MUSTĂREAȚĂ s. f. (Atestat prima oară la ANON. CAR.) 1. (Popular) Sevă; s p e c. seva arborilor; (popular) mîzgă (1), must (I 6), (regional) miericică (I 3). Din altele [ierburi] stoarce mustăreață, Iar din alte-i face scăldătoare. BUDAI-DELEANU, Ț. 210, cf. id. LEX. Facerea zahărului din mustureață de jugastru (a. 1812). BV III, 61, cf. LB, POLIZU, PONTBRIANT, D., DDRF, GHEȚIE, R. M., REV. CRIT. III, 161, I. CR. IV, 188, VI, 29, VICIU, GL., VÎRCOL, V. 96, ALR I 968, ALR II 6 397, A III 1, 5, IV 3. ♦ (Regional) Rășină (de brad) (Valea Lupului-Hațeg). A IV 3. ♦ (Regional) Zeamă scursă din tescovină. Cf. SCRIBAN, D., CV 1951, nr. 6, 28. 3. (Prin sud-vestul Transilv.) Suc, băutură îndulcită; zeamă care rămîne după spălarea vaselor unse cu miere. V. m u r s ă¹ (1). Cf. REV. CRIT. III, 161. 4. (Mold.) Must (I 8). Com. din MARGINEA-RĂDĂUȚI, cf. A VI 16, 19, 20, 22, 26, GLOSAR REG. 5. (Prin Ban.) Usuc. După Rusalii intră mustăreața din lîna cea bătrînă în carnea oii și apoi pute carnea. MARIAN, S. R. III, 269. Și: (regional) mustereață (ALR I 968/217), mustireáță (ib. 968/522, 574, ALR II 6 397/574), mustureață, muștereață (I. CR. VI, 29, CV 1951, nr. 6, 28, ALR I 968/532, ARVINTE, TERM. 157), muștireață (ALR I 968/558) s. f. – Must + suf. -ăreață.