AGENȚIE, agenții, s. f. 1. Reprezentanță, filială sau sucursală a unei întreprinderi sau instituții situate în alt punct decât acela în care se află sediul principal. 2. (În sintagma) Agenție telegrafică (sau de presă) = instituție care culege informații din toate domeniile de activitate, furnizându-le presei sau televiziunii. 3. Reprezentanță diplomatică; misiune condusă de un agent diplomatic. ◊ Agenție economică = reprezentanță a unei țări într-o țară străină, care efectuează operații economice internaționale. 4. (În sintagma) Agenție de bilete = birou unde se vând cu anticipație bilete pentru spectacole, concerte etc. Agenție de voiaj = birou unde se vând cu anticipație bilete de călătorie (pentru distanțe mai lungi). [Var.: (înv.) aghenție s. f.] – Din it. agenzia.

IMPERIALISM s. n. 1. Politică de extindere a dominației sau autorității unui imperiu sau a unei națiuni asupra unor țări străine sau de dobândire de posesiuni coloniale și de menținere a lor. 2. (În concepția marxistă) Fază superioară de dezvoltare a capitalismului, caracterizată prin dominația monopolurilor, aparținând unor regimuri autoritare, conflagrații etc. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. impérialisme.

NUNȚIU, nunții, s. m. Reprezentant diplomatic permanent al Vaticanului într-o țară străină, asimilat ca rang ambasadorilor. [Var.: nunciu s. m.] – Din it. nunzio, lat. nuntius.

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care s-a strămutat din țara sa ori din locul de origine și s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină. – Din germ. Kolonist.

MISIUNE, misiuni, s. f. 1. Însărcinare, împuternicire dată cuiva, sarcină de a face un anumit lucru. 2. Grup de persoane (oficiale) trimis într-o țară străină cu un anumit scop (de obicei diplomatic); delegație. ◊ Misiune diplomatică = reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar. 3. Acțiune de propagare a creștinismului în țări cu altă religie dominantă; instituție religioasă dintr-o asemenea țară, prin care se propagă creștinismul. 4. Rol, rost, datorie, menire. [Pr.: -si-u-. – Var.: (1, înv.) misie s. f.] – Din fr. mission, lat. missio, -onis.

EXTERIOR², -OARĂ, exteriori, -oare, adj. Care este în afară de..., care este pe din afară, aflat dincolo de o limită; extern. ◊ Comerț exterior = relații de schimb economic ale unei țări cu țările străine. [Pr.: -ri-or] – Fr. extérieur (lat. lit. exterior).

TAXID, taxiduri, s. n. (Înv.) Călătorie pe care o făceau negustorii (în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfă.** Marfă adusă (din țări străine). – Ngr. taxidi.

EXTRATERITORIALITATE s. f. Faptul de a considera spațiul unei ambasade într-o țară străină detașat de acea țară. [Pr.: -ri-a-] – Din fr. extra-territorialité.

EMPORIU, emporii, s. n. (Înv.) Târg, port, agenție comercială în țară străină. – Din fr. emporium, ngr. empórion.

TAXID, taxiduri, s. n. (Înv.) Călătorie pe care o făceau negustorii (în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfă. ♦ (Concr.) Marfă adusă (din țări străine). – Din ngr. taxídhi.

TRANZIT, tranzituri, s. n. 1. Trecere a unor mărfuri sau a unor persoane dintr-o țară în alta prin teritoriul unei a treia țări; regim vamal special, prevăzând scutirea de taxe pentru mărfurile aflate în această situație. ◊ Bilet de tranzit = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sunt în trecere printr-o țară străină. 2. Trecere a unui tren sau a unui călător printr-o stație sau printr-o țară fără alte staționări sau operații în afară de cele strict necesare pentru schimbări de direcție și încrucișări. 3. (În sintagma) Tranzit digestiv = drum parcurs de alimente prin tubul digestiv din momentul introducerii lor în gură până la absorbția elementelor asimilabile și eliminarea resturilor. – Din fr. transit.

RAID, raiduri, s. n. 1. Incursiune rapidă de nave sau de avioane făcută (individual sau în grup) în spațiul unei țări străine, în scopuri militare. 2. Deplasare de avioane, de nave sau (înv.) de trupe, în scopul unor recunoașteri, al unor cercetări științifice etc. 3. (În sintagma) Raid-anchetă = anchetă pe o anumită temă efectuată în diferite întreprinderi, localități etc. – Din fr. raid.

A ANEXA ~ez tranz. 1) A alătura în calitate de anexă. 2) fig. (teritorii străine, țări) A alipi cu forța. /<fr. annexer

COLONIE ~i f. 1) (la fenicieni și la grecii antici) Cetate sau oraș, întemeiat în scopuri militare sau comerciale, pe un teritoriu străin. 2) Țară, de obicei slab dezvoltată, aflată sub dominația politică și economică a altui stat. 3) Grup compact de persoane de aceeași naționalitate, care locuiesc într-o țară străină sau în alt oraș. 4) Așezământ pentru reeducarea prin muncă. ~ de copii. 5) Grup de animale din aceeași specie care trăiesc în comun. ~ de corali. [Art. colonia; G.-D. coloniei; Sil. -ni-e] /<fr. colonie, lat. colonia

EXTERIOR² ~oară (~ori, ~oare) 1) Care este situat în spațiul de dinafară (a ceva sau a cuiva); extern. 2) Care poate fi văzut de dinafară. Aspect ~. Manifestare ~oară. 3) Care există în afara ființei sau conștiinței individului. Lume ~oară. 4) Care este de dincolo de o anumită limită. ◊ Comerț ~ comerț făcut (de o țară) cu țările străine. [Sil. ex-te-ri-or] /<fr. extérieur, lat. exterior

EXTERITORIAL ~ă (~i, ~e) (despre persoane diplomatice) Care, aflându-se pe teritoriul unei țări străine, se supune legilor țării sale. Drept ~.

GRANIȚĂ ~e f. 1) Linie de demarcație naturală sau convențională care desparte diferite țări; frontieră; hotar. * Peste (sau dincolo de) ~ într-o țară străină. De peste ~ dintr-o țară străină. 2) fig. Punctul cel mai îndepărtat; margine; hotar. [G.-D. graniței] /<bulg., sb. granica

A IMIGRA ~ez intranz. A sosi într-o țară străină, pentru a se stabili acolo. [Sil. -mi-gra] /<fr. immigrer, lat. immigrare

NĂVALĂ ~e f. 1) Înaintare impetuoasă (mai ales, prin surprindere) asupra dușmanului. * A da ~ a) a năvăli; b) a se repezi. 2) Pătrundere masivă a unei armate într-o țară străină cu scopuri de cotropire; invazie. 3) Mișcare nestăvilită. ~a apelor. 4) (despre ființe) Îngrămădire (grăbită) într-un singur loc. * La pomană, ~ se spune, când cineva caută să beneficieze de ceva fără cheltuieli. /v. a năvăli

NUNȚIATURĂ f. 1) Reprezentanță diplomatică a Vaticanului într-o țară străină, condusă de un nunțiu. 2) Sediul acestei reprezentanțe. 3) Funcția de nunțiu. [Sil. -ti-a-] /^[1]

NUNȚIU ~i m. Reprezentant diplomatic al papei de la Roma într-o țară străină. /<it. nunzio, lat. nuntius^[1]

A PEREGRINA ~ez intranz. 1) (despre credincioși) A merge timp îndelungat (pe jos) spre un loc considerat sfânt; a face un peregrinaj. 2) A călători prin locuri îndepărtate sau prin țări străine; a cutreiera lumea. /<fr. pérégriner, lat. peregrinare

REFUGIAT ~tă (~ți, ~te) și substantival (despre persoane) v. A SE REFUGIA. ◊ ~ politic persoană care a cerut azil politic într-o țară străină. [Sil. -gi-at] /v. a se refugia

STRĂINĂTATE ~ăți f. 1) Țară, regiune sau loc care se află dincolo de hotarele patriei; țară străină. 2) Mediu în care se află cineva depărtat de familie, de prieteni și de cunoscuți. [G.-D. străinătății; Sil. -stră-i-] /străin + suf. ~ătate

A TRANZITA ~ez tranz. rar (mărfuri, călători în tranzit) A trece printr-o țară străină (fără îmbarcări și debarcări). /<fr. transiter

CONSUL s.m. 1. Fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual în vechea Romă pentru a exercita puterea supremă. ♦ Fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804. 2. Agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină. [< lat., fr. consul, cf. germ. Konsul].

DEBUȘEU s.n. 1. Regiune, țară (străină) care servește ca piață de desfacere a produselor. 2. Debușeul podului = debitul maxim de apă care poate curge pe sub un pod. [Pl. -uri. / < fr. débouché].

EMPORIU s.n. (Ant.) Agenție comercială într-o țară străină. ♦ Mare magazin universal. [Pron. -riu. / < gr. emporion, cf. fr., lat. emporium].

IMIGRARE s.f. Acțiunea de a imigra și rezultatul ei; stabilire într-o țară străină; imigrație. [< imigra].

TRANZIT s.n. Trecere (fără staționare) de mărfuri sau de persoane printr-o țară străină; scutire de taxe vamale acordată de un stat unor mărfuri care trec prin teritoriul său în altă țară; tranzitare. ◊ Bilet de tranzit = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sunt în trecere prin țară; drum de tranzit = drum public care ocolește localitățile; în tranzit (despre călători, vagoane etc.) = în trecere. ♦ Trecere a unui material organic printr-un organ. ♦ (În telefonie și radiofonie) Operația de recepționare a unei convorbiri sau a unui mesaj și de retransmitere a lui la un alt post. [Pl. -turi, -te. / < fr. transit, it. transito, cf. lat. transitus – trecere].

COLONIE¹ s. f. 1. (ant.) cetate-oraș întemeiată de o altă cetate sau de un alt stat pe teritoriul unei țări străine, cu scopuri comerciale. 2. teritoriu, țară lipsită de independență politică și economică, sub dominația unui stat imperialist (metropolă); posesiune (2). 3. grup de persoane de aceeași cetățenie sau naționalitate stabilit într-o țară străină. 4. grup de copii trimiși la odihnă într-o stațiune balneoclimaterică. 5. grup de animale superioare sau de plante unicelulare din aceeași specie care duc viață în comun. (<fr. colonie, lat. colonia)

COLONIST, -Ă s. m. f. cel care a părăsit țara, locul său de origine și s-a stabilit într-o țară străină. (<germ. Kolonist)

COLONIE¹ s.f. 1. (Ant.) Cetate sau oraș întemeiat de o altă cetate sau de un alt stat pe teritoriul unei țări străine cu scopuri comerciale. 2. Țară (regiune) lipsită de independență politică și economică, dependentă politic-administrativ de un stat metropolă capitalist. 3. Grup, comunitate aparținînd unei naționalități care s-a stabilit într-o țară străină și menține între membrii săi legături strînse. 4. Grup de copii trimiși la odihnă într-o stațiune balneoclimaterică. 5. (Biol.) Grupare de indivizi din aceeași specie care duc viață în comun. [Gen. -iei. / cf. fr. colonie, it., lat. colonia].

comptoar s.n. (înv.) 1. masă lungă și măsură folosită de negustori; tejghea, tarabă, scrin. 2. birou administrativ, cancelarie. 3. reprezentanță comercială într-o țară străină.

EXPANSIONISM s.n. Politică agresivă de exercitare a influenței politice și economice asupra unor țări străine în vederea acaparării prin forță de noi teritorii, noi colonii și piețe de desfacere. [Pron. -si-o-. / < fr. expansionnisme].

EXTRANEITATE s.f. (Liv.) 1. Caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic, necesitînd aplicarea unei alte legi. 2. Situația juridică a cuiva care se află într-o țară străină. [Pron. -ne-i-. / cf. fr. extranéité].

FACTORIE s.f. (Rar) Agenție a unei case comerciale europene într-o țară străină, în special în colonii. ♦ (Rar) Punct pentru cumpărarea vînatului de la vînători și pentru aprovizionarea acestora cu unelte, materiale etc. în regiunile nordice depărtate. [Gen. -iei. / cf. fr. factorerie, germ. Faktorei].

IMIGRA vb. I. intr. A se stabili într-o țară străină, părăsind țara de origine. [Cf. fr. immigrer, lat., it. immigrare].

NUNȚIATURĂ s.f. Reprezentanță diplomatică a Vaticanului într-o țară străină. ♦ Localul acestei reprezentanțe. ♦ Calitate, funcție de nunțiu. [Pron. -ți-a-, var. nunciatură s.f. / < germ. Nuntiatur, it. nunziatura].

NUNȚIU s.m. Prelat-ambasador al papei într-o țară străină. [Pron. -țiu, var. nunciu s.m. / cf. germ. Nuntius, it. nunzio < lat. nuntius – mesager].

REZIDENȚĂ s.f. (Jur.) 1. Reședință. 2. Dreptul și starea unei persoane care se stabilește într-o țară străină în calitate de rezident. [Cf. engl. residence, fr. résidence, germ. Residenz, lat. residentia].

TRANZITA vb. I. tr. A trece printr-o țară străină mărfuri în tranzit. [< fr. transiter].

CONSUL s. m. 1. (în Roma antică) fiecare dintre cei doi magistrați care se alegeau anual pentru a exercita puterea supremă. 2. fiecare dintre cei trei magistrați supremi care au guvernat Republica Franceză între 1799 și 1804. 3. agent diplomatic însărcinat să reprezinte și să apere interesele administrativ-juridice și economice ale țării sale și ale compatrioților săi într-o țară străină. (< lat., fr. consul)

EMIGRA vb. intr. a părăsi propria țară pentru a se stabili definitiv într-o țară străină; a se expatria. (< fr. émigrer, lat. emigrare)

EMPORIU s. n. (ant.) agenție comercială într-o țară străină. ◊ edificiu amenajat pentru operații și tranzacții comerciale. (< lat., fr. emporium)

EXPANSIONISM s. n. politică agresivă de exercitare a influenței politice și economice asupra unor țări străine în vederea acaparării prin forță de noi teritorii, colonii, piețe de desfacere. (< fr. expansionnisme)

EXTRANEITATE s. f. 1. caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic, necesitând aplicarea unei alte legi. 2. situație juridică a cuiva care se află într-o țară străină. (< fr. extranéité)

FACTORIE s. f. agenție a unei case comerciale europene într-o țară străină (în colonii). ◊ punct pentru cumpărarea vânatului de la vânători și pentru aprovizionarea acestora cu unelte, materiale etc. în regiunile nordice depărtate. (< rus. faktoriia)

IMIGRA vb. intr. a se stabili într-o țară străină, părăsind țara de origine. (< fr. immigrant, lat. immigrare)

NUNȚIATURĂ s. f. reprezentanță diplomatică a Vaticanului într-o țară străină. ◊ funcția nunțiului. (< it. nunziatura)

NUNȚIU s. m. prelat-ambasador al Vaticanului într-o țară străină. (< it. nunzio, lat. nuntius)

REZIDENȚĂ s. f. 1. reședință. 2. drept și stare a cuiva care se stabilește într-o țară străină în calitate de rezident (I, 2). (< fr. résidence, germ. Rezidenz)

TRANZIT s. n. 1. trecere de mărfuri sau de persoane printr-o țară străină; scutire de taxe vamale acordată de un stat unor mărfuri care trec prin teritoriul său în altă țară; tranzitare. ◊ totalitatea mărfurilor care trec dintr-o țară în alta prin teritoriul unei alte țări. ♦ bilet de ~ = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sunt în trecere prin țară; în ~ (despre călători, vagoane etc.) = în trecere. 2. trecere a unui tren printr-o stație sau printr-o gară fără alte opriri decât pentru cele strict necesare pentru încrucișări sau schimbări de direcție. 3. trecere a unui material organic printr-un organ. 4. (în telefonie și radiofonie) recepționare a unei convorbiri sau a unui mesaj și retransmitere a lui la un alt post. 5. trecere a unui astru prin fața discului altui astru. (< fr. transit, germ. Transit)

TRIPTIC s. n. 1. (ant.) ansamblu de trei tăblițe prinse între ele cu balamale, care se închideau ca o carte. ◊ tablou din trei părți prinse cu balamale pe care sunt pictați sfinți sau sunt scrise numele donatorilor etc. 2. document din trei foi cuprinzând aceleași indicații, care oferă posibilitatea de a se face mai multe călătorii într-o țară străină. 3. (fig.) ansamblu din trei părți distinctive. (< fr. triptyque)

AMBASADĂ, ambasade, s. f. Reprezentanță diplomatică pe lîngă guvernul unei țări străine, condusă de un ambasador. ♦ Clădire în care e instalată această reprezentanță. ♦ Misiunea sau funcția unui ambasador. – Fr. ambassade.

ACREDITA, acreditez, vb. I. Tranz. 1. A numi un reprezentant diplomatic permanent (ambasador, ministru plenipotențiar) într-o țară străină. ♦ A împuternici o persoană într-o anumită calitate. 2. (Fin.) A crea, a deschide, a pune la dispoziția cuiva un acreditiv. 3. (Rar) A face ca ceva să apară, să devină credibil. – Din fr. accréditer.

elenist, -ă, eleniști, -ste s. m. și f. (Sens curent) Specialist în studiul limbii și culturii elenistice; p. gener. specialist în studiul limbii și literaturii grecești. ♦ (Sens biblic) a) Evreu care trăia în țară străină, în afara Palestinei, și care vorbea limba greacă; b) păgân convertit la iudaism, care primea tăierea-împrejur (circumciziunea). – Din fr. helléniste, germ. Hellenist.

factoríe s.f. Punct de schimb, agenție a unei case comerciale europene într-o țară străină, în ținuturile nordice izolate, în colonii etc. în care se cumpără produse locale în schimbul altor produse. ♦ spec. Punct pentru cumpărarea vînatului de la vînători și pentru aprovizionarea acestora cu unelte, materiale etc. în regiunile nordice depărtate. • pl. -ii. g.-d. -iei. / rus. факmорuя; cf. fr. factoreríe, germ. Faktorei.

agențíe s.f. 1 Întreprindere comercială specializată care exercită funcția de intermediar în diverse tratate de afaceri, angajamente etc. ◊ Agenție imobiliară = întreprindere, societate comercială care se ocupă cu vînzarea, cumpărarea și închirierea imobilelor și a terenurilor. ♦ (și agenție de presă) Instituție care culege informații din toate domeniile, furnizîndu-le presei. O telegramă a agenției de presă a fost publicată imediat. ♦ Întreprindere care oferă un serviciu determinat. ◊ Agenție de voiaj = societate comercială care furnizează diverse servicii privitoare la călătorii și vacanțe, precum vînzări de bilete de călătorie, rezervări hoteliere etc. Biletele de călătorie se procură de la agențiile de voiaj. ♦ (și agenție de bilete) Birou unde se vînd bilete pentru spectacole, concerte etc. Persoanele care au cumpărat bilete sunt rugate să se prezinte la agenție (CA. PETR.) Agenție de publicitate = agenție care se ocupă cu diversele forme de reclamă, pentru a atrage interesul public asupra unui produs, a unei activități, a unei întreprinderi etc. Agenție de investigații v. investigație. Agenție matrimonială v. matrimonial. 2 Reprezentanță, filială sau sucursală a unei instituții sau întreprinderi, care desfășoară o activitate locală, fiind situată în alt punct decît acela în care se află sediul principal, cu o competență teritorială mai largă. 3 Reprezentanță diplomatică; misiune condusă de un agent diplomatic. Agenție economică = reprezentanță a unei țări într-o țară străină, care efectuează operații economice internaționale. 4 Organism public național sau internațional cu caracter social, pedagogic etc. Agenția Internațională pentru Energie Atomică. • pl. -ii. g.-d. -iei. și (înv.) aghențíe s.f. / <it. agenzia, germ. Agentie, lat. agentia, engl. agency.

*exequátur n., pl. tot așa (cuv. care e pers. III sing. a conjunctivuluĭ latin a verbuluĭ éxsequor, „execut”, și care înseamnă să „se execute” și se pron. execŭátur). Autorizare acordată de un suveran unuĭ agent diplomatic orĭ consular străin să exercite în țară funcțiunile care i-s încredințate. Formulă care face executorie o sentență dată în țară străină. Formulă care face executorie o sentență dată de arbitri. – Mulțĭ ignoranțĭ zic exeguatór.

*expedițiúne f. (lat. expedítio, -ónis). Acțiunea de a expedia: expedițiunea uneĭ scrisorĭ, unor mărfurĭ. Întreprindere armată făcută în țară străină: expedițiunile luĭ Traĭan în Dacĭa. Călătorie comercială saŭ științifică: o expedițiune la polu de nord. – Și -íție.

înaintéz v. tr. Merg în ainte: armata a înaintat în țară străină. Fig. Progresez: a înainta în etate, în lucru, în studiŭ. Mă înalț în grad: acest ofițer a înaintat răpede. V. tr. Duc în ainte: Înaintez lucrările. Prezent, adresez: înaintez o hîrtie ministeruluĭ. Fig. Înalț în grad. – Fals avansez (dr. avancer).

HEINLEIN [háinlain], Robert Anson (1907-1988), scriitor american. Romane științifico-fantastice („Revoltă în anul 2100”, „Străin în țară străină”, „Hăul tenebrelor”).

exotic a. adus din țări străine: plante exotice.

exterior a. 1. care e în afară: ornamentele exterioare ale palatului; 2. relativ la țările străine: comerț exterior. ║ n. 1. ceeace-i în afară: exteriorul unui oraș; 2. țările străine: relațiunile noastre cu exteriorul. ║ adv. în afară.

extern a. care apare în afară, care vine din afară: boală externă; Ministru de externe, care regulează raporturile României cu țările străine. ║ m. cel ce nu locuiește în școala unde frecventează cursurile, în spitalul unde face practica.

colonie f. 1. reunire de oameni cari părăsesc țara lor și se duc de s’așează într’altă țară, unde cultivă pământul; fig. colonii de lumi pierdute EM.; 2. țară locuită de o colonie; 3. toți supușii străini dintr’un oraș: colonia franceză din București; 4. așezământ fundat de o națiune într’o țară străină, mai ales într’o altă parte a lumii. Cele trei mari puteri coloniale sunt: Anglia, Franța și Olanda. Coloniile engleze au o populațiune de 220 mil. loc cu 20 mil. kmp. și fac cu Anglia un comerț de 4½ miliarde; coloniile franceze se ridică la vr’o 30 mil., loc. pe o suprafață de 1,8 mil. kmp. și comerțul lor cu Franța e d’aproape 1½ miliard; coloniile olandeze au 28 mil. loc., 2 mil. kmp. și fac cu Olanda un comerț de 200 milioane.

colonizà v. a așeza o colonie întró țară străină.

consul m. 1. unul din cei doi magistrați cari aveau în timp de un an principala autoritate în republica romană; 2. se zice și de cei trei magistrați cari guvernară republica franceză dela 1799 – 1804: Bonaparte fu întâiul consul; 3. agent însărcinat (mai ales în porturi) a reprezenta interesele națiunilor într’o țară străină.

consulat n. 1. demnitate de consul; 2. funcțiune de consul întró țară străină; 3. reședința unui consul; 4. guvernul consular în Franța dela 1799 până la 1804.

imigrà v. a veni să se așeze într’o țară străină.

incursiune f. 1. năvălirea dușmanilor în țara străină spre a o prăda; 2. fig. aplicarea spiritului la subiecte străine studiilor obișnuite.

naturalizà v. 1. a acorda unui străin drepturile de cetățean; 2. a introduce și aclimatiza animale și plante din țări străine; 3. fig. a introduce de aiurea și a face familiare științe, arte, expresiuni.

străinătate f. țară străină: a pleca în străinătate.

străín, -ă s. și adj. (vsl. stranĭnŭ, bg. stranen, străin). Din alt loc (țară, județ, oraș) saŭ din altă societate (popor, familie): un străin, o țară străină, o vorbă străină. Al altuĭa: a pune mîna pe o avere străină. – În vest strein. V. rom. striin (În Ps. S. și Cod. Vor. striiru). Azĭ în Serbia, Ban. Olt. Trans. strin.

străinătáte f. (d. străin). Țară străină: a pleca în străinătate. Străinime: zboară păsările toate de-atîta străinătate (Em.). – În vest stre-.

refugiat a. și m. 1. care a căutat un refugiu într’o țară străină: refugiați politici; 2. se zice în special de protestanții alungați din Franța în 1685 prin revocarea edictului din Nantes.

TAXID, taxiduri, s. n. (Înv.) Călătorie pe care o făceau negustorii (în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfa. ♦ (Concr.) Marfa adusă (din țări străine). – Din ngr. taxídhi.

TRANZIT, tranzituri, s. n. 1. Trecere a unor mărfuri sau a unor persoane dintr-o țară în alta prin teritoriul altei țări; regim vamal special, prevăzând scutirea de taxe pentru mărfurile aflate în această situație. ◊ Bilet de tranzit = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sunt în trecere printr-o țară străină. 2. Trecere a unui tren sau a unui călător printr-o stație sau printr-o țară cu efectuarea opririlor numai pentru schimbări de direcție și încrucișări. 3. (În sintagma) Tranzit digestiv = drum parcurs de alimente prin tubul digestiv din momentul introducerii lor în gură până la absorbția elementelor asimilabile și eliminarea resturilor. – Din fr. transit.

RAID, raiduri, s. n. 1. Incursiune rapidă de nave sau de avioane făcută (individual sau în grup) în spațiul unei țări străine, în scopuri militare. 2. Deplasare de avioane, de nave pe un itinerar prestabilit, în scopul unor recunoașteri, al unor cercetări științifice etc. 3. (În sintagma) Raid-anchetă = anchetă pe o anumită temă efectuată în diferite întreprinderi, localități etc. – Din fr. raid.

REZIDENȚĂ, rezidențe, s. f. 1. Reședință, sediu, domiciliu. 2. Dreptul și starea persoanei care se stabilește într-o țară străină ca rezident (2). – Din it. residenza, fr. résidence, germ. Residenz.

EMPORIU, emporii, s. n. Târg, port, agenție comercială în țară străină. – Din fr. emporium, ngr. empórion.

NUNȚIU, nunții, s. m. (În sintagma) Nunțiu papal (sau apostolic) = reprezentant diplomatic permanent al Vaticanului într-o țară străină (cu rang de ambasador) și în același timp pe lângă biserica națională (de obicei cu rang de arhiepiscop). [Var.: nunciu s. m.] – Din it. nunzio, lat. nuntius. corectat(ă)

MISIUNE, misiuni, s. f. 1. Însărcinare, împuternicire dată cuiva, sarcină de a face un anumit lucru. 2. Grup de persoane (oficiale) trimis într-o țară străină cu un anumit scop (de obicei diplomatic); delegație. ◊ Misiune diplomatică = oficiu sau reprezentanță diplomatică cu grad de ambasadă sau de legație, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar. 3. Acțiune de propagare a creștinismului în țări cu altă religie dominantă; (cu sens colectiv) preoți trimiși într-o astfel de acțiune; p. ext. numele centrului religios de misiune (3). 4. Rol, rost, datorie, menire. [Pr.: -si-u-. – Var.: (înv., 1) misie s. f.] – Din fr. mission, lat. missio, -onis.

AMBASADĂ, ambasade, s. f. Reprezentanță diplomatică pe lîngă guvernul unei țări străine, condusă de un ambasador. ♦ Clădire în care e instalată reprezentanța diplomatică. ♦ Misiunea sau funcția unui ambasador. [Ion Tăutul] dobîndi favorul lui Ștefan cel Mare, domnul Moldovei, care îi dete logofeția cea mare, ministerul cel mai însemnat al țării, și îl întrebuință în mai multe ambasade. BĂLCESCU, O. I 81.

DEBUȘEU, debușeuri și debușee, s. n. Regiune, loc, țară (străină) unde producătorii (considerați în mod individual sau colectiv) își pot desface ușor și pe scară mare produsele. Victoriile armatelor populare din China au dat astfel o puternică lovitură imperialismului mondial, lipsindu-l de un vast debușeu unde să poată fi plasate tot felul de investiții. CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 158, 3/5.

EMIGRAT, -Ă, emigrați, -te, s. m. și f. Persoană care a plecat din patria sa și s-a stabilit într-o țară străină, forțat de anumite împrejurări politice, economice etc.; expatriat. A călcat legea, forțînd ușa închisorii, în calitatea de membru al comitetului, ca să ajute un emigrat. CAMIL PETRESCU, T. II 583. În... această societate de emigrați și de localnici, două persoane numai îmi făcură o întipărire neștearsă. NEGRUZZI, S. I 218.

EXIL, exiluri, s. n. Pedeapsă aplicată altădată pentru delicte politice și care consta în izgonirea unui cetățean pentru totdeauna sau pentru un timp limitat din țară sau din localitatea în care trăia (v. surghiun, expulzare); p. ext. îndepărtare voluntară a cuiva din propria țară sau localitate, pentru a scăpa de o prigoană (v. expatriere); situație în care se afla cel surghiunit sau expatriat. În crud exil, pribeag prin țări străine. Visai atunci o vastă trilogie. TOPÎRCEANU, B. 89. Tu, coruptor infame... și tu, nenorocită, Exilul veșnic fie al vostru crunt martir! ALECSANDRI, T. II 382.

EXPANSIONISM s. n. Politică agresivă, imperialistă, de exercitare a influenței politice și economice asupra unor țări străine, cu scopul de a acapara prin forță noi teritorii, colonii și piețe de desfacere. – Pronunțat: -si-o-.

EXPATRIA, expatriez, vb. I. Refl. A-și părăsi țara (vremelnic sau pentru totdeauna) stabilindu-se într-o țară străină; a emigra. S-au mirat cei ce mă cunoșteau că nu m-am expatriat. M. I. CARAGIALE, C. 106. – Pronunțat: -tri-a.

EXPATRIAT, -Ă, expatriați, -te, adj. Care și-a părăsit țara (vremelnic sau pentru totdeauna) stabilindu-se într-o țară străină; emigrant. ◊ (Substantivat) Bucureștii... se lasă a fi dorit pînă la 10 aug... Cam prea mult pînă atunci, pentru un expatriat așa de sentimental. CARAGIALE, O. VII 12. – Pronunțat: -tri-at.

EXTERIOR², -OARĂ, exteriori, -oare, adj. (În opoziție cu interior, central) Care este în afară de (sau pe din afară), aflat dincolo de o limită; extern. Tehnicienii agricoli din serviciile centrale și exterioare vor fi mobilizați la munca de îndrumare a gospodăriilor agricole de stat, gospodăriilor agricole colective, S.M.T. și a întregii țărănimi muncitoare. REZ. HOT. I 269. Se oprește un moment la ușa exterioară. ARGHEZI, P. T. 133. De cadrul exterior al iubirii se îngrijește... puțin. GHEREA, ST. CR. I 238. ◊ (Adverbial) Turnătorul e văzut exterior, fizic, fără vreo indicație asupra a ceea ce gîndește el despre munca sa. CONTEMPORANUL, S. ii, 1950, nr. 178, 4/3. ◊ Comerț exterior = relațiile de schimb economic ale unei țări cu țările străine.

DEVIZE s. n. pl. Efecte de comerț (cambii, cecuri) emise în valută străină și servind ca mijloc de plată în relațiile comerciale internaționale; moneda unei țări străine.

HOTAR, hotare, s. n. 1. Linie de demarcație care desparte o țară de alta (v. graniță, frontieră), o proprietate de alta (v. hat, răzor, mejdină) sau un sat, un oraș de altul. Gonașii îi ajunseră tocmai cînd treceau hotarul. NEGRUZZI, S. I 158. Punea hotar pămîntului dăruit culmele dealurilor. id. ib. 273. Săi, Ștefane, la hotare, C-a intrat sabie-n țară. ALECSANDRI, P. P. 170. ◊ Loc. adv. Peste (sau dincolo de) hotar (sau hotare) = în țară străină. Un frate mai mare m-a luat cu el peste hotare... A murit bădița, ș-am rămas singur pe lume. SADOVEANU, O. VII 22. A să ne scoată leșii din țara noastră, bădică, și să ne ducă robi peste hotar. ALECSANDRI, T. II 34. Floare albă din păhar, Badea mi-i peste hotar. HODOȘ, P. P. 46. 2. Fig. Limită, margine, capăt. Mănia grădinarului trecu orice hotare. ISPIRESCU, L. 152. La cel ce în carcere plînge amar Și blestemă cerul și soartea, La neagra-i durere îi pune hotar. EMINESCU, O. I 11. Frunză verde oțetar, Cîntă cucul în stejar, Să pui grijilor hotar. BELDICEANU, P. 95. ◊ (Rar) Hotarul vederilor = orizont. Peste întinderile de la hotarul vederilor jucau valurile apei morților. SANDU-ALDEA, U. P. 57. ◊ Loc. adj. Fără (de) hotar = nesfîrșit, nemărginit. În noaptea fără de hotar Mișcăm într-una, Aproape în zadar. CAMIL PETRESCU, V. 17. 3. Moșie, proprietate (mare); p. ext. regiune, țară, ținut. De cîteva zile văzuse destule și auzise de asemeni, ca să se convingă că toate în acest hotar... au o pulsație proprie. SADOVEANU, Z. C. 72. S-au iscat mărturii precum că noi de ani de zile împingem vitele noastre la pășune pe hotarul Murgenilor. id. O. VII 104. Iar la ospăț! Un rîu de vin! Mai un hotar tot a fost plin De mese. COȘBUC, P. I 57. Acum sîntem în hotarul tatii. RETEGANUL, P. III 16. ♦ (Transilv.) Teritoriul (cu pămînt arabil, pășuni, păduri etc.) al unei comune. Satul părea mititel... Hotarul însă se întindea atît de mare, încît Ion nu se mai sătura privindu-l. REBREANU, I. 50. – Pl. și: (regional) hotară (EMINESCU, O. IV 111).

CONSUL, consuli, s. m. 1. Agent diplomatic însărcinat într-o țară străină cu apărarea intereselor, mai ales comerciale, ale unui stat sau ale cetățenilor acestuia. Cornului... știa să explice cele mai subtile chestiuni. BART, E. 87. Îndată a apărut o barcă mare venind către noi, era caimacamul întovărășit de patru senatori... și de vreo zece consuli. GHICA, S. 384. 2. (În republica romană) Fiecare dintre cei doi magistrați, aleși anual, care dețineau puterea executivă.

IMIGRA, imigrez, vb. I. Intranz. A veni să se așeze într-o țară străină, părăsindu-și țara de origine (de obicei silit de împrejurări economice sau politice).

IMPERIALĂ, imperiale, s. f. Etaj (acoperit sau nu) al unor vehicule de transport în comun (în special la autobuze) în unele țări străine.

INTELIGENȚĂ, inteligențe, s. f. 1. Calitatea celui inteligent, facultatea de a înțelege (ușor și bine), de a pricepe (just), de a cunoaște; deșteptăciune. V. minte, pricepere. Adesea inteligența lui elastică, generoasă prin rezerva și cumpănirea ei, făcea impresia acelor tablouri cu perspective mari, adînci, pierdute, ce par a nu mai avea sfîrșit. VLAHUȚĂ, O. AL. II 11. Cunoștințele dobîndite, neputîndu-se grupa împrejurul unei idei predomnitoare... lasă numai oarecare idei nestatornice, mai adesea pernicioase pentru inteligență și moralitate. ODOBESCU, S. II 63. 2. (Învechit) Totalitatea intelectualilor, intelectualitate. Inteligența romînă geme în temniți sau se rătăcește pribeagă prin țări străine, persecutată din toate părțile de inimicii libertății. BOLLIAC, O. 224.

CUNOAȘTE, cunosc, vb. III. 1. Tranz. A lua cunoștință în mod just de obiectele și fenomenele înconjurătoare, reflectate în conștiință; a stabili în chip obiectiv relațiile dintre fenomene, a le da o interpretare conformă cu adevărul. [Filozofia materialistă] arată că nu există decît lumea percepută prin simțuri, că lumea este materia în mișcare, că lumea exterioară pe care o cunoaștem cu toții și fiecare dintre noi, fizicul, e singura realitate obiectivă. LENIN, MAT. EMP. 244. Dacă lumea poate fi cunoscută și cunoștințele noastre despre legile dezvoltării staturii sînt cunoștințe autentice, care au însemnătatea unui adevăr obiectiv, urmează că viața socială, dezvoltarea societății, poate fi de asemenea cunoscută, iar datele științei asupra legilor de dezvoltare a societății sînt date autentice, care au însemnătatea unor adevăruri obiective. STALIN, PROBL. LEN. 561. 2. Tranz. A avea sau a dobîndi cunoștințe (temeinice) pe baza studiului, cercetării, experienței. Partidul proletariatului, dacă vrea să fie un adevărat partid, trebuie să cunoască, înainte de toate, legile de dezvoltare a producției, legile de dezvoltare economică a societății. STALIN, PROBL. LEN. 568. ◊ (Cu sens lipsit de adîncime filozofică) Dar dumneaei nu cunoaște că toate animalele... nu se ating de brîndușa de toamnă. SADOVEANU, N. F. 35. Se vede că ești străin și nu cunoști locurile pe aici. CREANGĂ, P. 202. De copil, Alexandrescu cunoștea poeții greci vechi și moderni. GHICA, S. A. 133. Cunosc urmările acestei grozave patimi. NEGRUZZI, S. I 45. ◊ Absol. Eu cunosc bine pe-aici și poate mai încolo să ai nevoie de unul ca mine. CREANGĂ, P. 199. 3. Tranz. (Cu privire la persoane) A ști cine este, a identifica, a recunoaște, a fi făcut cunoștință (personală). A cunoaște pe cineva din vedere. A cunoaște pe cineva personal. ▭ Toți vor să te cunoască, caută să vii pe la noi. DAVIDOGLU, M. 25. Nu-l cunoaște pe tata. Spune și el după noi, bătînd din palme: tata, vine tata – însă habar n-are cine-i... SAHIA, N. 48. Mă cunoșteau vecinii toți- Tu nu m-ai cunoscut. EMINESCU, O. I 191. Mă duc în țări străine, Unde nu cunosc pe nime. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. (Refl. reciproc) Umblînd el razna... se cunoscu cu Pan, un zeu pădurean. ISPIRESCU, U. 107. D-apoi chitești dumneata că nu ne cunoaștem noi cu Ștefan a Petrei? CREANGĂ, A. 58. ◊ (Urmat de o completivă directă) Cu toate că o cunoscuse că-i stăpîna lui... se repezi cel dinții cu bîta. CAMILAR, TEM. 63. ◊ (Cu privire la obiecte) Ești și d-ta ca Cresus, care nu-și cunoștea averile. ALECSANDRI, T. I 288. ◊ (Cu privire la stări, situații, împrejurări, sentimente) Nu cunoști ce va săi zică prietenii de petrecere. CARAGIALE, O. III 61. O simțire pe care n-o cunoscuse niciodată. EMINESCU, N. 71. Apoi, cumetre, dacă cunoști rău, de ce nu fugi de el? ALECSANDRI, T. 1539. ◊ Expr. A nu cunoaște moarte = (despre obiecte) a fi trainic, durabil; (despre persoane) a lăsa o amintire neștearsă. Noi nu avem nici timp, nici loc Și nu cunoaștem moarte. EMINESCU, O. I 177. A-și cunoaște (sau a nu-și cunoaște) lungul nasului = a-și da sau a nu-și da seama de ce i se cuvine. Vru... să-i arate că nu-și cunoaște lungul nasului. ISPIRESCU, U. 109. A face cunoscut cuiva (ceva) = a aduce la cunoștința cuiva, a da de știre, a avertiza, a preveni. Măria-sa regele Poloniei, mare ducă de Lituania... vă face cunoscut ca să vă închinați. NEGRUZZI, S. I 172. La acest sfat toți fură de părere și îndemnară pe Mihai ca să țină domnia acestei țări... Spre a face cunoscută împăratului această hotărîre a țării, Mihai îi trimise îndată doi soli. BĂLCESCU, O. II 270. ♦ A avea de a face cu ceva, a fi în deplină cunoștință de cauză. Poporului nostru, care de-a lungul istoriei sale a cunoscut asuprirea turcească, jugul imperialist, grozăviile războiului, îi sînt nespus de scumpe independența și pacea. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 473. 4. Tranz. A ști felul de a fi al cuiva, a avea cunoștință despre caracterul cuiva. Să încerce și, cît îl cunosc, va urca. DAVIDOGLU, M. 16. Nu te uita ca un motan blînd, că te cunosc eu cîte parale faci. SADOVEANU, N. F. 8. Eu nu ți-aș dori vrodată să ajungi să ne cunoști! EMINESCU, O. I 147. ◊ Expr. A cunoaște lumea = a avea experiența vieții. 5. Refl. (Uneori impersonal) A se băga de seamă, a se remarca, a se descoperi, a se distinge. Fiecare strop de apă, cînd pică înapoi la matcă, se face cîte un armean împrejurul lui, și de ce merge se mărește, pînă ce intră iarăși în sînul matcei de unde a ieșit, fără... să se cunoască nici locul unde a picat stropul. ISPIRESCU, L. 34. Casa cea de aramă... era acum toată numai un sloi de gheață și nu se mai cunoștea pe din afară nici ușă, nici ușori, nici gratii. CREANGĂ, P. 255. Nici nu se cunoștea de unde au mîncat și au băut, că doar mîncare și băutură era acolo, nu șagă. CREANGĂ, P. 260. Se părea neastîmpărat, vorbea singur și se cunoștea că meditează vreo nouă moarte. NEGRUZZI, S. I 143. ♦ A avea efect, a nu se întîmpla în zadar. Unde-o pune umărul se cunoaște. DEȘLIU, G. 25. ♦ Tranz. (în expr.) A cunoaște ceva (de pe urma unei împrejurări) = a se alege cu un profit. Nu-s deprins a îmbla cu croșna în spate, din stăpîn în stăpîn, și vreau să cunosc ceva, cînd voi ieși de la dumneata. CREANGĂ, P. 151. 6. Tranz. A recunoaște. [Rîndunica] zbura ca în vis, despicînd aerul în dungi mari, undulate. Din depărtare cunoscu locul. BASSARABESCU, V. 51. Ea i-au mulțumit cu gingășie, cunoscînd într-însul pe Petrea voinicul. SBIERA, P. 23. Dănilă însă a început a-i striga pe nume; și ei, cunoscînd glasul lui, s-au oprit. CREANGĂ, P. 59. N-ai văzut pe dragul meu?- Poate că l-oi fi văzut. Dară nu l-am cunoscut. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 23. (Cu arătarea mijlocului de recunoaștere, introdus prin prep. «după», «de pe», «pe») De pe bici l-am cunoscut. COȘBUC, P. I 93. După năframă și turtă, l-au putut cunoaște ca frate. SBIERA, P. 134. ◊ (Urmat de o completivă directă) A ajunge la concluzia că... Și-l cunosc pe fluierat Că e june ne-nsurat. HODOȘ, P. P. 62. ◊ Refl. pas. Te cunoști de pe cosiță Că ești de-a maică-ta viță. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 249. ♦ A distinge, a deosebi, a recunoaște o persoană (mai rar un lucru) dintre mai multe de același fel. Puse mîna pe una și zise: tu ești! -Ai avut noroc că m-ai cunoscut, că de nu mă cunoșteai, mergeai precum ai venit. RETEGANUL, P. V. 66. Refl. pas. S-a gîndit mult cum să facă ca să se cunoască bine copilul ei din al bucătăresei. RETEGANUL, P. IV 37. Acum chiar nu se puteau cunoaște unul de celălalt. RETEGANUL, P. IV 37. 7. Tranz. (Adesea urmat de o completivă directă) A admite ca adevărat, a nu tăgădui, a recunoaște. Cunosc că ești mai tare decît mine. RETEGANUL, P. IV 16. Însuși învățații Ardealului sînt astăzi uimiți de rodurile și confuzia produsă... cunosc că sistemele [Școlii ardelene] au întrecut hotarul lucrurilor iertate. RUSSO, S. 80. Simt, cunosc, văd că sînt un vinovat nevrednic de iubirea ei. NEGRUZZI, S. I 47. Nu-mi cunosc nici o vină. SEVASTOS, C. 125. ◊ Refl. impers. Se cunoștea că de-abia se ținea să nu rîdă. SADOVEANU, O. VI 246. Nu-i așa că se cunoaște că n-am dormit? CARAGIALE, O. II 214. De pe barbetă și musteți, se cunoștea că era străin. NEGRUZZI, S. I 37. ◊ Refl. (în formă personală, cu sens impersonal) Mă cunosc că-s vinovat. ȘEZ. I 107. 8. Intranz. (Astăzi rar) A-și arăta recunoștința pentru ceva, a răsplăti. Scapă-mă de necaz, și pe urmă o să cunosc și eu. ◊ Tranz. (Complementul indică persoana răsplătită) Dacă mă vei cunoaște bine, apoi să știi că pînă mîne ți-a fi fiica sănătoasă. SBIERA, P. 302. (Complementul indică răsplata oferită) O să-ți cunoască vrun har pentru astea toate. GORJAN, H. I 16. (Complementul indică serviciul adus) Lasă-mă... să mulțămesc întîi ziditorului mieu și apoi mă voi întoarce a cunoaște și facerea ta de bine. DRĂGHICI, R. 21. 9. Tranz. (Cu acuzativ dublu; al doilea complement. se introduce prin prep. «ca», «de»,«drept») A admite calitatea sau titlul cuiva. Toate vietățile pămîntului se temea de dînsul și-l cunoștea ca stăpîn. SBIERA, P. 304. Mihai-vodă... nu voi în nici un chip să-l cunoască [pe Basta] de general-căpitan al țării. BĂLCESCU, O. II 269. 10. Tranz. A-și da seama (din anumite indicii) de ceva, a înțelege, a ști. Nimeni nu cunoaște Ce-i în sufletul femeii. COȘBUC, P. I 72. Fata... își aduse aminte de povețele calului, și cunoscînd viclenia, zise... ISPIRESCU, L. 20. Un bătrîn odinioară sfîrșitul său cunoscînd... Chemă la sine pe fiul său. PANN, P. V. III 112.

MILĂ¹, mile, s. f. (Rar la pl.) 1. Sentiment de compătimire pe care îl deșteaptă suferința sau nenorocirea cuiva. V. îndurare. Tu care nu cunoști pe lume nici mila, nici iubirea, dispari. ALECSANDRI, T. I 437. Suferința îndelungată împietrește inima omului și ucide mila. RUSSO, O. 27. Fugit-am, mîndro, de tine, De trei luni și de trei zile, Să găsesc pace și mile, Că tu rău m-ai fărmecat. ALECSANDRI, P. P. 306. ◊ Loc. adj. și adv. Fără (de) milă = (în mod) nemilos, crud. Sînt de toți ai mei uitată Și de rude fără milă în pustiuri lepădată. ALECSANDRI, P. I 15. Fără milă m-aș junghea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 54. ◊ Loc. adv. Cu milă = cu compătimire, compătimitor. Costea gîndi cu milă: «Nu are curaj să discute». C. PETRESCU, C. V. 94. Nu uita, Făt-Frumos, că pe cît vei fi tu departe, eu oi tot plînge. El se uită cu milă la ea. EMINESCU, N. 13. ◊ Loc. conj. De milă să nu...= de teamă ca nu cumva să... Nu cuteza să calce... pe velințele cele de mare preț... de milă să nu le strice. ISPIRESCU, L. 38. ◊ Expr. (Popular) Fără milă de păcat = fără teamă de a greși. Am putea zice, fără milă de păcat, că era cel mai bun meșter între megieși. ISPIRESCU, la TDRG. De milă = din compătimire. Începu a se boci, de ți se rupea rărunchii de milă. ISPIRESCU, L. 30. Eu o iubesc acum mai mult de milă. NEGRUZZI, S. I 47. ◊ (Fig.) Și frunzele cad de milă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 184. De mila cuiva = din compătimire față de cineva; de jalea cuiva. Grăbit poporul cruci făcea De mila ei, și sta-ngrozit. COȘBUC, P. I 150. Au venit la dînsa o mulțime de vulturi, numai de mila ei și au întrebat-o de ce tînguiește. SBIERA, P. 212. De silă, de milă sau de milă, de silă = vrînd, nevrînd; de voie, de nevoie. De silă, de milă, fu nevoit a mai aștepta încă un an. ISPIRESCU, L. 82. A-i fi milă de cineva = a fi cuprins de compătimire, a compătimi pe cineva. Mi-e milă de mama și nu pot să-i spun nici un cuvînt. SAHIA, N. 51. Fie-ți milă de două suflete nevinovate. CREANGĂ, P. 100. D-tale ți-e milă de mine. NEGRUZZI, S. I 52. Milă mi-e de tine, dar de mine mi se rupe inima, se spune în glumă pentru a arăta că fiecare ține mai mult la el decît la altul. A i se face milă de... = a fi cuprins de compătimire. Mi s-a făcut milă de el și mi-am schimbat vorba. GALACTION, O. I 88. Făcîndu-i-se milă de această nenorocită și struncinată ființă a strigat și sfînta Duminecă o dată din răsputeri și îndată i s-au adunat toate vietățile. CREANGĂ, P. 92. A avea milă de... = a cruța pe cineva, a manifesta grijă față de. Nu avea milă de om nici cît de un cîne. CREANGĂ, P. 247. A simți sau a prinde milă (față de cineva sau pentru cineva) = a se simți înduioșat de suferința cuiva. [Omul] simte milă și pe alții miluiește. CONACHI, P. 288. A-i face cuiva milă sau a provoca mila cuiva = a trezi în cineva sentimentul milei, a-l înduioșa. (Ți-e) mai mare mila = se zice despre cineva care se află într-o stare demnă de compătimit. Gemea copila. Și-apoi plîngea, mai mare mila. COȘBUC, P. I 125. ◊ (Cu privire la o ființă sau la un obiect) Dar mi-i milă de obraz, Că rămîne fript și ars. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 102. Cine nu cruță paraua, nici de galbeni nu-i e milă. se zice despre omul risipitor. 2. (Concretizat) Pomană, milostenie, binefacere. Bătrîna... își trimise copilul chiar la împăratul, ca să ceară ceva milă de la dînsul. BOTA, P. 42. Dăruiește-mi viața, Păsărilă, că te-oi dărui și eu cu milă și cu daruri împărătești, CREANGĂ, P. 268. Dacă Lumînărică ar fi strîns toți banii cîți a împărțit mile... ar fi fost bogat. NEGRUZZI, S. I 253. ◊ Expr. A cere milă = a cerși. Îi învăță baba să-și ia pălăriile din cap... cînd va cere ea milă. RETEGANUL, P. II 38. Și s-a pus Mărcuț în silă Să ceară mereu la milă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 486. (Popular) A-și face milă (de cineva) = a da (cuiva) pomană, a ajuta, a face milostenie. Să vii, bade, și la mine, Ca să-mi fac milă de tine Cu-o cojiță de mălai. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 260. 3. Stare jalnică, vrednică de plîns, în care se află cineva; mizerie. V. nenorocire. Se făcu un rîs de mila lor în toată nunta, ISPIRESCU, L. 40. Harap-Alb [era] înduioșat de mila bietelor păsări. CREANGĂ, P. 246. ◊ (Poetic) Cel bogat e surd la plînsul milei și nenorocirii. DEMETRESCU, O. 38. ♦ Tristețe, melancolie, jale. A răspuns femeia, ridicînd spre noi mila ochilor ei castanii. Las’ că nici nu-s povești; îs dureri ale vieții mele. SADOVEANU, N. F. 69. ◊ Loc. adv. Cu milă = astfel încît îți provoacă milă (1); cu jale, dureros. Trage-o cătană să moară Ș-așa trage de cu milă, Că moare-n țară străină. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 319. Puica mea plînge cu milă. TEODORESCU, P. P. 325. ◊ Expr. A-i plînge cuiva de milă = a-i părea foarte rău de suferința cuiva. [Lupul] a găsit iezii singuri, i-a ucis și i-a crămpoțit, de le-am plîns de milă. CREANGĂ, P. 30. 4. Bunăvoință, bunătate, îngăduință, indulgență. V. dragoste, iubire. Pe slugile cele bune să le răsplătească c-o vorbă de milă – căci la bani și straie se știa că doamna Anastasia e zgîrcită. SADOVEANU, Z. C. 215. Orișiunde te-i duce, să fii supusă, blajină și harnică; căci la casa mea tot ai dus-o cum ai dus-o, c-a mai fost și mila părintească la mijloc! CREANGĂ, P. 286. Că mila de la părinți Anevoi-o s-o mai uiți. TEODORESCU, P. P. 270. ◊ Expr. (Popular) A nu avea sau a nu afla milă (undeva) = a nu găsi bunăvoință (undeva). Străinu-s ca pasărea, N-am milă nicăierea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 207. ♦ (În credințele religioase) Bunăvoință și ajutor pe care dumnezeu îl acordă omului; grație, îndurare divină. Peste cîte multe ți-a dat mila cea bogată, Nimic n-ai. CONACHI, P. 264. ◊ Expr. Unde (sau pe ce) pune el mîna, pune și dumnezeu mila, se spune despre acela căruia îi merg toate din plin. Pe ce punea mîna, punea și dumnezeu mila. ISPIRESCU, L. 209. (Formulă întrebuințată mai ales în limbajul bisericesc) Dumnezeu (sau domnul) să-și facă milă (de cineva sau cu cineva) = dumnezeu să se îndure (de cineva). Dumnezeu cu mila = (apoi) ce-o da dumnezeu. (Mai ales formula cu care încep actele emanate de la domnii țărilor romînești) Prin (cu sau din) mila lui dumnezeu = de la dumnezeu. Mila domnului! = slavă domnului! v. slavă. Mîncarea cam pe sponci, dar apa, mila domnului. CREANGĂ, A. 197. Mila domnului, ne aflăm bine. TEODORESCU, P. P. 172.

MISIUNE, misiuni, s. f. 1. însărcinare dată cuiva, împuternicire, sarcină de a face ceva, delegare; rol, rost, menire. Clasa muncitoare are misiunea istorică de a desființa exploatarea capitalistă și a construi societatea socialistă. REZ. HOT. I 94. Am misiunea grea să-ți comunic rezultatul judecății dumitale. SAHIA, N. 83. Misiunea poeziei este de a întări sufletele prin pictura patimilor, mizeriilor și măririlor umanității. BOLLIAC, O. 64. 2. Grup de persoane trimis într-o țară străină cu un scop special (de obicei diplomatic). 3. (Cu sens colectiv) Preoți trimiși într-o țară spre a propaga religia creștină; p. ext. clădirea și anexele întemeiate de misionari în vederea acestui scop. – Variantă: (învechit) misie (CARAGIALE, O. I 107, BĂLCESCU, O. II 10) s. f.

ÎNSTRĂINAT, -Ă, înstrăinați, -te, adj. 1. Îndepărtat, plecat de acasă în altă localitate sau într-o țară străină; expatriat, exilat. Nicolaie Bălcescu a murit, înstrăinat de prea iubita și prea dorita sa țeară. ODOBESCU, S. III 489. Inima noastră amar te plînge, O! dulce frate înstrăinat! Martir iubite a libertății. ALECSANDRI, P. A. 74. ♦ (Despre locuri sau țări) Străin; p. ext. neprietenos, neprimitor, neospitalier. De pe-aceste locuri eu Nu m-aș duce niciodată, Căci în țară-nstrăinată Știu că plînge-voi mereu. COȘBUC, P. II 169. 2. Depărtat, izolat. Se închise în sine, înstrăinat și negru de întristare. DUMITRIU, N. 92. Pare supărată pe tine, în orice caz rece, înstrăinată și spune că ați fost prieteni. DEMETRIUS, C. 41. – Pronunțat: -stră-i-. – Variantă: înstreinat, -ă (IOSIF, PATR. 12) adj.

NĂVRAP, năvrapi, s. m. (Învechit și arhaizant) Soldat călare dintr-un detașament trimis în țară străină să prade; năvălitor. Călărimea boierilor a trecut cu flamurile fîlfîind la năvrapii împărăției. SADOVEANU, N. P. 12.

NEÎNCETAT, -Ă, neîncetați, -te, adj. Care nu încetează, nu se oprește, nu se întrerupe (niciodată); necurmat, continuu. Călătoria-ți lungă prin țările străine, Cu-atîte cheltuiele și trudă nencetată, Se-ncheie într-aceasta. NEGRUZZI, S. II 190. ◊ (Adverbial) Fumul cel vînăt, roșia ceață Crește, se-ntinde neîncetat. BELDICEANU, P. 60. – Scris și: nencetat.

NUNȚIATURĂ, nunțiaturi, s. f. Reprezentanță diplomatică a Vaticanului într-o țară străină; localul unde se află această reprezentanță. ♦ Funcția nunțiului. – Pronunțat: -ți-a-. – Variantă: nunciatură s. f.

NUNȚIU, nunții, s. m. Reprezentant diplomatic al Vaticanului într-o țară străină. La unsprezece și jumătate vine eminența-sa nunțiul papal. VORNIC, P. 104. – Variantă: nunciu (BĂLCESCU, O. II 267) s. m.

PEREGRIN, peregrini, s. m. Pelerin. V. hagiu. Asemenea fîntînilor ce deșteaptă arsura setei peregrinului, cupa spumîndă învioșează și strălucește amorul. NEGRUZZI, S. II 47. ◊ Fig. Peregrini cucernici... veneram în vechi palate și biserici capodopere auguste, ne pătrundeam de suflul trecutului contemplîndu-i vestigiile sublime. M. I. CARAGIALE, C. 39. ♦ Călător (prin țări străine).

TAXID, taxiduri, s. n. (Învechit) Călătorie pe care o făceau negustorii (de obicei în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfă. Toți negustorii plecați... se și-ntorseseră de la taxid, fiecare cu încărcătura lui. CARAGIALE, O. III 39. Să facem un taxid în alte țări. GORJAN, H. I 36. ♦ Cantitate de marfă (de obicei adusă din țări străine). Am desfăcut astăzi taxidul de marfă ce am primit de la Țarigrad. FILIMON, C. 210.

POGHIAZ, poghiazuri, s. n. (Regional; și în forma podghiaz) 1. (În expr.) În poghiazuri = fără rost; rătăcind în voie, hoinărind de colo-colo. După ce-ai purtat ciubotele... umblînd toată ziua în podghiazuri și le-ai scrombăit pe la jocuri și prin toate corhanele și coclaurile, acum ai vrea să-ți dau și banii înapoi? CREANGĂ, A. 106. Se duc în poghiazuri. ȘEZ. XIX 12. ◊ Fig. Strînge-ți gîndurile acasă, nu le mai lăsa-n poghiazuri. VLAHUȚĂ, P. 23. 2. (Arhaizant) Unitate militară trimisă într-o țară străină ca să prade; ceată de jefuitori. Sărăciți și prigoniți de poghiazuri și buclucuri de pradă, se îngrețoșau și moldovenii de asemenea viață. SADOVEANU, N. P. 5. Să fie vreun podghiaz leșesc care pîndește asta? N-aș crede; hotarele măriei-sale sînt bine păzite. id. F. J. 529. – Variantă: podghiaz s. n.

TRANZIT, tranzituri, s. n. Trecere fără oprire, de mărfuri sau de persoane, printr-o țară străină; situația vamală a mărfurilor care, trecînd fără oprire printr-o țară străină, sînt scutite de vamă. ◊ Bilet de tranzit = autorizație scrisă privind scutirea de vamă a unor mărfuri care sînt în trecere printr-o țară. De răspunde că are să-l exporte, capătă bilet de tranzit. I. IONESCU, P. 153.

TRANZITA, tranzitez, vb. I. Tranz. A transporta printr-o țară străină mărfuri în tranzit.

PRIBEAG, -Ă, pribegi, -e, adj. 1. Rătăcitor din loc în loc, care nu este nicăieri statornicit, așezat. Și de dorul ei lăsat-a doi părinți, și-apoi pribeag Rătăcit-a zi și noapte peste țări. COȘBUC, P. II 138. El vede... că tot ce-i mai rămîne să facă e să plece pribeag în lume. GHEREA, ST. CR. II 175. Decît catană-n șireag, Mai bine-n codru pribeag. ALECSANDRI, P. P. 294. ◊ Fig. Ostenit din aripi bate, Ca un vis pribeag, un graur. GOGA, P. 64. Și din gură-n gură-acum Umblă doina cea pribeagă. Iară azi o chită toți, De răsună țara-ntreagă. IOSIF, V. 114. Și nu mă-ntrebi ce plîns nebun Am plîns de-atunci? O, cum s-adun în vorbe-atîta gînd pribeag Și cum să-ncep. COȘBUC, P. I 284. ◊ (Substantivat) Cei doi pribegi se întorceau pe cărare cu donițile și căldările de apă, fîșîind cu opincile prin țărîna aspră. SADOVEANU, P. M. 272. De-ar ocoli cu anii pămînturile toate, Să fugă de el însuși nici un pribeag nu poate. CERNA, P. 69. Primiți la vatra voastră Să hodinească și pribeagul. IOSIF, PATR. 55. 2. Refugiat, băjenar, fugar, emigrant. Domnița Magda și-a purtat lumina ochilor ei prin țări străine și pribeagă a rămas pînă la mormînt. SADOVEANU, O. VII 172. Boierii, care cei mai mulți erau încuscriți cu polonii și cu ungurii, se supărară și, corăspunzîndu-se cu boierii pribegi, hotărîră pieirea lui. NEGRUZZI, S. I 144. ◊ (Substantivat) Sînt Tudor, feciorul lui lonașcu. răspunse mișcat Șoimaru; dintre toți pribegii, eu singur mă întorc înapoi. SADOVEANU, O. VII 61. El cu domnul se-nvrăjbea Și călare pribegea Pe drumul Bugeacului, Scăparea pribeagului. ALECSANDRI, P. P. 179. ◊ (Rar, urmat de determinări care exprimă motivul pribegiei) Pribegi de bir și clacă, Copii fără noroc, Tu-i strîngi în codru noaptea Sub brazi pe lîngă foc. COȘBUC, P. I 217. 3. Singur, izolat, răzleț. Prin cîteva spărturi de nori de-abia se zărea cîte o stea pribeagă. La TDRG. Mari pietroaie sure și murgi, unele grămădite la un loc... altele răsipite prin livezi ca vacile cînd pasc pribege. ODOBESCU, S. M. 195. – Variantă: (regional) pribag, -ă (COȘBUC, P. I 48, NEGRUZZI, S. I 57) adj.

TRILOGIE, trilogii, s. f. Serie de trei opere literare (mai ales dramatice), care formează o unitate, avînd personaje comune și reprezentînd trei momente succesive din viața acestora. [Delavrancea] ne dă frumoasa lui trilogie: Apus de soare, Viforul și Luceafărul. SADOVEANU, E. 158. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie. TOPÎRCEANU, B. 89.

PRINDE, prind, vb. III. I. 1. Tranz. A lua, a apuca (ceva) cu mîna, cu ajutorul unui instrument etc. Prinde cu cleștele bucata roșie de fier. SADOVEANU, O. I 391. Iar tinerele-i plete de peste umeri cad Pe piept, și ea le prinde mănunchi în alba-i mînă. COȘBUC, P. I 52. ◊ Fig. Ici în vale, colea-n vale Sună-un glas duios cu jale, Glas frumos de fată-mare, Bujor prinde-o sărutare. ALECSANDRI, P. P. 156. ◊ (Cu determinări introduse prin prep. «de» și arătînd partea de care se apucă) M-a prins de braț și m-a cuprins Să mă sărute-n drum. COȘBUC, P. I 94. (Intranz.) Cheamă pe zînă și-i zice: «prinde c-o mînă de această parte de crăpătură și cu cealaltă mînă de ceea parte». SBIERA, P. 36. ◊ Expr. A prinde foc cu gura = a face tot posibilul pentru a izbuti. Eu, de-am avut un singur ban, L-am împărțit cu tine; Și tu cu gura foc prindeai Să-mi dai ajutorare. COȘBUC, P. I 77. (Parcă) a prins pe dumnezeu de (un) picior, se zice cînd cineva are o bucurie mare, neașteptată. Să fi văzut bucuria bătrînului, gîndeai că a prins pe dumnezeu de picior, așa era de voios. RETEGANUL, P. V 11. I s-a părea c-a prins pe dumnezeu de-un picior cînd te-a vedea acasă. CREANGĂ, O. A. 125. (Rar) A-l prinde pe cineva sau (intranz.) a-i prinde cuiva mîna (la ceva) = a se pricepe la ceva, a fi îndemînatic. După ce... mai crescu băiatul și începuse să-i prinză mîna la mai multe lucruri, nevoia îl învăță să facă brînză, jintiță, unt. POPESCU, B. IV 41. Acesta este un om din felul acelora de care se zice: îl prinde mîna la toate. BOLINTINEANU, O. 337. (Refl.) A se prinde (cu cineva) de piept V. piept. ♦ (Cu complementul «loc», p. ext. «slujbă», «dregătorie») A ocupa, a reuși să apuci. Toți alergau gîfîind întrecîndu-se pentru a prinde cîte un loc mai bun de unde să vadă acostarea vaporului. BART, E. 75. Au venit alții mai înainte și au prins toate locurile bune ale diligenței. La TDRG. Pe urs l-au fost ales nazîr peste priseci, Deși s-ar fi putut un alt oricare fie Să prindă o așa cam grea dregătorie. DONICI, F. 60. ♦ (Mai ales despre animale) A apuca cu gura, cu dinții, cu ghearele; a înhăța. Îndată săriră cînii, unul o prinse de grumazi, altul de picioare și altul de mîni. RETEGANUL, P. XV 58. Racu îl prinde de degete și îl strînge cît ce poate. ȘEZ. I 280. ◊ Intranz. Prinse cu dinții de piele s-o mai întindă. Cum prinse, cum nu prinse, destul că-i scăpă pielea dintre dinți. RETEGANUL, P. I 58. ♦ A fixa imobilizînd. Îngheață zdravăn și apa din băltoagă și prinde coada ursului ca într-un clește. CREANGĂ, O. A. 296. 2. Tranz. Fig. A percepe; a cuprinde (cu ochii, cu urechea, cu mintea). Încerca, în vîrfurile picioarelor, să privească peste umărul oamenilor și să prindă o vorbă, să înțeleagă. DUMITRIU, N. 9. Din creasta dealului, mai departe, cît poți prinde cu privirile, cîmpuri, nesfîrșite cîmpuri. STANCU, D. 20. De sus, din postul său de observație... prindea orice mișcare. BART, E. 54. ◊ Absol. Între timp, enervat... am căutat să prind cu urechea. CAMIL PETRESCU, U. N. 108. ◊ (Complementul instrumental devine subiect) În curînd urechile îi prinseră zgomote de pași ușori. MIHALE, O. 505. Ochii lui, cerniți de truda vîrstei, umezi de aduceri-aminte și căinți, prinseră mișcarea grăbită și furișată în același timp. SADOVEANU, O. VIII 237. Cîmpii frumoase, împrejurate de munți verzi, se întindeau mai mult decît putea prinde ochiul. RUSSO, O. 24. ◊ (Intranz., în expr.) A prinde de veste = a băga de seamă (din timp); a-și da seama. N-am prins de veste cînd s-a topit vara și cînd au coborît cele dintîi vînturi reci, purtînd peste miriști întîii nori de toamnă. C. PETRESCU, S. 119. Dușmănit vei fi de toate, făr-a prinde chiar de veste; N-avem oști, dară iubirea de moșie e un zid Care nu se-nfiorează de-a ta spaimă, Baiazid. EMINESCU, O. I 147. Unii însă... prinseră mai dinainte de veste și fugiră în Ardeal, căutînd acolo scăparea vieții lor. ODOBESCU, S. I 425. ◊ (Regional) A-i prinde (cuiva) de veste (sau de știre) = a observa pe cineva, a-și da seama de prezența cuiva, de gîndurile sau sentimentele cuiva. Abia le prinzi de veste Cînd vin. BOLLIAC, O. 89. Mîndra mea s-a măritat Inima mi-e friptă, arsă! Maica de veste mi-a prins, Și din gură-așa mi-a zis: – Dragul meu, nu fi așa, Că mai sînt fete ca ea! BIBICESCU, P. P. 17. 3. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. «de» sau «în») A se apuca de... (pentru a se sprijini); a se agăța, a se atîrna, a se anina. Atunci am întins mîinile și m-am prins de cineva. SAHIA, N. 78. Văzînd biata copiliță malul, s-au prins de niște crengi ce spînzura în apă, și au ieșit la uscat. SBIERA, P. 297. Peste capul blond al fetei zboară florile ș-o plouă... Ea se prinde de grumazu-i cu mînuțele-amîndouă. EMINESCU, O. I 154. (Tranz.) Cu mîinile prinse în balustradă, cu genunchii îndoiți, îmi țiu echilibrul. BART, S. M. 16. ◊ Expr. (Rar) A se prinde cu mîinile de vatră = a începe să se chivernisească, a se înstări. N-avea cine să-i îngrijească de casă și de vitișoare cum trebuie. Numai dă! ce să facă bietul om? Cum era să se întindă mai mult, că de-abia acum se prinsese și el cu mînele de vatră. CREANGĂ, P. 140. 4. Refl. A se lua de mînă cu alții pentru a face o horă, pentru a dansa; a-și face loc între dansatori, luîndu-se de mînă cu ei; p. ext. a intra pentru prima dată în horă, a începe să umble la horă. Cînd o fată sau un băiat s-au prins în horă, capătă îngăduință de a se duce singuri la bîlci. STANCU, D. 394. Trei pași la stînga linișor Și alți trei pași la dreapta lor; Se prind de mîni și se desprind, Se-adună cerc și iar se-ntind Și bat pămîntul tropotind În tact ușor. COȘBUC, P. I 57. Fetele se prind roată, iar în mijlocul horei, vornicelul și cu gazda frămîntă pămîntul. SEVASTOS, N. 77. Dacă te prinzi în horă trebuie să joci (= dacă te apuci de o treabă, trebuie s-o duci pînă la capăt). 5. Tranz. A cuprinde pe cineva cu mîinile, cu brațele. V. îmbrățișa. Îl prinsei în brațe și strigai: – Ioane, frate Ioane! nu mă cunoști? SADOVEANU, O. I 420. S-apropie de fată, o prinde pe furiș, S-apleacă, o sărută și piere prin tufiș. COȘBUC, P. I 52. El s-așază lîngă dînsa și o prinde de mijloc, Ea șoptește vorbe arse de al buzelor ei foc. EMINESCU, O. I 80. ◊ Refl. reciproc. Și ieșind pe ușă iute, ei s-au prins de subsuoară. Braț de braț pășesc alături... le stă bine laolaltă. EMINESCU, O. I 154. Flăcăii, deodată, Se-ncleaștă de aproape, cu brațele cruciș... se prind de mijloc, în sus, pe rînd. BELDICEANU, P. 63. II. Tranz. 1. A ajunge din urmă (și a pune mîna) pe cineva sau ceva care se mișcă, aleargă; a captura (un fugar, un răufăcător, un inamic). Nu traseră deci, și de prins nu putură să-l prindă. CAMIL PETRESCU, O. II 133. Și grabnic eunucii șe-nșiră, urmărind Ca șerpii prin tufișuri pe Musa-Nin și-l prind. COȘBUC, P. I 53. Era să mă prindă și să mă ucidă leșii. ALECSANDRI, T. II 21. ◊ (Poetic) Se joacă lacul Herăstrău Ca un copil cu-a lui oglindă Și-ncearcă soarele să-l prindă în vii culori de curcubeu. D. BOTEZ, F. S. 45. ◊ (Urmat de determinări arătînd modul capturării) Pasămite împăratul umbla să prindă pe hoț prin viclenie. ISPIRESCU, L. 376. Pe bădița Vasile îl prinsese la oaste cu arcanul, îl cetluiau acum zdravăn și-l puneau în cătuși să-l trimeată la Piatra. CREANGĂ, A. 8. Mult a trebuit pînă l-am prins în laț pe acest călugăr evlavios. EMINESCU, N. 56. (Refl. pas.) Prin streji și prin carauli S-au prins trei oameni străini. TEODORESCU, P. P. 102. (Refl.) Se va prinde singură, aici, la noapte, chiar în cursa ce-mi întinde. DAVILA, V. V. 150. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) ca din oală v. oală. (Rar) A se juca de-a prinde-mă = a se juca de-a prinselea, v. prins¹. Fantastica simfonie, mînată cînd încoace cînd încolo de lunecarea nestatornică a unor valuri de vînt, se juca parcă de-a prinde-mă cu zăpăcitul meu auz. HOGAȘ, M. N. 87. ♦ A înhăța, a capta, a apuca. Prinde mîța șoareci. SADOVEANU, O. I 331. În ziua cea dintîi au prins toată ziua la pește și n-au putut da de mreană. SBIERA, P. 119. Dacă se întîmplă să nu nimerească paserile cu săgeata, ele tot nu scăpau de dînsul; ți le prindea cu mîna din zbor. CREANGĂ, P. 245. Cine gonește doi iepuri nu prinde nici unul (= cine vrea să facă două lucruri deodată nu isprăvește pe nici unul; cine urmărește să cîștige două lucruri deodată le pierde pe amîndouă). Pisica cu clopoței nu prinde șoareci (= cine se laudă cu ce are de gînd să facă nu reușește nimic). 2. A surprinde (pe cineva) asupra unei fapte săvîrșite pe ascuns; a descoperi că cineva a săvîrșit o faptă nepermisă; a afla, a da de gol. Spînul răpede își ațintește privirile asupra lui Harap-Alb și nu știu cum îl prinde zîmbind. CREANGĂ, P. 233. Și de s-ar putea pe dînsa cineva ca să o prindă, Cînd cu ochii mari, sălbateci, se privește în oglindă. EMINESCU, O. I 80. ◊ (Cu precizarea faptei săvîrșite) Doamne, de i-aș prinde cu vro coțcărie. ALECSANDRI, T. I 159. ◊ Expr. A prinde (pe cineva) cu minciuna = a descoperi că cineva a mințit. Spuneți ce-ați zis, tot din fir în păr... și, de vă prind cu minciuna, e vai și amar de voi. RETEGANUL, P. II 25. A prinde (pe cineva) cu mîța-n sac (sau cu ocaua mică) v. mîță, oca. ♦ A încurca (pe cineva) cu vorba, a face ca cineva să se încurce în răspunsuri. Văzînd boierul că au rămas acuma pe jos [în discuția cu fata] și-au bătut mult timp capul, cu ce-ar putea-o prinde? SBIERA, P. 222. 3. A ajunge la timp pentru a găsi pe cineva care tocmai trebuie să plece; a da (pe neașteptate) de cineva, a întîlni pe cineva. A plecat la București... încercați... poate-l mai prindeți în curte. GALAN, B. I 25. De vreo lună nu-l mai prinde nimeni acasă. SADOVEANU, N. F. 139. Cît era ziua de mare gura lui nu se mai oprea. Unde prindea oamenii, acolo îi ținea la sfaturi. SLAVICI, N. I 59. ◊ Expr. A nu-l prinde pe cineva vremea în loc = a fi ocupat tot timpul, a nu sta în loc nici o clipă. Cum să taci, cînd tot într-una, nu te prinde vremea-n loc, N-ai nici cînd închide ochii. CONTEMPORANUL, I 405. ♦ A sosi la timp pentru a găsi un vehicul care este gata de plecare. Pînă la prînz avem încă timp să prindem trenul, peste noapte să ajungem la Iași. C. PETRESCU, S. 189. ♦ A se sprijini. Murgul sforăia și se lupta voinicește, apele veneau mînioase... Dar Murguț ieșea din vîrtej; prinsese cu copita fund tare și acum pășea pufnind spre mal. SADOVEANU, O. I 32. ◊ Fig. Pe jilțu-mi lîngă masă, avînd condeiu-n mînă... scriu o strofă dulce pe care o prind din zbor. ALECSANDRI, P. A. 109. ◊ Expr. A prinde momentul (sau ocazia, prilejul) = a profita de ocazie, a nu scăpa prilejul favorabil. (Rar) A-și prinde vreme = a-și face, a-și găsi vreme. După plecarea lui Lică, ea îl trase pe Ghiță la o parte și-i grăi: – Am o vorbă cu tine: nu acum, dar cînd îți prinzi vreme. SLAVICI, O. I 142. ♦ A da peste cineva, a ajunge pe cineva. Ne prinde ploaia, Niță! vorbi iarăși unul dintre cei doi. PAS, L. I 51. Iac-așa mîncăm noi, domnule, cum apucăm și unde ne prinde vremea. C. PETRESCU, C. V. 139. 4. Fig. (Despre stări fizice sau sufletești) A cuprinde (pe neașteptate); a copleși. Începuse să-l prindă un pic de bănuială că scrisoarea n-o fi adevărată. STĂNOIU, C. I. 130. Și deodat-așa din drum M-a prins jalea nu știu cum! Voie rea să nu vă facă: Mi-a venit, dar o să-mi treacă! COȘBUC, P. I 131. Vîntul jalnic bate-n geamuri Cu o mînă tremurîndă, Iară tu la gura sobei Stai ca somnul să te prindă. EMINESCU, O. I 76. ◊ (Poetic) Buruienile prinse de spaimă Se adună, se chircesc și mor. BENIUC, V. 81. ◊ (Despre boli) Cucoana d-sale pretinde să-i fac eu vizită mai întîi... de-oi ști că o prinde gălbenarea de ciudă... nu m-oi duce! ALECSANDRI, T. 856. ◊ Expr. (Rar) Ce te-a prins ! = ce ți s-a întîmplat? ce ți-a venit? ce te-a găsit? Nebune sînt? Ori ce le-a prins De stau așa pe-afară? COȘBUC, P. I 256. ◊ (În locuțiuni verbale) A prinde tovărășie = a se întovărăși. Tatăl meu a avut o bostănărie, și la acea bostănărie prinsese tovărășie și tatăl măriei-tale. ȘEZ. IV 4. (Rar) A prinde prieteșug = a se împrieteni cu cineva. Era atunci în Transilvania, lîngă prințul Bathori, un nunciu al papei... Acesta prinsese cu cancelarul Iojica un mare prieteșug și astfel aflase toate planurile sale. BĂLCESCU, O. II 184. ♦ A absorbi. Cînd te prinde munca, tot timpul ți-e gîndul la ea. V. ROM. decembrie 1950, 161. Înainte, își mai căuta unul un frate; văduva, locul unde a fost îngropat bărbatul. Pe urmă s-au liniștit cu toții. Pe om îl prinde viața îndată. C. PETRESCU, Î. II 207. III. Tranz. (De obicei urmat de determinări arătînd locul, instrumentul etc.) A fixa legînd, agățînd, aninînd. Am împins o ușă care era prinsă în clampă numai, am intrat. SADOVEANU, O. I 362. Și dimineața vin neveste Cu șorțul prins în cingătoare. GOGA, P. 16. El mătasa o torcea Lungă funie-o făcea Și de gratii o prindea. ALECSANDRI, P. P. 142. ◊ Expr. A prinde (sau a lega) gura pînzei v. pînză. A nu-l (mai) prinde pe cineva locul (mai rar starea) = a nu avea astîmpăr, a nu-și afla locul, a nu putea sta locului (ca urmare a unei tulburări sufletești). Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26. Din grajd pe loc a scos Un alt cal mai năzdrăvan Cum îi place lui Troian, Negru ca corbul, Iute ca focul, De nu-l prinde locul. ALECSANDRI, P. P. 388. ♦ A fixa un obiect într-un dispozitiv al unei mașini-unelte pentru a fi prelucrat. ♦ A învălui. Al doilea val o prinse [lotca] de-a latul, o ridică la cîțiva metri înălțime, o apucă în creastă. DUMITRIU, P. F. 28. ♦ Refl. A se agăța (de sau în ceva). Scoase din buzunarul stîng al mantalei cutia de tinichea, cu tutun. I se prinse capacul de colțul buzunarului însă o smuci cu toată furia. SAHIA, N. 77. Voi să fugă ca celelalte; dar rochia i se prinse de un mărăcine și o ținu în loc. BOLINTINEANU, O. 331. ♦ Intranz. (Învechit și popular) A se înfige (în ceva). Cătănile merg plîngînd, Pe părinți rău blăstămînd, De ce ei i-au făcut Așa nalți și subțirei Să prindă plumbul în ei. HODOȘ, P. P. 226. ♦ A îmbina între ele (însăilînd sau cosînd) părți ale unui obiect de îmbrăcăminte. Prinde gulerul la cămașă. ♦ Fig. A înregistra (și a reda prin mijloace artistice) aspecte din lumea înconjurătoare. În crud exil, pribeag prin țări străine, Visai atunci o vastă trilogie Pe care-am prins-o-n șiruri de terține. TOPÎRCEANU, B. 89. Arta nu va putea reproduce schimbarea expresiunii feței la un om, nu va putea prinde pe pînză decît o singură expresiune a feței. GHEREA, ST. CR. II 51. 2. Tranz. (Cu privire la animale de tracțiune) A pune în ham sau la jug; a înhăma, a înjuga. Boii-i vei prinde-n, jug... și-i mîna boii-ncet. RETEGANUL, P. IV 26. Atunci fiul craiului mînios îi mai trage [calului] un frîu... apoi îl prinde în căpăstru. CREANGĂ, P. 195. Boișorii și-i prindea Și s-apuca d-a ara. BIBICESCU, P. P. 311. 3. Tranz. (Învechit și popular, urmat de un al doilea complement) A atrage la sine (ca prieten, ca rudă), a angaja (ca dregător, ca slujbaș). Unul zice-i agă, cellalt spătar; De i-aș prinde gineri, i-aș lua în dar! ALECSANDRI, T. I 121. Voinice hușean, Tînăr moldovean, Pas’ măre, de-l scoate, Din gură de șarpe, Din răcori de moarte, Că te-o prinde frate. TEODORESCU, P. P. 448. Să cînți, cuce, cînd m-oi duce, Să te prind frate de cruce. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 301. ◊ Refl. Susano, știi una?... – Îmi vine să mă prind argat la voi. ALECSANDRI, T. I 263. A doua zi ei s-au prins jitari la oamenii din acel sat. ȘEZ. I 261. ♦ Refl. A se lega sau a se asocia cu cineva. Acum să merg să văd ce face biata mamă, apoi să caut pe Floarea-nfloritul, să mă prind cu el frate de cruce. RETEGANUL, P. V 34. Ce frumos era în crînguri Cînd cu ea m-am prins tovarăș. EMINESCU, O. I 122. ◊ (Neobișnuit, construit cu dativul) Nu te prinde lor tovarăș. EMINESCU, O. I 196. (Expr.) A se prinde chezaș (pentru cineva) = a garanta pentru cineva (ca chezaș). ◊ Refl. reciproc. În mai multe zile făcu fetița așa, adecă dăduse mîncarea și băutura la roaba din pivnița zmeului, pînă-n urmă se prinseră prietene bune. RETEGANUL, P. I 35. Văd că și-n tine este putere, măcar că ești așa de mic! Hai dară să ne prindem fîrtați și vină cu mine la ceialalți zmei. SBIERA, P. 178. Apoi, mări cît trăia, Frați de cruce se prindea Și-mpreună voinicea Pe balauri de stirpea. ALECSANDRI, P. P. 12. 4. Refl. A se angaja la ceva, a se lega (cu cuvîntul), a-și da cuvîntul; a promite. Să vie aici... să arate dacă nu s-ar prinde el să dea învățătura cea deplină măriei-sale Ferid. SADOVEANU, P. P. 17. Tata era om cuprins... încît el se prinse să-mi facă uniforma cu cheltuiala lui. GANE, N. II 191. Am treabă la împăratul; feciorul meu se prinde că i-a face podul. CREANGĂ, P. 80. ♦ A face prinsoare, a pune rămășag. Mă prind că asemenea timiditate o înțelegeți. DELAVRANCEA, H. T. 54. Veți fi citit prin cărți ori prin gazete zicîndu-se mărul discordiei. Eu mă prind că nici nu visați ce bîzdîganie mai este și aia. ISPIRESCU, U. 2. M-aș prinde cu tine p-o vadră de vin că, să-l vezi acum, nu l-ai mai cunoaște. FILIMON, la TDRG. ♦ A se lua cu cineva la întrecere, a rivaliza. Vezi, măi drace! Nu ți-am spus eu să nu te prinzi tu cu mine la șuierat! SBIERA, P. 261. ◊ Tranz. A accepta, a primi; a se învoi. Făt-Frumos prinse voios a se lupta cu zmeul. ISPIRESCU, L. 195. (Refl.) Nu te prinzi a-mi vinde vreun ou și mie? Ți-aș plăti. La TDRG. Boieriul, neînțelegînd sfaturile și crezîndu-le fleacuri, nu se prinse, ba încă să și cam mînie. ȘEZ. VI 150. ◊ Expr. A-și prinde mintea (cu cineva) = a lua în serios spusele cuiva, a acorda prea multă atenție vorbelor cuiva; a-și pune mintea cu cineva. El e om bărbat N-o să-și prindă doară mintea c-o femeie. COȘBUC, P. I 247. IV. 1. Refl. A se lipi de ceva, a adera la ceva și a rămîne în strînsă atingere. Se prind scînteile în iască. STANCU, D. 255. Ți se prindea pleoapă de pleoapă... de ger ce se pornise. DELAVRANCEA, H. T. 251. Păreții erau negri de șiroaie de ploaie ce curgeau prin pod și un mucegai verde se prinsese de var. EMINESCU, N. 38. ◊ Fig. Ea îl privea cu un surîs, El tremura-n oglindă, Căci o urma adînc în vis, De suflet să se prindă. EMINESCU, O. I 168. ◊ Expr. A nu se prinde lucrul de cineva, se spune cînd cineva nu are imbold la lucru. Toată ziua am fost indispus. Nu se prindea lucrul de mine. C. PETRESCU, Î. II 185. ♦ A i se opri cuiva privirea pe ceva. Se uită la unul, se uită la altul, se uită la toți caii din grajduri, și de nici unul nu i se prindeau ochii. ISPIRESCU, L. 15. ♦ A se împreuna, a se suda. Atuncea au luat voinicul pe moșneag... i-au pus ochii la locul lor și i-a uns întîi cu apă moartă și s-au prins. SBIERA, P. 40. Răpede pune capul lui Harap-Alb la loc... toarnă apă moartă să steie sîngele și să se prindă pielea. CREANGĂ, P. 278. ♦ A se declanșa. Pulberea n-a prins. 2. Refl. (Despre mîncare, somn etc.) A folosi, a prii; p. ext. a cuprinde (pofta de... ). Nu se prindea somnul de mine. C. PETRESCU, S. 117. Ipate acum nici de treabă nu-și mai căuta, nici mîncarea nu se prindea de dînsul, nici somnul nu-l fura, era cum e mai rău. CREANGĂ, P. 166. Mai de multe ori ea încă la masă dacă ședea Se scula mai mult flămîndă, de dînsa nu să prindea. PANN, P. V. III 38. (Tranz., în expr.) A-și prinde pofta (sau foamea, setea etc.) = a-și satisface (parțial) pofta (foamea etc.). Și cînd ajunge la cuptiori, frumoase plăcinte erau într-însul! Dar cînd s-apropie să ieie dintr-însele și să-și prindă pofta, focul o arde și nu poate lua. CREANGĂ, P. 293. Ia dă-mi și mie niște ouă ca să-mi prind pofta măcar. id. ib. 63. A(-și) prinde o nevoie (sau nevoile) cu ceva = a face față unei împrejurări (avînd cele trebuitoare), a-și satisface o trebuință. Pensia... nu-i mare lucru, dar tot își prinde o nevoie cu dînsa. C. PETRESCU, Î. II 161. (Rar) A prinde cuiva o nevoie = a ajuta cuiva să iasă dintr-o încurcătură, să facă față unei situații. Dragii mei! Vedeți că noi am trăit bine pîn-acuma și v-am prins și eu cînd și cînd cîte o nevoie. SBIERA, P. 116. (Intranz.) A-i prinde cuiva bine v. bine¹. 3. Tranz. (Despre îmbrăcămintea cuiva, fig. despre gesturi, atitudini) A-i ședea cuiva bine, a i se potrivi. Te prinde redingota bine. Sînt mîndre ghetele de lac: Zîmbești încrezător în tine. TOPÎRCEANU, B. 67. Tot ce-ar zice i se cade, tot ce face-i șade bine Și o prinde orice lucru, căci așa se și cuvine. EMINESCU, O. I 159. Le prinde cămașa cu altițe de minune, și-s frumușele coz! ALECSANDRI, T. 656. ◊ (Poetic) Stele rare din tărie cad ca picuri de argint Și seninul cer albastru mîndru lacrimele-l prind. EMINESCU, O. I 82. V. 1. Tranz. (Urmat de verbe la infinitiv sau la conjunctiv) A începe. În sobă focul prinse a dudui vesel și Casandra se învîrtea de colo pînă colo, rînduind oalele. DUNĂREANU, CH. 111. Un vînt ușor și somnoros adie Și-n codru prinde frunza să se miște. IOSIF, P. 30. Copiliță, liță, fa, Mai dat-ai gura cuiva? Ea prinse a se giura. ALECSANDRI, P. P. 313. ◊ Expr. (Regional) A-și prinde treabă cu cineva = a intra în legătură cu cineva cu care n-ai vrea să ai de-a face. Venea ca un nebun spre rîu... L-aș fi strigat, Dar m-am temut că-i apucat Și-mi prind cu necuratul treabă. COȘBUC, P. 1242. (Refl.) A se prinde (cu cineva) la vorbă = a) a intra în vorbă cu cineva, a sta de vorbă. O să creșteți, o să-nvățați și-o să vă fie mai ușor vouă, îți spunea mama cînd te prindeai cu ea la vorbă. PAS, Z. I 142. Într-o pădure mare s-au întîlnit odată doi oameni, unul mergea cătră răsărit și celălalt cătră asfințit; se prinseră la vorbă. RETEGANUL, P. IV 21. După ce și-au dat ei bună calea și și-au mulțămit unul altuia, s-au prins amîndoi la vorbă. SBIERA, P. 22; b) a se înțelege (unul cu altul), a cădea de acord să... Aseară, la Ștefan-vodă, S-au prins boierii la vorbă Să facă d-o vînătoare, Vînătoare de plimbare. TEODORESCU, P. P. 505. 2. Refl. (Popular) A se apuca de ceva, a se angaja într-o acțiune, a porni la lucru. Se muncea Simina să-și aduc-aminte Cînd s-a prins la ceartă, pentru ce și cum? COȘBUC, P. I 246. Văzîndu-se încărcată cu lucruri cari întrecea puterile ei, nu știa de ce să se prindă biata nenorocită. SBIERA, P. 313. Care din voi se prinde, în zi de sărbătoare, La trîntă voinicească cu mine, măi flăcăi? BELDICEANU, P. 62. ♦ (Cu determinarea vagă) A-și pune mintea cu cineva, a se măsura cu... Stă-n drum de vorbă cu vecine Și bate-n pumni: «Să mor îmi vine, Auzi tu! Să se prindă ea Cu mine!». COȘBUC, P. I 126. Ce aveam să fac? Le-am răbdat, că doară n-o să mă prind cu el. RETEGANUL, P. II 57. VI. Tranz. 1. (Învechit și popular) A obține, a ajunge în posesia unui lucru, a se alege cu ceva; a primi, a căpăta, a dobîndi. Cam ce să prindeți voi pe pește? DELAVRANCEA, O. II 264. Îi pămînt mult și bun... numai pe perje prind sume mari de bani. ALECSANDRI, T. 256. Unul avînd o moșie... Se apucă și o vinde, Prinde pe dînsa ce prinde, Și își cumpără îndată O sanie minunată. PANN, P. V. II 70. ♦ Fig. A-și însuși cunoștințe, a învăța (de la altul), a căpăta deprinderi. Cunosc eu un cîntec l-am prins de la tăicuțu. DAVIDOGLU, M. 59. Care cum putea să prindă învățătura. STANCU, D. 228. Știam... că și eu trebuie să mă fac odată ca Huțu și pentru aceea îi prindeam apucăturile. SLAVICI, O. I 72. ◊ Refl. Mitru stă și stă gîndind, De el multe nu se prind. COȘBUC, P. I 80. 2. A căpăta o înfățișare, o calitate nouă, un aspect nou. Ar fi vrut... să se așeze jos nițeluș, pînă mai prinde puteri. STANCU, D. 16. De vreți în poloboace să nu prindă vinul floare, Faceți cum făceau străbunii, la arminden beți pelin. BELDICEANU, P. 54. Toate mulțămirile îmi vin deodată... Parcă am prins aripi ca să zbor la București. ALECSANDRI, T. I 277. Piatra care se rostogolește nu prinde mușchi v. piatră. ◊ Expr. A prinde carne (sau seu) = a deveni mai gras, a se îngrășa. Le-a rămas un copil, Iancu, uscat, slăbănog... nu prinde carne pe el. STANCU, D. 17. Ce mă necăjește mai rău de vreo două săptămîni încoace e o jigodie de purcel... că nu prinde seu pe el de loc. STĂNOIU, C. I. 116. Coana Frăsinica, deși se sculase după boală, nu prindea nici dram de carne pe ea. SANDU-ALDEA, U. P. 175. Cînd prinde mămăliga coajă, se spune despre cineva care începe să-și dea aere față de alții cînd a ajuns la o situație înaltă, să se fudulească, să fie obraznic. Dacă este... să fim mai mari peste alții, ar trebui să avem milă de dînșii că și ei sărmanii sînt oameni. Hei! dragele mele vere... Să te ferească dumnezeu, cînd prinde mămăliga coajă. CREANGĂ, P. 209. A prinde minte (sau, intranz., a prinde la minte) = a cîștiga experiență, a deveni mai înțelept, a se face om de treabă. Dănilă mai prinsese acum la minte. CREANGĂ, P. 50. I-am dat numai vreo 30 de lovituri de frînghie ca să prindă la minte. CONTEMPORANUL, VI_I 103. Frunză verde foi de linte, Măi bărbate-am prins la minte. ȘEZ. I 13. (Intranz.) A prinde la inimă (sau, tranz., a-și prinde inimă, rar, inima) = a căpăta curaj, a se îmbărbăta. A intrat în cîrciumă... să-și prinză inima cu un ciocan de rachiu. CARAGIALE, O. III 43. Harap-Alb mai prinzînd oleacă la inimă, încalecă și se lasă în voia calului, unde a vrea el să-l ducă. CREANGĂ, P. 212. Auzind de asalt, soldații au început a chiui ș-a bea dintr-o ploscă, ca să prindă la inimă. ALECSANDRI, T. II 22. A prinde (la) viață = a căpăta putere, tărie; a se înviora. Mi-o apucă-n brață De prinde la viață, Mi-o strînge la pept Ș-o leagănă-ncet. ALECSANDRI, P. P. 15. ◊ Fig. Cîinele a prins și el dușmănie de moarte împotriva omului. POPA, V. 345. Bietul părinte Ghermănuță!... Atîta dragoste prinsese el pentru mine într-un timp așa de scurt! HOGAȘ, M. N. 155. Văzînd aceasta, țiganca prinse frică și mai tare. SBIERA, P. 111. ♦ Intranz. (Neobișnuit) A se dezvolta, a crește. După ce au prins ei și în trup și în putere, s-au îmbrăcat... și, trecînd apa, au mers la o casă. SBIERA, P. 113. VII. Refl. și intranz. 1. (Despre plante) A dezvolta rădăcini, a-și înfige rădăcinile în pămînt, a începe să se hrănească prin rădăcini (după o transplantare); (despre altoaie) a se dovedi viu, a da mugur. Colțul ierbii brumate a prins. DRAGOMIR, P. 5. O humă sură și jilavă pe care nu se prinde... nici troscot, nici ciulini. ODOBESCU, la TDRG. Trei garoafe-n poartă-am pus. Cîte trele mi s-au prins, Mi s-au prins și-a-mbobocit. ȘEZ. V 13. ◊ (Tranz., în expr.) A prinde rădăcini (sau rădăcină) = a căpăta rădăcini; fig. a se fixa (într-un loc), a căpăta stabilitate, p. ext. forță, putere, autoritate. Nu este mai mare mulțumire pentru omul ce dorește binele altora decît aceea cînd vede că este ascultat de cătră alții și că vorbele lui prind rădăcini. SLAVICI, O. I 57. Eu n-am nici casă, nu am nici masă, Nici cît o plantă nu am noroc. Sparanga însăși crește sub leasă, Eu rădăcină nu prind de loc. ALECSANDRI, T. I 370. Treizeci de ani căra Ion apă cu gura... și uda tăciunele, care în urmă prinse rădăcini, crescu, înflori și făcu poame. ȘEZ. V 36. 2. Fig. (Despre manifestări ale omului, vorbe, atitudini, uneltiri) A găsi crezare, a fi luat drept bun, valabil. Vrei să mă încerci cu amăgelile voastre vechi Nu mai prind! C. PETRESCU, A. R. 21. Omul meu s-a găsit că știe franțuzește mai bine decît mine și, din momentul acela, am fost o lună nedespărțiți. Stratagema mea a prins. CARAGIALE, S. N. 172. Spînul văzînd că i s-au prins minciunile de bune, cheamă la sine pe Harap-Alb. CREANGĂ, P. 208. ◊ Unipers. Nu umbla cu mofturi că nu se prinde. VLAHUȚĂ, la TDRG. VIII. Refl. (Despre lapte) A se închega (adunîndu-se deasupra smîntîna și dedesubt laptele acru). Cînd punea mama laptele la prins, eu... de pe a doua zi și începeam a linchi groșciorul de pe deasupra oalelor. CREANGĂ, A. 44. ◊ Expr. A prinde cheag = a începe să se înstărească, să se chivernisească. Dacă nu curge – pică. Pînă ce prinzi cheag. Astăzi cu gazetăria se cîștigă bune parale. C. PETRESCU, C. V. 125. (Cu o construcție neobișnuită) Curțile noastre le îngrădirăm, casele se șițuiră... și cheagul se prinse, veselia se împrăștie. DELAVRANCEA, S. 227. – Forme gramaticale: perf. s. prinsei, part. prins. – Prez. ind. și: prinz (DELAVRANCEA, O. II 131).

ȚARĂ, țări, s. f. I. 1. Teritoriu locuit de un popor organizat, din punct de vedere administrativ și politic, într-un stat. Mai toate țările erau bîntuite de războaie grozave. CREANGĂ, P. 183. Toate se întind nainte-i... ca pe-un uriaș covor, Vede țară lîngă țară și popor lîngă popor. EMINESCU, O. I 144. Domnul... cîrmuia țara împreună cu un sfat de doisprezece boieri. BĂLCESCU, O. II 13. Un om... voiește a-și ispiti norocul, călătorind prin țări străine. DRĂGHICI, R. 5. Țara piere de tătari și el bea cu lăutari sau țara piere (sau arde) și baba se piaptănă = satul arde și baba se piaptănă, v. babă. În țara orbilor, chiorul (sau cel cu un ochi) e împărat v. chior (1). ◊ Fig.. Pe mine mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse... o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ◊ Expr. Cap de țară v. cap¹ (III 2). Talpa țării v. talpă. Țara lui Cremene (sau a lui Papură-vodă) = loc fără stăpîn, unde fiecare face ce-i place, fără să dea seamă cuiva. Țara făgăduinței v. făgăduință. Țara nimănui = a) (în basme) țară fără stăpîn; b) spațiu neocupat de armate între două fronturi de luptă; zonă neutră. A bate toba în țară v. tobă. A da sfoară în țară v. sfoară. Te joci cu țara în bumbi? formulă prin care se atrage atenția cuiva că greșește atunci cînd subestimează o persoană. A plăti cît un colț de țară = a valora foarte mult. A pune țara la cale = a organiza, a conduce, a administra o țară; (ironic) a discuta o chestiune importantă (mai ales de ordin politic) fără a avea competința necesară; p. ext. a discuta despre multe și de toate. Aleodor, după ce se urcă în scaunul tătîne-său, deși copilandru, puse țara la cale ca și un om matur. ISPIRESCU, L. 42. (Popular) A se duce în țară (sau în țări) = a se duce în lume. Eu mă duc, mîndruță-n țări, Da te rog să nu porți flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 110. Țara e largă! = ești liber să faci ce-ți place, să pleci unde vrei. La colț de țară și la mijloc de masă sau la mijloc de masă și la colț de țară = într-un loc ferit de primejdii. Să te sălești a fi totdeauna la mijloc de masă și la colț de țară. NEGRUZZI, S. I 247. (Peiorativ) A ajunge (a se face sau a rămîne) de poveste în țară = a i se duce cuiva vestea, a ajunge de pomină. (Familiar) A sta prost (sau rău) cu țara = a fi fără bani, a nu avea para chioară. ◊ (În locuțiuni și expresii care sugerează ideea de depărtare mare) De peste șapte (sau nouă) mări și șapte (sau nouă) țări = dintr-un loc foarte depărtat. Neamul scriitorilor nu numai că-și apără morțiș toate ale sale, dar încă duce și grija autorilor de peste șapte mări și șapte țări. ODOBESCU, la TDRG. A noua țară = pînă la (sau de la) mari depărtări. (Atestat în forma țeară) Mîndro, de dragostea noastră Răsărit-a pom în coastă... Cu frunzele de aramă, Mirosind a noua țeară, A rujă ș-a scorțișoară. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 70. A căuta nouă mări și nouă țări = a căuta mult pînă să găsești. Om ca badea nu se vede... Poți să cauți nouă mări, Nouă mări și nouă țări. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 19. (Mai ales în basme) A trece peste nouă țări și nouă mări = a străbate o cale foarte lungă. Și merg ei, și merg, cale lungă să le-ajungă, trecînd peste nouă mări, peste nouă țări și peste nouă ape mari. CREANGĂ, P. 207. ♦ (Învechit și popular, determinat prin numele locuitorilor sau printr-un adjectiv derivat de la acesta, formează nume de state) Minciuna boierească trece în țara ungurească. NEGRUZZI, S. I 250. Atunce în țara nemțească încă nu erau cunoscute. DRĂGHICI, R. 63. ◊ (Intră în denumirea unor state sau ținuturi) Țara Romînească. Țările-de-Jos. Țara-de-foc. ♦ (în vechea organizare politică și administrativă a Romîniei) Provincie. Moldoveni și munteni, pribegi a tulburărilor din țări, priveau cu bătaie de inimă adunarea, oștită grămadă cîte grămadă, după satele și ținuturile de unde veniseră oamenii. RUSSO, O. A. 56. 2. Regiune, ținut, teritoriu. Acuma Vitoria se abătea iarăși într-o țară cu totul necunoscută, cu nume de sate și munți pe care nu le mai auzise. SADOVEANU, B. 174. A mers așa trenul contingentului lungă vreme, străbătînd multă țară, pînă ce au prins a se arăta sate. id. M. C. 85. ◊ Fig. Chiar vîrful pălăriei mele... își poate trimete chipul său boțit din țara apusului, plină de întuneric, tocmai în împărăția trandafirie și depărtată a zorilor. HOGAȘ, M. N. 64. ♦ (În opoziție cu munte sau deal) Șes. (Atestat în forma țeară) Sus la munte ninge-ngheață... Jos la țeară cade rouă, Ciucu-te nevastă nouă. MARIAN, NU. 713. Frunza-n codru se rărește, Hai să coborîm în țeară Pîn’ la mîndra primăvară. ALECSANDRI, P. P. 316. 3. (Considerat din punctul de vedere subiectiv al vorbitorului) Patrie. Pe dată ce primea bani din țară, își cumpăra cărți și dispărea pentru citva timp din ochii colegilor săi. CĂLINESCU, E. 169. Tu n-ai să afli zare și gîrle mai senine Ca gîrlele și zarea din țara mea. EFTIMIU, Î. 149. Te duci, iubită scumpă, în țărmuri depărtate, Lăsînd frumoasa țară, surori, prieteni, frate. ALECSANDRI, P. I 138. 4. (În opoziție cu oraș; numai în locuțiuni și expresii) La țară = la sat, în sat, într-un sat. Femeia țipă să fie dusă la oraș, nu-i place la țară, nu e-nvățată să trăiască la țară. STANCU, D. 17. Locuința mea de vară E la țară. TOPÎRCEANU, P. 51. Am ieșit într-o zi dintr-o redacție și, prins ca de o spaimă, am plecat la țară, la un prieten. ANGHEL, PR. 56. Neaflînd minută de răgaz, am fugit la țară. NEGRUZZI, S. I 60. De (sau de la) țară = de la sat. Noi sîntem, toți, oameni de la țară. STANCU, D. 149. Colonelul Dăscălescu, fiu de popă de țară... ajunsese aghiotant domnesc. CAMIL PETRESCU, O. II 10. Firea lui blajină și îndulcită de povești n-au fost știrbit-o nici nevoile, nici greul vieții de la țară. PĂUN-PINCIO, P. 105. Cum o să-mi dau fetele după niște boiernași de țară? ALECSANDRI, T. I 131. ◊ Drum de țară v. drum (1). Tîrg de țară v. tîrg. II. 1. Locuitorii unei țări (I 1) (v. popor, norod); p. ext. oameni, lume. Zi să vie țara, și va dudui muntele de plăieși. DELAVRANCEA, O. II 236. Ce-ți lipsește măriei-tale? N-ai cu nime război, țara este liniștită și supusă. NEGRUZZI, S. I 146. ◊ Expr. A afla tîrgul și țara = a afla toată lumea. A se pune cu țara = a intra în conflict, a se pune rău cu toată lumea. Ho, țară! v. ho. 2. (Învechit; în mentalitatea societății împărțite în clase) Popor de rînd; țărănime. Cînd o fi să se scoale țara, tot noi om scula-o. GHICA, A. 546. – Variantă: (învechit) țeară s. f.

URMĂ, urme, s. f. I. 1. Semn concret lăsat de un obiect pe locul unde a stat sau pe unde a trecut (mai ales întipărit de piciorul omului sau de laba unui animal pe pămînt, pe zăpadă etc.). Stoicea nu-și mai găsi urmele în pădure și se rătăci. GALACTION, O. I 48. În zidurile caselor vechi se cunosc și azi urmele bombelor. VLAHUȚĂ, R. P. 12. Pe această zăpadă ce se topește acum subt adierea încropită a zefirului primăvăratic, n-au fost oare tipărite urme încrucișate ale copoilor? ODOBESCU, S. III 41. Pe aici a trecut cerbul... Vezi urma, Toroipane? ALECSANDRI, T. II 70. ◊ Expr. Pe urma (sau pe urmele) cuiva (sau a ceva) = prin locul pe unde a trecut sau a existat cineva sau ceva, după cineva sau ceva. S-a pus la pîndă craiul pe urmele copilei. COȘBUC, P. II 200. Nica lui Constantin a Cosmei, din Humulești, se duse și el cu talpele bășicate pe urma lui Oșlobanu. CREANGĂ, A. 102. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? id. ib. 50. A merge (sau a călca) pe urmele cuiva = a lua apucăturile cuiva, a imita pe cineva. ♦ Semn sau indiciu despre existența sau trecerea unei ființe (fig. a unui fenomen); amprentă. Lăsasem de mult îndărătul meu orice urmă de viață omenească. HOGAȘ, M. N. 157. ◊ (În construcție cu verbul «a lăsa») Vijelia... nu lăsase nici o urmă, de parcă nici n-ar fi fost. STANCU, U.R.S.S. 184. Vijelii de patimi își lăsaseră urmele. SADOVEANU, O. I 421. Ah, durere, în ce parte De tine să fug departe? Urmă-n lume să nu las. ALECSANDRI, P. II 102. ◊ (În construcție cu verbele «a căuta», «a prinde», «a lua» etc.) Banditul sta ascuns și încă nu-i prinsese urma. VORNIC, P. 193. Căutau în țară străină urma fetei Orheianului. SADOVEANU, O. VII 76. Am să le iau urma toată seara, ca un prepelicar. ALECSANDRI, T. I 158. ◊ Expr. A ști de urma cuiva = a ști unde se află și cum trăiește cineva. Ascultați-mă, hatmanul Mihu știe de urma lui Crasneș și a lui Cosma. DELAVRANCEA, O. II 237. A nu mai da de urma cuiva, a pierde (sau a se pierde) urma (sau urmele) cuiva = a pierde (a se pierde sau a face să se piardă) orice știre despre cineva. Ca o salvare posibilă îi licărea numai o mutare subită care să-i piarză urma. REBREANU, R. I 241. Cum ați plecat de la noi, a pribegit din sat și nimeni nu i-a mai dat de urmă. GANE, N. III 51. Hai ș-om fugi în lume, Doar ni s-or pierde urmele. EMINESCU, O. I 176. A-și pierde urma = a dispărea dintre ai săi, a face ca nimeni să nu știe ce face și unde trăiește. Și se duce tot cîntînd Ca să-și piardă urma. IOSIF, P. 51. Nici urmă = de loc, nici un pic, cîtuși de puțin. Nici urmă de zăpadă pe cîmpuri. STANCU, D. 120. Fără urmă (de...) = fără nici un pic (de... ). Și zorile de-atîtea ori m-au găsit în geam, Fără urma somnului. ISAC, O. 56. Am picat în negru loc Chiar cum pică lemnu-n foc, Fără urmă de noroc. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 179. 2. Sfîrșit, punct sau stadiu ultim. Urma însă ne va arăta că Andrei Bathori nu era de loc sincer în făgăduielile sale. BĂLCESCU, O. II 219. ♦ (Învechit) Urmare, consecință, rezultat. Și cum să-ndrăznească la o așa faptă Cu totu-mpotrivă și neînțeleaptă! Nu gîndește urma, nu gîndește răul. PANN, P. V. I 57. ◊ Expr. Urma alege v. alege (1). 3. (Mat.) Punct în care o curbă intersectează o anumită suprafață. ♦ Curbă de-a lungul căreia o suprafață intersectează altă suprafață. II. (În locuțiuni și expresii) Loc. adv. Din urmă = (cu sens local) a) din spate, dindărăt. Ajunse din urmă carul. DUMITRIU, N. 87. Din urmă, vine pe lîngă oameni căpitanul. CAMIL PETRESCU, U. N. 268. Auzind pe cineva cîntînd din urmă, se uită înapoi. CREANGĂ, O. A. 204; b) de la locul unde am rămas. Acum să ne întoarcem iar din urmă. CREANGĂ, P. 174. În urmă = a) (cu sens local) în spate, îndărăt. Se uita mereu în urmă să vadă dacă nu este urmărit. SAHIA, N. 94. Trecură munți și văi, lăsară în urmă păduri dese și verzi. ISPIRESCU, L. 22; b) (cu sens temporal) apoi, mai tîrziu, după aceea, ulterior. Mai în urmă, l-am întîlnit tot aici pe Eminescu cu un frate al lui. CARAGIALE, O. III 233. În zădar fata moșneagului spunea în urmă că acela este lucrul mînelor sale. CREANGĂ, P. 284; c) (însoțit de o precizare de timp, introdusă prin «cu» sau, pleonastic, prin «acum») înainte de momentul prezent, mai de mult (cu atîta timp). Cu treizeci de ani în urmă era cîmp pustiu pe aici. VLAHUȚĂ, R. P. 32. Cu cinci luni în urmă o văzusem. NEGRUZZI, S. I 50. (Expr.) A rămîne în urmă = a nu ține pasul cu cineva, a se lăsa întrecut de alții pe drum sau, fig., în activitate, în muncă. Flăcăul rămăsese în urmă, ca să puie la adăpost caii. SADOVEANU, B. 69. (Despre ceas) A fi (sau a merge) în urmă = a arăta o oră mai mică decît cea oficială. A rămîne în urmă = a funcționa prost, mergînd mai încet decît normal. Pe urmă = mai tîrziu, după aceea, ulterior. Și pe urmă mi-am mai adus aminte de ceva. C. PETRESCU, C. V. 105. Drumul urcă întîi anevoie... pe urmă însă înaintează vesel. REBREANU, I. 9. Pe urmă au dat foc și pădurii. CARAGIALE, O. III 89. Frunză verde flori domnești Ia tu seama ce iubești Că pe urmă te căiești. HODOȘ, P. P. 104. La urmă = a) în ultimul moment, la sfîrșit de tot, într-un tîrziu. La urmă au venit și muntenii. SADOVEANU, B. 6. La urmă mă hotărîi să mă duc la doamna B. NEGRUZZI, S. I 67; b) în definitiv. Sînt eu la urmă vinovată Că Leana umblă ca turbată Să-l vadă-n casa lor intrînd Odată? COȘBUC, P. I 129. Pînă la urmă, în cele din (sau de pe) urmă sau la (rar în) urma urmei (sau urmelor) = la sfîrșitul unui șir, al unei succesiuni, după ce s-a terminat tot, s-au epuizat toate mijloacele; p. ext. în definitiv, așa-zicînd. Toți recunoșteau pînă la urmă că la ei e liniște. REBREANU, R. II 7. Sculîndu-se, Bul Mihai se duse prin acea pădure pe calea apucată mai departe, pînă în urma urmelor dete de marginea acelei păduri. BOTA, P. 31. Tîrziu, la urma urmei, a văzut Fata că de lapte donița e goală. COȘBUC, P. I 248. La urma urmei ele nu ne pot face nici un rău. IONESCU-RION, C. 25. În cele de pe urmă îi zise: văz, luminate împărate, că tot ce-am cerut mi s-a împlinit. ISPIRESCU, L. 29. La urma urmelor Ivan scoate de barbă și pe Scaraoschi și-i trage un frecuș. CREANGĂ, P. 306. (În legătură cu verbe de mișcare) La urmă (sau loc. prep. la urma cuiva) = la locul de baștină al cuiva. Cerinat mai șezu cît șezu la Curte, apoi se întoarse la urma lui. GANE, N. II 89. A opta zi, s-a hotărît Negoiță să se pornească la urma lui, înspre părțile Jiului. CARAGIALE, P. 101. (Expr.) A trimite pe cineva la urmă (sau la urma lui) = a trimite pe cineva (uneori escortat de forța publică) la locul de unde este originar. Am ordin... cînd oi prinde călugări vagabonzi prin satele mele, să-i trimit la urmă. STĂNOIU, C. I. 32. De s-o deștepta domnul ca ieri... ne trimite la urma noastră. DELAVRANCEA, O. II 153. ◊ Loc. adj. Din urmă = (cu sens temporal) precedent, anterior. Se aflau în Păuna cîțiva refugiați aduși acolo de nenorocirile războiului din urmă. SADOVEANU, P. M. 9. Credinciosul i-a spus cu de-amăruntul ce se petrecuse în odaia lui în cele două nopți din urmă. CREANGĂ, P. 99. (Cel sau cel mai) de pe (sau din) urmă = ultimul (dintr-o succesiune). Ogoarele negre și cleioase ieșeau de sub întinderile celor din urmă zăpezi din martie. DUMITRIU, N. 13. Ascultă, Moghilă. Vorba de pe urmă a lui Ștefan e lege? DELAVRANCEA, A. 79. Scosese acum pe tipsie și cloșca cu puii de aur, cea mai de pe urmă a ei nădejde. CREANGĂ, P. 99. Acest din urmă argument mă făcu să mă trag de la fereastră. NEGRUZZI, S. I 58. (Expr.) Ceasul de pe (sau din) urmă = momentul dinainte de moarte. În ceasul de pe urmă mi-oi aduce aminte că-s fiica lui Șoiman bătrînul! ALECSANDRI, T. II 26. ◊ Loc. prep. În urma cuiva (sau a ceva) = a) (cu sens local) în spatele cuiva. I se păruse că umblă cineva în urma lui. DUMITRIU, N. 14. Călătorii zoreau spre ieșire, cei mulți cu bagajele în mînă, cei puțini cu hamalii în urma lor. REBREANU, R. I 16. Fluturi mulți, de multe neamuri, vin în urma lui un lanț. EMINESCU, O. I 87. În lături, înainte, în urmă-i totul moare. ALECSANDRI, P. III 290; b) (cu sens temporal) după aceea, mai tîrziu, ulterior. Aici, în urma frigului, au venit călduri uscate. CARAGIALE, O. VII 34; c) ca consecință a... În urma victoriei U.R.S.S. asupra Germaniei fasciste, o serie de țări din Europa centrală și de sud-est s-au desprins din sistemul capitalist. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2903. ◊ Expr. (De) pe urma cuiva (sau a ceva) = rămas, dobîndit, obținut de la cineva, rezultat din cauza cuiva Sau a ceva. Știa pe Traico văduv și fără nici un copil de pe urma primei lui căsătorii. GALACTION, O. I 174. Administra averea lui Mihai și a celor două surori ale lui, Cora și Ralu, rămași orfani acum patru ani pe urma unui accident de automobil. C. PETRESCU, Î. I 11. Am văzut mult bine de pe urma bărbatului dumitale. CARAGIALE, O. III 48. Oare multe stricăciuni am să mai plătesc eu pe urma ta? CREANGĂ, A. 50.

SĂ conj. I. (Semn al conjunctivului) Ți-e drumu-ndelungat Și-i noapte. De n-ai gazdă-n sat, Să vii să dormi la noi. COȘBUC, P. I 230. Unde să se adune ea cu celelalte slugi din curte? Unde să scoată ea un cuvînt de pîră sau de zîzanie? Unde să calce ea cuvîntul bucătăresei și să se amestece în becisniciile celorlalți? ISPIRESCU, L. 309. Bun lucru, bade, cu plugul! – Să trăiești, mîndră, cu prînzul! JARNÍK-BÎRSEANU, D. 379. ♦ (Ca semn al conjunctivului, în alcătuirea formelor familiare și populare de viitor) Dacă țara o să se ridice ca acum cîțiva ani fără legătură de la om la om, fără legătură de la sat la sat, fără conducere și fără plan, o să se întîmple la fel. STANCU, D. 286. Cred că ai să izbutești. ISPIRESCU, L. 5. Acela are să te ducă la împărăție. CREANGĂ, P. 192. Știu c-ai să-mi pui înainte prieteșugul cel mare. CONACHI, P. 86. II. (Semn al conjunctivului și, în același timp, conjuncție subordonatoare) 1. (Introduce o propoziție subiectivă, după verbe și expresii impersonale) Îmi vine greu să-l ascult și-mi vine și mai greu să nu-l ascult. STANCU, D. 355. Mai bine să te ia pe tine dracul de o mie de ori decît să rămîie vulpea fără coadă. ODOBESCU, S. III 47. Așa-mi vine cîteodată Să mă sui la munți cu piatră... Așa-mi vine uneori Să mă sui la munți cu flori. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 201. ◊ (Precedat de «ca») Nu e bine ca omul să fie singur. 2. (Introduce o propoziție predicativă) Pare să fie om de înțeles. Seamănă să fie om cumsecade. A ajuns să moară de foame. 3. (Introduce o propoziție atributivă) Tată, a venit vremea să-mi dai ceea ce mi-ai făgăduit. ISPIRESCU, L. 2. Pe Murăș și pe Cîmpie Nu-i mîndră să-mi placă mie, Pe Murăș și pe Tîrnavă Nu-i mîndră să-mi fie dragă. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 24. 4. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Ce-a făcut moș Gheorghe? A vrut să-și ia înapoi pămîntul și de la un vecin și de la celălalt. MIHALE, O. 121. Puteam chiar să nu mai fiu acuma. SADOVEANU, O. II 231. Urmărind pe ceruri limpezi cum plutește-o ciocirlie, Tu ai vrea să spui să ducă către dînsul o solie, Dar ea zboară. EMINESCU, O. I 82. Eu nu îți cei în parte nimica pentru mine: Soarta-mi cu a mulțimii aș vrea să o unesc. ALEXANDRESCU, M. 6. Poruncitu-mi-a mîndra Pe un pui de rîndunea Să mă duc pînă la ea. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 132. ◊ (Precedat de «ca») Să iertați, boieri, ca nunta s-o pornim și noi alături. EMINESCU, O. I 87. Destul, boieri! [zise Lăpușneanul] Întoarceți-vă și spuneți celui ce v-au trimis, ca să se ferească să nu dau peste el. NEGRUZZI, S. I 140. 5. (Introduce o propoziție finală) [Neagu] se întoarse să controleze cîrma. BART, E. 397. Unchiașul... a ieșit să-i întîmpine. ISPIRESCU, L. 1. În aerul nopții Făt-Frumos își spălă fața în baia de lacrimi, apoi, învălindu-se în mantaua ce i-o țăsusă din raze de lună, se culcă să doarmă în patul de flori. EMINESCU, N. 29. Oltule, Oltețule, Secați-ar pîraiele, Să crească dudaiele, Să trec cu picioarele. ALECSANDRI, P. P. 284. ◊ (Precedat de «ca») Se duse în grajdurile împărătești, unde erau cei mai frumoși armăsari... ca să-și aleagă unul. ISPIRESCU, L. 3. [Lupul] unge toți păreții cu sînge, ca să facă și mai mult în ciuda caprei. CREANGĂ, P. 25. Tot orașul Chișinăului se adunase, ca să privească alergarea de cai. NEGRUZZI, S. I 35. Frunză verde mărăcine, Du-mă, bade, și pe mine Unde mergi în țări străine; Fă-mă peană-n clopul tău, Ca să te umbresc mereu. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 63. ◊ (Precedat de «cum»; neobișnuit) Își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba. ISPIRESCU, L. 14. 6. (Introduce o propoziție consecutivă) Cam pe la amiază deodată s-a schimbat vremea cea frumoasă într-o vijelie cumplită, să răstoarne brazii la pămînt, nu altăceva. CREANGĂ, A. 30. S-au făcut ca ceara albă fața roșă ca un măr Și atîta de subțire, să o tai c-un fir de păr. EMINESCU, O. I 82. ◊ (Precedat de «de») Se răpezi... de să-l facă mici fărîmi. ISPIRESCU, L. 17. Un drag de copilaș, de să-l vezi și să nu-l mai uiți. id. ib. 41. ◊ (Precedat de «ca») E prea frumos, ca să fie adevărat. 7. (Introducînd o propoziție condițională, echivalează cu «dacă», urmat de optativ) Să fi dat mii de mii de lei, nu găseai fir de mac printre năsip sau fir de năsip printre mac. CREANGĂ, P. 264. Fugarul Bogdan ar fi fost extradat să nu fi fugit din Polonia. HASDEU, I. V. 24. Pădurice, deasă ești, Mîndra mea, departe ești; Dar să știu că te-aș vedea, Păduricea o-aș tăia. JARNÍK-BÎRSEANU, D. 128. Duce-m-aș, să am putere. id. ib. 48. III. (În loc. conj.) Măcar să (introduce o propoziție concesivă). Trebile care ți le-oi face eu nu le-a face altul, măcar să fie cu stea în frunte. CREANGĂ, P. 152. Nu mă duc, mamă; nu mă duc la Socola, macar să mă omori. id. A. 119. Numai să (introduce o propoziție condițională). Îți poate fi de folos, numai să vrea. DELAVRANCEA, V. V. 219. Pînă să (introduce o propoziție temporală). Pînă să ajungă el, craiul pe de altă parte și ajunsese acasă. CREANGĂ, P. 186. În loc să v. loc. (Să) nu (care) cumva să v. cumva. Pentru ca să = a) introduce propoziții finale. Nu era ziuă în care... să nu fi mers măcar de zece ori la straturi, pentru ca să vadă dacă nu erau răsărite semințele. SLAVICI, N. I 22; b) are valoare copulativă. A plecat mulțumit, pentru ca să se întoarcă peste o oră din nou nedumerit. Fără să = a) introduce propoziții modale. Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă. NEGRUZZI, S. I 25; b) introduce propoziții concesive. Fără să-mi fi spus cineva, am bănuit adevărul.

VÎNTUREL³, vînturele, s. n. (Rar) Vîntuleț. [Hainele] le trimete-n vînturele, în țara străinului. HODOȘ, P. P. 211.

VREMELNICEȘTE adv. (Învechit și arhaizant) În mod vremelnic. Că un om poate să fie mai fericit în țară străină decît în țara lui, lucrul e foarte cu putință, dar vremelnicește. D. ZAMFIRESCU, R. 246. Puterea publică nu era delegată vremelnicește de popor unor aleși ai săi. BĂLCESCU, O. II 15.

STARE, stări, s. f. 1. Situație în care se află ceva sau cineva la un moment dat; mod, fel, chip în care se prezintă un lucru sau o persoană. Suferea foarte mult și se îngrijea de starea amicului său. Doctorul școlii i s-a părut prea nepăsător. VLAHUȚĂ, O. AL. 105. Pare-mi-se că-i trimis... ca să cerceteze starea isprăvniciilor. ALECSANDRI, T. I 198. În Țara Romînească starea țăranilor merse din zi în zi mai rău pînă la 1821, cînd desperarea lor izbucni. BĂLCESCU, O. I 143. ◊ Stare de fapt = situație dată, reală. Stare de asediu v. asediu. Stare materială = situația cuiva din punctul de vedere al bunurilor personale, al averii. ◊ Expr. A fi în stare (să)... = a avea forța, capacitatea, energia de a săvîrși un lucru greu, neobișnuit, ciudat; a fi capabil să... Dar cu toate cele petrecute Sînt în stare iarăși să încep. BENIUC, P. 49. Mama însă era în stare să toarcă-n furcă și să învăț mai departe. CREANGĂ, O. A. 38. Nimeni nu dormea, dar puțini din pasageri erau în stare să se mai țină pe picioare. BOLINTINEANU, O. 270. E în stare a se bolnăvi dacă ar vedea că un fir de păr dintr-un favorit e mai lung decît celălalt. NEGRUZZI, S. I 64. ♦ Stare civilă v. civil. 2. Dispoziție (bună sau rea) în care se află cineva. 3. Situație materială bună, avere, avuție. Avusese starea ei personală și-i mai rămăsese și de la bărbat. PAS, Z. I 92. Avea ceva stare, cîștigată cu munca lui ori primită drept zestre. CĂLINESCU, I. C. 19. ◊ Loc. adj. Cu stare = bogat, înstărit, avut, cu avere. Tatăl său, om cu oarecare stare, l-a ținut pe lîngă sine. GALACTION, O. I 85. Dînsa voia Fata-i să iubească Pe-un fecior cu stare Și cu vîlfa mare. COȘBUC, P. II 143. Singura lui rudă e un nepot cu stare. NEGRUZZI, S. II 200. ◊ Expr. A-și îndrepta starea = a-și îmbunătăți situația materială. Toți au rămas cu ideea că Toderică și-a îndreptat starea în țări străine, unde, cum se vede, găsise niscaiva jucători [de cărți] mai proști. NEGRUZZI, S. I 85. 4. (Învechit) Categorie, clasă socială. ♦ Grad, ierarhie, treaptă a unei clase sociale. Un boier de starea-ntîi trebuie să-mi deie cel puțin o păreche de straie și vro zece galbini. ALECSANDRI, T. 1328. 5. Faptul de a sta (în picioare, rezemat, pe loc etc.); poziție a corpului; postură. Se învîrtea în pat... își așeza picioarele și trupul în stările cele mai slobode. VLAHUȚĂ, la TDRG. ◊ Expr. A nu avea (sau a nu-l mai prinde) starea = a nu avea astîmpăr, a fi fără odihnă. Deși abia apucase să intre în curte, nu mai avu stare. Își luă biciul și porni săgeată după babă. REBREANU, R. I 149. Pe feciorul cel mai mic nu-l mai prindea starea, nu putea de jalea mamei și de dorul frate-său și a soru-sei. RETEGANUL, P. V 26.

SUBJUGARE, subjugări, s. f. Acțiunea de a subjuga și rezultatul ei; supunere, robire. Marxismul condamnă și va condamna întotdeauna oricare război anexionist, care urmărește cotropirea unor țări străine și subjugarea altor popoare. SCÎNTEIA, 1954, nr. 2871.

SURGHIUN¹, surghiuni, s. m. (Învechit) Exilat, deportat. Am pribegit ca un surghiun prin țări străine. La TDRG. ◊ Expr. A face (sau a porni, a trimite, a duce) surghiun = a exila, a deporta. A doua zi pînă în ziuă Clucerul era pornit surghiun la Snagov cu cămașa pecetluită pe el. GHICA, S. A. 53. A se duce surghiun = a pribegi. (Atestat în forma surgun) Numai eu cu Zaharia, ghemuiți în căruța lui moș Luca ne duceam surgun, dracului pomană. CREANGĂ, A. 123. – Variantă: surgun s. m.

STRĂIN. Subst. Străin, persoană străină, (om) necunoscut; nou venit; nou sosit. Musafir, oaspete, invitat. Intrus, venetic (adesea peior.); emigrant, emigraț, imigrant, refugiat, expatriat, exilat, deportat, fugar, băjenar, pribeag, surghiunit, surghiun (înv.). Lume străină, străinime; țară străină, străinătate. Cosmopolitism. Xenomanie, xenofilie. Xenofobie. Cosmopolit. Xenoman, xenofil. Xenofob. Adj. Străin, străinel (dim., pop.), străinior, străinuc (rar), necunoscut de origine străină, de peste mări. Emigrant, emigrat, imigrant, refugiat, expatriat, exilat, deportat, fugar, fugit, pribeag, pribegitor (rar), relegat (înv.). surghiunit. Vb. A fi străin, a se simți străin, a trăi printre străini, a mînca pîine străină, a fi departe de ai săi, a trăi în pribegie, a pribegi. A părăsi locurile natale, a se înstrăina, a emigra, a se refugia, a se expatria, a (se) exila, a se băjeni, a se băjenări (înv.). A deporta, a exila, a expulza, a expatria, a relega (înv.), a surghiuni. Adv. Prin (printre, în) străini; prin (în) străinime; peste hotare; de peste hotare; din străinătate, din țări străine. V. călătorie, locuitor, pedeapsă, plecare, singurătate, vizită.

acredita vt [At: CADE / Pzi: ~tez / E: fr accréditer] 1 (Fin) A deschide cuiva un credit comercial. 2 A numi un reprezentant diplomatic permanent într-o țară străină. 3 (Îe) A ~ o idee A susține o idee.

acreditare sf [At: HASDEU, I. C. I, 138 / Pl: ~tări / E: acredita] 1 (Înv) Atestare. 2 Numire a unui reprezentant diplomatic permanent într-o țară străină Si: acreditat¹. 3 (Îs) Scrisori de ~ Documente oficiale care atestă calitatea unui diplomat de a-și reprezenta statul în raporturile sale cu un alt stat.

acreditat², ~ă [At: I. PANȚU, C. 287 / Pl: ~ați, ~e / E: acredita] 1-2 smf, a (Fin) (Persoană) care beneficiază de un credit. 3 a (D. diplomați) Numit oficial ca reprezentant permanent într-o țară străină. 4 a Recunoscut (oficial).

agenție sf [At: ALECSANDRI, T. 1393 / V: (înv) aghen~ / Pl: ~ii / E: it agenzia] 1-2 Filială a unei întreprinderi sau instituții. 3 (Îs) ~ telegrafică (sau de presă) Instituție care culege informații din toate domeniile de activitate, fumizându-le presei sau televiziunii. 4 Reprezentanță diplomatică. 5 Misiune condusă de un agent diplomatic. 6 (Îs) ~ economică Reprezentanță a unei țări într-o țară străină, care efectuează operații economice internaționale. 7 (Îs) ~ de bilete Birou unde se vând anticipat bilete pentru spectacole, concerte etc. 8 (Îs) ~ de voiaj Birou unde se vând anticipat bilete de călătorie (pentru distanțe mai mari).

ambasadă sf [At: NEGRUZZI, S. III, 466 / Pl: ~de / E: fr ambassade] 1 Reprezentanță diplomatică pe lângă guvernul unei țări străine, condusă de un ambasador. 2 Funcționarii ambasadei (1). 3 Clădirea unde e instalată ambasada (1).

ceambur sn [At: LET. I, 16/16 / V: ~abil, ~abul, ~abun, ~abur, ~ul, ~a, geabul, gea~ie / Pl: ~uri / E: tc çapul] 1 Detașament de trupe trimis în țară străină ca năvălitori. 2 (Spc) Detașament de tătari. 3 Expediție neașteptată, de pradă Cf podgheaz. 4 (Îe) A bate ~ul (sau ~a), ori a umbla ~a (sau ~ul), ori a umbla în geamburii A hoinări. 5 (Îae) A nu face nimic, pierzându-și vremea. 6 A nu se astâmpăra.

colonie¹ sf [At: BĂLCESCU, M. V. 6 / Pl: ~ii / E: fr colonie, lat colonia] 1-2 (Ant) Cetate sau oraș întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine. 3 Oraș întemeiat de romani în teritoriile cucerite, având rol economic, administrativ și militar. 4-5 Țară (sau regiune) lipsită de independență politică și economică, dependentă politic-administrativ și exploatată de un stat-metropolă. 6 Comunitate aparținând unei naționalități care s-a stabilit într-o țară străină și menține între membrii săi legături strânse. 7 Așezare de imigranți. 8 Grup de persoane strămutate dintr-o regiune în alta (din cauza războiului sau benevol). 9 (Fig) Grup de animale din aceeași specie care trăiesc în același loc. 10 Grup de copii trimiși la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare. 11 Loc unde este găzduit acest grup de copii. 12 Așezare de indivizi condamnați la muncă forțată. 13 Barăci destinate muncitorilor dintr-o uzină sau de pe un șantier. 14 Muncitorii care locuiesc într-o colonie (13). 15 ~ microbiană Grup de bacterii aflat în cultură pe medii solide, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un număr redus de germeni care s-au înmulțit pe loc.

colonist, ~ă smf [At: RUSSO, S. 70 / Pl: ~iști, ~e / E: ger kolonist] 1 Locuitor al unei colonii. 2 (În Evul Mediu din Țările Române) Persoană care ținea de o colonie de străini așezată pe o moșie boierească sau pe un domeniu al statului. 3 Persoană strămutată din țara sa ori din locul de origine și care s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină.

comptoar sn [At: (a. 1829) ALBINA ROMÂNEASCĂ I, p. 4, ap. DA / V: ~tuar, cont~, contuar, contor, contoră / P: ~to-ar / Pl: ~e / E: fr comptoir] (Înv) 1 Tejghea. 2 (Înv) Incinta în care un negustor sau bancher își avea biroul. 3 Sediul unei administrații publice Si: birou, (înv) cancelarie. 4 Reprezentanță comercială într-o țară străină.

cosmopolit, ~ă [At: KOGĂLNICEANU, ap. DA ms / Pl: ~iți, ~e / E: fr cosmopolite] 1-2 smf, a (Înv) (Persoană) lipsită de sentiment patriotic. 3-4 smf, a (Persoană) care admiră tot ce este străin țării sale. 5 a (Înv) Pestriț, provenit din amestecul mai multor naționalități. 6-13 smf, a (Persoană) care se manifestă în sensul cosmopolitismului (1-4). 14-21 smf, a (Persoană) care susține cosmopolitismul (1-4). 22 a Care aparține mai multor culturi. 23 a Care este comun mai multor țări sau tuturor țărilor Si: universal. 24-27 a Referitor la cosmopolitism (1-4). 28-31 a Care aparține cosmopolitismului (1-4). 32 a (D. plante; rar) Cu o largă răspândire geografică.

cosmopolitism sn [At: MAIORESCU, CR. I, 353/20 / Pl: ~e / E: fr cosmopolitisme] 1 Concepție din Antichitate care promova ideea cetățeniei universale. 2 Concepție potrivit căreia patria este lumea întreagă. 3 Concepție care nu face distincție între patria proprie și alte țări, ci privește toate națiunile cu același interes. 4 Concepție politică prin care se propagă indiferența față de cultura materială și spirituală a propriei națiuni și față de limba și tradițiile naționale. 5 Lipsă de patriotism. 6 Admirație față de tot ce este străin țării sale.

emporiu sn [At: TELEGRAFUL (1854), 80²/23 / Pl: ~ii, (îvr) ~ie / E: fr emporium, lat emporium ngr ἐμπόριον] 1 (Înv) Târg. 2 (Înv) Port. 3 (Înv) Agenție comercială într-o țară străină. 4 (Pex; rar) Centru comercial. 5 (Rar) Supermarket. corectat(ă)

extraneitate sf [At: DEX / P: ~ne-i~ / E: fr extranéité] 1 Caracter străin al unui element cuprins într-un raport juridic, necesitând aplicarea unei legi nenaționale. 2 Situație juridică a unei persoane care se află într-o țară străină.

extrateritorialitate sf [At: DEX / P: ~ri-a~ / Pl: ~tăți / E: fr extraterritorialité] Considerare a spațiului unei ambasade într-o țară străină detașat de acea țară.

imigra vi [At: DA ms / Pzi: ~rez / E: fr immigrer, lat immigro, -are] (Îoc emigra) A veni într-o țară străină cu scopul de a se stabili acolo.

imigrație sf [At: DEX / Pl: ~ii / E: fr immigration] 1 Stabilire într-o țară străină. 2 (Pex) Stare a celui imigrat. 3 Totalitate a imigrărilor dintr-o perioadă dată.

imperialism sn [At: DA ms / P: ~ri-a~ / Pl: ~e / E: fr impérialisme] 1 Politică de extindere a dominației unei națiuni asupra altor țări străine. 2 Politică de dobândire de posesiuni coloniale și de menținere a lor. 3 Țară care duce o politică de imperialism (2). 4 (În concepția marxistă) Fază superioară de dezvoltare a capitalismului, caracterizată prin supremația capitalului financiar și a politicii de expansiune și de dominație generalizată. 5-6 (Pgn) Tendință de dominație (colectivă sau) individuală.

hotar sn [At: PRAV. MOLD., ap. GCR I, 119/31 / Pl: ~e / E: mg határ] 1 Linie de demarcație care desparte o proprietate, o moșie, un sat sau un oraș de altul Cf călușire, dorjincă, forgașă, hașpar, hat, hictal, mejă, mejoină, mezuină, răzor, tarla. 2 (Îc; înv) Piatră-~ Piatră hotarnică. 3 Linie de demarcație care desparte o țară de alta Si: frontieră, graniță. 4 (Îs) Piatră de ~ Piatră, stâlp prin care se indică un hotar (3). 5 (Îs) Peste ~e În țări străine. 6 (Înv; îs) Între ~e Regiune unde se învecina Muntenia cu Moldova. 7 (Fig) Limită. 8 (Fig) Margine. 9 (Fig) Capăt. 10 (Fig) Sfârșit. 11 (Fig; îs) -ul vederilor Orizont. 12 (Trs) Câmp, teritoriu aparținând unei comune. 13 (Îs) Între ~e Limită dintre teritoriile aparținând unei comune. 14 (Iuz; Trs) Teren minier expropriat. 15-16 Moșie (mare). 17 (Pex) Regiune. 18 (Pex) Ținut. 19 (Pex) Țară. 20 (Înv) Hotărâre. 21 (Înv) Pravilă. 22 (Înv; îe) A pune ~ A se hotărî.

misiune sf [At: IORGOVICI, O. 52/1 / V: (asr) misie / P: -si-u~ / Pl: ~ni / E: lat missio, -onis, fr mission, it missione, rs миссия] 1 Însărcinare sau împuternicire dată cuiva, sau pe care și-o atribuie singur, într-un anumit scop. 2 Slujbă. 3 Grup de persoane oficiale trimis într-o țară străină cu un scop special, de obicei diplomatic Vz delegație. 4 (Îs) ~ diplomatică Reprezentanță diplomatică a unui stat, condusă de un ambasador sau de un ministru plenipotențiar. 5 Acțiune de propagare a religiei creștine, mai ales catolice, în țări cu altă religie dominantă. 6 Instituție religioasă prin care se propagă creștinismul în țări cu altă religie dominantă. 7 Local în care se află misiunea (6). 8 (îf misie) Indemnizație bănească ce se acorda ofițerilor, funcționarilor etc. trimiși să lucreze o perioadă determinată în altă localitate. 9 Scop.

nunțiatură sf [At: ȘINCAI, HR. II, 241/20 / P: ~ți-a~ / V: ~ncia~ / Pl: ~ri / E: lat nunciatura (nuntiatura), ger Nuntiatur, it nunziatura] 1 Reprezentanță diplomatică a Vaticanului într-o țară străină, condusă de un nunțiu. 2 Local unde funcționează o nunțiatură (1). 3 Funcție de nunțiu.

nunțiu sm [At: ȘINCAI, HR. III, 287/8 / V: ~nciu / Pl: ~ii / E: lat nuntius, ger Nuntius, it nunzio] (Șîs ~ apostolic, apostolicesc sau papal) Reprezentant diplomatic permanent al papei într-o țară străină, asimilat ca rang ambasadorilor.

monitoriza vt [At: DEX-S / Pzi: ~zez / E: monitor + -iza, după eg monitor] 1 (Tel) A supraveghea prin intermediul monitorului³ (1) sau al altui aparat specializat. 2 (Pol) A îndruma activitatea dintr-un anumit domeniu, într-o țară străină, prin specialiști trimiși de forurile Comunității europene.

monitorizare sf [At: DN³ / Pl: ~zări / E: monitoriza] 1 Supraveghere cu ajutorul monitorului³ (1) sau al altor aparate. 2 Îndrumare a activității dintr-un domeniu, într-o țară străină, prin specialiști ai Comunității europene.

FEERIE (< fr. féerie, derivat de la fée, zînă) Specie a genului dramatic, de obicei în versuri, mai rar în proză, cu personaje supranaturale, realizare uneori a unei armonioase îmbinări a poeziei, a muzicii, a dansului, a decorului scenic. Ilustrată în literatura universala îndeosebi de Skakespeare (Visul unei nopți de vară, Furtuna), în literatura noastră de scriitori ca V. Alecsandri (Sînziana și Pepelea), Victor Eftimiu (Înșir-te mărgărite, Cocoșul Negru), feeria aduce pe scenă, prin subiectul și personajele sale fantastice, o atmosferă de vis, de realitate, specifică basmului din al cărui tezaur se inspiră de cele mai multe ori. CRAINICUL (de pe trepte): Trîmbițași! (trîmbițele tac), cinstită curte, Oaspeți mari din țări străine, Prea slăvitul domn al nostru – fie-i zilele senine - Va grăi-nțelepte vorbe... Se cuvine a-l asculta. Cu smerenie și grijă! Ascultăm, Măria-ta! ALB ÎMPĂRAT: Oaspeți dragi, mărită doamnă, fetelor, cinstită curte, Nu mai am de-aci-nainte zile lungi, ci zile scurte. Numărați îmi sînt de-acuma bobii vieții, numărați! Astăzi, mîine, întîlni-voi pe strămoșii, împărați... Stăpînind ținutul nostru în credința strămoșească, Rareori îngăduit-am minții mele să greșească, Rareori, supușii țării înălțat-au ruga lor, Fără să-mi aplec urechea, rugilor, plînsorilor. Zilele îmi fură multe, dar rămasu-mi-au puține... Mîna-mi dreaptă abia poate schiptrul țării a-l mai ține. Iar pe fruntea-n care gînduri adunatu-s-au mereu A părinților cunună mă apasă tot mai greu... Nu-nzestrai pe-mpărăteasă cu odraslă bărbătească, Fetele îmi sînt nădejdea. Le-am poftit să se gătească Și, cu voia dumneavoastră, se porniră vestitori La-mpărații, frați de-o lege, să trimeată pețitori. Împărații dinainte se gătiseră, se spune, Așteptînd să vină vestea de la noi din soare-apune. Deci se veseliră foarte... căci precum în urm-aflai, Dumnealor primiră solii cu mărire și alai. Toți urmașii li-s aicea... iară fetele și ele... Vom schimba pînă diseară cîte trei și trei inele... Spuneți crailor să intre... să s-aleagă dintre ei Trei voinici să-mi țină locul... Astăzi unul, – mîine trei! Spuneți crailor să intre! (V. EFTIMIU, Înșir-te, mărgărite)

taxid sn [At: GORJAN, H. I. 36/5 / Pl: ~uri / E: ngr ταξίδι] (Înv) 1 Călătorie pe care o făceau negustorii (în străinătate) pentru a vinde sau a cumpăra marfă. 2 (Ccr) Marfă adusă (din țări străine).

tranzit sn [At: CR (1830), 360²/26 / V: (îvr) ~on s / S și: (înv) ~nsit / Pl: ~uri, ~e / E: fr transit, ger Transit] 1 Trecere (fără staționare) a unor mărfuri sau a unor persoane dintr-o țară în alta prin teritoriul unei a treia țări Si: (rar) tranzitare (1). 2 (Îs) Bilet de ~ Document pe baza căruia sunt scutite de vamă unele mărfuri la trecerea lor printr-o țară. 3 (Îla) În ~ În trecere. 4 Regim vamal special al mărfurilor care, trecând fără oprire printr-o țară străină, sunt scutite de vamă. 5 (Pex) Trecere dintr-un loc în altul. 6 (Pex) Trecere dintr-un domeniu în altul. 7 (Ccr) Totalitatea mărfurilor care trec dintr-o țară în alta, prin teritoriul altei țări. 8 Trecere a unui tren printr-o stație de cale ferată sau printr-o țară cu efectuarea opririlor numai pentru încrucișări sau pentru schimbări de direcție Si: (rar) tranzitare (2). 9 (Fzl; șîs ~ digestiv) Dram parcurs de alimente prin tubul digestiv din momentul introducerii lor în gură și până la absorbția elementelor asimilabile și eliminarea resturilor. 10 (Îs) Drum de ~ Drum public care ocolește localitățile. 11 (Tel) Operația de recepționare a unei convorbiri sau a unui mesaj și de retransmitere a lui la un alt post. 12 (Îs) Viză de ~ Aprobare de trecere pe teritoriul unui stat în drUm spre cel de destinație.

tranzita [At: CADE / S și: (înv) ~nsi~ / Pzi: ~tez / E: fr transiter] 1 vt A transporta printr-o țară străină mărfuri (sau persoane) în tranzit (1). 2 vi (D. trenuri, vagoane) A trece printr-o stație de cale ferată cu efectuarea opririlor numai pentru încrucișări sau pentru schimbări de direcție.

procuror sm [At: CR (1829), 308²/33 / V: (îvp) proco~, (înv) pricorod, (reg) pricu~, ~corod, ~corol / Pl: ~i / E: fr procureur] 1 (Înv) Dregător care avea atribuții judecătorești în divan în perioada Regulamentului organic. 2 (Înv; îs) ~ general (sau crăiesc) Înalt fucționar, cu grad militar, însărcinat să apere interesele regelui și ale maselor în fața parlamentului, în Franța. 3 (Csnp) Înalt funcționar diplomatic acreditat într-o țară străină. 4 (Jur) Membm al parchetului, care avea rolul de a exercita acțiunea penală și de a susține acuzarea. 5 Membru al procuraturii (3), care supraveghează justa aplicare și respectare a legilor, care decide trimiterea infractorilor în fața justiției, susține acuzarea înaintea instanțelor judiciare, reprezintă interesele statului într-un proces etc. 6 (Îs) Procuror general Șef al parchetului de pe lângă o curte de apel sau de pe lângă Curtea de Casație. 7 (Îas; șîs ~ general al Republicii) Șef al Procuraturii, care exercită supravegherea respectării legilor de către toate organele centrale și locale ale statului și care numește pe procurori (5). 8 (Îc) Prim-procuror Șef al parchetului de pe lângă un tribunal.

Mara Cunoscut astăzi ca hipocoristic pentru → Maria, Mára poate avea însă și o altă origine, reproducînd în anumite cazuri un vechi nume ebraic, purtat de una dintre eroinele legendei biblice. În Cartea lui Ruth, soacra acesteia este cunoscută sub două nume: Noemi și Márah. Plecată din Betleem în țara Moabului din pricina foametei care bîntuia țara, Noemi își pierde bărbatul și cei doi fii, morți în țară străină, și după 10 ani se reîntoarce cu una din nurorile ei la Betleem. Întregul pasaj în care ne este relatată istoria acestei femei este marcat de sentimentul de amărăciune și mîhnire de care este stăpînită Noemi, în momentul întoarcerii acasă („...Eu sînt mult mai amărîtă decît voi, pentru că mîna Domnului s-a întins împotriva mea... La plecare eram în belșug și acum Domnul mă aduce înapoi cu mîinile goale... cel atotputernic m-a întristat...”). Specialiștii în onomastica biblică sînt de acord că sentimentul de amărăciune este simbolizat chiar prin numele eroinei, Marah (ebr. marah „amar”), opus lui Noemi (ebr. noam „plăcere, bucurie”), ale căror explicații tradiționale, de astă dată corecte (probabil că numele sînt create în funcție de legendă) apar chiar în textul biblic: „Nu-mi mai ziceți Noemi, ziceți-mi Mara, căci cel atotputernic m-a umplut de amărăciune”. Atestat în izvoarele latine sub forma Mara, numele ebraic, fără să fi avut o frecvență deosebită, a avut șansa să se păstreze în onomastica europeană pînă în zilele noastre. În documente, Mara apare atît în Țara Românească cît și în Moldova încă din sec. 15 (Mara, soția lui Mircea cel Bătrîn, la 1418), dar nu avem nici un element pentru a decide dacă e vorba de Maria sau ebr. Marah; acesta din urmă ar putea fi acceptat ca o influență catolică, prezentă continuu în Transilvania și sporadic în Moldova și Țara Românească. ☐ Mara de I. Slavici.

viză¹ s.f. Mențiune, însemnare specială, parafă etc. făcută de o autoritate pe un act, pentru a-i da valabilitate, pentru a-i confirma primirea etc. ♦ Spec. Mențiune aplicată pe pașaportul unei persoane în baza căreia i se permite să intre (sau să iasă) pe (sau de pe) teritoriul unei țări străine. Fiind cetățeană străină, aștepta, iritată, să obțină viza de plecare din țară (CĂL.). • pl. -e. /<fr. visa; cf. lat. vīsa „lucru văzut”.

MĂICULUȚĂ s. f. (În poezia populară, de obicei folosit pentru a relua pe „maică” precedent) Măicuță (1). Maică, măiculuța mea, Io mă duc în țări străine. MÎNDRESCU, L. P. 27. Maică, măiculuța mea, De mi-i da după om drag, Șapte sărindare-ti fac. id. ib. 69. – Pl.: ? – Maică + suf. -uluță.

MĂLAI subst. I. Subst. 1. (Mold. și Transilv. ; și în sintagmele mălai mărunt, mălai mărunțel, mălai roșu, H II 257) Mei (Panicum miliaceum). 1 stogu de malaiu (a. 1 588). CUV. BĂTR. I, 207/21, cf. LEX. MARS. 147, 228, MAN. GÖTT. Spicele de mălaiu mărunțel. IST. AM. 60^v/4, cf. BUDAI-DELEANU, LEX., BARONZI, L. 135. Mălaiul, păsatul sau meiul se cosește după ce i s-au secerat spicele. PAMFILE, A. R. 150, cf. 195. Seamănă. . . mălai mărunt. id. DUȘM. 145. Mălaiul, mălaiul mărunțel, păsatul (Panicum miliaceum) se numește în Muntenia mei. ȘEZ. XV, 66. Au semănat malaiul și grîul de primăvară nădăjduind încă un an de bielșug. SADOVEANU, O. XII, 390, cf. XVIII, 648, H XIV 349. Oi sămăna acu mălai mărunțel și l-oi lăsa să crească, să se coacă și apoi să-l strîng, să-l pun în stog, să-l îmblătesc, să-l curățesc, să-l fac păsat. SBIERA, P. 55. Unde fusese ieri pădurea cea uriașă, acum era numai o holdă de mălai mărunt, frumoasă și coaptă. RETEGANUL, P. V, 49, cf. CHEST. VIII 22/16, ALR I 734/677, 704, ALRM SN I h 99, A II 7. Cine să temi de pasări, nu samănă mălaiu (a. 1 779). GCR II, 121/10. 2. (Transilv. și Maram.) Porumb (Zea mays). Cucuruzul sau mălaiul. . . îl numesc în țeara Românească porumb, în Moldova pâpușoiu. ECONOMIA, 35/13, cf. BRANDZA, FL. 479. Arăturile de primăvară erau toate făcute și încolțitura fragedă a mălaiului împungea prin țărîna grasă. AGÎRBICEANU, P. M. 20, cf. CHEST. VIII 22/15. Prășim la malai. ALR SN I h100/228, cf. h 112, ALRM SN I h 67. Îi mălaiul în lapte. ALR ii 5 155/334, cf. FD I, 181. ◊ (Regional) Mălai mîțesc = știulete de porumb cu boabele în lapte. Cf. ALR SN I h 112. 3. P. e x t. (Mold., Transilv. și Maram. ; cu sens colectiv) Boabe de mei; (Transilv. și Maram.) boabe de porumb. Mânîncă și ceapă și ai și linte și mălai. HERODOT (1 645), 215. Au fost și timpurile proaste de nu s-au făcut pîine. . . Agiunsese mierța de mălai în sus pe suptu munte la 4 lei. NECULCE, L. 312. Mergînd Stanciul ca s[ă] împartă mălaiul, au măsurat la 3 car[e] di[n] Zernești dup[ă] cum au fost tocmit (cca 1700). IORGA, B. R. 44. S-au adeverit cu dovadă și cu mărturie că i-au vîndut la 20 merță de grîu și 10 merță de malai (a. 1 712). URICARIUL, XV, 269. S-au făcut și grîu și mălai mult de era bilșug în toate (începutul sec. XVIII). MAG. IST. IV, 107/11. Ardelean Mărie plătit 1 ferdelă de mălai la popa (cca 1 774). IORGA, S. D. XII, 267. Vor fi ploi multe și roadă în mălaiu și într-alte semințe (a. 1 799). GCR II, 165/1. Eu-ț trim[it] aceasta carte să o [cu]mperi pe 2 m[ierțe] de mălai și pă b[a]ni de 20 zloți (a. 1 811). IORGA, S. D. XIII, 125. Cînd te-i sătura de strunjit pene, vei pisa mălai. CREANGĂ, P. 5, cf. CANDREA, Ț. O. 5. Fiecare gospodar are o piuă de lemn cu pilug din același material. În ea se pisează grîul, mălaiul mărunțel etc. PAMFILE, I. C. 445, cf. 425, CHEST. VIII 22/15. Eu desfac mălai di pă cocean. ALR I 907/270, cf. 905, ALR II 6347. Vrabia mălai visează. Cf. NEGRUZZI, S. I, 249, DDRF, ZANNE, P. I, 581, ȘĂINEANU, D. U., PAMFILE, J. II, 152. Se sfădesc vrăbiile de la mălaiul altora. ZANNE, P. I, 701. Cotcobîna împle mîna (Mălaiul mărunțel sau meiul). SBIERA, P. 323, cf. GOROVEI, C. 220. 4. (Bot. ; regional, și în sintagmele mălai tătăresc, mălai mare, mălai turcesc, ALR SN I h 145/514, ALRM SN I h 100, FD I, 182) Mătură (Sorghum vulgare). Cf. DDRF, BRANDZA, FL. 479, BARCIANU. Pe laturile despărțitoare dintre bucăți se samănă. . . mălai tătărăsc, pentru spicul său, din care gospodarii își fac mături, după ce le bat de sămînță. PAMFILE, A. R. 175, cf. 176. Mălaiul mare, mălaiul tătărăsc, mătura, bălurul sau flocoasa, din spicul căruia se fac măturile late. id. ib. 195, cf. PANȚU, PL. De sub pădure ieșeau la poieni largi, unde înverzeau în primăvară ogoare de mălai tătărăsc și grîu. SADOVEANU, O. XI, 231. O grămadă de mălai tătărăsc pe deasupra era muced, iar jos, ca jâratecu. ȘEZ. III, 112, cf. ALR II/I MN 150, 3 933/414, 520, 537, ALR SN I h 145, ALRM SN I h 100, FD I, 182. 5. Compuse: mălaiul-cucului = a) numele a două plante erbacee, una cu frunze liniare, puțin păroase pe margine, cu flori brune sau gălbui dispuse în spice ovale și cu fructul o capsulă (Lusula campestris), cealaltă cu flori brune, solitare, dispuse în vîrful ramurilor (v. horști, părășin, păuniță) (Lusula pilosa). Cf. BRANDZA, FL. 468, GRECESCU, FL. 576, 577, BARCIANU, TDRG, PANȚU, PL., H IX 142; b) plantă erbacee alpină din familia gramineelor, cu frunze late și cu flori în formă de spice verzi-albăstrui (Sesleria coerulans); c) (prin nordul Transilv.) lăcrimioare (Convallaria majalis). Cf. ALR SN III H 641 ; d) (prin Maram.) barba-ursului (Equiseium arvense). Cf. ALR I 1 952/270,343, 357 ; (regional) mălai-mărunt = a) barba-ursului (Equisetum arvense). Cf. ALR I 1 952/35, 45 ; b) (cu sens colectiv) fructele păducelului. CV 1 950, nr. 5, 31 ; (prin Munt.) mălaiul-pupezei = numele unei plante nedefinite mai de aproape. Cf. H IX 142 ; (regional) mălaiul-paserii = numele unei plante mici, nedefinite mai de aproape. Cf. H XVII 226, ȘEZ. XV, 53. II. 1. S. n. (La pl. ; Mold., Transilv. și Maram.) Semănătură de mei (Transilv. și Maram.) semănătură de porumb ; loc destinat unor astfel de semănături. Dat-au o brumă mare, de-u strîcat pînele, mălaiele. NECULCE, L. 379. Mă cheamă. . . dimineața prin mălaie. DOINE, 19. Mălaiele le-a lăsat nesăpate. RETEGANUL, ap. CADE, cf. ȚIPLEA, P. P. 112. Boii badei pasc mălaie, Badea bea la Surălaie. BUD, P. P. 47. Să crească grîiele, mălaiele, păpușoaiele și oarzele, la anul și la mulți ani. ALR II/I MN 150, 2 798/682, cf. ALR SN I h 92. 2. Subst. (Mold.) Făină de mei ; (Munt., Olt. și Dobr.) făină de porumb. Sosind la adîncul pustiei, întră într-o peșteră, mîncînd pîine dînăoară în săptămîna și-ncă de mălai și necernută. DOSOFTEI, V. S. ianuarie 16^v /26, cf. POLIZU. Prepelițele tăvălite în mălai și bicați prăjiți în mustul lor. ODOBESCU, S. III, 39. Păsat este mălaiul măcinat mare. DAMÉ, T. 154. Păpușoiul este. . . planta care dă grăunțele din cari se face făina sau mălaiul. PAMFILE, A. R. 65, cf. 92. Nu sînt supărat, ca unul care a isprăvit mălaiul și se uită cu ochi răi la ceilalți. BRĂESCU, A. 68. Pleacă vara să muncească din greu la cîmp cu ziua, pe mălai și pe făină. STOIAN, PĂST. 43. Morarul s-a holbat cu pleoapele-i sîngerate: veniși și tu? Nu-mi văz capul de necaz. Uite cîți așteaptă să le fac mălai. SADOVEANU, M. C. 29. Ne pune să-i facem perișoare de mălai pentru șoarecii morii. ARGHEZI, C. J. 24. Doi pumni de mălai ia mama din copaie. N-a cernut mălaiul. Îl aruncă cu tărîțe cu tot în căldare. STANCU, D. 51. Cartofii, săracii, îs pentru noi și mălaiul. BENIUC, V. CUC. 13, cf. H II 243. Luă [moara] de ghizdei Ș-o puse la mălai de mei. TEODORESCU, P. P. 143. Turta de mălai (făină) de mei, hrean ras, miere și sare e bună de gîlci. ȘEZ. XV, 66. Decît în țară străină Cu pită de grîu a mînă, Mai bine-i în satul meu, Cu pită de mălai rău. BUD, P. P. 25, cf. CHEST. VIII 15/13, 22/15, ALR I 766, 1 372, ALR II 4 106, ALR SN I h 93, ALRM SN I h 68, A I 17, 23. Cînd mălai are, sare n-are, cînd sare are, mălai n-are. ISPIRESCU, L. 313, cf. DDRF, ZANNE, P. VI, 108. Dacă nu plouă în mai, Nu se mănâncă mălai. ZANNE, P. I, 47. Caută să ia din coș grăunțe și din postavă mălai, se spune despre un om lacom. Cf. id. ib. III, 131. Două pietre tari nu fac mălai. id. ib. 296. ◊ E x p r. (Regional) A apropiat mălaiul de traistă, se spune cînd cineva și-a cheltuit aproape întreaga avere. Cf. DDRF, ZANNE, P. III, 601. 3. S. n. Turtă făcută din făină de mei, de porumb sau de alte cereale (cu plămădeală de drojdie), coaptă în țest sau în cuptor ; un fel de prăjitură făcută din făină de porumb. Cf. ANON. CAR., MAN. GÖTT., BUDAI-DELEANU, LEX., LB. Mălai de secară. POLIZU. Plinea albă stă alături cu mălaiul auriu, Iar de-o parte mari ulcioare, pline toate cu rachiu. BELDICEANU, P. 53, cf. CONV. LIT. XX, 1 013. Mălai dulce. DDRF. O coajă de mălai de ieri De-o vezi la noi, tu ne-o apuci. COȘBUC, P. I, 208, cf. GR. BĂN. Femeile fac mălaie și le dau de pomană. PAMFILE, S. V. 20, cf. id. S. T. 146, id. D. 145. Cît pumnul un mălai, de-acasă Duceam în traistă amîndoi ! V. ROM. februarie 1 954, 220. Iar Gîdea bogatu Se umfla cît patru. . . La mine acasă, Nici mălai pe masă. DEȘLIU, M. 51, cf. H V 340. O cojiță de mălai Uscată de nouă ai. POP., ap. GCR II, 336. Cu mîndruță jucăușă Mînci mălaiul tot cenușă. JARNIK-BÎRSEANU, D. 421, cf. 173, 183, 260, 462. Vrea să coacă un cuptor de douăzeci de pite și vreo cîteva mălaie. RETEGANUL, P. I, 61. Fata mamei cea bălaie Coace bine la mălaie. Și le dă cu lopata, Le scoate cu covata. ȘEZ. XXIII, 32, cf. X, 47. Bate mîța cu vătraiul, Că de ce n-a scos mălaiul. CIAUȘANU, V. 111, cf. CHEST. VIII 22/4, 15, 16, ALR I 766, ALR II 3989,3990,4001,4003, 4004, 4012, 4015, 4023, 4024, A V 14. Nu-i nebun cine mănîncă Șapte mălaie, e nebun Cine-i dă. PĂSCULESCU, L. P. 107. Cînd ți-i foame, nu cați că mălaiul e în cuptor. ZANNE, P. III, 556. În Iocul pilei, mălai, se spune despre cineva care a ajuns sărac. Cf. id. ib. IV, 83. ♦ E x p r. Și-a trăit traiul, Și-a mîncat mălaiul, se spune despre cineva sau ceva care a îmbătrînit, s-a învechit, s-a uzat. Cf. ALECSANDRI, P. I, 207, CREANGĂ, P. 319, DDRF, ZANNE, P. III, 599. Zeamă de mălai, se spune despre un lucru lipsit de valoare sau despre un om prost. Cf. ZANNE, P. III, 604. 4 Mălai mare, se spune despre un om mîncăcios (și mătăhălos) sau bleg, lipsit de vlagă. Lui Filimon îi plăcea traiul bun; amicii săi îl poreclise mălai mare, fiindcă mînca bine. GHICA, S. 66. Mihai, așa mălai mare cum părea, l-a tăvălit odată pe feciorul lui Flondor de l-a lăsat lat în mijlocul drumului. T. POPOVICI, SE. 7. (Regional) Mălai crăpat, se spune despre un om gras și nesimțit. Cf. CV 1 949, nr. 3,15. ♦ (Regional, în construcția) De-a tai mălaiul sau de-a mălaiul (spart) = numele unui joc de copii. Se jucau de-a „tai mălaiu” cu mine și cu ceilalți. CONV. LIT. XIV, 137, cf. TDRG H II 120, RV 57, 284, XVIII 105, 147, ALR II 4348/141, 4381/53, 886. ♦ (Prin Ban.) Bulz de mămăligă sau de brînză. Cf. ALR I 1 812/87, 1 814/35. 4. S. n. Turtă formată prin presarea reziduurilor rămase după extragerea uleiului din semințele plantelor oleaginoase. Malaiul de la oloieri hrănește foarte bine vitele noastre. I. IONESCU, C. 75/21. 300 kilograme de malaie (ce rămin după ce se stoarce oloiul). id. P. 38, cf. CIHAC, II, 184, TDRG.Pl.: (II 1, 3, 4) mălaie și mălaiuri $(TDRG, ALR I 1 845/798, 940). – Etimologia necunoscută.