AUSTRU s. m. Vânt secetos care bate în țara noastră din sud-vest. [Acc. și austru] – Lat. auster, -tri.

INDO-EUROPEAN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s. m. pl. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (și substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte scrise, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S. m. pl. Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin mileniul III a Cr. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest și sud-vest. 3. Adj. Care aparține limbilor indo-europene sau populațiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indoeuropéen.

SEMIT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. sémite.

SUD-VEST s. n. 1. Punct cardinal secundar, situat în direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile sud și vest. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată între sud și vest. – Din fr. sud-ouest, germ. Südwest.

BALAMA s. șarnieră, (pop.) țâțână, (Transilv. și Maram.) pipă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) șarc. (~ la ușă.)

CHIBRIT s. (reg.) bâticel, cătrăniță, chindercă, focălină, focăriță, ghiufă, mașină, scăpărătoare, (Transilv.) aprinjoară, aprinzătoare, (prin Transilv.) bâtuță, (Ban.) feștilă, (prin Transilv.) foacăle (pl.), (Transilv.) lemnuș, lemnuț, (prin Transilv.) măcăuț, (Transilv.) păiuț, (prin Transilv.) piruște (pl.), (prin sud-vestul Transilv.) prislugă, (prin Transilv. și Ban.) pucioase (pl.), (Transilv.) raipelț, (prin Transilv.) schindoarță (prin Maram. și Transilv.) silitră, (prin Bucov.) sârnic, (prin Transilv.) stircă, (Transilv. și Maram.) șfebelă. (A aprins un ~.)

CIUFULIT adj. deranjat, neîngrijit, vâlvoi, zbârlit, (livr.) hirsut, (pop. și fam.) burzuluit, (înv. și reg.) străflocat, (reg.) borz, borzos, buhos, buhuiat, vâlvoiat, zbârlog, zborșit, (Mold. și Bucov.) dupuros, (vestul Transilv.) sperlă, (Ban. și sud-vestul Transilv.) sperlit, (fam. și depr.) nețesălat. (Cu părul ~.)

MINCIUNEA s. minciună, minciunică, scovardă, uscățea, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mâncat o ~.)

OTIC s. (TEHN.) (reg.) raz, răzător, răzuitor, răzuș, (prin Transilv. și Maram.) săpălău, (prin sud-vestul Transilv.) spetează. (~ la plug.)

SCOVARDĂ s. minciună, minciunea, minciunică, uscățea, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mâncat o ~.)

SUD-OVEST s. v. sud-vest.

SUD-UEST s. v. sud-vest.

SUD-VEST s. (GEOGR.) (înv.) sud-ovest, sud-uest.

ȘARNIERĂ s. balama, (pop.) țâțână, (Transilv. și Maram.) pipă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) șarc. (~ la ușă.)

TOBĂ s. I. 1. (MUZ.) darabană, (rar) tambur, (înv. și reg.) baraban, barabancă, (înv.) tâmpină. (Bate ~.) 2. (TEHN.) tambur. II. (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) șfarcă. (Mezelul numit ~.) III. caro. (~ la cărțile de joc.)

sud-vest s. n., simb. S-V

AUSTRU n. Vânt secetos care bate din sud-vest. [Sil. aus-tru; Acc. și austru] /<lat. auster, ~tri

PANTERĂ ~e f. 1) Mamifer exotic carnivor, foarte agil, de talie mare, având corp puternic și mlădios, coadă lungă și blană galbenă cu pete închise; leopard. ◊ ~ neagră specie de leopard cu blana neagră, care trăiește în insulele din Sud-Vestul Asiei. 2) Blană a acestui mamifer. 3) fig. Femeie rea, mânioasă și violentă. /<fr. panthere

SEMIT² ~tă ( ~ți, ~te) m. și f. (în vechea clasificare etnografică) Persoană care face parte dintr-un grup de popoare, înrudite prin limbă, din sud-vestul Asiei și nord-estul Africii (arabi, evrei, sirieni etc.). /<fr. sémite

SUD n. (în opoziție cu nord) 1) Punct cardinal care indică direcția Soarelui la amiază; miazăzi. ◊ Sud-est punct cardinal intermediar, care indică direcția între sud și est. Sud-vest punct cardinal intermediar, care indică direcția între sud și vest. De ~ sudic; austral. 2) Parte (a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc.) care este situată în această direcție în raport cu restul teritoriului. Locuitori ai ~ului. /<fr. sud, it. sud

CALIȘĂ s.f. Formație geologică în formă de crustă albicioasă dură, compusă din carbonat de calciu și aflată în solul din sud-vestul Statelor Unite. [< fr. caliche].

DROMADER s.m. Cămilă din nordul Africii si din sud-vestul Asiei cu o singură cocoașă, folosită la călărit și pentru transportat poveri. [< fr. dromadaire].

MEDOC s.n. Vin de Medoc. [Pl. -uri. / < fr. médoc, cf. Médoc – regiune viticolă în sud-vestul Franței].

SILURIAN s.n. (Geol.) A treia perioadă (sistem) a paleozoicului. V. gotlandian. // adj. Care aparține acestei perioade; siluric. [Pron. -ri-an. / < fr. silurien, cf. siluri – vechiul nume al celților care au trăit în sud-vestul Angliei].

ALIZEU s.n. Vînt regulat care suflă tot timpul anului în regiunile tropicale, în emisfera boreală de la nord-est către sud-vest și în emisfera australă de la sud-est către nord-vest. [Pl. -ee. / < fr. alizé, cf. it. aliseo].

Bacău s. m. – Oraș din sud-vestul Mold. A-și găsi Bacăul, a da de bucluc. Expresia se explică, după Hasdeu 2291, prin aluzie la neplăcerile pe care odinioară le făcea călătorilor importanta vamă din Bacău, centru vamal pentru tot ce intra din Munt. și Trans. – După Cihac, II, 477 (cf. Weigand, Jb., XVI, 75), din mag. bakó „călău”. Este vorba cu mai multă probabilitate de o contaminare a ambelor cuvinte, adică de o interpretare umoristică a numelui orașului, prin intermediul cuvîntului mag.

beștea (-ele), s. f. – (Trans. de Sud-Vest) Bășică pe limbă, pușchea. Lat. *vēssῑcella, dim. de la vēssῑca (Densusianu, Graiul din Țara Hațegului, 53; REW 9277a; Rosetti, I, 159). Cf. bășică.

capete (-ți), s. m. – Vas, strachină. – Var. căpeț, s. n.; căpcea, capcea, s. f. Ngr. ϰαπέτις „măsură pentru produse solide” (Diculescu, Elementele, 467), probabil introdus într-o epocă mai puțin tîrzie decît presupunea Diculescu. Ultima var. un dim., cu confuzia între ți și ci la finală. După Densusianu, Hațeg, 61, căpcea ar veni de la tc. kepce; însă aria sa de răspîndire (Trans. de Sud-Vest) nu se potrivește cu această ipoteză; același autor a propus mai tîrziu (GS, VI, 363) un lat. *capicella.

SUD-VEST s.n. Punct cardinal secundar, situat între sud și vest; regiune situată între sud și vest. [După fr. sud-ouest].

SUD-VESTIC, -Ă adj. De la (dinspre) sud-vest. [< sud-vest + -ic].

CALIȘĂ s. f. formație geologică în formă de crustă albicioasă, dură, din carbonat de calciu, în solul din sud-vestul S.U.A. (< fr., sp. caliche)

CARACAL s. m. linx cu urechile negre, în Africa și în stepele din sud-vestul Asiei; râs de pustiu. (< fr., sp. caracal)

CATARI s. m. pl. adepți ai unei secte maniheiste din evul mediu (în sud-vestul Franței), care respingea sfintele taine ale bisericii și nega purgatoriul și posibilitatea mântuirii. (< fr. cathares)

DROMADER s. m. cămilă cu o singură cocoașă din nordul Africii și din sud-vestul Asiei, la călărit și transport. (< fr. dromadaire, lat. dromaderius)

HOTENTOT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparține unor triburi de păstori nomazi din sud-vestul Africii. ◊ (s. f.) limbă africană vorbită de hotentoți. (< fr. hottentot)

ONAGRU s. m. 1. plantă erbacee originară din Tasmania și America, cultivată pentru florile sale mari, roz, purpurii sau galbene. 2. hemion sălbatic, mic, în sud-vestul Asiei. (< fr. onagre, gr. onagros)

SEMIT, -Ă I. s. m. f. (pl.) popoare din sud-vestul Asiei și nord-estul Africii care vorbesc limbi apropiate (arabii, evreii etc.); (sg.) persoană aparținând unuia din aceste popoare; II. adj. semitic. (< fr. sémite)

SUD-VEST s. n. punct cardinal secundar, între sud și vest. (după fr. sud-ouest)

AFRICA DE SUD-VEST V. Namibia.

AFRICA DE SUD, Republica ~, stat în S Africii; 1,22 mil. km²; 33,75 mil. loc. (1988; 68,2 la sută negri; 18 la sută albi; 10,5 la sută metiși și 3,3 la sută asiatici). Limbi de stat: afrikaans și engleza. Cap.: Pretoria (reșed. guvernului) și Cape Town (reșed. parlamentului). Orașe pr.: Johannesburg, Soweto/Southwest Town, Durban, East London, Port Elizabeth. Este împărțit în patru prov. (Cape, Natal, Orange, Transvaal) și nouă teritorii autonome indigene. Relief predominant de podișuri străbătute de lanțuri muntoase nu prea înalte; excepție M-ții Scorpiei (Drakensberg) cu alt. max.: 3.657 m; în lungul țărmului înguste cîmpii litorale. Climat tropical în N și subtropical în restul terit., moderat de alt.; în NV (deșertul Kalahari) și pe litoralul vestic (deșertul Namib) ariditate accentuată. Mari expl. de aur (664,6 t. 1985, locul I pe glob), diamante (10,2 mil. carate, 1985), min. de fier (29,84 mil. t. 1989), mangan (1,5 mil. t. 1989, locul 2 pe glob), nichel, crom (1,05 mil. t., 1985, locul 1 pe glob), bauxită, cupru, uraniu, metale rare (antimoniu, platină, titan). Expl. carbonifere (173,6 mil. t., 1989) și forestiere (4,5 mil. ha de pădure). Ind. A. de S., diversificată, produce energie electrică (156,74 miliarde kWh, 1989), fontă, oțel (9,1 mil. t., 1989), material rulant, autovehicule (montaj, 368,4 mii buc., 1988), tractoare, echipament pentru centrale electrice, mașini agricole, nave maritime, aparataj electrotehnic, utilaj minier, ciment (6,94 mil. t., 1989), țesături de lînă și bumbac, produse chimice, alim. (conserve de carne și de pește, lactate), zahăr (2,26 mil. t., 1988), hîrtie și celuloză etc. Predomină creșterea ovinelor (29,8 mil. capete, 1988), bovinelor (11,8 mil. capete, 1988), caprinelor (5,84 mil. capete, 1988), porcinelor (1,5 mil. capete, 1988), realizîndu-se o producție ridicată de carne, lînă (92,4 mil. t., 1988) și produse lactate. Pescuit intens (628,7 mii t. pește, 1986). Pe 10,8 la sută din terit. se cultivă porumb (6,9 mil. t., 1988), grîu (3,4 mil. t. 1988) cartofi (956 mii t. 1988), viță de vie (1,4 mil. t. struguri, 1988), tutun, citrice (620 mii t. 1988), arahide (231 mii t. 1988), banane, ananas ș.a. C. f.: 23,4 mii km² (c. 5,5 mii km electrificați). Căi rutiere: 184.520 km. Moneda 1 rand = 100 cents. Exportă aur, cărbune, produse siderurgice, diamante, metale neferoase, utilaje și mijloace de transport ș.a. și importă utilaje industriale și mijloace de transport, produse chimice, bunuri de larg consum, prod. alim. ș.a. – Istoric. Înainte de colonizarea europeană, terit. A. de S. a fost populat de boșimani, de hotentoți, iar apoi de polulația bantu. Colonizarea a fost începută de olandezi: în 1652 s-a întemeiat Colonia Capului (din 1806 în stăpînirea Angliei). Prin războaie împotriva cafrilor, purtate în sec. 18-19 de buri și de englezi, aceștia și-au lărgit considerabil posesiunile. În deceniul 4 al sec. 19 burii întemeiază republica Natal (proclamată colonie engleză în 1843), iar în deceniul 6 al sec. 19 republicile Transvaal și Orange, ocupate de Anglia în urma războiului anglo-bur (1899-1902). În 1910 se creează Uniunea Sud-Africană, ca dominion britanic, prin unirea Coloniei Capului, republicilor Orange, Natal și Transvaal, care participă la primul război mondial, de partea Aliaților. În 1949, guvernul Uniunii Sud-Africane a anexat Africa de Sud-Vest, pe care o administrase pînă atunci sub un mandat instituit de Liga Națiunilor și mai tîrziu de O.N.U. În anii postbelici, autoritățile sud-africane au înăsprit regimul de asuprire rasială, legiferînd apartheid-ul. La 31 mai 1961 Uniunea Sud-Africană s-a proclamat republică sub denumirea actuală și s-a retras din Commonwealth. Ca urmare a politicii de apartheid și a ignorării rezoluțiilor O.N.U., Adunarea Generală a hotărît în nov. 1974 să suspende participarea delegației autorităților sud-africane la lucrările sale. Izolarea republicii A. de S. s-a accentuat după destrămarea sistemului colonial portughez (1975) și a proclamării independenței Republicii Zimbabwe (1980). Guvernul de la Pretoria a lansat atacuri împotriva Angolei și a Mozambicului (1981), apoi împotriva republicilor Zimbabwe, Botswana și Zambia (1986), pe ca le-a acuzat că sprijină mișcarea SWAPO (Angola) și Congresul Național African. Amploarea mișcărilor de protest ale populației de culoare a determinat introducerea stării de urgență pe întreg teritoriul (12 iun. 1986). Sprijinul larg acordat de opinia publică internațională luptei împotriva apartheid-ului a constrîns guvernul să facă un șir de concesii, între care eliberarea din închisoare a lui Nelson Mandela, lider al Congresului Național African. În 1991 s-a adoptat o legislație prin care apartheid-ul a fost abandonat. A. de S. este republică prezidențială. Activitatea legislativă este exercitată de un parlament bicameral ales exclusiv de populația albă, iar cea executivă de președinte și de un cabinet condus de liderul partidului majoritar în Camera Adunării.

ARABIA SAUDITĂ, Regatul Arab Saudit, stat în SV Asiei, în Pen. Arabia; 2,1 mil. km²; 14,43 mil. loc. (1989). Limba oficială: araba. Cap. Riyadh. Orașe pr.: Jeddah, Mecca (Makkah), Medina (Al Madinah), Ta’if. Este împărțit în 17 provincii. Podiș slab ondulat, deșertic (Nefud, Rub’ și Al Khali), presărat cu oaze și înconjurat de munți nu prea înalți (alt. max.: în SV, 2.565 m); cîmpii litorale (Tihama în V, El Hasa în E). Climă tropicală deșertică, mai umedă pe coasta Mării Roșii (în SV, 500 mm/an). Mari exploatări de petrol (peste 23 miliarde t rezerve, locul 1 pe glob) și gaze naturale; resurse de min. de fier, cupru, sulf, sare (practic neexploatate). Culturi de cereale (c. 800 mii ha, 3,25 mil. t, 1988, din care grîu 3 mil. t), viță de vie (100 mii t de struguri, 1988), curmali (495 mii t curmale, 1988), legume și pepeni (1,2 mil. t, 1988) ș.a. Creșterea în parte nomadă, a animalelor: ovine (7,5 mil. capete, 1988), caprine (3,6 mil. capete, 1988), cămile (417 mii capete, 1988), bovine (325 mii capete, 1988). Rafinării de petrol (c. 80 mil. t capacitate, 1988). Întreprinderile ind. produc îngrășăminte chimice, mase plastice, produse metalice de larg consum, echipament electric, ciment (c. 9 mil. t), marochinărie, produse petroliere: gaze lichefiate. C. f.: 1.251 km. Căi rutiere: c. 46 mii km. Moneda: 1 riyal = 100 halalah. Exportă petrol (c. 3/4), produse petroliere (c. 1/10); gaze naturale, produse chimice ș.a. și importă autovehicule, produse chimice, echipament electric, produse siderurgice, alim., textile, cereale ș.a. – Istoric. Terit. A.S. a fost locuit din timpuri străvechi de triburi arabe. După constituirea statului musulman arab (Califatul) și apariția religiei islamice (sec. 7, la Medina, în V Pen. Arabia), terit. actualului stat al A.S. s-a aflat sub autoritatea nominală a califatelor Omeiazilor, Abbasizilor, Fatimizilor, precum și a statului mamelucilor. În sec. 16 o parte a terit. țării (Hijaz) a fost cucerită de turcii otomani. După cîteva încercări de unificare a terit. A.S. (sec. 18-20), în care un rol important l-a avut secta islamică a wahhabiților, Abd-al-Aziz II ibn Saud, emirul Nejdului, ca urmare a războaielor purtate, reușește să realizeze unificarea terit. din aproape întreaga Pen. Arabia, proclamîndu-se rege al A.S. la 23 sept. 1932. După al doilea război mondial începe exploatarea marilor zăcăminte petroliere. Veniturile obținute din exportul țițeiului au permis crearea unor ramuri industriale, modernizarea țării și au conferit A.S. un rol important în viața politică a Asiei de Sud-Vest. În 1990, în urma invadării Kuweitului de către Iraq, A.S. s-a alăturat coaliției antiiraqiene, pe terit. său fiind organizate majoritatea acțiunilor militare împotriva invadatorilor. A.S. este monarhie absolută. Activitatea legislativă și cea executivă sînt exercitate de către rege care conduce Consiliul de Miniștri. După Războiului din Golf, în A.S. a fost înființat Consiliul Consultativ (Majless al-choura) și s-a adoptat o lege fundamentală de tipul unei constituții, inspirată din Charia (legea islamică).

ORGANIZAȚIA NAȚIUNILOR UNITE (O.N.U.; în engl.: United Nations Organization – U.N. sau U.N.O.), organizație internațională guvernamentală cu sediul în United Nations Plaza din New York (S.U.A.), fondată, prin semnarea la 26 iun. 1945, a Cartei de la San Francisco de către 50 de state (intrată în vigoare la 24 oct. 1945). Constituie o organizație cu vocație universală, creată în scopul menținerii păcii și securității internaționale prin luarea de măsuri colective împotriva actelor de agresiune, dezvoltarea relațiilor prietenești între națiuni, promovarea cooperării internaționale în domeniul economic, social, cultural și umanitar. La 12 iun. 1941 este parafată la Londra „Declarația interaliată” în care semnatarii se angajau „să conlucreze cu celelalte națiuni libere, atît în timp de război, cît și în timp de pace”. A fost primul dintr-o serie de documente care au marcat procesul de formare a O.N.U. La 14 aug. 1941, președintele S.U.A. Franklin D. Roosevelt și primul-ministru britanic Winston Churchill au căzut de acord asupra unor principii care urmau să favorizeze colaborarea internațională în scopul menținerii păcii și securității. Documentul semnat la bordul navei „Prince of Walles”, este de atunci cunoscut sub denumirea de Carta Atlanticului. Numele organizației a fost folosit prima dată, la sugestia președintelui F.D. Roosevelt, în „Declarația Națiunilor Unite”, semnată, la Washington, la 1 ian. 1942, de către reprezentanții a 26 de state care luptau contra Axei și care și-au proclamat sprijinul pentru Carta Atlanticului. Într-o declarație semnată la Conferința de la Moscova, la 30 oct. 1943, guvernele U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei au preconizat crearea unei organizații internaționale, obiectiv reafirmat de conducătorii Statelor Unite, Marii Britanii și U.R.S.S. la Conferința de la Teheran (1 dec. 1943). Primul proiect al O.N.U. a fost elaborat în cursul unei conferințe ținute la hotelul „Dumbarton Oaks” din Washington, În cursul unor serii de reuniuni (21 aug.-7 oct. 1944) cînd, reprezentații U.R.S.S., Marii Britanii, Statelor Unite și Chinei s-au pus de acord asupra scopurilor, structurii și funcționării acestei organizații mondiale. La 11 febr. 1945, după reuniunea de la Ialta, Roosevelt, Churchill și Stalin și-au declarat voința de a pune bazele unei „organizații generale internaționale pentru salvgardarea păcii și securității”. La 25 apr. 1945 reprezentanții a 50 de state s-au reunit la San Francisco în Conferința Națiunilor Unite asupra Organizației internaționale. Ei au elaborat cele 111 articole ale Cartei care a fost adoptată în unanimitate. Aceasta definește scopurile și principiile Organizației, structura, organele principale și funcțiile acestora. A doua zi ei au semnat-o în auditoriul Teatrului Herbst din incinta Monumentului Vechilor Combatanți. A intrat în vigoare după ce a fost ratificată de cei cinci membri permanenți ai Consiliului de Securitate și a majorității celorlalți semnatari (24 oct. 1945, nașterea O.N.U.). Prima Adunare Generală, unde sUnt reprezentate toate statele membre, se deschide la Central Hall din Westminter (10 ian. 1946). Consiliul de Securitate reunit pentru prima oară la Londra (17 ian. 1946) adoptă regulamentul său de ordine interioară. Adunarea Generală adoptă (24 ian. 1946) prima sa rezoluție consacrată în principal utilizării pașnice a energiei atomice și eliminării armelor atomice și a celorlalte arme de distrugere în masă. La 1 febr. 1946 Trygve Lie (Norvegia) devine primul secretar general al O.N.U., iar pe 24 oct. 1947 Adunarea Generală proclamă oficial această zi drept „Ziua Națiunilor Unite”. La 24 oct. 1949 se pune piatra de temelie a actualului sediu al O.N.U. din New York. În istoria sa de aproape șase decenii, din care cea mai mare parte s-a desfășurat în condiții nefavorabile determinate de confruntarea din anii războiului rece, O.N.U. a reușit în mare măsură să răspundă speranțelor pe care omenirea le pusese în Organizație. Activitatea sa a cuprins domenii diverse, de la aplanarea conflictelor, interdicția armelor de distrugere în masă și neproliferarea armelor atomice la decolonizare, codificarea dreptului internațional, mediul, drepturile omului etc. Astfel, în iun. 1948 este stabilit în Palestina organismul Națiunilor Unite însărcinat cu supravegherea armistițiului, prima misiune de observare a Națiunilor Unite, iar emisarul O.N.U. Ralph Bunche obține încetarea focului între noul stat creat, Israel, și țările arabe (7 ian. 1949). Adunarea Generală adoptă Declarația universală a omului (10 dec. 1948). În absența reprezentantului Uniunii Sovietice, Consiliul de Securitate decide să intervină de partea Coreii de Sud și să respingă invazia Nordului. O convenție de armistițiu în Coreea este semnată (27 iul. 1953) de către Comandamentul O.N.U. și Comandamentul China-Coreea de Nord. În 1954, Înaltul Comisariat O.N.U. pentru refugiați primește primul dintre cele două Premii Nobel pentru Pace pentru intervențiile sale în favoarea refugiaților europeni. Adunarea Generală își ține prima sa sesiune extraordinară de urgență (1 nov. 1956) pentru a face față crizei Canalului Suez și creează (5 nov.) prima forță de menținere a păcii a O.N.U. – Forța de Urgență a Națiunilor Unite (F.U.N.U.). În sept. 1960, 17 noi state independente (dintre care 16 africane) intră în O.N.U. (cea mai numeroasă primire a unor noi state membre). La 18 sept. 1961 secretarul general Dag Hammarskjöld moare într-un accident de avion în Congo, în cursul unei misiuni O.N.U. Consiliul de Securitate adoptă un embargou voluntar asupra armamemtelor împotriva Africii de Sud (7 aug. 1963), iar mai apoi (5 mart. 1964) aprobă trimiterea unei forțe de menținere a păcii în Cipru. Adunarea Generală retrage (27 oct. 1966) Africii de Sud mandatul prin care administra Africa de Sud-Vest (azi Namibia), iar la 16 dec. 1966 sunt impuse sancțiuni obligatorii împotriva Rhodesiei (azi Zimbabwe) de către Consiliul de Securitate. După „Războiul de 6 zile”, Consiliul de Securitate adoptă, la 22 nov. 1967, Rezoluția 242, baza viitoarelor negocieri care vizează instaurarea păcii în Orientul Mijlociu. Adunarea Generală aprobă Tratatul de nonproliferare a armelor nucleare și cere statelor membre să-l ratifice (12 iun. 1968). La 4 ian. 1969 intră în vigoare Convenția internațională asupra eliminării tuturor formelor de discriminare rasială. Adunarea Generală admite (25 oct. 1971) R.P. Chineză în O.N.U. În iun. 1972 are loc la Stockholm prima Conferință a Națiunilor Unite pentru Mediu care creează Programul Națiunilor Unite pentru Mediul Înconjurător (P.N.U.E.), cu sediul la Nairobi (Kenya). La 13 nov. 1974 Adunarea Generală recunoaște Organizație pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) ca „singurul reprezentant legitim al poporului palestinian”. „Anul internațional al femeii”, marcat de prima conferință O.N.U. asupra drepturilor femeilor, organizată la Ciudad de Mexico (iun.-iul. 1975) este urmat de adoptarea de către Adunarea Generală la 18 dec. 1979 a Convenției asupra eliminării oricăror forme de discriminare a femeilor, definind drepturile femeilor în domeniul politic, economic, social, cultural și civil. Consiliul de Securitate adoptă un embargou obligatoriu asupra armamentelor împotriva Africii de Sud (4 nov. 1977), iar Adunarea Generală convoacă prima sa sesiune extraordinară consacrată dezarmării (mai-iun. 1978). Trei ani după declararea ultimului caz cunoscut, la 8 mai 1980, Organizația Mondială a Sănătății (O.M.S.) proclamă oficial eradicarea variolei. La 25 nov. 1981 Adunarea Generală adoptă Declarația asupra eliminării oricăror forme de intoleranță și discriminare pe bază religioasă. La 10 dec. 1982 este semnată Convenția Națiunilor Unite asupra dreptului mării de către 177 state și două entități (cel mai mare număr de semnături puse pe un tratat în ziua votării). În dec. 1984 secretarul general Javier Pérez de Cuéllar creează Biroul de operații de urgență în Africa pentru coordonarea ajutoarelor organizate pentru combaterea foametei. Tot acum (10 dec. 1984) Adunarea Generală adoptă Convenția împotriva torturii și a altor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. În iun. 1985, la Nairobi, are loc Conferința de încheiere a Deceniului Națiunilor Unite pentru femei, care reunește mii de participanți. În sept. 1987 eforturile desfășurate de P.N.U.E. sunt încununate de semnarea Tratatului asupra protecției păturii de ozon, cunoscut sub numele de Protocolul de la Montréal, primul acord mondial de protecție a mediului. În 1988 Operațiunile O.N.U. de Menținere a Păcii primesc Premiul Nobel pentru Pace (în acel moment erau în desfășurare un număr de 7). În apr. 1989, Grupul de Asistență O.N.U. pentru perioada de tranziție (G.A.N.U.P.T.) este trimis în Namibia pentru a supraveghea retragerea trupelor Africii de Sud și pentru a furniza asistență în vederea alegerilor care au avut loc în nov. 1989 (Namibia devine independentă la 21 mart. 1990). La 31 mai 1991 este negociată o încetare a focului în Angola (unde războiul civil se desfășura de 16 ani) supravegheată apoi de Misiunea de verificare a Națiunilor Unite în Angola (U.N.A.V.E.M II). Guvernul din El Salvador și Frontul de Eliberare Națională (F.E.N.) semnează (31 dec. 1991), prin intermediul bunelor oficii ale secretarului general al O.N.U., un acord de încetare a focului și un tratat de pace, după 12 ani de război. Consiliul de Securitate ține prima reuniune din istoria sa (31 ian. 1992), la nivelul șefilor de stat și de guvern. În iun. 1992 are loc la Rio de Janeiro (Brazilia) Conferința Națiunilor Unite asupra mediului, cu participarea a 104 șefi de stat și guvern și alți conducători (Conferința, cea mai mare din istorie, adoptă „Acțiunea 21” – plan de acțiune pentru dezvoltarea durabilă). Secretarul general Boutros Boutros Ghali publică „Agenda pentru pace” (17 iun. 1992), plan de diplomație preventivă, de restabilire și menținere a păcii. La 27 apr. 1993 este declarată independența Eritreii, în urma unui referendum verificat de O.N.U. cu participarea a 99,5 la sută din electoratul înscris (Eritrea a fost pe urmă admisă ca membru al O.N.U. și al Organizației Unității Africane, azi Uniunea Africană). În mai 1993 alegerile din Cambodgea, supervizată de O.N.U., au drept consecință elaborarea unei noi Constituții și instalarea unui guvern democratic, marcînd încheierea conflictului ce dura de 15 ani. Are loc la Viena (iun. 1993) Conferința Mondială asupra drepturilor omului în timpul Anului Internațional al populațiilor autohtone (1993). La 6 mai 1994 secretarul general publică „Agenda pentru dezvoltare”, plan de acțiune al cărui scop este de a ameliora condiția umană. Au loc alegeri în Africa de Sud (26-29 apr. 1994) sub supravegherea a 2.527 observatori ai Misiunii de Observare a Națiunilor Unite în Africa de Sud (M.O.N.U.A.S.), care marchează sfârșitul regimului de apartheid. Consiliul de Securitate ridică embargoul asupra armelor și altor restricții impuse Africii de Sud (25 mai), iar la 23 iun. 1994 Africa de Sud își reia locul în Adunarea Generală, după 24 ani de absență. La 13 sept. 1994 Conferința Internațională a O.N.U. asupra populației și dezvoltării, reunită la Cairo, adoptă un Program de acțiune. În oct. 1994 au loc în Mozambic primele alegeri multipartite (27-29 oct.) supravegheate de peste 2.300 observatori internaționali. În același an, este adoptat un program de activitate, însoțit de manifestări care marchează a 50-a aniversare a O.N.U., cu tema „Noi, popoarele Națiunilor Unite... aliate pentru o lume mai bună”. Se reunește la Copenhaga (mart. 1995) Conferința mondială pentru dezvoltare socială, una dintre cele mai importante reuniuni a conducătorilor politici, pentru a reînnnoi angajamentul de a combate sărăcia, șomajul și excluderea socială. La 26 iun. 1995 are loc la San Francisco (California) o conferință de celebrare a celei de a-50-a aniversări de la semnarea Cartei Națiunilor Unite, urmată la 22-24 oct. 1995 de o reuniune specială cu participarea șefilor de stat și guvern, la sediul O.N.U. din New York. La 10 sept. 1996 Adunarea Generală adoptă Tratatul pentru interzicerea completă a experiențelor nucleare (Acest tratat, a cărui adoptare semnifică o cotitură în istoria eforturilor în materie de dezarmare și de neproliferare, este deschis semnării la 24 sept.). La 17 dec. 1996 Adunarea Generală alege pentru prima dată un reprezentant al țărilor din Africa neagră (Kofi Annan, Ghana), pentru un mandat (1 ian. 1997-31 dec. 2001), reconfirmat la 29 ian. 2001. O.N.U. are 191 de membri (2003), printre care și România (din 14 dec. 1955). Cea de-a XXII-a sesiune a Adunării Generale a ales drept președinte pe ministrul de Externe al României, Corneliu Mănescu (era pentru prima dată în istoria de până atunci a organizației când un reprezentant al țărilor socialiste era ales în această demnitate). Nu face parte din O.N.U. un singur stat suveran, Vaticanul (care are totuși statutul de observator permanent). În anul 2002 au fost admiși ca membri Elveția (în urma succesului referendumului din 3 mart. 2002) și Timorul de Est (al 46-lea stat independent al Asiei). Organizația pentru Eliberarea Palestinei (O.L.P.) are statutul de observator special. Principalele organe ale O.N.U. sunt: Adunarea Generală, Consiliul de Securitate, Consiliul Economic și Social, Consiliul de Tutelă, Curtea Internațională de Justiție, Secretariatul. 1. Adunarea Generală este organul reprezentativ al O.N.U. alcătuit din reprezentanții tuturor țărilor membre (maximum 5 din fiecare țară), învestit cu dreptul de a discuta orice problemă de competența organizației. Rezoluțiile sale au caracter de recomandare pentru statele membre, precum și pentru celelalte organe sau instituții din sistemul Organizației Națiunilor Unite. Se întrunește în sesiuni ordinare anuale, dar și în sesiuni extraordinare sau de urgență, atunci când este necesar. Acestea din urmă sunt convocate de către Secretarul General, la cererea Consiliului de Securitate sau a majorității membrilor organizației. Ia hotărâri cu majoritatea simplă a membrilor prezenți și votanți sau pentru problemele mai importante (admiterea de noi membri, recomandările pentru menținerea păcii etc.) și cu majoritate de două treimi în fiecare ședință plenară sau în Comisii. Adunarea Generală își stabilește propriile reguli de procedură și își alege un președinte la fiecare sesiune. II. Consiliul de Securitate este principalul organ în domeniul menținerii păcii și securității internaționale. Cuprinde 15 membri, dintre care 5 permanenți (R.P. China, Franța, Marea Britanie, S.U.A. și Federația Rusă, care ocupă locul fostei U.R.S.S.), ce pot exercita dreptul de veto, și 10 nepermanenți, aleși de Adunarea Generală (câte 5 în fiecare an), de regulă pentru un mandat de doi ani (în 1962, pentru un an, 1976-1977, 1991-1992 și 2004-2005. România a fost membru al Consiliului de Securitate), pe baza principiului repartiției geografice echitabile. Fiecare membru dispune de un vot. Pentru a se adopta deciziile este suficient un vot favorabil a 9 membri (inclusiv unanimitatea membrilor permanenți). Rezoluțiile sale au un caracter obligatoriu. Poate fi convocat la cererea Secretarului general al O.N.U. sau a oricărui stat membru și la lucrările sale poate participa, fără drept de vot, orice membru al organizației. III. Consiliul Economic și Social (C.E.S. sau E.C.O.S.O.C.) promovează cooperarea internațională în domeniile economic și social. Este alcătuit din 54 de membri, aleși de Adunarea Generală pentru un mandat de 3 ani, pe baza principiului repartiției geografice echitabile (18 sunt aleși în fiecare an). Rezoluțiile sale au caracter de recomandări. Se întrunește anual, principala sa funcție fiind de a stabili direcțiile de acțiune și de a coordona agențiile speciale ale O.N.U. Are comisii regionale și pe domenii de activitate. Pentru prima dată România a fost aleasă membru al E.C.O.S.O.C. pentru anii 1965-1967. IV. Consiliul de Tutelă supraveghează administrarea teritoriilor aflate sub tutela O.N.U. Deoarece ultimul teritoriu aflat sub tutela O.N.U. (Rep. Palau) și-a declarat independența (1 oct. 1994), iar altele s-au unificat cu statele vecine, C.T. și-a suspendat oficial activitatea la 1 nov. 1994, urmând ca în viitor să fie convocat numai în cazul în care va apărea o situație deosebită. V. Curtea Internațională de Justiție (C.I.J.) este organul judiciar principal al organizației, are sediul la Haga (Olanda) și cuprinde 15 judecători independenți, fiecare de altă naționalitate, aleși cu titlu personal (sau realeși), pentru o perioadă de 9 ani, cu majoritate absolută, de către Adunarea Generală și de către Consiliul de Securitate. Statul Curții este parte integrantă a Cartei O.N.U. Curtea rezolvă numai litigiile dintre statele care recunosc jurisdicția sa intr-o anumită categorie de dispute. VI. Secretariatul este principalul organ administrativ și executiv al O.N.U. Este condus de Secretarul general, numit de Adunarea Generală, la recomandarea Consiliului de Securitate, pe o perioadă de 5 ani. Are sediul la New York (S.U.A.). Execută programele politice deliberate de celelalte organe ale O.N.U. și are delicata funcție de mediere. Au ocupat această funcție: Trygve Lie – Norvegia (1946-1952), Dag Hammarskjöld – Suedia (1953-1961), U Thant – Birmania (1961-1971,) Kurt Waldheim – Austria (1972-1981), Javier Pérez de Cuéllar – Perú (1982-1991), Boutros Boutros Ghali – Egipt (1992-1996), Kofi Annan – Ghana (1997-2006) și Ban Ki-Moon – Coreea de Sud (din 2007). În vederea desfășurării activității în bune condițiuni, Adunarea Generală, Consiliul de Securitate și C.E.S. au înființat numeroase organe subsidiare: Comisii Regionale O.N.U. Pe lângă O.N.U. funcționează 5 comisii regionale, în calitate de centre regionale O.N.U.: – Comisia Economică pentru Europa (C.E.E.; în engl.: Economic Commission for Europe – E.C.E.); fondată în 1947; sediu: Geneva (Elveția). Studiază problemele economice, tehnologice, și de mediu și face recomandări privind soluționarea acestora. Membri: statele europene, precum și Kazahstan, Uzbekistan, Tadjikistan, Turkmenistan, Azerbaidjan, Armenia, Georgia, Canada, Israel și S.U.A. – Comisia Economică și Socială pentru Asia și Pacific (C.E.S.A.P.; în engl.: Economic and Social Commission for Asia and the Pacific – E.S.C.A.P.); fondată în 1947 sub denumirea de Comisia Economică pentru Asia și Orientul Apropiat – E.C.A.F.E.; a adoptat actuala denumire în urma reorganizării din 1974; sediu: Bangkok (Thailanda). Reprezintă singurul forum interguvernamental pentru Asia și Pacific. Acordă asistență tehnică, servicii de consultanță pe lângă guverne, programe de cercetare, pregătire și informare. Membri: statele din Asia și Pacific, precum și Franța, Marea Britanie, Rusia și S.U.A. – Comisia Economică pentru America Latină și Caraibe (C.E.A.L.C.; în engl.: Economic Commission for Latin America and the Caraibbean – E.C.L.A.C.); fondată în 1948; sediu: Santiago de Chile (Chile). Comisia colaborează cu guvernele statelor membre în analizarea problemelor economice naționale și regionale și acordă sprijin în elaborarea planurilor de dezvoltare. Coordonează programe de asistență tehnică, cercetare, informare, pregătire a cadrelor și cooperare cu organizații naționale, regionale și internaționale. Membri: statele din America de Sud și zona Caraibelor, precum și Canada, Franța, Italia, Marea Britanie, Spania și S.U.A. – Comisia Economică pentru Africa (C.E.A.; în engl.: Economic Commission for Africa – E.C.A.); fondată în 1958; sediu: Addis Abeba (Ethiopia). Activitățile sale au ca scop încurajarea dezvoltării economice și sociale, creșterea cooperării dintre țările membre și dintre Africa și alte părți ale lumii. Membri: cele 53 de state africane. – Comisia Economică și Socială pentru Asia de Sud-Vest (C.E.S.A.V.; în engl.: Economic and Social Commission for Western Asia – E.S.C.W.A.); fondată în 1974 sub denumirea de Biroul Economic și Social al O.N.U. din Beirut; a adoptat actuala denumire în 1985; sediu: Beirut (Liban). Propune strategii și măsuri menite să promoveze cooperarea în domeniul economic și social. Membri: Arabia Saudită, Bahrain, Egipt, Emiratele Arabe Unite, Iordania, Iraq, Kuwait, Liban, Oman, Palestina, Qatar, Siria, Yemen.

BAGRAMIAN, Ivan Hristoforovici (1897-1982), mareșal al Uniunii Sovietice. În al doilea război mondial a comandat Frontul de Sud-Vest (1941-1942), armatele 16 și 11 (1942-1943) și Frontul 1 Baltic (1943-1945). Memorii.

maar, (engl. = maar) formă de relief depresionară cu aspect de pâlnie, produsă prin decomprimarea și eliberarea unui volum de gaze, fără aport de magmă; m. găzduiește de regulă un lac în jurul căruia se poate recunoaște un „val” circular format prin acumularea materialului rezultat din explozie (dar care nu este de origine magmatică). Asemenea structuri sunt frecvente în reg. Eifel (Germania), în Uganda și în sud-vestul S.U.A.

AUSTRU s. n. Vînt din sud sau sud-vest, vara secetos, iar iarna aducător de ploaie și zăpadă. [Acc. și: austru] – Lat. auster, -tri.

Arabia, (În Noul Testament) ținutul din sud-vestul Idumeii până la Marea Roșie, până unde se întindea altădată Palestina, care includea și muntele Sinai. De aici au venit la Cincizecime mulți arabi și tot aici s-a retras Saul, prigonitorul creștinilor și viitorul apostol Pavel, după teofania de pe drumul Damascului și după convertirea sa.

competițional-turistic, -ă adj. (Formă de turism) care are și caracter de competiție ◊ „Raliul turistic «Sud-vestul țării», formă competițional-turistică de masă, se va desfășura pe traseul: București – Râmnicu Vâlcea [...]” R.l. 15 VI 77 p. 5 (din competiție + -onal [+ turistic]; I. Iordan în SCL 4/64 p. 411; DN3)

LSD s. n. ◊ „Poliția londoneză a descoperit, într-un imobil din sud-vestul capitalei britanice, o fabrică clandestină de tablete LSD, despre care se afirmă că este cel mai mare laborator din lume pentru producerea acestui deosebit de nociv halucinogen.” R.l. 3 II 78 p. 8. (fig.) ◊ „Cine să fi permis oare acestor ființe întrucâtva asemănătoare nouă, dar sărace cu duhul, să plăsmuiască tot felul de LSD-uri muzicale și deci nocive pentru firile umane [...]” Săpt. 17 VIII 79 p. 7; v. și can(n)abis (abreviere din germ. L[yserg] S[äure] D[iethylamid]; cf. engl. americ., fr. LSD; DMC 1965)

slum s. n. (cuv. engl.) Cartier (casă) insalubru/ă și foarte sărăcăcios/oasă ◊ „3050 la sută din populația urbană a țărilor sărace trăiește la ora actuală în «slums»-uri, în condiții înspăimântătoare.” Sc. 2 XI 75 p. 4. ◊ „Este porecla pe care localnicii au dat-o slums-ului Nishinari, cea mai mare aglomerație de cocioabe din Japonia încă de acum 50 de ani. Având o suprafață de 0,62 km pătrați, slums-ul se întinde în sud-vestul orașului Osaka.” Sc. 8 VII 76 p. 4. ◊ „[Imaginea] slumsului din New York.” R.l. 30 VI 80 p. 6; v. și Sc. 26 XII 75 p. 3; v. și favela [pron. slam; scris și slums, pornindu-se, greșit, de la pl. engl.] (DN3)

áprig, -ă adj. (lat. aprícus, descoperit, bătut de soare, decĭ „viguros”, d. aperire, a deschide; sp. ábrego, un vînt de sud-vest). Ĭute, înfocat, strașnic: om, cal aprig. Adv. A te lupta aprig. V. sireap.

*cardinál, -ă adj. (lat. cardinalis, d. cárdo, cárdinis, țîțînă, balama). Principal, de frunte. Virtuțĭ cardinale, justiția, prudența, temperanța și forța. Puncte cardinale, nordu, vestu, sudu și estu. Număr și numeral cardinal, care arată numaĭ raportu cantitațiĭ față de unitate, ca unu, doĭ, treĭ ș. a. S. m. Prelat care face parte din colegiu papal, compus din 70 de membri. Un fel de pasăre roșie din America de Nord.

castravéte (vest, sud) și crastavete (nord) m. (bg. krastavica, d. krastav, rîĭos, krasta, rîĭe. Întîĭ s’a dat acest nume castraveților celor micĭ și brobonațĭ). V. crăstăval). O plantă cucurbitacee. Fructu eĭ, lungăreț, din care se face salată saŭ care se murează (cúcumis sativus). V. pepene.

*colaterál, -ă adj. (mlat. collateralis. V. lateral). Afară din linia directă (vorbind de rudenie): linie colaterală. Subst. Un colateral depărtat. Puncte colaterale, care-s între punctele cardinale, ca nord-est, sud-vest.

corítă f., pl. e (bg. korito, sîrb. kó-, vsl. koryto, id.). Sud-vest. Lin, călcător. V. lin 2.

LEU¹ (< lat.) s. m. 1. Mamifer carnivor din familia felidelor, de talie mare (c. 2,4 lungime și c. 280 kg), cu blană galbenă închisă, coadă lungă (până la c. 1 m), gheare puternice retractile (Panthera leo). Masculul are coama uneori mai închisă la culoare (chiar neagră) decât blana. În sălbăticie, rar ajunge să trăiască 8-10 ani, dar în captivitate ajunge până la vârsta de 35 de ani. Este un animal foarte puternic și vorace (numit „regele animalelor”); trăiește în grupuri (formate din 2-3 masculi și 5-10 femele) în savanele africane și, mai rar, în SV Asiei. Ocrotit prin lege în parcurile naționale și rezervațiile din Africa Ecuatorială și Asia de Sud-Vest. Se reproduce și în captivitate (2-4 pui după trei luni de gestație). ◊ L. de peșteră = mamifer carnivor fosil din familia felidelor. A trăit până în a doua jumătate a Pleistocenului și începutul Holocenului în Europa și Asia de Nord, unde s-au găsit fragmente de schelet. ◊ L. de mare = mamifer carnivor piniped, cu o coamă asemănătoare leului (1)., lung. de 3,5 m (Otaria Byronia). Trăiește în regiunile de coastă ale Americii de Sud. ◊ Leul furnicilor = insectă răpitoare cu corpul subțire și lung de c. 4 cm (Myrmeleon formicarius). Larva insectei face o gropiță în formă de pâlnie în nisip, unde stă ascunsă și mănâncă insectele care cad pe ea. 2. Fig. Om curajos, puternic. 3. Al cincilea semn zodiacal, între Rac și Fecioară, corespunzând perioadei 22 iulie-23 august.

MALINOVSKI, Rodion Iakovlevici (1898-1967), mareșal sovietic. În timpul celui de-al doilea război mondial, comandant al Armatei II gardă (1942-1943), al Frontului de Sud-Vest (1943-1944), apoi comandant al fronturilor 3 (oct. 1943-1944) și 2 ucrainene (1944-1945), precum și al Frontului Transbaikalian (1945) împotriva japonezilor. Ministru al Apărării (1957-1967). Memorii.

jujăŭ n., pl. ăĭe (sîrb. žeželj, inf. de jug). Vest. Sud. Jug p. porcĭ a doŭa zi după lăsatu seculuĭ. A da la jujăŭ, a da în tărbacă.

MAYR [máiər], Ernst (1904-2005), ornitolog și biolog american. A propus o definiție a speciei (1940), fondată pe criteriul interfecundității și studiul speciației determinate de existența unei bariere geografice temporare sau permanente între două populații ale aceleiași specii; aceasta a contribuit la elaborarea teoriei sintetice a evoluției. Lucrări: „Păsările Pacificului de sud-vest”, „Speciile animale și evoluția”.

NUJOMA [nujó:má], Sam Daniel (n. 1929), om politic namibian. Președinte (din 1959) al Organizației Poporului din Africa DE Sud-Vest (SWAPO). Primu președinte al Namibiei independente (din 1990).

porumbél m., pl. eĭ (d. porumb, o pasăre). Mold. sud. Porumb mic. Sud. Vest (porumbiel). Porumb (pasăre). Nord. Porumb, porumbrel, un fel de prun pitic și ghimpos. Pl. Ceapa cĭoriĭ, o plantă liliacee cu florile așezate ca struguriĭ (múscari [botroides și racemósum]).

* nord n. (fr. nord, d. germ. nord; sp. norte). Mează-noapte, acea parte a pămîntuluĭ care e spre steaŭa polară. Țară (regiune) de la nord: America de Nord, om de nord. V. sud, vest, est.

*punct n., pl. e și (maĭ vechĭ) urĭ (lat. punctum, d. púngere, a împunge). Împunsătură, pată rătundă, semn rătund, maĭ ales făcut cu condeĭu saŭ de natură: a face un punct cu cerneală, cu creĭonu, cu văpsea; bibilicile aŭ puncte albe pe pene. V. picățele, puchițeĭ). Semn rătund pus pe i și pe j saŭ la urma uneĭ fraze p. a arăta că s’a terminat orĭ după o prescurtare. A pune punctele pe i, a te explica exact și fără considerațiunĭ (V. punctuațiune și soroacă). Pată: un punct negru se vedea la orizont. Loc anumit: punctu de plecare, fie-care gardist era la punctu luĭ (V. pont). Stare, situațiune: se află în acelașĭ punct. Parte, lucru, chestiune anumită de discutat: la ordinea zileĭ eraŭ zece puncte, care trebuĭaŭ să fie lămurite. Fracțiune de număr saŭ de notă la media unuĭ elev: 8 și 10 puncte. Însemnare a graduluĭ de cîștig făcută după fie-care dată la cărțĭ, biliard, popice și alte jocurĭ: am 55 de puncte. (A da cuĭva puncte înainte, a-l considera că are deja atîtea puncte cînd tu începĭ, fiind sigur că tot îl veĭ întrece. Fig. A fi maĭ îndemănatic, maĭ priceput de cît el). Epocă, timp, grad: a fi în cel maĭ înalt punct al gloriiĭ. Moment precis: a fi pe punctu de a reuși. Foarte mică dimensiune: pămîntu e un punct în univers. Geom. O parte din spațiŭ imaginată ca infinit de mică și considerată că n’are dimensiune: locu unde doŭă liniĭ se taĭe se numește „punct de intersecțiune”, linia se compune din puncte, circumferența e o linie ale căreĭ puncte îs toate egal de depărtate de un punct interior numit „centru”. Muz. Semn rătund care, pus după o notă, îĭ mărește valoarea. Punct de orgă, punct care suspendă măsura și acompaniamentu. Geogr. Punct cardinal, nordu, sudu, vestu și estu, adică cele patru puncte care, unite pin doŭă liniĭ care se taĭe, împart orizontu în patru părțĭ egale. Fiz. Punct de sprijin, punct pe care se sprijină pîrghia cînd o apeșĭ ca să rîdicĭ ceva, (fig.) lucru care te ajută. Punct de vedere, privință, loc pe care te puĭ ca să priveștĭ lucrurile maĭ mult orĭ maĭ puțin depărtate, (fig.) mod de a considera lucrurile: din punctu luĭ de vedere, are dreptate. Punct de onoare, lucru care interesează onoarea. Punct negru, obĭect de neliniște, lucru amenințător (ca nouru care se arată la orizont și aduce furtuna). Puncte de suspensiune, puncte care, în scriere, arată reticența saŭ suspensiunea, ca: Ce e el? Un... păcătos! A pune la punct, a pune în ordine gata de a funcționa, a lămuri o chestiune. Adv. Fix, hotărît, exact: a sosit la orele 5 punct, punct la 5 ore. – În sec. 19 punt, pl. urĭ (it. punto).

îndrea, (andrea, undrea), s.m. – (pop.) Decembrie. ♦ (top.) Îndrea, deal în Șieu. Îndreiu, vârf de deal (740 m), situat la sud-vest de Rozavlea, pe partea stângă a Izei. – Din n.pr. Andrei (< gr. Andreas), cf. alb. šën-ëndre; din andrea „ac, vârf”.

reávăn, -ă adj., pl. revenĭ, revene (slav, ca și țeapăn). Vest. Sud. Umed, jilav: pămînt reavăn. S. n. fără pl. Umezeală, reveneală: din reavănu brazdeĭ (CL. 1911, 363). În nord rávăn, -ă, dar pl. tot revenĭ, revene. V. igrasios.

PUEBLO (cuv. sp.) s. m. Denumire dată unui grup de triburi de indieni (amerindieni) din familia de limbi utah-aztecă, așezați în sud-vestul S.U.A. și în nordul Mexicului.

QATAR sau KATAR [cɔtɔr] 1. Peninsulă în SV G. Persic, în E Pen. Arabia; 11,4 mii km². Lungime: 225 km; lățime max.: 85 km. 2. Statul ~ (Dawlat al-Qatar), stat în Asia de Sud-Vest, învecinat cu Arabia Saudită, Emiratele Arabe și Bahrain, cu largă ieșire la G. Persic; 11.437 km²; 596 mii loc. (2001). Limba oficială: araba. Religia: islamism 82,7%, creștinism 10,4%, hinduism 2,5, alte religii 4,4%. Capitala: Doha (Ad-Dowhah). Orașe pr.: Ar-Rayyān, Al-Wakrah, Umm Salal, Dukhān. Este împărțit în 9 municipalități. Teritoriul este o peninsulă cu un relief monoton dat de o câmpie deșertică ușor vălurită (alt. max. 103 m). Climă subtropicală (caldă și secetoasă) care nu permite culturi agricole, cu excepția micilor oaze, de-a lungul coastelor, în care apare apa subterană. Singura vegetație arborescentă o reprezintă curmalii din oaze. Faună săracă cu gazele pitice. Stat cu o economie bazată exclusiv pe petrol și prelucrarea acestuia. Această ramură participă cu 38,1% la P.I.B. și, deși concentrează doar 2,6% din pop. activă, contribuie cu peste 80% la exportul țării și cu c. 2/3 la bugetul statului. Rezervele sigure de petrol sunt de peste 500 mil. 4, iar cele de gaze naturale 11.145 md. m³ (2001), locul 3 pe glob, atât terestre cât și submarine (câmpul North Field, unul dintre cele mai mari din lume). Ind. prelucrătoare dă 7,5% din P.I.B., folosește 3,6% din pop. activă a țării și produce: energie electrică, uleiuri ușoare și grele, gaze lichefiate (uzina Ras Laffan, 1997, una dintre cele mai mari din lume), îngrășăminte azotoase (1,4 mil. t, 1997), laminate din oțel, ciment, ceramică fină, carne, lapte. Activitățile tradiționale: pescuitul de pește și creveți și agricultura practicată în oaze (curmali, legume – tomate, varză, dovlecei, ceapă, pepeni -, citrice, orz), joacă în prezent un rol secundar (0,9% din P.I.B.). Se cresc ovine, caprine și cămile. dar și bovine și cabaline. Nu există căi ferate. Căi rutiere: 1.230 km (1996). Autovehicule: 277 mii buc. (1999). Porturi pr.: Doha, Umm Sa’id. Aeroport pr.: Doha. Aparate TV în funcțiune: 832/1.000 loc. (1999). Turism în dezvoltare: 451 mii turiști străini (2000). Pr. obiective turistice: capitala Doha cu câteva moschei renumite, Palatul at-Thani, edificii noi (ministere, bănci, hoteluri), muzeul, universitatea; orașele Al-Wakrah, Umm Sa’id, Dukhān, toate stațiunile balneoclimaterice cu edificii moderne; crescătoria, unică în lume, de gazele oryx. Balanță comercială excedentară. Export (1998): combustibili și uleiuri minerale (81,2%), produse chimice (10,4%), produse manufacturate (5,9%). Pr. parteneri: Japonia (51.6%), Rep. Coreea (10%), Singapore (8,9%), Thailanda (4,1%). Import (1998): mașini și echipamente de transport (39,7%), bunuri manufacturate (21,8%), alimente și animale vii (13,2%), produse chimice (7%). Pr. parteneri: Marea Britanie (11,9%), S.U.A. (11,1%), Italia (10,8%), Japonia (9,3%), Franța (8,2%), Germania (7,6%), Arabia Saudită (6%) etc. – Istoric. Menționat pentru prima oară în izvoarele istorice ale lui Pliniu cel Bătrân (sec. 1 d. Hr.), terit Q., slab populat, este înglobat în sec. 7 în Califatul Arab, în sec. 13-14 în Emiratul Bahrain, fiind ocupat apoi, la începutul sec. 16, de portughezi. Șeicatul de sine stătător (cu capitala la Subara) întemeiat în 1766, de către beduinii originari din interiorul Pen. Arabia, conduși de familia at-Thani, este ocupat de statul Wahhabiților (1803), apoi de Sultanatul Omab (1810-11). Emirul Muhammad ibn Thani reconstituie în 1868, cu sprijin britanic, statul Q. Aflat, din 1871, sub suzeranitate otomană, la începutul Primului Război Mondial Q. este ocupat de trupele britanice și devine, la 3 nov. 1916, de jure, protectorat britanic. Zăcămintele petrolifere descoperite în 1937 încep să fie exploatate industrial în 1949, transformând în câteva decenii Q. într-un stat modern (din 1961, Q. este membru al O.P.E.C.). Între 1968 și 1971, Q. face parte din Federația Emiratelor de la Golful Persic, iar la 3 sept. 1971, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani proclamă independența de stat a Q., care devine în același an membru al O.N.U. și al Ligii Arabe. La 22 febr. 1972, primul ministru Khalifa ibn Hamad at-Thani îl detronează pe vărul său, șeicul Ahmad II ibn Ali at-Thani și se proclamă emir. La 22 dec. 1974, guvernul Q. își anunță hotărârea de a prelua controlul asupra societăților petroliere ce operează pe terit. său (măsură intrată în vigoare în 1977). Paralele cu creșterea prod. de petrol, Q. inițiază o serie de proiecte de diversificare a economiei, de modernizare a infrastructurii și de dezvoltare a serviciilor sociale. Delimitarea frontierei terestre cu Arabia Saudită, dar îndeosebi a platoului maritim cu Bahrain și Emiratele Arabe Unite, zonă în care se află majoritatea exploatărilor de gaze naturale și țiței, tensionează în ultimele decenii relațiile cu statele vecine. La 27 iun. 1995, emirul Khalifa at- Thani este înlăturat de la putere de către fiul său, Hamad inb Khalifa at-Thani, care preia și funcția de prim-ministru și de ministru al apărării (11 iul. 1995), Q. rămânând mai departe o monarhie absolută. În 1999, emirul Q. a desemnat un comitet de 32 de persoane pentru a redacta proiectul unei constituții care intră în vigoare în 2002.

restéŭ (vest, sud) și răstéŭ (nord) n., pl. eĭe (ung. resztó, odgonu din apoĭ la corabie, saŭ ereszteni, a da drumu, eresztö-, care dă drumu. Cp. cu cĭocîlteŭ, feresteŭ, melesteŭ ș. a.). Bățu (saŭ feru) mobil cu care se închide jugu spre partea de afară: dacă unu e maĭ tare în gît, tîrește resteu înainte (Sov. 211). V. bulfeŭ și fercheteŭ.

șomoĭóg (vest, sud), șumuĭóg (Mold. sud), sumuĭác și -ĭág (nord) n., pl. ĭóge, ĭece, ĭege (cp. cu ung. csomólék, șomoĭog). Mănuchĭ de paĭe cu care se șterg caiĭ de sudoare și de colb. Munt. Spălător, cîrpă de frecat și de spălat oalele de bucătărie. Mototol. – Și moșoĭog (sud). V. feleșteoc.

șomoĭogésc v. tr. (d. șomoĭog). Vest. Sud. Mototolesc.

ISRAEL 1. Stat sclavagist antic, constituit în N Palestinei (c. 926 î. Hr.) în urma dezmembrării statului iudeo-israelian. A dăinuit până în 722 î. Hr., când a fost cucerit de asirieni. V. Palestina. 2. Statul ~ (Medinat Yisrael), stat în Asia de Sud-Vest, în Orientul Apropiat, cu ieșire la M. Mediterană (188 km) și Marea Roșie (G. ’Aqaba/Elat, 10,5 km); 20,8 mii km²; 5,5 mil. loc. (1994). Limbi oficiale: ivrit (neo-ebraică) și arabă. Religia: mozaică 82%, islamică 4%, creștină. Cap.: Ierusalim (Yerushalayim /Al-Quds). Orașe pr.: Tel Aviv-Yafo, Haifa, Holon, Petah Tikva, Bat Yam, Rishon Lezion, Netanya, Beersheba (Be’er Sheva) ș.a. Este împărțit în 6 districte. Relief variat, care cuprinde o câmpie litorală îngustă, în V, M-ții Galileii (alt. max.: 1.208 m, vf. Meron), în N, ce domină spre E Valea Iordanului (265 km) și lacul Tiberiada (Yam Kinneret), și deșertul Negev (50% din terit.) în S. În centrul țării se află piemontul Shefala, traversat de râuri temporare. Climă mediteraneană, cu ierni blânde, ploioase, și veri uscate, toride (în Negev precipitațiile scad sub 100 mm/an). Vegetație de arbuști, specifici zonei mediteraneene (maquis, garriga) și de tufișuri xerofite (Negev). Parcuri naționale și rezervații naturale. Economie dezvoltată, bazată pe o ind. modernă, diversificată, pe o agricultură de mare randament și pe turism. Expl. de săruri de potasiu (2,1 mil. t, 1993), fosfați naturali (2,7 mil. t), petrol, gaze naturale, sare, min. de fier, cupru, magneziu, brom. Ind. (în care lucrează 25% din populația activă a țării și realizează 35% din venitul național) și produce energie electrică (26 miliarde kWh, 1993), oțel, diamante șlefuite (c. 30% din export), utilaje ind. diverse, motoare electrice, montaj de autovehicule, avioane, produse electronice (aparate radio), derivate petroliere, acid sulfuric și azotic, îngrășăminte chimice, anvelope, mase plastice și rășini sintetice, ciment, hârtie, țesături de lână și bumbac, articole de marochinărie, ceramică, vinuri (12,7 mil. hl, 1993), bere, conserve și sucuri de fructe, carne, produse lactate, ulei de măsline, țigarete (5,5 mii t, 1993). Agricultură (6,2% din populația activă și 5% din venitul național) se practică pe 15,6% din terit. țării (supr. arabilă) cu întinse zone irigate (42%) și este specializată în cultura citricelor (portocale 475 mii t, 1994, grepfruturi 370 mii t, 1994, locul 5 pe glob, lămâi, mandarine), a cerealelor (grâu, porumb, sorg, orz, ovăz, ce acoperă 50% din consumul intern de grâu) și a legumelor. Se mai cultivă bumbac, floarea-soarelui, sfeclă de zahăr, cartofi, tutun, arahide, fructe (mere, piersici, caise etc.). Plantații de măslini, de Persea americana (fructul avocado), curmali, bananieri și viță de vie. Se cresc bovine, ovine, caprine, porcine și păsări de curte. C. f. (1994): 596 km. Căi rutiere: 14,2 mii km. Flotă comercială: 1,5 mil. t. r. b. (1994). Moneda: 1 shekel = 100 agorot. Turism dezvoltat: c. 1,7 mil. turiști străini (1993). Principalele obiective: Ierusalim, cu obiective de mare interes pentru credincioșii creștini (Biserica Sf. Mormânt, Biserica Ghetsimani etc.), pentru evrei (Zidul de Vest sau Zidul plângerii, mormintele lui David, Absalom, Rachela, Zaharia) și musulmani (Moscheea Al Aksa), Tel Aviv și împrejurimile, stațiunile balneare Netanya, Herzliya, apoi Ramla, cu un minaret din 1268 și moschee – fostă catedrală a cruciaților, NV țării (Haifa, Akko – cu vestigii romane, cruciate și turce), zona Mării Moarte (peșterile Qumrān, stânca Masada, stațiunea balneară ’En Gedi etc.). Export: diamante prelucrate, echipament electric, citrice, utilaje ind. și mijloace de transport, oțel și fontă, cupru, produse chimice (îngrășăminte, mase plastice), textile, legume, confecții, produse alim., băuturi și tutun etc. Import: utilaje ind. și mijloace de transport, produse chimice, diamante brute, combustibili, ciment, cherestea, bunuri de larg consum etc. – Istoric. Locuit încă din timpuri preistorice, terit. actual al I. (numit Palestina), reprezenta o cale de trecere privilegiată între Asia și Africa de Est. Civilizația canaaneană, care s-a dezvoltat aici, din milen. 3 î. Hr. a fost influențată, rând pe rând, de mesopotamieni (veniți din Caldeea, sec. 18 î. Hr.), de egipteni (sec. 16-13 î. Hr.) și ocupată de filisteni (sec. 12 î. Hr.) și de evreii veniți din Egipt sun conducerea lui Moise și apoi a lui Iosua (sec. 12 î. Hr.), care, în vremea lui Saul (1029-1004 î. Hr.), au întemeiat regatul Israel, care va ajunge la apogeul expansiunii sale sub David și Solomon. „Biblia” reprezintă principalul izvor de informație privind perioada de instalare și organizare teologico-politică a evreilor în Canaan și a luptelor cu principalii dușmani: filistenii, arameii, amoniții, edomiții, moabiții etc. La moartea lui Salomon regatul a fost divizat în Iudeea (la S) și regatul Israel (la N), cucerit de Alexandru cel Mare (333 î. Hr.), de lagizi (325 î. Hr.), Seleucizi (197 î. Hr.), împotriva cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora s-au răsculat sub conducerea lui Iuda Macabeul (164 î. Hr.), și de romani (64 î. Hr.), în timpul cărora a apărut creștinismul. Evreii s-au răsculat împotriva romanilor (66-70), revoltă reprimată de împăratul Titus și în 132-135, sub conducerea lui Bar-Kochba, înfrântă și ea. În urma acestor mișcări, evreii au început să părăsească Palestina, răspândindu-se în Imp. Roman. După ce creștinismul a devenit religie de stat în Imp. Roman, persecuțiile repetate împotriva evreilor au accelerat emigrația lor din Palestina. Inclusă în Imp. Bizantin (395), Palestina a fost ocupată de perși (614), de arabi (din 634; a făcut parte din statele conduse de califii Omeiazi, Abbasizi și Fatimizi), de cruciați (sec. 11 – Regatul latin de Ierusalim). În Evul Mediu, Palestina devine „Țara Sfântă”, iar Ierusalimul oraș sfânt, atât pentru evrei și creștini (ținta cruciaților), cât și pentru musulmani. Recucerit de Saladin (1187), a trecut sub tutela mamelucilor, (1250), apoi a fost inclus în Imp. Otoman (1517). În urma congresului sionist de la Basel (1897), care prevedea crearea unui stat al evreilor din Palestina, începe o imigrare sistematică. În 1917 Palestina a fost ocupată de Marea Britanie. Acțiunile organizațiilor teroriste evreiești (Haganah, Irgun, Stern) au constrâns Marea Britanie să renunțe la mandatul asupra Palestinei, care a fost divizată de O.N.U. în două zone, destinate a deveni una stat al evreilor și alta stat al arabilor palestinieni. Refuzul statelor arabe de a recunoaște noul stat Israel, proclamat la 14 mai 1948, a dus la patru războaie israelo-arabe (1948-1949, 1956, 1967, 1973), încheiate cu victoria I. Cu concursul S.U.A., în 1977, s-au semnat la Camp David (S.U.A.) două acorduri israelo-egiptene (Egiptul a fost prima țară arabă care a recunoscut I.). În iun. 1982, I. a invadat Libanul pentru a pune capăt prezenței combatanților Organizației pentru Eliberarea Palestinei (O.E.P.), care atacau I. la frontiera cu Libanul, I. a instituit o zonă de siguranță (10-20 km), ocupată de „Armata Libanului de Sud”, formațiune militară arabă controlată de I. În urma Conferinței de la Madrid (aug. 1991), I. a recunoscut entitatea palestiniană și reprezentativitatea O.E.P. Negocierile israelo-palestiniene au fost perturbate de ciocnirile în teritoriile ocupate (Infatida), problema așezărilor evreiești din Cisiordania și, în cele din urmă, de asasinarea primului-ministru al I., Yitzhak Rabin (4 nov. 1995). Guvernul lui Benyamin Netanyahu, câștigătorul alegerilor din 1996, a adoptat o poziție dură în negocierile cu palestinienii. Republică parlamentară, I. nu are o constituție propriu-zisă, ci o culegere de legi. Activitatea legislativă este exercitată de Knesseth, iar cea executivă, de un guvern numit de președinte.

sud-vest s. n.; abr. S-V

KINKAID [kinkéid], Thomas Cassin (1888-1972), amiral american. A comandat forțele navale americane în Pacificul de Sud-Vest, realizând debarcările din Noua Guinee și Filipine. Comandant al flotei în bătălia de la Leyte (24-26 oct. 1944).

*sirócco n. (cuv. it.). Un vînt arzător care suflă din sud-vest pe coastele Africiĭ și’n Mediterana.

sud-vest n.direcțiune situată între S. și V.

*sud-vest n. Loc orĭ direcțiune între sud și vest.

ALIZEU, alizee, s. n. Vânt regulat care bate în tot timpul anului în regiunile tropicale, cu direcție constantă, de la nord-est spre sud-vest (în emisfera nordică) și de la sud-est spre nord-vest (în emisfera sudică). – Din fr. alizé.

AUSTRU s. n. Vânt secetos care bate în țara noastră din sud-vest. [Acc. și: austru] – Lat. auster, -tri.

SEMIT, -Ă, semiți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă și prin aspect fizic, din sud-vestul Asiei, nordul și estul Africii, căruia îi aparțin astăzi arabii, sirienii, evreii etc. 2. Adj. Care aparține semiților (1), privitor la semiți; semitic. – Din fr. Sémite.

SUD-VEST s. n. 1. Punct cardinal secundar, situat în direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile sud și vest. 2. Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări etc. așezată între sud și vest. – Din fr. sud-ouest, germ. Südwest.

LUSITAN, -Ă, lusitani, -e, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. (La pl.) Veche populație iberică din sud-vestul Peninsulei Iberice, supusă de romani; (și la sg.) persoană aparținând acestei populații. 2. Adj. Care aparține Lusitaniei (sau, p. gener., Portugaliei) ori populației ei, privitor la Lusitania (sau, p. gener., la Portugalia) ori la populația ei. – Din fr. Lusitains.

INDO-EUROPEAN, -Ă, indo-europeni, -e, adj., s. m. 1. Adj. (În sintagma) Limbi indo-europene (și substantivat, f. sg.) = familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ-istorice. 2. S. m. (La pl.) Denumire dată unui grup de populații care trăiau prin milen. III î. H. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest și sud-vest; (și la sg.) persoană aparținând acestui grup. 3. Adj. Care aparține limbilor indo-europene sau populațiilor care vorbeau aceste limbi, privitor la aceste limbi. – Din fr. indo-européen.

AUSTRU s. n. Vînt din sud sau sud-vest, vara mai ales secetos și păgubitor pentru culturi, iarna bogat în ploaie și zăpadă. Veni austrul cel răsunător și topi zăpezile. SADOVEANU, O. VII 113. Austrul tot suflă cu straniile-i modulații. În sfirșit și sfîntul soare a răsărit în senin. SADOVEANU, O. A. II 114. Afară este viscol, austrul vijelește Și zguduie coliba sărmanului lipsit, NEGRUZZI, S. II 34. – Pronunțat: aus-tru. – Accentuat și: austru.

DROMADER, dromaderi, s. m. Cămilă cu o singură cocoașă, care trăiește în nordul Africii și în sud-vestul Asiei și e vestită prin repeziciunea cu care străbate distanțele (Camelus dromedarius). – Variantă: (învechit) dromaderă, dromadere (ANGHEL, PR. 115, NEGRUZZI, S. II 131), s. f.

COLATERAL, -Ă, colaterali, -e, adj. Lăturalnic, secundar, subordonat. Conflictul central al piesei este legat de altul – colateral – desfășurat între oameni de știință. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 160, 5/5. ◊ Arteră colaterală = ramificare a unei artere, mergînd aproape paralel cu ea. Din aortă, prin artere colaterale, se ramifică o rețea arterială. ANATOMIA 47. Puncte colaterale = puncte așezate la mijloc între punctele cardinale: nord-vest, sud-vest etc. Linie (sau ramură) colaterală = linia cea mai apropiată de linia directă la rudenii, aceea a fraților, surorilor, verilor, nepoților de frate sau de soră, unchilor, mătușilor etc. Sînt o ramură colaterală și degenerată a Ghiculeștilor. C. PETRESCU, C. V. 69. Rude colaterale = rude din ramura colaterală.

GĂGĂUZĂ s. f. (cf. tc. gagavuz): limbă din ramura vest-hunică, grupa oguz, subgrupul oguzo-bulgar, foarte puțin studiată, vorbită de găgăuzi, populație care locuiește în sud-vestul Ukrainei, în sudul Republicii Moldova (în Bugeac), în România (în Dobrogea) și în nord-estul Bulgariei. Cunoaște unele diferențieri dialectale (în lexic). A suferit influența limbilor slave (ucraineană și bulgară), a limbii române și a limbii grecești. Studii despre limba g. a realizat cercetătorul român Vladimir Drimba.

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

UCRAINEANĂ s. f. (< Ucraina + suf. -ean): limbă slavă din grupul de răsărit, vorbită de locuitorii R. Ucrainene, de grupuri compacte de ucraineni din R. Bielorusă, din R. Moldova, din Kuban, din nordul Caucazului, din Altai, din Siberia, din Orientul îndepărtat și de ucrainenii așezați în Ungaria, Iugoslavia, România, Canada și S.U.A. Trăsăturile sale proprii au apărut încă din secolul al XII-lea. S-a desprins din velicorusă (din vechea rusă) după dezmembrarea statului kievean, în secolul al XIV-lea. Se caracterizează fonetic prin folosirea unui mare număr de consoane muiate și prin rolul deosebit al alternanțelor fonetice. În dezvoltarea limbii literare ucrainene există două mari perioade: a) perioada veche (între secolul al XIV-lea și al XVIII-lea inclusiv), în care baza ei a fost velicorusa (paralel, în scris, se folosea și slava bisericească, mai ales în literatura religioasă). Dezvoltarea ei a avut loc pe fondul luptei naționale de eliberare de sub stăpânirea polonezilor și a turco-tătarilor. În secolul al XVIII-lea s-a îmbogățit cu elemente din creațiile orale, din limba ucraineană vorbită și din limba poloneză; b) perioada modernă (din secolul al XIX-lea până azi), în care operele celui mai mare poet ucrainean, Taras Șevcenko, au influențat profund limba națională. U. dispune azi de trei grupuri dialectale: de nord, de sud-vest și de sud-est. Existența unor elemente lexicale ucrainene în limba română și a unor elemente lexicale române în limba ucraineană, ca urmare a conviețuirii și a vecinătății istorice dintre cele două popoare, i-a determinat pe lingviști să vorbească despre o influență ucraineană asupra limbii române și, invers, despre o influență română asupra limbii ucrainene (v. și influență).

SEMIT², -Ă, semiți, -te, s. m. și f. Persoană care face parte din grupul de popoare, apropiate între ele prin limbă, din sud-vestul Asiei și nordul Africii (căruia îi aparțineau vechii babiloneni, asirieni, fenicieni, iudei etc. și arabii, evreii, abisinienii etc. de astăzi).

andrea, (indrea, îndrelușă, undrea), s.f. – 1. Denumirea populară pentru luna decembrie: „Indreu sau Îndrelușă pentru luna decembrie” (Papahagi, Curs, 1920/1927: 51). „Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sf. Andrei. Această lună fiind geroasă, încât te-nțeapă de parcă îți bagă ace, undrele” (G. Dem. Teodorescu). 2. Ac de cusut sau croșetat. ♦ (top.) Îndrea, deal în Șieu; Indreiu / Îndreiu, vârf de deal (740 m), situat la sud-vest de Rozavlea, pe partea stângă a Izei. ♦ (onom.) Indre, Indrea, Indrean, nume de familie frecvent în zona Chioar – Șomcuta, Bucium (425 de persoane cu aceste nume, în Maramureș, în 2007). – Et. nec. (DEX, MDA). Din Andrei, n. pr. (< gr. Andreas), cf. alb. šën-ëndre (Scriban). Prezent în trei dialecte, andrea – undrea e vechi, anterior influenței slave. Undrea (spre diferență de celelalte var.) duce la o conexiune etimologică, sensul de bază fiind „ac încârligat sau răsucit” sau mai simplu „unealtă pentru cusut, înnădit, împletit”. Arhetipul *undrella conține o temă *und-r- a rad. i.-e. *uendh- „a învârti, a răsuci, împleti”. Termen autohton (Russu, 1981: 408-409).

SCORPIÓN (< fr., lat.) s. m. (ZOOL.) Arahnid cu glande veninoase care se deschid în vârful unui ac aflat la postabdomen, și cu o pereche de palpi maxilari ca niște clești. Există c. 750 de specii de s., grupate în ordinul Scorpiones, considerat cel mai primitiv din clasa arahnide, numărându-se printre primele animale de uscat, cu unele caracteristici rămase neschimbate încă din Silurian: abdomenul este divizat într-o parte anterioară (preabdomen) și o parte posterioară alungită (postabdomen), alcătuită din mai multe segmente inelare. Trăiesc îndeosebi în regiunile tropicale și subtropicale (inclusiv în deșerturi), dar câteva specii se întâlnesc în S Europei (Euscorpius flavicaudis, Euscorpius germanus). În sud-vestul României și în Subcarpații Buzăului trăiește Euscorpius carpathicus. ◊ S. de cărți = arahnid mic, lipsit de postabdomen și de glanda veninoasă, care trăiește în biblioteci și în ierbare și se hrănește cu insectele dăunătoare acestora (Chelifer cancroides); chelifer. S. de apă = insectă heteropteră acvatică de culoarea mâlului, cu corpul turtit dorsoventral și cu picioarele anterioare asemănătoare cleștilor de rac (Nepa cinerea).

SUD-VEST s. n. Punct cardinal secundar, situat în direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile sud și vest; parte a globului pămîntesc sau a unui continent, a unei țări etc. așezată între sud și vest față de un punct de referință.

SUD-VESTIC, -Ă, sud-vestici, -e, adj. De la sud-vest, spre sud-vest.

BASARABA, nume răspîndit din sec. al XIII-lea în Sud-Vestul Ardealului, repetat în dinastia munteană, zisă a Basarabilor. Asupra originii s-au emis diferite ipoteze; < trac. Bessapara (D. Onciul), < Bessaparos (Giuglea, DR III 1099), < ban + Sarab „nobil dac” (Hasdeu), < Bess-Rabo (V. Pîrvan); originea cumana presupusă de N. Iorga, prin comparație (Iorga III 155), e admisă de O. Densusianu, care o explică din bas + aru „cel bun” + aba „tata”. Pentru Basarabii din Hațeg (AO XVI) v. și ampla documentare a lui N. Drăganu (pp. 520 – 527) și Etim. Magnum III. Pentru răspîndirea numelui, v. Drăganu (Drăg. 521 -523) și Conea (G.1934 – 36). 1. „Besera-bam” din 1241 (Cronica persană); Basaraba, forma numelui Ia domnii munteni; – m-te în Maramureș, de unde izvorăște Iza (M. mar); – b., buc; Basarabă (Has; AO XII 46). 2. Basarab, forma nouă; -escu, Ioan. 3. Băsărabf M. (Ard). 4. Contaminare cu Radu: Basarad, deal (M mar), formă ce apare și în documentele latino-ungare privitoare la Basarab I. 5. Basarag nobil din Șiria 1454 (Drăg, formă atestată și ca poreclă (Bordeni).

PUNCTE CARDINALE. Subst. Punct cardinal. Est, răsărit, orient, soare-răsare (pop.), ost (înv.). Vest, apus, occident, soare-apune (pop.), soare-scapătă (pop.), asfințit. Nord, septentrion (livr.), miază-noapte. Polul nord. Nord magnetic. Sud, miazăzi, amiază (înv.). Polul sud. Puncte cardinale secundare: nord-est; nord-vest; sud-est; sud-vest. Meridian. Paralelă. Direcție. Orientare. Busolă. Adj. Estic, răsăritean, de (la) răsărit, de (la) est, oriental. Vestic, apusean, de (la) apus, occidental. Nordic, de(la) nord, de (din, despre) miazănoapte, boreal, septentrional. Sudic, de (la) sud, meridional, de (din, despre) miazăzi, austral. Nord-estic; nord-vestic; sud-estic; sud-vestic. Vb. A merge spre nord (sud, est, vest). A se orienta spre nord (sud, est, vest). A indica nordul (sudul, estul, vestul). Adv. La (spre, către, despre) nord (sud, est, vest). V. direcție.

BALAMA s. șarnieră, (pop.) țîțînă, (Transilv. și Maram.) pipă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) șarc. (~ la ușă.)

CHIBRIT s. (reg.) bîticel, cătrăniță, chindercă, focălină, focăriță, ghiufă, mașină, scăpărătoare, (Transilv.) aprinjoară, aprinzătoare, (prin Transilv.) bîtuță, (Ban.) feștilă, (prin Transilv.) foacăle (pl.), (Transilv.) lemnuș, lemnuț, (prin Transilv.) măcăuț, (Transilv.) păiuț, (prin Transilv.) piruște (pl.), (prin sud-vestul Transilv.) prislugă, (prin Transilv. si Ban.) pucioase (pl.), (Transilv.) raipelț, (prin Transilv.) schindoarță (prin Maram. și Transilv.) silitră, (prin Bucov.) sîrnic, (prin Transilv.) stircă, (Transilv. și Maram.) șfebelă. (A aprins un ~.)

CIUFULIT adj. deranjat, neîngrijit, vîlvoi, zbîrlit, (livr.) hirsut, (pop. și fam.) burzuluit, (înv. și reg.) străflocat, (reg.) borz, borzos, buhos, buhuiat, vîlvoiat, zbîrlog. zborșit, (Mold. și Bucov.) dupuros, (vestul Transilv.) sperlă, (Ban. și sud-vestul Transilv.) sperlit, (fam. și depr.) nețesălat. (Cu părul ~.)

DERANJAT adj. 1. răscolit, răvășit, zăpăcit. (Are toate hîrtiile ~.) 2. ciufulit, neîngrijit, vîlvoi, zbîrlit, (livr.) hirsut, (pop. și fam.) burzuluit, (înv. și reg.) străflocat, (reg.) borz, borzos, buhos, buhuiat, vîlvoiat, sbîrlog, zborșit, (Mold. și Bucov.) dupuros, (vestul Transilv.) sperlă, (Ban. și sud-vestul Transilv.) sperlit, (fam. și depr.) nețesălat. (Cu părul ~.) 3. defect, defectat, dereglat, stricat, (rar) detracat, smintit. (Un mecanism, un ceas ~.) 4. (MED.) stricat. (Are stomacul ~.)

MINCIUNĂ s. 1. invenție, născoceală, născocire, născocitură, neadevăr, palavră, plăsmuire, poveste, scorneală, scornire, scornitură, (pop.) iscoditură, (înv.) basnă, băsnire, (fam.) balivernă, brașoavă, (fam. fig.) basm, gogoașă, tromboane (pl.). (Tot ce-a spus e o simplă ~.) 2. duplicitate, falsitate, fățărnicie, ipocrizie, perfidie, prefăcătorie, viclenie, vicleșug, (livr.) fariseism, machiavelism, tartuferie, tartufism, (rar și fam.) machiaverlîc, (înv.) fățărie, prefăcanie, prefăcătură, procleție, (fig.) iezuitism, mascaradă. (A fost dovedită ~ lui.) 3. minciunea, minciunică, scovardă, uscățea, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mîncat o ~ gustoasă.)

MINCIUNEA s. minciună, minciunică, scovardă, uscățea, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mîncat o ~.)

MINCIUNICĂ s. minciună, minciunea, scovardă, uscățea, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mîncat o ~ caldă.)

NEÎNGRIJIT adj. 1. (rar) neglijat. (O casă ~.) 2. părăginit, sălbăticit, (reg.) părăginos. (O grădină ~.) 3. neglijent, șleampăt, (fam.) îngălat. (Femeie ~.) 4. dezordonat, neglijent, (prin Munt.) tîlos, (fam.) deșănțat. (O ținută ~.) 5. ciufulit, deranjat, vîlvoi, zbîrlit, (livr.) hirsut, (pop. și fam.) burzuluit, (înv. și reg.) străflocat, (reg.) borz, borzos, buhos, buhuiat, vîlvoiat, zbîrlog, zborșit, (Mold. și Bucov.) dupuros, (vestul Transilv.) sperlă, (Ban. și sud-vestul Transilv.) sperlit, (fam. și depr.) nețesălat. (Cu părul ~.)

OTIC s. (TEHN.) (reg.) raz, răzător, răzuitor, răzuș, (prin Transilv. și Maram.) săpălău, (prin sud-vestul Transilv.) spetează. (~ la plug.)

apus¹ sn [At: PSALT. SCH. 154/14 / V: (înv) app~ / Pl: (înv) ~e, ~uri / E: apune] 1 Trecere a unui astru sub orizont Si: asfințit, (pop) scăpătat. 2 Locul pe orizont unde apune soarele. 3 Priveliște la apusul (1) soarelui. 4 Vest. 5 (Îe) A vorbi una de la răsărit și alta de la ~ A vorbi confuz, cu analogii și legături prea îndepărtate. 6 (Îe) A sta cu un picior la răsărit și altul la ~ A nu avea domiciliu stabil. 7 (Îs) -miazăzi Sud-vest. 8 Occident. 9 (Pm) Concepțiile occidentului. 10 Peisaj crepuscular. 11 (Fig) Sfârșit. 12 (Fig) Declin. 13 (Pex) Prăbușire.

austru sm [At: COD. VOR. 99/7 / V: agos-, aos-^[1] / P: a-us-, (îvr) aus~ / Pl: auștri / E: ml auster, -strum] 1 (Îoc crivăț) Vânt din sud. 2 (Înv) Punct cardinal de unde bate austral (1). 3 Vânt secetos care bate în țara noastră din sud-vest.

SCOVARDĂ s. minciună, minciunea, minciunică, uscățea, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mîncat o ~.)

ZBÎRLIT adj. 1. ciufulit, deranjat, neîngrijit, vîlvoi, (livr.) hirsut, (pop. și fam.) burzuluit, (înv. și reg.) străflocat, (reg.) borz, borzos, buhos, buhuiat, vîlvoiat, zbîrlog, zborșit, (Mold. și Bucov.) dupuros, (vestul Transilv.) sperlă, (Ban. și sud-vestul Transilv.) sperlit, (fam. și depr.) nețesălat. (Cu părul ~.) 2. despletit, nepieptănat. (O femeie ~.) 3. înfoiat, răsfirat, umflat. (Pasăre cu coada ~.)

sud-ovest s. v. SUD-VEST.

sud-uest s. v. SUD-VEST.

SUD-VEST s. (GEOGR.) (înv.) sud-ovest, sud-uest.

ȘARNIERĂ s. balama, (pop.) țîțînă, (Transilv. și Maram.) pipă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) șarc. (~ la ușă.)

calișă sf [At: DN³ / Pl: ~șe / E: fr caliche] Formație geologică în formă de crustă albicioasă, dură, compusă din carbonat de calciu și aflată în solul din sud-vestul Statelor Unite.

TOBĂ s. 1. (MUZ.) darabană, (rar) tambur, (înv. și reg.) baraban, barabancă, (înv.) tîmpină. (Bate ~.) 2. (TEHN.) tambur. 3. (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) șfarcă. (Mezelul numit ~.) 4. caro. (~ la cărțile de joc.)

USCĂȚEA s. minciună, minciunea, minciunică, scovardă, uscățică, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mîncat o ~.)

USCĂȚICĂ s. minciună, minciunea, minciunică, scovardă, uscățea, (Transilv. și Ban.) pancovă, (prin Ban. și sud-vestul Transilv.) pup, (Mold.) surcele (pl.). (A mîncat o ~.)

VÎLVOI adj. ciufulit, deranjat, neîngrijit, zbîrlit, (livr.) hirsut, (pop. și fam.) burzuluit, (înv. și reg.) străflocat, (reg.) borz, borzos, buhos, buhuiat, vîlvoiat, zbîrlog, zborșit, (Mold. și Bucov.) dupuros, (vestul Transilv.) sperlă, (Ban. și sud-vestul Transilv.) sperlit, (fam. și depr.) nețesălat. (Cu părul ~.)

indo-european, ~ă [At: DA ms / Pl: ~eni, ~ene / E: fr indo-européen] 1-2 sf, a (Șîs) Limbi ~ene Familie de limbi reprezentând continuarea unei limbi neatestate în texte, dar reconstituită, în esență, cu ajutorul metodei comparativ istorice. 3 smp Denumire dată unui grup de populații care trăiau în mileniul III î. Hr. în Asia Centrală, de unde au emigrat mai târziu spre vest și sud-vest. 4-5 a Care aparține (limbilor indo-europene (1) sau) indo-europenilor (3). 6-7 a Specific (limbilor indo-europene (1) sau) indo-europenilor (3). 8-9 a Care se referă (la limbile indo-europene (1) sau) la indo-europeni (3).

lodos s [At: ANTIPA, P. 356 / V: (reg) ~dus / A și: lodos / Pl: nct / E: tc lodos] Vânt din sud-vest, nefavorabil pentru pescuitul marin și care bate în regiunea Mării Negre tot timpul anului.

mareana sfa [At: CONTEMPORANUL, IV, 42 / V: (reg) măreanul sa / E: rs моряна] Vânt care bate din direcția sud-sud-vest în regiunea de la mare².

sud-vest

Sud-Vest; abreviat: S.-V.

Basarab Vechi și celebru în istoria noastră, Basarab sau Basaraba (aceasta pare a fi forma primară) este atestat frecvent și neîntrerupt, ca supranume și apoi ca nume de familie, din perioada celor mai vechi documente și pînă astăzi. Locul și importanța Basarabilor în istoria Țării Românești a atras în mod firesc asupra lor atenția multor lingviști și mai ales istorici români ori străini. Destul de numeroase, ipotezele privind originea și semnificația inițială a lui Basarab(ă) se aseamănă doar în ceea ce privește faptul că numele a fost considerat drept rezultat al unei compuneri; segmentarea elementelor constitutive, originea și sensul acestora sînt aproape în toate cazurile diferite. Iată un exemplu cum a fost segmentat numele: Basa-rabă; Ba-sarabă; Bas-ar-aba și Basar-aba. Elementele componente presupuse au fost considerate de origine traco-dacică (deci numele sau numai o parte a lui ar aparține substratului), persană (prin intermediar turanic), veche germanică sau pecenego-cumană. Dat fiind interesul mai mare pe care îl prezintă, vom prezenta pe scurt în cele ce urmează doar două dintre ipotezele propuse pînă acum. Cea dintîi aparține lui B.P. Hasdeu și face obiectul unei foarte întinse, documentate și interesante demonstrații din Etymologicum magnum romaniae. Eruditul savant român din secolul trecut afirmă chiar de la început că „Basarabă este cuvîntul cel mai important din întreaga limbă istorică a românilor”. Considerînd că „Basarabii n-au fost o familie, ci o castă”, autorul încearcă să refacă istoria acesteia, pe care o vede întinzîndu-se pe o lungă perioadă de vreme, din epoca dacilor dinaintea cuceririi romane pînă acum cîteva secole. Din punct de vedere lingvistic, Basarabă este o „compozițiune din titlul ban și din numele de familie Sarabă”. Pe ban, a cărui prezență în limbă română s-ar datora cumanilor și pecenegilor, îl pune în legătură cu zendicul van „posesor, stăpîn, bărbat ilustru” – cuvîntul fiind deci de origine persană. Sarabă este considerat de origine traco-dacică; avînd sensul inițial de „cap”, cuvîntul s-a păstrat în limba română, spune B.P. Hasdeu, nu numai prin numele propriu în discuție, ci și prin cuvîntul comun năsărîmbă „nerod, neghiob, fără cap”. Sarabii, cunoscuți vecinilor ca arabi sau arapi, ar fi constituit, încă din vremea lui Burebista, casta nobilitară și sacerdotală a dacilor din care s-au ridicat Decebal, cinci împărați ai Imperiului roman, iar mai tîrziu, asumîndu-și titlul de Ban (deci Bansarabă, apoi Basarabă), numeroșii domni ai Țării Românești. A doua încercare etimologică, aparținînd unui lingvist maghiar, pledează pentru originea pecenego-cumană a numelui Basarabă. Dar mai întîi cîteva informații istorice absolut necesare. Cumanii, popor nomad din familia turanică, ramura turcică, sînt prezenți în sec. 11 – 12 între Dunăre și Volga; după 1223, o parte dintre ei s-au așezat în cîmpia Dunării și Ungaria, unde au fost asimilați de populația locală. Pecenegii, de aceeași origine ca și cumanii, sînt semnalați în sec. 9 în Moldova, de unde se împrăștie în Țara Românească, Dobrogea și Transilvania, regiuni de unde făceau dese incursiuni în Imperiul bizantin. Limba acestor populații, destul de puțin cunoscută, este refăcută, cu mijloace lingvistice, pe baza unui Codex cumanicus și a comparațiilor cu limbile turcice actuale. Conform ultimei interpretări amintite, numele Basaraba ar putea fi un compus din elementul final aba „tată” și verbul bas „a pune piciorul, a păși, a sta pe...”. Derivate verbale frecvente în limbile turcice, participiile basan, basar, bastîc, basmiș etc. sînt prezente în antroponimia turcică sub forme ca: Atbasar, Becbasar, Coibasar, Izbasar, Taibasar, Tocbasar, Ulbasar (ca element secund de compunere), Basarogul și chiar Basar. În acest context se poate accepta un *Basar-aba, cu sensul „tată cuceritor, tată conducător”. Un loc important ocupă în argumentația lingvistului maghiar numele Tugomir sau Thocomer, purtat de tatăl primului Basarab din istoria Țării Românești. Refuzînd, din motive fonetice, orice legătură cu slavul Tihomir, autorul consideră că acest nume este tot de origine turcică și îl apropie de Toctămir sau Toctimir sau Toctomer (un „țar tătar Toctomer” este atestat, la 1295, în vechile anale rusești). Am mai putea adăuga tot aici existența numelui de familie bulgăresc Basarov (explicat pe baza cuvîntului regional, de origine turcică, basar „care apasă pe ceva, care presează”), a numelui de familie scr. Basar și a toponimului Basari din Macedonia, probabil de aceeași origine. Atestat documentar încă din sec. 13, în sud-vestul Transilvaniei, și din sec. 14 în Țara Oltului, numele Basarab(ă) a fost purtat de numeroși domnitori ai Țării Românești. Primul dintre aceștia este Basarab I (1310 – 1352). Urmează nepotul acestuia, Vladislav I (sau Basarab, baron de Făgăraș), între 1364 – 1377, apoi Basarab cel Mare sau Vlad Dracul (1436 – 1447), Basarab al II-lea (1442 – 1443), Basarab cel Bătrîn sau Laiotă (1473 -1477), Basarab cel Tînăr sau Țepeluș (1477 – 1481; 1481 – 1482), Neagoe Basarab (1512 – 1521), seria încheindu-se cu un descendent al Craioveștilor (ca și Neagoe), Matei Basarab (1632 – 1654). Devenit prin aceștia nume de mare prestigiu al istoriei noastre, Basarab face acum parte dintre prenumele românești considerate foarte moderne, a căror alegere se explică tocmai prin capacitatea lor de evocare a trecutului glorios al neamului.

Nicolae Unul dintre cele mai frecvente și răspîndite nume românești, cu paralele în toate limbile europene, Nicoláe (Nicoláie) reproduce un vechi nume pers. gr. Nikólaos, folosit în Grecia antică cu multe secole înaintea erei noastre, printre cele mai timpurii izvoare în care este atestat numele trebuie să amintim opera istoricului Tucidide (c. 460-396 î.e.n.). Nikólaos se încadrează într-o bogată familie de compuse al căror prim element este nik- (vb. nikáo „a învinge”, subst. nike „victorie”), semnificația acestuia explicînd în bună măsură favoarea de care se bucurau numele și, implicit, frecvența lor în onomastica greacă. Cu siguranță că anticilor nu le erau indiferente nici legătura acestor antroponime cu numele zeiței victoriei, Nike (la romani identificată cu → Victoria) și nici faptul că Nikátor sau Nikephóros (rom. Nichifor) erau și supranume ale lui Zeus. Dacă vom mai aminti aici pe Nikandros (rege al Spartei, cunoscut din istoria lui Herodot), Nikánor, Níkarhos, Nikódoros, Nikoklés, Nikokrátes etc., sau pe Nichifor, Nichita, Nicodim, folosite și la noi, ne vom putea da seama de poziția elementului nik- în onomastica greacă (am lăsat la o parte o altă serie, în care -nikos este element secundar de compunere, ca în → Andronic, Calinic etc.). A doua parte a lui Nikólaos este laós sau leós „popor” (ca în Leandru). Trecut în latină sub forma Nicolaus, continuată în limbile moderne din apus, numele era folosit de către romani cu funcție de cognomen. Odată cu apariția creștinismului, Nikolaos și Nicolaus au fost purtate și de persoane care au îmbrățișat noua religie, printre care un episcop de Myra (în sud-vestul Asiei Mici), din sec. 4, sanctificat de biserică, învăluit în aura legendelor și devenit unul dintre cei mai populari sfinți din evul mediu. De aceeași popularitate s-a bucurat cultul episcopului din Myra și în regiunea balcanică, dar frecvența numelui în această parte a Europei nu poate fi explicată exclusiv prin biserică. În calendarul popular al românilor, Niculai este sărbătorit în mai și mai ales în decembrie, de numele lui fiind legată o serie întreagă de credințe, legende și practici în esență păgîne, care au favorizat popularitatea cultului și a numelui (→ Gheorghe; Ion). În legătură cu prezența numelui în onomastica românilor, a fost emisă de mai multă vreme ipoteza că forma veche (Sîn) Nicoară ar continua lat. (Sanctus) Nicolaus. Într-adevăr transformarea lui -l- în -r- și diftongarea lui -o- în -oa- (ca în móla – moară) ar sprijini originea latină. Dar, trecînd în latină, gr. Nikólaos și-a mutat accentul pe vocala lungă -a- și a devenit Nicoláus (faptul este probat de forma veche din italiană, Nicoláo, cît și de cea modernă, Niccoló (accentuate pe finală); conform legilor fonetice -o- neaccentuat trebuia să devină în română -u-, deci Nicuráu, formă neatestată încă la noi. Atragem însă atenția că în unele cazuri evoluția numelor proprii poate fi diferită de cea a cuvintelor comune și acest lucru a fost probat nu o singură dată. Mai mult decît atît, neexistența unui indice complet al tuturor formelor personale din documente și graiuri populare nu permite încă afirmații definitive în ceea ce privește continuitatea numelor din latină și română. Nicolaie trebuie considerat așadar ca provenind de la popoarele vecine într-o etapă veche, lucru care ar explica mulțimea variantelor, hipocoristicelor și derivatelor, multe dintre ele fiind create pe teren românesc, atunci cînd numele a atins o frecvență deosebită. (Deși nu dispunem decît de două prelucrări statistice ale prenumelor, din zone restrînse, rezultatele acestora sînt totuși elocvente; pe o perioadă de aproximativ 100 de ani, în cîteva comune din Valea Sebeșului, Nicolaie este situat pe locul al doilea, după → Ion, cu un procent de 10%, situația fiind aceeași și într-un sat din apropierea Sebeșului). În documentele Țării Românești, Nicolaie este cunoscut de la jumătatea sec. 14, cînd a fost purtat de voievodul Nicolae Alexandru (1352 – 1364); din 1417 începe să apară Nicola sau Nicula (13 persoane cu acest nume numai pînă la 1500). Aproximativ din aceeași perioadă trebuie să amintim și formele Nicoară, Necoară, Micolai atestate în documente moldovenești. Iată acum o parte dintre membrii „familiei” onomastice Nicolaie: Necora și Nicora (ambele forme sînt moldovenești), Nicorina, Nicorici, Nicoriță, Sîmnicoară și Sînicoară (de la numele sărbătorii), Necola, Nicola, Nicolinu și Nicolina, Colin, Nicoliță, Coliță, Nicolițel (și în toponimie), Necula, Neculai, Culai, Culiță, Neculachi, Neculce(a), Neculuță, Niculăiță, Nică, Nicu, Nicușor, Nicuțu, Naie, Năică, Năiță, Laie etc., la care se adaugă în perioada modernă împrumuturile occidentale Nicoleta, Coleta, Nic, Nichi etc. ☐ Engl. Nicholas (hipoc. Nick, Nicky etc.), fr. Nicolas (Nicol, Nicolet, Colas, Collet, Colin), fem. Nicole (Nicolette, Colette, etc.), germ. Nikolaus (Niklaus, Nickel, Klaus, la care îl adăugăm pe Nils, specific țărilor nordice), it. Nicolá, Niccoló etc., sp. Nicolás, magh. Miklos (Kolos, Mika, Miki, Mikló, Miku etc ), fem. Nikoletta, alb. Nikkolă, bg. Nikolai, Nikola etc., rus. Nikolai, Mikolai, Mikola etc. ☐ N. Olahus, umanist român din Transilvania, N. Milescu Spătaru, cărturar și diplomat, primul român care a vizitat China, N. Bălcescu, mare om politic, istoric, democrat revoluționar, organizatorul și conducătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească, N. Iorga, renumit istoric, orator, publicist și scriitor, N. Titulescu, cunoscut diplomat român, scriitorii N. Văcărescu, N. Filimon, pictorii N. Grigorescu, N. Tonitza; Nicolá Lorenzo Gabrini sau Cola di Rienzi (eroul operei lui R. Wagner), umanist italian, conducător al Republicii din Roma (sec. 14), gînditorul progresist Nicolaus Cusanus, celebrul astronom Nicolaus Copernic, renumitul lutier Niccolò Amati, scriitorii Niccolò Machiavelli, Nicolaus Lenau (născut în Banat, în actualul Lenauheim), Nikolai Vasilievici Gogol, pictorul Nicolas Poussin, violonistul Niccolò Paganini etc.

semit, ~ă [At: DDRF / Pl: ~iți, ~e / E: fr sémite] 1 smf Persoană din grupul de popoare din sud-vestul Asiei și din nordul și estul Africii cu aceeași origine, cu trăsături fizice comune și limbi înrudite, din care fac parte astăzi arabii, evreii, etiopienii etc. 2 (Spc) Evreu (1). 3-4 a Care aparține semiților (1-2) Si: semitic (1-2), (spc) evreiesc. 5-6 a Referitor la semiți (1-2) Si: semitic (3-4), (spc) evreiesc. 7-8 Specific semiților (1-2) Si: semitic (5-6), (spc) evreiesc.

sud-ovest sns [At: AMFILOHIE, G. 121/23 / E: it sud-ovest] (Îvr) Sud-vest (2).

sud-uest sns [At: I. GOLESCU, C. / E: fr sud-ouest] (Îvr) Sud-vest (2).

sud-vest sns [At: GENILIE, P. 1/27 / E: fr sud-ouest, ger Süd-west] 1 Punct cardinal secundar, situat în direcția bisectoarei unghiului format de direcțiile sud² și vest. 2 (Pex) Parte a globului pământesc, a unui continent, a unei țări, a unui oraș etc. așezată între sud² și vest în raport cu un punct, o regiune etc. Si: (îvr) sud-ovest, sud-uest.

sud-vestic, ~ă a [At: ARHIVA, I, 228 / Pl: ~ici, ~ice / E: sud-vest + -ic] 1 De la sud-vest (1). 2 Spre sau dinspre sud-vest (2) (în raport cu un punct, o regiune etc.).

MAREÁNA s. f. art. Vînt care bate din direcția sud-sud-vest în regiunea de la mare². Se arunca în cea mai mare furtună ca să scape pe nenorociții aruncați de vîntul fără. de milă, mareana, pe năsipurile și băncile acestui țerm pustiu. CONTEMPORANUL, IV, 42. Vînturile cele mai favorabile pescuitului, crivățul și mareana, sînt tocmai cele cari domină în aceste regiuni, bătînd peste 182 zile pe an. ANTIPA, P. 357, cf. 356, id. F. I. 270, ATILA, P. 428. - Și: (regional) măreánul subst. art. ALR I 1231/675. – Din rus. моряна.

MĂDUVĂ s. f. I. 1. Substanță moale și grasă, de culoare gălbuie, aflată în canalul oaselor și care contribuie la formarea sîngelui și a țesutului osos. Desparte și d[u]hul și sufletul și măduva den oase. CORESI, L. 543/17. Ț-voi aduce cu drag. . . Jărtve de ars cu măduhă grasă. DOSOFTEI, PS. 211/7. Oasele lui le va împlea de măduhă. BIBLIA (1688), 377²/8, cf. 372¹/43. Măduhă din oase a o suge. ȚICHINDEAL, F. 300/26. Oasele. . . îi păreau uneori că au în ele măduva putredă. GALACTION, O. 305. Să ieși, Să fugi. . . Din creierii capului, Din măduva oaselor. TEODORESCU, P. P. 366. Bubă de nouă feluri de bubă, Să ieși din măduva osului. ȘEZ. III, 193, cf. VIII, 111. Din os în măduhî Ducî-sî vestea. GRAIUL, I, 504. Trei lucruri nu se pot pe lumea asta: scară în cer, punte peste mare și măduvă în fer. ZANNE, P. VI, 263. ◊ (La pl., în descîntece) Pi su rarunci, pin tăti ciolanili, pin tăti măduvili. ȘEZ. VI, 92. Fugi mînătură. . . din toate măduhurili. ib. XX, 49, cf. ARH. FOLK. III, 125. ◊ Măduva spinării = parte a sistemului nervos central, aflată în interiorul coloanei vertebrale. Măduva spinărei ocupă canalul șirei spinărei. ENC. VET. 75. Măduva spinării prezintă o diferență apreciabilă între cele două părți din regiunea lombosacrată. PARHON, O. A. I, 220, cf. 1,12, 127. ◊ E x p r. A-i îngheța (sau a-i degera cuiva) măduva-n oase (sau în ciolane etc.) (de frig) = (despre oameni) a-i fi foarte frig, a fi înghețat. Ne degera măduva-n oase de frig! CREANGĂ, A. 116. Ne-a înghețat. . . măduva în ciolane de frig. id. P. 256. De bucurie nici nu bag de samă că-mi îngheață măduva în fluierele picioarelor. SADOVEANU, O. IX, 433. (Regional) A (-i) cerca (cuiva) măduva și oasele = a pune pe cineva la tot felul de încercări, pentru a afla cît prețuiește. ZANNE, P. II, 607. Pînă în (sau la) măduva oaselor (sau din oase) sau pînă în măduvă = pînă în adîncul ființei, al sufletului; în cel mai înalt grad. Cînd ciocoiul ajunge la gradul de vătaf, este corupt moralicește și fizicește pînă în măduva oaselor. FILIMON, O. I, 96. Mi-am sleit puterea toată pînă-n măduva din oase. EFTIMIU, Î. 129. Izbucneau te miri de unde năprasnice cîntece pandurești, să te străpungă pînă în măduva oaselor. C. PETRESCU, A. R. 44. Sînt înveninat pînă în măduvă și pînă în vîrful degetelor. SADOVEANU, P. M. 126. Răsărea un soare. . . de te pătrundea pînă la măduva oaselor. PREDA, Î. 90. Măduvă de miel = (glumeț) mîncare aleasă, rară ; trufanda. Cf. ZANNE, P. III, 658. ♦ (Prin sud-vestul Transilv., în sintagma) Măduvă de pe ureche = cerumen. ALRM I/I h 36. 2. Fig. Partea esențială a unui lucru, fondul unei probleme, al unei opere etc. ; esență, miez, nucleu. Cîte am însemnate în analii mei, o parte și numai măduva o voi aduce aci. ȘINCAI, HR. II, 94/19, cf. III, 272/1. Dete o proclamațiune a cărei măduvă era, că el nu a venit să combată și să asuprească popoară. BARIȚIU, P. A. II, 396. Aci a fost totdauna măduva românității. HASDEU, I. C. I, 37. ♦ Tărie, putere, vlagă, energie. Fug de neologisme și aleg acele cuvinte vechi. . . în care se află încă toată măduva înțelesului popular. MAIORESCU, CR. II, 287. II. P. anal. Partea cea mai dinăuntru, partea din mijloc. V. i n i m ă. 1. Zona interioară, centrală, moale a tulpinii plantelor ; inima (tulpinii) ; p. r e s t r. sevă, mîzgă. Suc sau măduhă de lemn (a. 1705). GCR I, 357/14. Măduhă în lemn. LB. Se creastă deasupra [mlădița] pînă în măduhă. ECONOMIA, 158/21. Ochiul său se mărește așa, că ar voi parcă să străbată prin măduva copacilor. GANE, N. I, 127. Măduvă de soc, Fir de busuioc, Să fiarbă la foc. COȘBUC, P. II, 148. O masă centrală de paremchim numită măduvă. GRECESCU, FL. 5. Stătea posomorît ca un copac cu măduva uscată. REBREANU, I. 27. Și viul măduvii sporește Simțind frunzarele vecine Cum îl înconjură frățește, Cum tot la adăpost l-ar ține. V. ROM. ianuarie 1 954, 179, cf. ALR I 957/320, A III 3. Ce-i înalt cît pădurea Și nu vede de feli lumea? (Măduva copacului). GOROVEi, C. 227. ◊ Fig. Douăsprezece șerbe. . . tocau făina De orz și grîu, care-i a lumii hrană Și măduva. MURNU, O. 342. 2. (Prin Transilv.) Ața mai tare care trece pe lîngă cocleți de la un capăt la celălalt al ițelor ; inima ițelor. Cf. șez. viii, 147. Ața de lîngă fuștei se mai numește și inima sau măduva ițelor. PAMFILE, I. C. 267. 3. (Regional, în sintagma) Măduva luminii = feștila luminării (Mihăileni-Miercurea Ciuc). ALR II/I MN 141, 3908/574. – Accentuat și: (regional) măduvă (ALR I 958/9, 540, 750, 790, 805, 898, 954, 990). – Pl.: (rar) măduve.- Și: (învechit și regional) măduhă (accentuat și măduhă A II 12, III 19; pl.: măduhe ALRM I/I h 36, și măduhi LB, măduhuri), (regional) madúhă (ALR I 1 957/94, 856, A III 5, 16, 17, 18 ; accentuat și măduhă A III 5), máduhnă (ALR I 1 957/418), măduă (accentuat și mădúă ib. 958/56, 834, 926, 1957/8, 12, 24, 60, 63, 164, 280, 360, 768, 865, 870, 878, 880, 885, 887, 926), mădugă (BL III, 23, ALR I 958/28, 35, 1957/30, accentuat și mădúgă ALR I 958/28, 35, 1 957/28, 35, 40, 45, 49, 69, 77, 810, 850), măduie (ib. 1957/93), modúvă (ib. 1957/782), modúă (ib. 1957/18) s. f. – Lat. medulla.

MĂLĂÓI, -OAIE subst. (Regional) 1. S. n. (Prin sud-vestul Transilv. ; în forma mălăon) Un fel de pîine făcută din făină de secară amestecată cu făină de porumb. Cf. DENSUSIANU, Ț. II. 323. 2. Mălai (II 4) (mai mare). Cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF. II. S. f. și (rar) m. Numele a doi arbuști alpini cu tulpina culcată la pămînt și cu flori galbene; (regional) ferăstrău, rujă, ruja-soarelui, iarba-osului (Helianthemum alpestre și rupifragum). Cf. LB, POLIZU, DDRF, BRANDZA, FL. 155, DAMÉ, T. 184, BARCIANU, TDRG, PANȚU, PL. – Pl.: mălăoi, -oaie. – Mălai + suf. -oi.

+Sud-Vest (zonă geografică) s. propriu n.

sud-vest (punct cardinal) s. n.; abr. S-V corectat(ă)

andrea, (indrea, îndrelușă, undrea), s.f. 1. Luna decembrie: „Indreu sau Îndrelușă, pentru luna decembrie” (Papahagi, Curs, 1920/1927: 51). ■ „Indrea, undrea sau andrea, de la numele Sf. Andrei. Această lună fiind geroasă, încât te-nțeapă de parcă îți bagă ace, undrele” (G. Dem. Teodorescu). 2. Ac de cusut sau croșetat. ■ (top.) Îndrea, deal în Șieu; Indreiu / Îndreiu, vârf de deal (740 m), situat la sud-vest de Rozavlea, pe partea stângă a Izei. ■ (onom.) Indre, Indrea, Indrean, nume de familie frecvent în zona Șomcuta-Bucium. – Et. nec. (MDA); din Andrei, n. pr., cf. alb. šën-ëndre (Scriban). ■ „Prezent în trei dialecte, andrea – undrea e vechi, anterior influenței slave. Undrea (spre diferență de celelalte variante) duce la o conexiune etimologică, sensul de bază fiind «ac încârligat sau răsucit» sau mai simplu «unealtă pentru cusut, înnădit, împletit». Arhetipul *undrella conține o temă *und-r- a rad. i.-e. *uendh- «a învârti, a răsuci, împleti». Cuv. autohton” (Russu, 1981: 408-409).

MIEZUÍNĂ s. f. 1. Hat, răzor (între două ogoare). Cf. LB, BARCIANU, V., LM, DDRF. Dl. Crețu scoase mapa și-i arătă miezuină: cu un stînjin venea încă mai mult pe partea lui Crețu. AGÎRBICEANU, D. Ț. 116. Cum se hotăresc . . . miezuinele, Așa să se hotărească Și să se despărțească Gura lui N. N. cea rea. MARIAN, V. 47, cf. REV. CRIT. IV, 145, com. din FRATA-TURDA, CHEST. IV 29/149, ALRM SN I h 2, A V 21. ♦ Hotar între două regiuni, între două provincii sau între două țări. M-am mirat cum și natura a demarcat hotarul Rusiei, căci o mică ridicătură, formînd miezuină între dînsa și Prusia, sta încă învălită în mantaua intactă de nea. CODRU-DRĂGUȘANU, C. 202. Despărțăminte de trupe. . . trec preste mieziuini și calcă pămîntul stătătoriu sub auctoritatea banală. BARIȚIU, P. A. II, 232, cf. ALEXI, W. 2. (Popular) Gard care desparte două case sau două proprietăți etc.; perete care desparte două case, o casă de un grajd alăturat, tinda de camerele de locuit; spațiul liber dintre două case. Cf. BUDAI-DELEANU, LEX. Unul dintre vecinii lui. . . a sădit și-un șir de salcîmi de-a lungul miezuinei: ziua toată, porumbeii țopăiesc pe tăblițe de pe casa lui. SLAVICI, N. I, 252, cf. DDRF, JAHRESBER. IV, 329, SIMA, M. 184, CADE, SCRIBAN, D., PĂCALĂ, M. R. 414, ALR I 948/278, 280, 283, 290, 337, 339, 782, ALR II/784, 833, A VI 32, MAT. DIALECT. I, 212. ♦ (Prin nord-estul Ban. și prin sud-vestul Transilv.) Pîrleaz. Cf. CHEST. II 413/7, A II 9. ♦ (Regional; în forma miezunie) Zgîrciul nasului (Borșa-Vișeu de Sus). Cf. m i j l o c a r (I 12). Cf. ALRM II/I h 17/362. ♦ (Regional) Livadă lîngă casă (Larga-Tîrgu Ocna). I. CR. VI, 315. 3. (Regional) „Strînsură pentru iarnă”. V. m i ș i n ă. I. CR. VI, 152. Am găsit o mnizuină cît baniță de alune strînse de veveriță. ib. – Pl.: miezuini și miezuine. – Și: (regional) miezuímă (CHEST. IV 29/149), miezunie (ALR I 948/278, 280, 283, 290, 337, 339, ALRM II/I h 17/362, MAT. DIALECT, I, 212), mieziuínă, mizuínă s. f. Cf. m i e z, m e j d i n ă.

MIGRAȚIE s. f. 1. Deplasare în masă a unor triburi sau a unor popoare, de pe un teritoriu pe altul, determinată de factori economici, sociali, politici sau naturali; migrare (1). Cf. NEGULICI, BARIȚIU, P. A. I, 524. Marele migrațiuni ale popoarelor. EMINESCU, N. 106. Marile migrații de popoare începute . . . înaintea anului 1 000. PÂRVAN, G. 648, cf. 102. În strînsă legătură cu păstoritul stau migrațiunile românilor. PUȘCARIU, L. R. I, 360. Peștii din Olt înoată spre izvoarele lui, asemeni unui popor nomad pornit într-o lungă migrațiune. BOGZA, C. O. 289. În 1953. . . s-a găsit în apropiere de Valea lui Mihai un cimitir din epoca migrațiunilor. CONTEMP. 1954, nr. 382, 5/3. Văzînd porturile și obiceiurile semințiilor din sud-vest nu i-i greu călătorului să-și închipuie vremurile vechi ale migrațiunilor. V. ROM. octombrie 1 955, 147. 2. Mutare în masă a unor animale, mai ales a păsărilor și a peștilor, dintr-o regiune în alta, cauzată, de obicei, de factori climatici, de nevoile de hrană, de necesitățile reproducerii etc.; migrare (2). Migrațiunile paserilor. ISIS (1859), 124. Peștii sînt nevoiți a face o serie de migrațiuni. . . determinate pe de o parte de cerințele lor organice . . . iar pe de alta, de regimul natural al apelor. ANTIPA, P. 219. Migrațiunile lungi și repetate. . . nu au făcut din rîndunele niște aventuriere. ARGHEZI, P. T. 319. A avut ocazia să observe acvile imperiale în migrație. LINȚIA, P. II, 174. ◊ (Glumeț) Migrațiuni bizare de păsări împăiate. ANGHEL-IOSIF, C. M. I, 146. 3. (În sintagma) Migrațiunea petrolului (sau țițeiului) = procesul de deplasare a petrolului și a gazelor asociate din zăcămîntul în care au luat naștere în roci, în zone subterane străine. Cf. DP, LTR², DER. – Pl.: migrații. – Și: migrațiúne s. f. – Din fr. migration.

MIRÉL s. m. Diminutiv hipocoristic al lui m i r e¹ (1). 1. (Regional) Cf. m i r e¹ (1). Cf. H XVIII 104. Mirel de la masă, Pe sorița noastră N-om da nici de cum. MARIAN, NU. 605. Munți-s nalți și menunați, Mirel are cai zburdați. DENSUSIANU, Ț. H. 270. Mirel de la masă, Nu te lăuda, Că noi te-om întreba. ARH. FOLK. VII, 65, cf. ALRM I/II h 356, A III 1, 2, 3, 5, 7, 16, 19, IV 5. 2. (Prin sud-vestul Transilv.; la pl.) Cf. m i r e¹ (2). Cf. ALRM I/II h 363. - Pl.: mirei și mireli (ALR I/II h 256/118). – Mire¹ + suf. -el.

MISCULÁRIU s. m. (Bot.; prin sud-vestul Transilv.) Moșmon (Mespilus germanica). Cf. REV. CRIT. III, 160. - Pl.: rnuscularii. – Misculă + suf. -ar( iu).

MISLÁT, -Ă adj. (Regional, despre copii) Răsfățat (Șomănești-Tîrgu Jiu). CV 1 951,nr. 2, 34. ♦ (Prin sud-vestul Transilv.) Rău, deșucheat. Cf. VICIU, GL. – Pl.: mislați, -te. – V. misla.

MISLEÁN adj. (Prin sud-vestul Mold., cu sens neprecizat, probabil) Deștept, învățat. Gini-o babî bătrînî. . . Din ok' lăcrămîn, Din perdia-m-perdia Întrebîn di-un tînăr mislian. DIACONU, VR. 61. - Cf. ucr. мисливий.

MIȘCOI¹ s. m. (Prin Ban. și sud-vestul Transilv.) Păduche. Cf. REV. CRIT. III, 160. Plin de mișconi. CV 1951, nr. 5, 27. ♦ Păduche de găină. Cf. ANON. CAR., com. din ORAVIȚA, ALR II 5 720/29, 36, 47, 76. - Pl.: mișcoi. – Mișca + suf. -oi.

MÎRLÓI s. m. (Prin sud-vestul Munt.) Animal mic, pipernicit, urît. Cf. CV 1 951, nr. 1, 36. Am un mîrloi de mînz. ib. - Pl.: mîrloi. – Etimologia necunoscută.

MOACĂ s. f. I. 1. (Regional) Măciucă (I 1). Și l-om arde c-o moacă la cap, că dacă-i inamic tot inamic rămîne. C. PETRESCU, Î. II, 15. Apoi pune mîna p-o moacă și încolțește pe lup într-o leasă. RĂDULESCU-CODIN, L. 38, cf. 44, ALR II 4952/928. ♦ (Prin Munt., Mold.) Lovitură de măciucă (I 1). Cf. SCRIBAN, D. ♦ (Regional) Penis (Săcelu-Tîrgu Jiu). Cf. MAT. FOLK. 493. 2. (Prin sud-vestul Transilv.) Crampon (cu care se fixează pe traversă șina de cale ferată). Com. din VALEA-JIULUI. 3. (Argotic, de obicei în legătură cu verbe ca „a da”, „a lovi”, „a atinge”, „a izbi”, „a arde” la. . . ) Cap (al unei ființe). Atinge-l, Popescule ! Dă-i la moacă ! BUL. FIL. IV, 183. Eu cu bîta ridicată să-l ating la moacă. CV 1950, nr. 4, 38. Tu ai să-l arzi la moacă pe neamț cu cîrja. PAS, Z. IV, 38. ◊ E x p r. A o lua la moacă = a primi o bătaie zdravănă (în cap). Și nu se-ncurcâ dînsul, nu se joacă: Ori faci cum cere, ori o iei la moacă ! V. ROM. iulie 1964, 203. II 1. Epitet depreciativ pentru o persoană bleagă, înceată, leneșă sau disproporționată (mai ales cu capul mare). Cf. POLIZU. Ian vezi moachia, că s-o fudulit. ALECSANDRI, T. 392. Ian privește !. . . toate moachele-s poftite pe rînd. . . numai a mele șed locului parcă-s înfipte. id. ib. 456, cf. COSTINESCU. Strașnică femeie !. . . Și vezi, muca ceea de bărbatu-său ! BUL. FIL. IV, 183, cf. ȘEZ. V, 107. Două muieri certîndu-se odată, una. . . începu a batjocori pe cealaltă. . . și între altele îi zise: Cine ești tu ? Arțo, schiarțo, șoago, moago, surdo, știrbo ! PASCU, C. 25. N-ai să te împaci cu Smaranda, că-i o moacă (mocăită). Com. din PIATRA-NEAMȚ. 2. Numele mai multor specii de pești: a) zglăvoacă (Cottus gobio). ANTIPA, F. I. 40, ATILA, P. 197, BĂCESCU, P. 170, C. ANTONESCU, P. 70, H VI 235, DENSUSIANU, Ț. H. 325 ; b) (regional și in sintagmele moacă de nămol. BĂCESCU, P. 113, C. ANTONESCU, P. 121. moacă de brădiș. BĂCESCU, P. 113, C. ANTONESCU, P. 121) nume a diferite specii de guvid (Gobius). Ieșeau păstrăvii și moacele cu burta-n sus. PLOPȘOR, 40. ♦ (Regional) Nume dat peștilor mărunți (VÎRCOL, v. 96); p. r e s t r. somn mărunt (ANTIPA, F. I. 93, id. P. 784, atila, P. 272). 3. Mormoloc (de broască). Cf. ȘĂINEANU D. U., CADE. 4. (Regional) Termen de alintare pentru fetiță mică. Com. din ALBA-IULIA. – Pl.: moace. – Și: (regional, II 1) moache, moágă, moáhă (ALEXI, W.), mógă (com. din STRAJA-RĂDĂUȚI), mîcă (SCRIBAN, D.), múcă s. f., moc (PASCU, C. 180), mog (id. ib.), mochiu (CIHAC, II, 200) s. m. – Etimologia necunoscută. – Cf. PASCU, C. 180.

†AUSTRU sbst. 1 🌦 Vînt de sud, de sud-vest, sau (cum se înțelege mai des) de apus: ~l, vînt tăios de rece (BR.-VN.) ¶ 2 🌍 ‡Sud: și va pleca jumătate de munte cătră crivățu și jumătate cătră ~ (BIBL.) [lat.].

MOLÉTE² s. m., s. n. I. S. m. (Iht.; Olt.) Molan¹ (2) (Nemachilus barbatulus). Cf. ANTIPA, F. I. 198, ATILA, P. 199, BĂCESCU, P. 131. II. S. m. (Bot.) 1. (Ban., Olt., sud-vestul Transilv.) Numele mai multor specii de conifere: a) pin (Pinus). Cf. ALR I 1 949/815, 839; b) jep (Pinus pumilio). Cf. ALR SN III h 626; c) zadă (Larix decidua). Cf. ALR II 6 336/2; d) brad (Abies). Cf. GR. BĂN. 87, ALR I 1 950/1, 840, ALR II 6 385/2, 29, 836; e) molid (1) (Picea excelsa). Cf. H XVII 19, XVIII 183; f) ienupăr-pitic (Juniperus nana). Cf. PANȚU, PL. 182. În Dămăcuș sînt și poieni cu livezi mari. Acuma le-au plîntat societatea cu moleți. LIUBA-IANA, M. 55. [Uși] din scînduri de brad sau de pini și din moleți. CHEST. II 152/8. 2. (Regional, la pl.) Brădet (Secășeni-Oravița). ALR SN II h 402/29. III. S. n. (Mai ales la pl.; și în sintagmele molete tendinos. ENC. VET. 25, molete articular) Tumoare seroasă care se formează pe glezna calului. Acest lichid. . . se arată în afară prin niște gîlci moi, care poartă numele. . . de molet articular cînd se ivește la încheietura gleznei. ENC. VET. 23. – Pl.: (I, II) moleți, (III) molete. - Și: molét s. n. – Moale¹ + suf. -ete.

MORONIȚĂ s. f. (Ban. și sud-vestul Transilv.) Moroaie. V. m o r o i² (1). Morońiță iau Iapĉile di la vaŝ. ALRT II 69, cf. 10, 17, 65, ALR II 4 240/102,105. - Pl.: moronite. – Și: muróniță s. f. ALR I 1 399/87. – Moroi² + suf. -iță.

MORTĂCIUNE s. f., adj. I. S. f. 1. Hoit, stîrv; p. e x t. cadavru. Va fi mortăciunea Iezavelii ca gunoiul pre fața țarenii. BIBLIA (1688), 273¹/24, cf. 72¹/50, ANON. CAR., LB. Nici chiar murind, cu ruga putea-va să mă miște, A nu-i da mortăciunea la cîini în demîncare. HELIADE, O. I, 319. Sînt dedați de la moși de strămoși ca să mănînce mortăciuni. BARIȚIU, P. A. III, 480. Măcelarul va striga în contra autorității care-l oprește de a vinde carne de mortăciune. GHICA, ap. CADE. Aceste jivine se răped la stîrvuri și să îmbuibă cu mortăciuni. ODOBESCU, S. III, 16. Să picați trei picături de sînge peste mortăciunea ce o plîngeți și va învia. ISPIRESCU, L. 345, cf. 222. Copiii ce mor nebotezați sînt socotiți ca mortăciuni. MARIAN, NA. 76. În jurul casei plutea un miros greu, parcă de mortăciune. V. ROM. aprilie 1955, 141, cf. GRAIUL, L, 291, CIAUȘANU, V. 180, id. GL. ◊ (În imprecații sau ca epitet peiorativ) Mortăcină puturoasă. LM. Să poftească să se atingă de casă, câ-i arăt eu lui cine-s eu ! Să poftească mortăciunea ! REBREANU, I. 361. Mișcă-te, mortăciunea dracului ! Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI. ◊ (Ca epitet, precedînd termenul calificat, de care se leagă prin prep. „de”, exprimă starea de slăbiciune fizică) Capul i l-au pus pre o mortăciune de cal și așa l-au ținut vro cîtva timp. ȘINCAI, HR. II, 289/9. O mortăcină de găină. CIAUȘANU, GL. *(Adverbial, pe lîngă adjectivul „slab”, imprimă acestuia valoare de superlativ absolut) Orășencele noastre sînt multicele mortăcină de slabă. JIPESCU, ap. TDRG. ♦ F i g. Ființă foarte slabă, lipsită de energie, de vigoare. Să taie o găină grasă, cum îs la casa omului, nu mortăciuni de la găinari, ap. TDRG. Am să merg eu, ai să mergi dumneata, au să meargă dumnealor, că nu sîntem mortăciuni. D. ZAMFIRESCU, R. 26, cf. DR. V, 212, ALR I 1 156/109, MAT. DIALECT. I, 231. ♦ (În credințe religioase) Carne de animal care n-a fost tăiat după ritual. Să se ferească de. . . mortăciuni și de sînge. N. TEST. (1648), 155^r/23. Preotul ce va mînca necată au mursecată au mortăciune, aceluia să i se ia darul (a. 1652). ap. TDRG. 2. (Prin Ban. și sud-vestul Transilv.) Moroi² (1). Cf. ALR I 1 399/30, 122. 3. (Prin Munt.; la pl.) Vreascuri. Cf. DR. II, 357. II. Adj. (Învechit și regional; despre animale) Care a murit de moarte naturală; care a murit neînjunghiat. Din turmă mănîncă carne mortăciună. N. COSTIN, ap. GCR II, 12/13. Sîngură aș preved'ia-o Cu lumină D'e slăină D'intr-o scroafă mortăŝină. DENSUSIANU, Ț. H. 119. ◊ Apă mortăcină = (în superstiții) apă moartă (b) v. m o r t (I 1). Cf. CIAUȘANU, GL. s. f. III (Regional) Boală molipsitoare. Cf. ANON. CAR. 2. (Învechit, rar) Moarte (1). Jivină supusă la mortăciune. CONACHI, P. 274. Omul în lume cînd vine, în leagănul său aduce sămînța de mortăciune. id. ib. 280. – Pl.: mortăciuni. – Și: (învechit și regional) mortăciúnă adj., mortăcină adj., s. f., morticínă (LB) s. f. – Lat. morticina.

*FILISTEAN sm. 🌍 Popor care locuia în sud-vestul Palestinei; fu bătut de Samson și supus mai tîrziu de David.

MREJUÍ vb. IV. 1. I n t r a n z. (Prin nordul Munt.) A mreji (I 1). Cf. RĂDULESCU-CODIN, 51. 2. T r a n z. F i g. (Regional) A.mreji (I 3). Cf. ALEXI, W. 3. T r a n z. (Prin sud-vestul Munt.; complementul indică un snop, o grămadă de nuiele etc.) A lega prost, a nu strînge bine legătura. Cf. I. CR. VIII, 88. – Prez. ind.: mrejuiesc. – V. mreajă.

NĂZDRĂVĂNICĂ adj. (Prin sud-vestul Mold.) Diminutiv al lui năzdrăvană. v. năzdrăvan (4). Ńioriță, ńică, Ai fost năzdrăvăńică. GRAIUL, I, 294. – pl.:? – Năzdrăvană + suf. -ică.

NĂZDRĂVĂNIOR, -OARĂ adj. (Prin sud-vestul Mold.) Diminutiv al lui năzdrăvan (4). Ńioară, ńioară, Ŝi-m ești năzdrăvăńioară? graiul, i, 282. – pl.: năzdrăvăniori, -oare. – Năzdrăvan + suf. -ior.

NĂHÎCĂ s. f. (Prin sud-vestul Transilv.) Femeie leneșă. cf. Rev. Crit. iii, 162. – pl.: ? – Etimologia necunoscută.

NEMȚOANE s. f. 1. (Regional) Femeie de la oraș; doamnă (din lumea înaltă) (Secășeni-Oravița). Cf. ALR II 2 867/29. 2. (Bot.; prin Ban. și sud-vestul Transilv.) Condurul-doamnei (Tropaeolum majus). Cf. h XVIII 102, DENSUSIANU, Ț. H. 326. – pl.: ? – Și: nimțoane s. f. ALR II 2867/29. – Neamț + suf. -oane.

NĂBIA vb. I. Refl. (Prin sud-vestul Transilv.) 1. (În forma nebia) A-și mări volumul, a se umfla cînd este băgat în apă. cf. GREGORIAN, CL. 60. 2. A se sătura de ceva; a se îngrețoșa. Despre porci cînd nu mai pot mînca de grași, se zice s-au năbiat. rev. crit. iii, 162. S-a năbiat, a mîncat atîta cît, așa zicînd, s-a îngrețoșat. TODORAN, GL. – Pronunțat: -bi-a. – prez. ind.: năbiez. – Și: (1) nebia vb. I. – Din ser. nabijati.

NĂBOI¹ s. n. 1. (Învechit și regional) Șuvoi, puhoi, torent (format de o apă). Toți de năboiul potopului celui mare au pierit. n. costin, l. 54. Mulțimea cuvintelor, ceale ca păcura izvorîtoare și ca naboiul pe toate șesurile. cantemir, Ist. 267. Cînd să va întîmpla a să rupe din lacrile podului... primăvara cînd să topește zăpada din neboiuri de gheață, atunci să li se dea ajutor (a. 1826). doc. ec. 366, cf. 367, creangă, gl., pamfile, j. ii, 156, an. Dobr. iv, nr. 4, 100. Aproape vuiau apele, prin întunericul ca păcura. Năboiurile pătrundeau în sat. camilar, c. p. 31. Năboi sau zăpodie, cînd apa curge amestecată cu gheață. h i 435. Cînd se mai încălzește, e moloșag, apa dă deasupra produhului și, cînd, năbușește apa din produh, cum să se cheme altfel, dacă nu năboi. i. cr. iii, 88. Vine Sîretiu mare cu năboi. alr ii 2 499/605, cf. a v 15. ◊ fig. Năboiul cuvintelor să-i abat. cantemir, Ist. 272. Un năboi de povești... s-a revărsat în cîmpia literaturii românești. galaction, o. 30. ◊ (Adverbial) Apele veneau năboi tot mai negre și mai umflate. voiculescu, p. i, 48. 2. (Prin sud-vestul Munt.) Grămadă, ceată, mulțime de oameni. Un năboi, o ceată de oameni, care vin strînși unul lîngă altul. i. cr. viii, 316. 3. (Rar) Lipsă de aer. Zăpada multă căzută deodată pe apa înghețată produce năboiul (înnădușeala) ce ucide peștele. băcescu, p. 149. – pl.: năboiuri și năboaie (valian, v., pontbriant, d., lm, barcianu, tdrg). – Și: naboi, neboi s. n. – cf. scr. naboj.

NEROD, -OADĂ adj., subst. I. adj. 1. Care are mintea mărginită, care pricepe greu un lucru, care acționează fără judecată; prost, netot (I 2), neghiob (1), nătărău (1), (învechit și popular) năuc (1), (învechit și regional) nătîntoc (1), (regional) nătruț (1), nătăbîz, nătrui, nerodoi. cf. lb. Să trăiască căsătoria! Și nerod acel ce laudă holteiia. negruzzi, s. i, 74. Faceți voi în lături, irozi nerozi ce sînteți. alecsandri, t. i, 86. Cine e nerod să ardă în cărbuni smarandul rar Ș-a lui vecinică lucire s-o strivească în zadar? eminescu, o. i, 83. Că prea-și bătea joc toți de el, Ba că-i nerod, ba că-i mișel. caragiale, o. iv, 345, cf. șăineanu, d. u. Eu sînt Scamă Doftoriciul, cel ce toate lecuiește, Nu ca babele neroade, ci frumos, doftoricește. eftimiu, î. 12. O lebădă și cîteva maimuțe înconjurau dihania neroadă, Ce se lăsase moale pe lăbuțe. topîrceanu, b. 97. Proastă ești, neroadă ești, Că tu nu te nădăiești. reteganul, tr. 125. Murgu-mi este cam nărod, Eu de coama lui mă-nnod Și trec Oltul ca năvodul, ant. Lit. pop. i, 441, cf. a ii 2, 8. ◊ (Cu sensul peiorativ atenuat) Ce nărod te face dragostea! f (1900), 606. ◊ (Despre minte, cap etc.) Pomul se cunoaște din roadă Și omul din mintea neroadă. pann, p. v. i, 9/7. ◊ (Substantivat; adesea cu sensul peiorativ atenuat) Zi mai bine că pentru tine o să fie rău, nerodule! filimon, o. i, 130. O tăiași groasă, nene... – Taci, nerodule! alecsandri, t. 405. Vă citează toți nerozii, Mestecînd veacul de aur în noroiul greu al prozei. eminescu, o. i, 149. De se va încerca, norodul, să ne zică ceva, îl facem nebun și tot noi vom fi mai crezuți decît dînsul. ispirescu, l. 157. Un veac ce nu coprinde decît patimă în el Și în care tot nerodul are dreptul să vorbească, macedonski, o. i, 119. Numai nerozii pot să fie atît de lipsiți de mîndrie bărbătească, rebreanu, i. 101, cf. 250. Știa să taie sticlă poleită Și toți nerozii îl credeau geamgiu. topîrceanu, p. o. 3. Neroadei nu i-a fost nimic, cu toate că soba căzuse peste ea. brăescu, v. 28. Treceau pe la bordeiul ascuns acolo-n bozii, Și teferii și răii, firește, și nerozii, arghezi, vers. 573. Pasărea... înfuleca bob după bob. – Așa, codato! Așa, neroado! se pomeni Erhan aprobînd-o. galan, b. ii, 6. Uită de la mînă pîn’ la gură. O fi amorezat, nerodul, baranga, r. f. 47. N-ai vrut... Să m-asculți pe mine, Ci tu, ca neroadă, Tot mișcai din coadă Și-ți deschideai ciocul, De răsunai Locul. teodorescu, p. p. 454. Zice că de la Zăicani a venit un car de nărozi gușăți și s-o descărcat caru la ștei și s-o umplut satu de nărozi. densusianu, ț. h. 109. Nerodul gură are de vorbit Și cap n-are de gîndit. pann, p. v. i, 94/5. Mai bine c-un înțelept la pagubă, decît cu un nerod la cîștig. păsculescu, l. p. 111. Banul și pe nerod îl face iubit. zanne, p. v, 64. ** Care aparține nerodului (1), care caracterizează pe nerod, nerozesc; care denotă, trădează prostie, prostesc; p. ext. lipsit de sens, de rațiune, stupid. Și te-o strînge-n două șiruri, așezîndu-te la coadă, În vro notă prizărită sub o pagină neroadă. eminescu, o. i, 134. După toate regulele romanelor sentimentale și neroade, trebuie să fie o Dulcinee. gherea, st. cr.i, 188. Am tras o spaimă neroadă... Bine c-am avut un vizitiu energic! rebreanu, r. i, 216. De prisos ți se pare tot ce ai lăsat în urmă, neroade și de o zi frămîntările, dezbinările și luptele. galaction, o. 223. O, blăstămată fie clipa Cînd ai purces apoi în țară, Să-mi porți „Luceafărul” prin lume, în cap cu proza ta neroadă. topîrceanu, p. o. 74. I-am zîmbit cu o neroadă recunoștință, camil petrescu, u. n. 177. Mi-or spus tovarășii ceia să mă apuc de muncă, Să nu mai răsfir lăcrămile în plînset nerod. vintilă, o. 38. ♦ (Prin nordul Olt. și sud-vestul Transilv.; despre oameni) Idiot. cf. alr ii 3670/812, 833, 836. 2. (Învechit și regional) Nebun (I 4). cf. ANON. CAR., LEX. MARS. 247, LB, POLIZU. ◊ (Substantivat) Șpital pentru ai nărozi. alr ii/i h114/2. Casa nerozilor (sau, regional, dă nărozi) v. casă. ♦ (Regional) Măscărici la nuntă sau la priveghi (Glîmboca-Caransebeș). cf. alr ii/i mn 81, 2689/27. ♦ (Prin vestul Munt.; despre oi) Bolnav de capie. cf. tomescu, gl., alr I 1802/782, 790. ♦ (În sud-vestul Transilv.; despre cai) Nărăvaș. cf. a ii 3, 7,8. ♦ (Regional) Buruiană năroadă = mătrăgună (Atropa bella-donna) (Costești-Băile Herculane). alr i 1925/840. Bureți nărozi = soi de bureți necomestibili; (probabil) bureți nebuni (Dobra-Deva). cf. alr ii 6 405/105. 3. (Prin Olt.) Bădăran, necioplit (2). cf. alr ii 3 668/836, 848. 4. (Prin Olt. și Ban.) Flecar. cf. alr ii/i h 30. II. subst. (În forma nărod) Capie (a oilor). cf. pamfile, cer. 197. – pl.: nerozi, -oade. – Și: (învechit și regional) narod, -oadă (lex. mars. 247, alr ii/i h 30/886), (regional) nărod, -oadă, (învechit) norod, -oadă adj., subst. – Din bg. нерода.

NĂCLAIE s. f. 1. (Prin sud-vestul Munt.) „Untură multă”. i. cr. viii, 316. 2. (Regional) Căldură mare. rădulescu-codin, cf. I. CR. XIII, 115. – Și: năclai subst. i. cr. xiii, 115. – cf. năclăi.

NĂDĂRÎ vb. IV. refl. recipr. (Prin sud-vestul Transilv.) A întreține relații de dragoste cu cineva. rev. crit. iii, 157. – prez. ind.: nădărăsc. – Etimologia necunoscută. cf. mădări.

NĂVLAC adj. (Prin sud-vestul Munt.) „Care dă năvală, lacom să apuce”. i. cr. viii, 316. – Pl.:? – Etimologia necunoscută. Cf. bg. навлека „a îngrămădi, a aduce”.

NĂFUNDOS, -OASĂ adj. (Prin sud-vestul Transilv.) Fără fund, adînc. Cf. rev. crit. iii, 162. – De la fund.

NĂGLAB subst. (Prin sud-vestul Transilv.) Sarcină de lemne, de fîn etc. Cf. a iii 7, 16. – Pl.:? – Și: nălab subst. a iii 5. – Etimologia necunoscută. Cf. năcladă, magh. nyaláb.

MUSCATAI subst. (Maghiarism, prin sud- vestul Transilv.) Soi de strugure cu boabă lungăreață și cu pieliță tare. Cf. H VIII 301. – Din magh. muskotály.

MUSTĂREAȚĂ s. f. (Atestat prima oară la ANON. CAR.) 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor; (popular) mîzgă (1), must (I 6), (regional) miericică (I 3). Din altele [ierburi] stoarce mustăreață, Iar din alte-i face scăldătoare. BUDAI-DELEANU, Ț. 210, cf. id. LEX. Facerea zahărului din mustureață de jugastru (a. 1812). BV III, 61, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, GHEȚIE, R. M., REV. CRIT. III, 161, I. CR. IV, 188, VI, 29, VICIU, GL., VÎRCOL, V. 96, ALR I 968, ALR II 6 397, A III 1, 5, IV 3. ♦ (Regional) Rășină (de brad) (Valea Lupului-Hațeg). A IV 3. ♦ (Regional) Zeamă scursă din tescovină. Cf. SCRIBAN, D., CV 1951, nr. 6, 28. 3. (Prin sud-vestul Transilv.) Suc, băutură îndulcită; zeamă care rămîne după spălarea vaselor unse cu miere. V. m u r s ă¹ (1). Cf. REV. CRIT. III, 161. 4. (Mold.) Must (I 8). Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. A VI 16, 19, 20, 22, 26, GLOSAR REG. 5. (Prin Ban.) Usuc. După Rusalii intră mustăreața din lîna cea bătrînă în carnea oii și apoi pute carnea. MARIAN, S. R. III, 269. Și: (regional) mustereață (ALR I 968/217), mustireáță (ib. 968/522, 574, ALR II 6 397/574), mustureață, muștereață (I. CR. VI, 29, CV 1951, nr. 6, 28, ALR I 968/532, ARVINTE, TERM. 157), muștireață (ALR I 968/558) s. f. – Must + suf. -ăreață.

YPRESIAN s.n. (Geol.) Ultimul etaj al paleocenului din vestul și sudul Europei. // adj. Care aparține acestui etaj. [Pron. -si-an, pl. -ieni, -iene. / < fr. ypresien].

BUCUREȘTI, cap. României, municipiu în S țării, în Cîmpia Română, pe Dîmbovița și afl. său Colentina, la 70-90 m alt., la intersecția paralelelor de 44°25′50″ lat. N cu meridianul de 26°06′50″ long. E; 2.107177 loc. (1991; împreună cu Sectorul Agricol Ilfov 2.375.679 loc. și o densitate de 1.277 loc./km²). Municipiul propriu-zis se întinde pe 226 km² și este împărțit în șase sectoare ad-tive urbane. Sectorul Agricol Ilfov, care este subordonat municipiului, are 1.594 km², 268.502 loc. (1991) și cuprinde un oraș (Buftea) și 38 com. Cel mai important centru politic, economic, științific și cultural al țării. Ind. puternică (c. 13% din producția ind. a țării) cu o mare diversitate de ramuri. Mari termocentrale (București-Sud, București-Vest Militari ș.a.), laminoare, întreprinderi constructoare de mașini: utilaj greu, linii de ciment, turboagregate, motoare cu combustie internă, utilaj siderurgic, petrolier și chimic, mașini-unelte și agregate, mașini și utilaje agricole, locomotive și vagoane, avioane și elicoptere, autobuze, troleibuze și tramvaie. Se detașează subramurile electrotehnică (cabluri, ascensoare, bunuri casnice ș.a.), electronică (calculatoare și mașini de calcul, cinescoape, elemente pentru automatizări, aparate de radio și TV ș.a.) și mecanică fină și optică (aparatură medicală, ace de tricotat, microscoape, aparate de măsură și control, utilaj de precizie etc.); întreprinderi chimice (mase plastice, vopsele și coloranți, anvelope și articole din cauciuc, produse farmaceutice și cosmetice ș.a.); întreprinderi de materiale de construcții (prefabricate de beton, prelucr. marmurei, articole de porțelan și faianță ș.a.); întreprinderi de prelucr. a lemnului (mobilă, placaje și furnire, instrumente muzicale, chibrituri). Numeroase întreprinderi de piel., marochinărie, blănărie și încălț., poligrafice, textile (filaturi și țesături de bumbac, lînă, mătase, in și cînepă, iută și pîslă ș.a.) și alim. (morărit și panificație, conserve din carne și legume, produse lactate, uleiuri vegetale, produse zaharoase, alcool, bere, țigarete ș.a.). Pr. nod feroviar (nouă magistrale și o c. f. de centură de 74 km) și rutier (șapte magistrale, numeroase autogări) al țării; aeroporturile „Băneasa” (inaugurat în 1920 pentru traficul intern) și „București-Otopeni” (inaugurat 1970, pentru traficul internațional). Metrou cu 3 linii magistrale, construite între 1974 și 1989, însumînd c. 60 km lungime. În B. își au sediul Parlamentul, Guvernul, Președenția, marea majoritate a partidelor politice, numeroase instituții cultural-științifice printre care: Academia Română (fundată în 1866), peste 60 de institute de cercetări științifice, studii și proiectări, mari biblioteci (a Academiei, fundată în 1867, c. 7,5 mil. vol.; Biblioteca Națională, fundată în 1955, c. 7 mil. vol.: Biblioteca Universitară, fundată în 1896, c. 2 mil. vol., incendiată în 22-23 decembrie 1989). Învățămîntul superior este reprezentat prin Universitatea B. (înființată în 1864), Universitatea de medicină și Farmacie „Carol Davila”, institutele Politehnic, Construcții, de Arhitectură „Ion Mincu”, Agronomic „N. Bălcescu” și academiile de Studii Economice, de Muzică, de Teatru și Film, de Artă, de Educație Fizică (în total cu 56 de facultăți), precum și prin numeroase colegii tehnice, economice, de administrație și secretariat, informatică și asistență socială etc. În B. există numeroase instituții muzicale: Opera Română, Filarmonica „G. Enescu”, Orchestra Națională a Radiodifuziunii ș.a. și teatre („Național”, „Comedie”, „Mic”, „Lucia Sturdza-Bulandra”, „C.I. Nottara”, „Odeon”, de Revistă „C. Tănase” ș.a.). Monumente de arhitectură: bisericile Curtea Veche, Mihai Vodă (sec. 16), a Patriarhiei, Doamnei, Sf. Gheorghe Nou (sec. 17), Colțea, Kretzulescu și Stravropoleos (sec. 18), mănăstirile Radu Vodă (sec. 17) și Antim (sec. 18), palatele Ghica-Tei, Șuțu, Știrbei, Regal, Justiției, Poștelor (azi Muzeul Național de Istorie), C.E.C., Cantacuzino (azi Muzeul Muzicii Românești), Victoria (sediul Guvernului); casa Melik, Hanul lui Manuc, clădirea Școlii Centrale de Fete, Universitatea, Ateneul Român, Rectoratul Universității, Academia Militară, numeroase statui, busturi, fîntîni etc. Muzee: Național de Istorie, de Artă al României, Satului, de Istorie Naturală „Gr. Antipa”, Militar Central, Colecțiilor de Artă, Geologiei, Țăranului Român, Tehnic „ing. D. Leonida”, Sticlei și Porțelanului etc. În B. există mari complexe și baze sportive (Stadionul Național, „Steaua”, „Dinamo”, „Steaua”, „Giulești”, „Palatul Sporturilor și Culturii”), parcuri („Tineretului”, 200 ha, „Herăstrău”, 187 ha, „Cișmigiu”, 13 ha – cea mai veche grădină publică, inaugurată în 1860, „Parcul Carol”, 36 ha) ș.a. Grădina Botanică (10,5 ha), Grădina Zoologică Băneasa ș.a. În B. se află numeroase edituri de stat și particulare, studiouri centrale de radio și televiziune și altele independente, apar o mare diversitate de ziare și reviste. În anii de după cel de al doilea război mondial, B. a cunoscut un proces intens de modernizare și sistematizare într-o concepție urbanistică cvasiunitară, monotonă, construindu-se mari și uniforme ansambluri de locuințe (Titan-Balta Albă, Drumul Taberei, Berceni-Giurgiului, Rahova-șos. Alexandriei, Militari, Pantelimon, Colentina, Floreasca ș.a.), dar și unele clădiri monumentale: Casa Presei Libere (1952-1957), Sala Palatului (1960), Pavilionul Expoziției (1964), Studioul de televiziune (1969), Institutul Politehnic (1972), Teatrul Național (1974), Hotelul „Intercontinental” ș.a. În cadrul așa-zisului program de sistematizare a centrului istoric al orașului a fost demolată c. 1/3 din suprafața zonei centrale a municipiului, o dată cu aceasta dispărînd numeroase monumente istorice și de arhitectură. În urma cutremurelor din 1940, 1977, 1986 și 1990, în B. au fost distruse și avariate un număr mare de locuințe, edificii administrative, monumente istorice, școli, spitale ș.a., înregistrîndu-se totodată numeroase pierderi de vieți omenești. Menționat pentru prima oară într-un hrisov dat la 20 sept. 1459, de către Vlad Țepeș, orașul B. are însă o existență mult mai veche. Pe terit. actual al orașului s-au descoperit urme de așezări din neolitic, epoca bronzului și a fierului, iar din sec. XIV existența unei așezări feudale. Grație așezării sale favorabile din punct de vedere comercial, orașul s-a dezvoltat și s-a extins, începînd încă de la mijl. sec. 16 (din vremea domniei lui Mircea Ciobanul) și continuînd în sec. 17 (în vremea domniilor lui Matei Basarab, Șerban Cantacuzino și Constantin Brîncoveanu), devenind pr. centru economic, politic și cultural al țării. Capitala permanentă a Țării Românești din 1659, B. a fost principalul centru al Revoluției de la 1848 din Țara Românească. După înfăptuirea Unirii Principatelor de la 24 ian. 1859, B. a devenit capitala statului român (1862) și a cunoscut în a doua jumătate a sec. 19 o puternică dezvoltare. Ocupat de germani și de aliații lor la 23 nov. /6 dec. 1916, în timpul primului război mondial, orașul a fost eliberat în nov. 1918, devenind, după unire, capitala statului național unitar român. În perioada interbelică, în B. s-au înființat și și-au desfășurat activitatea numeroase instituții publice, administrative, economice și culturale. Orașul a avut mult de suferit de pe urma bombardamentelor anglo-americane din primăvara și vara anului 1944, și a bombardamentelor germane din aug. 1944, care au avariat numeroase clădiri (Teatrul Național ș.a.) și au făcut numeroase victime. La 23 aug. 1944, în B. a avut loc o lovitură de stat, soldată cu întoarcerea armelor împotriva Germaniei. La 8 nov. 1945, de ziua regelui, a fost reprimată, de autoritățile comuniste, marea manifestație promonarhică inițiată de organizațiile de tineret ale PNL și PNȚ. În cadrul Revoluției Române din dec. 1989 la B. s-a desfășurat (21-22 dec.) mari manifestații populare anticomuniste și anticeaușiste, soldate cu ciocniri între demonstranți și forțele de represiune, în urma cărora regimul dictatorial a fost răsturnat. La B. au fost semnate următoarele tratate de pace: 1) la 16/28 mai 1812, tratatul prin care se punea capăt Războiului ruso-turc (1806-1812); Basarabia era anexată Rusiei; Serbia obținea autonomie internă; totodată se sancționa alipirea Gruziei de V la Rusia; 2) la 19 febr. / 3 mart. 1886, tratatul care punea capăt războiului dintre Serbia și Bulgaria; 3) la 28 iul. / 10 aug. 1913, tratatul care încheia al Doilea Război Balcanic. Grecia obține S Macedoniei și o parte din Tracia apuseană, iar Serbia aproape întreaga parte de N a Macedoniei; totodată, prin acest tratat s-a hotărît ca partea de S a Dobrogei, jud. Durostor și Caliacra, Cadrilaterul pînă la linia Turk-Smil-Ekrené să între în componența României. 4) la 4 aug. 1916, tratatul de alianță între România și Aliați (Franța, Marea Britanie, Rusia, Italia) privind intrarea României în război. 5) la 24 apr. / 7 mai 1918, tratatul dintre România și Puterile Centrale, încheiat în urma defecțiunii militare a Rusiei soldată cu semnarea Tratatului de la Brest-Litovsk; prin el se impuneau României condiții înrobitoare: cedarea Dobrogei către Bulgaria, rectificări de frontieră (5.600 km²) în Carpați în favoarea Austro-Ungariei, clauze economice dezastruoase privind livrările de produse agricole, lemn, petrol ș.a. Tratatul nu a fost ratificat de Parlament și suveran și România l-a denunțat la 28 oct. 1918.

1) cĭoc n., pl. urĭ (mrom. cĭoc, cĭocan, d. cĭoc 2 și înrudit cu cĭocan, cĭocnesc, cĭocoĭ, cĭoplesc, cĭucă, cĭugulesc, cĭupesc, cĭunt, țață ș. a., precum și cu rus. čok, cĭocnire de pahare; bg. čuk, cĭocnire, čovka, cĭoc, plisc; alb. čok, plisc, it. ciocco, butuc, ung. csók, sărutare; fr. choc, sp. choque, ol. schok, cĭocnire). Vest și sud. Plisc, gura păsărilor. Lovitură de cĭoc: ĭ-a tras un cĭoc. Apă cît ĭa pasărea o dată cu cĭocu: un cĭoc de apă. Fam. Bot, sărutare (ung. csók). Păru barbeĭ lăsat neras numaĭ la bărbie (cum îl purta Napoleon III și Cuza): a purta cĭoc saŭ barba în cĭoc. Botu corăbiiĭ. Cĭocu berzeĭ, greghetin. V. tic 1.

cronț și cranț (est) și ronț (vest și sud) interj. care arată huĭetu dinților care rod orĭ mănîncă lucrurĭ uscate.

cronțănésc (est) și rónțăĭ saŭ -ĭésc (vest și sud) v. intr. și tr. (d. cronț, ronț). Mănînc făcînd cronț-cronț: cronțănea niște posmagĭ. – În nord și hrojdesc.

cúrăț, a -á (vest și sud) și cúrăț saŭ -ésc, a -í (est) v. tr. (d. curat, de unde s’a făcut curățesc, apoĭ curăț. – Curăț, curețĭ, să curețe, în est curăț, curățĭ, să curățe saŭ să curățească). Fac curat măturînd, periind ș. a.: a curăța casa, haĭnele. Purific: ploaĭa a curățat aeru. Ĭaŭ coaja, frunzele, ramurile inútile, solziĭ, penele ș. a.: a curăța merele saŭ cartofiĭ de coajă, ramura de frunze, copacu de ramurĭ uscate, peștele de solzĭ, porcu de păr, țara de Jidanĭ. Iron. Despoĭ, jăfuĭesc: vulpea m’a curățat de găinĭ. Răpesc, înlătur, mătrășesc, omor: vulpea mĭ-a curățat găinile, l-a curățat de pe fața pămîntuluĭ. V. refl. Mă fac curat. Iron. Mă liberez, mă cortorosesc, scap de: s’a curățat de banĭ (ĭ-a perdut, ĭ-a cheltuit), de păcate, de un prieten plicticos, mulțĭ s’aŭ curățat (de vĭață) în războĭ (aŭ murit).

fes n., pl. urĭ (turc. fes, d. orașu Fez din Maroc). Un fel de bonetă roșie de lînă de forma unuĭ con truncheat pe care o poartă musulmanii. (Azĭ, în Turcia, e interzis a maĭ purta fes. Odinioară, și boĭeriĭ îl purtaŭ pe supt ișlic. Apoĭ a rămas la lăutarĭ, ĭar azĭ se maĭ vede rar pin vest și sudu Moldoveĭ purtat de țărăncele măritate (V. călță). Tot fes se numește și tichia neagră pe care o poartă pe supt pălărie Jidaniĭ habotnicĭ. Fam. A-ĭ turti cuĭva fesu, a-l lovi c’o vorbă, „a-l lovi în pălărie”. Interesu poartă fesu, interesu e cauza tuturor faptelor.

gingíe f. (lat. gingíya, it. pv. pg. gengiya, fr. genciye, sp. encia). Vest. Mold. sud. Carnea care înconjoară dințiĭ la rădăcina lor. – În nord gingină, pl. ĭ.

glomotóc, ghelmotóc, ghemotóc, ghĭomotóc, ghĭolmotóc și golmotóc n., pl. oace (var. din gălămoz 1, folmotoc, holmotoc, șomoltoc, fofoloc, gogoloș). Sud și vest. Mototol, lucrurĭ mototolite, boț (de pînză orĭ de hîrtie).

glomo-, ghelmo-, ghemo-, ghĭomo-, ghĭolmo- și golmotocesc v. tr. (d. glomotoc ș. a.). Sud și vest. Fac glomotoc, mototolesc.

guzán (nord) și guzgán (sud și vest) m. (d. guz cu sufixu -an și -gan, ca în puĭgan). Chițcan, șobolan, ghĭorlan, șoarice.

hurlúp m. (var. din hurlub, hulub. Cp. cu cocoș, hurlup). Vest. Mold. sud. Prună deformată de cĭuperca parazită exoascus (orĭ taphrina) pruni și care are aer în locu sîmbureluĭ, e acrișoară și de un gust plăcut. – În Arg. Olt. gurlup, în Ban. Meh. gulup, golup, golop. Aĭurea ghirtoc, pîrtoc, chirlaŭcă, cocoș, cocoșel. V. colțar.

ĭaŭ, a luá și lŭa, luat și lŭat v. tr. (lat. lĕvare a rîdica; it. levare, pv. pg. levar, fr. lever; sp. levar, a rîdica, și llevar, a lua. V. scol, ușor 2, relev, relief). Apuc și rîdic: a lua cartea de pe masă, baniĭ din dulap. Răpesc: a lua cuĭva vĭața, drepturile, baniĭ; l- luat curentu apeĭ. Cuprind, ocup, cuceresc: a lua o cetate. Percep: a lua vamă, taxă, dijmă. Primesc: a lua lecțiunĭ de la cineva. Înghit un medicament: a lua un praf de chinină, a lua ĭod. Beaŭ, mînînc (după fr. prendre): a lua un ceaĭ, o înghețată. (Pentru alimente maĭ grele se zice numaĭ mănînc orĭ beaŭ: mînînc mere, beaŭ lapte). Apuc, rîdic, tratez pe cineva, mînuĭ ceva: a lua un bolnav încet, a lua un pahar cu atențiune; a lua pe cineva cu binele, a-l lua în rîs, a-l lua peste picĭor. Primesc, accept: a lua un preț, o mie de francĭ. Mă îndrept: a o lua la dreapta. Admit, adopt: mĭ-am luat un nume. Contractez, îmĭ fac obiceĭ: mĭ-am luat obiceĭ să beaŭ ceaĭ. Consider orĭ mi se pare că e: am luat arama drept aur. V. refl. Merg: mă ĭaŭ după cineva. Fig. Imitez, ascult: nu te lua după gura luĭ! Mă distrez, mă mîngîĭ: bețivu se ĭa cu băutura. Mă transmit, mă lipesc: văpseaŭa de pe gard s’a luat pe haina mea, guturaĭu e o boală care se ĭa. A lua aminte, a lua sama, a băga de samă, a observa, a fi atent. A lua de bărbat, de nevastă, a te căsători cu. A lua la bătaĭe, la goană, a’ncepe să bațĭ, să fugăreștĭ. A lua apă (un vas, o corabie), a fi spart așa în cît să pătrundă apa. A lua în bine, în răŭ (saŭ în nume de bine, de răŭ), a considera drept bun saŭ răŭ. A nu lua din loc, a nu porni cu toate opintelile (un cal înhămat, un automobil). A țipa cît te ĭa gura, a țipa cît poțĭ. A te lua groaza, fioriĭ, a te apuca groaza, fioriĭ; a’ncepe să simțĭ groază, fiorĭ. A țĭ-o lua asupra, 1. a-țĭ asuma răspunderea, 2. a te supăra pentr’o vorbă pe care o considerĭ emisă la adresa ta. A-țĭ lua ziŭa bună, rămas bun, a zice „adiĭo”. Arm. A lua în ceafă, a te așeza drept în apoĭa cuĭva în front orĭ în coloană. Să aĭ să ĭeĭ! la paștele caluluĭ, la anu cu brînză, la calendele greceștĭ; paște, murgule, ĭarbă verde (ironic despre niște banĭ pe care nu-ĭ veĭ maĭ primi). – Barb. A lua o baĭe (fr. prendre un bain), a face o baĭe, a te scălda. – Se zice: ĭaŭ (vest), ĭeŭ (est), ĭaĭ (vest), ĭeĭ (sud și est), ĭa (în nord ĭe), luăm și lŭăm, luom și lŭom, luațĭ și lŭațĭ, ĭa (lit. ĭaŭ, în nord ĭeŭ); luam; luaĭ (în est luăĭ); luasem și lŭasem, să ĭaŭ (în est să ĭeŭ), să ĭaĭ (vest), să ĭeĭ (sud și est), să ĭa (vest), să ĭeĭe (nord), să luăm, să luațĭ, să ĭa (în nord să ĭeĭe), luînd. Cp. cu beaŭ și vreaŭ.

líotă f., pl. e (bg. rut. lihotá, viclenie, prefăcătorie, pol. lichota, nevoĭe, nevoĭaș, d. vsl. lihŭ, de prisos [Bern. 1, 718]. Cp. cu piotă). Vest. Mold. sud. Iron. Mulțime, gloată, ceată, potaĭe, pojijie: o liotă de Arabĭ (ChN. 1, 242), de Jidanĭ, de copiĭ. – Și leáotă și leáhotă (ea dift.).

mează-zí f., gen. mează-zileĭ (mează din amează și zi). Sud. – În vest mĭază-zi.

*mistrál n., pl. urĭ saŭ e (pv. mistral, vpv. maistral, d. lat. magistralis, magistral). Un vînt violent uscat și rece care suflă din nord și nord-vest în sudu Francieĭ, maĭ ales pe valea Ronuluĭ, ca crivățu pin România.

papagál m., pl. lĭ (it. pappagallo, sp. pg. papagavo, pv. papagai, vfr. papegai, d. ar. babbaghâ; turc. papaghai, papaghan, ngr. papagállos și papagás, rus. papugáĭ, germ. papagei, ung. papagaly, cuv. de origine din țările tóride, introdus la noĭ de italienĭ, ca și struț). O pasăre agățătoare care se distinge pin ușurința cu care imită vocea omuluĭ și a altor animale. Fig. Iron. Persoană care repetă ce a zis altu și care nu exprimă nicĭ o ideĭe proprie. Persoană cu nasu ca cĭocu papagaluluĭ (V. tapir). Papagal țigănesc (Iron.), cĭoară. – Papagaliĭ aŭ penele verzĭ, dar sînt și speciĭ cu penele cenușiĭ, roșiĭ și alt-fel. Aŭ cĭocu foarte încovoĭat și puternic și se servesc de el la cățărat. Patria lor e vestu Africiĭ, sudu Asiiĭ, insulele Sonde și America de Sud. – La Cant. și -gáĭe, f.

păréche (est) și peréche (vest, Mold. sud) f. (lat. părcŭlus, -la, -lum adj., pop. pareclus, d. par, paris, păreche, egal, asemenea; it. parecchio, pv. pareih, fr. pareil, sp. parejo, bg. parelho. V. paritate). Doŭă ființe saŭ lucrurĭ considerate la un loc: o păreche de boĭ, de găinĭ, de ghete, de mănușĭ. Reuniune de doŭă persoane unite pin ceva, ca doĭ soțĭ, doĭ amicĭ orĭ un dansator cu o dansatoare: o păreche potrivită. O păreche de case (Pop.), o casă, un rînd de case. O păreche de foarfecĭ, un foarfece. O păreche de pantalonĭ, de izmene, un rînd de pantalonĭ, de izmene. Fără pereche, fără seamăn, fără asemănare: un bețiv fără pereche. V. terchea-berchea.

pépene m. (lat. pepo, *pépinis, îld. pepónis, pepene, zămos, d. vgr. pépon, pepene, harbuz orĭ zămos, adică „copt”, d. pépto, coc [pin căldura soareluĭ], lat. *poquere, coquere, a coace; it. popóne = mellone, pepene; sp. pg. pepíno, castravete [lat. pop. pépenus, pepene, de unde, probabil, și fr pepin, sîmbure]; ngr. pepóni, de unde sîrb. pipun, pepene). Vest. Mold. sud. Fructu uneĭ plante cucurbitacee numită tot pepene, din care există doŭă varietățĭ: pepenele galben (cúcumis melo), care seamănă cu bostanu (avînd la mijloc tot o mare cavitate în care se află semințele), cu mezu galben, gălbuĭ saŭ portocaliŭ, dulce și bun de mîncat după masă, originar din sudu Asiiĭ și numit în nordu Moldoveĭ zămos și zamuz, ĭar în Olt. numaĭ pepene (V. cantalup și caun); pepenele verde (citrullus vulgaris, cúcumis citrullus orĭ cucúrbita citrullus), cu coaja verde, plin în ăuntru, cu sîmburiĭ în mez, cu mezu roș orĭ (maĭ rar) alb gălbuĭ, dulce, foarte apos și bun de mîncat după masă, originar din sudu Africiĭ și numit în nordu Moldoviĭ harbuz, ĭar în Olt. lúbeniță (V. boșar și bacîr). A scoate pe cineva din pepenĭ (adică „de la paza pepenilor”), a-l enerva, a-l face să izbucnească de furie. Nord. Castravete (maĭ ales mare).

pîlnie f. (vsl. *plŭniĭe, d. plŭniti, a umplea, plŭnŭ, plin; sîrb. punje, pîlnie. V. plin). Vest. Mold. sud. Leĭcă, instrument care se pune în gura buteliiĭ saŭ în vrană ca să poțĭ turna maĭ răpede. V. tolcer, triftor, hunie.

plápomă f., pl. e și plapomĭ (ngr. plapoma, macat, vgr. péploma, învălitoare). Vest și sud. Învălitoare groasă de 3-4 c.m. compusă dintr’un strat de lînă orĭ de bumbac cusut între doŭă bucățĭ de pînză cu care ne acoperim ca să ne fie cald cînd dormim: cît țĭ-e plapoma, atîta te’ntinde (Prov)! – Și plapămă (Munt.) și plapumă (Mold. sud), pl. plăpămĭ, plăpumĭ. V. ogheal, ĭorgan și pilotă.

2) plimb (vest și sud) și prímblu (est și nord), a -á v. tr. (lat. per-ámbulo, -lare. V. umblu). Duc de colo colo ca să se distreze, ca să se răcorească orĭ ca să nu ostenească stînd loculuĭ: a plimba copiiĭ (pe jos orĭ în trăsură), a plimba caiĭ. Iron. Degeaba plimbĭ cărțile la școală! V. refl. Merg încet ca să mă distrez, ca să mă liniștesc orĭ ca să nu ostenesc stînd: mă plimb pin casă, pin curte, pe stradă. Călătoresc de plăcere: s’a plimbat pin străinătate. – Vechĭ priumblu și premblu. În Maram. preîmblu, în Ban. preumblu. V. preport.

plimbáre (vest și sud) și primbláre (est și nord) f., pl. ărĭ. Acțiunea de a te plimba: a face o plimbare, a te duce la plimbare. Fig. Iron. A trimete pe cineva la plimbare, a-l da afară, a-l congedia.

PÉPENE (lat. pepo, pepinis) s. m. P. galben = plantă anuală, din familia cucurbitaceelor, originară din Asia tropicală, cu tulpina târâtoare, păroasă și cu fruct comestibil, mare, sferic sau oval, suculent și aromat, cu coaja galbenă, fiind apreciat pentru calitățile răcoritoare, diuretice, laxative etc. (Cucumis melo). Cultivat încă din Antichitate. În Europa a apărut în sec. 1 d. Hr. la greci și romani. În România se cultivă în zona sudică și vestică a țării. ◊ P. verde = plantă anuală din familia cu cucurbitaceelor, originară din sudul Africii, cu tulpina târâtoare, frunze crestate adânc și cu fruct comestibil, mare, sferic sau alungit, cu coaja verde uniform sau cu dungi și miezul zemos, dulce, în general roșu (Citrullus lanatus); lubeniță, harbuz. Cultivat de egipteni cu 1.500 de ani î. Hr. În Europa a fost adus în sec. 11 și cultivat mai ales în sud și vest. În România este răspândit pe suprafețe întinse. Sucul fructului este folosit la prepararea hidromelului, coaja pentru fructele zaharisite, iar semințele pentru extragerea unui ulei comestibil foarte valoros. Miezul fructului are proprietăți depurative, antilitiazice, diuretice, răcoritoare.

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin seculu 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa nu e o scornitură a latiniștilor! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian¹ a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s’a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu Serbii și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s’aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).^[1]

rupt, -ă adj. (d. rup 2). Sfîșiat, făcut bucățĭ: o cămașă ruptă. Frînt: un picĭor rupt. Desprins cu violență: un picĭor rupt. Căzut: un pod rupt. Ros, uzat: ghete rupte. Fig. Anulat: contract rupt. Rupt (în coș [coșu peptuluĭ]) de foame, foarte flămînd. Rupt de osteneală, foarte ostenit. Rupt din soare, foarte frumos: o fată ruptă din soare. Bucățică ruptă, foarte asemenea: acest copil e bucățica ruptă tată-su. S. n., pl. urĭ. Acțiunea de a rupe des. Închidere, disolvare, spargere: după ruptul seimuluĭ Leșilor (Cost.). Preț p. o bucată de moșie luată (ruptă) în arendă, preț în general. Nicĭ în ruptu capuluĭ, cu nicĭ un preț, categoric nu. (Totușĭ există și loc. a-țĭ rupe capu, a te duce draculuĭ, a muri, și decĭ nicĭ în ruptu capuluĭ s’ar putea explica și pin „nicĭ chear dac’aș muri”). Cu ruptu (sud și vest), cu hurta, cu toptanu. S. f., pl. e. Bir fix pe care negustoriĭ străinĭ de acelașĭ fel îl plăteaŭ vistieriiĭ (Ĭorga, Negoț, 128): ruptele vistieriiĭ. Ruptoare, învoĭală în care cîștigu saŭ perderea îl privește pe cel ce primește baniĭ: cu rupta (în Trans. cu ruptu).

tóbă (sud și vest) și dóbă (nord) f., pl. e (ung. dob, tobă, indirect d. ar. tabl, tobă. V. tambur, dobzălez, bodogănesc). Darabană maĭ mare și maĭ turtită (cam 70 c.m. în diametru și 30 în grosime). A fi tobă de carte, a fi burduf de carte, a fi foarte învățat. A avea avere cît prafu de pe tobă (sud), a nu avea nimica. A bate în dobă (Trans.), a vinde cu toba (est, sud), a vinde la mezat (cînd se cheamă lumea cu darabana). A bate toba, a bate darabana, a divulga un secret la toată lumea. Caró (pătratu) la cărțile de joc: craĭ de tobă.

várză f., pl. verze (lat. pop. *vĭrdia, din vĭrĭdia, n. pl. de la viridis, verde; it. verza, sp. berza, pg. verça. Vrom. vearze, legume). Vest. Mold. sud. O legumă cruciferă cu frunze marĭ și crețe grămădite una peste alta în formă de boambă (brássica olerácea). Există maĭ multe varietățĭ, dintre care cea maĭ obișnuită e verzuĭe (varza albă), și alta roșie. Ĭarna se păstrează murată. – Pl. Nord. Varză murată tăĭată mărunt. – În nord curechĭ.

spăteáză f., pl. eze (dim. d. spătă saŭ alb. špátăză. Cp. cu sfîrlează). Est. Scîndurică, piesă de lemn lată așa cum îs gratiile uneĭ căruțe (în laturĭ saŭ înapoĭ la corlată), la ferăstrăŭ (piesele de care apucĭ cînd taĭ), la aripa moriĭ saŭ a vîrtelnițeĭ (= fofează) ș. a. Spătar (rezemătoare) la scaun. – În sud și vest spetează, șindilă de zmeŭ. Pe aĭurea numele unor plante cu frunze lungĭ și late, ca pipirigu sau (Ial.) stînjinelu.

CARDINAL², -Ă, cardinali, -e, adj. Principal, esențial, fundamental. Punct cardinal sau (neobișnuit) parte cardinală = fiecare dintre cele patru puncte principale ale orizontului (est, vest, nord, sud), care ajută la determinarea poziției unui punct pe glob. Eram în clasă și profesorul ne vorbea tocmai despre cele patru părți cardinale. SLAVICI, O. I 83. Numeral cardinal = numeral care exprimă un număr întreg abstract sau un număr determinat de obiecte, ființe etc.

prelucă, preluci, s.f. – Rariște, poiană mică înconjurată de dealuri, pe valea unei ape. ♦ (top.) Preluca, masiv delimitat la sud și vest de defileul Lăpușului, iar în nord de un abrupt de falie, înalt de 200-400 m, care îl desparte de depresiunea Copalnic; înălțimea medie 700-800 m, cu un maximum, în partea nordică, de 810 m (Posea, 1980: 40); Preluca Veche, Preluca Nouă, sate aparținând de comuna Copalnic Mănăștur. – Din ucr. preluka < luka „pajiște, luncă” (Scriban, DLRM, DER, MDA), bg. proluka (Candrea, cf. DER), srb. preluka (MDA).

ILEX L., ILEX, LAUR, fam. Aquifoliaceae. Gen originar din vestul și sudul Europei, din nordul Africii, Asia și ținuturile mediteraneene, pînă la 310 specii, arbuști sau arbori de talie mică, mereu verzi sau numai vara. Frunze simple, alterne, glabre, coriacee, lucioase, cu margini întregi sau dințate, deseori cu dinți spinoși, pețiolate. Flori, singulare sau în buchete, pe tip 5, cu petalele unite. Fruct, de obicei, drupă baciformă.

PALIURUS Mill., PALIUR, fam. Rhamnaceae. Gen originar din sudul Europei, vestul Asiei, China, Coreea, Japonia, cca 9 specii, arbuști sau arbori spinoși. Frunze simple, alterne, dentate sau nedentate, cordiforme pînă la ovate, trinerviate, caduce, pețiolate, netede cu 2 spini viguroși, unul drept și celălalt curbat. Flori gălbui, hermafrodite, mici, complete, pe tip 5, în cime umbeliforme, axilare. Fruct drupaceu.

PHAIUS Lour., FAIUS, fam. Orchidaceae. Gen originar din vestul Africii, sudul Asiei pînă pe Arhipelagul Malayez, cca 28 specii, semiterestre, rar epifite, trunchi prelungit, înfrunzit sau cu pseudobulbi scurți, cărnoși, cu mai multe frunze, la subsuoara cărora apare inflorescența densă în formă de ciorchine. Petalele interioare și exterioare asemănătoare, îndepărtate, labei liber, mare, rulat în jurul coloanei sau lărgit și umflat la bază, sfîrșind într-un pinten, coloană destul de lungă, fără aripi.