PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panaramă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă alcătuită dintr-un pod metalic care are o cale de rulare la oarecare înălțime deasupra solului și care se folosește în ateliere, în hale de montaj, în turnătorii etc. pentru ridicarea unor sarcini și deplasarea lor pe direcție orizontală. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a palmei, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

NEVĂZUT², -Ă, nevăzuți, -te, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea, invizibil; p. ext. care nu se poate aprecia, constata, sesiza. ◊ Expr. A se face nevăzut = a pleca brusc, a dispărea. ♦ (Rar) Care nu este băgat în seamă, observat, luat în considerație. – Ne- + văzut.

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz. și tranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. ◊ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea pe fața cuiva starea lui sufletească, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A însemna, a desena, a zugrăvi; a contura, a schița. ◊ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna la chip cu cineva. ♦ A lăsa urme, a întipări, a imprima. ◊ Refl. Urmele pașilor se scriseseră pe zăpadă. 2. Intranz. și tranz. A-și exprima, a-și formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, științifică). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3. A așterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. și tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ◊ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înștiința, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. ♦ (Înv.) A inventaria; a catagrafia. ◊ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteală cuiva. 5. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ◊ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă). [Perf. s. scrisei, part. scris. – Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.

TRANSPARENT, -Ă, transparenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care poate fi străbătut de radiații electromagnetice (mai ales de lumină), fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se vadă limpede conturul și detaliile obiectelor aflate de partea opusă; străveziu. ♦ Fig. Diafan, subțire, delicat; firav. 2. Fig. Care poate fi ușor înțeles sau ghicit; limpede, clar. II. S. n. Foaie de hârtie cu linii groase, paralele, care se așază dedesubtul hârtiei de scris, pentru a înlesni scrierea în rânduri drepte. – Din fr. transparent, lat. transparens, -ntis.

DESCHIZĂTURĂ ~i f. 1) Spațiu liber prin care se poate vedea sau prin care se poate pătrunde sau ieși. 2) Distanță dintre două direcții care pornesc dintr-un punct. ~a compasului. /a deschide + suf. ~ătură

MACROSCOPIC ~că (~ci, ~ce) Care se poate vedea și cerceta cu ochiul liber, fără a folosi microscopul sau alte aparate. /<fr. macroscopique

PALIMPSEST ~e n. Pergament sau papirus de pe care a fost șters textul inițial pentru a fi scris un text nou și pe care se mai pot vedea urmele celui vechi. /<fr. palimpseste

BELVEDERE s.f. Pavilion, terasă situată în partea de deasupra a unei clădiri, de unde se poate vedea o priveliște frumoasă. ♦ Lanternă (2) de dimensiuni mai mari, care permite o vedere bună asupra împrejurimilor. [< it. belvedere].

MILLEFIORI s.f. (Arte) Nume dat obiectelor de sticlă în interiorul cărora se poate vedea un fel de mozaic reprezentînd flori. [Pron. mil-le-fio-ri. / < it. millefiori].

SPION, -OANĂ s.m. și f. 1. Cel care face spionaj pentru un stat într-un alt stat. 2. Cel care pîndește, observă pe alții pentru a furniza cuiva informații; iscoadă. // s.m. Oglindă oblică instalată în fața unei ferestre sau lentilă mică introdusă într-o ușă, prin care se poate vedea în afară fără a fi văzut. [Pron. spi-on, spi-oa-nă, var. șpion, -oană s.m.f. / < it. spione, cf. fr. espion].

VIZIBIL, -Ă adj. Care se vede, se poate vedea. ♦ (Fiz.) Spectru vizibil = domeniu de radiații electromagnetice vizibile cu ochiul omenesc; spectru de lumină care se vede cu ochiul liber. ♦ (Fig.) Vădit, clar, evident; incontestabil. [Cf. fr. visible, lat. visibilis].

VIDEO- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(referitor la) imagine”, „care se poate vedea”; „care reproduce, redă imaginea sau o înregistrează”. [Pron. -de-o-. / < fr., it. video-, cf. lat. video].

CROMOSFERĂ s.f. Strat incandescent gazos de culoare roză situat în jurul Soarelui și care se poate vedea numai în timpul eclipselor totale de Soare. [< fr. chromosphère, cf. gr. chroma – culoare, sphaira – sferă].

nestrăvăzător, nestrăvăzătoare, adj. (înv.) prin care nu se poate vedea; opac.

INVIZIBIL, -Ă adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea. [Cf. fr. invisible, lat. invisibilis].

stâmpi, stâmpesc, vb. IV (înv. și reg.) 1. (despre ochi, vedere, putere) a slăbi. 2. (refl.) a se tâmpi. 3. a opri, a potoli. 4. a înceta.

TRANSPARENT, -Ă adj. 1. Prin care se poate vedea clar, străveziu, diafan. 2. (Fig.) Care poate fi înțeles, ghicit ușor; clar, limpede. // s.n. Foaie de hîrtie pe care sunt trase linii groase paralele și care se pune dedesubtul hîrtiei de scris pentru a se putea scrie drept. [< fr. transparent, cf. lat. transparens].

deschide (deschid, deschis), vb. – 1. A da la o parte ceva care închide. – 2. A începe, a face începutul, a porni. – 3. A stîrni, a ațîța, a stimula. – 4. A găuri, a perfora. – 4. bis (Refl.) A deveni mai deschis, a se face mai luminos. – Mr., megl. dișcl’id, istr. rescl’id. Lat. dĭsclūdĕre (Pușcariu 509; Candrea-Dens., 368; Tiktin), cf. it. dischiudere, prov. desclaure. – Der. deschis, adj. (dat la o parte; neacoperit, dezvelit; limpede; inteligent, franc; sincer; adv., în mod limpede, în mod sincer); deschizător, adj. (care deschide); deschizătură, s. f. (loc liber prin care poate pătrunde sau se poate vedea ceva; trecere). Cf. închide.

MILLEFIORI s. f. inv. (arte) nume dat obiectelor de sticlă în interiorul cărora se poate vedea un fel de mozaic reprezentând flori. (< it. millefiori)

SPION, -OANĂ I. s. m. f. 1. cel care face spionaj pentru un stat într-un alt stat. 2. cel care pândește, observă pe alții pentru a furniza cuiva informații. II. s. m. 1. oglindă oblică în fața unei ferestre sau lentilă mică într-o ușă, prin care se poate vedea în afară fără a fi văzut. 2. (tehn.) calibru pentru determinarea și verificarea jocurilor dintre două piese asamblate. 3. particulă nucleară cu masa apropiată de cea a pionului (2), dar având spin. (< germ. Spion, it. spione, după fr. espion, /II, 3/ engl. s/pinning/ + pion)

TRANSPARENT, -Ă I. adj. 1. (despre corpuri, medii) prin care se poate vedea clar, străveziu. ◊ diafan, subțire, delicat. 2. (fig.) ușor de înțeles. II. s. n. foaie liniată care se pune dedesubtul hârtiei de scris pentru a putea scrie drept. (< fr. transparent, lat. transparens)

găbui (-uesc, găbuit), vb. – 1. A prinde, a apuca, a înhăța. – 2. A găsi, a descoperi. – Var. (Mold.) găb(ă)și, găpși, găbji, ghibui, (Munt.) dibui. Sl. (rus.) gabati „a hăitui” (DAR), cf. pol. gabać „a prinde”; este însă evident că acest cuvînt a fost tratat ca o creație expresivă, după cum se poate vedea în var. sale. Celelalte explicații nu coincid. După Iordan, BF, II, 195, forma de bază ar fi găbji, din tc. kabz „acțiunea de a prinde” și găbui ar proveni din încrucișarea lui găbji cu dibui. Miklosich, Slaw. Elem., pleca de la ghibui, din sl. gybati „a îndoi”, al cărui semantism nu se înțelege. Dibui, vb. (a găsi, a descoperi, a afla; a reuși, a nimeri; a tatona, a pipăi pe bîjbîite; a căuta pe bîjbîite) este fără îndoială același cuvînt (cf. Tiktin și Scriban), ale cărui sensuri le cuprind pe cele ale verbelor găbui și pipăi. S-a explicat prin rut. dybaty (Berneker 248; Skok 67), prin bg. deb(n)jă „a se strecura” (Candrea, GS, VI, 323; Candrea; Scriban); sau prin tc. debb „acțiunea de a tîrî” (Moldovan, 425). Der. gabje, s. f. (Mold., mînă, pumn); gabor, s. m. (Arg., polițist, agent), asociere ironică a ideii de „a prinde” cu numele propriu Gabor; dibuială, s. f. (acțiunea de a dibui); dibuitor, adj. (care dibuiește); ghibosi, vb. (a hăitui; a strînge, a bate, a părui), cu var. ghigosi, formate cu suf. expresiv -osi. Cf. gîmba.

ARĂTA, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune ceva intenționat privirilor cuiva; a da la iveală, a lăsa să se vadă. ◊ Expr. (Refl.) A se arăta doctorului = a se lăsa examinat de medic. 2. Intranz. și tranz. A indica printr-un gest persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. ◊ Expr. (Tranz.) A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară; a goni. A arăta (pe cineva) cu degetul = a semnala (pe cineva) batjocurii publice. ♦ Tranz. A indica o măsură, o direcție etc. Steaua cea polară i-arată a lui cale (EMINESCU). ♦ Tranz. A marca ora. Ceasornicul arată ora șase. 3. Tranz. A da o explicație, a face o expunere (pentru a lămuri, a dovedi, a convinge). ◊ Expr. (Fam.) Îți arăt eu! = te învăț eu minte!. 4. Tranz. și refl. A (se) manifesta, a (se) exterioriza (prin vorbe, gesturi, atitudini). ♦ Tranz. A da dovadă de...; a dovedi. În împrejurarea asta au arătat înțelepciune (SADOVEANU). ♦ Intranz. A părea (după înfățișare). Straiele astea pocite fac să arăți așa de sfrijit (CREANGĂ). ◊ Expr. A arăta bine (sau rău) = a avea o înfățișare sănătoasă (sau bolnăvicioasă). ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. ◊ Expr. Pe (sau după) cît se arată = după cum pare, pe cît se poate vedea. 5. Refl. A apărea, a se ivi (pe neașteptate). O dungă de soare s-arată (COȘBUC). – Lat. *arrectare.

obiect sonor, unul sau mai multe sunete* (o multitudine), sau alte fenomene acustice cu frecvența* relativ determinabilă care constituie materialul de lucru (brut) al compozitorului, din a cărui organizare se nasc evenimente sonore sau fenomene muzicale complexe. Deși noțiunea a fost anticipată în practica muzicală de E. Varèse, prin utilizarea blocurilor sonore (devenite ulterior clustere*), teoretic, ține de apariția muzicii experimentale (respectiv a muzicii concrete*) care, la început, delimita, „muzica ce ne înconjoară” în: cea a semnalelor cosmice, a naturii (în sens restrâns) și a „obiectelor”. Odată cu apariția și perfecționarea unor laboratoare acustice (a studiourilor de muzică electronică*), unde sunetul „își descoperă” copia, se întrevede posibilitatea multiplicării fenomenelor sonore. Sunetele devin, pentru prima dată, lucruri, putându-se asambla, multiplica, transforma, conserva etc. de unde și denumirea de o. Mai târziu, ideea de o. a fost lărgită prin lucrările lui Xenakis, Boulez, Stockhausen, dar mai ales prin apariția teatrului instrumental și a teatrului muzical care demonstrează că orice obiect poate deveni o sursă sonoră, deci o., bineînțeles în limitele unor legi acustice (foarte extinse), exemple fiind lucrările lui M. Kagel (Staats Theater), A. Stroe etc. Importanța alegerii și organizării o. se poate vedea în legătura acestora cu sintaxa (2) sau determinarea formei*. Respectiv, forma fiind „rezultatul unei incidențe dintre o anumită sintaxă și o anumită organizare a obiectului” (Șt. Niculescu), este dependentă atât de sintaxă cât și de o. Sintaxele, putând fi „aplicate aproape oricăror obiecte, rezultatele fiind mereu alte forme” (aut. cit.) apar relativ independente de acestea. Xenakis arată că o. se pot organiza în structuri „în afara timpului” (sistemul modal*, tonal*) sau structuri „în timp” (sistemul serial), independent de sintaxă și formă. Practica muzicală ne-a arătat că alegerea o. s-a făcut de obicei luându-se în considerare și zonele de audibilitate: zona rarefierii, a detaliului și aglomerării. Totodată s-a observat că indiferent de natura și organizarea (strictă sau liberă) a o., ele se încadrează în orice lucrare muzicală, într-una din categoriile sintactice delimitate până în prezent. Compozitorii actuali caută din ce în ce mai mult să exploreze zone ale o. din sistemul netemperat (v. natural; temperare) unde se pare că între zgomot și sunet* există aspecte multiple încă neexploatate (în special în ceea ce se numește forma sunetului). O definiție cuprinzătoare a termenului este dată de Șt. Niculescu (în Rev. Muz. 3, 1973, p. 10-16): „Prin o. se desemnează fenomenele acustice elementare cu care se operează în muzică”.

cinerestaurant s. n. (cinem.) ◊ „Un cinerestaurant în care, fără a se întrerupe dejunul sau cina, poți vedea ultimele filme.” Cont. 2 XII 60 p. 5 (din fr. cinérestaurant; FC I 139; Fl. Dimitrescu în LR 4/1962 p. 398; DN3)

contorizare s. f. Înregistrare prin contor ◊ „Totodată, din banda aparatului înregistrator se poate vedea – în cazul neefectuării unei convorbiri – numai numărul format pe disc, neînsoțit însă de steluța de contorizare, ceea ce înseamnă că nu s-a aplicat, în acest caz, nici o taxă.” R.l. 15 II 72 p. 3. ◊ „Ampla acțiune a IDEB de contorizare a consumului [...]” I.B. 23 X 75 p. 2 (din contoriza; C. Lupu în SCL 6/82 p. 504; DEX-S)

ecografie s. f. (med.) Metodă de diagnosticare prin ultrasunete ◊ „A-și putea vedea copilul înainte de a se naște [...], ce poate fi mai emoționant pentru o viitoare mamă? Acest lucru este astăzi posibil, grație ecografiei [...]” Sc. 6 I 80 p. 5. ◊ „[S-a elaborat] un tratat de mare valoare științifică și practică, «Ecografie medicală», prima lucrare de acest fel din țară și, după cum ni s-a precizat, printre puținele din lumea medicală mondială. Volumul [...] descrie și ilustrează ecografia tuturor organelor și sistemelor care se pretează la folosirea metodologiei respective de investigații medicale.” R.l. 5 X 82 p. 2. ◊ „Ecografia prin ultrasunete se va dezvolta rapid în următorii ani, ajungându-se la aplicarea diagnosticului ultrasonor în toate domeniile medicinei [...]” R.l. 17 V 84 p. 6; v. și biomedical, ecografic (din fr. écographie; PR 1972, DPN 1983; DN3, DEX-S)

electrocaloric, -ă adj. (fiz.) Privitor la căldura produsă sau absorbită în conductoare prin trecerea curentului electric ◊ „La Milano veți putea vedea clădirea administrativă a unei mari întreprinderi industriale care își schimbă coloritul fațadei de câteva ori pe zi. Aceasta se realizează printr-un ingenios sistem electrocaloric conectat la tăbliile de metal care îmbracă fațada clădirii ca niște solzi.” Sc. 19 VIII 62 p. 3 (din fr. électrocalorique; cf. germ. electrokalorisch; DEX, DN3)

fosfenă s. f. (med.) ◊ „La rândul lor, electrozii transformă impulsurile în așa-numitele fosfene (punctele luminoase pe care le putem vedea cu ochii închiși dacă apăsăm cu degetele globii oculari). În felul acesta, orbul capătă o imagine punctată a obiectului respectiv. Pentru cei 15 milioane de nevăzători din întreaga lume, «neuroproteza» este menită să aducă în sensul propriu al cuvântului o rază de lumină.” Sc. 28 II 74 p. 8 (din fr. phosphène; DM; DEX, DN3)

mini adj. inv., s. ♦ 1. (modă) (Despre fuste, paltoane) Scurt, mult deasupra genunchiului ◊ „De la Casa de mode din București am aflat ce vom purta în 1974. «Mini» și «maxi» au pierdut teren. Se poartă rochiile cu lungimea sub genunchi la 5 cm.” R.l. 31 III 74 p. 7; v. și Săpt. 28 IX 79 p. 6. ♦ 2. (De obicei adăugat la mărcile de mașini) De mici dimensiuni și de mic litraj ◊ „Noul automobil «mini» italian este «Bianchi-Baby» denumit pe scurt BB-112. Din desenul de mai sus se poate vedea că mini-ul italian [...] este într-adevăr un «baby» în familia automobilelor.” Mag. 15 XI 69 p. 8 (din fr., engl. mini; PR 1965, BD 1968; L. Seche în SMFC V p. 76, atestări din 1967)

teratron s. (cuv. engl.; tehn.) ◊ „Teratron poate vedea prin ceață [...] Curiosul instrument este, cum era de așteptat, opera savanților britanici. El emite unde a căror lungime depășește lungimile de undă ale luminii, dar este mai mică decât cele folosite în radiolocație.” Cont. 10 IX 65 p. 9 (DEX-S)

IRAZÚ [irasú], vulcan activ în America Centrală (Costa Rica). Alt.: 3.432 m. Ultima erupție în 1963. De pe vârful său se pot vedea atât Oc. Atlantic, cât și Oc. Pacific.

*cameleón m. (fr. caméléon, d. vgr. hamailéon, d. hamaí, pe pămînt, jos, și léon, leŭ). Un fel de șopîrlă care are coloarea eĭ proprie, dar șĭ-o schimbă după împrejurărĭ. Fig. Om fără părerĭ statornice. – Cameleonu, dacă stă, de ex., pe ceva verde, din cauza reflexuluĭ, se face verzuĭ. Supt impresiunea friciĭ, devine roș, galben, negru, verde, albicĭos, cum se poate vedea pin pelea luĭ, extrem de transparentă. Această singulară proprietate l-a făcut să fie emblema omuluĭ care-șĭ schimbă părerea și purtarea după interes.

REFLÉXIE (< lat., fr., germ.) s. f. (FIZ.) Fenomen de reîntoarcere a undelor electromagnetice (inclusiv a luminii, a sunetului, a radiațiilor corpusculare etc.) în mediul din care au venit atunci când cad pe suprafața altui mediu. Datorită r. luminoase se pot vedea obiectele care nu emit lumină. ◊ R. totală = r. pe care o suferă radiațiile electromagnetice (inclusiv luminoase) care vin dintr-un mediu mai dens pe suprafața unui mediu mai puțin dens, sub un unghi de incidență superior unei anumite limite, caracteristică fiecărei perechi de medii; în cel de-al doilea mediu, deși este și el transparent, nu pătrunde nici o fracțiune a energiei radiațiilor electromagnetice (inclusiv luminoase).

*estrádă f., pl. e (fr. estrade, d. pv. estrada, it. strada. V. stradă). Podină, înălțătură de lemn (de ordinar în anfiteatru p. ca persoanele din apoĭ să poată privi peste capu celor din ainte saŭ p. ca lucrurile puse pe ĭa maĭ în fund să se poată vedea).

*influént, -ă adj. (fr. influent, lat. influens, -éntis, part. d. in-flúere, -flúxum, a curge, a invada. V. flux, a-fluent). Care are trecere, vază, putere: persoană influentă.

*influénță f., pl. e (fr. influence, lat. in-fluentia). 1. Acțiunea unuĭ lucru asupra altuĭa: influența combinată a soareluĭ și a luniĭ produce fluxu și refluxu. 2. Fig. Trecere, vază, putere: acest om are influență în minister. 3. (it. influenza). Gripă, guturaĭ violent și epidemic. V. înrîurire.

*invizíbil, -ă adj. (lat. in-visibilis). Care nu se poate vedea cu ochiĭ liberĭ: microbiĭ îs invizibilĭ. Care nu se arată publiculuĭ: un ministru invizibil. Fig. Care se poate constata, dar nu vedea: durerea e invizibilă. Adv. În mod invizibil.

*panóptic, -ă adj. (d. vgr. pánoptos, văzut de toțĭ, d. pân, tot, și optikós, optic). Care se poate vedea întreg odată: muzeŭ panoptic. S. n., pl. e. Muzeŭ (panoramă) în care-s expuse statue omeneștĭ de ceară. – Un medic Elvețian Hristófor Curtius se distra făcînd chipurĭ omeneștĭ de ceară. La 1766 se mută la Paris împreună c’o nepoată a luĭ de șase anĭ, Maria Grossholtz, și a continuat să facă acele chipurĭ. Nepoata, pin măritiș Maria Tussaud, modelă capetele celor ghilotinați de revoluțiunea de la 1789, apoĭ plecă în Anglia, unde deschise un „panoptic” obținînd mare succes.

năvidésc v. tr. (vsl. [ne]navidiĕti). Vechĭ. Nu pot vedea, nu pot suferi, urăsc. – Și nenăv-.

pesémne adv. (pe și semne). Se vede, așa se pare, după cum se vede, poate: pesemne aĭ (saŭ c’aĭ) înebunit; aĭ înebunit, pesemne; pesemne e (saŭ că e) nebun; e nebun, pesemne.

INVIZÍBIL, -Ă (< fr., lat.) adj. Care nu se poate vedea; (de) nevăzut. ◊ (EC.) Export (import) i. = încasările și plățile dintre țări, ocazionate de prestările de servicii (transporturi, călătorii și turism, telecomunicații, asigurări, servicii bancare și financiare etc.), de transferurile de venituri provenite muncă (salarii) și din investițiile externe de capital (profituri, dividende, dobânzi) și de transferurile unilaterale curente (despăgubiri, moșteniri, donații, ajutoare publice sau private). ◊ Balanță i. = parte a balanței de tranzacții curente (contul curent) în care se înregistrează exportul și importul i.. ◊ Mână i. = termen care desemnează capacitatea unei piețe, cu concurență perfectă, de a aduce beneficiile cele mai mari pentru toți participanții, chiar în condițiile în care toți comercianții ar urmări să-și maximizeze profiturile. Termenul a fost utilizat pentru prima dată de A. Smith.

*vizíbil, -ă adj. (lat. visibilis, d. vidére, visum, a vedea). Care se poate vedea: o stea vizibilă cu ochiĭ liberĭ. Care se poate arăta cînd te ducĭ în vizită: boĭeru nu e vizibil azĭ. Fig. Evident, manifest: șarlatanie vizibilă. Adv. Vizibil emoționat.

animalcul n. animal foarte mic ce nu se poate vedea decât cu ajutorul microscopului.

cozoroc n. 1. partea coifului care se ridică si se lasă și pe unde se putea vedea și respira; 2. partea de dinainte a chipiului sau a șepcei ce acopere fruntea. [Rus. KOZYRĬOKŬ].

învederat a. 1. ce se poate vedea cu ochii; 2. ce se poate înțelege cu mintea.

jaluzeá f. pl. zăbrele de lemn ce se pun la ferestre, prin care se poate vedea fără a fi văzut (= fr. jalousie).

nevăzut a. care nu se poate vedea: duh nevăzut.

ostensibil a. 1. ce se poate arăta; 2. ce oricine poate vedea, invederat.

panoptic(um) n. edificiu construit așa în cât (!) se poate vedea toate părțile interioare: panopticum cu figuri de ceară.

telescopic a. 1. care se face cu telescopul: observațiuni telescopice; 2. ce nu se poate vedea decât cu telescopul: planete telescopice.

prinde v. (activ) 1. a apuca cu mâna: a prinde o pasăre; 2. a apuca cu un instrument: a prinde pești; 3. a apuca cu ghiarele (despre animale răpitoare): pisica prinde șoareci; 4. a pune mâna pe un vinovat: a prins hoții; 5. a lua captiv: a prins mulți dușmani; 6. a apuca asupra faptului, a surprinde: l’a prins furând; 7. a amăgi, a înșela: nu mă prinzi a doua oară; 8. a percepe (intern sau extern): n’am prins nicio vorbă; fig. a prinde (de) veste; 9. a dobândi, a lua: cu banii ce oiu prinde pe boi; 10. a fi apucat de o boală: îl prind frigurile: 11. fig. a contracta: a prinde pică, pizmă, ură; 12. a începe a simți: a prinde dor, dragoste, mirare; 13. a coprinde: câmpiile se întindeau mai mult decât poate prinde ochiul BĂLC.; 14. a lua în sine: pământul a prins sămânță, a prinde rădăcină; 15. a lua, a căpăta în genere: a prinde putere, inimă; 16. a se pune pe ceva, a începe: prinse a fugi; 17. a agăța, a lega, a coase: a prinde haina de cuiu, vița de par, a prinde cămașa unde s’a rupt; 18. a consolida prin frig, a se închega: laptele a prins. ║ (neutru) 1. a ședea bine, frumos: albul nu te prinde; 2. a prii: nu-i prind bucatele. ║ (reciproc) 1. a se agăța: ea se prinde de grumazu-i EM.; 2. a se lega: a se prinde frați de cruce; 3. a se îndatora: nu mă prind să fac lucrul așa repede; 4. a ocupa: locurile au fost prinse; 5. a se trece, a se putea: văzând că i s’au prins minciunile CR.; 6. a intra: a se prinde în horă; 7. a se pune contra: nu te prinde de ceartă; 8. a prinde rădăcină, a reuși: dacă va fi să ni se prindă AL.; 9. fig. a conveni, a se potrivi: se prinde ca nuca în perete; 10. a pune prinsoare: mă prind pe orice. [Lat. PREHENDERE].

vedeà v. (activ) 1. a primi imaginile obiectelor prin organul ochilor: a vedea limpede; a vedea lumina, a se naște (un copil), a se publica (o carte); văzând cu ochii, într’un mod sensibil: crește văzând cu ochii; 2. a asista, a fi matur la: a vedea o bătălie; 3. a vizita: vino de mă vezi; 4. a-și da seama, a înțelege: văd eu unde vrei s’ajungi; vezi bine, așa, e, negreșit; 5. a judeca, a examina: vezi dacă e bine; 6. a băga de seamă: vezi să nu o pățești, ║ (neutru) a se ocupa, a îngriji de: a vedea de casă, de copii ║ (reciproc) 1. a fi văzut: a se vedea în oglindă; 2. a se vizita: ei se văd rar; 3. a se putea vedea: acest far se vede de departe; se vede că, pare că; 4. a avea aerul, a arăta: nu e așa prost cum se vede. [Lat. VIDERE].

vedere f. 1. acțiunea și facultatea de a vedea; 2. organul vederii: luminează de-ți fură vederile, a peri din vedere; 3. privirea însăș: la vederea inamicului; 4. considerațiune: a avea în vedere, a trece cu vederea; 5. întindere de loc cât se poate vedea: de sus din turn e o vedere măreață; 6. tablou sau desen ce reprezentă un oraș, un edificiu, etc.; 7. fig. scop propus: are vederi ambițioase.

punct n. 1. Geom. porțiune de spațiu considerată cu cele mai mici dimensiuni ce se poate imagina: linia se compune din puncte; 2. loc determinat: punct de plecare; 3. foarte mică întindere: pământul e un punct în univers; 4. semn de punctuațiune; 5. semn care se pune pe i; 6. chestiune de hotârît: să lămurim acest punct; 7. parte importantă: iată punctul capital; 8. moment preciz: pe punctul de a pleca; puncte cardinale, cele ce divid orizontul în patru părți egale și anume: N. S. E. și V.; 9. obiect, totalitate de obiecte ce se pot vedea bine: sunt frumoase puncte de vedere în acest parc; 10. fig. mod de a considera lucrurile: punctul nostru de vedere e fals.

vizibil a. 1. care se poate vedea; 2. fig. evident.

TRANSPARENT, -Ă, transparenți, -te, adj., s. n. I. Adj. 1. Care poate fi străbătut de radiații electromagnetice (mai ales de lumină), fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se distingă conturul și detaliile obiectelor; străveziu. ♦ Fig. Diafan, subțire, delicat; firav. 2. Fig. Care poate fi ușor înțeles sau ghicit; limpede, clar. II. S. n. Foaie de hârtie cu linii groase, paralele, care se așază sub hârtia de scris, pentru a înlesni scrierea în rânduri drepte. – Din fr. transparent, lat. transparens, -ntis.

SCRIE, scriu, vb. III. 1. Intranz și tranz. A reprezenta prin semne convenționale sunetele sau cuvintele vorbirii. ◊ Expr. (Intranz.; în basme) De (sau pe) când scria (sau, refl., se scria) musca pe perete = de mult, din timpuri străvechi. ♦ Tranz. impers. A se afla scris, a fi scris. ◊ Expr. A-i scrie (sau a-i fi scris) cuiva pe față (sau în obraz) = a se putea vedea pe fața cuiva starea lui sufletească, a se deduce ceva din expresia cuiva. ♦ Tranz. A acoperi ceva cu semne grafice sau, p. gener., cu orice fel de semne, de figuri. ♦ Tranz. A completa (un formular) cu textul necesar. ♦ Tranz. (Înv. și pop.) A însemna, a desena, a zugrăvi; a contura, a schița. ◊ Expr. (Refl.) A se scrie în partea cuiva = a aduce, a semăna la chip cu cineva. ♦ A lăsa urme, a întipări, a imprima. ◊ Refl. Urmele pașilor se scriseseră pe zăpadă. 2. Intranz. și tranz. A-și exprima, a-și formula gândurile, ideile în scris; a compune, a redacta o operă (literară, științifică). ♦ Tranz. A relata, a descrie, a povesti ceva în scris. 3.^[1] A așterne pe hârtie un text, o scrisoare. ♦ Intranz. și tranz. A trimite (cuiva) o scrisoare. ♦ Refl. recipr. Ne scriem din când în când. ♦ A înștiința, a comunica ceva în scris. 4. Tranz. A însemna, a nota, a înregistra ceva în scris; a trece numele cuiva pe o listă, într-o evidență. ♦ (Înv.) A inventaria; a catagrafia. ◊ Expr. (Pop.) A scrie ceva pe numele cuiva = a-i face cuiva acte de proprietate pentru... ♦ A trece ceva în contul cuiva, a pune în socoteală cuiva. 5. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) înscrie într-o organizație, într-un corp constituit, într-un colectiv de muncă. 6. Tranz. (Pop.) A prescrie, a indica unui bolnav tratamentul necesar. ♦ Tranz. impers. A fi stabilit, rânduit (prin legi, regulamente). ◊ Expr. A(-i) fi scris cuiva (sau pentru cineva) = a(-i) fi rânduit cuiva de la naștere, a(-i) fi sortit, hărăzit (prin soartă). [Perf. s. scrisei, part. scris. – Var.: scri vb. IV] – Lat. scribere.

DESKTOP, desktopuri, s. n. Imagine care apare la deschiderea calculatorului și pe care se pot vedea simbolurile programelor ce pot fi activate. – Din engl. desktop.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de departe și de la înălțime. ♦ Fig. Privire de ansamblu consacrată unui domeniu, unei probleme etc. Panorama literaturii române. 2. Tablou de proporții mari desfășurat de jur-împrejurul unei încăperi circulare și iluminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încât spectatorul aflat în mijlocul încăperii, în semiobscuritate, să aibă iluzia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află un asemenea tablou. 3. Spectacol popular de bâlci cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice etc.; p. ext. baracă, construcție, amenajare în care se poate vedea un astfel de spectacol. 4. Panoptic (2). [Var.: (reg.) panaramă s. f.] – Din fr. panorama, germ. Panorama, it. panorama.

POD, poduri, s. n. I. 1. Construcție de lemn, de piatră, de beton, de metal etc. care leagă între ele malurile unei ape sau marginile unei depresiuni de pământ, susținând o cale de comunicație terestră (șosea sau cale ferată) și asigurând continuitatea căii peste un obstacol natural sau artificial. ◊ Pod de gheață = strat continuu de gheață care acoperă în întregime suprafața unui râu sau a unui lac ca urmare a unei perioade îndelungate de temperatură scăzută a aerului. Pod carstic = porțiune a tavanului unei peșteri rămasă suspendată în urma prăbușirii acestuia. Pod plutitor (sau umblător) = bac. ◊ Expr. A face pod cu palma mâinii = a pune mâna streașină la ochi pentru a putea vedea mai bine. (Sport) A face podul = a face o figură caracteristică prin îndoirea corpului pe spate în semicerc, cu sprijin pe mâini și pe picioare. ♦ Pod (I 1) demontabil, format dintr-un șir de bărci sau de plute legate de ancore sau de piloți. Pod de vase. ♦ Punte suspendată (mobilă) la o cetate sau la un castel medieval. 2. Platformă având forma asemănătoare cu a unui pod (I 1) și care servește ca loc de lucru, ca element de protecție etc.; spec. macara cu scheletul în formă de pod (I 1), pe care se deplasează aparatul de ridicare și de transportare a greutăților. ◊ Pod-basculă = basculă prevăzută cu o platformă pe care se cântăresc în stațiile de cale ferată vagoanele încărcate cu marfă. Pod rulant = macara mobilă care se deplasează pe o cale de rulare. Pod basculant = pod metalic mobil, destinat circulației vagonetelor între rampele puțurilor de mină și colivia de extracție. Podul sondei = platformă folosită ca rampă pentru materialul tubular care se introduce sau se extrage din sondă. Pod de siguranță = platformă prevăzută cu deschideri pentru trecere, montată din loc în loc într-un puț de mină pentru a opri căderea unei persoane care ar aluneca pe scări sau pentru a reține o rocă desprinsă din pereți. 3. (Înv.) Puntea unei nave. 4. (Înv.) Pavaj din scânduri groase de stejar cu care se acopereau străzile; caldarâm; p. ext. stradă, uliță pavată cu scânduri. Podul Mogoșoaiei. 5. (În practicile religiei creștine ortodoxe) Bucată de pânză îngustă și lungă care se așterne din loc în loc pe parcursul unui cortegiu mortuar. II. Spațiul dintre acoperiș și planșeul superior al unei clădiri. ◊ Loc. adv. Din pod în pivniță = în întregime, complet. ◊ Expr. A călca (sau a se uita) (ca) din pod, se spune despre un om plin de sine, îngâmfat, încrezut. A cădea ca din pod = a rămâne surprins, uimit, dezorientat, buimac. A călca ca din pod = a merge cu pași nesiguri, greu. ♦ P. ext. Tavan, plafon. III. P. anal. 1. (În sintagmele) Podul mâinii = dosul mâinii. Podul palmei = partea interioară a mâinii, de la încheietura cu antebrațul până la degete. 2. Lucrare protetică dentară, metalică sau mixtă, folosită ca metodă terapeutică. – Din sl. podŭ.

NEVĂZUT², -Ă, nevăzuți, -te, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea, invizibil; p. ext. care nu se poate aprecia, constata, sesiza. ◊ Expr. A se face nevăzut = a pleca brusc, a dispărea. ♦ (Rar) Care nu este băgat în seamă, observat, luat în considerație. – Pref. ne- + văzut.

ARĂTA, arăt, vb. I. 1. Tranz. A expune intenționat privirilor. Mi-a arătat ieri un răvaș de la dînsa. NEGRUZZI, S. I 65. Pe Bujor mi-l duc prin țară, De-l arată ca pe-o fiară. ALECSANDRI, P. P. 157. ◊ (Refl., în expr.) A se arăta doctorului (sau la doctor) = a se lăsa examinat de medic. ♦ A prezenta o caracteristică. [Ulițele Iașilor] înfățișînd la toți zece pași un nou punct de privire, arată o varietate drăgălașă. NEGRUZZI, S. I 70. ♦ A da la iveală, a lăsa să se vadă. Asculta lămuririle oamenilor și rîdea arătîndu-și dinții. DUMITRIU, B. F. 8. ◊ Fig. Cerul stelele-și arată. Solii dulci ai lungii liniști. EMINESCU, O. I 103. ◊ Expr. A-și arăta arama v. aramă. A-și arăta colții v. colț (II 1). 2. Intranz. A indica printr-un gest persoana sau lucrul asupra căruia se atrage atenția. Eliza arată spre curtea din dreapta. DAVIDOGLU, M. 10. Își mișcă puțin mîna și arătă la nora cea mare și la păretele despre răsărit. CREANGĂ, P. 15. ◊ Tranz. (în expr.) A arăta (cuiva) ușa = a da (pe cineva) afară, a goni. ◊ (Cu indicarea instrumentului acțiunii) Îmi arată din ochi pe frate-meu. SADOVEANU, O. I 434. Întrebă: Unde? Sublocotenentul nu răspunse. Îi arătă din cap înainte. SAHIA, N. 88. ◊ Expr. A arăta (pe cineva) cu degetul = a semnala (pe cineva) batjocurii publice. ◊ Tranz. A indica o măsură, o direcție etc. Steaua cea polară i-arată a lui cale. EMINESCU, O. I 92. ◊ (Subiectul este ceasornicul sau arătătoarele lui) A marca ora. Am privit ceasornicul: lăbuțele de gînganie arătau ora două jumătate. SADOVEANU, N. F. 57. Ceasornicul arăta patru. NEGRUZZI, S. I 53. 3. Tranz. A da o explicație, a face o demonstrație, o expunere, pentru a lămuri, pentru a dovedi sau pentru a convinge. Trebuie arătat, reluă Frunză, că prin gospodăria colectivă ne întărim patria... o facem bogată... puternică! CAMILAR, TEM. 18. Mă trudeam cu el arătîndu-i cum să rostească vorbele cele sucite străine. SADOVEANU, N. F. 36. Misia istoriei este a ne arăta... această transformație continuă, această mișcare progresistă a omenirii. BĂLCESCU, O. II 10. ◊ Expr. (Familiar) Îți (îi, vă etc.) arăt eu = te (îl, vă etc.) învăț eu minte. Lasă că-i arăt eu lui! striga Bucșan, bătîndu-se cu pumnul în piept. SADOVEANU, N. F. 150. 4. Tranz. (În opoziție cu ascunde, tăinui) A da pe față, a mărturisi, a destăinui. Partidul nu se teme să arate deschis maselor greutățile inerente unei asemenea prefaceri adînci cum este trecerea de la capitalism la socialism, greutăți trecătoare ce pot fi învinse prin lupta unită a poporului. SCÎNTEIA, 1953, nr. 2690. ◊ A manifesta, a exterioriza prin vorbe, gesturi sau atitudini. Arăta totdeauna că disprețuiește mîncarea. SADOVEANU, N. F. 23. A ta iubire c-un suspin arat-o. EMINESCU, O. I 120. ◊ Refl. Moș Spînu, ca întotdeauna, se arăta nepăsător către toți. SADOVEANU, N. F. 101. Gheorghe s-a arătat a fi un om prea brutal și prea ursuz... suduia mereu și mormăia singur prin ogradă. CARAGIALE, O. 1 284. Sfînta Miercuri, auzind aceasta, s-a arătat cu mare părere de rîu. CREANGĂ, P. 91. ♦ (Urmat de o propoziție completivă directă) A servi ca indiciu, ca dovadă; a trăda. Fața lui roșie ca morcovul... arăta că pentru el viața n-avusese zile negre. NEGRUZZI, S. I 58. ◊ (Propoziția secundară este omisă; subiectul ei devine complement direct în propoziția principală) Trupul ei lungăreț o arăta [pe iapă] că e fugariță. NEGRUZZI, S. I 42. ♦ A da dovadă de..., a dovedi. În împrejurarea asta au arătat înțelepciune. SADOVEANU, P. M. 10. 5. Intranz. A părea (după chip sau înfățișare). Pădurile își pierdeau deosebirea și arătau deopotrivă. GALACTION, O. I 208. Aproape spîn, bălan, arăta mult mai tînăr. BASSARABESCU, V. 8. Pesemne că și straiele acestea pocite fac să arăți așa de sfrijit și închircit!. CREANGĂ, P. 148. ◊ Expr. A arăta bine (sau rău) = a avea o înfățișare sănătoasă (sau bolnăvicioasă). Mult se mai mira baba, nu numai de hărnicia fetei, dar mai cu samă cum de arată ea așa de bine. SBIERA, P. 213. ◊ Refl. unipers. Se arată a fi vreme bună. ◊ Expr. Pe (sau după) cît se arată = după cum pare, pe cît se poate vedea. 6. Refl. A apărea, a-și face apariția, a se ivi pe neașteptate. Lui Crișan, în vis, O strungă de lumină s-a deschis. Prin ea... Se arătase călare... Chivără-Roșie. BENIUC, V. 158. O dungă de soare s-arată. COȘBUC, P. II 9. Nănașul nostru și prietenul dumitale, cumătrul lup, se și arătă în prag. CREANGĂ, P. 27. Priveliștea se stinge, în negrul zid s-arată, Venind ca-n somn lunatec, în păsuri line ea. EMINESCU, O. I 95. În fund, pe cer albastru, în zarea depărtată, La răsărit, sub soare, un negru punct s-arată. ALECSANDRI, P. A. 118. ◊ Fig. (Subiectul este un abstract) Acum întîiași dată vedem ideea de unitate a se arăta. BĂLCESCU, O. II 13.

DACĂ¹ conj. 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că..., presupunînd că..., de cumva..., de... Dacă nu fugeam, îmi crăpa țeasta. STANCU, D. 28. Dacă mărturisești, scapi cu mai puțină pedeapsă. SADOVEANU, M. C. 39. Dacă îl întîlnești pe Pirgu... spune-i că am făcut cum am crezut mai bine și că în noaptea asta plec. M. I. CARAGIALE, C. 109. Dacă tu, tată, nu poți să-mi dai [cele făgăduite], apoi sînt nevoit să cutreier toată lumea. ISPIRESCU, L. 2. ◊ Loc. conj. Doar dacă. Îl pot vedea doar dacă o veni mîine. Numai dacă. Lucrurile se fac numai dacă le știm face. SLAVICI, O. I 54. ◊ (Cu elipsa propoziției principale) Dacă aș muri, Șerbane? CAMIL PETRESCU, T. I 241. Dac-a afla tată-meu? ALECSANDRI, T. I 77. 2. (Introduce o propoziție optativă) Numai de... Dacă nu m-ar simți nimeni cînd voi fugi. DELAVRANCEA, la TDRG. 3. (Introduce o propoziție temporală) Cînd, în (sau din) momentul cînd, de îndată ce, după ce. Nu durmi toată noaptea bietul om, iar dacă se făcu ziuă... merse-n pădure. RETEGANUL, P. I 45. ◊ (Adesea cuprinzînd și o nuanță condițională) Dacă va fi trebuință de tine, vei fi chemat. DAVIDOGLU, M. 57. ◊ (Cuprinzînd și o nuanță cauzală) Trăsnea, fiind... mai tare de cap, rabdă el cît rabdă și, dacă vede că-l răzbim cu poștele, se mută la altă gazdă. CREANGĂ, A. 102. Se întoarse la sora sa, care, dacă îl văzu, i se făcu frică. ȘEZ. I 162. 4. (Introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că, deoarece. Dacă nu știa scrie, umbla de la unul la altul. CAMILAR, N. I 254. Dacă eu sînt tînăr și sărac, singur cu muierea, voi trebuie să fiți niște hoți? PREDA, Î. 9. ♦ De vreme ce. De ce nu m-aș legăna Dacă trece vremea mea. EMINESCU, O. I 214. 5. (Introduce o propoziție concesivă) Deși, cu toate că. Dacă voi nu mă vreți, eu vă vreau, răspunse Lăpușneanul... și dacă voi nu mă iubiți, eu vă iubesc pre voi. NEGRUZZI, S. I 139. ◊ (În corelație cu «tot», «totuși») Sfîntul soare, dacă-i soare, Și tot după tine moare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 15. ◊ (Întărit prin «chiar») În casa unui prietin au am să mă așez chiar dacă nu mă poftește nimeni. SADOVEANU, B. 96. 6. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Că, de... (Propoziția este subiectivă) Și dac-a fost pețită des, E lucru tare cu-nțeles. COȘBUC, P. I 54. ȘI dacă ți-am făgăduit atunci, a fost numai ca să te împac. ISPIRESCU, L. 2. Tot una-i dacă astăzi sau mîne o să mor, Cînd voi să-mi piară urma în mintea tuturor. EMINESCU, O. I 127. ◊ (Propoziția este completivă directă) A îmblat pe la vraci și filozofi... să le ghicească dacă or sp facă copii. ISPIRESCU, L. 1. Mam’mare așază frumușel beretul lui Goe... îl întreabă dacă-l mai doare nasul și-l sărută dulce. CARAGIALE, O. II 163. Doamne, nu știu dacă ai la știință ori ba, dar eu slujesc la poarta raiului de multă vreme. CREANGĂ, P. 313. ◊ (Propoziția este completivă indirectă) După ce-l văzu pe Ionuț trecut la hodină în chilioara lui, stătu gîndindu-se dacă n-ar fi bine să-l afume prin somn cu păr de lup. SADOVEANU, F. J. 62. 7. (Cu valoare adverbială) Cu greu, abia. Ce-i un pol de bani? Dacă mi-oi cumpăra pe ei o mînă de cuie. CAMILAR, N. I 166. ◊ Loc. adv. Abia dacă = cu greu. 8. (În expr.) Las’ dacă... v. lăsa.. Variante: daca (ISPIRESCU, L. 6), deacă (ISPIRESCU, L. 12, ODOBESCU, S. III 10, JARNÍK-BÎRSEANU, D. 277) conj.

FILTRABIL, -Ă, filtrabili, -e, adj. Care poate fi filtrat. ♦ (Med.) Virus filtrabil = virus foarte mic, care trece prin filtrele cele mai fine și nu se poate vedea decît la ultramicroscop sau la microscopul electronic.

FURA, fur, vb. I. Tranz. 1. A-și însuși un lucru care nu-i aparține, a lua ceva fără nici un drept, păgubind pe cineva. Dionisie fură banii spitalelor, odoarele bisericilor, icoanele, topește vasele sfinte. ARGHEZI, P. T. 39. Și cînd am știut că nu mă poate vedea, am furat pîinea lui și am fugit. C. PETRESCU, C. V. 152. Văd zînele goale-n poiană, Scăldîndu-se-ascunse-n pădure, Cînd vine-un voinic să le fure Cămășile-n zori. COȘBUC, P. II 22. ◊ Fig. Și de ce să fure munca altuia hoții? REBREANU, R. I 127. Stăpîne, pricepe-mi durerea; Furi pîinea copiilor mei! DEMETRESCU, O. 73. ◊ Expr. A fura ouăle de sub cloșcă (sau cloșca de pe ouă) v. cloșcă. A fura (pe cineva) cu ochiul = a privi pe cineva pe furiș (cu dragoste, cu plăcere). Smărăndița începe, din cînd în cînd, a mă fura cu ochiul. CREANGĂ, A. 7. Din cînd în cînd cu ochiul eu te fur, Din cînd în cînd din mînă cartea scap. EMINESCU, O. IV 244. A fura luleaua neamțului v. neamț. 2. (Cu privire la persoane) A răpi. Vin’ la mama de mă cere: De m-a da, de nu m-a da, Peste noapte mi-i fura. CREANGĂ, P. 168. Zburător cu negre plete, vin’ la noapte de mă fură. EMINESCU, O. I 79. Cum să fac ca s-o scap de comănac?... S-o fur în astă-noapte și s-o trec peste Dunăre? ALECSANDRI, T. I 51. ♦ A lua pe neașteptate, a cuprinde. Căzuse în apă și curentul îl furase, tîrîndu-l sub un șlep. BART, E. 346. ◊ Expr. A-l fura (pe cineva) somnul = a-l cuprinde somnul, a adormi. De la o vreme m-a furat somnul. SANDU-ALDEA, U. P. 223. Tîrziu de tot îl fură somnul. VLAHUȚĂ, O. A. 122. Pe cal adormea, Greu somn că-l fura. TEODORESCU, P. P. 490. A fura (cuiva) o sărutare (sau un sărutat) = a săruta pe furiș. După ce jucam cît jucam, furam cîte-un sărutat de la cele copile sprințare. CREANGĂ, O. A. 91. Ți-aș fura tainic o sărutare. ALECSANDRI, P. I 214. A-l fura (pe cineva) gîndurile = a se lăsa pradă gîndurilor, a fi răpit de gînduri. Las pașii să mă poarte și gîndul să mă fure. VLAHUȚĂ, P. 89. A fura meseria cuiva = a-și însuși pe apucate o meserie. Mihai Zaharia înțelese că Pitcoace furase meseria, de ici, de colo, din toate părțile cîte ceva. MIHALE, O. 168. ♦ Refl. (Rar) A pleca pe furiș, a se face nevăzut. De la o fragedă vîrstă s-a furat din casa părintească... Peste un an, s-a furat de la primul ei complice. CARAGIALE, O. II 227. 3. Fig. A fermeca, a vrăji. Rada, cînd o vezi, te fură Cu necontenitul zîmbet Și cu-a vorbelor căldură. COȘBUC, P. I 95. Cîntecul silabelor măsurate și sonore te fură ca apa. VLAHUȚĂ, O. A. 467. Un miros răcoros simțirea-mi fură. EMINESCU, O. IV 210. Multe păsărele-n zbor Fură minți cu glasul lor! ALECSANDRI, O. 100. ◊ Expr. A fura inima (cuiva) = a fermeca; a încînta. A fura (cuiva) ochii (sau vederile) = a orbi. Lumina... li fura vederile. CREANGĂ, P. 228.

GHEB, gheburi, s. n. 1. (Mold.) Cocoașă (la om). Cît l-a durut suferința aceasta, se putea vedea din ghebul care-i ieșise în spate și din perii albi, crescuți fără vreme. DUNĂREANU, CH. 9. 2. Fig. Înălțime, ridicătură. Iruga Sălanelor trece printre gheburi moi de ierburi amestecate cu apă mocirloasă. SADOVEANU, V. F. 100. Mă oprii la o răspîntie, pe un gheb al muntelui. HOGAȘ, M. N. 76.

GLAJĂ, glăji, s. f. (Transilv., Mold.) Sticlă, butelie. Dă glaja de pe poliță... și toarnă rachiu. SADOVEANU, V. F. 155. Poți vedea Palatele de glajă pe-un munte de mărgea. COȘBUC, P. II 196. Merge el însuși la crîșmăreasa cu trei glăji. RETEGANUL, P. I 87.

DESCHIZĂTURĂ, deschizături, s. f. Loc liber pe unde se poate pătrunde în interiorul unui lucru sau prin care se poate vedea; deschidere. V. gaură, intrare. Își așeză gura în dreptul deschizăturii și strigă... SAHIA, N. 85. Printr-o deschizătură a copacilor scînteiau priveliștile din vale. IBRĂILEANU, A. 157. La deschizătura ferestrelor se vede cît de groase sînt zidurile. CARAGIALE, M. 101.

DESFRUNZIT, -Ă, desfrunziți, -te, adj. Care și-a pierdut frunzele, fără frunze. Putea vedea coroanele copacilor, negre și desfrunzite. DUMITRIU, N. 120. Subt un tei desfrunzit, se așeză pe-o bancă și cugetă. VLAHUȚĂ, O. A. 128.

CINSTI, cinstesc, vb. IV. Tranz. 1. A arăta, respect (față de cineva sau ceva), a respecta, a onora. Ți-am arătat dragoste și te-am cinstit mai mult decît pe ceilalți. ISPIRESCU, L. 23. Sînt fiul tău care te-am cinstit totdeauna. CARAGIALE, O. III 77. Întîmplarea ce știu și voi s-o povestesc Mi-a spus-o un bătrîn pe care îl cinstesc. ALEXANDRESCU, P. 130. ♦ (De obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A distinge. Împăratul numi mai-mare peste oștile sale în Ungaria pe comitele Mansfeld... și-l cinsti cu titlul de principe. BĂLCESCU, O. II 69. 2. (Popular, de obicei urmat de determinări introduse prin prep. «cu») A face (cuiva) un dar, un cadou. Nănașul a cinstit pe finul său cu o pușcă și cu un paloș. RETEGANUL, P. V 69. ♦ (Ilustrînd moravuri vechi) A da (cuiva) un bacșiș. Dacă mi-l dai, te cinstesc. CAMILAR, N. I 96. 3. (Familiar și popular) A ospăta, a trata (mai ales cu băutură), a plăti consumația cuiva. Pas’, Ghigoriță, de-ți primește prietinul și-l cinstește cu niște mere murate. SADOVEANU, N. F. 38. La întoarcere, cinstea pe prieten cu un gît de rachiu. DUNĂREANU, N. 17. Se pomenește că-l cheamă cineva să-l cinstească. ISPIRESCU, L. 207. Ai să lași cu nouă lei. moș Nichifor, și te-a mai cinsti și fecioru-meu la Piatră. CREANGĂ, P. 113. ◊ Refl. reciproc. Mai cu seamă calfele nu mai munceau o vreme și se cinsteau ziua și noaptea în mahala. PAS, Z. I 159. Toți beau, Se cinsteau Și se ospătau. TEODORESCU, P. P. 23. ♦ (Complementul indică băutura) A închina, a bea în cinstea cuiva (sau a unui eveniment). Într-un medean... stăteau oameni în petrecere. Unii cinsteau mied. SADOVEANU, D. P. 151. Să cinstim cîte un pahar de vin în sănătatea gospodarilor. CREANGĂ, A. 60. ◊ Absol. Alăutele cîntau pretutindeni, cazacii frămîntau pămîntul, și într-un zvon amețitor se purtau prin rumeneala focurilor, chiuind și cinstind din oale mari de lut. SADOVEANU, O. I 168. Bătrînii cinstesc pe prispă. VLAHUȚĂ, O. AL. I 160. Ia poftim, puiculiță, de cinstește dumneata întîi! să vedem, poate c-ai pus ceva într-însul. CREANGĂ, A. 97.

CÎȘTIGAT, -Ă, cîștigați, -te, adj. (Despre oameni) Care a obținut sau a dobîndit un avantaj, care s-a ales cu un folos (din ceva). Eu sînt cea cîștigată... Tu m-ai învățat să văd lucrurile pe care eu înainte nu le vedeam. CAMIL PETRESCU, T. II 187. Ei bine, din punctul tău de vedere pot accepta și asta... Dar cu cît ești mai cîștigată? CAMIL PETRESCU, T. II 312.

COMPLETIVĂ s. f. (< adj. completiv, -ă, cf. fr. complétif, lat. completivus): propoziție subordonată necircumstanțială, care îndeplinește funcția de complement pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv, o locuțiune adjectivală sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. ◊ ~ directă: propoziție cu funcție de complement direct pe lângă un verb sau o locuțiune verbală tranzitivă sau pe lângă o interjecție predicativă cu conținut verbal tranzitiv din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare (pre)cum că, prin pronumele relative care, cine (precedate sau nu de prepoziții), cel ce, ceea ce, ce și cât/câtă, prin adjectivele relative care și ce, prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine (precedate sau nu de prepoziții), orice și oricât/oricâtă, prin adverbele relative unde, când (cu sau fără prepoziții), cum și cât. Răspunde la întrebările pe cine? și ce?: „Văzând eu că mi-am aprins paie-n cap cu asta, am șterpelit-o de acasă” (Ion Creangă); „...m-a trimes din partea lui, să aduc la cunoștința măriei voastre că el poate să vă facă podul” (idem); „A trecut câtva timp și iată că s-au ivit câteva locuri la al treilea minister” (I. L. Caragiale); „Sinan porunci ca să se adune lângă dânsul o seamă de oști” (N. Bălcescu); „Mam’mare... îl întreabă dacă-l mai doare nasul” (I. L. Caragiale); „Măria ta, spunea Leca și Marandache cum că a venit un neamț” (M. Sadoveanu); „... iară Marta îi spune cine a fost... de curând la dânșii, cu cine a vorbit și ce a zis.” (I. Slavici); „Românul... ceea ce are la inimă, are și în gură” (idem); „O sărmane! Ții tu minte câte-n lume-ai auzit, / Ce-ți trecu pe dinainte, câte singur ai vorbit?” (M. Eminescu); „Moș Călifare,... procopsești pe oricine vine să te roage” (G. Galaction); „... și nu știu unde l-ar găsi, ca să-i mulțumească” (Ion Creangă); „...întrebă la una din porți cum să-l găsească” (M. Preda); „Cât scrie doftorul pe hârtie nu plătești cu viața toată!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ directă anticipată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal. Astfel: „Îl ajută cu plăcere pe cel ce se străduiește”; „Îl îngrijește cu devotament pe oricine este bolnav”. ◊ ~ directă reluată: c. directă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în acuzativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de acuzativ a pronumelui personal: „Pe cel ce se străduiește îl ajută cu plăcere”; „Pe oricine este bolnav îl îngrijește cu devotament”. ◊ falsă ~ directă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. directă (datorită formulării unei întrebări greșite sau datorită tranzitivității verbului), dar care în realitate este o subordonată c. indirectă sau o subordonată circumstanțială de mod de măsură, ca în exemplele „Acuma mă gândesc că poate vedea ceva înainte-i” (M. Sadoveanu); „Să nu dea Dumnezeu omului cât poate el suferi” (Ion Creangă); ◊ ~ indirectă: propoziție cu funcție de complement indirect pe lângă un verb, o locuțiune verbală, un adjectiv sau o interjecție predicativă din propoziția regentă. Este introdusă prin conjuncțiile subordonatoare că, să, ca... să, dacă și de, prin locuțiunea conjuncțională subordonatoare cum că, prin pronumele relative care, cine, ce, cel ce, ceea ce și cât/câtă (precedate sau nu de prepoziții), prin pronumele nehotărâte relative oricare, oricine și orice (precedate sau nu de prepoziții) și prin adverbele relative unde, când și cum. Răspunde la întrebările cui?, despre cine?, despre ce?, pentru cine?, pentru ce?, din ce?, de ce?, la ce?, de cine? etc: „Era mândră Safta că-și poate mărita fiica” (I. Slavici); „Și temându-se împăratul să nu i se întâmple ceva rău, a făcut sfat” (Ion Creangă); „Călăuzul nostru nu era mai puțin curios decât mine ca să afle cum se petrecuseră lucrurile” (Al. Odobescu); „...se duse să se încredințeze dacă nu cumva e cineva în adăpostul copacilor” (I. Slavici); „Au cercat stăpânitorii vremelnici de la Liov să încredințeze lumea cum că Nicoară ar fi fost îngropat la biserica moldovenească” (M. Sadoveanu); „Nu da ciomag cui nu-i ești drag” (Folclor); „Niciodată n-ar fi făcut ceva fără să știe ce va ieși din ceea ce făcea...” (M. Preda); „Să nu răspunzi niciun cuvințel oricărui te va chema pe nume” (P. Ispirescu); „Nu s-a priceput unde să le pună”; „Se miră cum ai reușit.” ◊ ~ indirectă anticipată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „anunțată” în regenta care o precedă prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal. Astfel: „Îi dă aprobare cui a făcut cerere”; „Îi reține un loc oricui cere acest lucru prin telefon”. ◊ ~ indirectă reluată: c. indirectă cu conținut referitor la o persoană, introdusă prin pronume relativ sau nehotărât relativ în dativ și „întărită” în regenta care o urmează prin forma neaccentuată de dativ a pronumelui personal, ca în exemplele „Cui a făcut cerere îi dă aprobare”; „Oricui cere acest lucru prin telefon îi reține un loc”. ◊ falsă ~ indirectă: propoziție care dă impresia că este o subordonată c. indirectă (datorită intranzitivității verbului reflexiv), dar care în realitate este o subordonată circumstanțială de cauză, de condiție sau de scop. Astfel: „Unul spuse că se va căi cât va trăi el pentru că a osândit pe un om drept” (P. Ispirescu); „M-aș bucura să plec în excursie”; „Se pregătește să se arunce într-o copcă” (M. Sadoveanu); ◊ ~ de agent: propoziție cu funcție de complement de agent pe lângă un verb sau o locuțiune verbală la diateza pasivă sau la diateza reflexivă (cu valoare pasivă) din propoziția regentă. Este introdusă prin pronumele relative care, cine, cel ce sau prin pronumele nehotărâte relative oricare și oricine precedate de prepozițiile de sau de către. Răspunde la întrebările de cine? și de către cine?: „Aparatul a fost construit de cine a primit premiul Nobel”; „Asemenea măsuri sunt luate de către oricine lucrează în mediu toxic”; „Furtul a fost adus la cunoștință de cine l-a comis”; „Zgomotele astea se aud de către oricine locuiește în cartierul nostru”. (Pentru clasificarea c. v. criteriu).

HURUIT², -Ă, huruiți, -te, adj. (Transilv.) Dărîmat, dărăpănat, năruit. (Atestat în forma huluit) Persida ar fi văzut poate gardurile huluite și gunoiul prin curte. SLAVICI, O. II 29. – Variantă: huluit, -ă adj.

COROANĂ, coroane, s. f. 1. Podoabă în formă de cerc, făcută din flori și frunze, cu care se încunună capul; cunună. Coroană de flori de cîmp. ◊ Fig. Fața uscățivă și zbîrcită, albă-gălbuie sub coroana de păr argintiu, tresări ușor. V. ROM. decembrie 1950, 47. [Atunci] natura-ntreagă... Își puse pentru mine coroana sa de flori. ALECSANDRI, P. A. 65. ♦ Fig. Încununare. V. apoteoză. Zilele noastre zbor cu grăbire... Gloria țării și-a sa mărire, Iată coroana vieții întregi. ALECSANDRI, O. 150. ♦ Cunună de flori sau de frunze (naturale sau artificiale) care se depune, ca omagiu, la mormîntul cuiva. 2. Podoabă de metal (uneori ornată cu pietre prețioase), pe care o poartă pe cap monarhii la ocazii solemne, ca semn al puterii lor; (prin analogie) tiara papală. Coroanele ce regii le pun pe fruntea lor, Ș-acele milioane, ce în grămezi luxoase Sînt strînse la bogatul, pe cel sărac apasă, Și-s supte din sudoarea prostitului popor. EMINESCU, O. I 59. Papa cu-a lui trei coroane, puse una peste alta, Fulgerele adunat-au contra fulgerului care în turbarea-i furtunoasă a cuprins pămînt și mare. EMINESCU, O. I 146. ♦ Semn distinctiv pe stemele și blazoanele familiilor imperiale, regale sau senioriale. V. blazon. Coroană de conte. ▭ Lăpușneanul în ziua aceea era îmbrăcat cu toată pompa domnească. Purta coroana Paleologilor. NEGRUZZI, S. I 148. ♦ Fig. Putere monarhică, suveranitate, monarhie; p. ext. persoană care deține o astfel de putere. Cînd Camerele slugarnice... au votat infama lege a dotațiunii coroanei, un fel de protestare uriașă s-a ridicat în toată țara. LIT. ANTIMONARHICĂ 134. 3. Totalitatea crengilor unui arbore, ale unui arbust etc. Dacă întorcea capul puțin, putea vedea coroanele copacilor, negre și desfrunzite, ca un păienjeniș pe cerul albastru-cenușiu. DUMITRIU, B. F. 136. Dacă te uiți bine în lăstari și-n coroanele ulmilor, vei zări cele dinții frunze galbene. CAMILAR, TEM. 304. Înaintea casei, un păr bătrîn, c-o coroană uriașă de frunze și de rod, se înălța în lumina zilei. SADOVEANU, O. IV 435. 4. Unitate monetară în anumite țări (Cehoslovacia, Suedia etc.). 5. Partea superioară a dintelui omului, care iese din gingie și este acoperită cu smalț. Coroana caninului. ♦ Îmbrăcăminte de metal sau porțelan cu care se acoperă un dinte sau o măsea cariată. 6. Partea de deasupra copitei la piciorul calului. 7. (Geom.) Suprafața cuprinsă între două cercuri concentrice. ♦ (Astron.) Coroană solară = cerc luminos în jurul soarelui format din stratul exterior și cel mai rarefiat al atmosferei solare, vizibil în timpul unei eclipse totale de soare. Coroana australă = constelație din emisfera sudică, în formă circulară, aflată lîngă constelația săgetătorului. Coroana boreală = constelație din emisfera nordică, în formă circulară, aflată între constelațiile Hercule și boiarul; hora. 8. Numele mai multor piese sau părți de piese mecanice de formă circulară, folosite în industrie. Coroană de rulmenți.

INTRAT², -Ă, intrați, -te, adj. (În expr.) Intrat la apă = (despre țesături) care s-a micșorat în urma spălatului; (fig.; despre oameni) cocîrjat, gîrbovit, pipernicit. Trecătorii puteau vedea un moșneag micuț, intrat la apă și scofîlcit. CARAGIALE, O. I 351. ♦ (Substantivat, f. pl., în contabilitate) Materiale înregistrate în patrimoniul unei instituții. V. ieșit.

INVIZIBIL, -Ă, invizibili, -e, adj. Care nu se poate vedea; (de) nevăzut. Ridică... mîinile grase și scurte spre tavan, adresîndu-se unui auditoriu invizibil. C. PETRESCU, C. V. 154. Ostenit ca de-o luptă c-un vrăjmaș invizibil, își lăsă caietul pe flacăra lumînării. VLAHUȚĂ, O. AL. II 75. ♦ Ac invizibil (și substantivat, n.) = ac de păr subțire și mic.

MACROSCOPIC, -Ă, macroscopici, -e, adj. Care se poate vedea și cerceta cu ochiul liber.

MEMORIE, memorii, s. f. 1. Proprietate a creierului omenesc de a reține și de a recunoaște sau a reproduce ulterior date furnizate de practică sau de experiența trecută; ținere-de-minte. Mă mir că mai ții minte! – Am o memorie teribilă a cifrelor. BARANGA, I. 166. Cartojan dovedi o memorie fenomenală a numelor. C. PETRESCU, Î. II 140. Alte întîmplări îi răsărită în memorie. D. ZAMFIRESCU, R. 243. 2. Amintire, aducere-aminte. Atunci am putut vedea că memoria durerii e mai intensă decît a plăcerei. BART, E. 229. ◊ Loc. adv. Din memorie = pe de rost, fără a se folosi de text sau de anumite note. Cînta din memorie, și foarte bine, toate ariile operelor italiane. GHICA, S. 62. ◊ Expr. În memoria cuiva = în amintirea cuiva, spre aducerea-aminte a cuiva. Monument ridicat în memoria eroilor căzuți pentru apărarea țării. 3. Amintirea pe care posteritatea o păstrează oamenilor mari.

MICROSCOPIC, -Ă, microscopici, -e, adj. 1. Care se poate vedea sau cerceta numai cu microscopul. Vietăți microscopice. ♦ Care se face cu ajutorul microscopului. Analize microscopice. 2. Fig. Foarte mic, minuscul, mărunt; p. ext. lipsit de importanță, neînsemnat, fără valoare. Gîzele depun la soare Ouă microscopice. TOPÎRCEANU, M. 39. Micimea vieții unui om, cu toate microscopicele lui interese... toate aceste sînt minunat de bine exprimate în satira întîia [a lui Eminescu]. GHEREA, ST. CR. I 116. Microscopice popoare, regi, oșteni și învățați Ne succedem generații și ne credem minunați. EMINESCU, O. I 132.

MICROZOARE s. f. pl. Clasă de animale de apă foarte mici care se pot vedea numai cu microscopul.

ÎNCHIS, -Ă, închiși, -se, adj. 1. (Despre uși, ferestre, capace etc.) Așezat astfel încît să acopere o deschizătură corespunzătoare. Ce-am uitat? Închisă ușa De la tindă. COȘBUC, P. I 105. L-am găsit la poartă-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 52. ♦ (Despre obiecte care au părți mobile pentru a se închide și deschide) Cu ușa sau capacul fixat sau încuiat pentru a nu permite accesul liber. Dulap închis. ♦ (Adesea cu determinări introduse prin prep. «cu») Încuiat. În această odaie închisă cu cheia pentru ca copiii să nu intre, Eminovici se tăinuia cîteodată spre a-și face socotelile. CĂLINESCU, E. 50. ◊ Expr. Se joacă cu casa închisă, se zice despre un spectacol la care s-au vîndut de mai înainte toate biletele. ♦ (Despre vehicule) Cu capota fixată de caroserie; (despre mijloace de locomoție) acoperit. Automobil închis. ▭ Trăsură închisă = cupeu. Mă puseră într-o trăsură închisă și merserăm la divan. BOLINTINEANU, O. 407. 2. (Despre obiecte care se pot desface) Cu marginile (sau cu părțile componente) împreunate, alăturate; strîns, nedesfăcut. Carte închisă. ◊ (Despre ochi, gură, p. ext. despre pleoape sau gene) A luat mărul și l-a privit cîteva clipe printre pleoapele pe jumătate închise. BOGZA, Ț. 18. Bolnava sta cu ochii închiși. BART, E. 383. Se uită lung la dînsul, dar gura-nchisă-i tace. EMINESCU, O. I 93. În ochii ei cei limpezi, sub genele-i închise, O lume e de visuri, o lume de senin. id. O. IV 83. ◊ Loc. adv. Cu ochii închiși = a) fără o cercetare prealabilă, superficial. A lucrat cu ochii închiși, b) foarte ușor, fără dificultate. Am făcut calculul cu ochii închiși. 3. (Despre un teren, o curte) Îngrădit, împrejmuit. Curte închisă. ♦ (Despre căi de comunicație) Pe care nu se mai poate circula, cu circulația oprită, întreruptă sau devenită imposibilă. ♦ (Despre un circuit de materiale) Oprit, întrerupt. ♦ (Despre un circuit electric) Neîntrerupt. 4. (Despre localuri, instituții, întreprinderi) Care și-a întrerupt activitatea (conform orarului sau definitiv). 5. (Despre persoane) Ținut în închisoare, deținut. (Substantivat) În prima zi m-am împrietenit cu copacii și cu cînii, a doua zi cu păzitorii temniții, ș-a treia zi cu închișii. VLAHUȚĂ, N. 157. Pe zefiri îmi vin suspine De la-nchișii chinuiți. BOLLIAC, O. 196. 6. Fig. (Despre o ședință, o reuniune etc.) Care se ține numai cu membrii titulari, fără persoane din afară. 7. Fig. (Despre oameni și despre caracterul lor) Retras, izolat, necomunicativ. Se gîndi omul și rîse mult, închis în sine. DUMITRIU, N. 146. Ion ăsta era o fire închisă. AGÎRBICEANU, S. P. 14. Tăcut, închis, el abia răspundea la întrebări. BART, E. 91. ♦ (Despre aer, în opoziție cu proaspăt, curat) Stătut, viciat. 8. (Despre culori) Situat, în gama culorilor, mai aproape de negru decît de alb. Prin deschizătura pătrată, puteau vedea cerul, care în dimineața aceasta era albastru-închis. DUMITRIU, N. 135. ◊ Fig. Precum îi slova scrisă, Așa mi-i inima-nchisă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 130. ♦ (Despre cer) Înnorat, întunecat. Ochii ei somnoroși caută-n sus, cerul e-nchis din toate părțile. VLAHUȚĂ, O. AL. II 89. ♦ (Despre sunete, voce) Lipsit de sonoritate. Își istorisi durerea pe cît putu, cu glasu-i închis, asemenea sunetului unui hîrb de lut. MIRONESCU, S. A. 33.

ÎNCRUCIȘAT², -Ă, încrucișați, -te, adj. 1. Așezat cruciș. Rău mă doare peste spate De curele-ncrucișate. HODOȘ, P. P. 204. ◊ (Despre mîini sau despre picioare) Se lăsă mai mult să cadă, decît să se așeze pe scaun, cu mîinile încrucișate pe genunchi și cu capul plecat. HOGAȘ, M. N. 25. Cîntăreți cu flautul, cari șed turcește, cu picioarele încrucișate. ODOBESCU, S. III 111. ◊ Expr. A sta (sau a ședea) cu brațele (sau cu mîinile) încrucișate = a sta în inactivitate, în așteptare pasivă, nepăsător, indiferent. Sta bietul om cu mîinile încrucișate. ISPIRESCU, L. 207. 2. (Despre ochi sau priviri, p. ext. despre oameni) Care se uită cruciș; zbanghiu, sașiu. Un domn scurt, chel... și cu ochii încrucișați. VLAHUȚĂ, O. AL. II 131. Aceasta era mai în vîrstă și ceva încrucișată. CREANGĂ, P. 7. ◊ (Adverbial) Ca să-l poată vedea... mai bine, se iuta cam încrucișat. GALAN, Z. R. 393. Tîrgoveții... privindu-l de aproape, au cunoscut că străinul se uita încrucișat cu ochiul stîng. SADOVEANU, D. P. 156. Uită-te-ncrucișat. BIBICESCU, P. P. 374. 3. Care se întretaie. Pe cărări întortocheate și încrucișate, am ajuns la poalele muncelului. IBRĂILEANU, A. 149. Chiar pe această zăpadă ce se topește acum sub adierea încropită a zefirului primăvăratic n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. 4. (Biol.; despre plante și animale) Împerecheat în mod natural sau artificial cu un animal sau o plantă înrudită. 5. (Lingv.; despre două limbi) Care vin în contact strîns și se influențează reciproc.

ÎNSĂ conj. 1. (Cu sens adversativ; leagă două propoziții sau două părți de propoziție, fără a fi totdeauna primul cuvînt al propoziției sau al grupului de cuvinte pe care îl introduce) Cu toate acestea, totuși, dar. Biata babă era umflată cît o bute... simțirea însă nu și-o pierduse de tot. CREANGĂ, P. 15. O, șoptește-mi – zice dînsul – tu cu ochii plini d-eres Dulci cuvinte nențelese, însă pline de-nțeles. EMINESCU, O. I 82. De-abia înserase, ulițele erau însă pustii. NEGRUZZI, S. I 15. Au trecut vremile-acelea, vremi de fapte strălucite, Însă triste și amare. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Învechit, precedat de «dar», «și», «ci» etc.) Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție, și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56. Potera l-a-ncunjurat, Și burduf mi l-a legat. Dar, lui însă, nu-i păsa, Ci mustața își răsucea. ȘEZ. V 94. 2. (Arată trecerea la altă idee) Dar, pe de altă parte. Pe asigurările astea însă nu prea conta. REBREANU, R. II 66. De la o vreme încoace însă, nu știu ce avea, că era tot galeș, trist și dus pe gînduri. ISPIRESCU, L. 2.

ÎNTINSOARE, întinsori, s. f. 1. Loc întins, spațiu larg, întindere vastă. Cît poți vedea cu ochii, totul e o întinsoare neagră-vînătă de valuri care se pierd. DUNĂREANU, CH. 55. Din codrii Găvanelor ieșim pe-ntinsoare de plaiuri, spre răsărit, pe sub «Gropile de aur» din muntele Bisoca. VLAHUȚĂ, O. AL. I 148. 2. Mers zorit, fără oprire. Încă două zile de întinsoare și ieșim la larg. ◊ Loc. adv. Într-o întinsoare = a) într-una, fără întrerupere. Acești cai nu fug prea tare, însă merg într-o întinsoare șapte poște. SADOVEANU, F. J. 313. Și petrec într-o întinsoare Tot la umbră, la răcoare. ALECSANDRI, P. P. 314; b) repede, în goană. Să vă împrăștiați și, într-o întinsoare, să vă abateți în toate părțile, unde veți vedea cu ochii, să treziți pe boieri, să strigați la norod. SADOVEANU, O. I 249. 3. Durată neîntreruptă; p. ext. vreme lungă. Omăt și geruri au ținut-o o întinsoare, fără slăbire. SADOVEANU, P. S. 12. 4. (Rar) Întindere nervoasă a membrelor corpului. Un fel de lene amestecată cu slăbiciune... Un fel de leșin la inimă, amestecat cu întinsori, sau cam așa ceva. CREANGĂ, A. 93.

ÎNVEDERAT, -Ă, învederați, -te, adj. Care se poate vedea sau înțelege bine; vizibil, evident, neîndoios. Acolo... sînt ruinele încă învederate ale anticei cetăți. ODOBESCU, S. III 569. Nici un turc nu va avea voie a veni în Țara Romînească fără pricină învederată. BĂLCESCU, O. I 228. ◊ (Adverbial) Acea cuvîntare cadențată... a fost învederat cea dintîi producțiune a geniului omenesc. ODOBESCU, S. I 185.

ODIHNIT ¹ s. n. (Mai ales în expr.) Pe odihnite = fără a se obosi, p. ext. fără zor, pe-ndelete, în liniște. Pe odihnite, putem vedea tot în două zile. CARAGIALE, O. VII 170. (Rar) Pe odihnit = cu odihnă bună; bine, comod. Morarul ăsta e smintit: Cînd vrea să doarmă pe-odihnit El pat își face grapa! COȘBUC, P. I 272. – Formă gramaticală: (în expr.) odihnite.

ORAR¹, orare, s. n. 1. Program al unei activități eșalonat pe ore și care se repetă periodic un număr oarecare de zile; (concretizat) tabel, grafic care indică programul în ore al unei activități, orele de plecare și de sosire ale unui tren, vapor, autobus etc. Cometa lui Halley sosește și pleacă după orar precis, cunoscut și afișat de astronomi. C. PETRESCU, A. 278. 2. (Învechit) Instrument care indică timpul; ceasornic. Soarele, luna și stelele uneori nu se pot vedea, și de aceea ele sînt niște orare nesigure. MARIAN, O. II 238. Armata... evului mediu în loc de orare purta cu dînsa cocoși. id. ib. 239. ♦ Acul mic al ceasului, care indică orele. – Variantă: orariu, orarii, s. n.

NEVĂZUT², -Ă, nevăzuți, -te, adj. Care nu se vede sau nu se poate vedea, care nu se lasă sau nu poate fi văzut. V. invizibil. Ciocîrlia cîntînd nevăzută-n văzduh. BENIUC, V. 24. Sufletul meu era gata să străbată, pe o rază de lumină, taina lumilor nevăzute. HOGAȘ, M. N. 12. Fata împăratului se preface într-o păsărică și zboară nevăzută prin cinci străji. CREANGĂ, P. 267. ◊ Expr. A se face nevăzut = a pleca brusc, a dispărea dintr-o dată, fără urme și a nu se mai înapoia. Se strecură printre oameni, se făcu nevăzută și rămăsei c-un gol în suflet. SADOVEANU, O. VIII 12. Cum n-a mai întins masă mare, prietenii s-au făcut nevăzuți. CARAGIALE, O. III 60. Postașul îmi descărcase bagaju lîngă mine și se făcuse nevăzut cu căruță cu tot. ALECSANDRI, O. P. 261. ◊ (Substantivat, n. pl.) Deasupra capului meu văd o mulțime nenumărată de văzute și nevăzute. CREANGĂ, P. 243.

ORGANIZA, organizez, vb. I. Tranz. (Cu privire la un grup social, la o instituție etc.) A face să funcționeze sau să acționeze organic (repartizînd însărcinările și coordonîndu-le conform unui plan adecvat). Calicia este, într-adevăr, într-un stat bine organizat, o faptă monstruoasă. KOGĂLNICEANU, S. A. 80. ♦ Refl. A proceda metodic și ordonat în acțiunile sale, a-și coordona acțiunile orientîndu-se după un plan; a-și strînge și întări forțele. Fără organizare nu se adună bani, și fără bani nu ne putem organiza. GHICA, A. 83. Puternică prin avuțiile sale, ea [aristocrația] se organiză mai bine din zi în zi și se intemeie pe robia gloatelor. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ (Cu privire la o activitate, o acțiune etc.) A pregăti temeinic, după un plan chibzuit, a lua măsurile potrivite spre a duce ceva la bun sfîrșit; a face să aibă loc, a aranja. Noi studenții munteni și moldoveni ne-am apropiat și mai mult între noi; am organizat întrunirile noastre într-un mod mai sistematic. GHICA, S. 177. Ați organizat ceremonialul de astăzi? ALECSANDRI, T. I 410. ◊ Absol. Voi trebuie să organizați așa ca să ne putem vedea cît mai iute. Eu de poimîine, duminică, sînt liber de musafiri. CARAGIALE, O. VII 86.

NOAPTE, nopți, s. f. 1. Interval de timp durînd de seara pînă dimineața, în care soarele se află sub orizont și e întuneric. Soarele surîse și el în înfocata lui împărăție, chiar stătu pe loc, încît trei zile n-a fost noapte. EMINESCU, N. 4. Noaptea despărți pe luptători pînă a doua zi. BĂLCESCU, O. I 47. Pîn-aveam și eu drăguță, Îmi părea noaptea micuță, Dar de cînd drăguță n-am, Paru-mi nopțile un an. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 163. ◊ Noapte albă v. alb. Nopți albe v. alb. Noapte polară v. polar. ◊ Loc. adv. La noapte = în timpul nopții următoare; cînd va începe noaptea următoare. Să vii la noapte la portița de colo, din fundul ogrăzii. SADOVEANU, O. VIII 225. N-ai grijă, iubito... Am venit înadins ca să te scap... Poți ieși la noapte din palat? ALECSANDRI, T. I 447. M-o striga și la noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. Peste noapte = în timpul nopții, noaptea. De va ajunge la locul destinat, el să nu se culce peste noapte în cort. BOTA, P. 94. Le dă răspuns ca să rămîie peste noapte acolo. CREANGĂ, P. 249. Noapte de noapte = în fiecare noapte. De (cu) noapte = înainte de ivirea zorilor, foarte devreme. Astă-dimineață s-a sculat de noapte. COȘBUC, P. I 245. Într-una din zile flăcăul se scoală de noapte... și se duce la pădure să-și aducă un car de lemne. CREANGĂ, P. 142. Lîng-a Docolinei vad, Nimerit-au, poposit-au Și de noapte tăbărît-au Zece care mocănești. ALECSANDRI, P. II 104. Cu noaptea în cap = dis-de-dimineață, în zori, foarte devreme. A doua zi, cu noaptea în cap, legară păsările de picioare, le puseră pe băț și porniră. DUNĂREANU, CH. 76. Baba... se sculă cu noaptea-n cap. CREANGĂ, P. 6. ◊ Noapte bună = formulă de salut folosită cînd te desparți de cineva în cursul serii. Se despărțiră zicîndu-și în același timp: noapte bună! REBREANU, R. I 42. ◊ (Personificat) Din văi, spre pădure, noaptea își pornise valurile de umbră, venea încet, sfiindu-se încă de vuietele surde, tot mai slabe, ale serii de brumar. SADOVEANU, O. III 104. Își strînge noaptea genele-i bogate. D. BOTEZ, P. O. 29. Și din codri noaptea vine pe furiș. COȘBUC, P. I 47. ♦ (Adverbial; în forma noaptea sau nopțile) a) În (tot) timpul nopții. Eu lucrez noaptea săptămîna asta. DEMETRIUS, C. 38. Iată ce am gîndit eu, noro, că poți lucra nopțile. CREANGĂ, P. 5. Vis frumos avut-am noaptea. EMINESCU, O. I 80. b) În fiecare noapte. Pentru ochi ca sfîntul soare, Umblu noaptea pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 18. ◊ (Nearticulat, cînd e precedat de un numeral, de adjectivul demonstrativ «astă» sau de adverbele de timp «azi», «mîine», «poimîine», «ieri», «alaltăieri») S-a dus trei zile și trei nopți. ISPIRESCU, L. 4. Astă-noapte și ieri-noapte Mă strigă cu blînde șoapte Mîndra mea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 152. ◊ Loc. adv. Zi(ua) și noapte(a) = tot timpul, fără încetare. Această casă este înconjurată cu o pădure deasă și înaltă, unde stau toate fiarele cele mai sălbatice din lume; ziua și noaptea păzesc cu neadormire. ISPIRESCU, L. 6. Mergînd ea acum zi și noapte, nu știu ce făcu, că se rătăci. CREANGĂ, P. 288. ♦ Fluturi de noapte = fluturi care zboară numai la întuneric, în timpul zilei fiind lipsiți de vedere; aripile și corpul îl au acoperit cu perișori fin colorați în nuanțe sumbre; în repaos își țin aripile una peste alta. 2. Întuneric, întunecime, beznă. Prin noaptea ulițelor strîmte alergau ochi mînioși de facle, lăsînd dungi și scîntei roșii în urmă. SADOVEANU, O. I 197. Ne vom ascunde În noaptea codrului umbros. COȘBUC, P. I 123. Pe veci pieriră-n noaptea mărețului mormînt. EMINESCU, O. I 98. ◊ (În metafore, comparații, alegorii) Domnița închise iar ochii, într-o noapte amară de durere. SADOVEANU, O. V 599. Luna varsă peste toate voluptoasa ei văpaie, Ea din noaptea amintirii o vecie-ntreagă scoate De dureri, pe care însă le simțim ca-n vis pe toate. EMINESCU, O. I 130. Să văd un om lipsit de simțul cel mai scump; care este într-o veșnică noapte... Un om care iubește cu tinereță pe gingașa lui soție și însă nu o poate vedea. NEGRUZZI, S. I 56.

NOUĂ num. card. Numărul care are în numărătoare locul între opt și zece. Nouă și cu trei fac doisprezece. ◊ (Adjectival) Se duc pe-aici, la Toroioagă, Nouă mineri c-un compresor. DEȘLIU, M. 21. Cîte fac la un loc: șese bucăți și cu nouă bucăți? – Cincisprezece bucăți, domnule judecător. CREANGĂ, O. A. 268. ◊ (Arătînd un număr mare) De pe deal Se vede peste nouă sate! IOSIF, P. 68. Amîndoi că vom cinsti... Vinișor de nouă ai (= ani), Cum e mai bun pentru trai, Nouă ai și nouă luni, Cum e bun pentru bătrîni. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 487. Cînd îți intră paraua în mînă, leag-o cu nouă noduri ( = fii econom). Unde sînt nouă frați, Coada să nu-ți bagi (= să nu te bagi undeva nepoftit). ◊ Expr. (Popular și familiar) Patru ochi și nouă minți = (despre știutorii de carte) capabil de a pricepe bine. A avea nouă guri = a fi foarte pretențios. A avea nouă vieți (sau suflete) = a fi foarte rezistent. A avea nouă băieri la pungă = a fi foarte zgîrcit. (Ducă-se, du-te etc. sau te duci etc.) opt (și) cu a brînzei nouă v. brînză. (Peste) nouă mări și nouă țări = foarte departe. Și merg ei și merg cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări. CREANGĂ, P. 207. Vestea frumuseții tale a trecut peste nouă mări și nouă țări. ALECSANDRI, T. I 412. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. ◊ (Cu valoare de num. ord.) Pagina nouă. ▭ La nouă ore bricul Mircea va părăsi portul Sulina, ieșind în larg. BART, S. M. 13. ◊ (Substantivat) Un nouă arab.

PANORAMĂ, panorame, s. f. 1. Priveliște din natură cu orizont larg, văzută de obicei de departe și de la înălțime. Cînd luna-mi venea la fereastră, Orașul părea că mă cheamă Să-i văd în lumină albastră Fantastica lui panoramă. TOPÎRCEANU, B. 62. Îmbrățișă cu o privire fericită măreața panoramă a celor șapte coline. ANGHEL-IOSIF, C. L. 12. De pe înălțimi, se vedea întreaga, panoramă a. malului stîng. D. ZAMFIRESCU, R. 82. 2. Tablou de dimensiuni mari, așezat pe peretele unei încăperi rotunde și întunecoase, luminat de sus numai pe anumite sectoare, astfel încît spectatorul, aflat în semiobscuritate la mijlocul încăperii, are impresia unei imagini reale; p. ext. clădire circulară în care se află zugrăvit un astfel de tablou. Din zare ne uităm în urmă și vedem, ca-ntr-o panoramă, toată măreața zidire a Ceahlăului. VLAHUȚĂ, O. AL. I 159. ◊ Fig. Cu ajutorul, cuvîntului, Caragiale a reușit să ne ofere o vastă panoramă a societății timpului său. L. ROM. 1953, nr. 1, 49. 3. Panoptic;. p. ext. spectacol popular cu scamatorii, acrobații, expoziție de animale exotice și de oameni anormali etc.; baracă în care se poate vedea un asemenea spectacol. Pentru lumea din mahalale s-a deschis, acolo unde era circul Suhr, o panoramă cu figuri de ceară întruchipînd ostași care bombardează Vidinul și Rusciucul. PAS, L. I 297. Stătea... visătoare ca o cadînă din panorame. REBREANU, I. 64. Nu te-am putut face, nici atunci, să intri în panoramă; d-ta ai văzut numai baba ceea... care se-nvîrtea țonțoroiul pe cerdacul panoramei. SP. POPESCU, M. G. 26. – Pl. și: (popular) panorămi (TOPÎRCEANU, B. 105). – Variantă: (regional) panaramă (SADOVEANU, N. F. 135) s. f.

RAREORI adv. (În opoziție cu adesea, adeseori) Cîteodată, nu prea des; rar. V. arare, arareori. El rareori se află acasă. STANCU, D. 5. Apa nu părea adîncă, rareori ajungea la burta cailor. CAMIL PETRESCU, O. I 556. Rareori o putea vedea cineva la grădina împărătească, cetind sub umbra unui tei. NEGRUZZI, S. I 44.

RĂSFRÎNGE, răsfrîng, vb. III. I. 1. Tranz. A proiecta lumină asupra unui obiect (făcînd-o să se reflecte); (despre obiecte) a reflecta lumina proiectată asupra lor. Făclioara feștilei de seu răsfrîngea luminiți în ochii lor. SADOVEANU, O. VII 151. Luna razele-și răsfrînge Prin frunzișul unui fag. DEMETRESCU, O. 56. Soarele în unde, în raze aurite, Lumina își răsfrînse pe steagul tricolor. ALEXANDRESCU, M. 29. ◊ Fig. Privesc de-aicea astrul, Ca să-mi răsfrîngă totuși Raza privirii tale. CAMIL PETRESCU, V. 27. Și deodată ea tresare, Fața ei răsfrînge foc. CERNA, P. 131. Era în acea vreme cînd soarele apune, Și zîmbete de-adio răsfrînge peste cer. MACEDONSKI, O. I 255. ◊ Refl. Prin geamul parbrizului razele soarelui se răsfrîngeau pe fețele [lor]. MIHALE, O. 501. Umbra ei se răsfrîngea în perete. EMINESCU, N. 64. Ici-colo se văd cete în luptă încleștate... Luciri de arme crunte, pătate roș cu sînge, Pe care-o rază vie din soare se răsfrînge. ALECSANDRI, P. III 289. ♦ (Cu privire la sunete) A întoarce sub formă de ecou; a repeta. Sunete prelungi, jăluitoare, se loveau de pereții stîncilor, care le răsfrîngeau spre larg. BART, S. M. 57. (Refl.) Chiotele lor răzbăteau pînă-n adîncul bătrînelor păduri... răsfrîngîndu-se de două-trei ori. SANDU-ALDEA, U. P. 41. 2. Refl. Fig. A se face simțit sub formă de influență sau înrîurire; a se repercuta în ceva sau asupra a ceva. Dar epoca de degradare în care el [Juvenal] a trăit s-a răsfrînt asupra acestui frumos geniu. ODOBESCU, S. I 49. 3. Refl. A se oglindi, a se reflecta. În luciul lacului, simțitor crescut, se răsfrîngea un cer fără pată. SADOVEANU, P. M. 294. Cerul cu lumea lui de stele se răsfrîngea în apă ca într-o oglindă neagră. BART, E. 251. Printre valuri, care plîng, Și sub bolți întunecate, Șiruri de-astre încețate, Felinare se răsfrîng. MACEDONSKI, O. I 200. În lacul cel verde și lin Răsfrînge-se cerul senin. EMINESCU, O. I 492. ◊ Tranz. Murii netezi, roșii, de marmură curată, Lumina lunii blînde în sală o răsfrîng. EMINESCU, O. IV 159. (Fig.) Mai e o poezie a locurilor vechi, Unde răsfrîngem vremea ca stelele în unde. DEȘLIU, G. 5. Și-n apa lor răsfrînt-am minunea tinereții. MACEDONSKI, O. I 3. Artele și poezia au știut să-și însușească și au izbutit să răsfrîngă, în producțiuni de merit, toate aceste felurite fapte și simțiri. ODOBESCU, S. III 51. II. Tranz. A depărta între ele elementele unui obiect (îndoindu-le în sus sau în jos); a desface, a îndoi, a întoarce în afară. Își răsfrînse brațele în lături și rămase strîmb și mut ca și crucea. SADOVEANU, O. VIII 246. Dalba-i soțioară, de-l vedea, Mînicele-și răsfrîngea: Punea sita și cernea, În copaie frămînta, Frumos colac că făcea. TEODORESCU, P. P. 141. ◊ Refl. Cît poți vedea cu ochii, totul e o întinsoare neagră-vînătă de valuri care se pierd, se răsfrîng, se aruncă cu furie asupra vaporului, voind să-l înghită. DUNĂREANU, CH. 55. [Buza] de deasupra se răsfrîngea în sus peste scăfîrlia capului. CREANGĂ, P. 239. – Forme gramaticale: perf. s. răsfrînsei, part. răsfrînt.

PĂTRAT², -Ă, pătrați, -te, adj. 1. Cu patru laturi și cu patru unghiuri egale; în formă de pătrat¹ (1). Prin deschizătura pătrată puteau vedea cerul. DUMITRIU, N. 135. Satul era numai cîteva bordeie în mijlocul cărora se înălța conacul, o clădire informă cu un turn pătrat. REBREANU, R. I 70. ♦ Fig. Dezvoltat, drept și bine făcut. Nu se gîndea el atît de limpede, dar acesta era lucrul pe care-l simțea; o liniște, o încredere la vederea făpturii vînjoase, cu umeri pătrați. DUMITRIU, V. L. 9. ◊ Metru pătrat (sau centimetru pătrat etc.) = unitate de măsură a suprafeței, care are la bază metrul de lungime (sau centimetrul etc.) înmulțit cu el însuși. O suprafață de cinci metri pătrați. ◊ Fig. Cap pătrat = om mărginit. 2. (Aritm.; numai în expr.) Rădăcina pătrată (a unui număr dat) = număr care, înmulțit cu el însuși, ne dă numărul dat. 6 este rădăcina pătrată a lui 36. – Variantă: patrat, -ă adj.

PE prep. A. Introduce un complement direct, de obicei dublat de acuzativul pronumelui personal neaccentuat; cînd complementul precedă verbul, pronumele personal este obligatoriu. I. Urmat de un complement direct exprimat printr-un substantiv care poate fi. 1. (Nume propriu de persoane) Pe Eminescu, noi, poeții tineri, Zădarnic încercăm, nu-l vom ajunge. BENIUC, V. 28. În trei ani a îngropat trei fete: pe Lina, pe Ionița, pe Măriuca. STANCU, D. 109. Deseori dureri ascuțite îl cercau pe Ursu. SADOVEANU, O. II 198. ◊ (Numele de persoană e precedat de art. «alde») L-au înconjurat oamenii pe alde Uțupăr. STANCU, D. 161. ◊ (Numele propriu indică un animal) Am adăpat pe Joiana. 2. (Nume comun care indică o persoană) a) (Substantiv nearticulat) Mi-a răspuns că... el pe logofăt îl crede. STANCU, D. 104. Îmi făcu semn să-l privesc încă o dată pe colonel, C. PETRESCU, S. 129. Iaca, jupîneșică dragă, cum învață nevoia pe om ce să facă. CREANGĂ, P. 125. Nu face haina pe om, ci omul face haina. ♦ (Între substantiv și prepoziție se intercalează o determinare atributivă: adjectiv, adjectiv demonstrativ, relativ-interogativ, nehotărît) Pe care copil l-ai văzut? a [Crivăț] vede întîia oară pe alt tînăr boier. SADOVEANU, F. J. 121. Toți au putut vedea pe tînăra. nevastă. NEGRUZZI, S. I 78. ♦ (Învechit, introduce substantive comune care exprimă o colectivitate; atestat în forma pre) Doamne... iartă greșiților tăi! Cruță pre biată țară. NEGRUZZI, S. I 140. b) (Substantiv precedat de un articol nehotărît) Nimic, din cîte pot să facă pe-un om fericit, nu-i lipsea. VLAHUȚĂ, O. A. 469. Își alese mire pe un fiu de împărat. ISPIRESCU, la TDRG. c) (Substantiv articulat cu articolul hotărît enclitic) (Substantivul denumește o rudă apropiată) Bunicul l-a însurat și pe cel mai mic dintre băieții lui, pe tata. STANCU, D. 484. O trag pe mama de rochie, în semn că vreau să-i spun ceva. SAHIA, N. 50. Trezește pe mama. CREANGĂ, P. 79. (Substantivul e urmat de un atribut substantival prepozițional) Împăratul... poruncește să-i aducă pe hîrca de babă înaintea sa. CREANGĂ, P. 101. (Substantivul e urmat de un atribut adjectival) Și el – el vîrful mîndru al celor ce apasă, Salută-n a lui cale pe-apărătorul mut. EMINESCU, O. I 62. (Substantivul e urmat de un adjectiv posesiv) Dar am pe Simon, pe băiatul meu. SAHIA, N. 101. Intrînd pe poartă, Grigore Iuga văzu... pe servitorii lui. REBREANU, R. I 18. Pe sub colină, rîul Curge-ncins pe lîngă ea Tocmai cum pe draga mea O încinge brîul. COȘBUC, P. I 261. ◊ (Rar, mai ales în poezie, un adjectiv posesiv intercalîndu-se între prepoziție și substantiv) Pasăre de la graniță, N-ai văzut pe-al meu bădiță? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 122. ◊ (Numele de rudenie la singular, urmate de un pronume posesiv cu rol de atribut, apar și nearticulate) Doi copii cîștigase cu el mama, pe soră-mea Evanghelina și pe frate-meu Ion. STANCU, D. 5. 3. (Nume comun care desemnează un animal, de obicei personificat, în basme, în fabule, în proverbe) a) (Substantivul e nearticulat) Opri pe dobitoace de le îmblînzi și le trimise la locul lor. ISPIRESCU, L. 7. Zi foarte așteptată Și scumpă în nevoi, Ca să vedem odată Pe lupi mîncați de oi. ALEXANDRESCU, M. 299. ♦ (În unele expresii, în care acțiunea verbală e reciprocă) Lup pe lup nu se mănîncă. b) (Substantivul e articulat cu articolul hotărît enclitic și e urmat de un atribut adjectival sau substantival prepozițional) Iute doboară pe cerbii fruntași cari veseli și mîndri Coarne-ncrîngate clăteau. COȘBUC, AE. 15. Leoaica mină, gonește pe ciuta cea. îngrozită. CONACHI, P. 269. Dar și mierla din pădure Are pe unul anume, Pe cucul cu pene sure. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 206. Dă-mi pe roibul drăguleț. ALECSANDRI, P. P. 87. 4. (Nume comun care indică un lucru) a) (În unele expresii în care acțiunea verbală e reciprocă, de tipul: ) Cui pe cui se scoate. Mînă pe mînă spală și amîndouă obrazul. b) (Rar, prin atracția unei construcții prepoziționale anterioare, în care substantivul indică o persoană sau un animal) îmbracă... pe cal cu o piele de urs și pe frîu cu una de șerpe. SBIERA, P. 41. Școala face pe omul om Ș-altoiul pe pomul pom. PANN, la TDRG. c) (Rar, arătînd o tendință de personificare, de însuflețire a obiectului) Pe trandafir l-a lăsat albina mai la urmă. II. Urmat de un complement direct exprimat printr-un pronume (cu excepția pronumelui nehotărît «ce») care poate fi: 1. (Pronume personal) Iar pe mine să mă îngrijești cu însuți mîna ta șase săptămîni. ISPIRESCU, L. 3. Cînd v-a întreba pe voi, să dați vina pe mine și să lăsați să vorbesc eu pentru toate. CREANGĂ, P. 9. ♦ (Pronume de politețe) De ce să te țină minte pe dumneata? STANCU, D. 259. D-apoi asta nu vă privește pe d-voastră; ia, mai bine păziți-vă gura! CREANGĂ, P. 82. 2. a) (Pronumele relativ «care») Fiecare fir de floare pe care-l ating mă face să tresar. SAHIA, N. 24. Blestemul părinților, pe care nu-i asculta, ci îi tot necăjea, a făcut-o să fie gheonoaie. ISPIRESCU, L. 4. Era odată un flăcău stătut, pe care-l chema Stan. CREANGĂ, P. 139. Se lăsă încet-încet, într-un ostrov mîndru din mijlocul unei mări, lîngă o căsuță singuratică, pe care era crescut niște mușchi pletos. id. ib. 213. ♦ (Rar, numeralul nehotărît «cîți», «cîte», cu valoare de pronume relativ) Pe cîți i-au găsit, i-au mînat spre curtea primăriei. STANCU, D. 148. Nu mai sta din pocnit cu biciul, de șuguit cu toți drumeții pe cîți îi întîlnea. CREANGĂ, P. 112. M-a făcut maica pe mine Să fiu doftor de copile: Pe cîte le-oi doftori, Prea frumos mi-or mulțumi. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 374. b) (Pronumele relativ «cine») Nu vin în sat numai vești bune. Vin și de celelalte. Ba că armata pîrjolește satele și omoară lumea la întîmplare, pe cine pun mîna gradații, ba că soldații nu vor să tragă în răsculați. STANCU, D. 151. În ochii fiecăruia citești teama disperată la gîndul că nu va regăsi pe cine caută. SAHIA, N. 51. Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești. c) (Pronumele interogativ «care») Pe care dintre ei să-l aduc? ▭ Pe care [basm] vrei să mi-l spui? STANCU, D. 45. d) (Pronumele interogativ «cine») Pe cine să chem? BENIUC, V. 97. 3. (Pronume demonstrativ) I-a intrat un cui în ochi. L-a pierdut și pe celălalt. STANCU, D. 82. ◊ (Urmat de o determinare atributivă) Dă-mi-o pe asta albastră. ▭ Îi aude pe cei de pe capră cum sar jos. SAHIA, N. 6. (Pronumele demonstrative «cel», «acela» și formele lor populare, în compunere cu pronumele relativ «care» sau «ce») Notînd Stănescu a făgăduit să-i învețe să-și scrie numele pe hîrtie, pe acei care vor voi să învețe. STANCU, D. 228. Îl bag în infirmerie numai pe ăla care cade jos. SAHIA, N. 113. La jugu-i el silește pe cei ce l-au urît. EMINESCU, O. I 62. 4. (Pronume nehotărît) O să mai avem pe cineva la masă. STANCU, D. 428. Pe unul din ei îl cunoștea. SAHIA, N. 73. Gheonoaia... rugă pe Făt-Frumos să-și aleagă de soție pe una din cele trei fete ce avea. ISPIRESCU, L. 5. Culegea la flori domnești Culegea și nu-i plăcea. Pe toate le azvîrlea! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 123. (Atestat și în forma învechită pre) Întrebă pre unii și pre alții despre scorpie. ISPIRESCU, L. 9. ◊ Expr. Unul pe altul (sau una pe alta, unii pe alții, unele pe altele) = reciproc, între ei (sau între ele). Ne-am gîdilat unii pe alții cu bîtele. STANCU, D. 167. Privise cum s-au salvat unul pe altul cele două tancuri sovietice. CAMILAR, N. I 388. Una pe alta se îndemnau la treabă. CREANGĂ, P. 7. 5. (Pronumele negative «nimeni» sau «nici unul») De un ceas te uiți la toate fetele. Pe care ai ales-o? – Pe nici una. STANCU, D. 360. N-am mințit pe nimeni. SAHIA, N. 68. III. Urmat de un complement direct exprimat printr-un numeral care poate fi: 1. (Numeral ordinal) Cele două femei o duceau de subțiori pe a treia care tușea și picioarele i se împleticeau. CAMILAR, N. I 392. Doi sfanți, doi sfanți o mănușă! Pe a doua fără gologani! PAS, L. I 44. 2 a) (Numeral cardinal hotărît, care se referă la persoane sau lucruri, cînd e așezat înaintea verbului, și numai la persoane, cînd urmează după verb) Pe doi i-au evidențiat, iar pe șase i-au criticat. A lăsat cinci pomi, pe trei i-a tăiat. A examinat pe doi dintre ei. b) (Numeral cardinal, în expresii aritmetice sau algebrice, p. ext. o cantitate, un număr exprimat printr-un semn convențional, într-o formulă de algebră, chimie, fizică etc.) Adună pe 5 cu 7. Scade pe 6 din 25. Înlocuiește în polinom pe x cu a. 3. (Numeral distributiv) Făt-Frumos... cum punea mîna și apuca pe cîte unul de coadă, îl trîntea și astfel toți caii căzură. ISPIRESCU, L. 3. IV. Urmat de un complement direct exprimat printr-un adjectiv sau numeral cardinal. (Adjectiv la gradul pozitiv precedat de articolul adjectival «cel» sau de formele populare ale acestuia) a) Nu poți ridica gard nou. îl întărești pe cel vechi cu proptele. STANCU, D. 290. Mulți care nu-și găsesc pe cei așteptați dau năvală în vagoane să-i caute. SAHIA, N. 51. b) (Adjectiv la gradul superlativ relativ) Am ascultat pe cel mai bun elev. a Și ține-ascuns Sub straiul picurînd de ploi Pe cel mai bun dintre eroi. COȘBUC, P. I 145. Să-i trimită grabnic pe cel mai vrednic dintre nepoți. CREANGĂ, P. 184. c) (Numeral precedat de articolul adjectival «cel») I-au lăudat pe cei trei prieteni. V. Urmat de un complement direct, subînțeles, determinat de un pronume sau de un substantiv în genitiv. O vezi pe a lui Gidie? Pe Măndica? Lipa-lipa cu papucii, toată ziua. STANCU, D. 29. A dat ordin ca ogarii împușcați să fie aduși în curtea școlii. I-am tîrît cu cîrligul și noi pe ai noștri. id. ib. 435. De mai multe ori, în strîngerea hîrtiilor, mîinile lor s-au atins. Le-a simțit pe-ale furierului reci. SAHIA, N. 81. El nu mai văzuse pînă atunci alt chip de muiere decît pe-al mă-sii. ISPIRESCU, L. 125. VI. Urmat de un complement comparativ exprimat printr-un substantiv sau un pronume și precedat de adverbul de comparație «ca». Oamenii... vin s-o vadă cape cineva care s-ar fi întors după o lungă călătorie de pe celălalt tărîm. STANCU, D. 280. Gheonoaia ospătă pe Făt-Frumos și-l omeni ca pe-un călător. ISPIRESCU, L. 5. Mama lui bădița Vasile își petrecea băietul la Piatră, bocindu-l ca pe un mort. CREANGĂ, A. 9. Nu mă lăsa ici străină Ca pe-o floare-ntr-o grădină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 11O. ◊ Loc. adv. Ca pe el (sau pe ea, pe ei, pe dînsa etc.) = de-a binelea, de tot, nu glumă, cum se cade, cum trebuie, cu adevărat; foarte tare, zdravăn. Unul apucă caii de dîrlogi și mi ți-i opri ca pe ei. ISPIRESCU, L. 107. Ercule dovedi pe acel dulău și-l omorî ca pe el. id. U. 56. Trîntește baba în mijlocul casei, și-o frămîntă cu picioarele, și-o ghigosește ca pe dînsa. CREANGĂ, P. 13. B. Introduce un complement indirect. 1. (În loc. prep.) Pe seama (cuiva) = în socoteala, relativ la, cu privire la. Multe se ziceau pe sama fetei împăratului Roș. CREANGĂ, P. 233. Dacă critica mea va fi... nedemnă și nepotrivită pentru scrierea ce-a provocat-o, rușinea va rămînea numai pe seama mea. ODOBESCU, S. III 10. 2. În legătură cu, fiind vorba de. Cînd o fi pe vitejie, Și noi avem o urgie. TEODORESCU, P. P. 105. 3. Împotriva, în contra (cuiva). A se supăra pe cineva. ▭ Dușmancele mi-s multe: Cîte-s de la noi la deal Toate țin pe mine-alean. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 68. 4. (Complementul exprimă obiectul unui schimb) În schimbul, pentru. Pe cușma dumitale pot să-ți dau și o mie de lei. SBIERA, P. 274. Nu-ți e de vînzare [furca], și cît mi-i cere pe dînsa? femeie hăi! CREANGĂ, P. 96. Ce-mi dai tu pe piele? TEODORESCU, P. P. 120. ◊ (Legat de un sens figurat) Am dat o clipă de viață trecătoare pe alta mai ferice și-n veci nepieritoare. ALECSANDRI, P. III 330. ♦ (Cu nuanță temporală și distributivă; obiectul valorificat este exprimat printr-un substantiv care denumește timpul de muncă) În schimbul unei munci de o zi, o lună, un an etc. Zece lei pe lună; boierește te plătesc. STANCU, D. 463. Hai! cît să-ți dau pe an, ca să te tocmești la mine? CREANGĂ, P. 150. C. Introduce complemente circumstanțiale. I. Urmat de un complement circumstanțial de loc. 1. (Complementul arată că starea, acțiunea sau mișcarea are loc la suprafața sau deasupra unui obiect) Lîngă el s-au ridicat copiii, vlăstare tinere, care au crescut pe maidane, răzleți și sălbăticiți. SAHIA, N. 94. O căsuță singuratică pe care era crescut niște mușchi pletos. CREANGĂ, P. 213. Pe un deal răsare luna ca o vatră de jăratic, EMINESCU, O. I 76. Ce stai, bade, tot pe prag Și te uiți la noi cu drag? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 229. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) Poartă coade pe spate. ◊ (Cuprinde și ideea de acoperire) Pune capacul pe oală. ▭ Moșneagul... pune cușma pe cap, o îndeasă pe urechi. CREANGĂ, P. 81. ♦ (Legat de un sens figurat) Asupra. A pune vina pe cineva. ▭ Ce griji pe dînsul, ce fiori Cînd se gîndea că-i greu războiul. COȘBUC, P. I 99. Mare noroc pe Guvidi! CARAGIALE, S. 124. [Fata babei] se alinta... lăsînd tot greul pe fata moșneagului. CREANGĂ, P. 283. ♦ În jurul, pe după. Port cu ochii-n zări întunecate Jugul vremii aspre pe grumaji. BENIUC, V. 40. Văzu un balaur care se încolăcise pe un copac. ISPIRESCU, L. 89. ♦ De și-a spălat mîinile în vin și le-a șters pe șorțul negru. STANCU, D. 133. Se rezimă p-o fereastră spre acea grădină foarte frumoasă. GORJAN, H. I 4. ♦ Din sus de, deasupra. Uiu, iu, mîndruța mea, Auzi ce zice lumea: Că te culci seara cu soare Și te scoli în prînzu mare, Cîndu-i ciurda-n zăcătoare Și soarele pe răzoare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 422. De pe. În zadar a ta suflare... Șterge urma pe cărare. ALECSANDRI, P. III 22. ♦ (Construcția prepozițională, legată de un sens figurat, are funcțiune atributivă; cuprinde și ideea de posesiune) Peste. Țăranii... să ceară... Să fie ei stăpîni pe-ntreaga țară. BENIUC, V. 87. 2. (În legătură cu verbe de mișcare; complementul arată suprafața pe care se desfășoară mișcarea, într-o direcție oarecare sau în direcții diferite) Alții coborîră pe albia Bistriței la vale. SADOVEANU, F. J. 364. Singur, abătut, rătăci două zile pe cheiuri și pe plajă. BART, E. 394. Pe-același drum de soare plin Veneau doi inși. COȘBUC, P. I 228. Colonii de lumi pierdute Vin din sure văi de haos pe cărări necunoscute. EMINESCU, O. I 132. ◊ (Cu nuanță instrumentală) Emisiunea a fost transmisă pe unde scurte. ◊ (Cu sens local și temporal) Pe drum calul spuse fetei cu ce tertipuri îmblă tată-său să-i încerce bărbăția. ISPIRESCU, L. 16. 3. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de revărsare, prelingere sau scurgere) Peste, de-a lungul. Perișorul îi cădea pe umeri în unde. ISPIRESCU, L. 20. Toarnă... toată apa cea din fîntînă pe jăratec. CREANGĂ, P. 65. Părul ei... se împărțea despletit pe umerii și spatele sale. NEGRUZZI, S. I 145. 4. (În legătură cu verbe care denumesc o acțiune de străbatere, de trecere) Prin. Jupîn Iațco... putu vedea pe fereastră pe Jder. SADOVEANU, F. J. 428. Dînd pinteni calului, ieși pe poartă ca vîntul. ISPIRESCU, L. 4. Eu mă răped în cramă s-aduc și un cofăiel de vin ca să meargă plăcintele acestea mai bine pe gît. CREANGĂ, P. 10. [Caii] se-ntrec pe cîmpul luciu, scoțînd aburi lungi pe nare. ALECSANDRI, P. III 12. ♦ (Introduce o propoziție atributivă cu sens local) Pe care. Se află și o potecă pe unde poate fi urcată rîpa. STANCU, D. 489. 5. (Complementul arată direcția sau ținta unei mișcări sau acțiuni) Spre, înspre, la, către. Ia-o pe dreapta. ▭ Tresări plecîndu-se pe spate. SAHIA, N. 77. Într-un tîrziu el a-ntrebat, Privind așa pe deal, răzleț: «Departe-i pînă-n sat?». COȘBUC, P. I 228. Iese afară spăriată, dă încolo, dă pe dincolo și, cînd intră în bordei, ce să vadă? CREANGĂ, P. 11. 6. (În legătură cu ideea de încadrare într-un loc determinat, într-un spațiu etc.) În, în cadrul. Angajamentele muncitorilor s-au extins pe întreaga fabrică. Pe lume = în toată lumea, printre toți oamenii. N-am pe nimeni pe lume. SADOVEANU, F. J. 549. Ca Săgeată de bogat Nici astăzi domn pe lume nu-i. COȘBUC, P. I 53. Ce nu se poate pe lumea asta? ISPIRESCU, L. 193. 7. (Dă complementului pe lîngă care stă o nuanță de aproximație, de neprecizie, indicînd un spațiu mai larg decît cel arătat de construcția fără prep. «pe») Păsărilă atunci se înalță puțin și începe a cotrobăi pe după stînci. CREANGĂ, P. 268. Avem cînepă de vară Ș-o mîncă focul pe-afară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 457. Să spui lui Vrîncean Și lui Ungurean Ca să mă îngroape Aice pe-aproape, în strunga de oi. ALECSANDRI, P. P. 2. ◊ Pe acasă = a) undeva în apropierea casei. Nu-i acasă Ion? – Ba da, e pe acasă; b) acasă (considerat ca loc de trecere sau de stabilire temporară). Acum n-are timp să vină vara... pe acasă. STANCU, D. 35. Ia, nu știu cine-a fost pe la mine pe-acasă în lipsa mea. CREANGĂ, P. 30. Deaca codru frunza-și lasă, Toți voinicii trag pe-acasă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 289. 8. (În expresii și locuțiuni) Pe acolo v. acolo. Pe aici v. aici. Pe aiurea v. aiurea. Pe alocuri v. alocuri. Pe cale... v. cale. Pe deasupra v. deasupra. Pe dedesubt v. dedesubt. Pe de lături v. latură. Pe de o parte..., pe de altă parte v. parte. Pe departe v. departe. Pe dinafară v. dinafară. Pe dinainte v. dinainte. Pe dinăuntru v. dinăuntru. Pe din jos de... v. jos. Pe din sus de... v. sus. Pe jos v. jos. Pe loc v. loc. Pe sus v. sus. Pe unde v. unde. Pe urma... (sau urmele...) v. urmă. II. Urmat de un complement circumstanțial de timp. 1. În timpul, cît timp e... Acuma pe rouă Trifoiul e bun de tăiat. BENIUC, V. 138. Pe arșița asta o să ne uscăm de sete. CREANGĂ, P. 204. Pe zodii sîngeroase porneau a lui popoară. EMINESCU, O. I 91. Păsăruică cu cunună, La ce cînți seara pe lună? JARNÍK-BÎRSEANU, D. 120. ◊ Loc. adv. Pe mîine = a) mîine, în cursul zilei de mîine. Le vreau, pe mîne cînd se scoală, Copiilor, o zare mai senină. BENIUC, V. 17. Pe mîne să vii la mine la amiazi. RETEGANUL, P. V 70; b) pînă mîine; pentru mîine. Ședința s-a amînat pe mîine. ▭ Aveți de grije, însă, ca pe mîine dimineață strugurii să fie copți. RETEGANUL, P. II 54. ◊ Loc. prep. Pe după = cam după, aproximativ după. Eu gîndesc, de mi-a ajuta dumnezeu, pe după-amiază să-ți pun de-a binele nora în Piatră. CREANGĂ, P. 115. (întărit prin «cam») Iară cînd fu cam pe după miezul nopții... se sculă binișor. ISPIRESCU, L. 377. Pe aproape de = aproape de, în apropierea, (cam) înainte de. Cînd, pe aproape de cîntători, Scaraoschi... pornește cu grăbire la locul știut. CREANGĂ, P. 303. ◊ Loc. conj. Pe cînd... = a) (cu sens temporal de simultaneitate) în timp ce, pe vremea (sau timpul) cînd. Pescari care trăiseră acolo pe cînd balta avea pește. SADOVEANU, P. M. 11. Pe cînd se petreceau acestea, iacă s-aud scîrțîind niște care. CREANGĂ, P. 14; b) (cu sens adversativ) în acest timp însă, în schimb (în acest timp); iar. Noi, care știm munci, vom avea totul... Pe cînd cei ce-o duc acum în huzur și lenevesc, au să rabde. CAMILAR, N. I 399. Jupîn Iațco gemea... cerînd moartea, pe cînd eu mă băteam cu gîndurile. SADOVEANU, F. J. 414. L-a adus în grădină... să-i laude florile... pe cînd ar fi trebuit să meargă mai întîi la grajduri. ISPIRESCU, L. 20. ♦ Pe timp de, pe o durată de. Bravii mineri din această mină luptă acum ca pînă în ianuarie 1950 să extragă cantitatea de cărbune planificată pe 5 ani. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/1. Ș-apoi ia să nu răspundă, că dracu-i a lor pe șepte ani. CREANGĂ, A. 142. În. Era pîn iarna... de la ’49... ba mi se pare că era pe primăvară la ’50. CARAGIALE, S. N. 41. ♦ Spre, înspre. Încet, încet, pe-nserate, s-au împuținat drumeții. CARAGIALE, S. N. 254. Pe toamnă se pomenește cu un argat că-i aduce un burdușel de brînză. ISPIRESCU, L. 209. Tăind... o bucată de carne de broască ca să o frigă pe sară, ceialantă rămășiță au udat-o cu apă de mare. DRĂGHICI, R. 88. ◊ (În legătură cu vîrsta, cu un număr de ani, luni etc.) Trei luni, pe-a patra, n-a căzut strop și nu s-a văzut nor. C. PETRESCU, R. DR. 151. Eu, babei mele, că merge pe douăzeci și patru de ani de cînd m-am luat cu dînsa... și tot nu i-am spus. CREANGĂ, P. 122. 2. (Urmat de determinări care arată distribuția) În (la, pentru) fiecare; într-o perioadă de. Între timp i se mări leafa cu cinci lei pe zi. SAHIA, N. 109. Eu mă tocmesc pe trei ani o dată. CREANGĂ, P. 151. Mă bărbieresc de trei ori pe săptămînă. NEGRUZZI, S. I 199. ◊ (Învechit) Pe toată ziua, (sau luna, săptămîna etc.) sau pe fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.) = în fiecare zi (sau săptămînă, lună, an etc.). Să-mi dea... pe fiecare zi o baniță de jăratec. ISPIRESCU, L. 15. Mă mustră cugetul de atîtea dovezi mincinoase ce-mi ceri pe toată ziua. ODOBESCU, S. III 45. Le veneau pe tot anul calendare cu povești la sfîrșit. NEGRUZZI, S. I 3. 3. (În expresii și locuțiuni) De azi pe mîine v. azi. De pe acum v. acum. Pe atunci v. atunci. Pe dată (ce) v. dată. Pe loc v. loc. Pe înnoptat v. înnoptat. Pe timpuri v. timp. Pe urmă v. urmă. Pe veci v. veac. Pe viață v. viață. Pe viitor v. viitor. Pe vremea... v. vreme. III. Urmat de un complement circumstanțial de mod. 1. (Cu sens local și modal) Și nevastă-sa, și fetele umblau altădată desculțe, munceau pînă cădeau pe brînci. STANCU, D. 41. Se duc la casa leneșului, îl umflă pe sus, îl pun într-un car cu boi, ca pe un butuc nesimțitori. CREANGĂ, P. 329. 2. (Cu sens modal propriu-zis) Soarele dorind să vază Pruncul meșter ce direge, Pe furiș, cu mîini de rază, Frunza-n lături mi-o alege. BENIUC, V. 51. De dimineață a certat-o pe Tina, fiindcă a trimis, pe ascuns, omul de serviciu să facă tîrguieli în oraș. C. PETRESCU, A. 277. Noaptea își întindea pe încetul tristul său hobot. NEGRUZZI, S. I 263 ◊ (În construcții corespunzătoare gerunziului) Nu ți-a merge tot așa, pe somn, pe mîncare și pe bere. ALECSANDRI, T. 611. ♦ În conformitate cu..., potrivit cu..., după...; în baza... Am izbutit, măicuță, să facem acum pe cheful spînului. CREANGĂ, P. 227. De-aș avea, pe gîndul meu, Un cal aprig ca un leu! ALECSANDRI, O. 63. Îmbodolite în surtuce și jachete croite nu pe măsura lor. NEGRUZZI, S. I 105. Orașele... constituindu-se pe- principiul comunal, se ocîrmuiau de o magistratură. BĂLCESCU, O. II 14. Eu pe deal, mîndră pe șes, Ș-o cunosc numai pe mers. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 34. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) În zadar îl tot recheamă la regulament și la deciziuni, cu speranță că astfel d-lor ti vor lucra un dicționar pe placul d-sale. ODOBESCU, S. III 333. ◊ Expr. A rămîne (sau a fi) pe a (cuiva) = a rămîne (sau a fi) pe voia (cuiva) sau după cum voiește (cineva). Îndată o apucau de obraz baba și cu fiică-sa și trebuiau numaidecît să rămîie pe a lor. CREANGĂ, P. 284. Dacă-i pe aceea... = dacă-i așa... dacă așa stau lucrurile... Nu ți-o da tata, îți dau eu, dacă-i pe-aceea. POPA, V. 51. Dacă-i pe aceea, domniță, apoi eu pot să pun capăt necazului și amărîciunii măriei- tale. CARAGIALE, S. N. 279. ♦ Cu. Vlădica l-o trîntit la butuc trei zile și trei nopți, numai pe apușoară și pe o mînă de hrișcă. La TDRG. 3. (Complementul denumește o valoare de schimb) În schimbul, pentru, cu prețul, cu. De unde au ei atîtea avuții... Dacă și le-au cumpărat, pe ce și le-au cumpărat? CAMILAR, N. I 400. «Ți-l duc eu!» [sacul]. – «Cum?». – «Pe plată!». COȘBUC, P. I 63. Mai bine ar fi să se ducă cu. [oul] în tîrg să-l dea pe bani. ISPIRESCU, L. 266. Dă gînsacul pe o pungă. CREANGĂ, P. 43. 4. (Cu înțeles instrumental, adesea și local) Cu ajutorul, prin intermediul, cu, prin. Vești mai mîndre ca-n povești A zvonit pe frunză vîntul. BENIUC, V. 105. Din cînd în cînd, pe vîntul ușor, veneau fulguiri albe din livezile înflorite. SADOVEANU, O. I 258. Arald pe-un cal negru zbura. EMINESCU, O. I 92. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ♦ (În construcții care denumesc limba ca mijloc de comunicare) În. Pe romînește. ▭ Sînt mecanic. Pe limba noastră de la țară, fierar. STANCU, D. 366. 5. (Cu înțeles cantitativ; în locuțiuni) Pe atît(a) sau p-atît(a) = în această măsură, într-atîta, cu atîta, la atîta. Mila împărăției-tale m-a îngăduit p-atîta. GORJAN, H. IV 145. Pe atît nu se lăsa, Ci de mînă-l apuca Și la baie mi-l ducea. TEODORESCU, P. P. 477. Pe cît = a) (cu înțeles restrictiv) după cum, în măsura în care. Pe cît se vede, pînă acuma n-a rătăcit [calea]. SADOVEANU, F. J. 371. Pe cît știu, această armată și-a creat singură... mijloacele sale de existență. ODOBESCU, S. III 578; b) (cu înțeles comparativ, mai ales în corelație cu pe atîta sau cu atîta) Pe măsură ce, cu cît. Au început a se ivi niște nourași, carii, pe cît mergea, acoperea ceriu cu un hohot întunecat. DRĂGHICI, R. 9. Păi cît se uita la dînșii, cu atît se umplea mai mult de bucurie. GORJAN, H. I 59; c) (cu înțeles multiplicativ) încă o dată atît..., cît. Asta n-aș face-o eu, de-ar mai fi el pe cît este. CREANGĂ, P. 229. Mai na bani pe cît ți-am dat. BIBICESCU, P. P. 284. 6. (Indică un raport de măsură) Casa este clădită pe un loc de 20 pe 25 de metri. ◊ (În fracții) Trei pe patru (scris 3/4). 7. (Cu înțeles distributiv) Întîi spectacolele acelea oribile se dădeau pe divizii, mai apoi pe regimente.CAMILAR, N. I 371. ◊ (Construcția prepozițională are funcțiune atributivă) S-au organizat întreceri socialiste pe profesiuni. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 161, 7/3. 8. (În expresii și locuțiuni) A fi pe cale să... v. cale. A se pune pe (fugă, lucru, carte, plîns etc.) v. pune. Cît pe-aci (sau p-aci p-aci) v. aici. Pe apucate v. apucat. Pe baza sau pe bază de... v. bază. Pe credit v. credit. Pe de-a-ntregul v. întreg. Pe din două v. doi. Pe larg v. larg. Pe neașteptate v. neașteptat. Pe nerăsuflate v. nerăsuflat. Pe nume v. nume. Pînă pe acolo v. pînă. Pe terminate v. terminat. IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza. (Cu nuanță finală) La ce sînt bune bulendrele pe care vă sfădiți voi? ISPIRESCU, L. 215. (Cu nuanță modală) Își sleia toate puterile minții pe certuri. VLAHUȚĂ, la TDRG. ♦ În urma. Un profesor era destituit pe spusa unui călugăr... că auzise pe acest profesor enunțînd idei liberale. GHICA, la TDRG. V. (Introduce un complement circumstanțial de scop; la origine cu sens local) Spre, pentru; spre a..., pentru a..., să... Au venit armiile pornite oricînd pe jaf, pe măcel. STANCU, D. 8. Sui în căruță și te așterne pe somn. CREANGĂ, P. 130. Foaie verde iarbă-rea, Poruncitu-mi-a maica Pe-o frunzuță de smochină Să mă duc la ea pe cină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. ◊ (În construcție cu supinul; de obicei exprimă o acțiune intensă) S-a pus Lina pe tăcut. COȘBUC, P. I 50. S-au adunat cu toatele... și unde nu s-au așternut pe mîncate și pe băute, veselindu-se împreună. CREANGĂ, P. 34. VI. (În formule de jurămînt) Pe cinstea mea. Pe viața mea. D. (Urmat de un atribut) Singură se desprinde zgaiba. Pielea a rămas albă... semn pe toată viața. STANCU, D. 278. Vezi, pe-un rege ce-mpînzește globu-n planuri pe un veac. EMINESCU, O. I 130. E. (Învechit, construit cu «a fi») Pe cale (de a), în curs de. Cînd era pe adormire Le cînta cu-nduioșire. ALECSANDRI, P. II 182. Toate stau pe o schimbare. CONACHI, P. 123. Cînipa mi-am semănat, Dar cînd fu pe adunat, Boala-n trupu-mi a intrat. ALECSANDRI, P. P. 310. F. În prepoziții compuse. De pe = a) din jur, de lîngă; de deasupra. Noi sîntem, cei mai mulți, de pe Argeș. STANCU, D. 149. Cei doi muncitori nu plîng, își șterg de pe frunte sudoarea și sîngele. SAHIA, N. 45. Eu m-am uitat de pe prag, Pînă l-au jurat sub steag. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 296. ◊ (În construcții atributive) Pădurea de brad de pe Măgura clipi din cetini și dădu și ea zvon. SADOVEANU, B. 24. Piatra de pe groapă crăpînd în două sare. EMINESCU, O. I 95. Să vezi șoimul de pe stîncă Cum se-nalță. ALECSANDRI, P. I 17; b) din. Gem și mă întorc de pe o parte pe alta. STANCU, D. 128. Faci reclamă mergînd sau de pe loc? SAHIA, N. 104; c) (modal) după. În zori de zi el a trecut Cu plugul pe la noi. Și de pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. Frunză verde de ovăz, Floricică de pe șes, Te-am îndrăgit de pe mers. ALECSANDRI, P. P. 403. Pînă pe = pînă la, pînă deasupra. Și caii, stropiți pînă pe spinare de noroi, par obosiți. STANCU, D. 418. Boierul se azvîrle pe-un cal și ține numai o fugă pînă pe lanuri. CREANGĂ, P. 159. Pe la v. la. Pe lîngă v. lîngă. – Variante:(regional) pă, (învechit) pre prep.

PROPOZIȚIE s. f. (cf. fr. proposition, lat. propositio, -onis): unitate sintactică de ordin superior cu un singur predicat. Este caracterizată prin conținut de cunoaștere (rezultatul constatărilor vorbitorului în legătură cu realitatea) sau prin conținut afectiv-volițional (atitudinea vorbitorului față de realitate) și prin ideea de predicație unică (referirea sau raportarea conținutului propoziției sau reprezentărilor vorbitorului la realitate, prin intermediul unui singur indice de predicație: verb sau locuțiune verbală la moduri personale, expresie verbală impersonală cu verbul a fi la un mod personal, adverb predicativ, interjecție predicativă, intonație predicativă însoțită uneori de pauză, de topică și de punctuație corespunzătoare). ◊ ~ enunțiativă: p. care conține relatarea unui fapt real, realizabil sau ireal, ca în exemplele „Munca e ritmul vieții” (V. Pârvan); „Când te-aud, nu m-aș mai duce” (Folclor); „Să fi rămas la coasă” (O. Goga). v. și enunțiativă. I se mai spune și p. asertivă sau declarativă, fiind opusă interogativei și imperativei. ◊ ~ interogativă: p. prin care se formulează o întrebare, ca în exemplele „Acum, ce-ai rămas cu capul între urechi?” (M. Preda); „...cum ai putut răzbate prin aceste locuri, femeie hăi?!” (Ion Creangă). v. și interogativă. ◊ ~ neafectivă (neexclamativă): p. care nu conține sentimente, care nu sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Frații săi prinseseră pizmă pe el” (P. Ispirescu); „Câți ani or fi de atunci?” (Z. Stancu). ◊ ~ afectivă (exclamativă): p. care conține sentimente, care sugerează stări sufletești, ca în exemplele „Ce mândri sunt oțelarii de cutezătoarea lor muncă!” (Geo Bogza); „De ce nu moare omul... fericit!?” (I. L. Caragiale). ◊ ~ afirmativă (pozitivă): p. cu caracter de afirmație, de fapt pozitiv; p. care afirmă ceva, care reprezintă o afirmație, ca în exemplele „Prin ceață – obosite, roșii fără zare – / Ard afumate triste felinare” (G. Bacovia); „În vremea asta, el și pusese ochii pe o tânără din vecini” (I. L. Caragiale); „Ce ne facem, noi, Patrocle?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ negativă: p. cu caracter de negație, de fapt negativ; p. care neagă ceva (acțiunea verbului predicat), care reprezintă o negație, ca de exemplu „Ba eu n-am înțeles!” (Ion Creangă); „Din fericire pentru dânsul, Eminescu n-a fost martor al acestei rătăciri” (N. Iorga); „...și să nu uitați a citi cartea” (Z. Stancu); „Nu-ți dă demâncare?” (I. L. Caragiale); „Moș Pricop, dumneata n-ai mai potcovit cumva cai din părțile Tarcăului?” (M. Sadoveanu). ◊ ~ analizabilă: p. care poate fi analizată, care poate fi desfăcută în părțile ei componente, ca de exemplu „Și pe-ntinderea pustie, fără urme, fără drum, / Se văd satele perdute sub clăbuci albii de fum” (V. Alecsandri). ◊ ~ neanalizabilă: p. care nu poate fi analizată, care nu poate fi desfăcută în părți componente, ca de exemplu „- Așa a spus? – Da” (M. Sadoveanu); „A intrat în pământ! – Nu... E la han” (I. L. Caragiale); „- Te întorci la Pașcani? – Desigur” (M. Sadoveanu); „(Ilinca): Fa, Oană, ție ți-e lene. (Oana): Ba.” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ simplă: p. alcătuită numai din subiect și predicat sau numai dintr-o parte principală de propoziție, ca de exemplu „Drumețul intră” (V. Alecsandri); „Petre Rădoi nu muncește” (Z. Stancu); „Era o frumusețe!” (I. L. Caragiale); „Apa e lină, adâncă, tăcută” (A. Vlahuță); „Primăvară!”; „Plouă”. ◊ ~ dezvoltată: p. alcătuită din părți principale (subiect și predicat) și părți secundare (atribut, complement și element predicativ suplimentar), ca de exemplu „Acolo, lângă izvoară, iarba pare de omăt” (M. Eminescu); „Patria e... târâm de vis” (Ion Lăncrănjan); „...pădurea înseamnă pentru noi... o parte a ființei noastre sufletești, o notă constitutivă a noțiunii de român” (C. C. Giurescu). ◊ ~ monomembră: p. care dispune numai de una din părțile sale principale (sau numai de predicat, sau numai de subiect), la care se pot adăuga, bineînțeles, determinantele fiecăreia (poate fi deci simplă sau dezvoltată), ca de exemplu „...dimineața ninge iară” (V. Alecsandri); „De-abia se-nnoptase” (I. Slavici). „Toamnă. Pădurea fumegă” (Em. Gârleanu); „Frumoasă vreme.” (L. Rebreanu). ◊ ~ bimembră: p. care dispune de ambele părți principale (exprimate sau neexprimate), ca de exemplu „Dormi!” (G. Topârceanu) – cu subiect inclus; „A intrat în baltă” (Em. Gârleanu) – cu subiect subînțeles: „Tăceau acum toți” (L. Rebreanu) – cu subiect exprimat. ◊ ~ verbală: p. în care există un verb la un mod predicativ, ca de exemplu „Afară tuna... Afară fulgera” (I. Slavici); „Flăcăii tăcură” (Em. Gârleanu); „Lina-i vinovată!” (G. Coșbuc); „Sună clopotele” (I. L. Caragiale); „Scutură ștergarul!” (B. Șt. Delavrancea). ◊ ~ nominală: p. în care nu există un verb la un mod predicativ, ci numai nume și determinantele acestora, ca de exemplu „Duminecă. Satul e la horă” (L. Rebreanu); „Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curtea boierului – vraiște” (Z. Stancu). ◊ ~ principală: p. care dispune fie de o anumită suficiență și autonomie semantică, limitate însă prin relațiile ei cu alte propoziții din frază, fie de o insuficiență semantică și de o lipsă de autonomie, completate de relațiile ei cu alte propoziții din frază, ca în exemplele „Maică, mulți te-au dușmănit, / Că ești neam blagoslovit” (T. Arghezi); „Ne dusesem acolo împreună cu ei, ca să cumpărăm niște lemne”; „De când a plecat, noi nu mai avem liniște”; „Oamenii au ieșit la câmp și au început culesul porumbului”; „Cred că are dreptate”; „Trebuie să mai așteptăm”; „E ușor să vorbești”; „Dorința lui este să obțină aprobarea”; „Zicea că va veni joi”; „Bineînțeles că nu mai plecăm”. ◊ ~ secundară: p. cu înțeles insuficient, care depinde lexical (și gramatical) de o altă propoziție din cadrul frazei, al cărei înțeles este completat de o altă propoziție, ea neputând exista ca unitate de sine stătătoare. Astfel: „După ce s-au dus leșii, m-am dus cât colea pe urma lor până la Cotnari” (C. Negruzzi); „Până la o sută de metri am impresia că zbor ca un tren fulger” (Aurel Vlaicu). ◊ ~ regentă (supraordonată): p. cu înțeles suficient sau insuficient, principală sau secundară, de care depinde gramatical o propoziție din cadrul frazei. Astfel: „Aici e țara, unde-i brazda ei” (Adrian Păunescu); „Cine bea apă din pumni străini nu se satură niciodată” (Folclor); „E firesc să preferați un loc așa de frumos” (M. Sadoveanu); „Desigur că în știință lipsa de documentare supără” (G. Călinescu); „Timpul însă părea că contrariază înadins mania de lux și opulență a fanariotului” (N. Filimon); „Iară Lică era... precum nu fusese mai înainte” (I. Slavici); „...e fermecătoare naivitatea / să crezi / că tu poți îndrepta o țară” (Camil Petrescu). ◊ ~ subordonată (dependentă): p. cu înțeles insuficient, care depinde gramatical de o altă propoziție, denumită regentă, și care îndeplinește pe lângă aceasta funcția unei părți de propoziție (de subiect, de nume predicativ, de atribut, de complement, de element predicativ suplimentar). Astfel: „Nu e basm născocit ceea ce spune mătușă-mea Uțupăr” (Z. Stancu); „Doar să te porți de acum tare bine, să mai fiu ceea ce am fost pentru tine” (Ion Creangă); „Până una alta, își căutară culcuș unde să mâie peste noapte” (P. Ispirescu); „În cele din urmă premiantul tuși și începu să spună o poezie” (M. Preda); „Faptul îl împiedica să spuie ce căuta” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ apozitivă: p. cu funcție de apoziție (v.) pe lângă substantivul explicat din altă propoziție, ca în exemplul „Avea un singur gând¹ /: / să meargă până la ei.² /” ◊ ~ independentă: p. cu înțeles suficient, cu autonomie semantică și gramaticală, neintegrată în frază, fără relații gramaticale cu alte propoziții. Astfel: „Oamenii din târg trec repede” (B. Șt. Delavrancea); „Eminescu și-a deschis singur calea spre poporul român într-o existență foarte de timpuriu împinsă înspre slujirea unor țeluri mai înalte decât acelea ale unei vieți individuale” (Zoe Dumitrescu-Bușulenga). ◊ ~ dependentă: v. p. subordonată. ◊ ~ coordonată: p. principală sau secundară, regentă sau subordonată, care se află în raport de coordonare (paratactică sau joncțională) cu o altă propoziție de același fel din cadrul frazei. Astfel: „Patria e conștiință și muncă, / e luptă și cinste, / e adevăr și dreptate, / e durere și bucurie” (Ion Lăncrănjan); „Nu-i simplă misiunea / și / viața nu-i ușoară” (Adrian Păunescu); „...mie îmi părea bine / fiindcă Huțu știa lecția / și / o spunea frumos” (I. Slavici); „Mi se părea / că pământul se scurge în haos... sau / mi se părea / că... niște negre și vaste cercuri concentrice se desfac” (C. Hogaș). ◊ ~ juxtapusă: p. coordonată, bazată pe o intonație de enumerare în raport cu coordonata ei, ca în exemplul „Uniți-vă în cuget,¹ /uniți-vă-n simțiri!”² / (Andrei Mureșanu).◊ ~ copulativă: p. coordonată care exprimă asocierea față de coordonata ei, cu coordonata acesteia, ca în exemplul „înalță-ți a ta frunte¹ / și / cată-n giur de tine!”² / (Andrei Mureșanu); ◊ ~ adversativă: p. coordonată care exprimă divergența față de coordonata ei, în exemplul „Ca trestia ne-am îndoit sub vânt,¹ / dar / nu ne-am rupt”² / (A. Vlahuță). ◊ ~ opozitivă: p. coordonată care exprimă opoziția față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu voi sicriu bogat, / Podoabe și flamuri,¹ / Ci-mi împletiți un pat / Din tinere ramuri”² / (M. Eminescu). ◊ ~ disjunctivă: p. coordonată care exprimă excluderea față de coordonata ei, ca în exemplul „Se oprise¹ / sau / nu se oprise?”² / (M. Preda). ◊ ~ alternativă: p. coordonată care exprimă alternarea față de coordonata ei, ca în exemplul „Aci râde,¹ / aci plânge”² /. ◊ ~ conclusivă: p. coordonată care exprimă concluzia față de coordonata ei, ca în exemplul „Nu ne-a trimis nici o veste,¹ / deci / vom pleca noi acolo”² /. ◊ ~ eliptică: p. căreia îi lipsește o parte principală (subiectul sau predicatul) ce se subînțelege. De aici: p. eliptică de subiect și p. eliptică de predicat: „Nu a ajuns la timp” (el, ea); „În parc, foarte mulți copii” (erau); „Nu știu¹ / când² / și / unde au plecat”³ / (ei, ele – au plecat). ◊ ~ fără subiect: p. care nu dispune de subiect gramatical (acesta nu e nici inclus, nici subînțeles măcar). Ea are aspectul unei monomembre verbale: „O, cum fulgeră de strașnic” (C. Negruzzi); „Se-nserase bine” (G. Coșbuc); „Ziua plouă” (G. Topârceanu); „Noaptea ninge” (V. Alecsandri). ◊ ~ fără predicat: p. care nu dispune de predicat (care nu este nici presupus, nici subînțeles). Are aspectul unei monomembre nominale: „Iarnă. Noapte lucie” (Em. Gârleanu); „Curte dreptunghiulară, de câteșipatru părțile întărită, ca o închisoare” (I. Al. Brătescu-Voinești). ◊ ~ impersonală: p. realizată cu ajutorul unui verb sau al unei expresii verbale impersonale (v. exemplele date la p. fără subiect). O asemenea p. poate fi de multe ori regenta unei subordonate subiective: „Plouase în ajun” (M. Sadoveanu); „Și ninge ca-ntr-un cimitir” (G. Bacovia); „...acuși se face ziuă!” (Ion Creangă); „Se luminează încet, încet” (Em. Gârleanu); „Cred că în noaptea asta brumează” (Pavel Dan); „Mi se întâmpla din când în când / să mă aflu cu Caragiale într-o cafenea” (I. Slavici); „...trebuie / să ceri de la tată-tău... arcul” (P. Ispirescu); „- Nene Niță... nu e bine / să porți țidula asta în buzunar” (I. L. Caragiale). ◊ ~ hortativă (imperativă): p. care exprimă un îndemn prin modul imperativ cu care se construiește sau prin forma de conjunctiv prezent cu valoare de hortativ (imperativ) pe care o include într-un context determinat. Astfel: „Ascultați!... / marea fantomă face semn” (Gr. Alexandrescu); „Dă-mi patru mii de franci” (M. Preda); „...și-ți adă aminte în zilele tale fericite de prietenul tău Dianeu!” (I. Budai-Deleanu); „Să nu vă supărați, cucoane!” (Ion Creangă). ◊ ~ optativă: p. care exprimă o acțiune sau o stare a cărei realizare este dorită, ca în exemplele „Aș merge în excursie”; „Aș mânca o înghețată”; „M-aș odihni puțin”; „Aș sta pe iarbă”. ◊ ~ potențială: p. care exprimă posibilitatea realizării unei acțiuni, fără a preciza dacă aceasta se realizează sau nu, ca în exemplul „Cu prilejul acesta, am vedea și mănăstirile” (am putea vedea...). ◊ ~ condițională: p. circumstanțială care exprimă condiția realizării acțiunii din propoziția regentă, ca în exemplele „Dacă mergi pe aici,¹ / nu ți se întâmplă nimic rău”² /; „Să am eu bani,¹ / aș face multe”² /. ◊ ~ dubitativă: p. care exprimă o îndoială, o nehotărâre, o nesiguranță sau o bănuială, ca în exemplul „Păi, să fi fost așa, la cincisprezece-douăzeci de minute după încetarea bombardamentului” (M. Preda). ◊ ~ intercalată: p. așezată într-un loc neobișnuit, între componentele unei conjuncții subordonatoare compuse, între conjuncția subordonatoare și predicatul subordonatei pe care aceasta o introduce, între subiectul și predicatul altei propoziții, între predicatul și complementul altei propoziții, între complementul și predicatul altei propoziții etc., ca în exemplele „Asta înseamnă ca, după ce le-ai primit, să anunți imediat editura”; „Știu că, dacă întârzie, se va supăra”; „Jupânul, ca să-l îmbărbăteze, i-a dat un pumn în ceafă” (I. L. Caragiale); „...trebuie să mă urmezi – și aceasta îți va fi pedeapsa – într-o lungă controversă” (Al. Odobescu); „...totdeauna când o pedepseam se uita urât” (M. Sadoveanu). ◊ ~ incidentă: p. intercalată între părțile unei propoziții sau între propozițiile unei fraze, care aduce o informație suplimentară în comunicare, nelegată însă sintactic de fraza în care este inclusă. Astfel: „În sfârșit, ca să nu-mi uit vorba, toată noaptea... m-am frământat” (Ion Creangă); „...numai barba și punga, bat-o pustia, te făcea să calci a popă!” (idem); „Mie, adăugă mătușa mea Caliopi, îmi place mai ales frumoasa poftă de mâncare a domnului Ghenciu” (M. Sadoveanu); „Bagă de seamă, bărbate, – îi zise nevastă-sa cu glasul răgușit de spaimă” (L. Rebreanu); „Poftim, nepoate Grigri, zice, citește și te bucură” (M. Sadoveanu); „Nevastă-sa – că uitasem... – aprinsese o sumă de lumânări” (I. L. Caragiale); „Când a plecat de-acasă... mama lui – de treabă femeie! - l-a sărutat” (idem); „Ce bine ar fi fost – nu e așa, amice? – să-mi fi adus eu mai demult aminte” (Al. Odobescu); „Amicul nostru (mărturisesc astăzi / că acela eram eu însumi)... s-a grăbit a schimba vorba” (idem); „Catrino, ia, fa, secerile astea! strigă el supărat...” (M. Preda). ◊ ~ relativă: 1. (rar) p. atributivă introdusă prin pronume, adjective sau adverbe relative (v. atributivă). 2. orice propoziție subordonată introdusă prin pronume, adjective și adverbe relative (v. circumstanțială și completivă). ◊ ~ echivocă: p. care conține o construcție ambiguă, neclară, echivocă sau care capătă caracter ambiguu de la un cuvânt echivoc din propoziția anterioară, ca în exemplul „...vreau ceea ce merit în orașul ăsta de gogomani, unde sunt cel dintâi... între fruntașii politici” (I. L. Caragiale). ◊ parte de ~: v. parte de propoziție (Pentru clasificarea p. v. criteriu).

PILEAG, -Ă, pilegi, -e, adj. (Regional) Chel, pleșuv. Fata aceea era foarte frumoasă, dar fiind pleșugă (pileagă ), adecă cu capul gol ca o curcubetă, n-o putea vedea tatăl său în ochi. RETEGANUL, P. II 67.

PISTĂ, piste, s. f. 1. Fîșie de teren amenajată ca drum și rezervată unei circulații speciale. ♦ Loc amenajat pentru desfășurarea unor întreceri sportive, alergări de cai, antrenamente etc. Un grup de atleți aleargă sprinteni pe piste acoperite cu zgură, SCÎNTEIA, 1953, nr. 2759. 2. (Determinat uneori prin «de aerodrom») Teren amenajat pentru rularea avioanelor la decolare și la aterizare. ♦ (Neobișnuit) Loc rezervat pentru dans într-un local public. Ce se poate vedea într-un dancing?... Pe o pistă cîteva perechi de automate, cu figuri țapene de lemn, învîrtindu-se, agitîndu-se. C. PETRESCU, Î. II 248. 3. Fig. Făgaș, curs; direcție. Îi sfătui să suspende deocamdată interogatoriile, să nu se facă zarvă de prisos în sat, și să pornească pe altă pistă cercetările. REBREANU, R. I 118. 4. (În expr.) Pistă sonoră = fîșie de la marginea unui film cinematografic, pe care este făcută înregistrarea sonoră.

TABELĂ, tabele, s. f. 1. (Regional) Tablă (4). Încă nu fusesem ascultat la tabelă. SADOVEANU, N. F. 137. Șese sute de mii de lei, răspunse unul dintre noi cu crida la tabelă. CREANGĂ, A. 77. 2. Tabel (1), tablă (5). Acest popor romîn... [este] un popor mare și compact în cuprinsul țărilor sale, precum se va putea vedea din tabela ce urmează. GHICA, A. 121. ◊ Tabelă de logaritmi v. logaritm.

POCNIT, pocniți, s. m. (Regional) Diavolul, dracul, necuratul. Du-te la pocnitu, du-te-n pocnitu. ȘEZ. III 85. Da de unde pocnitu să se poată vedea. ib. 52.

TĂBĂCĂRIE, (2) tăbăcării, s. f. 1. Meseria tăbăcarului. La cea din urmă expozițiune universală din Paris, acei care au vizitat-o au putut vedea lucrări de dulgherie, de curelărie, de cizmărie, de tăbăcărie. GHICA, S. 233. 2. Atelierul tăbăcarului, locul unde se argăsesc pieile; dubălărie. Aci încep tăbăcăriile cu coșurile înalte, afumate și curțile mari, întinse. ARDELEANU, D. 9.

TRANSPARENT², -Ă, transparenți, -te, adj. 1. (Despre un corp sau un mediu) Care poate fi străbătut de radiații electromagnetice (mai ales de lumină) fără ca acestea să fie absorbite sau difuzate; prin care se poate vedea clar, care lasă să se vadă limpede forma și culoarea obiectelor; străveziu. Și talia-i ca-n marmură săpată Strălucea albă-n transparentul strai. EMINESCU, O. IV 77. Ceriul limpede și transparent se întindea deasupra noastră ca un văl subțire și albăstriu. ALECSANDRI, O. P. 283. Se zărește pe pînzătura astă transparentă umbra neclintită a reginei. NEGRUZZI, S. III 376. ◊ (Poetic) Vîntul curge spre cîmpie Transparent și uniform, Toate ierburile-nvie, Toate țarinile dorm. TOPÎRCEANU, P. 216. ♦ Fig. Diafan, subțire, delicat, slab, firav. Ar putea să-i prindă mînuța ei albă, să se uite la transparentele-i degete oare întregi. EMINESCU, N. 74. 2. Fig. (Despre oameni și despre manifestările lor) Care poate fi ușor ghicit sau înțeles; clar, limpede. Jocul lui Nedelca Păstrăvan este prea transparent. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 224, 2/3. Femeia ta, ajunsă transparentă, în sufletul căreia citești ca într-o carte deschisă, sub ochii tăi o vezi cum se transformă. BART, E. 224.

TRECE, trec, vb. III. I. 1. Intranz. A merge fără a se opri (printr-un anumit loc sau prin dreptul cuiva sau, a ceva). Trecînd, se opri la cutioarele de argint, de sidef, de fildeș. C. PETRESCU, C. V. 377. Și-n creasta coifului înalt Prin vulturi vîntul viu vuia, Vrun prinț mai tînăr cînd trecea. COȘBUC, P. I 56. Îi aștepta cu o bîtă de corn în poartă și pe care cum trecea, mi-l măsura peste spate. RETEGANUL, P. V 47. Ei trec ca vijelia cu aripi fără număr. EMINESCU, O. I 97. ◊ (Urmat de determinări locale) Trecu prin fața unei case mari. DUMITRIU, N. 159. Popoare nouă de viteji trec pe pămîntul strămoșesc, ducînd foc și sabie la dușman. SADOVEANU, O. I 247. Treceau drumeți pe lîngă ea, Șoptind, dar fata nu-i vedea. COȘBUC, P. I 283. Trece lebăda pe apă Între trestii să se culce. EMINESCU, O. I 207. ◊ Expr. Trece ca pe lîngă o moară pustie, se spune despre cineva care trece pe lîngă o casă cunoscută fără să intre sau pe lîngă o persoană cunoscută fără să o salute. A trecut baba cu colacii = e prea tîrziu, n-ai prins momentul, ai scăpat ocazia. A nu-i trece cuiva pe dinainte v. dinainte (1). ♦ A merge rînduri-rînduri formînd un convoi, o coloană; a se perinda. O căprioară răsări la marginea poienii... Pe urmă se arătă alta și alta: toate trecură mînate de spaimă. SADOVEANU, O. I 64. O sărmane! ții tu minte cîte-n lume-ai auzit, Ce-ți trecu pe dinainte, cîte singur ai vorbit? EMINESCU, O. I 134. ◊ (Metaforic) Pe jos, valuri de frunze treceau, te înfiorau cu foșnetul lor trist. SADOVEANU, O. I 331. ◊ Tranz. (În expr.) A trece în revistă = a inspecta trupele (adunate în acest scop într-o anumită formație); fig. a considera fapte, evenimente, în desfășurarea lor. Ceasuri întregi stăteam cu Panu adeseori și ne treceam în revistă viața de școală. HOGAȘ, DR. II 119. ♦ (Despre vehicule cu rută fixă) A merge pe linia, pe traseul obișnuit; a intra și a ieși din stație. După trenul acesta nu va mai trece poate nici unul. DUMITRIU, N. 77. Veneau trenuri de departe și treceau în depărtări. SADOVEANU, O. V 21. ♦ (Despre păsări) A străbate văzduhul în zbor; a zbura. Peste vîrf de rămurele Trec în stoluri rîndunele. EMINESCU, O. I 214. Iar pe sub grozavii nori Trece-un cîrd de corbi iernatici prin văzduh croncănitori. ALECSANDRI, P. III 8. Trece-un cîrd de rîndunele Pe deasupra casei mele. BIBICESCU, P. P. 371. ♦ (Mai ales despre proiectile) A străbate aerul. Alicele mi-au trecut pe la urechi. DUMITRIU, N. 36. Chiar cînd merg ceva mai departe, obuzele trec pe lîngă tine, stîrnind curent. CAMIL PETRESCU, U. N. 360. ♦ (Despre vînt, vîrtej) A sufla, a bate. A trecut întîi o boare Pe deasupra viilor. TOPÎRCEANU, B. 45. ◊ Fig. De-acuma toate s-au tulburat în jurul meu... Trece peste mine un vîrtej mare! SADOVEANU, O. VII 55. ♦ (Despre ape curgătoare) A merge la vale; a curge. Pe-aici au trecut odată puhoaie, Acum, alb în soare, sclipește pietrișul, Iar Crișul, În matca lui leneș se-ntinde, se-ndoaie. BENIUC, V. 99. Trebuie să mai treacă multă apă pe Moldova pînă ce-i învăța tu atîtea ș-atîtea. SADOVEANU, O. VIII 213. Valul trece neoprit. ALECSANDRI, P. II 101. Apa trece, pietrele rămîn. ♦ (Despre corpuri cerești sau despre nori) A se mișca pe cer. Sus, peste clipirile stelelor, treceau grămezi uriașe de nouri. SADOVEANU, O. VI 11. Peste vîrfuri trece lună, Codru-și bate frunza lin. EMINESCU, O. I 206. Un nor trecea pe ceruri, pămîntul aburind. BOLINTINEANU, O. 242. ♦ (Despre lumină) A se întinde peste..., a ajunge, a cuprinde pe rînd (locuri, ființe, lucruri, unele după altele). Soarele răsare și trece cu lumina lui peste oameni și peste dobitoace, peste cîmpuri și peste ape, apune, și a doua zi răsare iar. STANCU, D. 13. ◊ (Metaforic) Cozma vorbea liniștit, încruntat; parcă de cînd era el, lumină de zîmbet nu trecuse pe chipul lui. SADOVEANU, O. I 469. Iar pe buze-i trece un zîmbet Înecat, fermecător. EMINESCU, O. I 67. 2. Intranz. A merge într-o anumită direcție, spre o anumită țintă sau cu un anumit scop. Trece-n sus, pe plai în sus, Un voinic pe-un murg călare. IOSIF, PATR. 51. Băiatul cel bubos însă, de cîte ori trecea cu cofa la apă și ea era la fereastră, vedea că îi tot rîde. ISPIRESCU, L. 386. Nu știu luna pe cer merge, Ori puica la apă trece, Să-mi aducă apă rece. TEODORESCU, P. P. 319. ♦ (Despre ape curgătoare și despre drumuri, șosele) A avea cursul sau traseul prin... Dîmbovița trece prin București. ▭ Șosele care trec prin sate Ca niște rîuri fără valuri Ce scînteind lucios în soare, Coboară văi, ridică dealuri. D. BOTEZ, F. S. 6. Ploaia cădea măruntă pe stradele nepavate, strîmte și noroioase, ce trec prin noianul de case mici. EMINESCU, N. 33. 3. Intranz. A se abate pe undeva sau pe la cineva; a face o vizită (scurtă) cuiva. Nu s-a putut stăpîni să nu treacă pe la Avrum, să vadă ce se mai petrece. REBREANU, I. 35. S-a dus după leac, trecînd iarăși pe la Ileana. SBIERA, P. 30. Trecui și eu pe acolo și stătui de mă veselii la nuntă. ISPIRESCU, L. 94. 4. Tranz. (Popular) A ocoli. Aoleo, frate Răsneț! Ce ne treci ca un drumeț Și nu vii să ne mai vezi? ALECSANDRI, P. P. 280. ◊ Fig. Ori acu, ori altă dată, blestemu să nu te treacă. ȘEZ. XII 66. ◊ Expr. A trece (pe cineva sau ceva) cu vederea = a) a nu lua în seamă, a nu da importanța cuvenită, a neglija, a omite. Ai trecut cu vederea și ai nesocotit vînatul numit «grives». ODOBESCU, S. III 24; b) a nu lua în nume de rău, a nu ține seamă de...; a ierta, a uita. E păcat grozav, pe care nu poate să-l dezlege ori să-l treacă cu vederea nici un vlădică. GALACTION, O. I 76. Își dedea silința să uite cele petrecute, să le treacă cu vederea, ca și cînd nu ar fi fost. SLAVICI, O. I 179. Te rog iubită Anicuță să treci cu viderea oarecare necioplire a apucăturilor sale. ALECSANDRI, T. 183. A trece (ceva) sub tăcere v. tăcere. 5. Intranz. A depăși (un anumit loc sau punct), a merge mai departe de..., a lăsa în urmă. Călătorule! nu trece, stă, cetește și cunoaște. CONACHI, P. 88. ◊ (Mai ales urmat de determinări locale sau temporale) Pe cerul îndepărtat și senin, soarele abia trecuse de amiază. BOGZA, C. O. 24. Cum trecu de poartă, vizitiul începu a chiui. La TDRG. Trecînd de aci, văzu un bolnav zăcînd în pat. RETEGANUL, P. II 59. ◊ Fig. Mă doare că te muncesc, Cobilo, dar poate c-așa ne-o ajuta scrisul să trecem și d-astă primejdie. DELAVRANCEA, S. 204. ◊ Expr. A-i trece cuiva înainte = a ocupa locul, rîndul cuvenit altcuiva; a lăsa pe altul în urmă; fig. a depăși pe altul în merite, demnități, ranguri. S-au găsit alții mai destoinici ori mai dibaci, care mi-au trecut înainte. SADOVEANU, A. L. 18. La mir [boierii țării] trebuia să lase să le treacă înainte plăcintarii, lăptarii și bucătarii Fanarului. GHICA, la TDRG. ◊ Tranz. Voi vă opreați din joc... și vă uitați după el. Pe urmă, după ce trecea colțul, vă vedeați mai departe de ale voastre. PAS, Z. I 60. Unde sîntem? Am trecut orașul?... Dar afară nu se putea vedea nimic. SAHIA, N. 86. De treci codri de aramă, de departe vezi albind Ș-auzi mîndra glăsuire a pădurii de argint. EMINESCU, O. I 85. ◊ Fig.. Mînia grădinarului trecu orice hotare cînd veni și văzu acea mare prăpădenie. ISPIRESCU, L. 152. 6. Tranz. A merge peste un obstacol, peste o barieră, pentru a ajunge dincolo sau de cealaltă parte. Se vestise la mare depărtare, că nohaii au trecut Nistrul, după războiul Tomșei. SADOVEANU, O. VII 77. Trecură dealuri, trecură munți și văi. ISPIRESCU, L. 22. Și cînd să treacă un pod peste o apă mare, iaca o nuntă de furnici trecea și ea tocmai atunci podul. CREANGĂ, O. A. 245. Ei zboar-o vijelie, trec ape făr’ de vad. EMINESCU, O. I 98. ◊ (Urmat de determinări modale) Fugariul însă, sporind mai mult, au ajuns pînă la un sîn de mare... pe care bietul rob, cu așa grabă l-au trecut înot. DRĂGHICI, R. 167. ◊ Fig. Treci, dorule, Murășul, Nu-mi mai rupe sufletul; Treci, dorule, Tîrnava, Nu-mi mai rupe inima. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 116. ◊ Expr. A trece pragul casei v. prag (2). A trece hopul = a scăpa de o greutate, de o primejdie. Fă-te frate cu dracul pînă treci puntea v. drac. Nu zi hop, pînă nu treci șanțul = nu te lăuda prea devreme cu o izbîndă încă nesigură. ◊ Tranz. fact. (Cu complement dublu) Mă trecuși, măicuță, dealu... Să nu ne vedem cu anu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Intranz. Cînd au ajuns băiatul la foc, n-au știut ce-i acesta, un deal ori alta ceva? Au dat să treacă peste dînsul și n-au putut. SBIERA, P. 34. Că valea-i cu pietricele, Nu poci trece preste ele. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 69. Armăsariul l-auzea... De la iesle se smucea, Peste zid ușor trecea. ALECSANDRI, P. P. 130. (Fig.) Cînd văzui a lor mulțime, cîtă frunză, cîtă iarbă, Cu o ură nempăcată mi-am șoptit atunci în barbă, Am jurat ca peste dînșii să trec falnic, fără păs. EMINESCU, O. I 147. ♦ A străbate un drum de-a curmezișul; a traversa. Nimeni nu mai are curajul să treacă șoseaua. CAMIL PETRESCU, U. N. 283. A trecut drumul pe dinaintea noastră și a intrat iar în pădure. CREANGĂ, P. 120. ♦ Intranz. A merge pășind peste cineva sau ceva, călcînd în picioare, zdrobind. A venit un tîlhar de general cu un regiment de călăreți și toate oalele mi le-a spart, a trecut cu caii preste ele. RETEGANUL, P. II 20. Iată o nuntă de furnici... Să trec peste dînsele, am să omor o mulțime. CREANGĂ, P. 237. ◊ Expr. A trece peste cineva = a nu-l lua pe cineva în seamă, a-l desconsidera, a-l disprețui. Vor trece peste voi cum trec tătarii peste bălăriile pustiului! DELAVRANCEA, O. II 247. 7. Tranz. A transporta (dincolo de... sau peste... ). M-a trecut în luntre pe celălalt mal. GALACTION, O. I 63. Se roagă de turc să-i treacă de cea parte. RETEGANUL, P. III 5. Văzînd și pe Ercule cu nevasta, el fu gata a-i trece soția dincolo preste gîrlă. ISPIRESCU, U. 74. Trage podișca de car, Să mă treci la cela mal. ALECSANDRI, P. P. 159. ◊ (Cu complement dublu) Ș-o să pui murgul înot Să mă treacă Oltul tot; Că cu luntrea nu mai pot. TEODORESCU, P. P. 323. 8. Tranz. A atinge un obiect alunecînd ușor pe suprafața lui. Își trecea limba peste buzele arse parcă, și surîdea cu ochii albaștri. CAMIL PETRESCU, U. N. 137. Uneori își trece mîna peste frunte, peste ochi, ca să alunge închipuirile stăruitoare. C. PETRESCU, A. 277. Ea privi atunci în jos, Trece mîna pe la tîmple, Iară inima-i se împle De un farmec dureros. EMINESCU, O. I 103. ◊ Intranz. (În expr.) A trece peste ceva cu buretele = a da ceva uitării, a ierta greșelile cuiva. 9. Tranz. A petrece prin... sau peste... Iar traista o purtau cu frînghia trecută peste amîndoi umerii. BOGZA, C. O. 26. Cu frîul calului trecut pe după cot, porni pe cărarea din marginea drumului. SADOVEANU, B. 222. 10. Intranz. A se duce într-alt loc, a merge dintr-un loc în altul; a schimba un loc cu altul. Venea la vale un cîine, care trecea dintr-o curte într-alta. DUMITRIU, N. 159. Ianco, fără a-i răspunde, trece din nou în cîrciumă. DAVIDOGLU, M. 12. Trecu la cealaltă ușă, fură clopoțelul și se întoarse. ISPIRESCU, L. 255. A crescut Murășu mare... Nici îi luntre Și nici punte Să trec la mîndruța-n curte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 309. ◊ Expr. A trece la cineva (sau în rîndurile cuiva) sau a trece de (sau, învechit, în) partea cuiva (sau a ceva) = a se ralia la ceva, a se alia cu cineva. Ardelenii vîndură pe domnul lor într-un chip foarte mîrșav; căci ei, înțeleși fiind cu Basta de mai nainte, trecură în partea vrăjmașului. ISPIRESCU, M. V. 51. Oastea cea curat moldovenească a lui Petru cel Șchiop se grăbi a trece la Potcoavă, pe care-l dorea de mai nainte. HASDEU, I. V. 187. Miron nu vru la 1674 să treacă cu Petriceico-vv. în partea polonezilor. BĂLCESCU, O. I 185. ◊ Fig. O parte din versurile sale [ale lui Eminescu] au trecut în rîndul cîntecelor populare. BENIUC, P. 24. ◊ Expr. A trece pe linie moartă v. mort (6). ◊ Tranz. [Locomotiva] trăgea un vagon de marfă gol. Îl trecu de pe o linie pe alta, cu ușile lui larg deschise, pustii. DUMITRIU, N. 70. ♦ Fig. (De obicei determinat prin «din lume», «din viață») A muri. Stăpîne al ființei mele, nu este nimic alta decît că roaba ta dorește să treacă din această lume. SADOVEANU, D. P. 112. ◊ Refl. Ursul făcu numai joap! în cuptoriul cu foc... Și așa s-au trecut ursul în chinurile cele mai cumplite. SBIERA, P. 205. Au căpătat oftică și s-au trecut din viață. DRĂGHICI, R. 3. 11. Intranz. A ajunge la..., a fi transmis (din mînă în mînă) pînă la... Cofăielul trece la moș Vîrlan. Bea și moș Vîrlan. SADOVEANU, O. VIII 162. (Tranz.) Trage o dușcă zdravănă și trece băutura bătrînului. REBREANU, I. 14. O apucă alții ș-o trec mai departe. ȘEZ. I 272. ◊ Expr. A trece din mînă în mînă (din om în om sau de la unul la altul) = a ajunge pe rînd de la unul la altul. Pachetele de cărți treceau din mînă în mînă. DELAVRANCEA, S. 123. (Tranz.) Poftiți de-nchinați o dată, Vă udați gura căscată Și-o treceți din mînă-n mînă. TEODORESCU, P. P. 171. (Rar) A trece din ureche în ureche = a se transmite de la unul la altul prin viu grai. Vestea trecu din ureche în ureche. C. PETRESCU, C. V. 297. A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură v. gură (I 3). A trece din generație în generație (sau din tată în fiu) = a se transmite din generație în generație sau din tată în fiu. ♦ Tranz. A transmite ceva (mai ales averea). Au înzestrat-o cu patru table de porumb... trecîndu-i și casa din capul satului. REBREANU, I. 48. Și acum (bătrîna) o trecea (casa ei de zestre) copilului ei. BASSARABESCU, la TDRG. 12. Intranz. A-și îndrepta atenția spre o nouă îndeletnicire, spre un nou cîmp de activitate; a începe să se ocupe cu altceva. Se hotărăște să nu mai întrebe despre el și trece la niște încurcate daraveri de pămînt. SADOVEANU, O. VIII 184. Abia trecusem la partea a doua a abecedarului. SAHIA, N. 21. E păcat să rămîi fără leac de învățătură, zicea părintele... ești acum la ceaslov și mîne-poimîne ai să treci la psaltire. CREANGĂ, A. 7. ◊ Expr. A trece la fapte = a trece la acțiune, a acționa, v. acțiune. ◊ Tranz. Cînd ajungeai la scoarța din urmă a cărții, (dascălul) te trecea la... gramatica compusă de... Neofit Duca. GHICA, la TDRG. ♦ (Urmat de determinări în care alternează «de la» cu «la», mai rar «din» cu «în») A schimba o stare cu alta, o lucrare sau o acțiune cu alta. A trece de la starea lichidă la starea gazoasă. ◊ Tranz. Iată cincizeci de pașale Că veneau la Iancul Mare, Să-l treacă-n legea turcească Dintr-a lui, a creștinească. TEODORESCU, P. P. 481. 13. Tranz. (Urmat de determinări introduse prin prep. «în» sau «la») A introduce (pe cineva sau ceva) înțr-o clasificare, într-o rubrică (v. înregistra, înscrie); a repartiza pe cineva undeva. Se așază, ia condeiul și-ncepe a trece hîrtii la registru. CARAGIALE, O. II 213. Să mă treci la catastif pe mine?... Da ce sînt eu, să mă treci la izvod? ALECSANDRI, T. 111. Cum s-o dus, cum ni l-o tuns. Ni l-o tuns la Bozîieni, L-o trecut la atnileri (= artilerie). ȘEZ. II 182. ◊ Refl. pas. Clăcașii, transformați în robi, nu numai că urmară a se vinde împreună cu pămîntul lor, dar și numele lor începu a se trece în actul vînzării. BĂLCESCU, O. I 139. ♦ A înscrie un bun imobil pe numele cuiva. Acum are două milioane, avere trecută pe numele nevestei. DELAVRANCEA, la TDRG. 14. Tranz. A susține cu succes un examen, a fi declarat reușit, admis; a înainta în treptele învățămîntului, a fi promovat într-o clasă superioară. După ce-a trecut examenul de bacalaureat, s-a înscris la drept. VLAHUȚĂ, O. A. 257. II. 1. Intranz. A străbate un drum (îngust) sau un spațiu gol. În zori de ziuă ajung la palat și, trecînd cu dînsa printre străji, o silesc să intre în odaia ei tot cum a ieșit. CREANGĂ, P. 269. Dar poate acolo să fie castele... Să treci tu prin ele, o sfîntă regină, Cu păr lung de raze, cu ochi de lumină. EMINESCU, O. I 38. ◊ Tranz. Golescu trecu sala și din pragul altei odăi, îl pofti pe beizadea Scarlat Ghica. CAMIL PETRESCU, O. II 490. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva prin gînd v. gînd (4). A-i trece cuiva ceva prin minte v. minte. A-i trece cuiva ceva prin cap = a-i trece cuiva ceva prin minte. (Rar) A nu-i trece cuiva ceva nici prin vis, se spune față de întîmplări sau situații cu totul neașteptate, care provoacă uimire. Să am... Și cai și trăsură Care nu-mi trecură Nici măcar prin vis. ALECSANDRI, T. I 37. ♦ A străbate cu osteneală, a-și face drum cu greu, a înainta (prin... sau printre... ); a răzbate. Porneam cu o nouă însuflețire, călcam prin smîrcuri, treceam prin desișuri. SADOVEANU, O. VIII 205. Trecurăm cum trecurăm pînă aci stăpîne; mai avem un hop. ISPIRESCU, L. 6. Trec prin tină, nu se-ntină; De voinic tînăr s-anină; Trec prin apă nu se-neacă, De voinic tînăr se leagă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 17. ◊ Expr. A trece ca un cîine prin apă = a nu se alege cu nici o învățătură, cu nici o experiență din viață, din școală. Da multe mai știi și dumneata. – Știu, firește; cum să nu știu?... că pîn’ la vîrsta asta, de mă vezi cu ochii verzi, n-oi fi trecut ca un cîine pîn apă. CARAGIALE, O. III 53. A trece prin foc și prin apă = a avea de îndurat multe nevoi și necazuri, a răzbate prin multe greutăți. Cînd sînt zile și noroc, treci prin apă și prin foc și din toate scapi nevătămat. CREANGĂ, P. 235. Un om cu maniere nobile... un om în sfîrșit ce trecuse prin foc și prin apă. NEGRUZZI, S. I 73. (Tranz.) A trece pe cineva prin toate apele = a ponegri, a calomnia pe cineva. A trimis acolo o scrisoare ca pentru un prieten al lui – vorbă să fie! – și ne trece iarăși prin toate apele: că sîntem popor așa și pe dincolo, că sîntem o țară nu știu cum. PAS, L. I 251. ♦ (Despre legi) A fi aprobat, a fi votat. Legea a trecut prin Marea Adunare Națională. 2. Intranz. Fig. A avea de suferit, de îndurat, de trăit; a fi supus la... Cine nu-și mai amintește de suferința prin care a trecut camaradul nostru Bozan? SAHIA, N. 36. Prin multe focuri și prin mari greutăți a trecut și Brăila pe vremuri. VLAHUȚĂ, O. AL. I 124. Crîncu, prin cîte trecuse și tot era voinic și frumos, de gîndeai că nici un gînd nu l-o mîncat în viață. RETEGANUL, P. III 55. Trec prin fel de fel de ispite, necazuri și nevoi. ISPIRESCU, L. 61. ◊ Tranz. (Rar) Cînd îi vorba de mers la curte, parcă m-aș duce la moarte, mai ales de cînd mi-a spus vrăjitoarea c-am să trec o cumpănă mare. CONTEMPORANUL, VI_II 7. 3. Intranz. A străbate printr-o deschizătură, printr-o crăpătură, printr-un spațiu îngust. Dar între accentele amestecate ce trec prin ușa cu geamul spart, Petrache pare că aude un glas cunoscut. CARAGIALE, O. II 74. Și prin frunzele uscate Rînduri-rînduri trece-un freamăt, ce le scutură pe toate. EMINESCU, O. I 83. ◊ Expr. A-i trece cuiva ceva printre degete = a lăsa să-i scape ceva, a pierde ceva. Să-mi treacă pintre degete bunătate de zestre?... nu se poate. ALECSANDRI, T. 546. A trece mulți bani prin mîinile cuiva, se spune cînd cineva cheltuiește mult și fără socoteală, risipind. ◊ Tranz. Ea numai trecuse mîna prin deschizătură și apucase toporul. SADOVEANU, O. VIII 194. ♦ Tranz. A supune unei operații de filtrare, strecurare, cernere. 4. Intranz. A ieși pe partea cealaltă (făcînd o spărtură, o tăietură, o deschizătură); a străpunge. Dar nu mai tăceți, măi? Că ia, acuși trec cu picioarele prin păreți și ies afară cu acoperămîntul în cap, zise Lăți-Lungilă. CREANGĂ, P. 254. Lasă-le, saracele, Că-s catane tinerele, Nu știu rîndul la oțele, Ș-o trece focu prin ele, Ca coasa prin buruiene. ȘEZ. II 79. ◊ (În diverse expresii, sugerînd senzații neplăcute) Deodată a simțit că-i trece Junghiul pe sub coaste, fulgerat și rece, Și s-a strîns de spaimă toată lîngă pom. COȘBUC, P. I 253. Cînd i-a zărit împărăteasa [pe căței] i-au trecut numai rece pin inimă. SBIERA, P. 109. Cînd s-apropie bine, ce să vadă? Un fior rece ca gheața îi trece prin vine, picioarele i se taie, un tremur o cuprinde în tot trupul. CREANGĂ, P. 26. Prin lumea spăimîntată, În uimire cufundată, Treceau reci fiori de moarte. ALECSANDRI, P. II 11. ◊ Tranz. Îi bate tare pieptul ș-o trece un fior. MACEDONSKI, O. I 244. (Expr.) A trece (un oraș, o țară etc.) prin foc și sabie v. foc (I 2). A trece (pe cineva) pe sub ascuțișul săbiei (sau sub sabie, sub paloș) = a tăia, a omorî (cu o armă ascuțită). Îi trecură pe sub ascuțișul săbiei. ISPIRESCU, M. V. 29. Pe care-l prindea Pe subt paloș îl trecea, Pînă cînd îi isprăvea. TEODORESCU, P. P. 512. ♦ A pătrunde în întregime prin... Numai să fie bine fripți [puii], știi colea, să treacă focul printr-înșii. CREANGĂ, P. 33. 5. Tranz. A năpădi pe cineva (fără a putea fi oprit). Nu cumva mă trădez? se gîndi Anculia simțind că-l trece nădușeala. DUMITRIU, N. 179. Negoiță luă o hotărîre mare de-l trecură mii de nădușeli. GALACTION, O. I 300. Sudori reci și calde îl trecură. BUJOR, S. 25. Rîde, cît îl trec lacrîmile, de gluma pe care-a făcut-o. EMINESCU, N. 143. ◊ Expr. A-l trece pe cineva cu rece și cu cald = a fi zguduit de o emoție puternică. Parcă-l trecea cu rece și cu cald, parcă vedea pe Anica cum îi rîdea. La TDRG. ♦ (Popular, despre excremente și despre urină) A nu putea fi reținut. Din cauza usturimii, îl podidesc lacrimile și cîteodată îl trece udul. PAS, Z. I 65. Nu mă faceți, că ia acuș vă ard cîteva jordii prin țolul cela, de v-a trece spurcatul! CREANGĂ, A. 128. III. 1. Intranz. (Despre unități de timp) A se scurge, a se desfășura (apropiindu-se de sfîrșit). După-amiaza trecu liniștită, fără întîmplări. SADOVEANU, O. VII 161. Pe măsură ce trece vremea, îmi dau seama ce minunat tovarăș mi-am căpătat. BRĂTESCU-VOINEȘTI, F. 9. În ce vară? În ce an? Anii trec ca apa... TOPÎRCEANU, B. 9. Și-ncet ce trece viața Cînd n-ai nici un noroc – Mai iute dac-ar trece, De-ar sta mai bine-n loc! COȘBUC, P. I 61. Nu trece nici un ceas la mijloc, și-un cuptiori de plăcinte, cîțiva pui pîrpîliți în frigare și prăjiți în unt... erau gata. CREANGĂ, P. 10. ◊ (Metaforic) Porni luceafărul. Creșteau În cer a lui aripe, Și căi de mii de ani treceau În tot atîtea clipe. EMINESCU, O. I 176. ◊ Expr. Pe zi ce trece v. ce (IV 1). Mai trece ce mai trece = după o bucată de vreme, după un timp (nu prea lung). Mai trecu ce mai trecu și mai mărindu-se și dînsul, într-una din zile, ducîndu-se iarăși la vînat, cum, cum, el se pomeni iarăși dinaintea acelui palat. ISPIRESCU, L. 122. Nu e timpul trecut (sau vremea trecută) = nu e prea tîrziu, mai e timp. Nu te mai face așa de bătrîn, că doar nu ți-i vremea trecută. CREANGĂ, P. 154. Nici acum nu e timpul trecut. ISPIRESCU, L. 47. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Povestea verzi și uscate, ca să le treacă timpul. ISPIRESCU, L. 98. Hai, leliță, la prisacă, Timpul dulce să ne treacă. ALECSANDRI, P. P. 344. ♦ Refl. A se epuiza, a se sfîrși, a nu mai fi actual. He-he-he! rîse jupîn Năstase, s-au trecut acele vremuri! Curcanul cel bătrîn ți-o jucat festa. Ce să faci?... s-o trecut vremea curcanilor. ALECSANDRI, T. I 227. Supărate-s fetele Că să trec cîșlegile. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 450. 2. Intranz. A dispărea, a pieri (după o bucată de vreme). O, fii ai soarelui! Voi ați văzut cum împărățiile trec. BOUREANU, S. P. 10. Toate ale lumii trec și rămînem în veci cu dulceața ori cu otrava faptelor noastre. SADOVEANU, O. VIII 251. Ei nu-i trecea Răbdarea așteptînd. COȘBUC, P. I 283. ♦ (Despre suferințe, necazuri, boli etc.) A înceta să mai existe, să se mai facă simțit, să mai acționeze. Criza cea mare a trecut. C. PETRESCU, C. V. 205. Trece-un rău și altu vine, N-am nădejde de mai bine; Trece-un rău ș-o supărare, Și-mi vine alta mai mare. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 214. ◊ (Cu pronumele personal în dativ) Și-n toată făptura ei atîta lumină și veselie, că-ți treceau parcă toate necazurile numai cît te uitai la ea. VLAHUȚĂ, O. A. 347. Încercă deci, după ce se văzu singură, a-și face voie bună, ca să-i treacă urîtul, și tot cîntînd merse înainte. RETEGANUL, P. IV 4. De-a cădea bobii în zece, Să știi că dorul nu-mi trece. ALECSANDRI, P. P. 234. ◊ (În construcții impersonale) Așa ne învățase o babă să facem, ca să ne treacă de rîie. CREANGĂ, A. 28. Ardă-l focu pe badea, Că rău mi-a rupt inima, Și mi-a rupt-o tocma-n zece, Cît trăiesc nu mai îmi trece. HODOȘ, P. P. 86. 3. Tranz. A petrece (un timp, o epocă din viață). Ea vedea încă seara, în pat, cu ochii pe jumătate închiși, printre gene, ca într-un vis, dormitorul nesfîrșit al internatului în care-și trecuse copilăria. BART, E. 102. Altă grijă nu avea sărmanul decît cum să-și treacă viața dintr-o zi în alta. SBIERA, P. 282. Dară acești doi ani care am trecut în casa păstoriului au fost prea amărîți pentru mine. KOGĂLNICEANU, S. 138. Valea sui, dealul cobor, Îmi trec viața tot cu dor. ALECSANDRI, P. P. 243. ◊ Expr. A-și trece vremea = a-și întrebuința vremea (fără folos); a-și pierde vremea. Să nu ne trecem vremea căutîndu-l. RETEGANUL, P. I 14. Da ia să nu ne trecem vremea cu vorbele. – Hai, sui, jupîneșică. CREANGĂ, P. 116. A-și trece din vreme = a-și petrece timpul mai ușor, mai repede. Au prins să vorbeasc-amîndoi Să-și treacă din vreme. COȘBUC, P. I 235. ◊ Refl. pas. Vremea se trecea cu instrucție într-o poiană mai mărișoară. CAMIL PETRESCU, U. N. 7. ♦ Refl. (Învechit) A se petrece, a se întîmpla. Era străin mai la toate cîte se trecuse între mine și Bem, între mine și Kossuth. GHICA, A. 630. 4. Intranz. A depăși o anumită vîrstă, o anumită limită de timp. Copiii se jucau toți laolaltă... iar colo, după ce cam trecură de nouă ani, îi îmbrăcă împăratul într-un port. RETEGANUL, P. I 33. Un bătrîn odinioară de nouăzeci de ani trecut. PANN, P. V. II 103. ◊ (Impersonal) Trebuie să fie trecute de unsprezece. Să mă culc. CARAGIALE, O. I 68. Pînă-și ia buhaiu-n spate, Trecut-a de miez de noapte. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 174. ◊ Tranz. (Rar) O să mor cînd oi apropia suta, poate după ce-oi trece suta. STANCU, D. 16. 5. Refl. (Despre ființe) A-și pierde frăgezimea tinereții; a îmbătrîni. [Coana Liza] s-a trecut repede. S-a resemnat cu situația de întreținută și cu fărîme de fericire. PAS, Z. I 87. Așa vă treceți, bieți bătrîni. GOGA, P. 33. Flăcăul începe și el a se trece, mergînd tot înainte cu burlăcia. CREANGĂ, O. A. 185. ♦ A-și pierde sănătatea, vigoarea. Omul începe a se umfla la pîntece, a se îngălbeni... și încetul cu încetul se trece, se prăpădește și moare. ȘEZ. II 71. ♦ (Despre plante) A se veșteji, a se ofili, a se usca. Dacă nu se culege cînepa la vremea ei, în cîteva zile firele se trec... adecă se usucă. PAMFILE, A. R. 170. Culese flori și făcu trei legături... Pe cea mai mare, care era alcătuită din flori ce începuse a se trece și abia mai mirosinde, o dete fetei împăratului cea mai mare. ISPIRESCU, L. 165. Eu mă plec, floarea-mi răspunde, Căci o jale mă pătrunde. Arde sufletu-mi și geme Căci mă trec fără de vreme. ALECSANDRI, P. P. 232. ♦ (Despre fructe) A fi prea copt (pierzînd din savoare sau din valoare). Unul [dintre pepeni] se cam trecuse, al doilea era tocmai bun de mîncare și al treilea dase în copt. ISPIRESCU, L. 150. ♦ A se sfîrși, a se stinge. În așternutu-i de jăratec Să trece flacăra cu-ncetul. La TDRG. 6. Refl. (Despre anumite materiale) A se consuma, a se împuțina. Felinarul... pîlpîia, gata să se stingă, fiindcă lumînarea de seu se trecuse. CAMIL PETRESCU, O. II 104. Sus paharul se ridică, sănătățile pornesc, Și cu cît se trece vinul, vorbele se înmulțesc. BELDICEANU, P. 54. Vinu-i bun și rece, Mult vinaț se trece. ALECSANDRI, P. P. 121. ♦ (Despre mărfuri) A avea căutare, a se vinde. Se vînd boi ca al meu în tîrg? – Tot s-ar trece – îi răspunse omul – numai are prea mari ochi. SBIERA, P. 2. ♦ Tranz. A vinde; a desface. De ce să nu-l vinzi [vinul]?... – Nu-l vînd, giupîne, pentru c-am să-l trec la crîșma mea cea de la drum. ALECSANDRI, T. 1542. IV. Intranz. A fi mai mare sau mai mult decît o anumită mărime, cantitate, valoare; a depăși. Toată cireada satului trecea de cinci sute. CAMIL PETRESCU, O. I 16. Mi se pare că trecem cam dincolo de măsură. O să înceapă a rîde lumea de noi. HOGAȘ, DR. II 135. Stau voinicii codrului! Nu știu zece sau cincisprece Sau peste sută mai trece. ALECSANDRI, P. P. 262. ◊ Expr. Treacă de la mine (de la tine etc.), se spune cînd cineva face o concesie dînd ceva în plus sau cînd cedează admițînd părerea altuia. Fie... treacă de la mine... DELAVRANCEA, O. II 345. Dar ce-mi pasă!... Piciu să trăiască! Treacă de la mine! ALECSANDRI, T. 530. (Eliptic) Mi se pare că ești cam aspru cu dînșii... dar, treacă! ODOBESCU, S. II 540. Treacă-meargă v. merge (V 2). ♦ A ajunge pînă dincolo de... Lui Bedros [Soliman] abia-i trecea de brîu. DUMITRIU, N. 258. [Ei] străbăteau porumburile care treceau de creștet. La TDRG. ♦ Tranz. A întrece, a depăși. Noi citim luptele voastre cum privim vechea armură Ce un uriaș odată în războaie a purtat; Greutatea ei ne-apasă, trece slaba-ne măsură. ALEXANDRESCU, P. 164. ◊ Expr. A trece măsura = a exagera. (Refl.) A se trece cu firea = a lua lucrurile prea în serios, a se emoționa. (Impersonal) A se trece de șagă (sau de glumă) = a se merge prea departe cu gluma; a începe să fie lucru serios; a se îngroșa gluma. Fetelor, hăi! s-a trecut de șagă. CREANGĂ, P. 9. Și eu plin de jale Îți rostesc matale: Duducuță dragă, S-o trecut de șagă. ALECSANDRI, T. I 48. (Rar) A se trece cu gluma = a exagera cu gluma. Eleno, dar cu gluma tu te-ai trecut. MACEDONSKI, O. II 36. (Tranz.) A-l trece pe cineva cu șaga = a glumi pe socoteala cuiva, întrecînd măsura. Deși Talpă-Lată mă trece cu șaga... nu mă mîniu. ALECSANDRI, T. 612. ♦ Refl. (De obicei determinat prin «din băut», «din pahare») A bea prea mult, a se ameți de băutură. Se cam trecuse și din băut de focul pasiunii. CARAGIALE, O. III 20. Osteniți cum erau de drum, se cam trecuseră din pahare. id. ib. 49. V. 1. Refl. A fi luat în seamă; a avea crezare, trecere. Degeaba te mai sclifosești, Ioane, răspunse mama cu nepăsare; la mine nu se trec acestea. CREANGĂ, A. 119. Vă mirați, cum de minciuna astăzi nu vi se mai trece. EMINESCU, O. I 151. Du-te, omule, de unde ai vinit, că nu ți se trec brașoavele pe la noi. ALECSANDRI, T. I 254. ♦ Tranz. A ierta, a îngădui. Știi cum m-a făcut dumnezeu pe mine, nu-i trec muierii nici atîtica din al meu. CARAGIALE, O. I 48. ◊ Refl. pas. Orice măgării făcea (măgarul), Toate-i erau lăudate, toate lui i se treceau. La TDRG. 2. Intranz. A fi considerat de..., a fi luat drept... Sadoveanu trece, cu drept cuvînt, ca cel mai de seamă poet descriptiv al literaturii noastre. VIANU, A. P. 227. Medelioglu, slab, uscat, cu fața arămie și osoasă... trecea drept un mare cărturar. CAMIL PETRESCU, O. I 303. Safta face să treacă de stăpînă în casă. SLAVICI, N. I 80. 3. Intranz. A se transforma, a se preface. În pragul porței bîzîia o albină, care să roti o dată și trecu în pasăre, să roti a doua oară și să prefăcu într-o ciută. DELAVRANCEA, S. 247. Ca doi giganți năprasnici stau astăzi față-n față... «E scris din noi doi unul în pulbere să treacă». ALECSANDRI, P. III 433.

PROEMINENT, -Ă, proeminenți, -te, adj. Care iese mult în relief, care este (cu mult) mai ridicat decît suprafața înconjurătoare. Un cal sur, uriaș, cu coastele proeminente... căra această căruță. SAHIA, N. 65. Acea imagine încă vie a războaielor dacice, scoase la bun capăt de gloriosul Traian, o vom vedea poate într-o zi... turnată în bronz cu tot proeminentul reliev al însuflețitelor sale sculpturi. ODOBESCU, S.III 68. ♦ (Despre persoane) Care iese din comun (prin calitățile sale intelectuale); remarcabil, excepțional. Cu ocazia împlinirii a 17 ani de activitate teatrală, Uniunea Sovietică a invitat la Moscova personalitățile teatrale cele mai proeminente din toată lumea. SAHIA, U.R.S.S. 149.

TULBENT, tulbente, s. n. (Transilv., Ban.) Văl de mireasă; (Mold.) hobot, (învechit) sovon. Asemenea pînză... întrebuințează și miresele romînești, cu numele tulbent... cu care așa se învăluiesc, acoperind tot capul, cît numai ochii lor se pot vede. MARIAN, NU. 249.

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.