OMENESC, -EASCĂ adj. 1. Care aparține omului sau genului uman, privitor la om sau la genul uman, propriu înfățișării sau firii omului; uman. Dereptu giudecaret fii omenrești. psalt. hur. 48^r/16. Toată firea fieriloru și pasăriloru... muncescu-se cu firea omerească (omului n. test. 1648). cod. vor. 124/6. Ca se nu grăiască rostul mieu lucrul omerescu (oamenilor h). psalt. 22. Dereptatea amu, de demult iaste avuțiia fireei omenești. coresi, ev. 23. Să-ți arătu un iazeru de focu, unde se muncescu gintul omineșcu (cca 1550-1580). cuv. d. bătr. ii, 350/17. Purtînd grije pentru izbăvirea sufletelor omenești (a. 1642). gcr i, 97/27. Lucrurile, carele vor fi mărturisite... dă săngură firea omenească. prav. 276. Dumnădzău să mănie pre semețiia omenească (a. 1661). gcr i, 182/7. Neamul omenesc urmează numai lucrurile ceale deșarte. biblia (1688), [prefață] 3/26. Au îmbogățit firea omenescului suflet (a. 1702). gcr i, 344/28. Firea cea mișală oamenească. n. costin, ap. gcr ii, 10/23. Au așezat pre Demostene însuș stăpîn și monarh preste voința omenească. molnar, ret. 7/3, cf. șincai, hr. i, 83/35. Nu vede omenească viță. budai-deleanu, ț. 126, cf. lb. Nici întru o parte videa semn de lăcuinți omenești. drăghici, r. 38/26. Agricultura este maica neamului ominesc. kogălniceanu, s. 5. Iar noi n-om cruța a zice cătră omeneasca fire... Că mintea cu cîtu-i tare, cu atîta mai mult lucrează. conachi, p. 287. Misia istoriei este a ne arăta... această dezvoltare a simțămîntului și a vieții omenești. bălcescu, m. v. 3. Ca toate revoluțiile în lucrurile sau ideile ominești, goana cuvintelor ce se părea străine începu cu furie. russo, s. 57, cf. negruzzi, s. i, 48. Dar pe tine, an tînăr, te văz cu mulțămire! Pe tine te dorește tot neamul omenesc! alexandrescu, o. i, 86. Ești om?... O, nu, în pieptu-ți nimic nu-i omenesc, alecsandri, t. ii, 184. O, teatru de păpușe, ...zvon de vorbe omenești, Povestesc ca papagalii mii de glume și povești. eminescu, o. i, 157. De ce mergi înainte, numai peste pustietăți dai; parcă a pierit sămînța omenească de pe fața pămîntului. creangă, p, 201. Trup omenesc de n-ar fi, s-ar frînge. delavrancea, s. 9, cf. vlahuță, o. a. i, 10. Între dînșii parcă se ridicase un zid de piatră așa de înalt că nici o mînă omenească nu l-ar mai fi putut dărîma. rebreanu, i. 334. Strigă-n vale Topologul Și-a lui larmă, cînd și cînd, Ca o voce omenească Pînă sus pe culmi tresare. topîrceanu, b. 23. Ce mîni sărace, omenești, Pol prinde-n ele fumuriile-i povești. cazimir, p. 47. Ogarul o privi cu o mustrare omenească în ochi. c. petrescu, c. v. 369. Poetul cîntă sentimentul etern omenesc al iubirii. sadoveanu, e. 81. Importanța limbii în procesul de apariție a omului, în dezvoltarea societății omenești. contemp. 1954, nr. 387, 5/1. Porțiunile largi din lungul văilor constituie locurile cele mai bune pentru așezări omenești, probl. Geogr. i, 99. Nu vreau arme ominești, Că eu am arme drăcești. alecsandri, h p. 39, cf. sbiera, p. 5. În lume n-ar mai fi copii omenești să-i întreacă în frumsețe. reteganul, p. ii, 23. ◊ Fiul omenesc = lisus Cristos. ◊ (Substantivat, n. la sg.) Fața marelui scriitor, unică prin monumentalitatea și omenescul ei. bogza, m. s. 91. Probabil că nu-ți dai seama exact ce reprezintă această cifră? Cît omenesc cuprinde. scînteia, 1960, nr. 4 854. ♦ (Substantivat, la pl.) Lucruri, fapte caracteristice omului. Că nu cugeți cealea ce sînt ale lui Dumnezeu, ce omeneștile. coresi, ev. 67. 2. (Învechit și popular) Care aparține altui om; străin. Să scutească aceste monastiri toată desătina pe toate bucatele ce vor fi drepte a monastirilor... numai bucate omenești, adecă ale altor oameni monastirești, cu numele monastirilor să nu se afle (a. 1743). uricariul, i, 56, cf. lb. Cu coliva omenească va morții să-și pomenească. PANN, P. v. III, 90/14, cf. POLIZU, DDRF, PAMFILE, J. ii, 157. Să nu iei lucru omenesc că e rău. RĂDULESCU-CODIN, cf. I. CR. III, 119. ♦ (Substantivat) Tot în postul mare fata toarce omenesc (străin). sevastos, n. 10. 3. (Învechit, în opoziție cu boieresc sau ciocoiesc) Care aparținea țăranului, omului de rînd. Atunce au ieșit și Lupul vornicul și cu Antiohi Jora hatmanul de la închisoare... giuruind niște sate acolo pe Prut, dzicînd că sînt ai lui și mai multe era omenești. neculce, l. 272, cf. ddrf. Baba Uța... își încurcase vaca printre carele omenești. delavrancea, s. 196. Pe la capetele locurilor, erau căruțe omenești. sandu-aldea, u. p. 158, cf. tdrg. Vitele astea sînt omenești, nu-s boierești. bul. fil, v, 169, cf. 182. Sînt și [vaci] omenești, dar cele mai multe-s a ciocoiului. sadoveanu, o. m, 487. ◊ (Substantivat) N-are ce căta... în curtea mea niĉ o vită străină și niĉ o omenească. alr ii 3013/182. ♦ (În opoziție cu în devălmășie) Care aparține unui singur om; individual, personal. Stăpînirea normală ereditară a sătenilor era cea în devălmășie; cea individuală se numea (în Țara Românească) stăpînire „omenească” (a oamenilor, nu a obștii). PANAITESCU, O. Ț. 104, cf. 122. 4. (Învechit și popular) Prietenos, binevoitor; blînd. cf. BUDAI-DELEANU, LEX., POLIZU, SCRIBAN, d. Purtare omenească. ♦ Convenabil, rezonabil. Cînd merg în cale Cu de-al de-ai noștri... Iese bacșișul mai omenesc. alecsandri, t. 46, cf. ddrf. De-or fi mai omenești, le-om face, boierule. Acum e vorba să facem învoielile, hai?... sandu-aldea, d. n. 206. Tocmeala dușmănească și plata omenească. zanne, p. v, 631. ♦ (Despre limbă) Inteligibil, clar. Scria într-o limbă mai omenească. ddrf, cf. SCRIBAN, D. – pl.: omenești. – Și: (învechit) oamenesc, -ească, (regional) ominesc, -easeă adj. – Din omen- (tema veche a lui om) + Șuf. -esc.