIUC, V. 100. Un stol de grauri se lasă, pieziș, în apropiere. GÎRLEANU, L. 38. Ajunse la un munte mare... Aci văzuse el că se lăsase porumbeii. ISPIRESCU, L. 216. ♦ Fig. (Despre întuneric, ger, căldură etc.) A începe, a se așeza, a veni. Dar de-abia se lasă întunerecul și, precauți, se pregătesc să părăsească pădurea. BOGZA, C. O. 246. S-a lăsat peste pămînt întîia căldură. SAHIA, N. 63. Ancorează marinare! – Iată: noaptea s-a lăsat. MACEDONSKI, O. I 161. Se lasă gerul pe pămînt. BELDICEANU, P. 74. ◊ Expr. A se lăsa secul = a începe zilele de post, a fi în ziua de lăsata-secului (v. lăsat). La crîșma lui moș Precu E-atîta zvon și veselie, De parcă azi se lasă secu. TOPÎRCEANU, M. 72. 9. Tranz. A da jos, a coborî, a apleca. Lasă în jos gulerul blănii, să poată vorbi mai liber. C. PETRESCU, C. V. 157. Mai rumpe-n palme cîte-un spic Și răsfățat apoi își lasă Pe spate capul și nu-i pasă De fete și de cîmp nimic. COȘBUC, P. I 87. Făt-Frumos îl ascultă și lăsă arcul în jos. ISPIRESCU, L. 75. ◊ Expr. A lăsa buza v. buză. ◊ Refl. Cînd spectacolul a luat sfîrșit, cortina... s-a lăsat și s-a ridicat de peste 20 de ori. STANCU, U.R.S.S. 75. Cumpenele fîntînilor se lăsau și se ridicau necontenit, scîrțîind. SADOVEANU, O. VII 237. Soarele în urmă se lăsa încet, copacii parcă se lungeau. VLAHUȚĂ, O. AL. II 70. ♦ (Cu privire la voce, ton etc.) A face să fie mai jos, mai grav; a coborî. Peruianu vorbea sentențios, lăsînd tonul după fiecare propozițiune. VLAHUȚĂ, O. AL. II 85. ♦ Intranz. A reduce din preț, a se mulțumi cu un preț mai mic, a vinde mai ieftin. În sfîrșit, dur la deal, dur la vale, unul mai dă, altul mai lasă, și Prepeleac mărită capra! CREANGĂ, P. 43. (Urmat de o determinare care precizează prețul) Ai să lași cu nouă lei, Moș Nichifor. CREANGĂ, O. A. 117. ◊ Tranz. Cît lași orzu? ALECSANDRI, T. 1540. ♦ A coborî așezînd undeva, punînd pe ceva. Și-a ei mînă prea frumoasă, Fină, dulce, ea și-o lasă Pe-al lui creștet adorat. EMINESCU, L. P. 146. 10. Refl. (Despre terenuri, construcții, materiale etc.) A se apleca (sub o povară), a-și coborî nivelul, a se denivela, a se îndoi. Ștrașina se lăsase de tot într-o parte, ca o pălărie de nebun, cerînd ajutor, cerînd aer. BASSARABESCU, V. 51. ♦ (Despre persoane) A se apleca, a se așeza, a se culca. A intrat Gheorghiță și s-a lăsat într-un cot pe-o lăicioară. SADOVEANU, B. 73. Se lăsă oleacă jos pe iarbă și adormi dus. CREANGĂ, P. 158. Pe jeț tăcut se lasă, cu dreapta pe a lui spadă. EMINESCU, O. I 94. (Cu pronunțare regională) Bătrînul Socoleanu, doborît sub grindina laudelor... se lasase pe un scaun. NEGRUZZI, S. I 6. ◊ Expr. A se lăsa pe tînjală v. tînjală. A se lăsa greu = a) a apăsa cu toată greutatea corpului. Ea se lăsase dulce și greu pe al lui braț. EMINESCU, O. I 97; b) fig. a nu accepta (ceva) fără a face rezerve, a nu admite de îndată. Cristea dăduse de știre la primărie să-i vie, la legat snopii și la treier, datornicii. Oamenii se lăsau greu și se uitau pe subt căciulă. SADOVEANU, M. C. 188. Vezi că aranjasem altceva... crezu de cuviință să se lase greu Ion Ozun. C. PETRESCU, C. V. 158. – Prez. ind. și: (regional) lăs, leși; prez. conj. pers. 3 și: să lese (NEGRUZZI, S. I 173).

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere; c) care face parte din clasele privilegiate; care aparține acestor clase. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. Pe sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de... = mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). ♦ (În loc. adj.) Sus-pus = care este într-o situație socială înaltă. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. 2. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. ◊ Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică-te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 3. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 4. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) În cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ♦ Sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte. Sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 5. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Expr. Sus și tare = a) ferm, categoric, energic; b) în auzul tuturor, în gura mare. 6. (În mistica creștină) În cer, în rai. ◊ Loc. adv. De sus = de la Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

*galeríe f. (fr. galerie, it. galeria. , d. mlat. galeria). Coridor, spațiŭ lung și supțire de circulat într’o casă, într’o mină ș. a. Sală p. tablourĭ și alte obĭecte artistice. Conținutu acestor sale cu tablourĭ ș. a. Balconu cel maĭ de sus în teatru. Spectatoriĭ din galeria teatruluĭ, de ordinar mitocanĭ și (fig.) oamenĭ care nu pricep arta și alte lucrurĭ: demagogiĭ caută aplauzele galeriiĭ. Persoane care privesc la jocurile de noroc. Corniză (Munt.). Tavă lungă, tinichea pusă jos la sobă ca să nu cadă cărbuniĭ pe dușamea.

SUS adv. 1. Într-un loc mai ridicat sau mai înalt (decât altul); la înălțime; deasupra. ◊ Loc. adj. De sus = a) care este așezat în partea nordică sau în partea mai ridicată a unui teren; b) care vine sau pornește de la un organ de conducere, de la centru. De din sus (de...) = care se află mai la deal (de...); ceva mai încolo, mai departe. ◊ Loc. adv. De sus = a) prin aer, prin văzduh; b) în zbor, zburând; c) cu un vehicul sau purtat (în cârcă, pe brațe etc.). (Pe) din sus de... = mai la deal de..., mai încolo, mai departe de... Mai sus de...= mai la nord de... ◊ Loc. prep. (Substantivat, n.) Din susul... = a) din partea de deasupra; b) dintr-o regiune superioară, mai la deal de... ◊ Expr. De sus în jos sau de jos în sus = în direcție verticală (ascendentă sau descendentă). De sus (și) până jos = în întregime, tot. În sus și în jos = încoace și încolo, de colo-colo. Cu fața în sus = (despre oameni) culcat pe spate. Cu gura în sus = (despre obiecte care au o deschizătură) cu deschizătura în partea de deasupra. Cu fundul în sus = întors pe dos, răvășit; în dezordine; fig. morocănos, furios. A duce (sau a lua, a aduce pe cineva) pe sus = a duce (sau a lua, a aduce pe cineva) cu forța, cu sila. A-i sta (cuiva) capul sus = a fi în viață, a trăi. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe sus = a fi înfumurat, îngâmfat. (Substantivat, n.) A răsturna (sau a întoarce, a pune ceva) cu susul în jos = a pune (ceva) în dezordine; a răscoli, a răvăși. A privi (sau a măsura cu ochii) pe cineva de sus în (sau până) jos și de jos în (sau până) sus = a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. ♦ În camerele din partea superioară a unei case, la etaj. ♦ (În legătură cu poziția unui astru) Deasupra orizontului, pe cer. ♦ (Pop.) Departe (în înălțime). 2. Fig. Într-o poziție socială superioară; într-un rang înalt. ◊ Expr. A lua (sau a privi pe cineva) de sus = a trata (pe cineva) ca pe un inferior, a privi (pe cineva) cu dispreț, cu aroganță. A vorbi (cuiva sau cu cineva) de sus = a vorbi (cu cineva) arogant, insolent, obraznic. ◊ Compus: sus-pus = care este într-un post înalt, în vârful ierarhiei sociale. 3. Înspre un loc sau un punct mai ridicat; în direcție verticală, în înălțime; în aer, în spațiu, în văzduh. ◊ Loc. adj. și adv. În sus = ridicat, drept, în poziție verticală. Loc. adv. În sus = a) spre înălțime, la deal; b) în aer, în văzduh, în direcția cerului; c) dincotro curge o apă, în direcția izvorului. ◊ Expr. A sări în sus = a tresări (de bucurie, de spaimă, de mânie etc.); a izbucni. ♦ (Substantivat, n.; în loc. prep.) În susul... = a) în partea superioară (a unui lucru); b) în sens contrar cursului unei ape; c) înspre partea mai ridicată a unei așezări sau înspre nord. Din susul... = a) din direcția izvorului unei ape; b) dinspre partea mai ridicată a unui teren; dinspre nord. ♦ (Cu valoare de interjecție) Strigăt de comandă echivalent cu „ridică- te!”, „ridicați-vă!”; p. ext. strigăt de încurajare, de aprobare, de simpatie. 4. (La comparativ, urmat de prep. „de”, indică o limită în raport cu o vârstă, o greutate, o valoare) Peste, mai mult de... ◊ Expr. Mai pe sus decât = mai presus decât, mai mult decât... 5. (La comparativ, indică o pagină, un capitol, un alineat într-un text) în cele precedente, în cele spuse sau arătate mai înainte, înapoi cu câteva pagini sau cu câteva rânduri. ◊ Compuse: sus-citat = citat mai înainte, pomenit în cele spuse sau scrise înainte; sus-menționat = menționat mai înainte; sus-numit (și substantivat) = menționat, amintit, citat mai înainte. 6. În registrul acut, înalt, ridicat al vocii sau al unui instrument. ◊ Loc. adv. Sus și tare = a) în auzul tuturor, în gura mare; b) Ferm, categoric, energic. 7. (Bis.) într-un loc consacrat ca lăcaș al lui Dumnezeu; în cer. ◊ Loc. adj. și adv. De sus = (care vine) din cer, de la divinitate, de la Dumnezeu. ◊ (Substantivat) Cel de Sus = Dumnezeu. – Lat. susum (= sursum).

APUCA, apuc, vb. I. I. 1. Tranz. (Adesea urmat de determinări introduse prin prep. «de») A lua, a prinde (cu mîna sau cu ajutorul unui instrument). M-a apucat de ciuf și mi-a ridicat spre el fruntea, ca să mă privească în ochi. SADOVEANU, N. F. 13. Fata babei leapădă repede lada jos și dă să apuce o plăcintă, să-și potolească foamea. SBIERA, P. 210. Făt-Frumos se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul; dar, cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea. ISPIRESCU, L. 3. S-a răpezit și a apucat în brațe pe tînărul ce intrase. NEGRUZZI, S. I 17. ◊ Fig. Calul... îi spuse cum să apuce lucrurile ca să meargă la izbîndă. ISPIRESCU, L. 194. ◊ Expr. A apuca pe dumnezeu de (un) picior v. dumnezeu. (Regional) A apuca (pe cineva) pe-a mînile = a se bate după cineva. Pe vremea aceea era bine să fii harabagiu în Tîrgul Neamțului; că te apucau pe-a mînile... aveai mușterei, de nu erai bucuros; ba să-i duci la Piatră, ba la Fălticeni, ba pe la iarmaroace. CREANGĂ, P. 109. ♦ A lua cu putere, a înșfăca, a smulge. Nu știu cine mă oprește să nu-ți sfărîm măselele din gură cu buzduganul acesta, zise apucînd măciuca... din mîna lui Bogdan. NEGRUZZI, S. I 139. ♦ (Despre animale) A prinde cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Auzi miercăitul unui iepure ca și cînd îl apucase ogarul. ISPIRESCU, L. 369. (Cu inversarea construcției) [Gura cîinelui] clămpăni apucînd numai un smoc din spinarea dimonului. SADOVEANU, N. F. 34. 2. Tranz. Fig. (Determinat prin «cu ochii», «cu privirea» etc;) A cuprinde cu ochii, cu privirea. Trece peste drum ca să poată apuca toată fațada dintr-o singură căutătură. CARAGIALE, O. I 24. ◊ (Cu inversarea construcției) În depărtări se-ntindeau, cît apuca ochiul, cîmpuri aurii cu spicele coapte și aci aproape se auzeau într-o adîncătură fîșîituri de coase și cîntece de cosași. CARAGIALE, O. I 380. ♦ A prinde cu auzul, cu mintea; a pricepe. Bunicile și mumele... le spuneau cîte în lună și în soare... din cîte omul apucă și vede, aude și nu uită. DELAVRANCEA, S. 217. Din a lor treacăt să apuc Acele dulci cuvinte, De care azi abia mi-aduc Aminte. EMINESCU, O. I 188. 3. Tranz. A pune mîna (în grabă) pe ce are la îndemînă; a prinde. Capra și cu iedul... năpădiră asupra lui [a lupului] și-i mai trîntiră în cap cu bolovani și cu ce-au apucat, pînă-l omorîră de tot. CREANGĂ, P. 33. ♦ (Complementul poate fi exprimat printr-un partitiv) A lua, a-șj însuși (ceva) la repezeală. Ce e dulce și mai dulce, Dar nu poate să se îmbuce Și din el toată lumea poate ca s-apuce? (Somnul). GOROVEI, C. 349. ◊ Expr. A apuca loc = a reuși să ocupe un loc (cînd este. aglomerație). Acum e bine de cine a apucat loc la infirmerie. SAHIA, N. 113. (Intranz.) (Care) pe unde apucă = (care) pe unde nimerește. Dormeau vara în șoproane, pe unde apucau. PAS, L. I 76. Pe cînd ai noștri deschid pîrtii prin nămeți, leșii să cocoloșesc la Halici, la Lew, care pe unde apucă. DELAVRANCEA, A. 18. Cătanele erau culcate pe jos, care pe unde apucase. RETEGANUL, P. I 30. (Franțuzism învechit) A apuca prilejul = a profita de ocazia ivită. Apuc prilejul de a-ți arăta recunoștința mea la începerea unui nou an. KOGĂLNICEANU, S. 77. 4. Refl. A se prinde sau a se ține de ceva. Ah! ce foc simt că mă arde, strigă bolnavul, apucîndu-se cu mînile de pîntece. NEGRUZZI, S. I 164. ◊ Refl. reciproc. Ei de brîie s-apucau Și la luptă se luau. ALECSANDRI, P. P. 23. ♦ A se prinde (cu mîinile) de ceva; a se agăța. Apucă-te numa bine cu amîndouă mîinile de după gitul meu! CARAGIALE, O. III 57. Dracul... s-apucă zdravăn cu mînile de torțile ceriului. CREANGĂ, P. 54. ♦ A se lua la luptă. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omori... Apoi se apucă și cu balaurul. ISPIRESCU, U. 56. ♦ A sări (la cineva), a ataca (pe cineva). Zîna... s-au apucat cu furie de dînsul, ca să-i scoată ochii. SBIERA, P. 37. 5. Tranz. Fig. (Despre boli, stări sufletești etc.) A cuprinde, a copleși. De mult l-a apucat frigurile? DUMITRIU, N. 326. Simt cum mă apucă frica. SAHIA, N. 52. Seara îl apucau tot felul de gînduri negre. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Tot bocind ea, o apucă leșin de supărare. CREANGĂ, P. 81. Duce-m-aș și m-aș tot duce, Dor să nu mă mai apuce. ALECSANDRI, P. II 103. ◊ Expr. (Familiar) Cînd te-apucă, mult te ține? = n-ai de gînd să mai isprăvești o dată? Ce te-a apucat? = ce ți-a venit? ce te-a găsit? ce ai? 6. Tranz. Fig. A trage (pe cineva) la răspundere (pentru o datorie neachitată, pentru o pagubă adusă cuiva etc.), a lua din scurt. L-au apucat și pe Gavrilaș Macavei, cum că m-ar fi pus la cale. SADOVEANU, N. F. 72. Acum înțelese că vreun fur i le-a șters [inelele]... și n-avea pe cine apuca de ele. ISPIRESCU, L. 109. Apucase pe ciobanul Paguba să-i împlinească. PANN, P. V. III 46. II.. 1. Tranz. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva (sau un mijloc de locomoție: tren, tramvai etc.) care este gata să plece; a prinde. Eram grăbit s-apuc și trenul. SADOVEANU, N. F. 110. 2. Tranz. A ajunge să trăiască atîta, încît să poată cunoaște pe cineva sau să fie martor la ceva. Nu mai apuc eu așa primăvară ca la Nada-Florilor. SADOVEANU, N. F. 81. Dă din cap zîmbind, clipește Și îngînă veteranul: Le-oi mai apuca eu oare [cîrdurile de cocoare] Și la anul? IOSIF, PATR. 26. ♦ (La trecut) A fi trăit în același timp cu cineva sau ceva, a fi fost contemporan cu cineva sau martor la ceva; a fi ajuns să cunoască pe cineva. Pe mă-sa n-a apucat-o. VLAHUȚĂ, O. A. 154. ♦ Intranz. A primi ceva prin tradiție, a moșteni (un obicei, o deprindere etc.). Părul lins, cu unde albăstrui, îl poartă-n tîmple, așa a apucat de la mă-sa...; obicei adus de pe obîrșia lalomiței. DELAVRANCEA, S. 9. 3. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe, a ajunge (să facă ceva), a fi pe punctul (de a face ceva). Apucase a cînta găina la casa lui, și cocoșul nu mai avea nici o trecere. CREANGĂ, P. 285. Am o domnișoară Cu rochița roșioară, Cînd începe-a dezbrăca, Toți apucă a lăcrima (Ceapa). GOROVEI, C. 67. ◊ Refl. (Uneori urmat de determinări introduse prin prep. «de») Voinicul au scos fluierul de subt brîu și s-au apucat să zică așa tare de jale, cît ți se topea inima, nu alta. SBIERA, P. 39. Se apucă însuși cu mîna lui să le curețe [armele] de rugină. ISPIRESCU, L. 3. Stăi, mă, nu te-apuca de năzbîtii. CREANGĂ, P. 48. ♦ Refl. (Urmat de determinări nominale introduse prin prep. «de») A îmbrățișa o meserie, o carieră etc. Ești băiat mare: Ți-a dat mustața. Cînd o să te apuci de ceva? PAS, Z. I 100. Să lași pensionul și să te apuci de avocatură. VLAHUȚĂ, O. AL. II 129. ♦ Tranz. (în construcții negative) A ajunge, a avea vreme (să facă ceva). L-au prăpădit în bătăi pe pădurar... nici n-a mai apucat să se înfățoșeze la curtea de judecată. SADOVEANU, N. F. 72. Încă nu apucaseră feciorii a aprinde luminările și dumneiei, țop!... o și fost aici. ALECSANDRI, T. I 155. ◊ (Cu valoare de auxiliar, arătînd că două acțiuni sînt aproape concomitente) N-apucase... a agiunge bine acasă, și moș Nichifor și trăsese căruța dinaintea ușei. CREANGĂ, P. 114. ♦ A face, a întreprinde ceva. Frunză verde măr crețesc, Stau în drum să mă gîndesc Ce s-apuc, ce să muncesc, Pînea să-mi agonisesc. ALECSANDRI, P. P. 285. 4. Intranz. (Transilv.) A ajunge, a deveni, a purcede. Acum, de cînd a apucat măricel, [băiatul] ni-e de mare trebuință. RETEGANUL, P. I 15. III. Tranz. (Cu privire la drumuri, căi etc.) A se angaja pe un drum, a porni într-o direcție oarecare, a lua drumul... Am apucat cărarea printre fînațuri, pe la fîntîna lui Cosma. SADOVEANU, N. F. 27. Apucă... calea luminoasă ce ducea în lună. EMINESCU, N. 26. O caleașcă trecu în fuga cailor pe ulița mare, apucă ulița Sf. Ilie și... [o] luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ◊ Expr. A apuca lumea-în cap v. lume. A apuca cîmpii v. cîmp. A o apuca la fugă (sau la sănătoasa) sau a apuca fuga v. fugă. A o apuca la picior v. picior. (Învechit) A-și apuca zborul = a-și lua zborul. Vara-și apucă zborul spre țărmuri depărtate; Al toamnei dulce soare se pleacă la apus. ALEXANDRESCU, P. 38. ♦ Intranz. A se îndrepta, a porni. Niță Stanciu nu știa încotro să apuce mai întîi. PAS, L. I 97. Unii apucară pe albia Bistriței. SADOVEANU, F. J. 364. S-a ținut după mine pînă la răscruci, știi, unde vrei s-apuci spre cazarmă. CARAGIALE, O. I 47. Nu mai știe ce să facă și încotro să apuce. CREANGĂ, P. 140. Cum ieși din sat, apuci de-a dreptul prin pădurea lupului. ALECSANDRI, T. 606. 4. Fig. Sănătatea mea a apucat pe o cale satisfăcătoare și sper că va păși tot înainte. ALECSANDRI, S. 251. ◊ Expr. A apuca înainte = a merge mai iute decît altcineva, a i-o lua înainte, a-l întrece; fig. a anticipa cu o acțiune față de cineva. Iar calul său falnic, ușoară nălucă... ce la săgeată nainte apucă, în dar o să-l ducă sultanului lor! MACEDONSKI, O. I 15. Eu de mult aveam de gînd să sfătuiesc pre măria-ta la aceasta, dar văd că înțelepciunea măriei-tale a apucat mai nainte. NEGRUZZI, S. I 153. A apuca cu gura înainte = a se grăbi să spună ceva fără a lăsa pe altul să sfîrșească vorba sau să deschidă măcar gura. Pot să am nădejde în voi? – Să n-ai nici o grijă, mămucă, apucară cu gura înainte cei mai mari. Noi sîntem o dată băieți și ce-am vorbit o dată vorbit rămîne. CREANGĂ, P. 20. IV. Refl. (Mold., Bucov.) A se angaja la ceva sau la cineva; a se prinde, a se tocmi. Hai să ne apucăm argați la popa. ȘEZ. III 129. ◊ Expr. A se apuca la (sau în) rămășag = a se prinde, a face prinsoare. Mulți se apucau în rămășag c-or gîci. SBIERA, P. 191. El s-apucă la rămășag... că are să scoată apă din piatră. ȘEZ. II 194. (Învechit) A se apuca pe jurămînt = a se jura, a se angaja, a se prinde, a se lega (cu jurămînt). Pe giurămînt s-apuca, Stăpînii să hărățească Și slugile să-i privească! ALECSANDRI, P. P. 198.

BLEOJDI², bleojdesc, vb. IV. 1. Tranz. (Cu privire la urechi, la cap) A lăsa să atîrne (moale) în jos; a pleoști. 2. Refl. (Despre oameni) A se moleși, a se ramoli, a se boșorogi. – Pronunțat: bleoj-.

ÎN prep. 1) (exprimă un raport spațial, indicând interiorul unui spațiu, al unui obiect, al unei persoane, locul, suprafața, direcția) Stă în casă. A zbura în cosmos. 2) (exprimă un raport temporal, concretizând o perioadă, un interval de timp) Vine în fiecare seară. 3) (exprimă un raport modal sau comparativ) Vine în fugă. 4) (exprimă un raport final) Pregătire în vederea congresului. 5) (exprimă un raport instrumental, indicând mijlocul, procedeul, materia) Cu. L-au prins în capcană. 6) (exprimă un raport de relație) În ce privește; la. Iute în mișcări. 7) (exprimă un raport de tranziție) Schimbare în bine. 8) (exprimă un raport calificativ, indicând domeniul sau sfera de activitate, o caracteristică, posesia) S-a specializat în chirurgie. 9) rar (exprimă un raport cauzal) Din cauza; din pricina; în urma. Se clatină în vânt. 10) (exprimă un raport cantitativ) Au plecat în trei. ◊ În de aproape intim; foarte bine. În de ajuns suficient; îndestulător. În de seară spre (înspre, către) seară. În susul în partea (sau în direcția) de sus. În josul în partea (sau în direcția) de jos. În afară de cu excepția; exceptând. În privința relativ la; cât privește. /<lat. in

SUS¹ adv. 1) Într-un loc situat la o înălțime mai mare decât altul; la înălțime; deasupra. * De jos în ~ la deal; în ascensiune. Cu fundul în ~ a) întors cu fața în jos; răsturnat; b) în dezordine; c) morocănos; supărat; indispus. De ~ a) de deasupra; din partea mai ridicată; din înălțime; b) pornind de la conducere, de la centru; c) făcând parte din clasele bogate; privitor la clasele privilegiate. De ~ și până jos din cap până în picioare; în întregime; tot. A se ține (sau a fi, a umbla) cu nasul pe ~ a fi înfumurat. A vorbi de ~ a vorbi arogant; a vorbi cu dispreț. A lua (sau a privi) pe cineva de ~ a trata pe cineva ca pe un inferior; a privi cu dispreț. A privi (sau a măsura) cu ochii (pe cineva) de ~ în (sau până) jos a examina (pe cineva) cu atenție sau cu neîncredere. Cei de ~ șefii (unei colectivități). Cele de mai ~ cele spuse sau scrise anterior. 2) În direcție verticală; în înălțime; deasupra. ◊ În ~ a) ridicat; b) spre un loc mai înalt; la deal; c) în aer; în direcția cerului; d) în direcția izvorului unei ape curgătoare. Mai ~ a) spre o înălțime mai mare; b) mai spre nord. Mai ~ de mai mult de...; peste... A sări în ~ a-și manifesta brusc bucuria, spaima etc.; a tresări; a izbucni. Cu un cap mai ~ mult superior. Mâinile ~ ! ordin prin care cineva e prevenit să se predea. ~! comandă adresată cuiva pentru a se ridica în picioare. Pe ~ a) pe deasupra; b) prin aer; c) purtat în brațe; d) cu forța; forțat. 3) În cer; în rai. ◊ De ~ din cer; de la Dumnezeu. Cel de ~ Dumnezeu. 4) muz. Înălțat; ridicat. ◊ ~ și tare a) (în mod) hotărât, categoric, răspicat; b) în auzul tuturor; deschis. /<lat. susum

ABSENT, -Ă, absenți, -te, adj. 1. Care lipsește, care nu e de față sau care nu e în locul unde stă de obicei. Elev absent de la cursuri. 2. Fig. Care nu observă ceea ce se petrece în jur, fiind cufundat în propriile sale gînduri; indiferent, neatent, preocupat, distrat. Necunoscuta ridică spre el o privire nedumerită, absentă. SEBASTIAN, T. 240. Femeia nu spune nimic. Se ridică de jos absentă, trăgînd după ea pe Avram și pe Marcu, jumătate amorțiți. SAHIA, N. 45. Ceilalți doi frați par absenți de la acest eveniment [sosirea tatei]. SAHIA, N. 50.

CONSTERNAT, -Ă, consternați, -te, adj. Care e cuprins de consternare; mîhnit și uimit, nedumerit. Tinerii... urcară în goană scările de pe balcon, în timp ce oamenii de jos, consternați, își făceau loc să iasă. PAS, Z. IV 168. Alexandru Vardaru privi consternat la Radu. C. PETRESCU, Î. II 89.