dălbină, dulbină Cuvîntul, cu înțelesul de „apă adîncă”, are și alte variante, printre care dîlbină, dalbină (CV, 1950, nr. 11 -12, p. 38, din Arad ; numeroase cuvinte cu ă neaecentuat sînt notate acolo cu a). CADE localizează pe dulbină în Transilvania și Banat și explică toate variantele prin bg. дълбина. Scriban, s.v. bulboacă, arată că dulbină apare și în alte părți. DA și DLRM nu aduce nimic nou cu privire la etimologie. Forma bulgară are accentul pe finală, dar structura cuvîntului ne permite să ne explicăm accentuarea penultimă în romînește, fără să facem apel la forma s.-cr. dubina (vezi de exemplu rom. glavă < bg. главà). Dar cum se explică variațiile vocalice ? Am putea vedea aici o încrucișare între forma bulgară și cea sîrbească ? Mai curînd cred că e vorba de împrumuturi din ambele limbi, forma cu ă sau cu î datorîndu-se bulgarei, iar cealaltă serbo- croatei, vezi dubletul mucenic / măcenic. Se pune însă atunci problema prezenței lui l în forma cu u. În serbo-croată l dispărut, mai bine zis s-a vocalizat ; de ce apare el în romînește ? Trebuie să credem că împrumutul s-a făcut într-o vreme mai veche, cînd laterala, într-o formă oarecare, se mai pronunță în sîrbă (vezi cazul cuvintelor cu n, de tipul luncă, bg. лъкà, s.-cr. luka). Dacă admitem această explicație, ea poate fi aplicată la dubletul Vîlcan/Vulcan, la tripleta mîlcom/mulcom/molcom (bg. мълком, s.-cr. mukom rus. молком) și eventual la dubletul hîlpav/hulpav.