LĂFĂI, lăfăiesc și lăfăi, vb. IV. Refl. A sta comod, a-și întinde corpul în voie fără a se sinchisi de alții, p. ext. a trăi în belșug, a petrece în voie, a huzuri, a se desfăta. Voi să vă lăfăiți și să huzuriți de căldură, iară eu să crap de frig. CREANGĂ, P. 252. Avea... ogradă încăpătoare în care se lăfăiau sumedenie de gobăi. CONTEMPORANUL, V 97. ◊ Fig. Nemaisfiindu-se să-și lase bucuria să i se lăfăie pe fața lucie de nădușeală, arătă într-acolo cu amîndouă mîinile. GALAN, Z. R. 213.

ÎNNEGURA, înnegurez, vb. I. 1. Tranz. A acoperi cu negură, cu ceață. Aburii, înălțîndu-se de pe apă, începeau a înnegura orizontele amurgit. ODOBESCU, S. III 96. ◊ Fig. Singurul nor care înnegură astă viață lină, fu peste doi ani... moartea bunicăi. NEGRUZZI, S. I 110. ◊ Refl. Soarele cade roșu, mărit, printre nori, dincolo de dealul care s-a înnegurat ca o umbră. CAMIL PETRESCU, O. I 296. (Fig.) În înserarea fumurie Se-nnegurează orice amănunte. CAMIL PETRESCU, V. 24. 2. Refl. Fig. (Despre persoane, fața sau privirea lor) A căpăta o expresie tristă, a se întuneca. Ochii căprii ai lui Tudor se înnegurară. SADOVEANU, O. VII 66. ◊ Tranz. Dinspre fluviu se arătă o mașină... ochii se întoarseră într-acolo, urmărind-o, și ca un semn rău înnegură obrazurile. CAMILAR, N. I 258. Taci, măicuța me, Nu mă-nnegura, Că te-oi blăstăma. ȘEZ. II 83. ♦ (Despre ochi sau privire) A se tulbura, a se împăienjeni. I se înnegură privirea, dar pe urmă văzu limpede. SADOVEANU, O. VII 54.

întru pp [At: COD. VOR. 3/14 / E: ml intro] 1-2 Arată (starea sau) acțiunea în interiorul unui spațiu. 3-4 Arată (intrarea sau) mișcarea în interiorul unui spațiu. 5 (D. copii; pop; îe) A da ~r-altele A se speria. 6-7 Exprimă ideea de interior, de spațiu, înăuntrul căruia (se întâmplă ceva sau) intră cineva sau ceva. 8-9 Arată (direcția sau) ținta mișcării. 10 (Îlav) Într-acoace încoace. 11 (Îlav) Într-acolo încolo. 12 (Înv; îlav) Într-una împreună. 13-14 Arată (momentul când sau) timpul cât se petrece o acțiune. 15 (Înv; îlav) ~-ntâi La început. 16 (Înv; îlav) Într-aceea În acel timp. 17 (Înv; îal) În același timp cu... 18 (Înv; îal) Tot timpul cât... 19 (Îe) Într-o fugă Repede. 20 (Îlav) Într-amurg în amurg. 21 (Îe) ~ mulți ani La mulți ani. 22 (Înv) Exprimă scopul acțiunii. 23-24 Exprimă durata (cu sens temporal final). 25 În. 26 La. 27 În cursul. 28 Împotriva. 29 (Pop; îlav) într-aleanu Împotrivă. 30 (Îal) Potrivnic. 31 Față de. 32 Pentru. 33 Către. 34 De. 35 Pe. 36 Aproape de. 37 Până la. 38 Din. 39 În mijlocul. 40 între. 41 Dintre. 42 Peste. 43 (Îe) A domni ~ (cineva) A domni asupra. 44 În aceea că... 45 (Îlav) Într-adins Intenționat. 46 Introduce instrumentul care ajută la îndeplinirea acțiunii. 47 Cu. 48 Prin. 49 Introduce un complement care arată obiectul unei prefaceri. 50 Exprimă o nuanță cauzală Si: din pricina. 51 În urma. 52 Spre. 53 După. 54 (Înv) Spre a... 55-56 Exprimă echivalența (având o nuanță finală). 57 Ca. 58 În loc de... 59-60 (Îlav) ~ nimic (sau într-o nimică) Fără nici o (valoare sau) importanță. 61 (Îal) Zadarnic. 62 Arată măsura. 63 (Îlav) Într-atâta De tot. 64 (Îlav) Într-o potrivă Deopotrivă. 65 (Îlav) ~ puțintel Puțin lipsește ca... 66 (Înv; îlav) ~ ceva Puțin. 67 (Înv; îlav) ~ tot sau toate în toate privințele Si: absolut, complet. 68 În privința... 69 Cu privire la... 70 (Îlav) ~ adevăr Cu adevărat. 71 (Îlav) Într-aiurea În altă parte. 72 (Îlav) Într-alergate În fugă. 73 (Îlav) Într-ales(uri) Pe alese. 74 (Îlav) Într-ascuns Pe ascuns. 75 (Îla) Într-o ureche Nebun. 76 (Înv; îlav) ~ deșert În zadar. 77 (Îlav) Într-acest chip Așa. 78 (Îlav) Într-alt chip Altfel. 79 (Îe) (Hop) Într-o parte, într-o doagă, într-o dungă Neîntreg la minte. 80 (Îlav) Într-o doară La întâmplare. 81 (Îcr nume) Arată de la cine începe o acțiune.

ÎNTRU prep. (Mai ales urmat de «un», «o» etc., cu elidarea vocalei finale) În. I. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Arată starea sau acțiunea în interiorul unui spațiu) Erau odată într-un sat doi frați, și amîndoi erau însurați. CREANGĂ, P. 37. Părea că mă aflam într-un mare salon. NEGRUZZI, S. I 60. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; arată intrarea în sau mișcarea înspre un spațiu) Luna s-ascunse într-un nor. EMINESCU, N. 24. ◊ (În legătură cu substantive abstracte) Un vis ce se strecoară într-un suflet pustiit. ALEXANDRESCU, M. 20. 3. (Arată direcția sau ținta mișcării) Ori hai să ne grăbim, ori să ne dăm într-o parte. CREANGĂ, P. 298. Apa eleșteului se trase într-o parte și într-alta. ISPIRESCU, L. 337. Zăriră niște palaturi și o luară într-acolo. id. ib. 24. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (În legătură cu substantive care arată momentul, răstimpul, epoca în care se petrece o acțiune) Și într-una din seri, cum ședea spînul împreună cu moșu-său... numai iată ce zăresc în depărtare un sul de raze scînteietoare. CREANGĂ, P. 228. Într-o zi, aflîndu-mă singură acasă, îmi vestiră pe doamna Olga. NEGRUZZI, S. I 49. ◊ Loc. adv. (Învechit) Întru-ntîi = la început, mai întîi. Leurdeanu întru-ntîi făgăduia tot. ODOBESCU, S. I 446. Într-aceea = în acel timp. Într-un tîrziu v. tîrziu. 2. (În legătură cu substantive care arată timpul cît durează o acțiune) Și toate învățăturile pe care alți copii le învăța într-un an, el le învăța într-o lună. ISPIRESCU, L. 2. Și tu citești scrisori din roase plicuri Și într-un ceas gîndești la viața toată. EMINESCU, O. I 119. Că-ntr-o lună, Toarce-o lînă Și-ntr-un an Țese-un suman! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Loc. adv. Într-una sau tot într-una = mereu, necontenit, neîncetat. N-avu ce-și face capului, căci tată-său îl trimitea într-una. ISPIRESCU, L. 33. Stă ghem și toarce-ntr-una. EMINESCU, N. 43. Nuntașii nu mai osteneau într-una de la casa ginerelui la casa miresei. GHICA, S. 35. ◊ Expr. Întru mulți ani! = la mulți ani! Să trăiești întru mulți ani! ISPIRESCU, L. 115. III. (Învechit și arhaizant; introduce un complement circumstanțial de scop) Ieșiră în poartă întru întîmpinarea domnilor. REBREANU, I. 22. Cuget a mă duce întru căutarea acestor tîlhari de zmei. ISPIRESCU, L. 219. IV. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Încă tînăr, întîrzia întru jale și văduvie. ARGHEZI, P. T. 5. Atunci toți într-o glăsuire strigară... ISPIRESCU, L. 39. Ajung pe Ivan, care-o ducea tot într-un cîntec. CREANGĂ, P. 299. Omenirea merge într-un progres continuu. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Loc. adv. Într-adevăr v. adevăr. Într-un suflet v. suflet. Într-ales v. ales. Într-ascuns v. ascuns. Într-o doară v. doar. Într-un noroc v. noroc. Într-un grai v. grai. Într-atît v. atît. V. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Se îmbracă pe ascuns într-o piele de urs. CREANGĂ, P. 185. VI. (Astăzi rar; introduce un complement circumstanțial de relație) Debarcaderul de pe malul bălții era întru totul asemănător celuilalt. GALAN, B. I 50. Jură-mi-te... că mi-i da ascultare și supunere întru toate. CREANGĂ, P. 206. Tu cunoști slăbiciunea doamnei B. întru aceasta. NEGRUZZI, S. I 64. VII. (În legătură cu verbe care înseamnă «a se preface», «a se schimba» etc.; introduce complementul indirect care arată obiectul prefacerii) Bordeiul moșneagului se prefăcuse într-un palat mult mai strălucitor decît al împăratului! CREANGĂ, P. 85. Schimbară... dușmănia... într-o prietenie folositoare. BĂLCESCU, O. II 12.

TRUFAȘ, -Ă, trufași, -e, adj. 1. Plin de trufie, peste măsură de mîndru, de orgolios, de fălos; arogant, îngîmfat, înfumurat. Am dus în spinare dușmănia neîmpăcată a unor oameni puternici și trufași. GALACTION, O. I 32. Vai de mine, coniță, se poate? protestă prefectul trufaș. REBREANU, R. II 102. Umilința ce arătau către dînsul acești aspri și trufași nobili și setea cu care vînau favoarea lui înșelă pe Mihai. BĂLCESCU, O. II 263. ◊ (Substantivat) Știi cumva ținutul În care domn e lutul și face pe trufașul? Acolo totdeauna Cinstită e minciuna și nobil este lașul. MACEDONSKI, O. I. 130. ♦ Care arată trufie, care manifestă mîndrie exagerată, îngîmfare. Era el, într-adevăr, c-o înfățișare trufașă, cu sprînceana încruntată. SADOVEANU, A. L. 182. Parcă pămîntul întreg și lumea cu toate-ale lumii Strînse le ține-ntr-un pumn, așa de trufașă privire Scapără-n umezii ochi și-așa-i de cu-ncredere-n umblet. COȘBUC, P. II 63. 2. Măreț, maiestos, superb. Am ajuns în sfîrșit pe înălțimea sură și trufașă. GALACTION, O. I 346. Colo se ridic’ trufașe Și eterne ca și moartea piramidele-uriașe. EMINESCU, O. I 43. Colo înalte rîpe se învelesc în nor, Cu creștetul fantastic, trufaș și visător. BOLINTINEANU, O. 241. Fata din piatră, sătulă și de pustiul munților și de iubirea singuratică, visa... să se arate frumoasă și împodobită în haine trufașe și în pietre nestemate. ODOBESCU, S. III 206.

stabilit², ~ă a [At: CONTA, O. F. 124 / V: (îvr) stăb~ / Pl: ~iți, ~e / E: stabili] 1 (D. oameni sau d. populații) Care a rămas (definitiv) într-un loc, considerându-l domiciliu stabil (4) (și amenajându-și acolo locuința) Si: așezat² (2), fixat² (3), instalat, oprit, (înv) statornicit. 2 Care a fost arătat în mod limpede, precis, categoric, exact Si: definit² (3), delimitat², precizat, (înv) mărginit. 3 Care a constituit soluția definitivă în legătură cu ceea ce trebuie să se întreprindă, să se îndeplinească etc. Si: fixat² (4), hotărât² (8), rânduit, (pop) sorocit, (înv) așezat² (2), însemnat, judecat, legat, orânduit. 4 Determinat² (1). 5 În favoarea căruia au fost aduse argumente, dovezi etc. Si: arătat² (1), atestat² (3), demonstrat² (1), dovedit (1), probat, susținut. 6 (Liv; pex) Descoperit² (7). 7 Realizat.

EHEI! sau EHEHEI! interj. pop. Arată că lucrul de care a pomenit interlocutorul e cu mult mai mare, mai important, etc. decît gîndește: Ajung eu oare într’un ceas acolo? ~! nici în două ceasuri; rareori și HEI! hei! dară cînd îi mai vedea și p’asta, să vedem ce-o să mai zici! ISP. [comp. HEI!].

EHEI! sau EHEEI! interj. Ⓟ Arată că lucrul de care a pomenit interlocutorul e cu mult mai mare, mai important, etc. decît gîndește: Ajung eu oare într’un ceas acolo? ~! nici în două ceasuri; rareori și HEI! hei! dară cînd îi mai vedea și p’asta, să vedem ce-o să mai zici! (ISP.) [comp. HEI!].

stabilire sf [At: ARISTIA, PLUT. 151/2 / V: (îvr) stăb~ / E: stabili] 1 Rămânere (definitivă) într-un anumit loc, considerându-l domiciliu stabil (4) și amenajându-și acolo locuința Si: așezare (1), fixare (2), instalare, oprire, stabilizare, statornicire, (îrg) sălășuire, stvire, (înv) lăcășuire, (îrg) sălășluire. 2 Arătare precisă, limpede, categorică și exactă a ceva Si: definire (1), delimitare, precizare, (rar) răspicare (înv) mărginire. 3 Ajungere (de comun acord) la soluția definitivă în legătură cu ceva ce trebuie să se întreprindă Si: decidere, dispunere, fixare, hotărâre, (îvp) orânduire, rânduire, (pop) ssorocire, (înv) așezare, însemnare, judecare, legare, povelire. 4 Determinare (1). 5 Aducere de argumente, dovezi etc. în favoarea unui fapt, a unei situații etc. Si: arătare (5), atestare (2), demonstrare (1), dovedire (1), probare, susținere, (îrg) probăluire, (înv) încredințare. 6 (Liv; pex) Descoperire (7). 7 Întemeiere. 8 Realizare.

NĂLUCI vb. IV. 1. Intranz. și (rar) refl. unipers. (Învechit și popular) A se arăta, a apărea, a se ivi, a se zări (în depărtare, neclar sau pentru scurt timp). Acum întru noi se năluceaște tot cinste. coresi, l. 353/5. Iară unii de-acolo feaceră poate hi că i s-au nălucit ceva. dosoftei, v. s. octombrie 45^v/19. Mi-ar place să străbat... și pustiile năsipoase, pe unde mi s-ar năluci vînători eroice de tigri. odobescu, s. iii, 77. Dacă pleci din București cu trenul care merge spre Predeal, după trei ceasuri de drum... începi a vedea tot mai des nălucind pe la ferestre rampele podurilor. vlahuță, o. a. iii, 32, cf. ii, 173. Firul de praf îl urmărea și înaripata molie, care nălucește arar în aer, bătînd fantastic din aripioarele ei făcute din veștede culori. anghel, pr. 4. Pădurile și prăpăstiile, străbătute în zilele de boală, nălucesc, ca într-un fulger. galaction, o. a. i, 316. Ai să cunoști că te apropii de locurile lor cînd vei băga de samă că zarea se alină și nălucesc ape în depărtări. sadoveanu, o. xii, 29, cf. 99, 651. ♦ (Însoțit de un complement în dativ) A-i apărea în gînd, a-i trece prin minte. Că trage să moară i să nălucea în gînd. pann, e. v, 42/3. Ce zile și ce icoane din trecut năluceau călugărului, printre acești copaci bătrîni de veacuri. galaction, o. 209. Îi năluceau din urmă priveliști și vorbe din ceasul despărțirii lui de de sat. sadoveanu, o. xvii, 222. 2. Refl. (Învechit și popular) A i se părea că vede, aude etc. ceva, a i se năzări (3); p. ext. a-și închipui, a-și imagina, a crede. Se cade să vă năluciți războiul acesta al romanilor asupra dachilor, ca și cînd o oaste de turci... ajung la niscari sate creștinești. maior, Ist. 8/23, cf. 187/17. Comandantelui cetății i s-a fost nălucit că românii ar avea de cuget a-i lua comanda. bariȚiu, p. a. ii, 512. Dacă la visul nălucit atît temei vei pune, Unde-ți mai rămîne atunci vreo înțelepciune? pann, e. iv, 9/14. Pe cînd ea căta la dînsul și zîmbea, lui i se nălucea pare că cîmpul înflorise și cerul se luminase. odobescu, s. iii, 201, cf. i, 192. I se năluci că el ar fi cunoscător mare în ale cîntecelor. ISPIRESCU, U. 109, cf. GOROVEI, CR. 216. ♦ Tranz. (Învechit) A făuri, a plăsmui în minte; a imagina. Iară Matei, nu cu mintea au văzut pre h[risto]s, și l-au nălucit pre el, ci trupeaște cu dînsul au fost, și prin simțire l-au auzit, văzîndu-l pre el în trup (a. 1700). gcr ii, 20/25. O, ce dulci visuri era acelea care năluceam. kotzebue, u. 37^v/28. ♦ refl. unipers. (Învechit) A avea bănuieli, suspiciuni. Că atît este de iute, cît decă i să nălucește pre cineva, cu mîna lui îl omoară (a. 1689). mag. Ist. v, 167, cf. i, 360/1. ♦ refl. unipers. (Regional; despre cai) A se înspăimînta. cf. alr i 1 313/590, 984. 3. Tranz. (Rar) A uimi (prin frumusețe, strălucire etc.), a fermeca, a încînta. Arme împotrivă-i are Ce vederea nălucesc Și c-o dulce fermecare chiar p-Amor îl biruiesc. i. văcărescul, p. 6/22. Care vis o nălucește, Care înger o insuflă? macedonski, o. i, 86, cf. 75, 260. – prez. ind.: nălucesc. – cf. luci.

MENTALITATE s. f. Gîndire specifică unui individ sau unei colectivități. Cf. ALEXI, W. Aceste deosebiri se explică și prin mentalitatea acestor critici. IBRĂILEANU, SP. CR. 95. l-am făcut o schiță falnică a vieții și a mentalității mele. GALACTION, O. 231. Două mentalități care nu se pot reconcilia. C. PETRESCU, Î. II, 86. Nu există progres al științei acolo unde se menține rutina, acolo unde mentalitatea omului de știință nu progresează cu fiecare descoperire a științei. CONTEMP. 1953, nr. 363, 5/3. ◊ (Cu determinări care arată domeniul de activitate, epoca, regiunea, categoria socială a oamenilor care gîndesc într-un anumit fel) Cu mentalitatea-i ardelenească, el își închipuia că învățătorul, adică reprezentantul intelectualității în sat, trebuie să fie îmbrăcat orășenește. REBREANU, R. I, 94. Mentalitatea orînduirii feudale. SCL 1950, 237. Trebuie dusă o muncă perseverentă pentru stîrpirea rămășițelor putredei mentalități burgheze de neîncredere în capacitatea și energia creatoare a femeilor. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2 846. Biciuiește mentalitatea burgheză și o face cu mare eficacitate. V. ROM. ianuarie 1954, 172. „Om” înseamnă în mentalitatea lui de proprietar de pămînt a fi căpătuit, cu stare. CONTEMP. 1963, nr. 883, 3/5. Îl eliberează de influența mentalității chiaburești a nevestei. ib. 3/6. - Pl.: mentalități. – După fr. mentalité.

ști [At: PSALT. HUR. 67^v/7 / V: (reg) știe / Pzi: știu; (reg; îf negativă) ștu; Pzi: 3 știe, (îrg) ști; Irn știam, (Trs) știrem; Cj 3 să știe, (reg) să știbă, să știuă; Grz știind, (îvr) știund / E: ml scire] 1 vt(a) A fi informat (în legătură cu...) Si: a cunoaște (20). 2 vt (Îe) ~i tu (sau ~ți) cine (sau ce) Se spune atunci când nu vrem să numim persoana (sau lucrul) despre care este vorba și de care interlocutorul sau interlocutorii au cunoștință. 3 vt (Îe) Precum (sau cum, după cum) (bine) ~i (sau ~ți) Se spune pentru a arăta că este vorba de ceva cunoscut de interlocutor (sau interlocutori), pentru a preciza că cele afirmate nu pot fi puse la îndoială de către interlocutor (sau interlocutori). 4 vt (Îe) După (sau pe) cât (sau câte) ~u (eu) (sau ~i tu etc.) Având în vedere informațiile de care dispun (sau dispui etc.). 5 vt (îe) ~u eu ce -u (sau ~i tu ce ~i etc.) Se spune pentru a arăta că cineva are suficiente temeiuri (nemărturisite) pentru a adopta o anumită atitudine sau pentru a proceda într-un anumit mod. 6 vt (Îe) Lasă că ~u eu sau ~u eu (sau ~i tu etc.) ce ~u (sau ~i etc.) Se spune pentru a arăta că se cunoaște bine situația și nu există posibilitatea de a fi indus în eroare. 7 vt (În construcții cu „ce”, „cât” etc.; îe) Mai ~u eu... (sau, rar, mai ~m noi...) Se spune pentru a încheia o enumerare, exprimând nesiguranța sau lipsa de interes față de ceea ce s-ar mai putea adăuga. 8 vt (Pfm; îe) ~i (sau ~ți) ce (sau ceva, una)? Se spune pentru a atrage atenția interlocutorului (sau a interlocutorilor) asupra celor ce unnează să fie comunicate. 9 vt (Pfm; în legătură cu propoziții introduse prin „cine”, „cum”, „ce” etc.; îe) Ce ~i... Se spune pentru a exprima rezerva, incertitudinea. 10 vt (în legătură cu „ce”, „unde”, „când” etc. sau cu propoziții introduse prin acestea, dând comunicării o nuanță de exagerare; îe) Cine ~e... Se spune pentru a da o idee vagă despre ceva sau cineva, pentru a exprima nesiguranța, imposibilitatea de a preciza, de a aprecia, de a evalua. 11 vt (îcn) Cine ~e ce (sau cât) Se spune pentru a minimaliza importanța, valoarea unui lucru, a unui fapt etc. 12 vt (Îe) (Numai) (unul) Dumnezeu ~e sau Dumnezeu ~e (numai) ori ~e Dumnezeu (sau Domnul) Se spune pentru a sprijini o afirmație sau o negație. 13 vt (Îe) (Numai) Dumnezeu (mai) ~e sau, pop, dracul (mai) ~e Se spune pentru a exprima nesiguranța, nedumerirea, imposibilitatea de a preciza sau de a explica. 14 vt (Pop; îe) A ~ una (și bună) A avea o părere hotărâtă, pe care nupoate zdruncina nimeni. 15 vt (Îe) Tu ~i una, eu ~u mai multe Se spune când vorbitorul cunoaște mai bine decât interlocutorul situația, având motive temeinice să procedez într-un anumit fel. 16 vt (Îe) (Nici) nu ~u, (nici) n-am văzut (pop, nici pe-acolo n-am trecut ori nici în seamă n-am băgat) Se spune pentru a arăta că cineva este străin de ceva, nu are idee de nimic. 17 vt (Îae; pop; șîe a lua pe nu ~u în brațe) Se spune pentru a arăta că cineva se eschivează să dea o mărturie. 18 vt A dispune de date precise și amănunțite (obținute prin experiență) privitoare la... 19 vt (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A fi informat că (cineva sau ceva) se află, viețuiește într-un anumit loc. 20 vt (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A recunoaște pe cineva sau ceva drept... 21 vr (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A se considera (ca... sau drept...). 22 vr (Cu determinări elemente predicative suplimentare) A se vedea (într-o anumită situație sau într-un anumit loc). 23 vr(Olt; îe) Nu mă ~u (sau nu te ~i etc.) cu el (sau cu ea)! Se spune despre o persoană care este de mare ajutor. 24 vt (C. i. persoane) A fi în stare să identifice Si: a cunoaște. 25-26 vtr A (se) cunoaște (pe sine) din toate punctele de vedere. 27 vr A se cunoaște (cu...). 28 vrr A întreține relații (de prietenie) (cu...). 29 vrr A se cunoaște unul pe altul. 30 vrr (Reg) A întreține relații de dragoste (cu ...). 31 vt A lua cunoștință (de...) Si: a afla (1), a auzi. 32 vt (Îe) Așa să ~i (sau să ~ți)! Se spune pentrua evidenția cuiva ceva cu toată hotărârea. 33 vt A avea certitudinea (că...). 34 vt (Îe) Să -u (bine sau de bine) că... sau de-aș – că... Chiar dacă... 35 vt (Îe) (Doar) ~u (bine) că... Bineînțeles că... 36 vt (Mai ales îcn) A fi în cunoștință de cauză în ceea ce privește... Si: a înțelege, a conștientiza, a pricepe. 37 vt (Îe) Nu ~u ce (și, rar, nu ~u cum) Se spune pentru a arăta că cineva sau ceva este indefinit, inexprimabil, inexplicabil. 38 vt (Îcn; îae) Se spune pentrua minimaliza importanța, valoarea unui lucru. 39 vt (D. oameni; îe) A fi nu ~u cum A avea ceva inexplicabil, ciudat. 40 vt (Îe) A-i fi (cuiva) nu ~u cum să... A-i fi (cuiva) greu sau penibil să... 41 vt (În legătură cu „cum”, „ce” etc.; cu accentul pe pronumele personal; îe) El (sau ea) ~e... sau ei ~u... Se spune pentrua exprima nedumerirea sau mirarea față de acțiunile neobișnuite sau inexplicabile ale cuiva. 42 vt (Îe) (Mai) ~u (și) eu? ori eu ~u? Se spune pentrua exprima nesiguranța, îndoiala, nehotărârea, ezitarea. 43 vt (îe) Mai ~i... (sau de unde ~i...) E greu de precizat, de apreciat. 44 vt (Îae; pop; șîe mai ~i minunea sau păcatul) Se prea poate. 45 vt (Îe) A nu ~ ce vrea A fi nedecis. 46 vt (Fam; îe) A nu (prea) – multe Se spune despre cineva care acționează energic și sumar, care trece repede la fapte, fără să cântărească urmările acțiunilor sale. 47 vt (Îe) A nu mai ~ ce să facă de... și, pop, a nu (mai) ~ unde îi este (sau stă) capul sau a nu-și mai ~ capului de...A fi copleșit de... 48 vi (Reg; îe) A nu (mai) ~ de sine (sau a nu ~ de lume) A-și pierde cunoștința. 49 vi (Reg; îae) A fi inconștient de... 50 vi (Reg; îae) A se zăpăci. 51 vt (Pop; îe) ~i, colea Se spune pentrua exprima o apreciere favorabilă, pentrua accentua (admirativ) gradul unei însușiri, intensitatea unei acțiuni. 52 vt A-și da seama Si: a se dumeri (2), a înțelege, a se lămuri, a pricepe. 53 vt (Pex) A se convinge (3). 54 vt (De obicei în constmcții cu sens negativ) A presupune. 55 vt A prevedea. 56 vt A ține minte. 57 vt (Pop; îe) A se ~ (cuiva sau la ceva) numai numele A fi rămas o amintire vagă (despre cineva sau ceva). 58 vt (În construcții cu „ce”, „cele ce” etc., precedate de pp „din”, „de” etc.) A fi intrat în obișnuință, deprindere, nărav. 59 vt (C. i. un domeniu al cunoașterii, o artă, un meșteșug etc.) A avea cunoștințe sistematice. 60 vt (Îe) A – carte A avea noțiuni (elementare) de scriere și de citire. 61 vt (Pex; îae) A avea cunoștințe temeinice (într-un anumit domeniu). 62 vt (Pex; îae) A fi (foarte) învățat. 63 vt (Îe) A ~ lecția (sau rolul) A vorbi sau a acționa după cum a fost învățat de către altcineva. 64 vt (Îae) A se comporta în mod corespunzător într-o anumită împrejurare, ca și cum ar fi pregătit dinainte (sau chiar a și pregătit) ceea ce spune sau ceea ce face. 65 vt (Îe) A ~ (ceva) pe de rost (sau pe dinafară și, pop, de-a rostul, ca apa, ca pe apă, ca pe Tatăl nostru) A putea reproduce (ceva) întocmai, din memorie. 66 vt (C. i. o limbă) A fi în măsură să înțeleagă și să vorbească. 67 vt (Fam; îe) Nu ~i românește? Se spune unei persoane neînțelegătoare, neascultătoare, îndărătnice. 68 vt A fi în stare să procedeze într-un mod adecvat, oportun, eficient Si: a putea. 69 vt A avea priceperea, instruirea necesară să facă ceea ce trebuie într-o anumită împrejurare. 70 vt (Îe) A nu (mai) – ce să (se) (mai) facă sau, pfm, a nu mai ~ pe unde s-o apuce A nu (mai) găsi nici o soluție pentru a ieși dintr-o încurcătură. 71 vt (Reg; îe) Ce să -u (sau să ~i etc.) (a) face? și ce mă ~u (sau te ~i etc.) (a) face? Ce să fac (sau să faci etc.)? 72 vt (Reg; îae) Cum să mă descurc (sau să te descurci etc.)? 73 vt A crede de cuviință. 74 vt A fi hotărât să facă ceva. 75-76 vti (Mai ales îcn) A avea prilejul, posibilitatea de a lua cunoștință de... 77-78 vti (Mai ales îcn) A avea de-a face cu... 79-80 vti (Mai ales îcn) A avea parte de... 81 vt (Îe) A nu ~ ce e frica A fi foarte curajos. 82-83 vti (Pfm; îe) A ~ de frică (sau de frica cuiva) și, reg, a ~ frică A se teme (de cineva). 84-85 vi (Pfm; îe) A (nu) – de glumă A (nu) înțelege glumele. 86 vi (Pfm; îae) A nu glumi niciodată. 87 vi (Pfm; îae) A fi supărăcios. 88 vi (Pfm; îe) A nu (mai) ~ (nici) de casă, (nici) de masă și, reg, a nu i se mai ~ (cuiva) de masă (sau de mâncare) A nu avea liniște. 89 vi (Înv; îe) A nu ~ de bărbat A fi castă. 90 vi (Îcn; șîe a nu vrea (sau a nu voi) să ~e (nimic) de...) A nu lua în considerație. 91 vi (Îae) A refuza să recunoască autoritatea cuiva. 92 vi A avea respect sau teamă de cineva. 93 vi (Pop) A se interesa de... 94 vi A se îngriji de... 95 vi (Pfm; îe) A-de dragul (cuiva) A face pe placul cuiva. 96 vi (Pfm; îae) A iubi pe cineva. 97 vrim A fi lucru bine cunoscut. 98 vt (Fam; îe) A nu – de unde s-o apuce A nu se pricepe de unde să înceapă un lucru. 99 sm (Îs) Un nu știu cum sau (ce) Ceva nelămurit. 100 sm (Îas) Farmec deosebit, nedefinit.

Oul lui Columb – După descoperirea Americii (1492) și întoarcerea lui Columb în Spania, gloria lui începuse să stîrnească invidii, gelozii. Mulți „viteji” se arătară după această expediție. Tăgăduind meritele celebrului navigator, ei spuneau că de fapt Columb n-a făcut nici o descoperire: „De vreme ce America exista, trebuia numai să te gîndești să pleci într-acolo. Atît!” Pentru a-l umili, un grande dEspaña l-a invitat într-o zi pe Cristofor Columb la un ospăț, unde i s-au servit vinuri bune, dar și vorbe rele. Columb a tăcut un timp; apoi însă, luînd ca din întîmplare un ou de pe masă și dînd impresia că propune un joc de societate, i-a întrebat pe comeseni – toți nobili – care dintre ei poate face ca oul să stea drept pe unul din vîrfuri. Mulți au încercat, dar nimeni n-a reușit. Atunci Columb, lovind ușor oul la capăt, îl făcu lesne să rămînă în echilibru pe farfurie. „Așa știm și noi!” – izbucniră strigăte. „Nici nu mă îndoiesc – răspunse zîmbind Columb – dar vorba d-voastră: trebuia numai să-ți vină asta în gînd. Atît!” Din acest ou a ieșit… o expresie, foarte răspîndită în lumea întreagă: „oul lui Columb”. Ea se aplică persoanelor care nu izbutesc să facă un lucru, dar cînd li se arată cum se poate realiza, declară că rezolvarea e simplă și ușoară, sau se miră că același procedeu nu le-a trecut și lor prin minte. IST.

MORMÎNT s. n. I.1. Groapă săpată în pămînt pentru înmormîntarea celor decedați; p. e x t. loc unde este înmormîntat cineva. Scoatea. . . cei ce-l mîniia și lăcuiia în morminte. PSALT. HUR. 55^v/4. Și mormentele (m o r m ă n t e l e h) lor și casele lor în veac. . . dziseră numerele sale spre pămăntu. PSALT. 94, cf. 126. Morții den morminte se vor scula. CORESI, EV. 35. Mearge la mormînt, să plîngă acolo. id. ib. 96. Și veți mearge la murmîntele morțiloru voștri de veți plînge (a. 1600). CUV. D. BĂTR. II, 49/1. Așijdere să pornesc oamenii la mormînt (a. 1645). GCR I, 117/21. Să duc de să ating de mormănturile oamenilor acelora. HERODOT (1645), 263. Nu vor lăsa trupurile lor să le puie în morminte. N. TEST. (1648), 311^v/7. După moartea sa s-au arătat unii femei pre carea o chema Cleopatra carea plîugea la mormîntul lui. CHEIA ÎN. 2^v/3, cf. BIBLIA (1688), 285¹/32. Va face să vorbească morții din mormînturi. MINEIUL (1776), 10^r1/15, cf. 97^v1/9. Toți cei din mormînt vor auzi glasul lui (a. 1698). GCR I, 316/19, cf. II, 7/31, 82/28, ANON. CAR. Învățații din Egipt făcură pe Moise să-și ia lumea în cap și să moară fără a i se ști mormîntul. HELIADE, O. II, 390. Visurile spăimîntătoare nu turbură și țărîna mormînturilor. MARCOVICI, C. 7/6, cf. 4/9, 8/21. Omul în lume cînd vine, în leagănul său aduce Sămínța de mortăciune care în mormînt îl duce. CONACHI, P. 280. Aștepți oare, spre a învia, ca strămoșii tăi să se scoale din mormînt ? BĂLCESCU, M. V. 580, cf. NEGRUZZI, S. I, 32. Este ora nălucirei: un mormînt se dezvelește. ALEXANDRESCU, M. 14. Tu ce stingi cu-a ta aripă Candela de pe mormînt. ALECSANDRI, P. I, 10. P-ale bravilor morminte Dalbe flori vor răsări. BOLINTINEANU, O. 1, cf. 5. Nu voi mormînt bogat, Cîntare și flamuri. EMINESCU, O. I, 221, cf. 129. De atunci. . . Solomon înțeleptul și alți răposați de veacuri nu se mai pot liniști în morminte. CREANGĂ, A. 142. Oasele mele se vor bucura în mormînt de isprăvile tale. ISPIRESCU, L. 41. Ca frunzele uscate pe morminte, Se scutură aducerile-aminte Pe inimile noastre ostenite. VLAHUȚĂ, O. A. 83. Satul doarme ca-n mormînt. COȘBUC, B. 7, cf. id. P. II, 263. Se lasă gerul pe pămînt, Tu dormi, Sorine, în mormmt. BELDICEANU, P. 74, cf. 91. Cine le-ar putea cunoaște în mormîntul acesta fără nume ? PETICĂ, O. 245. Din depărtare, dealul se arăta ca un mormînt uriaș acoperit de o pînză albă ce-ți lua ochii. BUJOR, S. 55. Cele mai multe morminte se aflau într-o mută și mare uitare. C. PETRESCU, C. V. 300. Trei eram acolo, printre mormintele fără candelă și cruce. TEODOREANU, M. U. 100. Pe morminte căzuseră florile și putrezeau. SADOVEANU, O. V, 706. Seara a trecut. . . pe la mormîntul lui Ciurea. V. ROM. august 1 954, 126. Plecăm cu mașinile spre Mihailovskoe, sat în care a locuit un timp Pușkin și unde se și află mormîntul său. STANCU, U.R.S.S. 164. Peste vechi morminte ruinate Tînără pădure crește. BENIUC, V. 117, cf. 112. De-aș simți moartea că vine Aș lăsa cu giurămînt Să mă-ngroape-n cel mormînt ! ALECSANDRI, P. P. 276. Mîndro, dacă-oi muri eu, Vino la mormîntul meu. JARNIK-BÎRSEANU, D. 150, cf. 282, 314, 363. Să nu miroși flori de pe mormînturi. ȘEZ. III, 48. Mama sa îl duce la mormîntul unui cunoscut. PAMFILE, B. 34, cf. id. DUȘM. 196. Vierme se găsește și-n mormînt de piatră. Cf. ZANNE, P. I, 691. Gura lumei numai mormîntul o astupă. id. ib. II, 176. (În imprecații) Morminții tăi ! Com. MARIAN. La făgădăul din deal Mi-o rămas al meu suman Pentr-o țîr, de beutură, Mînca-o-ar mormîntul gură ! JARNIK-BÎRSEANU. D. 386. ◊ (Rar. Ia pl. cu valoare de sg.)) Mihnea Vodă au trebuit să fie din sămînța domnilor Valahiei celor mai dedemult, almintrelea cum ar fi putut scrie doctorul Ioann Salie în versurile de pre mormînturile lui. ȘINCAI, HR. II, 116/8. ◊ Sfîntul mormînt = loc (în Ierusalim) unde, după credința creștină, a fost înmormîntat Iisus Hristos. ◊ F i g. Mârmănt deșchis grumadzul lor. PSALT. 6. Mormînt văruit frumuseațea trupului (a. 1 691). GCR, 292/14. [Lupul] în mormîntul drojdiilor îngropat și. . . înfășurat și legat fiind. CANTEMIR, IST. 77. Istoria mea de mult s-au închis în mormînt. KOTZEBUE, U. 37^v/6. Scosese un miel din mormîntul de flăcări. FILIMON, O. I, 160. E mare și cumplit mormînt singurătatea, SADOVEANU, O., III, 189. Cînd el lipsește, Lumea-i mormînt. Mă pierd de jale Și nu mai sînt. BLAGA, L. U. 85. Scăpați de subt apăsarea de mormînt a clăcii, parcă nu mai erau aceiași. CAMUL PETRESCU, O. II, 282. ◊ Expr. Nici în mormînt = niciodată. Nici în mormînt n-am să uit binele pe care mi l-ai făcut. CAMIL PETRESCU, O. II, 491. A băga (sau a vîrî, a pune, a trimite etc. pe cineva) în mormînt = a omorî (pe cineva); p. e x t. a necăji, a chinui foarte tare (pe cineva). Copilul acesta are să ne bage în mormînt. C. PETRESCU, C. V. 229. Caută pe cel care a pus în mormînt pe părintele tău. SADOVEANU, O, V, 570. A-și săpa singur mormîntul = a-și cauza singur nenorociri (care îi pot aduce moartea). În patimi, tu singur îți sapi mormîntul. CONACHI, P. 109. A intra în mormînt = a muri. Dorește să intre in mormînt. MARCOVICI, C. 19/9. Sint hotârîtă mai bine să intru în mormînt. PR. DRAM. 134. A duce (pe cineva) la mormînt = a cauza moartea cuiva. Se apropiase de el boala care avea sâ-l ducă. . . la mormînt. STANCU, U.R.S.S. 72. A-și găsi (undeva) mormîntul = a muri (într-un anumit loc). (Regional) (A fi) un mormînt de om (sau ca un mormînt năruit) = (despre oameni) a fi lipsit de valoare, a fi netrebnic, inutil. Cf. CIAUȘANU, V. 180, ZANNE, P. III, 250. A fi pe marginea mormîntului = a fi foarte bătrîn, aproape de moarte. Liniște (sau tăcere) de mormînt = tăcere mormîntală. Împrejur satul dormea sau se prefăcea că doarme într-o liniște de mormînt. REBREANU, R. II, 106. (Cu parafrazarea expresiei) A mormintelor tăcere ce domnea în monastire. ALEXANDRU, M. 20. ♦ Monument funerar; cavou. Doui juni boieri. . . sta gînditori, rezămați de un mormînt lîngă ușă. NEGRUZZI, S. I, 149. Călări ei intră-nuntru și porțile recad; Pe veci periră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I, 98. În cele de pe urmâ-n lături, Mormîntul poarta și-a deschis. V. ROM. ianuarie 1954, 20. ◊ F i g. Voi avea un mormînt de litere peste veacuri. CAMIL PETRESCU, B. 239. ♦ F i g. Moarte, deces; dispariție, pieire. Numai mormîntul poate să biruiască pe poftă. ANTIM, ap. GCR II, 7/33. Viața mea se ofilește, Ca un fir de iarbă-n vînt Și eu trista Sinziana Mă apropii de mormînt. ALECSANDRI, T. I, 435. Războiul celor două-roze a fost mormîntul aristocrației engleze. OȚETEA, R. 96. 2. (Regional, la pl.) Cimitir. Primăvara. . . noi băieții ieșeam la morminte, ca să ne învățăm lecția la aer curat. SLAVICI, N. I, 186. Se duc la morminți și acolo fac iarăși la crucea fiecărui mort cîte-o lumină. MARIAN, S. R. II, 273. Cimitirul [este numit]. . . în Ardeal săntirimb, cimiter, pițigăi și morminte. PAMFILE, I. C. 457. Șî faŝe trii turț. . . le friẑe cîta-n foc ș-aeolo, la morminț le frînẑe. ARH. FOLK. III, 58, cf. ALRM I/II h 423, A III 2. II. P. a n a l. (Regional) 1. Gaură în pămînt, în care șoarecii sau sobolii își adună provizii. Cf. ALR I 1 175/144, 1 196/61. 2. Mușuroi adunat de prășitori la rădăcina firelor de porumb. Cf. ALRM SN I h 71, A I 12, 21, 31. – Pl.: morminte și (învechit și regional) mormînturi, (învechit) morminte, mormente, (regional, m.) morminți. – Și: (învechit) murmînt (pl. murmînte), mărmănt s. n. – Lat. monumentum.

cólo (sud) și coló (nord) adv. (d. acolo, ca it. colá față de pg. acolá, sp. acullá, acolo). Acolo, nu aicĭ. De colo pînă colo, din acel loc pînă’n acel loc. De colo colo, arată mișcarea repetată: ce tot umblațĭ de colo colo, măĭ băĭețĭ? Cînd colo, arată surprinderea: Credeam că-ĭ aur. Cînd colo, era argint! Credeam că s’a supărat. Cînd colo, mĭ-a și mulțămit, cît colo, arată aruncarea cu supărare: Mĭ-a dat un franc pe curcán, dar eŭ i l-am aruncat cît colo! A îndrăznit să vie să-mĭ ceară, dar eŭ l-am răpezit cît colo! În colo, într’acolo, în acea direcțiune: du-te’ncolo! (Du-te’ncolo! maĭ înseamnă și „dă-mĭ pace, lasă-mă în pace”). În altă privință, alt-fel: om leneș, dar în colo bun. Vasile a îmbătrînit, dar în colo tot vesel cum îl știĭ, A da în colo, a arunca, a da draculuĭ: ĭa dă-l în colo pe individu cela! Maĭ în colo, maĭ pe urmă, maĭ tîrziŭ: maĭ în colo s’a făcut hoț. Din colo, dintr’acolo, din acea direcțiune: mă întorceam din colo. În coace și’n colo, V. coace și colea.

PICA vb. 1. a cădea. (Statueta a ~ de pe etajeră; a ~ o frunză.) 2. a cădea, a se dărîma, a se nărui, a se prăbuși, a se prăvăli, a se surpa, (reg.) a se îmburda. (A ~ casa pe ei.) 3. a cădea, a se prăbuși, a se prăvăli, a se răsturna, (rar) a se poticni. (A ~ grămadă.) 4. a cădea, a eșua. (A ~ la examen.) 5. a picura, (înv. și pop.) a roura. (Ploaia ~; streașina ~.) 6. a se așeza, a se așterne, a cădea, a se depune, a se lăsa. (A ~ bruma peste cîmpii.) 7. a-i curge, a-i picura, a i se prelinge, a i se scurge, (pop.) a-i merge. (Îi ~ lacrimi din ochi.) 8. a apărea, a se arăta, a se ivi, (înv. și reg.) a se scociorî, (înv.) a se sfeti. (Chiar atunci a ~ și el acolo.) 9. a sosi, a veni. (A ~ la momentul oportun.) 10. a cădea, a se nimeri, a se potrivi, (pop.) a se brodi. (Sărbătoarea a ~ într-o vineri.)

UȘĂ, UȘE (pl. uși) sf. 💒 Deschizătură dreptunghiulară făcută într’un zid, într’un perete, pe unde se intră în casă, într’o odaie, sau se iese de acolo: a intra, a ieși pe ~; Nu se nasc glorii pe stradă și la ușa cafenelei (EMIN.); pe pragul ușii; a nu încăpea pe ~ (de gras ce e); a da pe cineva pe ~ afară; a-i arăta ușa, a-i spune să plece, a da afară: împăratul, nici una nici alta, ci-i trage o palmă și-i arată ușa (MERA); a cerși pe la ușile oamenilor; a umbla din ~ în ~, a ajunge la ușa străinilor (ALECS.), a ajunge să cerșească; după ~, afară (înaintea ușii); (P): nepoftitul are scaun după ~ (ZNN.); acei (medici și avocați) cari nu se bucură de un nume bun sînt lăsați după ușă, cum se zice (I.-GH.); dinaintea ușii lui, dinaintea casei lui; cînd mături dugheana, să nu mături din fund spre ușă, că dai mușteriii afară (GOR.); beția este ușa tuturor răutăților (PANN); 👉 LUP1 ¶ 2 În spec. Dreptunghiul, oblonul de lemn sau de fier care se învîrtește în țîțîni spre a astupa această deschizătură sau a lăsa liberă trecerea printr’însa: a deschide, a închide, a încuia, a descuia ușa; cînd ușa se deschide singură, are să-ți vină cineva (GOR.); unge așa, să nu scîrție; cînd îți scîrție ușa dimineața, îți intră norocul în casă (GOR.); ~ într’un canat, în două canaturi (🖼 5201); ~ cu geamuri (🖼 5202); ~ secretă, de fier; a sta cu ușile închise, încuiate; a bate la ~; a sparge ușa; a trînti ușa (de perete); F a intra cu ușa’n casă, a spune lucrurile pe șleau, fără înconjur; Ⓕ F ~ de biserică, om fără cusur, sfînt, poamă bună: nici tu nu ești vre-o ușă de biserică! (CIAUȘ.); 👉 BORDEIU1, STRÎNGE I 6 ¶ 3 ⛪ Uși împărătești 👉 ÎMPĂRĂTESC6 ¶ 4 Intrare; ușa cortului: Sara după spate de după ușa cortului (auzi) aceasta (PAL.); 👉 CORT2; ușa strungii, deschizătura prin care intră și ies oile din strungă [lat. vulg. pl. *ustia (sg. *ustium= clas. ostium), aplicată mai întîiu ușii în două canaturi; comp. și gr. θύρα, germ. Thüre, etc.].

ODINIOARĂ adv. 1. (Învechit) O singură dată, o dată. Dărăoară (cu unra h) grăi dzeul, de doao ori aceasta audziiu. psalt. 118. Odinioară să luați învățătură, ca a doara bunătate să aveți. coresi, l. 346/18. Lasă să grăesc încă numai dinioară. palia (1581), 68/16. Luasă obroc de la masă, că toți mînca dînăoară în dzi. varlaam, c. 352. Și dînăoară în săptămînă ieșiia noaptea de-ș lua apă. dosoftei, v. s. noiembrie 100^v/8. Dînîoară sau de daori în săptămînă mîncînd de aceale verdeațe. id. ib. decembrie 206^v/31, cf. anon. car. 2. (În legătură cu verbe la trecut) Pe vremuri, altădată, înainte vreme, cîndva, odată. Îmi aduc aminte ce primejdie au fost odănăoară. herodot (1645), 361. Și eu odinioară de acealeaș mă țineam (a. 1648). gcr i, 131/38. Fost-au (zice hronicul bulgăresc) odînăoare în țara ungurească un Vladislav. cantemir, hr. 140, cf. 102. Sînul mării priimindu-te pre tine... te-au dat la uscat, ca pre Iona odinioară. mineiul (1776) 91^r1/15, cf. 53^r2/14. Acea alăută, carea odinioară pietrile le-au făcut să sară și să joace. molnar, ret. 124/22. Îmblînd odinioară Vlad călare pe cîmp, i s-au tăiat capul cu vicleșug de un șerb al lui. șincai, hr. ii, 70/5. În Svițera un om odineoară să suisă într-un munte foarte nalt. drăghici, r. 103/27. Tinerel și verde dafin împlîntat-am dinioare. asachi, s. l. i, 66. În zadar îți trudești limba, în zadar, Marițo, cerci, După cum odinioară, iar supt giugu-ți să mă pleci. millo, în pr. dram. 359. Odinioară îți părea că zboară ceasurile ca minutele lîngă mine. negruzzi, s. i, 18, cf. 68. Peștele... nu se mai prinde acum ca odinioară. i. ionescu, m. 84. Tu, care ești pierdută în neagra vecinicie, stea... Și care-odinioară luceai atît de vie, Pe cînd eram în lume tu singură și eu! alecsandri, p. i, 119, cf. ii, 101. I-am răspunde; repetînd un aforism zis odinioară. maiorescu,' cr. ii, 109. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi. eminescu, o. i, 157. Din sus de Humulești vin Vînătorii Neamțului, cu sămînță de oameni de aceia care s-au hărțuit odinioară cu Sobietzki. creangă, a. 71. Își aducea aminte de planurile ce îi treceau odinioară prin capul lui de copil. vlahuță, o. a. iii, 16. Ce mîndre nunți, ce luminate fețe Văzură ochii săi odinioară. iosif, p. 29. Țăranii, de unde odinioară umblau s-o cumpere ei, acum cer [ca moșia] să fie parcelată între dînșii gratis. rebreanu, r. ii, 19. Nu ești tu aceeași Leană care-ai fost odinioară? eftimiu, î. 127, cf. galaction, o. 65. Astăzi, ca și-odinioară, Cît s-afundă-n vreme anii, Ei văzură cum coboară Pe cărări de plai ciobanii. topîrceanu, b. 22. Avea glasul dulce de odinioară. sadoveanu, o. v, 705. În locul verilor de-odinioară, ...În sufletul vostru a pătruns Vara cu muncă din zori pînă-n noapte. beniuc, v. 23. ♦ (Învechit) Într-o zi, într-o vreme, într-un rînd; la un moment dat. Dănăoară ședzînd la casa sa supt un smochin... gîndiia în mentea sa. varlaam, c. 32. Odiniore să tâmplă, de nu prinsără nimică. herodot (1645), 30. Dînăoară eșind a vînat vădzu un cerb. dosoftei, v. s. septembrie 22^v/20. Odănăoară să strînsease la un loc toate dobitoacel[e] (cca 1705). gcr i, 353/29. Odinioară unul dintre căpitani, cu călăreții de supt el, ...au căzut în primejdie. șincai, hr. ii, 164/30, cf. polizu. ♦ (Substantivat) Dată, zi, moment dat, vreme. Și cînd fu într-o dînăoară... mearse la mormîntul părinților săi. dosoftei, v. s. decembrie 227^v/15. Aceasta va fi cea mai de pre urmă dinioară a vieții sale. beldiman, n. p. i, 76/1. Tu, marele craiu, întru cea dintîi dinioară vei fugi de cătră fața dușmanilor tăi. id. ib. 140/7. 3. (Învechit, în legătură cu verbe la viitor sau cu valoare de viitor) Cîndva, vreodată, într-o bună zi, odată și odată. Toți dinîoară cu trupul... și cu sufletul depreună fi-vor. cod. tod. 224. Și deacă vei ști cumva odinioară De fîrșitul mieu, ...încai varsă-mi lăcrămioară. budai-deleanu, ț. 138. Împreună cu dînșii să află învățînd doi fii ai boierului Golescu, spre a pute da odinioară agiutoriu la cultura trupelor naționale din patria lor. ar (1829), 154²/31, cf. 162²/19. [Gazeta] „Fenix” este hotărîtă să fie scrisă pentru toate neamurile indianilor de pe acolo, avînd de scop ca să le împreune odinioară pe toate într-una. gt (1838), 24¹/12. Meșterii... moleșesc caracterul [fiicelor] lor... în loc de a le învăța cum să ție odinioară casă. marcovici, d. 233/16. Încît de asemene prelucrată fiind limba va putea odineoare a să arăta vrednică de a ei strălucită spiță cu acea italiană. asachi, s. l. i, 41. De-i simți odinioară Adiere linișoară... Să știi că-mprejuru-ți este Suspinul meu. i. văcărescul, p. 195/2. Așteaptă ziua dorită În care odineoară în locuința gătită Va merge. conaChi, p. 263. Într-una ea își închipuia că el odinioară va fi doctor. gane, n. ii, 129, cf. caragiale, o. iv, 25. – Pronunțat: -ni-oa- – Și: (învechit) odineoară, odineoare, odiniore, odănăoară, odînăoar (cantemir, hr. 254), odînăoară (id. ib. 11, 19), odînăoare, odîneoară (id. ib. 102, id. ist. 34), odînîoară (id. hr. 130), denioară (asachi, s. l. ii, 72), dineoară (cuv. d. bătr. i, 78, cihac, i, 183), dineoare (asachi, s. l. ii, 353), dinioară, dinioare, dinioarea (herodot (1645), 376), dinîoară, dinăoară (cod. vor. 155/11), dănăoară, dănioră (iorga, s. d. xxii, 207), dînăoară, dănîoară (cod. tod. 227), dînîoară adv. – O³ + dinioară.

FIRIDĂ, firide, s. f. Adîncitură lăsată anume în peretele unei case sau al unei sobe și în care se așază diferite obiecte; ocniță; p. ext. deschizătură îngustă într-un zid. Cînd a bătut iarăși de trei ori clopotul în dungă, s-a arătat un crainic în firida clopotniței care da spre tîrg și a răcnit cu glas înalt. SADOVEANU, N. P. 384. Una din aceste firide improvizate era pe partea dreaptă, pe acolo pe unde trotuarul e mai umblat de lume. ANGHEL, PR. 51. Luă lampa și o puse pe firida ferestrei, care da în gang. CARAGIALE, O. I 291. ◊ Fig. Și-a pus atunci regina să-l ucidă Cu pompă mare, pentru-atîta vină; Dar astăzi într-a vremilor firidă N-a mai rămas cenușă de regină. D. BOTEZ, P. O. 101.

LUA, iau, vb. I. Tranz. I. 1. A prinde un obiect (în mînă) spre a-l ține (și a se servi de el) sau spre a-l pune în altă parte. Băiatul luă frigarea din mîna suroru-sei. ISPIRESCU, L. 340. Moșneagul... își ia toiagul bătrînețelor în mînă. CREANGĂ, P. 80. Sameni a fi știind de unde să iei lucrul și unde să-l pui. id. ib. 152. De cînd in ai semănat, Boala-n oase mi-ai băgat; Ia, zău, coasa și-l cosește, De boală mă mîntuiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. ◊ Expr. A lua armele v. armă. A lua altă vorbă = a schimba (cu dibăcie) obiectul unei discuții. Fetele atunci au luat altă vorbă. CREANGĂ, P. 209. ◊ (Urmat de determinări care arată locul unde se află sau unde se așază obiectul, instrumentul cu care se apucă etc.) I se făcu milă de biata păsărică... o luă de jos și o băgă în sîn. ISPIRESCU, U. 12. [Fata] își ia lada în spate și se întoarnă spre casa părintească cu bucurie. CREANGĂ, P. 290. El alergă după ea, o prinse și, luînd-o în coarne, o aruncă în leagănul de mătasă ce purta în spinare. ȘEZ. I 162. Dacă văzui și văzui, Îmi luai coasa din cui. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Expr. A-și lua picioarele la spinare = a pleca (repede) de undeva. A lua (cuiva) vorba din gură v. gură. A lua pușca la ochi (sau la cătare) = a se pregăti să tragă (cu arma). A lua (pe cineva) la ochi v. ochi. A-și lua pălăria (din sau de pe cap) = a saluta. Intră înlăuntru și nici nu-și luă pălăria de pe cap. RETEGANUL, P. I 9. A lua pasărea din zbor = a împușca pasărea în zbor; a fi foarte bun ochitor. ♦ (Urmat de determinări introduse prin prep. «de», arătînd partea de care se apucă) A apuca (pe cineva sau ceva) cu mîna. Îl lua de gît, se așeza pe genunchii lui și-l săruta. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Atunci știu împăratul că acești copii sînt copiii lui, îi luă de după grumazi și îi sărută fierbinte. RETEGANUL, P. II 39. Își ia boii de funie și pornește cu ei spre tîrg. CREANGĂ, P. 39. ◊ Expr. A lua taurul de coarne v. taur. (Familiar) A lua purceaua de coadă = a se chercheli, a se îmbăta. A lua (pe cineva) în unghii v. unghie. (Refl.) A se lua de gît cu cineva v. gît. A se lua de cap (sau de piept) cu cineva = a se încleșta la bătaie, a se bate (unul cu altul). Tot beu pînă se-mbată Și apoi se ieu de cap. ȘEZ. I 211. A se lua (cu cineva) la trîntă = a se lupta (cu cineva) corp la corp. Acești nelegiuiți... îl silea să se ia la trîntă cu dînșii. ISPIRESCU, U. 54. Poți să te iei de mînă (cu cineva) = ai aceleași apucături rele (ca cineva). ◊ (Instrumentul acțiunii este altul decît mîna) Calul meu... mă luă cu dinții de pe la spate, de haine. ISPIRESCU, L. 303. ◊ Expr. A lua foc cu gura v. foc. A-și lua inima în dinți v. dinți. 2. A mînca sau a bea, a înghiți. Luînd împăratul și împărăteasa leacurile, s-au întors veseli la palat. ISPIRESCU, L. 2. Hai degrabă, Săftico, să luăm un ceai. ALECSANDRI, T. 88. ◊ (Precizat prin «în gură») Bucatele le-au făcut afumate, arse și sleite, de nu mai era chip să le poată lua cineva în gură. CREANGĂ, P. 292. ◊ Absol. Ne așezarăm la masă și începurăm a lua care de unde apucarăm. HOGAȘ, DR. II 31. Ajungă-te jalea mea, Mîndruțo, la cina ta; Cînd vei lua cu lingura, Să te doară inima. HODOȘ, P. P. 130. Măicuța masa mi-au pus, Iau o dată, două ori Și-am oftat de nouă ori. SEVASTOS, C. 176. ◊ Expr. A lua masa v. masă. A (o) lua la măsea = a bea peste măsură. Vorbele dascălului Pandele păreau rostite în vînt, potrivite cu felul său de a fi cînd o lua la măsea. PAS, Z. I 225. A lua credință v. credință. A lua aer v. aer. 3. (Cu privire la obiecte de îmbrăcăminte) A îmbrăca, a pune pe sine. Își luă pe umeri un sumăieș. SADOVEANU, B. 31. Moș Nichifor... își ia cojocul între umere. CREANGĂ, P. 114. Deși eram negata, am luat un șal și am primit-o. NEGRUZZI, S. I 50. ◊ Expr. A lua hainele la purtare = a începe a purta în toate zilele hainele de sărbătoare. (Familiar) A-și lua nasul la purtare = a se obrăznici. II. 1. A da la o parte, a înlătura, a îndepărta. Ia-mi frîul din cap și-l pune bine, și cînd vei avea lipsă de mine, numai scutură frîul. RETEGANUL, P. II 12. Și-au luat mîna de la ochi. SBIERA, P. 96. ◊ Refl. pas. Fig. Dodată văz că mi se ia De pre simțiri neagra perdea. VĂCĂRESCU, P. 446. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) apa de la moară v. apă. A-și lua nădejdea (de la – rar despre – cineva sau de la ceva) = a renunța la ceva, a-și pierde nădejdea, a nu mai spera să obțină ceva. De-a veni turturica mea înainte... ie-ți nădejdea despre mine. CREANGĂ, P. 273. De corăbieri ne-am luat nădejdea. TEODORESCU, P. P. 164. Ia-ți nădejdea de la mine, Că eu nu mai știu de tine. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 338. A-și lua gîndul ( de la ceva sau cineva) v. gînd. A-și lua seama sau (intranz.) a-și lua de seamă = a se răzgîndi. Vinovatul a fost el, căci după mărturisirea din parc nu și-a luat seama și nu s-a dezmeticit nici a doua zi. GALACTION, O. I 389. Se gîndea mereu să-și croiască drum pînă în grădină... Dar mereu își lua seama. REBREANU, I. 24. A nu-și lua ochii de la (sau de pe)... = a nu-și abate privirea de la ceva sau de la cineva, a nu se uita în altă parte. Eminescu îl privește lung, milos, nu-și poate lua ochii de la el. VLAHUȚĂ, O. A. 442. Oaspeții nu-și mai luau ochii de la dînsa. ISPIRESCU, L. 39. ◊ (Scopul înlăturării este de a scăpa pe cineva, de a-l elibera de ceva, de a-l liniști) Ia-l de pe capul meu. CREANGĂ, P. 66. Numai puiu cu vederea Mi-o luat toată durerea. ȘEZ. III 20. ◊ Expr. A-și lua o grijă de pe cap = a scăpa de o grijă. (În comparații) A-i lua cuiva (o suferință) cu mîna = a ajuta pe cineva care suferă, făcînd să-i treacă imediat suferința. Se șterse o dată [cu năframa] și îndată-i trecu osteneala, ca și cum ai fi luat-o cu mîna. BOTA, P. 98. Parcă-ți ia cu mîna aleanul de la inimă. ȘEZ. III 108. (Refl.) A i se lua (cuiva) o piatră de pe inimă, se zice cînd cineva a scăpat de o grijă chinuitoare. ♦ A face să nu mai fie în locul unde a fost, a scoate ceva din locul în care se află; a smulge, a desprinde. Copilul luă un bumb de argint de pe cămașă și-i zise babei: Na, mămucă! RETEGANUL, P. II 38. Făt-Frumos îi luă un picior cu săgeata. ISPIRESCU, L. 5. Umbli după cai morți să le iei potcoavele. CREANGĂ, P. 194. ♦ Refl. (Rar) A înceta de a mai exista, a dispărea. Iarna nu s-a mai luat. SADOVEANU, P. S. 12. 2. A scoate ceva în cantitate limitată. Cînd a vrut fata să puie mîna pe pahar și să ieie apă... apa din fîntînă într-o clipă a secat. CREANGĂ, P. 293. Ea luă o mînă de lacrimi din baie. EMINESCU, N. 28. Apă-n donițe lua Și-ndărăt că se uita. BIBICESCU, P. P. 264. ◊ Expr. A lua (cuiva) sînge = a lăsa cuiva sînge, v. lăsa. 3. A deposeda (pe cineva) de un lucru (fără intenția de a și-l însuși), a lipsi (pe cineva) de ceva, a priva de un bun, de un drept, de o favoare. I-a luat permisul de circulație. (Fig.) În fața vijeliei țîșneau peste mare rafale de vînt; îi luau luciul ca și cum cineva ar fi aruncat pumni de nisip peste o oglindă. DUMITRIU, P. F. 15. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) comanda = a înlătura pe cineva de la un post de răspundere (în special de la comanda unei unități militare). A-i lua (cuiva) mințile v. minte. A-i lua (cuiva) ochii (sau văzul, vederile) = a fermeca (pe cineva), a orbi prin strălucire. Un pat cu totul și cu totul de aur, împodobit cu pietre de rubin, smarand și diamant cît pumnul de mari, care străluceau de-ți lua ochii. POPESCU, B. III 70. Pe țol, toarnă o movilă de galbeni, cari străluceau la soare de-ți luau ochii. CREANGĂ, P. 69. A-i lua (cuiva) auzul v. auz. A-i lua (cuiva) piuitul v. piuit. A-i lua (cuiva) viața (sau zilele) = a omorî, a ucide. O să-ți iau zilele Ca să-ți lași Copilele Și să-ți faci Nepoatele Să-ți plîngă păcatele. TEODORESCU, P. P. 598. A-și lua viața (sau zilele) = a se sinucide. Am descoperit cabina aceea în care cu o săptămînă înainte o femeie își luase zilele. C. PETRESCU, S. 5. ♦ (În superstiții; complementul indică o parte a corpului) A face să paralizeze, să damblagească; a poci. Ielele i-au luat gura și picioarele. CREANGĂ, P. 15. Vro vrajă știe... Ori vro mînă-ți ia, ori glasul. CONTEMPORANUL, III 887. III. 1. A-și însuși ceea ce se cuvine, a pune stăpînire pe ceva; p. ext. a primi, a căpăta. Luînd de zestre niște mere de aur... le răsădise. ISPIRESCU, U. 59. Mai bine ia-ți bănișorii și caută-ți de nevoi. CREANGĂ, P. 49. Mergi să-ți iei dreapta răsplată. ALECSANDRI, P. I 198. Veseli acum așteptăm Drept osteneală ospăț să luăm. TEODORESCU, P. P. 140. ◊ (Complementul e un abstract) D-acolo au luat cărturarii vorba. ISPIRESCU, U. 84. 2. A(-și) face rost de ceva, a(-și) procura ceva; a găsi (pe cineva sau ceva). De unde era să le iei... toate aceste, să fi fost în locul lui Robinson? DRĂGHICI, R. 45. Cinstite vornice de casă... Cînd te vom căuta Să n-avem de unde te lua! TEODORESCU, P. P. 180. (Absol.) A început a cotrobăi prin chilna căruței, să găsească niște frînghie, dar de unde să iei, dacă n-ai pus? CREANGĂ, P. 125. ◊ Expr. Ia-l dacă ai de unde (sau de unde nu-i), se zice despre cineva (sau despre ceva) care nu se mai găsește acolo unde era mai înainte, unde se știa că poate fi găsit. (Familiar) A nu ști de unde să iei pe cineva = a nu-ți putea aduce aminte în ce împrejurare ai cunoscut pe cineva. ♦ A se împovăra (cu ceva neplăcut). Cîte păsărele zboară Toate zic: Bade, te-nsoară! Numai biata rîndunea Ea din gură-așa zicea: Bade, nu-ți lua belea! ȘEZ. I 103. Ce să-mi iau pe cap necaz? SEVASTOS, C. 119. 3. A cumpăra. Gătită... cu flori de cutie, luate din Tîrgu-Jiu. MACEDONSKI, O. III 137. Fetei moșului nu-i lua nimic, pentru că nu vrea baba să lese pe moșneag să-i cumpere și ei cîte ceva. SBIERA, P. 211. A plecat... mergînd iar marfă să ia Din alte țări depărtate. PANN, P. V. II 59. ◊ Fig. Dracul negru te-o știut Că ai gură de vîndut, Că și eu mi-aș fi luat Pe vreo zi de secerat. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 368. 4. A încasa o sumă de bani. ♦ A sechestra, a popri, a confisca. Boii-n rît și eu la mîndra, Vin jurații să-mi ia țundra. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 370. ◊ Expr. A-i lua (cuiva) și cămașa de pe el v. cămașă. A-i lua (cuiva) și cenușa din vatră v. cenușă. 5. A-și însuși un lucru străin; a fura. Vi-l pot lua și cu puterea, dar nu voi. RETEGANUL, P. I 15. [Hoțul] luase ce luase, dară tot mai rămăsese. ISPIRESCU, L. 74. ◊ (Urmat de un partitiv) Mai rar om care să poată lua dintr-însele. CREANGĂ, P. 211. ◊ Absol. Trage podul, măi podar, Să trec la ăl cîrciumar... Că e putred de bogat Și să-i iau nu e păcat. TEODORESCU, P. P. 293. ◊ Expr. A lua (ceva) cu japca (sau cu hapca) v. japcă, hapcă. A lua (cuiva) pîinea de la gură v. pîine. 6. A cuceri (cu asalt), a cuprinde (o țară, o cetate); a ocupa. Căpitanul Fărcășanul luă Nicopolea. ISPIRESCU, M. V. 32. ♦ (Urmat de determinări modale) A ataca (pe dușman). Trecu Dunărea... spre a lua pe Mihai de pe la spate. ISPIRESCU, M. V. 21. De la spate să-i luăm, Să-i batem, să-i ciopățim, țeara să o izbăvim. TEODORESCU, P. P. 479. ♦ (Urmat de determinări arătînd instrumentul) A sări asupra cuiva pentru a-l bate, a-l lovi, a-l goni. Dar păcatul l-ai vedea Cînd te-o lua cu palița Și te-o trece ulița. BIBICESCU, P. P. 194. Fugi, cucule, de-acole, Că te-oi lua C-o nuie. SEVASTOS, C. 25. 7. A angaja (o persoană), a folosi (un obiect) pentru un timp determinat, contra plată. V. închiria. A lua trenul, vaporul, tramvaiul. ▭ De ce te scumpești... și nu-ți iei o slugă vrednică, ca să-ți fie mînă de ajutor la drum? CREANGĂ, P. 2O1. Luai un fiacru și vizitai orașul. NEGRUZZI, S. I 67. Ia-ți, bădiță, cal cu plată. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 105. ◊ (Urmat de un complement care arată destinația) Să mă iei la tine-argat. TEODORESCU, P. P. 209. ◊ Refl. pas. Acei 1000 pușcași se luau din tot locul unde tăbăra armia. BĂLCESCU, O. II 67. ◊ Expr. (Reflectînd relațiile de exploatare din trecut) A lua (pe cineva) pe procopseală = a angaja (pe cineva) în serviciu fără salariu, în schimbul promisiunii de a-l căpătui. Se găsea acuma luat pe procopseală de frate-său. CARAGIALE, N. S. 94. ♦ (Mai ales determinat prin «la joc», «la dans») A invita pe cineva să joace, să danseze împreună. Ar fi luat-o și alții la joc, dar le era frică de Simion. DUMITRIU, P. F. 56. Mergi la joc, nu te ia nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 448. ♦ A primi pe cineva la sine, a contracta o legătură de rudenie cu cineva. Era copilul acela pe care-l luasem de pe ulițe. RETEGANUL, P. V 83. Mulți trăgeau nădejdea să-l ieie de ginere. CREANGĂ, P. 142. ◊ Expr. A lua de suflet v. suflet. ♦ A se căsători (cu cineva). Fă cunoștință cu fata: n-o lua numai pe auzite. NEGRUZZI, S. I 251. ◊ Refl. reciproc. Uite ce, noi tot sîntem singuri, și unul și altul... N-ar fi bine să ne luăm amîndoi.? DUNĂREANU, CH. 78. Cînd cu baba m-am luat Opt ibovnice-au oftat. CREANGĂ, P. 108. 8. A se angaja, a se însărcina (cu ceva). A-și lua un angajament. ▭ Luai grija casei mele. TEODORESCU, P. P. 271. ◊ Expr. A lua atitudine v. atitudine. A lua comanda = a fi numit la conducerea unei acțiuni (militare); a prelua o comandă. A lua în considerație v. considerație. A lua ceva asupra sa v. asupra. A lua (un lucru) în primire = a primi un lucru, asumîndu-și răspunderea pentru buna lui păstrare. A-și lua răspunderea = a se declara și a se socoti răspunzător de ceva, a se considera ca avînd anumite obligații. A lua apărarea cuiva v. apărare. (Refl., de obicei reciproc) A se lua la sfadă (sau la ceartă, la luptă) = a porni cearta, lupta. Slujitorii s-au fost luat la sfadă. NEGRUZZI, S. I 157. Și te iei cu toți la ceartă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 446. A se lua la întrecere v. întrecere. (Învechit) A se lua la prinsoare = a se prinde rămășag. Oamenii se luau la prinsoare că nici în cer nu se găsea o mai mare frumusețe. ISPIRESCU, L. 39. 9. (Rar) A dobîndi ceva (în urma unei solicitări, cereri, stăruințe); a obține. Lăpușneanu... fugind la Constantinopol, izbutise a lua oști turcești. NEGRUZZI, S. I 137. Veverița cinste mare De la leu a dobîndit. Ș-a luat făgăduință Că, din dările ce vin, Îi va da... Un car de alune. DONICI, F. 42. ♦ A accepta. [Împărăteasa] s-a înduplecat a lua cererea împăratului și mîine le este nunta. ISPIRESCU, L. 110. 10. (Cu privire la boli contagioase) A contracta. Să nu zici astăzi sau mîne C-ai luat boală de la mine. BIBICESCU, P. P. 39. ◊ Refl. pas. Scarlatina se ia. ▭ Dar nu se ia? – De loc, n-ai nici o grijă. CARAGIALE, S. N. 18. ♦ Refl. (Despre vopsele) A se dezlipi, a se desprinde, a se șterge (și a se lipi pe altceva). S-a luat pe haină vopseaua de pe ușă. 11. (Despre vase) A avea o anumită capacitate, a cuprinde. Cît ia butoiul acesta? ◊ Fig. S-a arat... Cît îți luau vederile. TEODORESCU, P. P. 154. ◊ Expr. A striga (sau a țipa, a se văita etc.) cît îl ia gura v. gură. 12. (În locuțiuni verbale) A lua (cuiva) măsura (sau măsuri) = a fixa, prin măsurători exacte, dimensiunile necesare pentru a confecționa ceva. Croitorul mi-a luat măsuri pentru haină. ▭ A lua cu împrumut = a împrumuta. A lua cu chirie = a închiria. Dragostea nu e moșie, ca să mi-o iei cu chirie. ȘEZ. I 112. A lua în arendă = a arenda. A lua în parte v. parte. A lua parte = a participa. A lua pildă = a imita exemplul altuia. Romînii, luînd pildă de la domnul lor, nesocotiră osteneala. ISPIRESCU, M. V. 24. A lua obiceiul, năravul = a se obișnui să... Luase obicei... a-și coase mînicile contășului. CREANGĂ, A. 103. Am luat năravul tău. HODOȘ, P. P. 151. A(-și) lua îndrăzneala = a îndrăzni. A-și lua libertatea v. libertate. A-și lua aere v. aer. A lua loc = a se așeza (I 1) (pe un scaun, pe o bancă). Ia loc, te rog. C. PETRESCU, Î. I 13. Abia luă loc pe bancă, și duba porni. SAHIA, N. 84. A lua (pasaje sau idei) dintr-un, autor = a reproduce, într-o scriere sau într-o expunere proprie, idei extrase din alt autor (indicînd sursa sau însușindu-ți pasajul în mod fraudulos). A lua ființă = a se înființa. Statul de democrație populară ca formă a dictaturii proletariatului a luat ființă în urma transformărilor revoluționare din țara noastră, pe baza sfărîmării vechiului stat burghezo- moșieresc. LUPTA DE CLASĂ, 1952, nr. 6, 97. A lua cuvîntul (sau, învechit, cuvînt) = a vorbi (în special în public). La o întrunire publică... în ajunul alegerilor, Piscupescu a luat cuvîntul. VLAHUȚĂ, O. A. 222. Atunci Petre ia cuvînt: Așa-i rîndul pe pămînt. ALECSANDRI, P. II 107. A lua sfîrșit = a se termina. A lua lecții v. lecție (1). A lua înfățișarea, aspectul etc. = a părea, a da impresia de... Dascălul acesta, lua în ochii mei un chip măreț. NEGRUZZI, S. I 6. A lua un nou aspect, o nouă formă etc. = a se schimba, a se transforma. Strămoșescul său palat luă o nouă formă. NEGRUZZI, S. I 72. A-și lua numele de la... = a purta un nume care se leagă de..., care amintește de... A lua cunoștință (de ceva) v. cunoștință. A lua notă v. notă. A lua note v. notă. A lua aminte v. aminte. A lua seama v. seamă. (Mai ales în limbajul școlarilor) A lua o notă bună (sau rea) = a căpăta o notă (bună sau rea). (Mai ales despre ambarcații) A lua apă = a avea o spărtură prin care intră apa, a se umple de apă. Partea mai de jos a corăbiei... începusă a lua apă. DRĂGHICI, R. 10. A lua foc = a se aprinde. Casa a luat foc. (Învechit) A lua veste (sau scrisoare, răspuns etc.) = a primi veste (sau scrisoare etc.). De cînd s-au pornit, n-am luat nici o scrisoare de la dînsa. DACIA LIT. I 281. (Intranz., despre o femeie) A lua în pîntece = a rămîne însărcinată. Nu trecu mult după asta, și împărăteasa simți că a fost luat în pîntece. ISPIRESCU, L. 245. IV. A duce cu sine. Cu voi vin florile-n cîmpie Și nopțile cu poezie Și vînturi line, calde ploi Și veselie! Voi toate le luați cu voi Și iar le-aduceți înapoi! COȘBUC, P. I 91. Șezi aici, pînă despre ziuă, că am să vin tot eu să te iau. CREANGĂ, P. 97. Merge mirele cu nuntașii să ia mireasa. ȘEZ. I 33. ◊ Fig. Eu mă duc, mîndră, la Blaj, Și-ți iau și doruțul tău, Dar nu ți-l voi ținea rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 112. Primăvara-i mama noastră Că-i și caldă și geroasă, Ia omătul de pe coastă. ȘEZ. II 199. ◊ Expr. A-și lua ziua bună = a se despărți de cineva, rostind cuvinte de rămas bun. A-și lua traista și ciubucul, se zice despre un om foarte sărac care pleacă fără să aibă ce să ducă cu el sau ce să lase în urmă. A-și lua tălpășița (sau catrafusele) = a părăsi repede un loc în care prezența sa nu este dorită; a o șterge. Hai, gata ești? Ia-ți tălpășița! CREANGĂ, P. 147. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ie tălpășița pînă nu vine neneaca ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38. A lua (pe cineva) la (sau în) armată = a înrola un recrut pentru satisfacerea serviciului militar. A lua (pe cineva) pe sus = a duce (pe cineva) cu sine fără voie, cu forța. A lua (pe cineva) moartea = a muri. Moartea nu vine cînd o chemi, ci te ia cînd nu te temi. A lua (pe cineva) dumnezeu (sau, peiorativ, dracul, naiba) = a muri. Apoi, dacă i-ar fi luat dumnezeu, ce mi-ar fi? D-apoi așa? CREANGĂ, P. 31. (În imprecații) Ba nu vin, taică. Și nici dumneata să nu-l ajuți, să-l ia dracul mai bine. DUMITRIU, N. 202. Harnică-i nevastă-mea, Harnică, dracu s-o ia! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 45. Naiba să te ia, crîșmar! id. ib. 388. A-l lua (pe cineva) dracul (sau mama dracului, toți dracii, naiba), se spune cînd cineva este într-o situație critică, la capătul puterilor (din cauza unui efort prea mare, a unei senzații prea puternice etc.). Eram mînios de mă luau toți dracii. CONTEMPORANUL, III 825. ♦ (Despre vehicule) A transporta pe cineva. M-a luat un camion pînă la destinație. ♦ A aduce una sau mai multe persoane în jurul său cu rolul de însoțitori. Împăratul și împărăteasa... luînd cu dînșii vro cîțiva boieri mari, ostași și slujitori... s-au dus la unchiaș acasă. ISPIRESCU, L. 1. Harap-Alb, luîndu-și oamenii săi, încalecă și el. CREANGĂ, P. 274. ♦ (Despre forțe ale naturii) A ridica ceva din locul în care se găsește și a duce cu sine. Vede o undă mare apropiindu-se de el și luîndu-l ca pe o peană. RETEGANUL, P. III 5. [Cucul] căzu... ca și cînd vijelia l-ar fi luat și l-ar fi aruncat acolo. ISPIRESCU, U. 12. V. A trata pe cineva într-un anumit fel. Boieriul, luîndu-i înainte cu glume, a înghițit gălușca și a tăcut molcum. CREANGĂ, A. 167. ◊ Expr. A lua (pe cineva sau a o lua) cu binele (sau cu binișorul, cu frumosul, cu încetișorul etc.) = a se arăta blajin (față de cineva), a trata (pe cineva) cu menajamente. Și de m-ar fi izgonit... tot n-aș fi rămas așa de umilit în fața ei, ca atunci cînd m-a luat cu binișorul. CREANGĂ, A. 70. Pe dumneavoastră vă rugăm Să ne luați încet, încetișor. TEODORESCU, P. P. 177. A lua (pe cineva) cu răul = a trata (pe cineva) cu asprime, a se purta (cu cineva) rău. A lua pe cineva cu măgulele (sau, refl., a se lua pe lîngă cineva cu binele) = a măguli, a linguși pe cineva pentru a-i cîștiga bunăvoința. Începu s-o lingușească... și să se ia cu binele pe lîngă dînsa. ISPIRESCU, L. 47. Calul îi iese înainte... și o ia cu măgulele. CREANGĂ, P. 273. A lua (pe cineva) sub ocrotirea (sau sub aripa) sa = a ocroti (pe cineva). A lua (pe cineva sau ceva) în batjocură (sau în bătaie de joc, în rîs, în zeflemea, peste picior, la vale, în balon etc.) = a rîde de cineva sau de ceva, a-l ironiza, a-și bate joc. Ceilalți rîdeau, luîndu-l peste picior. CAMILAR, N. I 31. Pe urmă, băieții nu l-au mai luat în rîs. PAS, Z. I 71. Autorul ia la vale unele idei ce ne sînt scumpe și pe care trebuie să le apărăm. GHEREA, ST. CR. II 57. A lua (pe cineva) la (sau în) tărbacă v. tărbacă. A lua (pe cineva) cu huideo v. huideo. A lua (pe cineva) cu amenințări = a-l amenința. A lua (pe cineva) la rost (sau la socoteală, la trei parale, la trei (păzește), la refec, în răspăr, din (sau de) scurt, repede) = a fi aspru cu cineva, a cere cuiva socoteală de faptele sale, a-l sili să se justifice; a-i face mustrări. Surorile erau gîlcevitoare și-i numărau gologanii... și-l luau de scurt cînd îl cinsteau oamenii la cîrciumă. PAS, Z. I 225. D. Iordan Hagi Iordan se credea în drept să-l ia la rost fiindcă înstrăinează acțiuni fără nici o socoteală. C. PETRESCU, A. 399. A lua (pe cineva) pe (sau de) departe = a începe cu cineva o discuție prin ocoluri, prin aluzii îndepărtate, cu scopul de a obține ceva de la el sau de a-i comunica ceva neplăcut. A lua (pe cineva) cu nepusă masă = a surprinde (pe cineva) nepregătit. A lua (pe cineva) de sus v. sus. Nu mă lua așa = nu mă trata, nu-mi vorbi în felul acesta nepotrivit. A lua (pe cineva) la sigur v. sigur. ♦ A judeca un lucru într-un anumit fel, a avea un fel anumit de a privi lucrurile. Nu le mai lua toate în tragic. ▭ Cînta, juca și lua viața ușor. DUMITRIU, P. F. 57. ◊ Expr. A o lua de bună (sau de bani buni) = a considera că este așa cum se spune, cum pare. A lua (ceva) de nimic (sau de nimic lucru) = a socoti că ceva nu are destulă însemnătate, a nu lua în serios. Apoi de nimic lucru iei tu că am pierdut inelul? ISPIRESCU, L. 107. Dumneta mă mustrezi că am luat de nimica tulburarea dumitale la scrisoarea pîrîtoare ce au trimis domnul Hufeland. KOGĂLNICEANU, S. 122. A lua (ceva) în (sau, regional, a) nume de bine (sau de rău) = a judeca un lucru drept bun sau rău, a vedea cu ochi buni sau răi. (Absol.) Să nu luați în nume de rău cînd mă veți auzi. ISPIRESCU, U. 2. A lua (ceva) în glumă v. glumă. A lua (pe cineva sau ceva) de (sau drept)... = a considera (pe cineva sau ceva) drept altcineva sau altceva; a confunda (cu altcineva sau cu altceva). Sfiala lui o luă drept dovada statorniciei. NEGRUZZI, S. I 25. Nimenea nu-l cunoștea, Tot de mocan Îl lua, Tot cioban Îl socotea. TEODORESCU, P. P. 476. A lua lucrurile (așa) cum sînt = a se împăca cu situația, a fi realist. VI. A începe, a apuca, a porni să... De vedea și iar vedea, Se gîndea, se socotea Ce să facă, cum s-o ia. TEODORESCU, P. P. 688. ◊ (Urmat de un supin sau de un infinitiv) Și ai luat a te da cu capul de vatră. SEVASTOS, N. 130. Și mă ia la cercetat. ȘEZ. III 61. Ciocoiul își face plată Și mă ia la schingiuit Că nimic nu i-am cosit. ALECSANDRI, P. P. 259. ◊ Fig. A luat-o-n spovedit. HODOȘ, P. P. 177. ◊ Refl. S-au luat ei iarăși la cercat drumul. SBIERA, P. 68. Cu oștile s-a luat la vînat. SEVASTOS, N. 105. ◊ (Popular, legat prin conj. «și» de verbe la moduri personale) S-au luat și s-au suit pe un copaci de frica fierelor. SBIERA, P. 34. Se ia și se întoarnă singură acasă. CREANGĂ, P. 225. Dar Gruia de bucurat Se lua și-o săruta. BIBICESCU, P. P. 311. ♦ (Despre manifestări fizice sau psihice) A cuprinde, a învălui (pe cineva). M-a luat groaza cînd am trecut pe lîngă lan și l-am văzut cîtu-i de mare. CREANGĂ, P. 157. Pe bieții cîntăreți îi luase gîndurile. ȘEZ. II 67. Mereu mă iau la fiori, Din tălpi pînă-n susuori, Într-un ceas de nouă ori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 91. ◊ Impers. Te ia cu frig fără să vrei și întorci capul. BASSARABESCU, V. 29. Bătrînul a ieșit din pătură și-i e cald și îl ia cu fiori. DELAVRANCEA, H. T. 36. ◊ (În imprecații) Lua-te-ar boalele! lua-te-ar ciuma! iar te-ai îmbătat? DUNĂREANU, CH. 73. ◊ Expr. A-l lua (pe cineva) ceva înainte = a fi cuprins, copleșit de... Le-a trece lor zburdăciunea cînd or fi mai mari și i-or lua grijile înainte. CREANGĂ, A. 38. (Cu inversarea construcției) A lua frica cuiva (sau a ceva) = a se teme de cineva, (sau de ceva), a ști de frică. (Refl.) A se lua de gînduri = a se îngrijora. A început a se cam lua și el de gînduri de năzdrăvăniile lui. CREANGĂ, P. 323. VII. 1. (Construit de obicei cu pronumele «o», cu valoare neutră) A pleca, a porni, a purcede. O lua încet de-a lungul cheiului, cu spinarea încovoiată, cu genunchii îndoiți. BART, S. M. 60. Eu des-de-diminicioară o luam de-a lungul pîrîului, după mlădițe de răchită. PĂUN-PINCIO, P. 104. Se hotărî și el a se duce acasă... și o luă la drum. ISPIRESCU, L. 212. ◊ Expr. A o lua din loc = a porni la drum, a pleca repede; fig. a se repezi (cu fapta, cu vorba). Haide, ia-o din loc! îi spuse. PAS, Z. IV 257. Ai luat-o prea din loc și nu trebuie așa, că tu ai sînge iute. STĂNOIU, C. I. 180. (Regional) A o lua în porneală = a porni la păscut. Cerbul... o luă în porneală și nu mai da pe la izvor iar pînă a doua zi. CREANGĂ, P. 224. A o lua înainte = a merge înaintea altuia sau a altora (pentru a-i conduce). Hai, Oarță! Ia-o înainte. Oarță plecă. C. PETRESCU, R. DR. 50. Dolfa... Înainte c-o lua Și pe Costea că-l ducea. TEODORESCU, P. P. 511. A o lua înainte (cu ceva) = a da semnalul, a începe. Bocăneț o luă înainte cu rîsul și rîseră și ceilalți. C. PETRESCU, Î. II 12. A i-o lua (cuiva) (rar a-l lua pe cineva) înainte (sau pe dinainte) = a întrece (pe cineva), a sosi sau a face ceva înaintea altuia. Cît pe ce, cît pe ce să nu-l ieie carul înainte. CREANGĂ, P. 41. A-l lua pe cineva gura pe dinainte v. gură. A o lua la picior = a pleca repede. O luă la picior chinuit de arșița crîncenă a gîtlejului. DUMITRIU, N. 232. O luară iute la picior. ISPIRESCU, L. 25. O luai la picior pîn crîng. GORJAN, H. I 107. A o lua la sănătoasa v. sănătos. A o lua razna v. razna. A-și lua zborul = a porni în zbor, a zbura; fig. a se depărta foarte repede, a fugi. Murgu-și lua zborul în liniște deplină Prin codrii fără drumuri și fără de lumină. ALECSANDRI, O. 207. A lua (pe cineva) la (rar în) goană v. goană. A lua fuga (sau a o lua la fugă, la goană sau, mai rar, într-o fugă; refl. a se lua la fugă) = a porni în fugă, în goană. La repezeală își puse o broboadă pe cap și o luă la goană pe cheu după vapor. BART, E. 234. Luntrașul... o ia tot într-o fugă din casă. RETEGANUL, P. IV 75. Se luă la fugă după dînșii. SBIERA, P. 269. (Despre animale de tracțiune) A lua vînt = a porni razna, scăpînd de sub controlul conducătorului. (Refl.) A se lua în goană cu cineva = a se lua la întrecere din fugă cu cineva. Avea... o fată slujitoare care se lua în goană cu ogarii. ISPIRESCU, L. 323. A se lua după cineva (sau ceva) = a) a porni (și a merge) în urma cuiva (sau a ceva), a se ține de... Petrache... năvăli în crîșmă. Părintele Ștefan se luă după el. SADOVEANU, la TDRG. Cum îl vede trecînd, se ia după el și-l apucă de haină. BASSARABESCU, V. 47. Se ia după moșneag și cît colea mergea în urma lui. CREANGĂ, P. 82; b) a porni împreună cu cineva, însoțindu-l la drum; a se alătura cuiva, a se întovărăși cu cineva. Flămînzilă... se ia după Harap-Alb și pornesc tustrei înainte. CREANGĂ, P. 241; c) a fugi după cineva (pentru a-l ajunge, a-l goni, a-l prinde); a urmări, a alunga, a fugări. După vînător se luase un alt porc și mai năprasnic. ISPIRESCU, L. 140. Cînele începe a alerga prin pădure și se ia după un ied sălbatec. NEGRUZZI, S. I 59; d) a porni undeva, orientîndu-se după cineva sau după ceva; fig. a imita pe cineva, a urma sfatul cuiva, a se conforma, a asculta de..., a ține seamă de... A se lua după aparențe. A se lua după gustul cuiva. ▭ Voi, fetele, niciodată să nu vorbiți singure noaptea cu flăcăii, nici să vă luați după dînșii, că iată ce pățiți. SBIERA, P. 314. O povățui să se ia după drumul robilor. ISPIRESCU, L. 58. Moșneagul... se ia după gura babei. CREANGĂ, P. 63. A se lua cu cineva = a) a pleca la drum împreună (sau în același timp) cu cineva. Gerilă atunci Se ia cu Harap-Alb și pornesc împreună. CREANGĂ, O. A. 247. Domnul oștile lăsa, Cu ciobanul se lua. ALECSANDRI, P. P. 208; b) a se întovărăși cu cineva, a se înhăita. S-a luat cu niște derbedei. C. PETRESCU, C. V. 228. Așa pățești dacă te iei cu niște bicisnici. CREANGĂ, P. 252. Spune-mi cu cine te iei (variantă: te aduni), ca să-ți spun cine ești. A se lua cu cineva (sau cu ceva) = a-și petrece vremea cu cineva sau cu ceva și a uita de o grijă, de o preocupare (supărătoare). La răzbel, că acolo, dacă nu mori, poate să te mai iei și mai uiți. POPA, V. 339. Toate ca toate, dar urîtul îi venea de hac. În zile de lucru, calea-valea, se lua cu treaba și uita de urît. CREANGĂ, P. 140. Ziua ca ziua... mă mai ieu cu caprele, dar noaptea... toate stihiile năpădesc pe mine. ALECSANDRI, T. 616. Eu m-am luat cu alți mușterii, iar voi atunce ați fugit. ȘEZ. II 117. A se lua cu vorba = a se antrena într-o conversație, uitînd de treburi; a se întinde la vorbă. ♦ A se îndrepta într-o direcție oarecare, a apuca sau a merge pe un anumit drum. Bricul Mircea... ieșind în larg, va lua drumul spre Kersonez. BART, S. M. 13. Luarăm o cale ce nu era a Brașovului, vizitiul nostru ne spuse... că am luat drumul Giurgiului. BOLINTINEANU, O. 263. ◊ Intranz. (Învechit) O caleașcă... făcînd la stînga, luă la deal. NEGRUZZI, S. I 16. ♦ (Despre căi de comunicație și despre ape curgătoare) A-și schimba direcția, a coti spre... Drumul o ia la dreapta. 2. (În anumite construcții) A merge, a străbate, a parcurge. O, calul meu! Tu, fala mea... Cum iei pămîntul în galop. COȘBUC, P. I 112. Luînd de-a lung pămîntul, merg spre împărăție. CREANGĂ, P. 236. Și-și ia drumul d-a lungul, Țările cu de-amănuntul. BIBICESCU, P. P. 133. ◊ Expr. A(-și) lua cîmpii = a pleca orbește, fără a ști încotro (de desperare, de durere, de mînie); a ajunge la desperare, a-și lua lumea în cap. Lucrau numai calfele, fără flăcăul care își luase cîmpii. PAS, Z. I 160. Of! saracan de mine! Că-mi vine să țip și să ieu cîmpii! Mult oi să mai stau în drum? ALECSANDRI, T. I 113. A(-și) lua lumea în cap v. cap. – Forme gramaticale: prez. ind. iau (regional ieu), iei (regional iai), ia, luăm, luați, iau (regional ieu); prez. conj. pers. 3: să ia (regional să iaie (NEGRUZZI, S. I 232) și să ieie).

STA, stau, vb. I. Intranz. I. 1. A se opri din mers. Ajunge înaintea căsuței lui mohorîte, stă în drum și se uită mult la dînsa. SADOVEANU, O. II 150. Plec și fluier, stau și tac. COȘBUC, P. I 106. Îndemn calul cît pot; el se-ntoarce-n loc și pornește-napoi. Cîțiva pași... și iar stă sforăind. CARAGIALE, O. I 334. Fericit acel ce noaptea rătăcit în viscolire Stă, aude-n cîmp lătrare și zărește cu uimire O căsuță drăgălașă. ALECSANDRI, P. A. 114. ◊ (Prin analogie) Am să-l dau [pe cocoș] în haznaua cu bani; poate va înghiți la galbeni, i-a sta vreunul în gît, s-a îneca ș-oi scăpa de dînsul. CREANGĂ, P. 67. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Au stat un timp ca să vadă cum se înalță o măreție de nouri asupra soarelui. SADOVEANU, F. J. 533. Așa, călare cum mă găseam, stătui un moment să privesc cu de-amănuntul la toate acestea. HOGAȘ, DR. 79. Copiliță, stăi să beu, Răcorite-ar dumnezeu! ALECSANDRI, P. P. 5. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») Stă pe loc și-i pare bine, Bate-n palme: Te știu eu: Nu mai viu! COȘBUC, P. I 117. Cînd vru să iasă, simți că i se taie picioarele subt dînsa, stătu în loc și privi dureros și aiurit în juru-i. VLAHUȚĂ, O. AL. 141. La apa Cernei însă voinicul a stat locului, fermecat de cîntecul unei zîne. id. ib. II 129. Ursan le-aține calea, și caii stau în loc. ALECSANDRI, P. A. 165. ◊ Fig. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. ◊ Expr. Minte de stă soarele în loc = minte cu nerușinare. A sta țintuit (sau nemișcat) pe loc = a se opri brusc, a nu mai face nici o mișcare. Coboară iar îndărăt și stă țintuit pe loc. CARAGIALE, O. I 319. A nu-i (mai) sta (cuiva) picioarele v. picior (1). Stai că trag, formulă prin care cineva (de obicei o santinelă) somează pe altul să nu se apropie de un loc păzit. La spate auzea răsuflarea de taur a lui Duma și ca un geamăt: Stai... stai... că trag. CAMILAR, N. I 189. Fără să fi băgat el de samă, scoasei revolverul și-l întinsei spre locul cu pricina: Stăi că trag! strigai eu. HOGAȘ, DR. 75. ♦ A se opri într-un loc, a nu merge, a nu călători mai departe; a poposi. Am aflat că a stat în popas o jupîneasă de la Moldova, cu slujitori și roabe. SADOVEANU, F. J. 199. Stăturăm, deci, la umbra unui mesteacăn spre a ne odihni. HOGAȘ, DR. 36. Stați pe loc de ospătați Și la umbră vă culcați. ALECSANDRI, P. P. 21. ♦ (Despre ape; poetic) A nu mai curge. Ș-așa cîntă de cu jele De stă Oltul și nu mere, Ș-așa cîntă cu căldură De stă Oltul și nu cură. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 106. 2. A se întrerupe dintr-o acțiune, dintr-o mișcare începută, a nu mai face nimic, a nu se mai mișca. Să stea gîdea și să nu-și ascută sabia. SADOVEANU, D. P. 113. Stăi, să mai bem apă – zise mama pădurilor ostenită. Stătură și se răsuflară. EMINESCU, N. 10. Iată-n codru, iată, Că Ianuș deodată Cum benchetuiește Și se veselește, Stă, încreminește, Pe gînduri pornește. ALECSANDRI, P. P. 64. ◊ Expr. A nu-i mai sta (cuiva) gura = a vorbi într-una, a nu mai tăcea. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc») Drag mi-i doamne, cel frumos, Și călare și pe jos, Și la lucru și la joc; Te face să stai pe loc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «din» și arătînd acțiunea întreruptă) Caii au păscut o toană și stau din ronțăit. Atunci e vremea să încălecăm iar. SADOVEANU, N. P. 127. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A se opri din funcționare. A stat ceasornicul. ▭ Dar morile își țin neclintite aripile, pînă ce una din margine prinde a se mișca; apoi stă și aceea. SADOVEANU, F. J. 183. 3. (Despre fenomene atmosferice dezlănțuite) A conteni, a înceta. Acuma vîntul curge într-acolo, cătinel; dar cum va sta, prinde-va a suna mai tare căutîndu-și urma. SADOVEANU, N. P. 128. A-nceput de ieri să cadă Cîte-un fulg, acum a stat. COȘBUC, P. I 223. Poftiți ceva? o întrebă Ana, după ce ea se așeză. – Să stea ploaia, ca să pot pleca mai departe, îi răspunse asta cam peste umăr. SLAVICI, O. I 146. 4. (La imperativ, avînd și valoare de interjecție) Oprește, așteaptă. Stăi, întîi să te-ntreb. CARAGIALE, O. I 324. ◊ (În corelație cu alt verb, de care se leagă prin copula «și») Stai, comise, și lasă-mă să vorbesc, că atîta mi-a mai rămas pe lumea asta. SADOVEANU, F. J. 492. ◊ (Întărit prin repetiție) Stai, stai, nu te tulbura! zise, cu liniștea-i cumplită, Radianu. SADOVEANU, O. II 376. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Stai să ne înțelegem, grăi Pintea mîhnit. SLAVICI, O. I 144. ◊ Expr. Apoi (ian) stai oleacă (sau puțin, un pic) sau (familiar) stai, frate. Apoi stai, frățioare dragă, a răsărit zbîrlindu-și ariciul bărbii Savu Frăsinel. Ce zvonuri am auzit eu în iarmaroc la Tuchilați? SADOVEANU, N. P. 14. Ian stăi oleacă, să te duc eu la tată-tău și să văd, el te-a trimis cu pupăza de vînzare, să spurci iarmarocul? CREANGĂ, A. 58. Stai să-ți spun (sau să vezi) = lasă-mă să-ți spun, ai răbdare, așteaptă. Da tu, Lizico, tu ce-ai vrea? – Eu?... Stai să-ți spui. VLAHUȚĂ, O. AL. I 92. Întîi numai bănuiam – acu mi-aș pune capul... Stai să vezi. CARAGIALE, O. I 311. Stai cu binișorul = nu te grăbi, fii cu răbdare. Dacă nu știi, ți-aș arăta Din bob în bob amorul, Ci numai nu te mînia, Ci stai cu binișorul. EMINESCU, O. I 174. II. 1. A rămîne nemișcat într-un loc, a nu se mișca, a nu se îndepărta de undeva. La vorbă-n drum, trei ceasuri trec – Ea pleacă, eu mă fac că plec, Dar stau acolo și-o petrec Cu ochii cît e zarea. COȘBUC, P. I 118. Nu te pîndesc eu? De azi dimineață de cînd îmi stai în prispă ș-aștepți să-ți vie craiul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 50. Chiar pe mine, unchieșul Statu-Palmă-Barbă-Cot m-a osîndit să stau în tufarul ista. ALECSANDRI, T. I 421. ◊ (Întărit prin «pe loc», «în loc» sau «locului») De-abia te-i mai încălzi mergînd la drum, căci nu e bine cînd stai locului. CREANGĂ, P. 241. Mergeau așa de iute, încît i se părea că pustiul și valurile mării fug, iar ei stau pe loc. EMINESCU, N. 26. Dorul, mîndră, de la tine, Peste multe dealuri vine, Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ Expr. A nu (putea) sta locului (sau pe loc) = a alerga încolo și încoace, a se ocupa tot timpul cu ceva, a fi neliniștit, a nu avea astîmpăr. Nu putuse sta locului; ieșise să se plimbe. CARAGIALE, O. I 328. Nu pot sta pe loc... mi s-au aprins călcăiele. ALECSANDRI, T. I 393. ♦ A rămîne pe loc, în inactivitate (și așteptînd parcă ceva). Oamenii trec mereu spre comitet, murmură Ioana... și noi stăm, așteptăm c-o să ne pice mana din cer! MIHALE, O. 58. Parcă i-i silă să mai întrebe de ceva. Stă așa, la doi pași de căruță. SADOVEANU, O. II 167. Stă pe loc de mult între două căi, fără să poată intra nici pe una. CARAGIALE, O. I 319. ◊ Expr. A sta pe loc = a nu înainta, a nu progresa, a stagna. Volumul de lucrări nu era prea mult mărit. Își notă observația: «stăm pe loc». MIHALE, O. 499. Ce (mai) stai? = ce mai aștepți? Ce mai stai? Ziceai că te duci. SLAVICI, O. I 200. Cînd simți (Potcoavă) că gîdele nu se mișcă, se întoarse cătră el cu întrebarea: «Ce mai stai?». HASDEU, la TDRG. Ce stai, bade, cît colea, Cu-atîta inimă rea?... Da-ndrăznește de grăiește C-a mea inimă voiește! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 46. Stă ce stă și... = așteaptă o vreme și, așteaptă cît așteaptă și... Fata suspina, Mama sta ce sta Și iar cuvînta. COȘBUC, P. II 144. ◊ (Urmat de o propoziție finală) Omul zdravăn pune umărul și scoate carul din șanț, nu stă să i-l scoată alții. REBREANU, R. I 238. ♦ A rămîne într-un loc, a nu pleca de undeva. Unde te duci? Ce-ai să faci noaptea, pe drumuri? Stai aici. SADOVEANU, O. II 388. Tremuri și vorbind te-neci, Parcă stai de silă! Vrei să pleci! De ce să pleci? Cît ești de copilă! COȘBUC, P. I 179. Niță a fost îndemnat de camarazi și de părintele-directorul să iasă la plimbare; el a preferat să stea la școală. CARAGIALE, O. I 298. Ar fi stat Făt-Frumos locului, dar scumpă-i era frăția de cruce... mai scumpă decît mireasa. EMINESCU, N. 13. ◊ Expr. A sta (pe) locul său = a nu pleca din locul unde are obiceiul să stea sau unde trebuie să stea, a nu-și părăsi, a nu-și lăsa locul. Cînd a căzut la hotar trăsnetul și a prins a bate viforul, castelanii de margine au stat fiecare la locurile lor, ținînd lîngă sine oștile ce aveau. SADOVEANU, F. J. 182 ♦ (Despre vehicule) A aștepta într-un loc; a staționa. Pe urmă se tîngui că stă căruța la celălalt mal, pînă ce trec, pe pod, și caii. SADOVEANU, F. J. 73. Dar nu e vreme de discuții filologice: sosește trenul – și nu stă mult. CARAGIALE, O. II 160. 2. A rămîne într-o slujbă, într-o ocupație. Era funcționar. Casă, leafă, ocupație plăcută. Ai fi zis că-i cel mai fericit om. Într-o zi vine la mine și-mi spune că nu mai stă, că el mănîncă pîinea degeaba și-l mustră cugetul. VLAHUȚĂ, O. AL. I 292. Am fugit de la jupînul. – De ce? a-ntrebat bunica încruntată de cine știe ce urît gînd i-o fi fulgerat prin mintea ei veche. – Pentru că... nu mai vreau să stau. CARAGIALE, O. I 327. ◊ (Determinat prin «la stăpîn») Dacă n-a vrut să-nvețe carte și nici la stăpîn nu vrea să stea, atunci ce-o să se facă el? CARAGIALE, O. I 327. III. 1. A avea o anumită poziție sau atitudine, a se ține, a se așeza sau a fi așezat într-un anumit fel. Părul îi sta în cap de parcă ar fi fost pus cu furca. ISPIRESCU, L. 206. Acesta și-acoperi ochii să nu mai vază spăimîntătoarea icoană. O clipă stete așa, apoi bătu hotărît la ușă, intră desfigurat. CARAGIALE, O. I 317. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «pe», arătînd locul de sprijin) Iată-i iepurii, nebunii, Coarne-n cap își pun, Stau în două labe unii, Alții peste cap s-aruncă. COȘBUC, P. II 19. Se suia pe o mulțime de scaune, puse unul peste altul, pînă deasupra, acolo sta pe cap și cu picioarele în sus. SBIERA, P. 262. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică poziția luată) Stătea răzămată de balustrada cafenie a cerdacului și, nemișcată, privea în zarea depărtată a drumului. HOGAȘ, DR. 94. Oare ce gîndește hîtrul de stă ghem și toarce-ntr-una? EMINESCU, O. I 48. Luau sama însă că... patru tunuri sta îndreptate spre poartă. NEGRUZZI, S. I 150. Tot corăbii ferecate Ce pe mare stau plecate Și-s cu tunuri încărcate. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 321. ◊ (Construit cu un nume predicativ care indică o atitudine, o stare sufletească etc.) O clipă, stăpînul locului stătu încordat, simțind în tălpile picioarelor cutremurul și auzind răcnetele de război. SADOVEANU, F. J. 253. Un basm cu pajuri și cu zmei Începe-acum o fată, Tu taci ș-asculți povestea ei Și stai îngîndurată. COȘBUC, P. I 192. Stăteau toate uimite pe cînd trecea păstorașul împărat, doinind și horind. EMINESCU, N. 5. Lumea-ntreagă stă pătrunsă de-al ei cîntic fără nume... Macul singur, roș la față, doarme dus pe ceea lume! ALECSANDRI, P. A. 126. ◊ Expr. A sta ca o stană (ca un stîlp) de piatră (sau ca o statuie) = a se ține mereu în aceeași poziție fixă, neclintită, fără a face nici o mișcare. La uși în cerdac stăteau ca stane de piatră oștenii cu platoșe făcînd straja cuvenită. SADOVEANU, F. J. 29. Împrejurul lui, curtenii, îmbrăcați în purpură de aur, stau ca niște statui nemișcate. VISSARION, B. 67. Ana stetea ca un stîlp de piatră înaintea lui și asculta cu încordată luare-aminte. SLAVICI, O. I 163. A sta ca vițelul la poarta nouă v. poartă. A sta ca o găină (sau ca o curcă) plouată, a arăta supărat, necăjit, fără vlagă, fără chef. Parcă nu te-aș fi crezut așa slab de înger, dar după cît văd, ești mai fricos decît o femeie. Hai, nu mai sta ca o găină plouată. CREANGĂ, P. 222. A sta drept ca lumînarea = a sta foarte drept. A sta poponeț v. poponeț. Să stăm strîmb și să judecăm drept v. strîmb¹ (1). (Popular) Pînă-i stă cuiva capul sus = cît timp trăiește cineva, pînă la moarte. Dar, dragă, nu te-ntrista, Că la turc eu nu te-oi da, Pînă capul sus mi-o sta! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 492. A sta piatră (țeapăn sau înfipt în pămînt) = a se ține nemișcat. Străinul parcă n-auzea Cuvintele; pe gînduri dus, Sta piatră și tăcea. COȘBUC, P. I 230. Înalt, cu mustața lungă, alb ca varul la fața neted rasă... Lică stetea înfipt în pămînt înaintea ei. SLAVICI, O. I 200. A sta smirnă sau smirna v. smirnă. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu», indicînd o parte a trupului) Se ridicase pe jumătate în pat și acum stătea cu ochii mari, largi, uimiți. REBREANU, N. 28. Vechilul lui Leonida stă cu mîinile în buzunar și e încredințat că, dacă n-ar fi el acolo, ar încremeni toate pe loc. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Tu, cu ochiul plutitor și-ntunecos, Stai cu buze discleștate de un tremur dureros. EMINESCU, O. I 82. ◊ Expr. A sta cu degetul la gură = a ține degetul la gură, pentru a-și impune (sau a impune altora) tăcere. Moșule, tu știi pesemne, Stai cu degetul la gură, Și zîmbind șiret, ce dulce Amintirile te fură. IOSIF, V. 47. A sta cu degetul în gură v. deget. A sta cu nasul în pămînt = a sta cu capul plecat, în semn de căință, sfială etc. Sta cu nasul în pămînt și tăcea chitic. GALAN, Z. R. 244. A sta cu mîinile în sîn sau cu brațele încrucișate, cu brațele (cruciș) la piept = a sta în inactivitate, p. ext. a nu lua nici o măsură, a nu întreprinde nimic. Și ea să stea cu brațele cruciș la piept, să se uite și să n-aibă nici o putere... nici o putere... VLAHUȚĂ, O. AL. 134. Consiliul de familie nu stetea cu mîinile-n sîn. CARAGIALE, O. I 301. A sta cu dinții la stele = a răbda de foame. Mai bine se duce acasă, că-i plouă caii în spate și-i stau vitele cu dinții la stele din pricina slugilor. CREANGĂ, A. 154. A sta cu ochii pe cineva = a nu-și mai lua ochii de la cineva, a-l supraveghea. Mă tem de Alexe și de Lică... parcă stau numai cu ochii pe mine. MIHALE, O. 140. ♦ (Despre aparate, mecanisme, dispozitive) A nu funcționa. În ziua aceea de sărbătoare, moara sta cu roțile neclintite. SADOVEANU, F. J. 104. 2. (De obicei determinat prin «în picioare» sau «pe picioare») A se afla în poziție verticală, a se ține drept (în picioare), a nu fi așezat sau culcat. Cum stăteau cu toții în picioare, în cămăși, păreau niște umbre albe, desprinse cu greu din întuneric. MIHALE, O. 20. Unul dintre porcarii unsuroși mîna caii stînd în picioare. SLAVICI, O. I 118. Sacul gol nu poate sta-n picioare. ◊ Expr. De-abia stă de somn = nu mai poate de somn, pică de somn. Strada... șapte zile din săptămînă o ducea... într-un fel de moleșeală, ca un om care de-abia stă de somn. SADOVEANU, la TDRG. A nu mai putea sta pe picioare v. picior (1). Abia mai stă pe picioare = abia se mai ține pe picioare, e gata să cadă de oboseală. Acum începu să-l treacă sudorile și tremura, încît abia mai stetea pe picioare. SLAVICI, O. I 207. A sta în picioare = a rezista, a nu se da bătut. Toți ceilalți răzăși ipătești fiind împresurați și călcați de cneazul Bîrlădeanu, vornicul lui Petru-vodă, numai eu am stat în picioare. SADOVEANU, N. P. 7. ♦ Fig. (Învechit) A se ține tare pe poziție, a nu da înapoi. Asediații nu stătură mai puțin vitejește decît asediatorii. BĂLCESCU, O. II 46. ◊ Expr. A sta tare pentru ceva (sau cineva) = a apăra, a sprijini cu îndîrjire ceva (sau pe cineva). Tari au stat străbunii pentru acest pămînt. BOLINTINEANU, la TDRG. A sta (cuiva) împotrivă (sau a sta împotriva cuiva) = a se împotrivi, a se opune (cuiva). Eu nu pot pune în casa asta o vorbă înainte fără să stai împotrivă. SADOVEANU, F. J. 492. Nici valurile mării nu putură să le stea împotrivă. ISPIRESCU, L. 24. Dar cine poate sta împotriva lui Dănilă Prepeleac? CREANGĂ, O. A. 147. Văzînd eu că nu-i chip de stat împotriva părinților, începui a mă gîndi la pornire. id. A. 120. A sta pavăză = a apăra pe cineva. N-am a mă îngrijora de nimic, deoarece prietinii noștri care ne priveghează de trei zile stau pavăză. SADOVEANU, N. P. 193. 3. (Urmat de determinări modale) A fi, a se afla. David stătea în vremea aceasta întins în pat cu ochii la becul electric. REBREANU, N. 26. Ia, colea, zisei eu arătînd spre stînga locul unde, în adevăr, stătusem lungit. HOGAȘ, DR. 286. Lăpușneanul sta întins cu fața în sus, liniștit, dar foarte slab. NEGRUZZI, S. I 163. ◊ Expr. A sta în pat = a zăcea (de boală). Știi una, mamă?... Cîte zile sînt de cînd stau în pat? VLAHUȚĂ, O. AL. 135. 4. A ședea. În jurul său, așezați pe mesele de lucru, pe un butoi răsturnat și pe o bancă cu lemnul îmbîcsit de unsori, stăteau tractoriștii. MIHALE, O. 30. Întorcîndu-și privirea în locul unde stătuse mezinul, prezvitera a aflat scaunul gol. SADOVEANU, N. P. 51. Pe pat a șezut cineva de curînd, cineva care e învățat să stea numai în locul acela. BASSARABESCU, V. 171. ◊ (Întărit prin adv. «jos») La licărirea unui opaiț tustrei stau jos, în jurul unei mese mici, rotunde, cu picioarele scurte. VLAHUȚĂ, O. AL. I 56. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «pe» sau «în», arătînd obiectul pe care se șade) Stăteau pe niște scăunașe cu trei picioare împrejurul vetrei. SADOVEANU, N. P. 132. Am stat pe scaun, am luat dulceața. GALACTION, O. I 98. Capul mi-l proptesc pe coate, Stau pe prag, pe gînduri iar. COȘBUC, P. I 117. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. «la») Stau la birou. ▭ Dacă poftești asta, dă-i mîna lui Ionuț Păr-Negru și stați alături la această masă. SADOVEANU, F. J. 28. ◊ (Urmat de o propoziție finală introdusă prin conj. «ca») Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ Expr. A sta (ca) pe spini v. spin (I 1). Stai jos! formulă prin care cineva e invitat să se așeze, să ia loc. A sta la masă = a lua masa, a mînca. Încep a spune împrejurarea din capăt... cum a venit întîmplarea de au călătorit împreună, de au stat la masă împreună. CREANGĂ, A. 146. A sta în capul oaselor v. cap¹ (III 2). A sta grecește (sau turcește) = a ședea cu picioarele încrucișate sub trup. Mătușa Uțupăr stă în pat, grecește. STANCU, D. 14. Sta grecește pe tron cît e ziulica și nopticica de mare. ISPIRESCU, L. 205. A sta pe vine = a se lăsa jos, cu genunchii aduși înainte, sprijinindu-se pe vîrful picioarelor. O droaie de copii stau jos pe vine împrejurul unei străchini mari. VLAHUȚĂ, O. AL. I 90. A sta binișor = a ședea liniștit, fără să se agite. Și alăturea de mine Sta-vei oare binișor? EMINESCU, O. IV 369. 5. A lucra la... Mi-a ieșit gheb în spate stînd la stative. La TDRG. Eu stau la covată și cînt, Dar singură nu știu ce cînt. Și-n ochii mei lacrimi s-adună. COȘBUC, P. I 64. ♦ (Determinat prin «călare», «pe cal» etc.) A fi călare, a călări. Alți slujitori stăteau pe cămile. SADOVEANU, D. P. 81. Vede-un tînăr ce alături Pe-un cal negru stă călare. EMINESCU, O. I 66. Iar sultanul stînd pe cal, Sub un verde cort de șal, Barbă neagră-și netezea. ALECSANDRI, P. P. 107. 6. (Despre păsări) A fi în poziție de repaus. Numai colo-ntr-un frunzar Galben în lumină, Stă pe-o creangă de arțar Pasăre străină. TOPÎRCEANU, B. 10. Parcă mi te văd, drăguță, Că îmi zbori și că te scap. Stînd pe gard, privind la mine, Ai tot da cochet din cap. EMINESCU, O. IV 369. ◊ Expr. (Despre păsări) A sta pe ouă = a cloci. IV. 1. (În expr.) A-i sta cuiva bine (sau rău, mai rar frumos) = a-i ședea, a-i veni cuiva bine (sau rău). Cît de frumos îți va sta țărancă. GALACTION, O. I 464. Uite zău, acum iau seama Că-mi stă bine-n cap năframa, Și ce fată frumușică Are mama! COȘBUC, P. I 103. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă, Ea frumoasă și el tînăr, el înalt și ea înaltă. EMINESCU, O. I 154. Rău îi stă muntelui, rău, Fără piatră, fără brazi, Ca și mie fără frați. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Cum stă lucrul, treaba? = cum se prezintă, cum se desfășoară, cum merg lucrurile, treburile? Poftește înlăuntru și ne spune cum stau treburile prin acea parte de lume. SADOVEANU, F. J. 767. E, cum stau hotarele, pîrcălabi, Că după cum închideți ochii, așa doarme și țara. DELAVRANCEA, A. 21. M-am dus fără de veste, așa-zicînd, și nu ți-am spus, precum ar fi trebuit, cum stau lucrurile. SLAVICI, O. I 162. A ști cum stai = a ști în ce situație te afli, la ce te poți aștepta. Să se hotărască odată; să știu cum stau, căci viața mea tot e pierdută, dacă nu reușesc acum. SLAVICI, O. I 198. Cum stai (stă etc.)? = cum merge? care e situația? Andrei continuă cu tonul schimbat: Cum stați? – Mai bine. Dar trebui să zorim mereu. MIHALE, O. 147. A sta bine (sau rău) cu cineva = a fi în relații bune (sau rele) cu cineva. El ar voi să stea bine cu toată lumea și să nu supere pe nime. La TDRG. 2. (Rar) A fi posibil, a fi cu putință. Nu știu, zău, cum a sta și asta, îmi plesnește obrazul de rușine, cînd gîndesc cum am să mă înfățoșez înaintea femeii celeia, cu vorbe de acestea. CREANGĂ, O. A. 200. V. 1. (Cu determinări locale) A se afla, a se găsi, a fi într-un anumit loc. Dar ești departe, dragă, hai! – Ba bine, Atunci rămîi pe unde stai! COȘBUC, P. I 171. Unii cară clăile de pe cîmp, alții adună paiele în șiră, alții stau sus pe batoze și hrănesc mașina. VLAHUȚĂ, O. AL. I 70. Stau în fața unui local de noapte, o mică berărie. CARAGIALE, O. II 176. La castel în poartă calul Stă a doua zi în spume. EMINESCU, O. I 68. Mulți tătari stau împregiur Cu ochi mici ca ochi de ciur. ALECSANDRI, P. P. 77. ◊ Fig. Mă tem, căci grija și întristarea stau în sufletul nostru și rod ca un vierme neadormit. SADOVEANU, F. J. 508. ◊ Expr. A-i sta cuiva în cale (sau în drum) sau a sta în calea (sau în drumul) cuiva = a împiedica drumul cuiva, a nu lăsa pe cineva să treacă; fig. a împiedica pe cineva să facă ceea ce voiește, a-l încurca în socotelile lui, a-l deranja, a i se opune, a i se împotrivi. Dintr-o dată în calea lor, în acea zi de 20 august, rămasă de pomenire, au stătut călărimile în leafă ale măriei-sale Ștefan-vodă. SADOVEANU, F. J. 192. Nu zic că te duc [la furci]... Zic numai că te pot duce, dacă-mi stai în cale. SLAVICI, O. I 181. Cine ești tu de-mi stai în cale? – întrebă zmeul. RETEGANUL, P. IV 39. Căuta în tot chipul cum s-ar putea curăți de împărăteasa, ca să nu-i mai steie în drum. SBIERA, P. 108. A sta înaintea (cuiva) sau a-i sta (cuiva) înainte (sau în față) = a) a se ține, a se găsi la mică distanță în fața cuiva (privindu-l, vorbindu-i, așteptînd porunci). Mă duc la Timiș, stau înaintea domniilor-lor și le spun așa: solie de la Ionuț Păr-Negru. SADOVEANU, F. J. 138. Și noaptea, de zare deșteaptă... S-apropie de flacări și-aproape-n urmă stînd Viteazului în față, ea lung la el privește. COȘBUC, P. I 134. [Femeia din portret] zîmbea cu același zîmbet neuitat... Bătrînul stete mult... mult înaintea ei. CARAGIALE, O. I 315. Nici visezi că înainte-ți stă un stîlp de cafenele. EMINESCU, O. I 150; b) a servi pe cineva cu ceva, a-i oferi cuiva ceva. Muierea i-a ieșit întru întîmpinare... și i-a stat înainte cu dulcețuri și răcoritoare. SADOVEANU, D. P. 38; c) a se opune, a rezista cuiva, a sta în calea cuiva. La Nicopole văzut-ai cîte tabere s-au strîns Ca să steie înainte-mi ca și zidul neînvins? EMINESCU, O. I 147. Că băieții, făr’ de minte, Risipesc La gloanțe multe, Nu le stă nimeni-nainte. TEODORESCU, P. P. 291. (Despre sarcini, greutăți etc.) A sta în fața (cuiva) = a trebui, a urma să fie realizate, rezolvate. A sta de față = a fi de față, a asista. La această judecată stătuseră de față și mahalagii. SADOVEANU, D. P. 146. A sta față v. față (I 2). A sta la baza unui lucru = a constitui temelia unui lucru. Cunoașterea vieții stă la baza măiestriei artistului realist. LUPTA DE CLASĂ, 1953, nr. 7, 98. A sta în umbră = a fi modest, retras. Voi toți care ați stat pînă acum în umbră timizi... scuturați-vă, recăpătați încredere în voi. ANGHEL, PR. 186. Pe cînd alții, stînd în umbră și cu inima smerită, Neștiuți se pierd în taină ca și spuma nezărită. EMINESCU, O. I 133. A sta deoparte = a) a se ține la oarecare distanță (de...). Toți bărbații stau doparte, Iar la mijloc stau fecioare Și neveste-n largă horă. COȘBUC, P. I 72. Ia în duminica viitoare, stăpîne, să mergem în sat la horă. Eu oi sta deoparte cu băieții. CREANGĂ, O. A. 195; b) a fi rezervat, a se ține în rezervă, a nu se amesteca într-o chestiune, într-o discuție. A sta în mîna (cuiva) = a depinde de cineva, a fi în puterea cuiva. În mîna omului aceluia stetea liniștea călătorului. CARAGIALE, O. I 313. A-i sta (cuiva) ca un ghimpe în coaste (sau în inimă) = a constitui o stingherire sau o amenințare permanentă pentru cineva. (Familiar) A-i sta (cuiva) sub nas = a fi la îndemîna cuiva, în imediata sa apropiere. Niciodată, în clipe așa de înalte, inspirația nu trebuie căutată la un kilometru; ea ne stă sub nas. CARAGIALE, O. I 307. A-i sta (cuiva) pe limbă, se zice cînd cineva este gata să spună un lucru pe care n-ar trebui să-l spună sau cînd nu găsește termenul, cuvîntul pe care îl caută. (Despre gînduri, preocupări) A-i sta (cuiva) pe inimă = a preocupa pe cineva, a produce neliniște. A-i sta capul la... v. cap¹ (I 4). A sta (piatră) pe capul cuiva sau a-i sta cuiva pe cap = a împovăra, a incomoda pe cineva prin prezența sau purtarea sa. Ce poți să faci, bre? răspunse Leahu mai mult din buze. Nu vezi cum îmi stau pe cap? MIHALE, O. 139. De ce i-a murit bărbatul? – Nu l-am omorît eu, mamă. – Nu l-ai omorît tu! Caută-ți altul! Ce stai piatră pe capul nostru... STANCU, D. 15. (Mai ales în basme) A-i sta (cuiva) capul unde-i stau picioarele (sau tălpile) = a i se tăia cuiva capul. Dacă în șase luni măria-sa Ferid nu va ști tot ce se cuvine să știe ca să fii mulțămit luminăția-ta, atunci primesc să stea acest cap unde îmi stau acuma picioarele. SADOVEANU, D. P. 18. Împăratul... i-au poroncit ca să-i aducă calul zmeului numaidecît, că de nu i l-a aduce, apoi i-a sta capul unde-i stau acum tălpile. SBIERA, P. 74. ♦ A ocupa locul de la... O babă stă la fereastră și se uită cu drag la noi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 84. În tot timpul ospățului, să steie numai la spatele stăpînu-său și nici măcar să-și rîdice ochii la ceilalți meseni. CREANGĂ, P. 231. ◊ Expr. A sta la poartă sau la ușă (sau la poarta, la ușa cuiva sau a ceva) = a păzi, a străjui la ușa cuiva sau a ceva. La ușă stătea un căpitan cu pistolul în mînă. CAMILAR, N. I 186. Acesta-i un alvanit, care stă de obicei la ușa măriei-sale, lămuri Alexăndrel-vodă. SADOVEANU, F. J. 31. A sta la căpătîiul cuiva v. căpătîi (1). ♦ A fi, a se găsi scris sau însemnat. Iar Negruzzi șterge colbul de pe cronice bătrîne, Căci pe mucedele pagini stau domniile romîne. EMINESCU, O. I 32. ◊ Fig. În mintea lui, ca pe un răboj, stau însemnate zilele de muncă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 54. 2. A fi așezat, a fi pus, a se afla. Cinci cruci stau înaintea morii, două de piatră și trei altele cioplite din lemn de stejar. SLAVICI, O. I 115. Sala era naltă... iar în mijlocul ei stătea o mîndră masă, acoperită cu alb. EMINESCU, N. 6. Pită albă stă pe masă, Cum îi pita mai frumoasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 119. ◊ Expr. (Rar) A sta în iveală = a fi așezat la vedere. În mijloc stă-n iveală un cerb de patru ani, Încins pe-a sale laturi cu șiruri de fazani. ALECSANDRI, P. A. 140. A-i sta (cuiva) capul în par = a i se tăia cuiva capul. Ce să facă el acuma? Începe a plînge și a se văieta, că știa că desară i-a sta capul în par. SBIERA, P. 58. ◊ (Despre clădiri care domină locul unde se găsesc, exprimînd uneori și ideea de durabilitate, de soliditate) În țărmul celălalt, întăi stătea Cetatea stăpînind intrările. SADOVEANU, F. J. 240. E Ostrovul San-Giorgio, pe care-a stat odinioară un falnic castel zidit de genovezi. VLAHUȚĂ, O. AL. I 116. Stă castelul singuratic, oglindindu-se în lacuri, Iar în fundul apei clare doarme umbra lui de veacuri. EMINESCU, O. I 152. ♦ A-și avea locul undeva. Toporul și mătura tot după ușă stau. SADOVEANU, O. II 181. ◊ (Urmat de determinări care arată felul cum sînt orînduite unele lîngă altele persoanele sau lucrurile) De jur împrejur lumea pestriță, de toate treptele, stă în semicerc. CARAGIALE, O. I 301. Iar de fagii-mbătrîniți Stau rînd caii priponiți. HODOȘ, P. P. 201. Toți copiii stau roată de jur împrejurul mesei cu gurile căscate. ȘEZ. I 91. ◊ Expr. A sta cot la cot cu... = a se găsi în imediata apropiere, strîns alăturat de..., a sta unul lîngă altul. Înaintea bătăliei de la Cahul, vodă chemase la sfat de război căpeteniile și au stat alături față de măria-sa «neamurile» cot la cot cu vatamanii țărănimii. SADOVEANU, N. P. 12. A sta grămadă = a fi îngrămădiți, înghesuiți. Norii s-au mai răzbunat Spre apus, dar stau grămadă Peste sat. COȘBUC, P. I 223. Convoiu-ntreg, nedezlipit, Îngenunchind se lasă Pe cîmpul alb și troienit, Sub negura geroasă, Și stă grămadă la un loc Făradăpost, nici foc. ALECSANDRI, P. A. 159. A sta roi = a se îmbulzi, a se îngrămădi. Cît ai bate în palme, stau toți acei slujitori roi împrejurul nostru. SADOVEANU, F. J. 169. 3. A fi fixat sau prins în ceva, a atîrna de ceva. Poarta este bine închisă cu o bîrnă grea d-a curmezișul, ale cărei căpătîie stau în cîte-o bortă în ziduri. CARAGIALE, O. I 290. Pînă-s mere mititele, Stau în creangă făloșele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 429. Cucuiata, vai de ea, Stă-ntr-un vîrf de nuia (Aluna). ◊ Expr. A-i sta (cuiva) viața numai într-un fir de ață v. fir (1). Nu știu la cît mi-a sta capul cu... v. cap¹ (I 1). A-i sta (cuiva) în cap = a preocupa pe cineva. Aș vrea să-ncep cu fapte bune, Dar n-am făcut, ori le-am uitat Și raiu-n cap puțin mi-a stat. Și-am fost și prost la numărat – Și n-am ce spune. COȘBUC, P. I 198. A-i sta (cuiva) în minte = a fi clar pentru cineva. Bine zici, dar nu-mi stă-n minte cum l-așa frumoasă fată Buturuga Statu-Palmă a putut să fie tată! ALECSANDRI, P. A. 150. ♦ Fig. A fi cuprins în..., a se găsi în..., a consta în... «Soacra cu trei nurori» plăcu, fără ca totuși junimiștii să-și fi dat seama în ce stă meritul. CĂLINESCU, I. C. 192. Dacă fiecare și-ar zice că suprema fericire stă în odihna eternă, în nirvana budistă, am ajunge desigur la desființarea oricărei idei de bine, de muncă și de progres. VLAHUȚĂ, O. AL. I 103. Și așa... se făcură toate bune. Procesul-verbal nici nu trebuia schimbat: totul sta în încheiere. CARAGIALE, O. I 307. ◊ Expr. A-i sta (cuiva) în (sau, rar, prin) putință = a-i fi cuiva posibil. (Sînt gata) a te sluji cu ce-mi va sta prin putință. FILIMON, la TDRG. A sta în firea (cuiva) = a fi în firea cuiva, a ține de caracterul cuiva. O, aș putea Să-ți fac aluzie... dar nu stă În firea mea. TOPÎRCEANU, P. 260. ♦ A se limita, a se mărgini la..., a se reduce la... Ce spui, cîrpaciule, zise văru-mieu... D-apoi numa-n ciubotele tale am stat eu, bicisnicule? CREANGĂ, A. 106. Frunză verde ș-un bănuț, Nu stă lumea-ntr-un drăguț... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruț! Frunză verde ș-o frăguță, Nu stă lumea-ntr-o drăguță... – Ba stă, zău, dacă-i mîndruță! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405. ♦ (Învechit) A fi format din... În timp de pace, oștirea sta din: darabanii cu căpitănia lor... simenii, a cărora căpitănie era aga. ISPIRESCU, la TDRG. 4. (Determinat prin «pe apă» sau «deasupra apei») A pluti. Untdelemnul stă deasupra apei. ▭ Și mi-l leagă, mîndră, leagă Într-un corn de cîrpă neagră, Și mi-l țipă pe Tîrnavă. De-i vedea că stă pe apă, Fie-ți inimioara-ntreagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 111. VI. 1. (Cu determinări temporale sau locale) A petrece un timp oarecare într-un loc. Încă aproape un deceniu mai stă Eminovici la moșie, după căsătorie. CĂLINESCU, E. 15. M-am dus apoi cu comisul și am stat un timp la cetatea Dîmboviței. SADOVEANU, F. J. 75. Hei, domnule, cît ai stat d-ta aici? Două zile. Patruzeci să stai și n-ai să afli cîte știu eu. VLAHUȚĂ, O. AL. I 98. Oricum, Zibal mai stă la Podeni doar pîn’ la cîștiul viitor. CARAGIALE, O. I 285. ♦ A întîrzia într-un loc, a zăbovi. Mai stau puțin, ca să-mi iau bun rămas de la toate. SADOVEANU, D. P. 84. Mama nu stă... acum se întoarce. POPOVICI-BĂNĂȚEANU, la TDRG. El vine-așa de dragul lui, Cînd vine. Eu nu pot ușa să i-o-ncui. De stă prea mult, eu cum să-i spui? COȘBUC, P. I 129. ♦ A fi, a rămîne un timp oarecare împreună cu cineva, a-și petrece timpul cu cineva. Ori m-ai zărit vreodată stînd Cu muza altuia? Se poate. TOPÎRCEANU, M. 5. Comisarul află... că luni, ca ieri, Lică a stat cu Răuț, cu Buză Ruptă, cu Săilă Boarul și cu Ghiță la cîrciumă, că ei au vorbit cam în taină despre arendașul. SLAVICI, O. I 152. Ori mai știi păcatul? poate că nici crîșmăriței nu-i era tocmai urît a sta între noi, de ne cerca așa des. CREANGĂ, A. 98. 2. A trăi, a viețui. Eu stau aicea ca într-o sălbătăcie, tac și nu știu, nici nu spun nimic, iar domniile voastre bărbații știți și vorbiți toate. SADOVEANU, F. J. 495. Pentru ce stai sfinția-ta în asemenea pustietate, îl întrebai eu, dacă mai ales, după cum spui, hoții te calcă și te pradă? HOGAȘ, DR. 48. 3. A locui. Stăteam intr-o odăiță îngustă, rece, umedă, în strada Justinian. SADOVEANU, O. II 276. Aici nu mai stă nimeni De douăzeci de ani. ARGHEZI, V. 141. Am stat la un unchi, pe Romană, Țiu minte... dar unde n-am stat? TOPÎRCEANU, B. 63. Nu-i casa lor în care stau Și-n casă nici cenușă n-au! COȘBUC, P. I 127. 4. A fi, a exista. Puțin mai este și ai să ajungi împărat, care n-a mai stat altul pe fața pămîntului, așa de iubit, de slăvit și de puternic. CREANGĂ, P. 191. El singur zeu stătut-a nainte de-a fi zeii. EMINESCU, O. I 115. ♦ (Învechit) A avea loc, a se petrece. [Mohamed] a pus piatră săpată unde a stat bătălia. DELAVRANCEA, A. 10. 5. A continua să fie, a dăinui. Munte cu capul de piatră, de furtune detunată, Stă și azi în fața lumii. EMINESCU, O. I 31. Eu iubesc, baba iubește, Casa ni se pustiește; Dar de-aș iubi numai eu Casa noastr-ar sta mereu! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 414. ♦ A rămîne în ființă, a nu trece, a dura. Prea mult un înger mi-ai părut Și prea puțin femeie, Ca fericirea ce-am avut Să fi putut să steie. EMINESCU, O. I 185. ◊ (Intensificat prin «pe loc») La ce simțirea crudă a stinsului noroc Să nu se sting-asemeni, ci-n veci să stea pe loc? EMINESCU, O. I 127. VII. 1. (În locuțiuni verbale sau în legătură cu alt verb dă acestora un aspect de durată) a) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «și») Unii oameni au asemenea noroc în viață, încît stai și te minunezi. SADOVEANU, F. J. 76. Prin atîtea schimbări a trecut sufletul meu, că uneori stau așa și mă-ntreb: oare cîte vieți am trăit? VLAHUȚĂ, O. AL. I 69. Stau cîteodată și-mi aduc aminte ce vremi și ce oameni mai erau în părțile noastre pe cînd începusem și eu... a mă rădica băiețaș la casa părinților mei. CREANGĂ, A. 1. b) (În coordonare cu un verb de care se leagă prin conj. «de») Și în buimăceala ceea, trezîndu-se cu Ion față-n față, unde nu se încinge între dînșii o bătaie crîncenă; ș-apoi stă de-i privește, dacă te rabdă inima... CREANGĂ, A. 112. (Expr.) Ce stai de vorbești? (sau spui?), întrebare prin care cineva își exprimă surprinderea pe care i-au produs-o cele spuse de altul. Fugi d-acolo, nevastă, ii răspunse el, ce stai tu de vorbești? ISPIRESCU, L. 66. c) (Urmat de un verb la gerunziu) Și eu am stat privindu-i, pînă ce și-au isprăvit jocul. VLAHUȚĂ, O. AL. 144. Și mi-i ciudă cum de vremea Să mai treacă se îndură, Cînd eu stau șoptind cu draga Mînă-n mînă, gură-n gură. EMINESCU, O. I 106. Amîndoi pe-o vale verde, la picioarele-unui munte Lungiți unul lîngă altul, stau grăind în limba lor. ALECSANDRI, P. A. 150. d) (Urmat de un verb la conjunctiv) Sus o dată-l răsucește Și-l azvîrlă peste gard. – O să stau acum cu tine Să mă lupt... Mai vrei ceva? COȘBUC, P. I 145. Nu știu dac-ai stat vreodată să-ți dai seama de ce fel de viață trăim noi aici. VLAHUȚĂ, O. AL. I 63. Multe trec pe dinainte, În auz ne sună multe. Cine ține toate minte Și ar sta să le asculte? EMINESCU, O. I 194. (În propoziții condiționale) De-aș sta să-i dau și eu răspuns, La cîte legi am fi ajuns! COȘBUC, P. I 127. Dac-ai sta să te potrivești lor. CREANGĂ, A. 39. e) (Urmat de determinări introduse prin prep. «cu» și indicînd instrumentul) Dracilor, sînteți păgîni? Maica mea! Să stai cu bățul Ca la cîni! COȘBUC, P. I 226. f) (În expr.) A sta de (rar, la) vorbă (cu cineva) = a vorbi cu cineva; p. ext. a petrece un timp (oarecare) vorbind cu cineva despre unele și altele. De multe ori moșnegii stăteau de vorbă, povestind cu glasuri încete din necazurile vieții și din durerile prin care au trecut. DUNĂREANU, N. 17. L-am trimis la popa din Fundureni ca să-i spună că stau de vorbă cu voi. SLAVICI, O. I 132. Cocoană, dumneavoastră stați de vorbă aici... nu știți ce-i afară. CARAGIALE, O. I 333. Hai, dă răspuns cucoanei, ori așa, ori așa; că n-are vreme de stat la vorbă cu noi. CREANGĂ, P. 331. A sta la sfat (sau la sfaturi) cu cineva = a) a se sfătui cu cineva. Badea Ghiță s-a tras la o parte, lăcrămînd singur și stînd la sfat șoptit cu sufletul său. SADOVEANU, N. P. 55. Și pe teiul nostru-ntreabă: Cine sîntem, stau la sfaturi, Iară gazda noastră zice, Dîndu-și ramurile-n laturi... EMINESCU, O. I 101; b) a sta de vorbă. Intră-n casă? O, ba bine, Și-a găsit niște vecine, Stă la sfat... COȘBUC, P. I 106. A sta la taifas (la taclale sau la povești) = a pierde vremea vorbind fleacuri. Neguțătorul s-a supărat, dar n-avea cînd sta la taclale... SADOVEANU, D. P. 151. Au găsit pe primar și pe notar fumînd și stînd la taifas cu gospodarii cei doi. id. B. 194. A sta de fleacuri = a-și trece timpul cu lucruri lipsite de importanță. În vremea cînd toți cu care ai plecat într-un pas ți-au luat-o înainte, tu stai de fleacuri, de nuvele, ca un băietan de optsprezece ani. BRĂTESCU-VOINEȘTI, Î. 9. A sta (dus sau pierdut) pe (la sau, rar, în) gînduri = a) a fi preocupat, absorbit de gînduri. La fereastra solitară, Stă pe gînduri o femeie. COȘBUC, P. I 119. Ana stetea dusă în gînduri cînd auziră zuruitul unei trăsuri boierești cu trei cai și cu fecior pe capră. SLAVICI, O. I 146. Da... visam odinioară pe acea ce m-ar iubi, Cînd aș sta pierdut pe gînduri, peste umăr mi-ar privi. EMINESCU, O. I 157; b) a șovăi, a ezita, a se frămînta cu gîndul, neștiind ce hotărîre să ia; a sta la îndoială. Mai multă vreme am stat pe gînduri să-ți răspund ori să te las în plata domnului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 14. Hai, nu mai sta la gînduri [zise calul]; încalecă pe mine. CREANGĂ, P. 220. Nu-i vreme de stat în gînduri, doamnă, adăogi Spancioc. NEGRUZZI, S. I 162. A sta la îndoială = a) a șovăi, a ezita înainte de a lua o hotărîre; a sta pe gînduri. Comisul cel bătrîn stătu puțin la îndoială, furat într-o parte de dragostea lui de părinte și țintuit în același timp de îndărătnicie. SADOVEANU, F. J. 98. Hai, nu mai sta la îndoială și dă-mi-le, căci atunci are să fie bine și de stăpînu-meu și de stăpîna-ta. CREANGĂ, P. 273; b) a se îndoi de ceva, a nu crede cu ușurință. Dac-ar fi găsit la Moara cu noroc, fie chiar în lada lui Ghiță, ceva din lucrurile furate de la arendașul, el tot ar mai fi stat la îndoială și ar fi zis că Ghiță poate să fie năpăstuit. SLAVICI, O. I 165. A sta în cumpănă (sau în cumpene) = a șovăi, a ezita. Omul stătu o clipă scurtă în cumpănă, apoi se întoarse și plecă repede. DUMITRIU, N. 252. Stătu puțin în cumpănă, plimbîndu-și ochii asupra mobilelor orășenești din juru-i, dar fără să le vadă. SADOVEANU, B. 38. Se pune ea pe gînduri și stă în cumpene cum să dreagă și ce să-i facă? CREANGĂ, P. 29. A sta de pază (sau de strajă) sau a sta strajă = a păzi, a străjui. Lae, pe care-l lăsase singur, nu era omul pe care-l poți pune să stea peste noapte de strajă la un mort. SLAVICI, O. I 166. De-atunci el stă de pază în mijlocul cîmpiei, Și nime nu s-atinge de zmeii hergheliei. ALECSANDRI, P. A. 164. A sta la (sau de) pîndă = a pîndi. A stat un timp la pîndă în desiș. SADOVEANU, D. P. 172. S-a întîlnit cu Lică și cu Răuț, care l-au luat între bîte și i-au zis că-i sfărîmă oasele dacă va mai îndrăzni să stea de pîndă. SLAVICI, O. I 151. A sta la tocmeală = a se tocmi, a se tîrgui. Cît umblă el întrebînd, noi dăm de dînsul și, dacă trebuie să-l răscumpărăm, stăm la tocmeală, îl tîrguim și-l răscumpărăm. SADOVEANU, F. J. 236. A-i sta (cuiva) într-ajutor (sau în ajutor) = a ajuta pe cineva, a-i veni cuiva în ajutor. Monahul i-a stat într-ajutor la cîntare încălărat, scoțîndu-și din cap numai comanacul. SADOVEANU, F. J. 620. Alexandru Vardaru se ținuse de făgăduială; Maria era numită de trei luni: – dar de ce era nevoie să-i amintească așa, că i-a stat într-ajutor? C. PETRESCU, Î. I 19. 2. (Exprimînd ideea de durată, de continuitate) A rămîne, a se afla, a fi. a) (Construit cu un nume predicativ care indică o stare, o însușire) Ar fi stat și-acuma tot nemăritată, Dacă din păcate nu s-ar fi găsit Un neghiob ca Mișu, un îmbrobodit. TOPÎRCEANU, P. 235. Chipul lui stă alb, rece și liniștit. VLAHUȚĂ, O. AL. 159. Acela care ține cu mine, nu are să se teamă de nimic, iară acela care vrea să mă doboare, trebuie să stea mereu cuprins de îngrijire. SLAVICI, O. I 181. ◊ A sta singur = a) a nu avea pe nimeni lîngă sine. Și-avînd inel, ea se juca Stînd singură-ntr-o vale. COȘBUC, P. I 67; b) a fi lipsit de societatea cuiva; a petrece în singurătate. Știu, cît ai stat singur, cinstite comise, ai oftat că ai scăpat de mine. SADOVEANU, F. J. 56. A sta ascuns = a se ascunde. Care va să zică, grăi Răuț, în cele din urmă, cînd se înserează, noi îi lăsăm pe dînșii acolo, ne întoarcem, stăm ascunși și nu ieșim decît la semnalul dat de tine. SLAVICI, O. I 198. Umblu rătăcind noaptea și stau ascunsă cît e ziua. ALECSANDRI, T. I 435. A sta închis = a) a fi închis, lipsit de libertate. Nu-i așa... că tu ești nevinovat și stai închis pe nedrept. VLAHUȚĂ, la TDRG. Am stat închis multă vreme. CARAGIALE, O. I 312. În pădurea fărmecată Stăm închiși, vai, fără vină. ALECSANDRI, T. I 421; b) a se retrage undeva, a se izola. Numai un om al cărților își poate da seama de bucuria libertății de a putea sta închis între infolii. CĂLINESCU, E. 246. (Fig.) Jder îl lăsă să-și topească patima și el sta închis în sine însuși ca în scoică, pîndind pentru dînsul fărîmăturile cele mai dulci. SADOVEANU, F. J. 125. A sta nedumerit = a fi uimit, mirat, a nu ști ce să creadă. Pe cînd musafirii steteau nedomiriți, uitîndu-se cînd la unul, cînd la altul, cînd la omul ghemuit, acesta începu să horcăie tare și să geamă. CARAGIALE, O. I 365. A sta nehotărît = a nu se putea hotărî, a nu putea lua nici o hotărîre. Ghiță stete cîtva timp nehotărît. – Eu nu mă duc, zise el apoi. SLAVICI, O. I 161. A sta mut (tăcut sau fără grai) = a tăcea mai multă vreme, a nu vorbi un timp. A stat tăcut un răstimp. SADOVEANU, D. P. 135. Și ochii pașei mari s-aprind; Cărunta-i barbă netezind, Stă mut, de suflet gol. COȘBUC, P. I 109. A sta treaz (sau deștept, neadormit) = a nu dormi (noaptea), a veghea. Nu te așteptam, dar mă gîndeam la tine și stăteam trează. SADOVEANU, F. J. 157. Întins pe-o rogojină, cu ochii țintiți în podele, sub lampa ce-aruncă pe pereții goi o lumină somnoroasă, în sforăitul tovarășilor adormiți, stă treaz, cu pumnul sub ceafă. VLAHUȚĂ, O. AL. 146. Și cum ajunge la poarta raiului din afară, se și pune acolo de strajă și stă neadormit zi și noapte. CREANGĂ, P. 311. A sta pierdut = a) a fi absorbit în gînduri, în visare. Într-o seară, stînd așa pierdut, a băgat de seamă, fără să vrea, că tovarășii lui sînt mai aprinși ca de obicei. REBREANU, N. 27; b) a fi cuprins de emoție, a pierde stăpînirea de sine. Ea stă la pieptul lui pierdută, Dintîi cu ochii la pămînt. COȘBUC, P. I 88. A sta mărturie = a servi de martor, a mărturisi ceva. Ostași, boieri, curteni, v-am adunat aci Să stați mărturie după ce n-oi mai fi. DELAVRANCEA, A. 119. A sta gata de... = a fi gata, a se ține pregătit pentru... Sta cu pieptul deschis și gata de luptă. ISPIRESCU, U. 118. A sta fără de țintă = a privi în gol, nefăcînd nimic. Înainte-mi – cîmp deschis... Stau fără de țintă. Totu-i adîncit în vis, Prins de vrajă sfîntă. IOSIF, V. 44. b) (Urmat de determinări modale exprimînd o anumită stare sau situație) Da ce-ți veni să stai pe întuneric, bre? MIHALE, O. 142. Șase zile și șase nopți a stătut oștirea creștinilor fără pită și mai ales fără apă. SADOVEANU, N. P. 13. ◊ A sta în (sau la) soare sau (neobișnuit) în lună = a sta în bătaia soarelui, (neobișnuit) în lumina lunii. Beduini ce stau în lună, o minune o privesc, Povestindu-și basme mîndre îmbrăcate-n flori și stele. EMINESCU, O. I 45. ◊ Expr. A sta sub ascultarea (sau la porunca) cuiva sau a-i sta cuiva la poruncă = a fi supus cuiva, a se afla la ordinele cuiva. Vra să zică, stați subt ascultarea lui Ionuț Păr-Negru? SADOVEANU, F. J. 278. (Rar) A sta ca-n cămașă de gheață = a rămîne țeapăn, a nu face nici o mișcare. Curtenii stăteau ca-n cămăși de gheață. Nimene n-avea putere să înainteze spre cocon. SADOVEANU, D. P. 32. ◊ (Determinat prin locuțiuni adverbiale) Într-un medean nu prea departe de han, în vederea mării, stăteau oameni în petrecere. SADOVEANU, D. P. 151. Pe cînd stăteau în tăcere, cu bucatele încă neisprăvite, în lumina asfințitului de început de toamnă, sunară copite de cal. id. F. J. 198. (Expr., rar) A sta în priveală v. priveală. ◊ (Urmat de un complement circumstanțial de mod) Dacă s-a mai pomenit iarnă ca asta să stai cu ferestrele deschise... DAVIDOGLU, M. 16. Și dacă stau cu ușa încuiată E că nici eu de nime n-am nevoie. TOPÎRCEANU, P. 211. Toți stau cu capul gol. CARAGIALE, O. I 321. VIII. (Urmat de o propoziție secundară predicativă construită cu conjunctivul) A fi pe punctul de a..., a fi gata să..., a fi cît pe ce să... Afară sta să plouă: s-a întunecat; toate în casă tac de frica furtunii. BASSARABESCU, V. 169. Cerul și-a schimbat veșmîntul, Ploaia parcă stă să-nceapă. TOPÎRCEANU, S. A. 19. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I 54. Pentr-o fată cît o ceapă Stau feciorii să se bată! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 434. ◊ Expr. A sta gata sî... = a fi gata să... La fiecare suspin al copilului tresare spăimîntat, arcurile minții lui stau gata să se sfarme. VLAHUȚĂ, O. AL. I 30. La orice întîmplare, doamne ferește, stau gata să-și verse sîngele pentru noi... CREANGĂ, A. 166. IX. (Urmat de determinări introduse prin prep. «la» sau, mai rar, «cu») A se îndeletnici, a se ocupa cu... Ferid, în odaia cea albă, stătea cu zugrăvelile, cu numerele și cu semnele gîndului, adîncindu-le și pătrunzîndu-se de ele. SADOVEANU, D. P. 22. Cu ce spor era ș-acasă (fata): Nu știai cînd... stă la pusul pînzei, La muls oi, la storsul brînzei. La TDRG. ◊ Expr. A sta la luptă cu sine (însuși) = a se lupta cu gîndul, neputîndu-se hotărî. Și acum Ghiță alegea în el vorbele cu care să-i facă lui Pintea împărtășire despre cele petrecute între el și Lică, și stetea la luptă cu sine dacă nu ar fi, poate, mai bine să tacă. SLAVICI, O. I 144. A sta de cineva = a se ocupa de cineva, a avea grijă de cineva. Trebuie să stai numai de ele, să le îngrijești, să le curăți, să le dai apă, mîncare și cîte alte. La TDRG. A sta (de cineva) să... = a nu-i da pace cuiva pînă ce nu..., a-i bate cuiva capul să... [Muierea] tot sta de mine să merg și să merg la împăratul să cer slujba. RETEGANUL, P. V 81. A sta de capul cuiva v. cap¹ (I 1). – Forme gramaticale: prez. ind. stau, stai, stă, stăm, stați, stau, imperf. stăteam (regional steteam și stam,) perf. s. stătui (regional stetei), prez. conj. pers. 3 să stea (regional să steie), imper. stai (regional. stăi), part. stat (învechit stătut), gerunziu stînd și, învechit, stătînd (EMINESCU, O. I 91).

MĂRÉȚ, -EAȚĂ adj. 1. (Învechit și popular ; popular adesea în construcții cu verbe ca „a se ține”, „a sta”, „a se arăta”) Mîndru, semeț ; îngîmfat, trufaș, orgolios. Că necurat e de la Dumnezeu tot trufașul cela cu inima măreață. CORESI, EV. 388, cf. 94, 310. Foca [era] măreț, mîndru, rău de tot. MOXA, 374/38. Des piiarde-vei, Doamne, budze-nșelătoare, Limba cea măreață de rău grăitoare. DOSOFTEI, PS. 37/14. În loc de măreț, fii smerit (a. 1689). GCR I, 285/30. Domnul măreț și iute la mînie și iubitor la bătăi (sfîrșitul sec. XVIII). LET. III, 234/33. [Era] măreț, lăuduros de multe cuvinte. BUDAI-DELEANU, T. V. 110, cf. ȚICHINDEAL, F. 173/22, DRĂGHICI, R. 175/15. Magariu s-au făcut măreț și îngîmfat. DONICI, F. I, 37/11, cf. CONACHI, P. 283, 290. Pe o sofa sta, în semiobscuritate, o cocoană măreață, care mă privea din ce în ce mai compătimitor. BRĂESCU, A. 175. Rece, măreață, privea pe toți de sus. BART, E. 114. Rădițâ cu părul creț, Ce te ții așa măreț? JARNIK-BÎRSEANU, D. 403, cf. 168, 432, SEVASTOS, N. 96, MAT. FOLK. 501. Drăguțul ți-e albeneț, Ca și gura la horneț, Nu se ține-așa măreț. BUD, P. P. 56, cf. 49. Să ține măreață. ALR II 3 702/848, cf. 3 722/784. Stă măreț. ib. 3 723/727, cf. 3 723/836. Cînd faptele îți sînt mici, urît să te arăți măreț. ZANNE, P. VIII, 379. ◊ (Substantivat) Necurat. . . iaste înaintea luDumnezeu tot mărețul cu inima. CORESI, EV. 13. Dumnezeu stă împrotivă măreților, iară smeriților le dă mila sa. N. TEST. (1648), 186^r/1. ◊ (Adverbial) Era fălos din firea lui părintele Buligă. Uneori ieșea în straiele-i frumoase și pășea măreț pe uliță. SADOVEANU, E. 116. Ieșea badea pe uliță Și trecea măreț pe drum. JARNIK-BÎRSEANU, D. 230. 2. Care trezește admirație, care impresionează, care se impune prin calități deosebite, excepționale ; grandios, falnic, maiestos, magnific: a) (despre oameni, p. e x t. despre înfățișarea, acțiunile, manifestările, sentimentele lor) Se deosăbea din celelalte numai cu îmbrăcămintea și cu umbletul ei cel măreț. GORJAN, H. I, 5/2. Ce fire-naltă, măreață! CONACHI, P. 274. Dascălul acesta lua în ochii mei un chip măreț, academic. NEGRUZZI, S. I, 6, cf. 283. Doream, de s-ar fi putut, toată sfiala să las, Să-ți scriu pe un ton măreț, cît mai măreț s-ar putea. ALEXANDRESCU, O. I, 167. Veniți, năluciri scumpe, dorinți, visuri mărețe. ALECSANDRI, P. I, 124, cf. 120, II, 8, id. T. I, 441. Au găsit cu cale să cheme la adunare și cîțiva țărani fruntași. . . spre a lua parte și ei la facerea acestui măreț și nobil act național. CREANGĂ, A. 161. Vodă s-a oprit în prag. . . și cu glas măreț ne strigă. CARAGIALE, O. IV, 129. Să-ți trăiască și iapa care te face să te arăți așa de măreț. ISPIRESCU, L. 80, cf. MACEDONSKI, O. I, 259. Acolo-n umbră și-n dispreț Îți moare orice gînd măreț. NECULUȚĂ, T. D. 102. Și-n viersuri sînt vorbe mărețe Deși multe-s taină adîncă. PETICĂ, O. 92. Încă de la acest început măreț, poetul dovedea însușirile pe care le-a dezvoltat într-o lungă carieră literară. SADOVEANU, E. 225, cf. id. O. IX, 74, BENIUC, V. 82 Sînt fapte omenești atît de mărețe, încît cuvintele nu izbutesc niciodată să le povestească în toată grandoarea lor. STANCU, U.R.S.S. 194. Sîntem uniți cu popoarele întregii lumi. . . în măreața luptă pentru un viitor pașnic. SCÎNTEIA, 1 952, nr. 2 396 ; b) (despre animale și plante) Al lebedei pui este, cînd a venit la viață, Urît; nimic nu spune că va veni o zi In care o să fie o pasăre măreață. BOLINTINEANU, O. 30. Iar voi, vîntuleți, Seara să plîngeți În brazii măreți! id. ib. 81. Copaciul subt care se adumbrise era măreț, și parcă se lupta ca să ajungă la nouri. ISPIRESCU, L. 230. Un plop măreț se ridică spre cer, ca un monument emoționant. BOGZA, C. O. 151 ; c) (despre natură, elementele și fenomenele ei) Tăcere! . . . Întunerec!. . . păreche măreață, fii ai veșnicii nopți! MARCOVICI, C. 8/14. De aș fi fost poet, aș fi privit cu plăcere această scenă măreață a naturei. NEGRUZZI, S. I, 57. O! tablou măreț, fantastic!. . . Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca veșnice făclii. ALECSANDRI, P. III, 18, cf. I, 9. Stînca stă să se prăvale În prăpastia măreață. EMINESCU, O. I, 54, cf. IV, 96, id. N. 66. [Pîrîul] ducînd poate cu sine multe, multe patimi și ahturi omenești, să le înece în Dunărea măreață. CREANGĂ, A. 125. Treceai prin văile afunde, încovoindu-ți îndărătnic Mărețul tău grumaz de unde. GOGA, P. 18. În tăcerea măreață se auzea deodată, ca o goarnă, strigătul unui bîtlan. SADOVEANU, O. I, 146, cf. 59, II, 200. Crește și tu, cîntec din azur, în mărețul răsărit de soare. BENIUC, V, 117. d) (despre date importante, evenimente) O, an, prezis atîta, măreț reformator! ALEXANDRESCU, O. I, 86. Te slăvesc, o! zi măreață, pentru patria-mi iubită. ALECSANMDRI, P. I, 200. An nou, vii calm și măreț peste nevăzutele vămi ale timpului. s ianuarie 1960, 3 ; e) (despre edificii, așezări omenești etc.) S-a înălțat în Roma. . . acea coloană măreață care pricinuieșle încă și în ziua de astăzi mirare tutulor oamenilor de gust. CR (1 833), 43²/46. Mă plimbam în mijlocul mărețului lăcaș. MARCOVICI, C. 15/21. Iubeam să mă opresc Pe dealul mănăstirei, și-n vale să privesc Mărețul turn, trist martur l-al nostru trist apus. ALEXANDRESCU, O. I, 67. O, Venețio, mult măreață! ALECSANDRI, P. I, 185. În columnele-i mărețe trece cîte-o rază mată. EMINESCU, O. IV, 125, cf. 115. Moscova de mîine va fi mai măreață decît Moscova de astăzi. STANCU, U.R.S.S. 101, cf. 100. ◊ (Adverbial) Pe acest luminos soare tu nu-l vei îngădui multă vreme să împârățească măreț asupra universului. MARCOVICI, C. 19/18, cf. id. D. 9/6. Romanul lui Tolstoi merge amplu, măreț, purtînd cu el sute de ființe, ca o mică planetă. IBRĂILEANU, S. L. 71. Venea zburînd spre noi un stol de rațe sălbatice . . . Trecură și se cufundară măreț în vioriul amurgului. SADOVEANU, O. VI, 588. ♦ (Adverbial) În mod solemn. Apoi cînd totul trece... De frații săi de arme Măreț e-nmormîntat. ALEXANDRESCU, O. I, 268. ♦ (Adverbial) Fastuos, luxos. Venit domn pe puțini ani, Caragea căuta să adune cît mai curînd o avere cu care să poată trăi măreț în străinătate. GHICA, S. 37. – Pl.: măreți, -e. – Mări¹ + suf. -eț.

FOIȘOR, foișoare, s. n. 1. Terasă deschisă, în general ridicată mult deasupra pămîntului, cu acoperișul susținut de stîlpi sau coloane; cerdac (2), pridvor. V. balcon. Dac-aș ști că vii, Te-aș pîndi din foișor Peste străzile deșarte, Să te prindă de departe Dorul meu nerăbdător. CAZIMIR, L. U. 47. Ședea spînul, împreună cu moșu-său și cu verele sale, sus, într-un foișor. CREANGĂ, P. 228. 2. Construcție izolată; pavilion, chioșc. Iată foișorul cu turnul pătrat, călare peste poartă, și acolo în turn, odaia în care Tudor Vladimirescu a dormit ultima lui noapte. V. ROM. septembrie 1953, 82. Din dalb iatac de foișor Ieși Zamfira-n mers isteț. COȘBUC, P. I 56. Și fata aceea trăie într-un foișor. ȘEZ. IX 20. ♦ Turn. ◊ (Învechit) Foișor de foc = turn de observație pentru incendii. Cadranul transparent de pe foișorul de foc arătă unu ș-un sfert. CARAGIALE, O. II 14. – Pronunțat: fo-i-.

RAPORT s. n. (< fr. rapport): 1. relație, legătură între unitățile lingvistice denumite moneme și foneme (v.). ◊ ~ sintagmatic: r. în cadrul enunțului, în contrast și nemijlocit observabil. Astfel, r. dintre tun și vecinii săi, un și bun (în secvența un tun bun) și r. dintre u și vecinii săi, t și n (în secvența tun). ◊ ~ paradigmatic: r. în cadrul unuia și aceluiași context, în opoziție, între unități care se exclud. Astfel: r. dintre bun și rău, care pot figura în același context, dar în opoziție; r. dintre b și f care pot figura după tu- (tub, tuf) tot în opoziție etc. 2. legătură, relație de natură sintactică între părțile de propoziție sau între propoziții. ◊ ~ de variație liberă: r. privitor la prezența sau absența facultativă a articolului hotărât enclitic; la folosirea alternată a articolului hotărât enclitic, în funcție de caracterul coordonării și din motive fonetice, ca în exemplele „Aici vin frumoasele daneze blonde..., cu ochi visători și râsul sănătos.”; „Mic de stat..., cu părul cărunt, dar cu glas tineresc și sonor...” (S. Pușcariu). ◊ ~ de coordonare: r. între două sau mai multe unități sintactice (părți de propoziție sau propoziții) care stau pe același plan sintactic, nedepinzând una de alta (sunt fie principale, fie secundare). Este realizat fie paratactic (prin alăturare), fie joncțional (prin unele elemente de legătură) și are aspect copulativ, adversativ, opozitiv, disjunctiv, alternativ și conclusiv: „Lipa și Cața începură a înfuleca hulpav” (M. Sadoveanu); „Funcționari, gardieni, deținuți, toți fac ovații celui liberat” (T. Arghezi); „Ea sta tot posacă și încruntată” (I. L. Caragiale); „Aici la han, în drum, la răspântie trebuie un băiat iute, spirt” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Vremurile s-au schimbat, / scopul marilor construcții de asemenea s-a schimbat” (Geo Bogza); „Am oprit căruța în mijlocul ariei și m-am uitat întrebător la Iosub” (V. Em. Galan); „Aceleași glasuri cântă, dar n-o mai mângâie” (M. Sadoveanu); „Pe părinți nu-i asculta, ci îi tot necăjea” (P. Ispirescu); „Poate să ne ajungă cineva din urmă ori să ne întâmpine cineva dinainte” (Ion Creangă); „Când aleargă, când se oprește”; „S-a dus amorul, un amic / Supus amândurora, / Deci cânturilor mele zic / Adio tuturora” (M. Eminescu); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (idem); „Și-ascult cum plânge doina cea bătrână / Și cum se tânguiește și se-ngână” (Șt. O. Iosif). v. și coordonare. ◊ ~ de subordonare (de dependență, de determinare): r. între un element subordonat (parte de propoziție sau propoziție) și un element regent (parte de vorbire sau propoziție), care nu stau pe același plan sintactic, deoarece subordonatul depinde de regent. Este realizat, ca și cel de coordonare, fie paratactic, fie joncțional: „La chemarea cornurilor, pâlcuri noi veneau într-un pas hotărât” (E. Camilar); „Saluta cu strigăte de entuziasm muntele cu plete și barbă de negură” (M. Sadoveanu); „Ai carte, ai parte” (Folclor); „Nu este sigur că toți vom ajunge acolo” (Camil Petrescu); „Iar cine-i vânzător vândut / Să iasă dintre noi!” (G. Coșbuc); „Băiatul ajunsese să fie mâna dreaptă a împăratului” (P. Ispirescu); „Șoseaua se încolăcește între Olt și dealurile care se ridică unele peste altele” (B. Șt. Delavrancea); „Am jurat ca peste dânșii să trec falnic, fără păs” (M. Eminescu); „...noaptea, când vor dormi toți, să punem poște la talpe cui vom socoti noi” (Ion Creangă); „Aș simți-o că-i aproape” (M. Eminescu). v. și subordonare. ◊ ~ de subordonare necircumstanțial: r. de dependență cu aspect atributiv sau completiv în cadrul propoziției și cu aspect subiectiv, predicativ, atributiv sau completiv în cadrul frazei, ca de exemplu „Era un chin mut” (H. Papadat-Bengescu); „Un glas de bucium se auzi” (Al. Odobescu); „...acolo găsiră orașe” (P. Ispirescu); „Văd pe Petru Rareș” (A. Vlahuță); „...a mulțumit Ali lui Mohamet” (Em. Gârleanu); „Doar holdele cu spice grele / Răsar din lacrimi și din sînge” (O. Goga); „...au fost întâmpinați de Albu-împărat” (I. L Caragiale); „Ar fi fost mai bine să mâie la Dăești” (G. Galaction); „Întrebarea este ce caută el acolo” (M. Sadoveanu); „Astfel sosi timpul când bruma cade” (I. Slavici); „În gând își zicea că nici o meserie nu-i mai frumoasă” (L. Rebreanu); „Și mă gândeam că poate ai dumneata vreo carte” (I. Al. Brătescu-Voinești); „Fusese ajutat de cine avea asemenea lucrări.” ◊ ~ de subordonare circumstanțial: r. de dependență cu aspect temporal (de anterioritate, de simultaneitate și de posterioritate), de loc, modal, cauzal, final, sociativ, instrumental, concesiv, condițional, consecutiv, de relație, opozițional, cumulativ și de excepție, atât în cadrul propoziției, cât și în cadrul frazei, ca în exemplele „Ca s-arăt la bătrânețe / Ce-am putut la tinerețe” (Folclor); „În mijlocul Dunării, pe apă, i-au ținut luni și luni” (Z. Stancu); „...ciocârlia venea domol spre pământ, ca într-o beție” (M. Sadoveanu); „Vuiește valea de zgomotul morilor” (A. Vlahuță); „...oamenii... erau împinși înainte... spre a fi vânduți în târg” (N. Bălcescu); „Și el venea acolo cu tovarășii” (M. Sadoveanu); „Iar el zvrr! cu o scurtătură în urma noastră” (Ion Creangă); „...cu toată sărăcia, Humă nu muncea la nimeni cu ziua” (M. Preda); „La un caz, iar... pac! la Războiul” (I. L. Caragiale); „Căzu la pat bolnavă de moarte” (Ion Creangă); „Pentru Ștefan... nebuniile copiilor sunt o petrecere” (G. Călinescu); „...în loc de a reacționa tăcut și cu fapta, mă mărginesc la simpla protestare verbală” (G. Călinescu); „...pe lângă rezultatele cercetării.... publică și descoperirea făcută la mănăstirea Brâncovenești” (T. Vianu); „...de tot te poți lecui afară de dezgust și de îndoială” (B. Șt. Delavrancea); „Și după ce ne-a așezat bunicul în gazdă.... s-a întors” (Ion Creangă); „Și-n timp ce ei dormeau..., afară ploile vuiau” (E. Camilar); „Toți se uită cu mirare... / Până văd păienjenișul între tufe ca un pod” (M. Eminescu); „Cresc flori pe unde calci” (A. Vlahuță); „Pune-ți obrăzarul cum se pune” (Ion Creangă); „Eminescu și-a petrecut toate clipele vieții lui lucrând, fiindcă nu se socotea îndeajuns de pregătit” (I. Slavici); „M-a trimis tătuca să le mai port” (M. Sadoveanu); „Nu m-am măritat cu cine mi-a plăcut” (Pavel Dan); „...parcă s-ar fi fălit cu ce-a pățit” (L. Rebreanu); „Deși vorbise aproape în șoaptă, glasul lui răsună aspru și poruncitor” (idem); „Chiar și eu m-aș tocmi la dumneata, dacă ți-a fi cu plăcere” (Ion Creangă); „Avea Pisicuța un așa talent de ronțăit iarba, încât îți lăsa gura apă” (C. Hogaș); „...cu atât mai bine pentru cine n-a văzut stele căzătoare în plin miez al zilelor de iulie” (idem); „Soarele, în loc ca să-mi ajungă până la ochi..., a tras peste mine țolul ist greoi” (G. Galaction); „...după ce că nu sunt buni de nimic, apoi sunt și brutali” (I. L. Caragiale); „...alt nu e, decât să-mi aduci pe fata lui Verdeș-împărat” (P. Ispirescu). ◊ ~ de anterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune anterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / până să vină sora mea² /” ◊ ~ de posterioritate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune posterioritatea acțiunii verbului din regentă față de aceea a verbului din subordonată, ca în exemplul „După ce am ajuns acolo¹, / am dat un telefon”² /. ◊ ~ de simultaneitate: r. între acțiunile exprimate de două verbe-predicate – al regentei și al subordonatei circumstanțiale temporale; el presupune simultaneitatea acțiunii celor două verbe-predicate, ca în exemplul „Am dat un telefon¹ / în timp ce afară ploua cu găleata²”. ◊ ~ de subordonare predicativ suplimentar: r. de dependență specific elementului predicativ suplimentar și subordonatei predicative suplimentare, ca în exemplele „Piatra din mijloc îi slujea drept vatră” (C. Hogaș); „...și nu știu ce sentiment de... copilărească semeție te face să-ți ridici fruntea” (idem). ◊ ~ de inerență: r. logic existent între subiect și predicat, oglindit în modul de definire a unuia prin celălalt (v. subiect, predicat). ◊ ~ de interdependență: r. gramatical existent între subiect și predicat, oglindit în legătura strânsă dintre ele în cadrul propoziției, în influențarea reciprocă a unuia de către celălalt, în dependența reciprocă manifestată lingvistic prin acord, ca în exemplele „...tunete prelungi se aud în depărtare” (A. Vlahuță); „Budulea privi lung la ele” (I. Slavici); „Fata babei era slută” (Ion Creangă). ◊ ~ apozitiv (referențial): r. gramatical existent între un termen ce reprezintă o explicație și un alt termen care este explicat, ca în exemplul „Ion Bughea, ciobanul, venea nepăsător” (Em. Gârleanu). Prin conținut se aseamănă cu r. de subordonare dintre atribut și substantivul determinat, în sensul că aduce, ca și acesta, precizări, lămuriri. Se deosebește însă de acesta prin faptul că termenii r. apozitiv se referă la una și aceeași persoană, la unul și același obiect (în r. de subordonare se referă la obiecte și persoane diferite); prin faptul că termenii r. apozitiv sunt omisibili pe rând în egală măsură (în r. de subordonare numai termenul subordonat): „Ion Bughea venea nepăsător” sau „Ciobanul venea nepăsător”; prin faptul că topica termenilor r. apozitiv este aceeași: întâi termenul explicat și apoi explicația, apoziția (în r. de subordonare, topica termenilor raportului se poate schimba). Se aseamănă și cu r. de coordonare, în sensul că termenii aparțin adesea aceleiași părți de vorbire (substantiv – substantiv), se acordă și dispun de aceeași simetrie: „Vicu, prietenul, m-a așteptat ieri la gară” față de „Vicu, prietenul m-au așteptat ieri la gară”.

MĂRTURIE s. f. 1. (Învechit, în limbajul bisericesc) Susținere, mărturisire a credinței. În toate dzile leșuia să împiadece mărturiia și învățătura svîntului. VARLAAM, C. 372. Roagâ-te pentru mine ca să fiu iertat de cît rău ț-am făcut și să-mi obîrșesc viața în bună mărtorie. DOSOFTEI, V. S. septembrie 5^r/19. ◊ (Rar) Mărturia credinței = crezul. Cf. CADE. Parte dintr-o cîntare bisericească executată, alternativ, de două persoane; stare. Cînd nu cîntau împreună, își ținea una alteia ison și se ajutau la mărturii, adică la stări, ca să poată să răsufle. STANOIU, C. I. 193. Maica Natalia cînta la strană, căci era de „rînd”, iar maica Vitalia îi ținea ison ș-o ajuta la mărturii. id. ib. 195. ♦ (Învechit, rar) Supliciu, mucenicie, martiriu. Alți marturi a domnului H[risto]s depreună aflarâ sfîrșitul mărturiei sfîrșindu-să întru H[risto]s. DOSIFTEI, V. S. octombrie 109^r/20. Și așa au obrășitu-și nevoința mărturiei dîndu -și s[u]fl[e]tele în mînule lui D[u]mn[e]dzău, sv[i]nții m[u]cin[i]ci. id. ib. noiembrie 127^v/23. ♦ (Concretizat) Martir² (2), mucenic. Fiind închiși multe mărturii, adecă m[u]cenici, prin temnițe și mearsă îngerul lui D[u]mn[e]dzău de i-au slobodzît. DOSOFTEI, V. S. noiembrie 143^r/17. 2. Declarație făcută de o persoană pentru a adeveri un lucru, văzut ori auzit, sau pentru a-și susține părerile; spec. depoziție a unei persoane în fața instanței judecătorești ; p. e x t. confirmare, adeverire a unui fapt săvîrșit, văzut sau auzit de cineva; (învechit) mărturisanie (1). Nu-ți voru preemi mărturiia ceaia ce e de menre. COD. VON. 42/19, cf. GCR I, 3/17. Cel ce propovedui mainte pre Hristos și cu mîinile sale boteză-l și de sus de el mărturie auzi. CORESI, EV. 525. Eu Pătrașco Păturniche fac mărturie cu această mică cărțulie, cum amu avut o țigancă la mănăstire de Bistriță (a. 1597). CUV. D. BĂTR. I, 77/23. Nu mărturisi pre vecinul tău mărturie strîmb[ă]. PARACLIS (1639), 251. Nu-l creade nime ce grăiaște, nice să creade necăiuri mărturiia lui. PRAV. 248, cf. 133, 189, 299. Și-l va sudui pre martur înaintea giudețului dzicînd cum mărturiia lui nu iaste bună. EUSTRATIE, ap. GCR I, 123/1. Iară și în leagea voastră scrisu-i, că a doi oameni mârturiia adevărată iaste. N. TEST. (1 648), 116^v/l, cf. 203^r/12. Deci acea mărturie de la acei oameni buni, măriia-sa domnu nostru au credzut-o, și noi toți (a. 1 657). GCR I, 174/36, cf. DOSOFTEI, PS. 115/15. Așa se grăbise de scrisese pîra lui Simion, susținînd-o și prin mărturia lui de preot. REBREANU, I. . 122. Poate fi cazul să ne cheme și pe noi, să ne cerceteze, să dăm vreo mărturie. SADOVEANU, M. C. 67. A venit nașa la noi și a vorbit cu mama și s-a jurat și a adus mărturia altor fini, că încuiase poarta servitoare. PAS, Z. I, 178. Codul, penal sancționează, într-adevăr, sub calificare de. mărturie mincinoasă, fapta unei persoane care, depunînd ca martor înaintea unei instanțe, face afirmații mincinoase. PR. DREPT, 699. Mărturia dreaptă te scapă din păcate. ZANNE, P. VIII, 318. Mărturia mincinoasă în groapă te lasă. id. ib. ◊ (învechit) Mărturie de cercetare = anchetă. Iar acei ce vor rămâne nemulțămiți cu mărturiia D[umnea]voastră de cercetare să-i sorociți ca să viie la Divan (a. 1 803). URICARIUL, iv, 216. ◊ P. e x t. (Învechit, rar); Judecată. Nu se cade episcopului să umble la mărturie (a. 1 640). MURNU, GR. 36. ♦ (Învechit) Cunoștință, știre. Acest nărav au bolnavii, -că nu vor niminea să aibă mărturie de boala lor. CORESI, EV. 244, cf. 170, 203. Și aceștia toți luară mărturie pren credință, nu dobîndiră făgăduința. N. TEST. (1648), 300^v/12. ♦ (învechit și regional ; concretizat) Martor (2, 3) i Sculase pri menre mărturia nedreptății (m a r t o r i m i n c i n o ș i B 1 938) carile. . . întrebară-mă. PSALT. HUR. 29^r/12, cf. PSALT. SCH. I 104/6, PSALT. 46, 62, 270. Și-i va împărți ei Dumnezeu că nu va trebui mărturii, că el însuși iaste și mărturisitoriu și judecătoria. CORESI,EV. 39. De va trimite vreunul să fie mărturie mincinoasă, atunce pentru căce iaste încă nu de vrăstă, tînăr, nu să va putea certa. PRAV. 329, cf. 44, 279. Iară să nu va asculta pre tine, mai ia lîngă tine încă unul sau doi, că de în gura a doi au a trei mărturii să întăreaște tot cuvîntul. N. TEST. (1 648), ap. GCR I, 1 128/1, cf. 134/27. Eu i-am zis să aducă 5 mărturii să mărturisească precum iaste bou al lui și să-l dau (a. 1 760). IORGA, S. D. XII, 72. Ai tu mărturii să pui de față pentru aceste cuvinte ci-m spusăș tu mie? (a. 1 773). GCR II, 97/34. Nu voi vorbi cu el fără de mărturii, ca să nu mai scornească de acestea despre mine. ȘINCAI, HR. III, 211/36, cf. I, 295/36, II, 282/9, gcr II, 206/8, MAG. IST. I, 361/29. Au adus. . . mărturii, oameni cinstiți, care dovedesc că să află cu deplină știință la meșteșugul testemelurilor (a. 1823). DOC. EC. 300. Ai tu mărturie, ca să stea dovadă, după datorie? – Am, el îi răspunse. . . Nu persoane proaste, ci de cinste-n lume. PANN, P. V. I, 121/17. ◊ F i g. Sărmane flori. . . La ce-ntîlnire mărturii tăcute Mi-ați fost? IOSIF, P. 36, cf. HODOȘ, P. P. 132. 3. (Învechit, în limbajul bisericesc) Învățătură, lege morală, precept, poruncă; (învechit, rar) mărturisit¹. Se-ar ținrea feciorii tăi mărturiia mea. PSALT. HUR. 113^v/26, cf. 14 ^v/17. Și ispitiră și mîniară Dzeul de sus, și mărturia (l e a g e a C²) lui nu feriră. PSALT, 161, cf. 195, 259, 265. Feri sufletul mieu mărturia ta (p o r ă n c i t e l e VH, p o r u n c i l e D) și iubii-o foarte. ib. 266, cf. GCR I, 12/34. Fi vor cădea căci nu vor asculta mărturia lui. VARLAAM, C. 418. Ce ei biruiră pre el pentru sîngele mielului și pentru cuvîntul mărturiei lui. N. TEST. (1 648), 312^v/2. Mărturia ta, Dumnedzău sfinte, Credincioasă dînd poruncilor minte. DOSOFTEI, PS. 58/11, cf. MURNU,GR. 36. 4. Probă, dovadă ; semn, indiciu ; act, document (care servește drept dovadă, probă, indiciu) ; certificat, adeverință, (învechit, rar) mărturisire (3), (învechit) mărturisitură (3), mărturiseală (2). Aurulu vostru și argintulu rruginrii și rrugira loru întru mărrturie voao fi-va. COD. VOR. 132/12. Cum veade, nu știm, grairă, ce feciorul înainte puseră-l, destul credincioasă mărturie. CORESI, EV. 172, cf. 36. Făcutu-i-am de la noi această mărturie și am pus pecetia orașului ca să-i fie de credință (a. 1 591). GCR I, 38/37. Pentr-aceea i-am făcut cest zapis să-i hie d[u]m[i]sale de mărturie (a. 1 642). GCR I, 93/12. Într-această carte sînt învățături cu bună tocmire alcătuite și cu adevărate mărturii dentru sf[í]nta scriptură a legii cei vechi. CHEIA ÎN., ap. GCR I, 237/20. Am arătat cu mărturiile și a istoricilor și a numelui ce avem. N. COSTIN, L. 114, cf. 56. Arătăm grije și osîrdie întru aflarea și aducerea mărturiilor și învățăturilor a mulți dascăli și istorici aleși (a. 1714). GCR II, 8/29. Eu l-am sădit numai ție, Dragostei o mărturie, BĂRAC, A. 18/2. Și casa pentru ca s-o știe, Au pus ca semn și mărturie În fața casei o nuia. COȘBUC, B. 31, cf. MARIAN, Î. 78, MURNU, GR. 36. Luîndu-și de acolo mărturie pecetluită să vie slobozi la Suceava. N. A. BOGDAN, C. M. 22, cf. 170. Jalea și planșetele Saftei, pînă la ziuă, fură destulă mărturie. GALACTION, O. 73. Eu am luat-o fără drum în sus, Am mărturie urmele-mi de sînge. BENIUC, V. 7. Marile construcții ale socialismului constituie mărturii vii și puternice ale politicii de pace. SCÎNTEIA, 1952, nr. 2 372, cf. nr. 2 394, 2399, ib. 1 953, nr. 2 592. După o mărturie bizantină de la începutul veacului al XI-lea, conducătorii populației din ținuturile Dobrogei căutau protecția „stăpînitorului de la nordul Dunării”. LUPTA DE CLASĂ, 1 954, nr. 1, 81. Căsuța apare ca o mărturie a unui trecut mort. CONTEMP. 1 954, nr. 408, 4/4, cf. V. ROM. ianuarie 1 954, 162. Numai pe primarul satului l-a cruțat, ca să fie de mărturie despre puterea lui. RETEGANUL, P. I, 8, cf. II, 25, RĂDULESCU-CODIN, Î. 134. ◊ (Regional) Mărturie de vestiri = dovadă prin care se adeverește că s-au făcut strigările sau vestirile mirilor înainte de cununie. Cf. m ă r t u r i s i r e (4). Cf. MARIAN, NU. 204. ** (Regional; și în sintagma mărturie de cununie) Certificat, extract de cununie. Cf. LM, COMAN, GL. ♦ (Și în sintagma mărturie de botez) Iconiță sau cruciuliță de metal dăruită de naș participanților la botezul unui copil. Cf. PONTBRIANT, LM, DDRF, TDRG. 5. (Transilv. și Maram.) Tîrg săptămînal (fixat în zilele în care oamenii veneau la oraș pentru mărturii 2). Concesiunea tîrgurilor (Uleiuri, mărturii), cum și luatul de vămi la tîrguri. BARIȚIU, P. A. I, 651. În zilele de mărturie el văzu. . . populația sătească ce inundează orașul. AGÎRBICEANU, L. T. 100, cf. VAIDA, CABA, SĂL. 90. Mi-am lăsat boii-n cîmpie Și m-am dus la mărturie. BÎRLEA, C. P. 71, cf. dr. IV, 1 080, T. PAPAHAGI, M. 225, CHEST. V 3/66, ALR I 1 580/255, LEXIC REG. 16. La Cluj miercurea-i mărturie. MAT. DIALECT, I, 79. 6. (Prin nord-estul Olt. ; în e x p r.) A veni la mărturie = a veni la calea cea bună, a se da pe brazdă. MAT DIALECT, I, 230. 7. (Învechit și regional ; în l o c. a d v.) De (sau drept) mărturie = de formă, de mîntuială ; fără folos. Cf. POLIZU, BARCIANU, CIAUȘANU, GL.Pl.: mărturii. – Și: (învechit) mărtoríe, mărturie (DHLR I, 394) s. f. -Martur +suf. $-ie. – Cf. gr. μαρτορία, bg. мартория.

ACOPERI, acopăr, vb. IV., I. Tranz. (Uneori în opoziție cu descoperi, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu» sau, mai rar, «de») 1. A pune peste un obiect sau peste o ființă ceva care să le învelească sau să le ascundă în întregime. S-a prins în palme capul... acoperindu-și fața. SAHIA, N. 72. Ea-și acoperă cu mîna fața roșă de sfială. EMINESCU, O. I 82. ◊ Fig. Somn.,. acopere ființa-mi cu-a ta mută armonie. EMINESCU, N. 44. Dac-am văst (=văzut) că nu mai vii... Urîtul mi-l așternui, Cu dragul m-acoperii. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 144. ◊ (Urmat de determinări ca: «glorie», «lauri», «rușine», «ridicol», introduse prin prep. «de») A se acoperi de glorie. ◊ (Instrumentul acțiunii devine subiect) A fi așezat, a sta peste cineva sau ceva învelindu-l, protejîndu-l sau ascunzîndu-l. Florile dalbe... Acopăr cu un strat de nea pămîntul. BENIUC, V. 38. Cu mișcări scurte a dat drumul de pe el straielor sumare, care mai mult îl dezgoleau decît îl acopereau. SADOVEANU, N. F. 80, [Buza] cea de deasupra se resfrîngea în sus peste scăfîrlia capului, iar cea dedesubt atîrna în jos de-i acoperea pîntecele. CREANGĂ, P. 240. Deodat-aud foșnirea unei rochii... Iar mîni subțiri și reci mi-acopăr ochii. EMINESCU, O. I 119. ♦ Refl. A căpăta (sau a-și forma) la suprafață un strat învelitor. Cerul s-a acoperit cu nori. ◊ Marea frămîntată s-acopere de spume. ALECSANDRI, P. A. 70. 2. A pune peste un obiect deschis ceva care să-l închidă, să-l astupe. Acoperi oala ca să fiarbă în abur. SADOVEANU, N. F. 90. 8. (Cu privire la clădiri) A pune acoperișul. A acoperit casa cu tinichea. ◊ Trenul intră între căsuțe acoperite cu carton gudronat, paie și șindrile. DUMITRIU, B. F. 88. Un bordei acoperit cu paie. ODOBESCU, S. III 18. II. Fig. 1. Tranz. (Mil.) A apăra, a proteja. A acoperi retragerea unei armate. 2. Tranz. A ascunde, a tăinui, a nu da pe față. Lucrurile nu puteau rămîne mult timp acoperite. Împărăteasa, de silă, de milă, fu nevoită a spune împăratului toată șiretenia. ISPIRESCU, L. 111. 3. Tranz. (Cu privire la un sunet, la un zgomot) A depăși în intensitate; a face să nu se audă, a înăbuși. Eleonora vorbea tare, încercînd să acopere sunetul pianului. DUMITRIU, B. F. 44. Un ropot de aplauze acoperi ultimele cuvinte ale oratorului. BART, E. 286. 4. Refl. A se suprapune exact, a coincide, a corespunde perfect. Definiția propusă se acoperă perfect cu sensul cuvîntului. ◊ Tranz. (Complementul arată o necesitate materială, o datorie, o cheltuială, un deficit) A acoperi nevoile de consum ale unei colectivități. ◊ Se îndoia că sînt acolo atîția gologani cîți să acopere datoria țăranului. PAS, L. I 142. Stamati reuși să mai facă un împrumut ca să acopere cheltuielile. BART, E. 256. ◊ T r an z. (Franțuzism) A străbate o distanță. Alergătorul a acoperit distanța de 1500 de metri într-un timp record. ◊ Expr. (Sport) A acoperi terenul = a fi prezent acolo unde este nevoie. – Forme gramaticale: prez. ind. pers. 3 sg. acoperă și (nerecomandabil) acopere, pers. 3 pl. acoperă și (nerecomandabil) acopăr; conj. pers. 3 sg. și pl. acopere.

ACOLO adv. (În opoziție cu aici) În acel loc sau în acele locuri (relativ) îndepărtate (de cel care vorbește); în alt loc. Pîn-acolo cale nu-i Decît piatra muntelui în bătaia vîntului. DEȘLIU, M. 63. Spre vîrful către care năzuiesc, Pe care pajuri mari își au culcușul, Acolo e palatul din poveste. BENIUC, V. 72. Văzînd o căsuță tupilată... a bătut la poartă. Atunci se aude dinlăuntru un glas... – Cine-i acolo! – Eu sînt, un drumeț rătăcit. CREANGĂ, P. 90. ◊ (Precizat prin determinări locale, adesea în corelație cu «unde») Acolo unde au huzurit tîlharii, Rîd astăzi, voinicește, făurarii. DEȘLIU, G. 38. Unde lovea el cu nuiaua și unde se deschidea talazurile care înconjura vîrful nuielei, acolo țîșt și ea [broasca]. ISPIRESCU, L. 34. Acolo, lîngă izvoară, iarba pare de omăt. EMINESCU, O. I 85. ◊ (Precedat de diferite prepoziții, cu sensul determinat de acestea) Pe acolo = cam în locul acela. Am trecut pe acolo, dar n-am intrat în casă. Dintr-acolo = din acel loc, din direcția aceea. Un loc gol, luminat ca ziua de puterile flăcărilor; dintr-acolo trebuia să vină detașamentul de partizani. CAMILAR, N. II 534. Într-acolo = spre acel loc, în direcția aceea. Cerul e roșu, de parcă s-a aprins într-acolo o pădure. STANCU, D. 125. De acolo = din locul de unde pornește o acțiune sau o mișcare. De-acolo urlu-n glas de tunet. BENIUC, V. 11. (Adjectival; familiar) Mă tu ăla de-acolo... dă o mînă de ajutor aici. PAS, L. I 97. De pe acolo = cam din acel loc. Venea de pe acolo. (Adjectival) A găsit un om de pe acolo, care i-a arătat locurile. ◊ Expr. (Mold.; cu valoare de superlativ, de obicei în construcții negative) Pîn’ pe acolo = peste măsură, din cale afară (de mare, greu, frumos etc.). Mătușă, zice nevasta, d-apoi oare cum om face noi ca să fie mai bine? – Aceasta nu-i vrun lucru piti pe acolo, copilă hăi, zise baba. CREANGĂ, P. 173. Ce ai acolo? = ce ai în față (în mînă etc.) Ce faci acolo? = ce faci, cu ce te ocupi (chiar în momentul de față)? (Familiar) Fugi de-acolo! = da de unde! nici gînd să fie așa! Aș! fugi de-acolo, nu te pot crede. Ce am eu de-acolo? = ce mă interesează? ce mă privește? ce avantaj am din asta? Las’ să mă cheme cum m-a chema; ce ai dumneata de-acolo? CREANGĂ, P. 149. – Accentuat și: acolo (EMINESCU, O. I 85, KOGĂLNICEANU, S. 3, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 38).

stabili [At: HELIADE, D. J. 103/14 / V: (îvr) stăb~ / Pzi: ~lesc / E: lat stabilire] 1 vr (D. oameni sau d. populații) A rămâne (definitiv) într-un anumit loc, considerându-l domiciliu stabil (4) (și amenajându-și acolo locuința) Si: a se așeza (27), a se fixa (4), a se instala, a se opri, a se stabiliza (2), a se statornici, (îrg) a se sălășui, a se stăvi, (înv) a se lăcășui, a se sălășui, a se sădi, (îvr) a se stâlpi. 2 vt (Asr; c.i. tabere, sedii etc.) A instala. 3 vt A (se) arăta în mod precis, limpede, categoric și exact Si: a (se) defini (5, 12), a (se) delimita (1-2), a (se) preciza, (rar) a răspica. 4 vt A ajunge (de comun acord) la soluția definitivă, în legătură cu ceea ce trebuie să se întreprindă, să se îndeplinească etc. Si: a decide (5), a dispune (4), a fixa (5), a hotărî (5), (îvp) a orândui, a rândui, (pop) a soroci, (îrg) a statori, (înv) a așeza (40), a defige (2), a însemna, a judeca, a lega, a poreli, a scoate, (reg) a prubului. 5 vt A determina (2) V a statua. 6 vt A aduce argumente, dovezi etc. în favoarea unui fapt, a unei situații etc. Si: a arăta (3), a atesta (1), a demonstra (1), a dovedi (1), a proba, a susține, (îrg) probălui, (înv) a încredința, a rubui (V probui). 7 vt (Liv; pex) A descoperi (27-28). 8 vt (Rar) A constata (1). 9 vt (Înv; c.i. întreprinderi, instituții, organizații statale etc.) A întemeia. 10 vt (C.i. legături, raporturi etc.) A realiza. 11 vt (Îe) A ~ legătura (sau legături) cu cineva A comunica cu cineva. 12 vt (D. sportivi; c.i. performanțe, recorduri sportive etc.) A realiza.

până¹ [At: PSALT. HUR. 48^r/10 / V: (îrg) pănă, pără, păr, pân, (înv) pană, păn, (reg) par, pânî, pâră, pene, pună / E: ml paene-ad] 1 pp Exprimă delimitarea unei întinderi sau a unei deplasări în funcție de un reper spațial mai mult sau mai puțin precis Hai până afară să discutăm. 2 pp (Îlpp) De sus ~ jos, de jos ~ sus Arată extinderea completă pe verticală a unei arii spațiale. 3 pp Planul spațial delimitativ este asociat cu punctul de localizare a unei circumstanțe Du-te până afară, unde te așteaptă el. 4 pp (Îlpp) ~ unde Exprimă un punct de localizare foarte îndepărtat al reperului de atins Mergi ~ până unde vezi cu ochii. 5 pp (Îc) ~ de Arată că delimitarea reperului final al acțiunii coincide cu punctul inițial al unei alte extinderi spațiale Mirosul se simțea ~ de unde veneam. 6 pp (Îc) ~ pe Arată că delimitarea extinderii acțiunii se face în funcție de atingerea unui plan luat ca reper Curge până pe podea. 7 pp (Îc) ~ de pe Exprimă depărtarea reperului spațial ales, care este și punctul inițial al unei extinderi Mirosul se simțea până de pe deal. 8 pp (Îc) ~ la Arată că reperul final este o destinație precisă sau un nivel atins, privit ca posibilitate maximă Au ajuns până la hotare. 9-10 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la capăt (Exprimă faptul că reperul acțiunii sau stării este precizat) de către limita finală. Am stat până la sfârșit. 11 pp (Îcr de, din) Arată că starea, acțiunea este cuprinsă complet între limitele extreme ale unei arii E ud de la cap până la picioare. 12 pp (Îc) ~ de la, ~ de pe la, ~ din Delimitează depărtarea dintre o poziție oarecare și un reper spațial al limitei inițiale a unei extinderi Vin nuntași până de (pe) la Zalău. 13 pp (Îc) ~ pe la Arată că delimitarea întinderii, deplasării este aproximată în funcție de atingerea unui nivel de extindere sau destinație A plouat până pe la Bran. 14 pp (Îc) ~ în, ~ întru Exprimă faptul că delimitarea deplasării este precizată după situarea în cuprinsul unui plan spațial, al unui interior Urcară până în turn. 15 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Arată că delimitarea deplasării este precizată prin depășirea unui reper spațial Du-te până dincolo de drum. 16 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Exprimă depărtarea dintre o poziție și un plan spațial plasat înaintea începutului unei distanțe precizate Au venit până de dincolo de Olt. 17 pp (Îc) ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că delimitarea întinderii este precizată prin perspectiva unui reper spațial Curtea se întindea până spre marginea pădurii. 18 pp (Îc) ~ dinspre, ~ despre Exprimă depărtarea dintre o poziție și un reper spațial în perspectiva căruia este plasat punctul inițial al unei extinderi Ploaia a înaintat până dinspre Cluj. 19 pp (Îc) ~ prin Arată că delimitarea deplasării se face prin intrarea în cuprinsul unui reper spațial A ajuns până prin părțile noastre. 20 (Îc) ~ de prin Arată că delimitarea se face luând ca repere spațiale mai multe puncte de demarcare a unei extinderi Vin oameni până de prin toate colțurile țării. 21 pp (Îc) ~ după, ~ pe după, ~ deasupra, ~ sub Exprimă faptul că delimitarea este precizată după diferite planuri de orientare la un reper spațial S-a ridicat până deasupra norilor. 22 pp (Îlpp) ~ aproape de, ~ alături de, ~ lângă Exprimă faptul că delimitarea se precizează față de învecinarea cu un reper spațial Veni până lângă el. 23 c (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea întinderii sau deplasării se face prin prezența unei circumstanțiale spațiale De la noi și până se termină lotul experimental. 24 pp (Îcr de, de la, din) Exprimă încetarea duratei acțiunii după un reper temporal de simultaneitate, posterioritate sau anterioritate la un moment oarecare al vorbirii De azi până mâine să termini. 25 pp (Îcr de, de la, din) Arată că delimitarea temporală este un reper final ce indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp Pleacă din oraș de vineri seara și până duminică dimineața. 26 c Exprimă faptul că planul temporal delimitativ este asociat momentului desfășurării unei circumstanțiale A muncit până am venit eu. 27 c (Îlc) ~ când, ~ ce, (înv) ~ unde, (îvr) ~ când ce Exprimă faptul că momentul împlinirii unui fapt este luat ca reper final Așteaptă-mă până când mă întorc. 28 pp (Îc) ~ de Delimitează durata unei stări de fapt gândită prin raportare la contrariul ei, în intervalul dintre un anumit moment și determinarea temporală anterioară Până de curând, trăia. 29 pp (Îc) ~ pe Exprimă momentul încetării acțiunii, stării după un termen care indică o zi, o parte a ei, o săptămână, un anotimp etc. Să lăsăm până la iarnă. 30 pp (Îc) ~ la Exprimă momentul încetării acțiunii după un reper temporal care reprezintă aspectul maxim al delimitării ei A stat la oraș până la 10 ani. 31 pp (Îac) Exprimă reperul temporal al expirării duratei ca punct de orientare pentru desfășurarea unei acțiuni Sunt trei ore până la masă. 32 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a expirării duratei este un termen în care se crede că ar fi posibilă efectuarea unui fapt Așteaptă până la calendele grecești. 33-34 pp (Îlpp; îlav) ~ la (Arată ideea de expirare a unui interval de timp, indicată de o limită neexprimată, dar subînțeleasă ca sigură) Cât se poate de repede Până una alta, pleacă. 35-36 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la capăt, ~ la căpătâi, (înv) ~ la cumplit (Exprimă limita absolută de demarcare a expirării duratei acțiunii, stării) În cele din urmă Am stat până la sfârșit. 37 pp (Înv; îlpp) ~ la curând Arată ideea de rapiditate prin indicarea unei limite de expirare într-un viitor apropiat. 38 (Înv; îc) ~ de la Exprimă incidența cu o demarcare temporală anterioară după care se apreciază trecerea la o stare de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de la o vreme, văzând că plouă, nu mai așteptă. 39 pp (Îc) ~ pe la Precizează momentul încetării acțiunii sau stării prin aproximarea apropierii de un reper temporal ca ultim termen al expirării Până pe la toamnă se va rezolva. 40 pp (Îc) ~ de pe la Exprimă un reper temporal față de imediata depășire a căruia este aproximată durata petrecerii unei stări de fapt, prin raportare la contrariul ei Până de pe la Crăciun a nins. 41 pp (Îc) ~ în, ~ întru Arată că momentul încetării acțiunii, stării este precizat de o demarcare temporală prin împlinirea unei durate maxime Mă judec până în pânzele albe. 42 pp (Îac) Arată că demarcarea temporală a împlinirii unei durate este privită ca reper de orientare pentru o acțiune, o stare Evoluția omenirii până în viitorul ei cel mai îndepărtat. 43 pp (Îac) Exprimă faptul că demarcarea temporală a duratei este prezentată ca termen în care are loc sau ar fi posibilă efectuarea a ceva E gata până într-o lună. 44 pp (Îlpp) ~ peste, ~ dincolo de Exprimă momentul încetării acțiunii, precizat prin depășirea unei durate Până peste o oră vin. 45 pp (Îlpp) ~ de peste, ~ de dincolo de Delimitează intervalul dintre un moment oarecare și un plan temporal de dinaintea începutului duratei precizate Aducea argumente până de dincolo de anii revoluției. 46 pp (Îc) ~ din Delimitează intervalul dintre un moment și unitatea temporală în care se încadrează momentul sau datarea inițială a ceva Până din cele mai vechi timpuri a fost ocupația lor de bază. 47 pp (Îae) Arată că momentul de datare inițială a unui fapt coincide cu momentul încetării altuia Până din anul începerii războiului, nu cunoscuse foamea. 48 pp (Îc) ~ prin, ~ spre, ~ înspre, ~ către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este aproximat din perspectiva unui reper de orientare temporală Te aștept până spre ora zece. 49 pp (Înv; îc) ~ despre, ~ de către Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de acela al demarării inițiale a unui reper de orientare temporală Acolo au stat până despre toamnă. 50 pp (Îc) ~ după Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin posterioritate față de o unitate temporală Am așteptat până după ora trei. 51 pp (Îlpp) ~ aproape de Exprimă faptul că momentul încetării acțiunii, stării este delimitat prin anterioritate față de o unitate temporală Timp urât până aproape de Paști. 52 pp (Îc) ~ între Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat prin intercalarea într-o perioadă demarcată de două unități temporale Activitatea sa s-a extins până între cele două războaie. 53 pp (Îc) ~ a Arată că momentul încetării acțiunii, stării, este delimitat de durata unui fapt a cărui încheiere este limita temporală finală Plecăm până a nu răsări soarele. 54 c Arată că încetarea duratei acțiunii, stării, coincide cu momentul încetării unei alte acțiuni, stări, corelate direct Dormi până mai ai timp. 55 c Exprimă faptul că încetarea unui interval inițiat din momentul vorbirii este delimitată în funcție de durata a ceva petrecut în acest răstimp Stai un minut, până îmi iau cartea. 56 c Exprimă faptul că încetarea acțiunii, stării, este raportată la manifestarea reală sau potențială a ceva care o succede A dispărut până să mă uit la el. 57 c Arată că încetarea acțiunii, stării, este marcată prin trecerea la un stadiu, un fapt care justifică întreruperea acestora Au mers împreună până au ajuns acasă. 58 c Arată că încetarea intervalului de timp scurs din momentul vorbirii este delimitată de producerea a ceva Va trece timp până ne vom reîntâlni. 59 c (Îcn) Exprimă faptul că încetarea unei restricții, a lipsei manifestării unui fapt este condiționată de împlinirea altuia, care îl anticipează Până nu faci foc, nu iese fum. 60 pp Arată că evaluarea maximă a intensității unei stări, unei situații, fixează cu o limită locală sau temporală punctul de unde nu mai este posibilă admiterea acesteia Până aici ți-a fost! 61 pp (Îlpp) ~ unde, ~ când Evaluează în interogații retorice, momentul de încheiere a ceva ca pe o limită exagerată, abuzivă Până când te joci așa cu mine? 62 pp (Îlpp) ~ și, ~ chiar așa Evaluarea maximă a aprecierii este făcută prin evidențierea voită a caracterului aparte Până și vara ți-e frig. 63 pp (Îc) ~ de Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei situații reiese din considerarea globală a numărului de repetări la un moment dat Poți repeta până de trei ori. 64 pp (Îc) ~ pe Exprimă faptul că evaluarea maximă a intensității unui fapt, unei stări reiese din tangența cu limita de declanșare a consecinței Iți iert multe, dar nici până pe acolo încât să minți. 65 pp (Îc) ~ la Arată că evaluarea maximă a intensității unui fapt, a unei situații reiese din considerarea modului de actualizare în corelație cu posibilitatea absolută de atins la un moment dat Crește până la cer puterea sa. 66-67 pp (Îlpp; îlav) ~ la sfârșit, ~ la urmă, ~ la urma urmelor (Exprimă atingerea limitei decisive, ce permite trecerea de la o stare la alta) în cele din urmă Vei accepta până la sfârșit. 68 pp (Îc) ~ la Exprimă atingerea sau intenția de a atinge limita de epuizare a modului de manifestare sau săvârșire a ceva A plătit până la ultimul ban. 69 pp (Îlpp) ~ la un punct Arată evaluarea valabilității criteriului pentru aprecierea a ceva Are dreptate până la un anumit punct. 70 pp (Îc) ~ la Evaluează atingerea limitei infime în însușirea unor cunoștințe A învățat carte până la glezne. 71 pp (Îlav) De la mână ~ la gură Într-un timp neobișnuit de scurt. 72 pp (Îcr de la) Exprimă unanimitatea unor elemente dispuse progresiv sau regresiv într-o ierarhie sau între limite antagonice Toți s-au bucurat de la mic până la mare. 73 pp (Îc) ~ la Evaluează, prin generalizare numerică, plafonul maxim până la care se poate aproxima mărimea unei cantități Au fost până la 50 de persoane. 74 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim în considerarea progresivă a elementelor de același fel Până la șase rude. 75 pp (Îac) Evaluează nivelul ultim atins în dispunerea prin ordonare a elementelor de același fel A încercat să intre la facultate până la a patra oară. 76 pp (Îc) ~ de Evaluează, prin măsurare, gradația maximă, în sens pozitiv sau negativ, atinsă la un moment dat A accelerat până la 150 km pe oră. 77 pp (Îc) ~ în, ~ întru Evaluează valoarea maximă a intensității de manifestare a unui fapt, a unei situații, prin îndeplinirea lor integrală Sătul până în gât. 78 pp (Îcr din) Exprimă încadrarea totală a elementelor dispuse între limite antinomice, în săvârșirea sau suportarea a ceva I-a spus totul, din fir până în păr. 79 pp (Îlav) ~ într-atât(a), ~ în așa măsură, (înv) ~ cât(ă), ~ în atât(a) (Evaluează gradul ultim al cantității, în corelație cu o consecință reală sau posibilă) În cel mai înalt grad Se enervase până în așa măsură, că nu putea vorbi. 80 pp (Îc) ~ peste Evaluează maximumul intensității unei stări, situații prin depășirea unei limite de suportabilitate sau toleranță L-am suportat până peste orice limită. 81 c Evaluează intensificarea maximă în efectuarea a ceva, prin atigerea unei limite ce nu poate fi depășită Dansează până transpiră. 82 c Evaluează imposibilitatea înfăptuirii unui lucru, prin extinderea locală sau temporală infinită Proști vor fi până e lumea.

RISIPIT, -Ă, risipiți, -te, adj. 1. Răspîndit în toate părțile; împrăștiat, răsfirat. Stelele sclipeau mărunt, risipite pe toată nemărginirea bolții. MIHALE, O. 184. Caracteristic pentru așezările omenești din Țara Moților e felul în care sînt risipite casele satului: cîteva case într-o vale și pe urmă restul satului împrăștiat pe dealuri, prin munți, prin văgăuni. BOGZA, Ț. 42. Ce să fie asta de n-am întîlnit eu... nici un suflețel de om p-aci la voi, fără numai grămezi, grămezi de oase de oameni, risipite colea șt colea? ISPIRESCU, L. 100. ◊ Fig. Mi-e sufletul în soarele de-amiază Pe holde risipit ca vîntul cald. BENIUC, V. 55. Stătu privind într-acolo, spre lumina risipită în depărtări și pe livada înmugurită. SADOVEANU, O. IV 389. A mele visuri risipite. VLAHUȚĂ, P. 33. 2. (Despre bunuri materiale sau morale) Cheltuit fără socoteală; irosit. Avere risipită. 3. (Despre cete, armate etc.) Pus pe fugă, alungat, înfrînt. Cetele de Ieși răzlețe erau... sfărîmate și risipite. SADOVEANU, O. I 255. Risipite se-mprăștie a dușmanilor șiraguri. EMINESCU, O. I 148. 4. (Despre un întreg) Stricat, sfărîmat; dărîmat, prăbușit. Munții Gorjului se arătau... ca niște sfinți făcuți cu var pe cel din urmă zid rămas al unei mănăstiri risipite. GALACTION, O. I 64. Văzînd mănăstirea așa de risipită și vechie, m-am întors îndărăpt. RETEGANUL, P. I 39.

OM s. m. I. 1. Ființă superioară, care se deosebește de celelalte viețuitoare prin faptul că posedă facultatea de a gîndi și de a vorbi și capacitatea de a crea unelte pe care le folosește în procesul muncii sociale. Nu mă temuiu de unturearec de oameri. psalt. hur. 2^v/2. Nădăiți-vă spr-insu tot zborul oamerilor (năroadelor d). psalt. 117. Deaca sîntem, oameni, iubitori de oameni să fim. coresi, ev. 40. Om amu cheamă-se nu numai bărbat, ce și muiare. id. ib. 251. Noi venim de la oameni botezați în numele tău (a. 1550-1580). cuv. d. bătr. ii, 418/4. Dat-am cartea mea acestor omene (a. 1588). ib. i, 51/4. Și ceastă carte să o cetească... între oamenri (a. 1600). ib. ii, 53/19. Dară tu, ome, cum și cîndu-ți va fi sfîrșeniia? moxa, 360/16. Cu aceastea ne plătești, nemulțămitoare oame? varlaam, c. 373. Fericite oame, ce fugi pururea? herodot (1645), 247. De vor fi mărturiile oameni buni și vestiți de credință, să să creadză și să nu să cearte. prav. 125. Să să părăsască omul de mîndrie. dosoftei, ps. 31/18. Fericit iaste omul care au aflat înțelepciunea. biblia (1688), [prefață] 3/48. Așea și tu, ome, deaca faci omului rău, apoi te căiești și vei să-i faci bine. fl. d. (1693), 45^r/15. Ai pofti, ticăloase oame, să fie pentru binele tău. NECULCE, L. 244, cf. ANON. GAR., LEX. MARS. 213, antim, p. xxv. O, bune oame, .aceasta ție Dumnezeu țe-au dat (a. 1777). cat. man. i, 562. Nice nu mai bagă Samă la oameni, budai-deleanu, Ț. 161. Tiranule, nemulțămitoriule oame! ce mă bați fără de nici o dreptate? țichindeal, f. 198/16. Tot omul după muncă... trebuie să să miște spre însănătoșirea trupului. golescu, î. 42. Eu nu cunosc altă faptă, afară de datoria iubirii de oameni. drăghici, r. 23/24. Omule, în aste versuri află-te și te cunoaște! conachi, p. 259. Robia și proprietatea cea mare trebuiră să producă în noua colonie stricăciunile lor... substituind robi la oamenii cei liberi. bălcescu, m. v. 6. Viforoase erau vremile cele vechi..., dar oamenii se nășteau tari. russo, s. 147. Omul sălbatic... înceta de a mai trăi înainte de a ști că a fost. bolliac, o. 33. Așa zice tot omul ce-n viitor trăiește. alexandrescu, m. 4. Ce fel de om este acela? filimon, o. i, 129. Te-or vide oaminii și m-or face de vorbă-n sat. alecsandri, t. i, 264. În fiecare om sînt cel puțin doi oameni: omul ideilor și omul simțirilor. maiorescu, CR. ii, 159. În orice om o lume își face încercarea, eminescu, o. i, 64. Numai iată ce aude glas de om. creangă, p. 198. E datoria lui să-ngrijească să aibă oamenii lefurile la vreme. caragiale, o. vi, 64. Omul, cîte limbi știe, de atîteori e om. slavici, o. i, 79. Dîndu-se de trei ori peste cap, [balaurul] se făcu om. ispirescu, l. 18. Vîslașii își dau binețuri cu oamenii de pe mal. vlahuță, o. a. 414. Multe bunuri are omul, Dar virtutea cea mai mare E să nu se ție mîndru. coșbuc, p. i, 75. Din neființă, oame, abea te-ai deșteptat. sbiera, f. s. 356. Iartă-mă dragă; mi-a scăpat o vorbă de om rău. d. zamfirescu, r. 26, Omul nu trebuie să se gîndească numai la ziua de azi. pamfile, j. i, 129. Nu poate fi decît un om bun. delavrancea, o. ii, 179. Grăuntele de speranță... nu părăsește pe om pînă nu-și dă ultima suflare. rebbeanu, i. 117. Omul obișnuit e un tip, pe cînd omul mare este un caz unic. ibrăileanu, s.l. 103, cf. minulescu, v. 18. Eu pînă la Dorna vreau să poposesc la hanuri, ori pe la oameni prin sate, să văd, s-aud. sadoveanu, b. 108, cf. cazimir, p. 58. Mă gîndeam, dacă și eu vreodată voi putea schimba destinul unui om. camil petrescu, u. n. 47. În hainele hărtănite... păreau orice, în afară de oameni. sahia, n. 74. Oameni timizi și modești care surîd ușor și vorbesc moale. teodoreanu, m. ii, 169. Baldassare Castiglione ne-a dat în Il Cortegiano... portretul omului desăvîrșit. oțetea,b. 219. Și se ivi o dată cu omul slobod, munca. arghezi, c. o. 28. La Goethe omul și opera fac unul și același lucru. ralea, s. t. i, 86. Rar se stinge setea de viață a omului, chiar cînd omul este izbit într-una de nenorociri. stancu, r. a. ir, 388. Partidul m-a învățat că sînt om și m-a învățat să-mi prețuiesc mintea. davidoglu, m. 45. Să măiestrim la jocul durerii și-al iubirii Și să-nflorim în oameni ascunsele grădini. deșliu, g. 21. Că nu-i om să nu glumească Și să nu păcătuiască. jarnîk-bîrseanu, d. 363. Trăia o păreche de oameni, un bărbat și-o muiere. RETEGANUL, p. iii, 3. Omul sfințește locul. zanne, p. ii, 372. Omul lucrător De pîne nu duce dor. id. ib. v, 394. ◊ (Învechit și popular, cu sens colectiv) Leșii vădzînd că s-au strînsu atîta om, cădzut-au cu rugăminte la hatmanul, neculce, l. 271. Multă lume de om a mai fost acolo, reteganul, p. v, 67. ◊ (Învechit, astăzi rar, adesea urmat de determinări care indică apartenența la o naționalitate, la o rasă, la un popor etc.) Acesta omu rimleanu iaste! cod. vor. 44/10. A se ceti... spre învățătură creștinilor oameni. coresi, ev. 1. Nu să cade omului grec a nu ști legile grecilor. biblia (1688), [prefață] 8/1. Eu, omul negru, am fost foarte bun, Mai întîi într-o plantație de tutun. deșliu, g. 42. ◊ (Urmat de determinări care arată domeniul de activitate, ocupația, profesia) Oamenii muncii v. muncă. Om politic v. politic. Omul legii v. lege. Omul datoriei v. datorie. Om de știință v. știință. Om de artă v. artă. Om de litere v. literă. Om de afaceri v. afacere. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prepoziția „de” și indicînd o însușire morală sau intelectuală, o stare socială sau materială etc.) Om de jos, om de-a firea, om de rînd, om de ispravă, om de cinste, om de credință, om de încredere, om de treabă, om de inimă, om de spirit, om de cuvînt, om de parolă, om de înțeles, om de bun simț, om de omenie, om de zahăr, om de nimic, om de paie, om de lume, om de război, v. cuv. ◊ (Calc după gr. v. cuv. ◊ (Calc după gr. ὁ υἱὸς τοῦ ἀνθρώπος, slavon. сынъ чловжчьскъ) Fiul omului = Iisus Cristos. (învechit) Om bun (și bătrîn) = martor (la un proces). În unele cazuri... făceau pe judecătorul și ispravnicii... cari chemau înaintea lor oameni buni (marturi). n. a. bogdan, c. m, 45. La aceste adunări și în alte împrejurări, în care satul trebuie să fie reprezentat, apar oamenii buni și bătrîni. panaitescu, o. Ț. 194. (Învechit, rar; calc după slavon. чловжкооуьиицл Om-ucigătoriu = ucigaș. cf. coresi, ap. dhlr ii, 365. (Regional) Oameni (sau oamenii cei) noi = miri (alrm i/ii h 363); proaspăt căsătoriți, însurăței (alr ii/i h 165/ 334). (În basme și superstiții) Omul de flori = personaj din basme, conceput ca fiind alcătuit din flori, sprijinitor al acțiunilor eroilor pozitivi. Îl scapă și de rîndul ăsta tot omu de flori. rădulescu-codin, î. 240. Poporul povestește despre omul de flori. h rv 58. Oameni de apă = ființe imaginare, cărora li se atribuie însușiri fizice omenești, dar care sînt socotite lipsite de grai. Cf. pamfile, bușm. 303. Omul (cel) alb = ființă imaginară care păzește comorile; înger. Omul ăl alb sau îngerul... cheamă pe cel ce vede flacăra înălțindu-se de trei ori. pamfile, com. 43, cf. 17. Sara în murgit s-a întîlnit cu un om alb. rădulescu-codin, î. 311. Oameni-lupi = vîrcolaci. [Vîrcolacii] ar fi niște oameni-lupi „cari înghit luna și soarele”. pamfile, cer. 99. ◊ loc. adv. Ca de la om la om = în mod sincer, deschis, prietenește. ◊ expr. Om ca (toți) oamenii = om obișnuit, care nu se deosebește prin nimic esențial de alții. Un om ca oamenii trebuie... să fie abonat la un cabinet de lectură (a. 1846). n. a. bogdan, c. m. 142. Moș Nichifor nu-i o închipuire din povești, ci e un om ca toți oamenii. creangă, p. 105, cf. 162. Odinioară Giaba-Efendi fusese om ca toți oamenii. delavrancea, o. i, 219. Ca omul sau (rar) ca toți oamenii = cum se întîmplă (sau se poate întîmplă) în mod obișnuit oricui. Moș Nichifor, ca omul cu grija, s-a suit în căruță. creangă, p. 133. Vrun păcat, vro greșeală, ca omul... delavrancea, o. ii, 370. Vream de mult să venim; dar, cu treabă, cu daraveri – ca omu – am tot dat zi peste zi. bassarabescu, v. 226. Ca oamenii = cu manifestări omenești ; cum trebuie, cum se cuvine. Dă și o farfurie de acolo, și niște furculițe, să mîncăm ca oamenii. vlahuță, ap. tdrg. La mintea omului v. minte. De către (sau dinspre, de-a) om = (despre animale de tracțiune, p. ext. despre părți ale uneltelor agricole) care se află în partea stîngă a carului, căruței, plugului etc. cf. damé, t. 29. Cotiuga are o roată mai mică de către om, și alta mai mare, din brazdă. pamfile, a. r. 40, cf. 51, TODORAN, GL., ALR I 334/283, ALR ll/141. Om bun = răspuns dat de către cel care bate la poartă, pentru a-l asigura pe stăpînul casei că vine cu intenții bune. Bătu la poartă. – Cine e acolo? îi zise dinăuntru... – Om bun, răspunse fata. ispirescu, l. 348. Oamenii buni, formulă de adresare. Oameni buni! an iarnă, bordeiu-mi arsese. alecsandri, p. i, 41. ♦ (În texte bisericești; de obicei la pl.) Popor, norod. Pasă cătră oamenrii (cătră norodul biblia 1688) mie aceștia de lă dzi. cod. vor. 104/3, cf. 148/3. Spăseaște oamerii săi. psalt. 48. Lăsat-ai fărădelegile oamerilor tăi. ib. 175. Cînd toarnă zeul prădarea oamenilor săi bucură-se Iacov. coRESi, ps. 139/13. ♦ Persoană care se remarcă prin calități morale, mai ales prin cinste și corectitudine. cf. lb. Să faci pe omul într-o societate unde nu sînt oameni. i. negruzzi, s. îv, 105. Ăla om, nu secătură! delavrancea, o. ii, 357. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Ave și sîială de dînsul căce era mai om decît toți. neculce, l. 110. Eram destul om să-mi țin firea, mai ales cu doamna Rădeanu, pe care de la început n-am putut-o suferi. gane, n. iii, 111. ◊ expr. A face (pe cineva) om = a educa, a instrui pe cineva dezvoltîndu-i însușirile umane caracteristice. Școala pe om, om îl face. pann, p. v. i, 174/22. Om pe sine = stăpîn pe voința și pe acțiunile sale; curajos. (Ironic) Văzîndu-l așa om pe sine, haiducul prinse să rîdă. gane, n. iii, 166. 2. (Adesea însoțit de determinări care indică un raport de dependență) Persoană care se află în slujba cuiva; persoană de încredere; cunoscut, prieten, rudă. Am muncit mult și cu oamenii mănăstirii (a. 1573). cuv. d. bătu. i, 23/11. Împăratul, gîndindu-se că Evlavie iaste dirept și al său om, învăță să le dea știre. varlaam, c. 394. [Martorii] să nu fie rudă – sau oamenii muierii. prav. 157. Trimisă la Eghipet la faraon, să-i lase oamenii să vie să facă jărtvă. DOSOFTEi, v. s. septembrie 6^V/18. Craiul... trimis-au pre omul său anume Krasinski, de au tăiat capul Tomșii. n. costin, let.² i, 447. Au și triimis fermanul pe omul inglezului. neculce, l. 145. Triimețind Grigorie Vodă pe Antonie pîrcălabu, omul măriei sale, ...i-au arătat cîte îi sînt trebuitoare (sfîrșitul sec. XVIII). let. iii, 196/31. Această veste veni și la Tomori... și la voevodul din Ardeal, de la oamenii lor. șincai, hr. ii, 152/10. Mi s-au trimis alăturata jalbă a lui Ion Ghimba, omul lui chir Mihale Curte (a. 1823). doc. ec. 276. Se întoarsă... poruncind oamenilor săi a se găti spre călătorie. goiuan, h. i, 3/30. Cum a intrat în odaia unde l-a dus omul boieriului, și-a pus armele în rînduială. creangă, p. 302. Nu știe și nenea Zaharia... că ești omul nostru? caragiale, o. vi, 78. Iacob de Buczacz, omul cardinalului, n-are să vie. delavrancea, o. ii, 21. Cînd năpădiră în crîșmă, amuțiră de tot pe oamenii lui George. rebreanu, i. 33. Primarul era omul boierului. i. botez, șc. 73. Acolo trebuie să se adune și oamenii stăpînirii, cu domnu subprefect. sadoveanu, b. 273. Acest Turnavitu este omul lui Bibescu. camil petrescu, o. ii, 156. Săraci ochișorii mei, Multă lume văz cu ei, Dar nu văz oameni d-ai mei, Ci lot negri străinei. jarnIk-bîrseanu, d. 200. ◊ Om de casă, om de servici, om de ocină, v. cuv. ◊ Expr. (A fi) omul (sau om al) lui Dumnezeu = a fi om bun, cinstit. Afară din slujbă era omul cel mai plăcut, sufletul cel mai bun și mai milostiv, omul lui Dumnezeu cum s-ar zice. ghica, s. 529. Ai dat peste niște oameni ai lui Dumnezeu, dar să fi fost cu alții... creangă, p. 254. Știam eu că dumneata ești omul lui Dumnezeu și ai să-i dai. călinescu, e. o. ii, 66, cf. ciaușanu, gl. (Ironic) Dă de știre lui Scaraoschi despre omul lui Dumnezeu cu năravul dracului. creangă, p. 48. Sărac bărbățelul meu, Toți oamenii zic că-i rău, Da-i omul lui Dumnezeu. jaunîk-bIrseanu, d. 461. Omul (sau om al) dracului v. drac ♦ Servitor, slugă. Umbla încet și mînca multă fasole cu mămăligă, cum se gătea pentru oameni în postul mare. brăescu, a. 23. Osul lasă-l pentru borșul oamenilor. id. ib. 38. ♦ Adept, partizan al unei idei, teorii, doctrine etc. Conul Mihalache, omul reformelor, progresistul înflăcărat, susține că o lege aspră trebuiește numaidecît. caragiale, o. iii, 43. 3. Persoană de vază, de seamă. Să-i grăiască Radului Vodă pentru dînsul, să nu fie uitat, fiind slugă de atîta vreme, și așteptînd în nărocul stăpînu-său să hie și el între oameni. m. costin, o. 90, cf. ALR ii/157. ◊ (Comparat ca un adjectiv) Am fost om și norocul m-a făcut și mai om. delavrancea, o. ii, 255. Îi mai om ca dumneata, Mai din oameni, mai din viță. mîndrescu, l. p. 151. ◊ Expr. A fi (om, fecior etc.) din (sau de) oameni = a descinde din părinți cu stare sau de neam. Lasă că-s din oameni, lasă că-s cunoscută de toți boierii... puteți întreba și pe kir Costea. alecsandri, t. 101. Și eu sînt ficior de oamini. id. ib. 1415. Se vedea bine a fi copil de oameni, ajuns aci din cine știe ce împrejurare. caragiale, o. iii, 1. Fata... să se mărite după un bărbat, care e om din oameni, adică după unul care are neamuri și amici. marian, nu. 45. Eu îs de peste deal, de la Mănăstireni; și noi sîntem din oameni. sadoveanu, o. vii, 280, cf. mîndrescu, L. P. 151, CIAUȘANU, GL., ZANNE, P. II, 382. A se face om sau (rar) a ieși la oameni = a ajunge în rîndul oamenilor înstăriți, a se îmbogăți. cf. CIAUȘANU, GL., ZANNE, P. II, 381. A face (pe cineva) om = a crea cuiva o situație avantajoasă din punct de vedere material și social. Nenorocitule! ți-ai aruncat norocul în gîrlă: te făceam om! caragiale, o. vi, 164.<br /><br />4. (În opoziție cu copil) Persoană matură. Cei doi băieți... crescuseră și se făcuseră oameni. d, zamfirescu, î. 23. Abia de se gîndedu părinții, care te-au dus pînă la marginea satului depărtat, de mînă, și ți-au sărutat ochii de copil, că ai să fii un om într-o bună zi și tu. arghezi, p. t. 15. 5. (În opoziție cu femeie) Bărbat. Omul și muierea-sînt din începutul lor una și aceeași ființă. MAHCOvici, D. 157/17. Mă știam că sînt legată Numai cu prietenie și cu inima curată Cătră omul ce cu cinste m-au iubit și mă iubește. conachi, P. 82. Mulțime de oameni și de femei, sîrbi și turci veniseră pe malul Dunării. bolintineanu, o. 267. Mese erau bașca pentru oameni, bașca pentru muieri și bașca pentru feciori. pitiș, sch. 107, cf pribeagul, p. r. 18, cv 1949, nr. 9, 15, GOROVei, cr. 242. Mult mă uit, mamă, cu dor, Und’e văd om în ocol Că tăte-s la rîndu lor. t. papahagi, m. 14, cf. abh. foliî. iii, 43, alr i 489/75,85, 148, 166,178, alr ii 3 334/105, zanne, p. ii, 2. ♦ (De obicei determinat prin „meu”, „tău” etc.) Soț. Va dzice omul muierii: nu voiu să mai mergi în cutare casă. prav. 106. Omu mieu a plecat la cîmp dinaintea Sîmpietrului. jipescu, o. 34. A-nceput să plîngă și să-l întrebe dacă știe el ceva despre ce s-o fi făcut omul ei. caragiale, o. n, 241. Nu cumva să bage omul ei de seamă, Ce isprăvi îi face fata, c-apoi joc! coșbuc, p. i, 249, cf. pamfile, j. ii, 157. Aruncă spre omul ei o căutătură. CAzimir, gr. 31. Eu, dragă cucoană Mărie, am trăit pe lumea asta, numai pentru omul acela al meu ș-am fost mulțămită și înflorită cu dînsul. sadoveanu, b. 265. Nu m-am plîns omului meu. stancu, d. 25. Vă rog să luați loc, zise ea. Omul meu nu-i acasă. beniuc, m, c. i, 40. Era limpede că omul ei ascundea ceva. pueda, d. 128. Numai eu că mi-am luat Frunză de măr pădureț, Om calic și tot măreț. jarnIk-bîrseanu, D. 168, cf. TOMESCU, GL, ALR I 291, ALR Ii/I h 129. ♦ (La vocativ) Apelativ familiar (explicativ, persuasiv, dojenitor etc.) cu care ne adresăm unei persoane de sex masculin. v. frate, nene. Măi, omule, da n-auzi că ne-am troienit? alecsandri, t. i, 115, cf. 263. Ia lasă-mă încolo, măi, omule. creangă, p. 160. Măi, omule, ai puțintică răbdare. caragiale, O. vi, 86. Ia ascultă, omule, dracul cel împelițat de dihor o să ne mănînce toate rațele. bujor, s. 30. Da cu cine să te împaci, omule? făcu Baciu trîntind paharul pe masă. rebreanu, i. 301. Omule, le credeam la Islaz... Ce e cu dumneata?... camil petrescu, o. ii, 22. Dar, omule, stai liniștit. preda, î. 165. ◊ Expr. (Învechit) Suflete ome = formulă de adresare utilizată în stilul retoric. Suflete ome, nime de aceia nu-ți pot agiuta. cod. tod. 213, cf. cuv. D. bătr. ii, 451/29. 6. (La sg.) O persoană oarecare; cineva; oricine. Mai rar om, care să poată lua dintr-însele. creangă, p. 211. Spunea omului verde în ochi, fie cine-a fi, cînd îl scormolea ceva la inimă. id. a. 151. După cum le spui dumneata, una și cu una fac două, n-are de unde să te mai apuce omul. caragiale, o. vi, 66, cf. bul. Fil. x, 72, pamfile, j. i, 129. Nu mai poate omul de tine nici să-și zică ocinașele! rebreanu, i. 44. Umblau tot felul de vești, de se încrețea carnea pe om. camil petrescu, o. i, 8. Bate om în poartă, iese tata să-l întîmpine. stancu, d. 143. II. 1. (art.) Numele popular al constelației boreale Hercule. dm. 2. (Regional; art.) Numele unui joc de copii (nedefinit mai îndeaproape). cf. pamfile, j. i, 5. ♦ Partea bombată a arșicelor. cf. ddrf, ȘĂiNEANU, PAMFILE, J. II, 44. 3. (Regional, în sintagma) Om rău = varietate de struguri (nedefinită mai îndeaproape). cf. BARON ZI, L. 94, h II 165, 207. – pl.: oameni și (învechit) omeni, omene. – gen.-dat.: omului și (regional) omuli (alr i 96/96, 289, ib. 124/780), omulu (alr ii/i mn 39,2 212/531). – voc.: omule și (învechit) ome, (învechit și regional) oame. – lat. homo.

MINARÉT s. n. Turnul înalt al geamiilor (din vîrful căruia hogea cheamă pe credincioși la rugăciune); (învechit) minarea. Cf. COSTINESCU, ALEXI,, W. S-arată-n galbenul ce scade Topindu-și fața In azur O minaretă cu arcade. MACEDONSKI, O. I, 55. Departe înainte se văd, între cer și apă, minaretele din Rusciuc. VLAHUȚĂ, ap. CADE. Oamenii lui Ibraim. . . scot [caicul] la larg, în splendoarea albastră – cu minarete rigide, în cer, cu minarete tremurătoare, în apă – a Cornului de Aur. GALACTION, O. A. I, 403. Acolo jos, peste cununa Întunecatului boschet, Sclipește-n aer semiluna Din vîrful unui minaret. TOPÎRCEANU, P. 134. Într-o clipă întrevăzu orașul cu palmieri, clădirile albe și cubice, minaretele, moscheele, deșertul. C. PETRESCU, A. 281. Ruine de arhitecturi romane, alaiuri de minarete ridicate de sultani. BRĂESCU, A. 217. Tainice moschei, Pe soarele din apă plimbîndu-și minaretele. LESNEA, A. 56. În acea copleșitoare amiază pontică totul încremenise . . . începind cu gíturile de girafă ale minaretelor. TEODOREANU, M. U. 95. Deasupra Cornului de Aur, cununa Stambulului se desfășura cu minaretele-i subțiri. SADOVEANU, O. X, 293, cf. BART, S. M. 47. Atît de multe sînt. . . turlele albe și ascuțite ca niște săgeți cu inele ale minaretelor, încît călătorii sînt vrăjiți. CAMIL PETRESCU, O. III, 102. - Pl.: minarete. – Și: (neobișnuit) minarétă s. f. – Din fr. minaret, germ. Minarett.

NISCAI adj. nehot. invar. (Învechit și popular; precedă substantive la plural) Care este, se află într-o cantitate nedeterminată, oarecare, într-un număr nedeterminat, oarecare; (învechit și popular) niscaiva. Cînd avăm nescari pizmitori spre noi, nu trebuiaște să ne descoperim cătr-înșii isprăvirea noastră. coresi, ev. 385. Să nu-ț paie măriei tale că sintem nescari oameni răi și grei. varlaam, c. 372. Să cunoască niscare lucrure neștiute (a. 1645). gcr i, 116/11. Omul cela, ce-i vor fura bucatele și avuțiia, poate să cearce pren toate casele, pre unde-ș va prepune, sau va cunoaște niscare seamne de furtușag. prav. 30. Nescare oameni de simențiia noastră (a. 1660). bul. com. ist. iv, 17. Au venit niscari vrăjmași asupra țăriei (cca 1660-1680). gcr i, 177/35. Nescare credincioși. dosoftei, ap. bv i, 225. Cu umilință te rugăm ca, de vei afla niscare lunecături în lucrul acesta al nostru, să nu blestemi (a. 1682). bv i, 250. Iară, de ar ieși de undeva nescare zapisă asupra aceștie văndzari a noastre, să nu să creadză (a. 1683). bul. com. ist. iv, 36. Avînd grije să nu se facă nescare amestecături pentru dînsul. n. costin, let. i a, 125/8. N-au supărat Nicolai Vodă... pre lăcuitori cu niscai dări grele. axinte uricariul, let. ii, 152/5, cf. anon. car. Cînd venea niscare soli de undeva, ei să punea în poartă de-i oprea. anon. cantac., cm i, 166. Niscare izvoade slovenești (a. 1713). bv i, 551. Să nu să facă nescai amestecături să nu poată ieși oamenii lor (a. 1720). bul. com. ist. iv, 48. Niscari izvoade grecești (a. 1746). bv ii, 92. Vor mai afla niscari zapise a locului acestuia (a. 1761). uricariul, vii, 28. Să ne întoarcă cu niscari cuvinte. mineiul (1776), 110^v2/27. De vor fi niscarii copii furi sau tălhari (a. 1777). cat. man. i, 561. Aseminea grăiri hotărîte pentru nescari întîmplări. molnar, ret. 17/7. Acolo, de putoarea niscărora cărbuni aprinși bolnăvindu-se, au răposat. șincai, hr. i, 53/25. Niscare coaste, pre care cresc tufe de brad. economia, 91/18. Niscari preposiții din linba cea latinească. maior, ist. 247/7. Faptele toate... Pre puține... Să nu fie schimosite, Sau cu nescare nebunii spoite. budai-deleanu, t. v. 107. Să cadă în nescai nevoi și necazuri grele. drăghici, r. 37/25. Se gîndi nițel, ca cum ș-ar fi pregătit nescai vorbe spre răspuns. gorjan, h. i, 6/9. Toată corabia are cîteva saloane... apoi niscare cămăruțe mici, numite cabine. codru-drăgușanu, c. 50. Niscai locuri pustii Ce sînt lăcaș la sălbatici. conachi, p. 231. Să conchieme la biserică și pe fruntașii din celelalte comune... că are să le vestească nescari ordinațiuni venite de la împăratul. barițiu, p. a. i, 660. Ca în nescari vii icoane Tot ținutul revedeam. mureșanu, p. 20/15. Nu-i venea a crede să fi făcut bărbatu-său niscai fapte minunate. ispirescu, l. 217. Părinții respectivi n-au alți copii legitimi sau niscai rude de aproape. marian, na. 61. El socotea mai degrabă că e vorba de niscai avocați ori ingineri hotarnici. c. petrescu, r. dr. 32. Dacă îi zic să-i mai dăm niscai tărîțe, ceva, sfinția sa se răstește la mine. stănoiu, c. i. 116. Cum dai murele? – Trei pitaci cofăielu... Ori nișcai vechituri să îmbrac copiii. brăescu, a. 51. Ce-i colo sus, în ceruri, în zenit?... Par niște porumbițe, niscai lebezi. arghezi, c. o. 127. Filip își plimbă privirile, cu înțeles, de la Lenuța, care rînduia niscai farfurii într-un dulap, la Olteanu. v. rom. martie 1954, 43. Doi inși pe care, după felul cum arătau, îi asemuiră cu niscai clănțăi de la prefectură. pas, l. i, 290, cf. galan, b. ii, 72. S-adună Costandin și Culai De-i lucră candriului niscai botniți de piatră. deșliu, g. 25. A luat vreo 2 400 kg de cereale..., niscai cartofi, ceapă, floarea-soarelui. barbu, z. 116. D-oi mai avea niscai zile, Ca mîine Mă-ntorc la tine. teodorescu, p. p. 614. Nimeriră pe-acolo nescai vînători. reteganul, p. i, 46. Nescari linguri de pleu, Să mănînce cu ele oleu. marian, nu. 666. Nu gîndiți că vorbim glume Ori niscai basmuri din lume. pop., ap. gcr ii, 315. D-aoleo, nene Matei, Roagă-te d-ale fomei Să jupoaie nescai tei. zanne, p. vi, 200. Să găsească nițicai gîște. Mat. folk. 99. ◊ (Precedă substantive la sg. cu sens colectiv sau nume de materie) Ei șupesc... ca niște lupi zvăpăiaț[i] și sălbatici, cînd răpesc niscare stîrv (a. 1642). gcr i, 95/16. Va aduce niscare dobitoc, de-l va băga în țarină. prav. 17. Va găsi niscare comoară pre loc domnesc. ib. 81. Va fi băut niscare băutură. ib. 128. Acolo să hie pus niscai pedestrime. m. costin, let. i, 340/1. Au trecut... vercine cu niscare vită făr’de răvașul ierbarilor (a. 1685). bul. com. ist. v, 213. Păstoritul vitelor cu o nebăgare de samă ar fi pricinuit lăcuitorilor de acolo nițcare pagubă (a. 1835). ștefanelli, d. c. 407. Să înainteze pe teritoriul străin și grosul infanteriei și niscai cavalerie. v. rom. august 1958, 47. Sus în poarta raiului, Jos poalele cerului, Este-o peatră, Nescar peatră Și-o chilie De tămîie. marian, î. 177. Să năcrește neșcai lapte. alr ii 3 494/27, cf. 6 245/27, alr sn i h 139/812. – Accentuat și: (regional) niscai. alr i 316/815, 802/940. – gen.-dat.: (învechit, rar) niscărora. – Și: (învechit și regional) nescai (accentuat și nescai, alr i 804/846, alr sn i h 139/812), nescari, (învechit) niscar (clemens), niscare, niscari, niscarii, nițcare, nescare, nescarele (lb), (regional) nișcai, nițicai, nescar, neșcai adj. nehot. invar. – lat. nescio qualis.

DINTRU prep. (Mai ales înaintea lui „un”, „al”, „însul”, „acest”, „o dată”, cu elidarea vocalei finale proprii) 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Privește dintr-un colț al sălii. ◊ Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbește cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenența) Facem parte dintr-o lume nouă. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică momentul plecării) De la. Pleacă dintr-o clipă într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care indică originea, proveniența) Din. Planta se dezvoltă dintr-o sămânță. 5. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Din. Și-a făcut o scurtă dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arată starea de la care se trece) Se trezește dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pușcă). ◊ Loc. adv. Dintr-o dată = cu o singură mișcare; pe neașteptate; brusc, deodată. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie și trăiește dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indică materia) Din. Mănăstirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. S-a supărat dintr-o nimica toată. – De⁴ + întru.

DINTRU prep. (Mai ales înaintea lui „un”, „al”, „însul”, „acest”, „o dată”, cu elidarea vocalei finale proprii) 1. (Cu sens local) Din, dinspre. Privește dintr-un colț al sălii. ◊ Dintr-acolo = din partea aceea. 2. (Partitiv) Din. Vorbește cu unii dintre noi. ♦ (Indicând apartenența) Facem parte dintr-o lume nouă. 3. (Cu sens temporal; introduce un complement circumstanțial care indică momentul plecării) De la. Pleacă dintr-o clipă într-alta. ♦ (Introduce un atribut care indică timpul desfășurării unei acțiuni) Din, petrecut în... Mi-a povestit o întâmplare dintr-o dimineață de vară. 4. (Introduce un complement care indică originea, proveniența) Din. Planta se dezvoltă dintr-o sămânță. 5. (Introduce un complement indirect care arată obiectul unei prefaceri) Din. Și-a făcut o scurtă dintr-un palton. ♦ (Introduce un complement indirect care arată starea de la care se trece) Se trezește dintr-un somn greu. 6. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Cu. A nimerit dintr-un foc (de pușcă). ◊ Loc. adv. Dintr-odată = cu o singură mișcare; pe neașteptate; brusc, deodată. 7. (Introduce un complement instrumental) Cu. Are pensie și trăiește dintr-însa. 8. (Introduce un atribut care indică materia) Din. Mănăstirea dintr-un Lemn. 9. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. S-a supărat dintr-o nimica toată. – De⁴ + întru.

COLO adv. Acolo; ici ... colo, într’o parte... într’alta; colo și colo, din loc în loc, din cînd în cînd; de ~ pînă ~, de ~ ~, dintr’un loc într’altul: cîți-va nespălați de mazili se purtau printre oameni de ~ pînă ~ (CRG.); umblînd baba, de ~ ~, rebegită de frig (VLAH.); cît ~, la oare-care depărtare, mai la o parte: atîta zise, și se dete mai cît ~ uitîndu-se la meseni și rînjind (ISP.); cît de de ~, departe, de la distanță: boiul lui... îl arăta cît de ~ a nu fi de argat prost (ISP.); cînd ~ 👉 CÎND.

DRUM (pl. -muri) sn. 1 Intindere de loc bătătorit, pietruit, etc. pe unde umblă oamenii cu picioarele, cu trăsura, cu carul, cale: Pe ~ul de costișe ce duce la Vaslui (ALECS.); unde se întîlnesc ~urile, la împreunarea celor două văi... este o moară (SLV.); ~ de țară, șosea: printre aceste rămășiți de locuință și muncă omenescă, trecea ~ul de țară (CRG.); ~ mare, locul de trecere al tuturor, pe unde umblă toți oamenii cînd se duc de la un loc la altul: bătrîni, însurăței, flăcăi... se îndeasă la ~ul mare care duce la vatra satului (DLVR.); hoț de ~ul mare, care atacă oamenii în drum spre a-i jefui; a ținea ~urile, a) a umbla fără rost, haimana; b) a sta în calea oamenilor spre a-i jefui: carile va ținea ~urile și căile oamenilor de va fura... să-l arunce în ocnă (PRV.-MB.); Ⓕ: a merge, a călca (pe) alătura cu ~ul, a nu merge pe drumul drept, pe calea cinstită; Ⓕ: a vorbi alăturea cu ~ul, a) a vorbi în neștire, proastește; b) a scoate din sărite; Ⓕ: a aluneca alăturea cu ~ul (RV.-CRG.), a se abate de la subiect, de la chestiune; a bate ~ul (sau ~urile), a fi (mereu) pe ~uri, a umbla mereu în toate părțile, fără a se opri undeva, fără a se așeza într’un loc, a umbla fără căpătăiu: bine-ți șede... să umbli lela pe ~uri în halul acesta (CRG.); De trei nopți și două zile bate ~ făr’ de popas (VLAH.); (P): cine umblă pe toate ~urile, nu ajunge nicăieri (ZNN.), cel ce se apucă de multe, nu ajunge la nici o ispravă; 👉 CAR; în ~, în mijlocul drumului, în cale, pe jos: banii îi găsești în ~ și tot trebue să-i numeri, se zice aceluia care nu-și face socoteala baniilor, care, primindu-i de la altul, îi bagă în buzunar fără să-i numere; a-i sta în ~, a-i forma piedică, a-i sta înainte pe unde trebue să treacă; Ⓕ: a lăsa, a rămînea pe ~uri, în cea mai mare sărăcie, fără să aibă unde să-și plece capul ¶ 2 🚝 ~ de fier, cale ferată (👉 CALE 6) ¶ 3 Direcțiunea către care se îndreaptă, calea pe care trebue s’o urmeze cineva: a apucat ~ul spre răsărit; care-i ~ul spre poștă? a-i arată ~ul, a rătăci ~ul; (P) F: pe ici ți-e ~ul! a plecat iute, a șters-o: luînd nucile pe care le ochise, încălecă și, pe ici ți-e ~ul! (ISP.) ¶ 4 Distanță, depărtare de la un loc la altul, cale de umblat: e un ~ lung pîn’ acolo ¶ 5 Călătorie; (P): călătororului îi șade bine cu ~ul (BR.-VN.), cel ce călătorește trebue să pornească de vreme și să nu stea mult locului; Ⓕ: a-și căuta de ~, a se duce într’ale sale, a nu se opri ca să se amestece în treaba altora; a se găti de ~, a se pregăti să plece, a-și face preparativele de plecare; în ~, în timpul călătoriei, pe cînd umbla pe cale; la ~, în călătorie: a porni la ~; la ~, mănîncă omul ce găsește (ZNN.); ~ bun, urare de călătorie bună aceluia care pleacă undeva; foaie de ~ 👉 FOAIE ¶ 6 A da ~ul, a) a lăsa liber, a slobozi, a lăsa să plece: calului îi dete ~ul să pască pe unde va voi (ISP.); b) a pune în mișcare; c) a da curs liber: e foc, dar se stăpînește, nu-și poare da ~ul supărării (BR.-VN.); d) a deslega; a da ~ul unui nod; e) a permite să intre: a da ~ul în casă ¶ Peste ~, în față: șade cu casa peste ~ de noi ¶ 8 💫 ~ul robilor (ISP.), calea laptelui (👉 CALE 7) [srb. drum < gr. δρόμος].

AȘA² adv. 1. (Arată modul în care se îndeplinește o acțiune) În felul acesta, în modul acesta; astfel. Așa mi-a spus Ion să-ți scriu, Iubească-ți-l pămîntul! COȘBUC, P. II 60. Iar eu încălecai p-o șa și vă spusei dumneavoastră așa. ISPIRESCU, L. 7. Dacă așa au vrut cu mine părinții... apoi așa să rămîie! CREANGĂ, P. 86. Iar colo bătrînul dascăl... Uscățiv așa cum este, gîrbovit și de nimic, Universul fără margini e în degetul lui mic. EMINESCU, O. I 132. Vorbind așa, au ajuns aproape de Tecuci. NEGRUZZI, S. I 138. ◊ Expr. Așa o fi = poate, e posibil. Și așa (cu accentul pe «și») = în orice caz, oricum, tot. Lasă-l să vie... să văd și eu cum sînt zmeii, că, și așa, pînă acuma n-am văzut nici unul. RETEGANUL, P. V 29. Nici așa = oricum ar fi, tot. Nu-i dau sfaturi, căci nici așa nu mă ascultă. Și așa, și așa = și într-un fel, și într-altul. Lucrul se poate face și așa, și așa. Ori așa, ori așa = sau într-un fel, sau într-altul. Să nu plecați pînă ce nu veți avea cuvînt de la mine – ori așa, ori așa. GALACTION, O. I 179. Hai dă răspuns... ori așa, ori așa. CREANGĂ, P. 331. Așa... așa... = după cum... astfel... Așa mi-a spus, așa am făcut. Așa și așa = a) (cu accentul pe primul element) potrivit, nu prea bine. A venit un tînăr îmbrăcat așa și așa; b) (cu accentul pe ultimul element) în felul în care s-a arătat. Tînăru... a făcut așa și așa, și numaidecît a plecat. ISPIRESCU, L. 166. Azi așa, mîine așa sau tot așa și iar așa = continuînd mereu în felul acesta, mereu la fel. Tot așa și iar așa, au rămas... casele... neînchiriate. CARAGIALE, O. II 157. Nu era paradie ori vreun alai sau serbare ca să nu fie și el acolo. Azi așa, mîine așa, el făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri. ISPIRESCU, L. 192. Nici așa, nici așa = nici într-un fel, nici în altul. ◊ (Cu nuanță conclusivă, mai ales precedat de «și», se întrebuințează spre a relua firul povestirii sau spre a rezuma cele povestite) Tocmai în ziua aceea bucătarii curții se îmbătaseră... Și așa rugată fiind cu stăruință, se apucă și ea de găti niște bucate înfricoșate. ISPIRESCU, L. 23. Și așa, s-a păgubit sărmana capră și de cei doi iezi, da și de cumătru-său, lupul, păgubașă a rămas. CREANGĂ, P. 33. ◊ Loc. conj. Așa că... = deci... ◊ Expr. Așa zicînd = pentru a spune astfel, după cum se spune. Așa fiind = în împrejurările acestea. ♦ (Echivalent, ca înțeles, cu un pronume demonstrativ) Aceste, acele lucruri. Dac-am auzit așa, am zis și eu în gîndul meu că are întrucîtva dreptate maica dăsăgărița. CREANGĂ, P. 116. El așa dac-auzea Fug-acasă că-mi pleca, Pe ochi negri se spăla. TEODORESCU, P. P. 66. 2. (Întrebuințat mai ales cînd se explică o situație sau se citează ceva în continuare) După cum se va vedea îndată, după cum se va spune, în felul următor. Basmele încep așa: «Cic-odată, undeva...». CASSIAN, în POEZ. N. 106. Să-i spui Rareșoaii așa: «Mamă, mie mi-a venit ceasul, vreau să mă însor». DELAVRANCEA, A. 98. Acum, ea, tristă, din cort ieșise... Iar glasu-i jalnic așa cînta: «Crai nou, strălucite! Plînsă m-ai găsit». ALECSANDRI, P. I 21. Drăguțu-său o vedea Și din grai așa-i grăia... JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. (Urmat de o propoziție secundară introdusă prin conj. «că», «să» sau «de») Așa veni împrejurarea, de nici împăratul Verde nu cunoștea nepoții săi, nici craiul nepoatele sale. CREANGĂ, P. 183. (În asigurări, în mărturii, în rugăminți) a) Cum am arătat. Tată, iată, ia și acest lapte... unge-te și cu dînsul, așa te rog. ISPIRESCU, L. 158. b) După cum îți spun. Așa să trăiesc! zise Iancul rîzînd. NEGRUZZI, S. I 30. 3. (Ca afirmație, mai ales ca răspuns la o întrebare) Chiar precum se spune, întocmai; da. Așa este, Vidro fa? – Așa-i Stoiene, așa! La HEM. ◊ (Ca exclamație de încurajare, de obicei însoțit de «hop», «măi», mai ales ca refren în strigăturile de joc) Așa, copile, nu te lăsa!. ▭ Toți gura să mi-o asculte, Mîndrele să mi-o sărute! Hop așa, măi! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 362. ◊ Expr. (în întrebări) Așa (e)? sau nu-i așa? = am dreptate sau nu am? Nu-i așa, jupîneșică? Mai zi, dacă ai ce! – Poate să fie ș-așa, moș Nichifor. CREANGĂ, P. 119. Așa e că se însoară? strigă ea cu glas spăriet. NEGRUZZI, S. I 50. (Arată surprindere, uimire) Așa? sau cum așa? (cu accentul pe «cum») = adevărat să fie? (Arată indignare, mînie) Așa?! sau așa stă treaba?! = va să zică astfel stau lucrurile?! Așa?! În loc să-ți dai osteneală ca să afli și gîndul oamenilor, tu nu știi nici măcar ceea ce vorbesc ei? CREANGĂ, P. 146. Așa, da! sau vezi, așa! = sînt de acord, mă învoiesc cu ceea ce spui (sau faci) acum. (Cu o nuanță glumeață, de șiretenie) Mai așa (cu accentul pe «așa») = a) desigur, firește. Așa-i c-a venit rîndul meu? – Mai așa! CREANGĂ, P. 54; b) nu prea tare. Tu s-o joci, dar mai așa, Liniștit, cum joci pe-o soră. COȘBUC, P. I 136. Cam așa = exact, după cum zici. Care va să zică, tu te-ai ținut după noi și știi tinde mergem noi noaptea. – Cam așa. ISPIRESCU, L. 239. Așa zău, se întrebuințează ca afirmație a unui lucru de necrezut, de mirare. Așa zău!... după ce m-o strîns vîrtos în chingi... apoi m-o scos la muștru. ALECSANDRI, T. 4. 4. (Stabilește identitatea; de obicei în corelație cu «precum», «după cum», «cum» și adesea precedat de «tot») În același fel, tot astfel, asemenea, la fel. Cînd aș ști că-mi vei fi de ajutor să sfîrșesc ce-am pus de gînd, mai-mai că aș face așa precum zici tu. ISPIRESCU, L. 16. Bate acum și tu găina să-ți aducă galbeni, c-așa am bătut eu cucoșul. CREANGĂ, P. 69. Și eu mai tot așa am pățit. CREANGĂ, P. 131. Cum îți vei așterne, așa vei dormi. Cum vei semăna, așa vei culege. Cum înnozi, așa deznozi. ◊ (Stabilește o comparație) Oameni bătrîni, așa ca tine. CREANGĂ, P. 313. Răsai din umbra vremilor încoace, Ca să te văd venind-ca-n vis, așa vii. EMINESCU, O. I 120. Trandafirul rău tînjește Dacă-l smulgi de unde crește; Tot așa tînjesc și eu Fără de sătuțul meu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 202. ◊ Expr. Și-așa mai departe = etcetera. 5. (Urmat de o propoziție consecutivă sau explicativă) Atît de tare (mult, mare, bine etc.), într-atîta. Un luceafăr se așază pe fruntea ei, și așa strălucea, de orbea pe cei ce se uitau asupra dinților. ISPIRESCU, L. 38. Nu te grăbi așa, Harap-Alb, că te-i pripi. CREANGĂ, P. 272. ◊ (Accentuează înțelesul unui adjectiv, al unui adverb sau al unei locuțiuni adverbiale, de care se leagă, de obicei, prin prep. «de») Te uiți așa de galeș la mine! ISPIRESCU, L. 15. De din vale de Rovine Grăim, doamnă, cătră tine. Nu din gură, ci din carte, Că ne ești așa departe. EMINESCU, O. I 149. Avea un aer așa de dulce, așa de încîntător! NEGRUZZI, S. I 64. Niciodată mîndrul vultur... De o prad-așa bogată încă nu s-a-ndestulat. ALEXANDRESCU, P. 138. Dorul, mîndră, de la tine Peste multe dealuri vine. Ș-așa vine de fierbinte, Să stau în loc m-aș aprinde; Ș-așa vine de cu jele, Pare c-am făcut tot rele... Ș-așa vine de cu greu, Pare c-am făcut tot rău. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 124. ◊ (Intercalat între articolul nehotărît și adjectiv) Toți... lăudau pe fiul de împărat pentru o așa nimerită și neașteptată alegere. ISPIRESCU, L. 38. Teamă mi-e că, acordîndu-mi mie o așa amicală și lingușitoare precădere, n-ai nimerit tocmai bine. ODOBESCU, S. III 9. Ce răspuns să dai la un așa bun cuvînt? NEGRUZZI, S. I 70. ◊ (În legătură cu numerale nehotărîte) Ce v-ați adunat așa mulți? DUMITRIU, B. F. 13. ◊ Loc. adj. Așa-zis sau așa-numit = pretins. Așa-zisa știință din țările burgheze. ◊ Expr. Ia (sau iacă) așa sau uite-așa = a) (demonstrativ) Of, crăișorule! crede-mă că, să aibi tu puterea mea... lumea aceasta ai purta-o, uite-așa, pe degete. CREANGĂ, P. 190; b) (demonstrativ vag, folosit de vorbitor ca un fel de introducere la cele ce urmează) Privind cu nedomirire, ia așa, numai ca să zică și el că face ceva, bălăcea cu nuiaua prin apă. ISPIRESCU, L. 34. Parcă ești nu știu cum... vorbești și tu, ia așa, în dodii cîte odată. CREANGĂ, P. 154; c) în felul acesta, cum spusei. Și iaca așa, oameni buni, s-a izbăvit Ipate și de dracul și de babă. CREANGĂ, P. 179; d) (exclamativ, indică încăpățînare, capriciu, arătînd că nu se mai admite nici o replică) Eu nu dau ostrovul pentru asemenea faptă. Iac-așa! GALAN, Z. R. 124; e) (popular, în strigături) Foaie verde, iac-așa! Dragu-mi-i de dumneata. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. ◊ (Popular, urmînd după un adjectiv) Cum s-ar putea crede, cum este de obicei. Doi copii, o fată și-un fecior, nu frumoși așa, ci cum n-au mai fost, dar nici nu vor mai fi. RETEGANUL, P. II 33. 6. (Se întrebuințează adesea precedat de «numai», în locul unor adverbe sau locuțiuni adverbiale care nu-i vin în minte vorbitorului în momentul vorbirii; sensurile lui reies din context) a) Cu ușurință, ușor, repede, cu una cu două. Nu-l înjugi așa, cu buna. Pe vițel, și Rada-i slabă, Știu flăcăii! Și-și fac, seara, Pe-aici veșnic ceva treabă. COȘBUC, P. I 96. Făcu cunoștință cu toți fiii de domni și de boieri și învață de la dinții, ia, numai așa, auzind și văzînd, toate obiceiurile: cum să mînuiască sabia... cum să întinză arcul și să ochească. ISPIRESCU, L. 192. b) La întîmplare, la nimereală, într-o doară. Vorbește și el așa, ca să nu tacă. c) Oricum, după bunul plac. Fata nu-i de cele de pe drumuri, s-o luați numai așa, cum s-ar întîmpla. CREANGĂ, P. 262. d) (Exprimă o restricție, o rezervă, sau redă o afirmație vagă) Nu-i vorbă, că noi tot ne facem feliul, așa, cîte odată CREANGĂ, A. 4. Și-apoi ce mi-i cere așa, ca hurta? CREANGĂ, P. 156. e) Dintr-o dată, ca din senin. Mie mi-a venit, așa, să te îndemn să tai merii ăia. ISPIRESCU, L. 64. f) Pe nesimțite, fără a-și da seama. Și dus așa de-un gînd, Strîngea cuțitu-n pumn, cătînd Cu-atîta drag la el. COȘBUC, P. I 231. g) Pe degeaba, fără pretenții de răsplată. Ci-s copilă tinerea... Și dau gură num-așa. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 405.