LAPEDATU 1. Alexandru L. (1876-1954, n. sat Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), istoric și om politic liberal român. Acad. (1918); președinte al Acad. (1935-1938). Prof. univ. la Cluj. A desfășurat o intensă activitate politică: în mai multe rânduri senator și deputat; ministru al Cultelor și Artelor (1923-1926; 1927-1928; 1934-1936), ministru secretar de stat (1933-1934, 1936-1937). Împreună cu I. Lupaș, a fondat Institutul de Istorie Națională din Cluj (1920), pe care l-a condus până în 1938; director general al Arhivelor Statului (1923). Specialist în istoria Evului Mediu („Cum s-a alcătuit tradiția națională despre originea Țării Românești”). Studii consacrate unor domni români (Radu cel Frumos, Ștefan cel Mare, Mihnea cel Rău ș.a.); monografii privind unele monumente feudale românești („Curtea de Argeș et ses monuments”, „Monumentele noastre istorice în lecturi ilustrate”). Deținut politic, a murit în închisoarea de la Sighetu Marmației. 2. Ion I. L. (1876-1951, n. Sar Cernat, azi înglobat în municipiul Săcele), economist și om politic liberal român. Frate geamăn cu L. (1). M. de onoare al Acad. (1936); prof. univ. la Cluj. A participat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia din 1 dec. 1918 și la alcătuirea Consiliului Dirigent în calitate de secretar al Resortului Financiar. Rol important la unificarea monetară și reorganizarea sistemului bancar. În mai multe rânduri deputat și senator. Ministru de Finanțe (1926-1927). Guvernator al Băncii Naționale a României (1944-1945). Activitate de cercetare în domeniul finanțelor („Adam Smith. Sistemul său de economie politică”, „Politica de descont”, „Problema datoriei publice și reforma monetară”, „Banca Națională a României. Reforma din 1925”, „Noțiuni fundamentale de știința finanțelor”). Memorii.

Negru-Vodă m. legendarul descălecător al Munteniei, căruia tradițiunile populare îi atribue cele mai vechi constructiuni (biserici, cetăți și curți domnești), în partea de răsărit de Olt, și întemeierea Statului. Negru-Vodă e personificarea mitică a originilor Țării românești, numită întâi Cumania Neagră, apoi Vlahia Neagră (de unde epitetul de «negru» dat Românilor din această parte). Negru-Vodă al legendei fu mai târziu confundat cu Radu I Basarab.

báștină s.f. 1 Origine. ◇ Loc.adj. De baștină = originar, autohton, de origine. Țara de baștină. ◇ Loc.adj., adv. Din baștină = din moși-strămoși. 2 (înv.) Proprietate ereditară de mai multe generații în aceeași familie. • pl. -i. /<srb. baština, bg. бастина.

DIASPORA s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – fr. diaspora.

DIASPORĂ f. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. Diaspora românească din Canada. [Sil. di-as-] /<fr. diaspora

IMIGRA vb. I. intr. A se stabili într-o țară străină, părăsind țara de origine. [Cf. fr. immigrer, lat., it. immigrare].

IMIGRA vb. intr. a se stabili într-o țară străină, părăsind țara de origine. (< fr. immigrant, lat. immigrare)

alleluia (aliluia) (< ebr. Hillel yah! „Lăudați pe Iehova”), cântec de laudă, aclamație*, în practica muzicală sinagogală, ca refren* al unui psalm*. Încă din sec. 4 apare și la Roma unde, ca și în țara de origine, avea un caracter bogat melismatic*, ceea ce presupunea cântarea sa de către cântăreți profesioniști, într-o manieră responsorială*. A. a fost preluată de către toate liturghiile* creștine, păstrându-și în general caracterul resposorial și melismatic. ♦ În misă există două tipuri de a.: a. antifonică*, în general silabică, servind de text al unui antifon (II); a. responsorială, ce se cântă după gradual*. Forma mai dezvoltată a acesteia din urmă, de factură simetrică, are schema: A, intonație (I, 3) + jubilius – B, verset (versus*) – A, repriza a. A fost introdusă în misa pentru întregul an de către Papa Grigorie I (590-604). Vocalizele (1) din a. au contribuit direct la nașterea secvențelor (I, 1). ♦ În liturghia ort., a. este legată de evanghelie, de heruvic* și de alte momente fiind prezentă și la panahidă (1); este încă mai melismatică decât aceea a misei. ♦ În serviciul religios protestant, a. are diverse funcțiuni. Luther a ordonat-o în formula missae și urmează astfel unul coral*; dotată cu noi melodii, a. atrage cu timpul interesul compozitorilor (ex. celebru, A. din oratoriul Messias de Haendel).

gagaku (în japoneză literal „muzică elegantă”), cea mai veche formă de muzică tradițională în Japonia. G. provine inițial (sec. 8) din unele regiuni ale Coreei, dar a înglobat ulterior și influențe ale muzicii indiene și chineze. Aceste influențe s-au perpetuat în g. și sub denumirea de „muzică de stânga” (cele coreene) și „muzică de dreapta” (cele indiene și chineze). În ciuda conservatorismului acestei muzici (care a dispărut în țările de origine), g. a adaptat gustului japonez elementele inițiale, îmbogățindu-se și cu unele creații originale. Acest ansamblu de muzici, destul de eterogene, au intrat încă de la început sub patronajul statului, reprezentațiile având loc exclusiv la curtea imperială și în principalele temple. G. cuprinde: a) ansamblul instr. denumit kangen; b) muzica de dans bugaku; c) cântece; d) muzica de ritual șintoistă. Ansamblul kangen cuprinde instr. primitive, ușor diferite pentru muzica de stânga și pentru muzica de dreapta. Ansamblul muzicii de stânga este alcătuit din sho (un fel de nai* asemănător ceng*-ului), ryu-teki (flaut), hichikiri (un fel de oboi) și trei instr. de percuție: kako, taiko și shoko. Ansamblul muzicii de drepta se deosebește de ansamblul opus prin aceea că utilizează un fl. coreean, denumit komabue, în locul fl. ryu-teki și nu face apel la sho, și, în locul instr. de percuție kako, uitlizează o tobă mare, san-no-tzusumi.În concertele g. fără dans se întâlnește biva* și koto*, ce diferă de mai perfecționatele instr. omonime actuale (inclusiv rolul lor este mai redus, servind doar la marcarea ritmului). Stilul muzical al celor două ansambluri diferă la rându-i: în muzica de stânga ryu-teki și hichikiri dețin aceeași melodie fiind acompaniate, inclusiv „armonic”, de sho, în timp ce în muzica de dreapta melodia este secondată de un fel de contrapunct. Dansul bugaku corespunde celor două categorii ale g.: cel de stânga (numit Sa-mai) și cel de dreapta (numit U-mai), diferențiate și prin costumația în care predomină culoarea roșie, respectiv verde și galbenă; în unele cazuri sunt utilizate și măștile. În reprezentațiile de bugaku, cele două feluri de dans alternează, începându-se întotdeauna cu un Sa-mai, urmat de U-mai, cel din urmă fiind considerat un „dans de răspuns”. Executat cu pași preciși și calculați, bugaku este susținut de un ritm bine marcat.

GOG și MAGOG (în mitologia creștină), dublă forță ostilă. În „Vechiul Testament”, G. este menționat în trei ipostaze: localitate în Armenia; țara de origine a lui M.; rege din țara lui M., ostil poporului lui Israel și învins, în cele din urmă, din voia lui Dumnezeu (Ezechiel). În „Noul Testament” (Apocalipsa) G. și M. sunt două popoare, simboluri ale puterii lui Dumnezeu, instigate de Satana la război împotriva domniei de 1000 de ani a lui Iisus Hristos.

petrodolar s. m. ◊ „Ca și «eurodolarii» la timpul lor, «petrodolarii» reprezintă o noțiune nouă în vocabularul de specialitate, în ambele cazuri fiind vorba despre dolari S.U.A. ieșiți din țara de origine și care s-au acumulat în mari cantități într-o regiune sau alta a globului: eurodolarii – în câteva țări din Europa occidentală, petrodolarii – în țările exportatoare de petrol.” Sc. 11 II 75 p. 5. ◊ „[...] lungi discuții pe cele mai diverse teme ținând de logoreea colectivă cotidiană (mișcările din Franța anului ’68, ecologiștii și politizarea lor, hippies, ofensiva drogurilor, cabotinismul lui Jean-Paul Sartre, petrodolari etc. etc.) [...]” R.l. 5 I 82 p. 2. ◊ „Petrodolarii își confirmă capriciile: când curg, când se scurg [...]” I.B. 18 VIII 82 p. 8; v. și R.lit. 22 V 75 p. 14, R.l. 13 IX 75 p. 6, 23 VI 83 p. 23 (din fr., engl., it. petrodollar; PR, DPN, DTN 1974; DEX-S)

resortisant s. m. (jur.) Persoană protejată de țara de origine, chiar dacă se află pe un teritoriu străin ◊ „Autoritățile guvernamentale ale Laosului au dispus dizolvarea a două organizații reacționare din această țară. Este vorba de așa-numita «asociație a resortisanților chinezi», fondată în 1952 de interpuși ai regimului din Taiwan, și de așa-zisa «uniune a asociațiilor laoțiene».” Sc. 24 VI 75 p. 6; v. și R.l. 30 IX 93 p. 8 (din fr. ressortissant; DEX, DN3)

COLONIÁL, -Ă (< fr.) adj. Care se referă la colonii² (2), care ține de colonii și de colonialism; care se află sau care provine din colonii; care se află în stare de colonie. ◊ (ARHIT.) Stil c. = termen general folosit pentru a caracteriza construcțiile din America Latină și din America de Nord din sec. 16-18, datorate diferitelor grupuri de europeni stabiliți acolo. Concepute să reproducă într-o măsură cît mai fidelă arhitectura europeană din țările de origine ale acestora, monumentele în stil c. aparțin, de fapt, unor stiluri diverse, determinate atît de elementele stilistice de import, cît și de condițiile și de tradițiile artistice locale.

EUROVALÚTĂ (< it.) s. f. Monedă negociată în afara țării de origine (în special în Europa) scăpând astfel controlului autorității monetare. Astăzi toate monedele convertibile au devenit eurovalute: eurodolari, euroyani, euromărci, eurofranci etc.

papagál m., pl. lĭ (it. pappagallo, sp. pg. papagavo, pv. papagai, vfr. papegai, d. ar. babbaghâ; turc. papaghai, papaghan, ngr. papagállos și papagás, rus. papugáĭ, germ. papagei, ung. papagaly, cuv. de origine din țările tóride, introdus la noĭ de italienĭ, ca și struț). O pasăre agățătoare care se distinge pin ușurința cu care imită vocea omuluĭ și a altor animale. Fig. Iron. Persoană care repetă ce a zis altu și care nu exprimă nicĭ o ideĭe proprie. Persoană cu nasu ca cĭocu papagaluluĭ (V. tapir). Papagal țigănesc (Iron.), cĭoară. – Papagaliĭ aŭ penele verzĭ, dar sînt și speciĭ cu penele cenușiĭ, roșiĭ și alt-fel. Aŭ cĭocu foarte încovoĭat și puternic și se servesc de el la cățărat. Patria lor e vestu Africiĭ, sudu Asiiĭ, insulele Sonde și America de Sud. – La Cant. și -gáĭe, f.

ONCIUL, Dimitre (1856-1923, n. Straja, jud. Suceava), istoric român. Acad. (1905), prof. univ. la București. Președinte al Acad. Române (1920-1923). Director general al Arhivelor Statului din România (1900-1923); întemeietorul (1922) și primul președinte al Comisiei consultative heraldice. Considerat creatorul școlii critice în istoriografia română. Istoric al Evului Mediu românesc, a abordat problemele continuității daco-romane la nord de Dunăre și ale formării statelor medievale românești („Teoria lui Roesler”, „Radul Negru și originile Principatului Țării Românești”, „Ideea latinității și a unității naționale”, „Originile principatelor române”). Cercetări privind istoria provinciilor românești Bucovina, Maramureș, Banat și Dobrogea; a publicat o serie de documente despre istoria românilor, descoperite în arhivele din Viena. Preocupări de genealogie și cronologie.

ÎNALTUL COMISARIAT AL NAȚIUNILOR UNITE PENTRU REFUGIAȚI. organism creat la Geneva, în 1950, cu scopul de a asigura protecția internațională a refugiaților care, prin definiție, nu beneficiază de protecția țării de origine. Premiul Nobel pentru pace (1954 și 1981).

DIASPORĂ s. f. 1. Totalitatea comunităților evreiești dispersate ca urmare a distrugerii Ierusalimului și alungării populației de către Nabucodonosor II, regele Babilonului. 2. P. ext. Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. [Pr.: di-a-] – Din fr. diaspora.

BAȘTINĂ s. f. (Rar) Țară de origine, patrie. Carintienii și tirolezii au băut apă din Valea Frumoasei și nu s-au mai întors la baștina lor. SADOVEANU, O. A. II 206. ♦ Origine. Exclusia (= exclusivismul) nu are simpatiile noastre, și am văzut cu părere de rău că în organizarea unei societăți, pentru îndemnarea și agiutorul învățăturii tinerimii, societatea își păstrează banii și simpatiile numai pentru tinerii romîni ce-și dovedesc baștina. RUSSO, O. 98. ◊ (În limba modernă de obicei în loc. adj.) De baștină = de origine, de naștere. Asupra numelui și a locului de baștină nu i-au cercetat cu amănunțime. GALAN, Z. R. 197. Vrei să-mi vinzi răzășia dumitale? Locul meu de baștină? Unde au trăit și murit părinții mei? ALECSANDRI, T. 254. Din baștină = din moși-strămoși. Și eu ani trăit cu Tămădăienii, vînători de dropii din baștină, cari neam de neamul lor au rătăcit prin Bărăgan. ODOBESCU, S. III 14.

GALBEN², galbeni, s. m. Veche monedă de aur străină, care a circulat și în țările romînești și al cărei curs a variat după timp și după țările de origine. Vestit era odată lăutarul! La zile mari, bătrîna-i alăută De cîte ori cu galbeni fu umplută Și-n loc de vin, cu aur plin paharul! IOSIF, P. 28. De-acolo mergînd mai departe, iaca se întîlnește și cu cățelușa, care acum era voinică și frumoasă, iară la gît purta o salbă de galbeni. CREANGĂ, P. 291. De primești, îți dau doi galbeni pe chila de grîu, pe loc. ALECSANDRI, T. I 348.

IMIGRA, imigrez, vb. I. Intranz. A veni să se așeze într-o țară străină, părăsindu-și țara de origine (de obicei silit de împrejurări economice sau politice).

LIMBĂ s. f. (cf. lat. lingua): 1. mijloc principal de comunicare între membrii unei colectivități umane, istoricește constituită, alcătuit din mai multe sisteme: fonetic, lexical și gramatical; instrument de comunicare conform căruia experiența omenească este analizată diferit în fiecare comunitate, în unități înzestrate cu un conținut semantic și cu o expresie fonică, ca de exemplu l. unui trib, l. unui popor, l. unei națiuni. L. este aspectul abstract, general, al comunicării; ea presupune o sumă de deprinderi și principii de organizare, un sistem de norme care guvernează actele concrete de comunicare. Folosim l. ca mijloc de comunicare pe cale empirică (prin contactul direct dintre vorbitori, în familie, în practica vieții sociale) și pe calea instruirii sistematice (în școală, cu mijloace pedagogice). Nici până azi specialiștii nu au reușit să stabilească exact câte l. se vorbesc pe glob. Conform celor mai recente statistici, se apreciază că ar fi peste 3000, iar dintre acestea, peste 1400 ar fi pe cale de dispariție. În privința dialectelor, problema este și mai complicată, numărul lor ridicându-se, probabil, la peste 12.000. Se estimează că până în prezent numai 500 de limbi au fost studiate sistematic și științific; că există 2500 de limbi literare; că 2/3 din l. vorbite nu au o scriere proprie etc. ◊ ~ vorbită: l. rostită și auzită, întrebuințată în viu grai, fără o respectare riguroasă a normelor ei (v. și l. uzuală). ◊ ~ scrisă: l. notată cu semne grafice; l. întrebuințată în scris, cu respectarea normelor de care dispune. ◊ ~ (de) bază (~ mamă): l. din care provin l. aceleiași familii sau ale aceluiași grup genealogic de l., ca de exemplu latina, care este l. de bază a l. romanice. ◊ ~ comună: a) aspect vechi al l. vorbite de un popor, anterior diversificării acesteia în dialecte, ca de exemplu româna comună (străromâna, protoromâna, româna primitivă, romanica dunăreană sau traco-romanica) din secolele VI – XIII; b) aspect actual al l. vorbite de o națiune, bazat pe o cât mai mare uniformitate cerută de practica comunicării, însușit de întreaga colectivitate, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor, ca de exemplu româna comună actuală; c) l. folosită ca mijloc de înțelegere între popoarele unui stat multinațional (rusa în Federația Rusă) sau între majoritatea etnică a unui popor și naționalitățile conlocuitoare din țara respectivă (româna). ◊ ~ vehiculară (auxiliară): l. folosită în scopuri practice de comunități lingvistice diferite, existente pe un anumit teritoriu, ca de exemplu franceza pentru vorbitorii corsicani, bretoni, alsacieni și flamanzi; swahili pentru populațiile care nu aparțin limbii bantu în Africa. Contactul dintre o l. vehiculară și un grai sau un dialect constituie una dintre sursele bilingvismului la nivel dialectal. ◊ ~ națională: l. comună a unei națiuni, constituită mai ales pe baza unui dialect, în anumite condiții istorice și tinzând să înlocuiască dialectele și graiurile teritoriale, ca de exemplu l. română vorbită în cadrul statului național unitar român. ◊ ~ literară: aspectul cel mai îngrijit al unei l. naționale (de aici unicitatea ei), folosit în scris și în vorbirea oamenilor instruiți, la care se raportează stadiile din dezvoltarea ei. Este caracterizată printr-un sistem de norme deja fixate (de aici unicitatea și stabilitatea ei) și prin existența mai multor stiluri funcționale: artistic (beletristic, poetic, literar), științific, publicistic (gazetăresc) și administrativ (juridico-administrativ, oficial). L. literară este o formă cultivată a l. întregului popor, un simbol de distincție și de educație aleasă. Ea constituie aspectul fundamental al l. comune, prin mijlocirea ei menținându-se unitatea și corectitudinea acesteia, sistemul său de norme, reguli și convenții necesare comunicării. Ea este o sinteză a graiurilor și a stilurilor particulare și expresia cea mai generală a l. într-un anume moment al evoluției sale. Este supusă mereu transformărilor, adaptându-se întruna nevoilor generale de transmitere a experienței umane. În provinciile cu tradiție culturală și istorică bogată ea capătă, în vorbirea unor intelectuali, o coloratură dialectală. În condițiile vieții moderne, l. literară influențează – prin școală, armată, presă, radio, televiziune etc. – graiurile populare. Se constată o „presiune” tot mai crescândă asupra acestora și de aici febrila activitate a dialectologilor de a înregistra ultimele forme de existență a graiurilor și a dialectelor. Evoluția istorică a unei l. literare presupune un proces continuu de selectare și de rafinare, fapt care o opune l. populare, graiurilor, subdialectelor, dialectelor, argourilor etc. Există mai multe opinii cu privire la istoria l. române literare. Astfel: acad. Al. Graur și I. Coteanu precum și prof. univ. dr. Liviu Onul consideră că la baza ei stau producțiunile literaturii populare, a căror l. este mai îngrijită decât cea comună și oarecum generalizată pe tot întinsul țării; că literatura populară a contribuit la generalizarea unora din normele ei incipiente și la fixarea aspectului ei literar. B. P. Hasdeu, O. Densusianu, N. Iorga, Al. Rosetti, Boris Cazacu și Dimitrie Macrea sunt de părere că l. română literară a apărut odată cu primele texte românești scrise din secolele al XV-lea – al XVI-lea, pe baza cărora s-a elaborat și normarea necesară; că apariția primelor noastre texte scrise a precizat și a consolidat perimetrul acesteia. După lingvistul George Ivănescu precum și după lingvistul sovietic R. A. Budagov se poate vorbi de începuturile l. române literare abia în secolul al XVIII-lea, când funcțiile ei încep să se lărgească. G. Ibrăileanu, Al. Philippide și Iorgu Iordan socotesc că numai în secolul al XIX-lea, odată cu consolidarea națiunii și a literaturii române, se poate vorbi de o l. română literară. Dezvoltarea masivă a literaturii artistice, apariția presei și a literaturii științifice au amplificat acest proces într-un mod care să-l facă evident și necesar pentru toată lumea, înlesnind desăvârșirea lui până în contemporaneitate. După părerea lor, l. română de până atunci era scrisă în „dialecte literare” (muntean, transilvănean și moldovean), care s-au contopit într-o l. literară unitară abia după Unire (1859). L. română literară reprezintă un proces îndelungat care, început în secolul al XVI-lea prin tipăriturile lui Coresi, a fost perfecționat în fiecare secol următor conform noilor realități politice, sociale și culturale. ◊ ~ populară: l. care este creată de un popor, aparține acestuia și este vorbită de el, caracterizându-se prin fonetisme, cuvinte, locuțiuni, expresii, formule, structuri, combinații și topică specifice. ◊ ~ oficială: l. folosită în administrația unui stat multinațional sau a unui stat cu naționalități conlocuitoare, ca de exemplu, pentru primul caz rusa (în Federația Rusă), iar pentru al doilea, slovaca (în Slovacia). Există însă și state care au două sau mai multe l. oficiale: engleza și franceza în Canada; flamanda și franceza în Belgia; franceza, retoromana, germana și italiana în Elveția etc. ◊ ~ internațională: l. folosită în relațiile internaționale dintre state. Astfel: pentru antichitate, greaca și latina; pentru evul mediu, araba; pentru secolul al XVI-lea, spaniola; pentru epoca noastră, engleza, franceza, germana, rusa, spaniola și chineza. ◊ ~ mixtă: l. rezultată din amestecul a două sau mai multe limbi datorită contactului permanent al acestora, ca de pildă lingua franca sau sabir din porturile mediteraneene, care este un amestec între italiană și l. popoarelor mediteraneene (catalană, franceză, provensală, spaniolă, greacă și arabă); pidgin english din porturile Extremului Orient, creată pe baza limbii engleze, cu elemente din limbile diverselor popoare din zonă; creola, creată pe baza englezei, francezei sau spaniolei în fostele țări colonizate etc. ◊ ~ vie: l. folosită în momentul de față de către toți vorbitorii unui trib, ai unui popor sau ai unei națiuni, ca de exemplu bedan (beja), vorbită de triburile de păstori din Sudan (Africa), bască, vorbită în Țara Bascilor (Spania) și în zona Pirineilor din Franța, româna, germana, engleza etc. ◊ ~ moartă: l. care a încetat să mai fie vorbită din motive de ordin istoric (vorbitorii ei au dispărut în timp sau au suferit transformări radicale odată cu limba), ca de exemplu etrusca, celta, greaca veche, slava veche, latina, dalmata etc. ◊ ~ transpozitivă: l. care nu are o topică fixă, raporturile sintactice fiind exprimate prin terminațiile cuvintelor. ◊ ~ oxitonică: l. care tinde să plaseze accentul principal la sfârșitul cuvintelor sau al grupurilor de cuvinte care alcătuiesc o sintagmă (pe ultima silabă). ◊ ~ proparoxitonă: l. în care majoritatea cuvintelor poartă accentul principal pe silaba antepenultimă. ◊ ~ aglutinantă: l. care, pentru exprimarea raporturilor gramaticale, folosește afixe specializate înlănțuite (aglutinate) atașate la rădăcină, ca de exemplu maghiara, turca etc. ◊ ~ flexionară: l. în care raporturile gramaticale se exprimă prin afixe perfect sudate cu tema și având, în general, funcții complexe (printre acestea și realizarea flexiunii interne sau sintetice a cuvintelor care, în acest caz, își schimbă forma și au o structură analizabilă din punct de vedere morfologic), ca de exemplu româna, franceza, italiana, spaniola, portugheza, germana etc. ◊ ~ izolantă: l. lipsită de structură morfologică, în care raporturile gramaticale se exprimă cu precădere prin ordinea cuvintelor (topică) în propoziție, prin intonație și prin numeroase cuvinte auxiliare, nu cu ajutorul afixelor (în acest caz cuvintele nu-și schimbă forma și nu mai au o structură analizabilă), ca de exemplu anamita din Vietnam, unele limbi africane, chineza etc. ◊ ~ holofrastică: l. în care o gândire, o frază se exprimă printr-un singur cuvânt, fiind specifică copiilor mici (aceștia vorbesc în holofraze – v.). ◊ ~ gesticulară (chinezică): sistem care studiază ansamblul gesturilor și al mișcărilor corporale în comunicarea verbală și extraverbală. ◊ ~ incorporantă (polisintetică): l. în care toate părțile de propoziție – principale și secundare – ale unei propoziții sunt încorporate într-un singur cuvânt, al cărui punct de plecare e predicatul și care reprezintă astfel o propoziție întreagă, ca de exemplu eschimosa, ciukota din Siberia și unele limbi indigene americane. ◊ ~ analitică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales cu ajutorul mijloacelor analitice, al cuvintelor auxiliare (al prepozițiilor, al conjuncțiilor, al pronumelor și al adjectivelor pronominale, al verbelor auxiliare). De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune analitică. Alături de aceste mijloace, o l. analitică mai folosește și mijloace sintetice pentru exprimarea raporturilor gramaticale (articole, desinențe, sufixe etc.). Sunt l. analitice: franceza și engleza. ◊ ~ sintetică: l. flexionară în care raporturile gramaticale sunt exprimate mai ales prin modificări ale formei cuvintelor cu ajutorul mijloacelor sintetice, al afixelor gramaticale (articole, desinențe și sufixe), adăugate la tema cuvintelor. De aici și denumirea acestui tip de flexiune: flexiune sintetică. Alături de aceste mijloace, o l. sintetică mai folosește și mijloace analitice pentru exprimarea raporturilor gramaticale: prepoziții, conjuncții, pronume și adjective pronominale, verbe auxiliare. Un exemplu de l. sintetică este latina. ◊ ~ centum: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetele g’ și k’ înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu greaca, latina, celtica, germanica etc. ◊ ~ satem: l. indo-europeană care a păstrat în evoluția ei sunetul s înaintea vocalelor e și i, ca de exemplu iraniana, armeana, balto-slava, albaneza etc. Împărțirea limbilor indo-europene în două mari grupuri (centum și satem) după tratamentul consoanelor velare c și g s-a făcut de către unii din primii comparatiști – Friedrich Schlegel, Wilhelm von Humboldt și August Schleicher – și a fost rediscutată de către lingvistul francez Antoine Meilet. ◊ ~ naturală: l. a unui trib, a unui popor, a unei națiuni prin care oamenii comunică între ei, în mod obișnuit, în fiecare zi, ca de exemplu huari (limba unui trib indian din America de Sud), kurda (limba poporului kurd, răstignit în cadrul a cinci state asiatice), suedeza, norvegiana, daneza etc. ◊ ~ artificială: l. creată convențional, pe baza unor elemente din limbile latină, engleză și franceză, pentru a servi ca mijloc de comunicare între oamenii cu limbi materne diferite (mai ales diplomați). Astfel: volapük (1880), esperanto (1887), ido (1907), occidental (1933), interlingua (1951), delmondo (1960) etc. Tot artificiale sunt și l. obținute prin simplificarea limbilor naturale (reale), cum ar fi basic-english (1932), basic-french sau franceza elementară (1952), latina sine flexione sau le latin vivante (latina vie) (1956) etc. ◊ ~ maternă: l. învățată de un vorbitor de la părinții săi încă din copilărie, odată cu deprinderea vorbirii, și folosită ca l. de stat, oficială, în țara de origine. Pentru fiecare cetățean al țării noastre, de naționalitate română, l. sa maternă este l. română. ◊ ~ străină: oricare l., alta decât cea maternă; se învață de obicei prin procedee formale, prin predare în școală sau la cursuri speciale. ◊ ~ specială: l. creată convențional și alcătuită dintr-un sistem de semne nelingvistice, care pot fi întrebuințate prin gesticulație și mimică, în vederea comunicării ideilor și a sentimentelor, ca de exemplu l. surdomuților. ◊ ~ abstractă: l. care a ajuns la un înalt grad de abstractizare a vocabularului ei, ca de exemplu engleza (v. abstractizare). ◊ ~ concretă: l. care păstrează semnificația lexicală concretă a cuvintelor și a conținutului noțional al acestora, ca de exemplu limbile triburilor de indigeni din Africa și America. ◊ ~ standard: l. însușită de întreaga colectivitate instruită, indiferent de apartenența dialectală a vorbitorilor unei națiuni; l. uzuală, generală, comună, folosită în împrejurări obișnuite, neoficiale, care reprezintă un etalon de cercetare lingvistică. L. standard este o formă a limbii naționale unice în care coloratura dialectală este redusă la minimum (prin eliminarea cvasitotală a particularităților dialectale). Ea este o aproximație a uzului general al limbii. Adeseori este folosită ca sinonim al limbii literare, constituind obiectul de studiu preferat al lingviștilor transformaționaliști și generativiști. ◊ ~ uzuală: l. sau aspect al unei limbi care se folosește în mod obișnuit, în mod curent, frecvent; l. sau aspect al unei limbi care este în uz. ◊ ~ indigenă: l. pământeană, băștinașă, autohtonă; l. vorbită de vechii locuitori ai unei țări, ca de exemplu limba dacă, limba vechilor iberi, limba etruscă, limbile australiene etc. ◊ ~ intertribală: idiom folosit pentru asigurarea legăturilor dintre diversele triburi indiene din America de Nord și de Sud. În regiunea marilor lacuri, a circulat în secolul trecut o l. intertribală creată pe baza limbii indiene ojibwa, cu termeni din limba franceză. În sud-estul S.U.A., s-a format l. intertribală chikasaw (mobile), pe baza limbii indiene choktow, cu elemente din chikasaw. Din ea au pătruns în engleza americană o serie de cuvinte și expresii. Pe toată coasta de nord-vest a continentului nord-american a fost folosită l. intertribală chinook, care avea la bază limba indiană cu același nume. Aceasta fusese completată inițial cu termeni din alte limbi indiene, apoi cu termeni din limbile franceză și engleză. Ea a fost înlocuită de o altă l. intertribală, care are la bază engleza. În America de Sud, cea mai importantă l. intertribală este geral, creată în secolele al XVI-lea – al XVII-lea în Brazilia, de unde s-a extins în Paraguay și în ținuturile din jur. La baza ei stă limba indiană guarani, completată cu termeni din spaniolă și portugheză. Și în America Centrală s-au creat l. intertribale pe baza limbii spaniole. ◊ ~ de tranzit: l. rezultată din simplificarea altei limbi și adoptarea unor cuvinte din mai multe alte limbi în circulație, pentru satisfacerea nevoilor elementare de comunicare în porturile maritime, ca de exemplu beach-la-mar din zona Pacificului; sabir din porturile Mediteranei; pidgin english de pe coasta de vest a Africii etc. ◊ ~ indo-europeană: l. care reprezintă continuarea indo-europenei comune; l. care descinde din indo-europeana comună, ca de exemplu indiana veche (sanscrita și vedica), iraniana veche, hitita, toharica, greaca veche, germanica comună, slava comună, baltica comună, latina, celtica, osca, umbriana, falisca, veneta, mesapica, armeana, albaneza, macedoneana antică, traca, frigiana și ilira. L. indo-europene se grupează astfel în zece familii sau unități distincte: indiene, iraniene, armeana, greaca, albaneza, slave, baltice, germanice, romanice și celtice. ◊ ~ italică: l. indo-europeană vorbită în antichitate de unul din popoarele Peninsulei Italice, ca de exemplu falisca, osca, etrusca, latina, umbriana și veneta. ◊ ~ romanică (neolatină): l. care are la bază limba latină, care descinde din limba latină, ca de exemplu româna, dalmata (dispărută), retoromana, italiana, sarda, occitana (provensala), franceza, catalana, spaniola și portugheza (după unii lingviști se poate lua în discuție și a unsprezecea limbă romanică: franco-provensala). ◊ ~ germanică: l. care are la bază limba germanică comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu gotica, ostrogota, vizigota (grupul de răsărit – dispărut), vechea nordică (dispărută), islandeza, norvegiana, suedeza, daneza (grupul de nord), germana, olandeza, flamanda, frizona și engleza (grupul de apus). ◊ ~ slavonă: l. slavă bisericească și l. literaturii care s-a dezvoltat în Rusia, Serbia și Bulgaria, pe baza vechii slave bisericești. ◊ ~ slavă: l. care are la bază slava comună, care descinde din aceasta, ca de exemplu ucraineana, bielorusa și rusa (grupul de răsărit), soraba (venda), polaba (dispărută), cașuba, sârba lusaciană, polona, slovaca și ceha (grupul de apus), bulgara, sârbo-croata, slovena și macedoneana (grupul de sud). ◊ ~ balcanică: l. vorbită în Peninsula Balcanică (greaca, albaneza, bulgara, sârbo-croata, macedoneana și slovena). ◊ ~ baltică: l. indo-europeană vorbită de un popor baltic, ca de exemplu letona, lituaniana și vechea prusiană (dispărută). ◊ ~ celtică: l. indo-europeană vorbită de un popor urmaș al celților, ca de exemplu galica (dispărută), irlandeza, scoțiana, mank (grupul gaelic), galeza, cornica (dispărută) și bretona (grupul britonic). ◊ ~ greacă: l. indo-europeană vorbită de grecii din Grecia continentală, din insulele Mării Ionice și ale Mării Egee și de cei din diaspora (v. greacă). ◊ ~ albaneză: l. indo-europeană vorbită de albanezii din Albania și de cei din diaspora (v. albaneză). ◊ ~ ugro-finică: l. indo-europeană din grupul uralian, alcătuit din cinci subgrupuri, majoritatea fiind vorbite în Siberia. Astfel: limbile finice prebaltice (finlandeza, isuri, karela, vespa, estona și livona), limba saama (lapona), limbile de pe Volga (mordvine și mari), limbile permiene (udmurta, komiziriana, komi-permiana) și limbile ugrice (maghiara din Europa, hantî și mansi de pe fluviul Obi). Deci l. ugro-finice vorbite în Europa sunt: maghiara, finlandeza, karela, estona și saama (lapona) – v. fiecare dintre aceste limbi. ◊ ~ bască: l. indo-europeană vorbită de basci, locuitorii ambelor părți ale Pirineilor, la granița dintre Spania și Franța (v. bască). ◊ ~ caucaziană: l. vorbită de populații cu tip fizic variat, care locuiesc în munții Caucazului și în regiunile învecinate. L. caucaziene (peste 50) sunt foarte deosebite ca origine și structură: unele sunt iraniene (oseta, kurda, tati, talisi etc.), altele sunt turcice (azer, baidjana, karaceano-balkara, kumâka, nogai etc.), altele semitice (aisor) sau indo-europene (armeana). ◊ ~ indiană: l. indo-europeană vorbită de unul din numeroasele popoare de origine indiană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor indiene: a) indiana veche (cu limbile vedica și sanscrita); b) indiana medie (cu variantele prākrit, sanscrita literară și pāli); c) indiana modernă (cu limbile: hindi, urdu, bengali, oriva, assam, binari, marathi, rajasthan, gujarati, pahari, nepali, kumani, garhvali; hohistani, khowar, kashmira, șina; punjabi, lahnda, sindi, singhaleza, limba țigănească). ◊ ~ iraniană: l. indo-europeană provenită din iraniana comună și vorbită de unul din numeroasele popoare de origine iraniană din Asia. Există trei faze ale dezvoltării limbilor iraniene: a) limbile iraniene vechi: vechea persană, avestica (zenda), scita (scitica), sarmata; b) limbile iraniene medii: sogdiana, saka, rezmica, parta (partica), persana medie (pehlevi); c) limbile iraniene moderne: persana nouă, tadjica, afghana (pusthu), beiuciana, tāti, kurda, oseta, yaghnobi, sugni, väzgulami, ișkașimi, wakhi, ormuri și parāci). ◊ ~ armeană: l. indo-europeană caucaziană vorbită de armenii din Armenia și din diaspora (v. armeană). ◊ ~ hamito-semitică: l. de origine hamito-semitică din Peninsula Arabică, din nordul acesteia și din nordul Africii. Există cinci ramuri ale acestei familii de limbi: semitică (din care fac parte limbile arabă, etiopiană, feniciană, arameeană, siriană și ebraică), kușită (din care fac parte limbile kușită, beja, afar și somali), egipteană, berberă și ciadă. ◊ ~ burușaski: l. folosită în zona munților Kakoram din Asia, în statele Hunzu și Nagu. ◊ ~ dravidiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India de sud și de sud-vest. ◊ ~ munda: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din India centrală (cea mai răspândită din această familie de limbi este khewari). ◊ ~ uralo-altaică: l. vorbită de unul din numeroasele popoare ugro-finice, altaice și samoede. Există mai multe ramuri ale acestei familii de limbi: ugro-finice (din care fac parte și maghiara, finlandeza, estona și lapona), samoede (în Asia), turco-tătare (din care fac parte și limbile turkmenă, găgăuză, osmană veche, turcă, tătară, kazahă, uzbekă și kirghiză), mongole (în Mongolia, Federația Rusă și China), tunguso-manciuriene (în Asia nord-estică), coreeana (în Koreea). ◊ ~ paleosiberiană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din nord-estul și nord-vestul Siberiei. ◊ ~ ainu: l. vorbită în insulele Hokkaido, Sahalin și Kurile de numeroase popoare. ◊ ~ chino-tibetană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din China și din țările sud-estului Asiei. Există două ramuri ale acestei familii de limbi: thai-chineză sau chino-siameză (din care fac parte și chineza, și vietnameza) și tibeto-birmană (din care fac parte și tibetana, și birmana). ◊ ~ mon-kmer: l. vorbită de unul din numeroasele popoare din Peninsula Indochina (din care fac parte și khmera, și cambodgeana). ◊ ~ japoneză: l. mon-khmer vorbită de japonezi (v. japoneză). ◊ ~ negro-africană: l. vorbită de unul din numeroasele popoare africane. Există trei grupuri de limbi negro-africane: limbile din Sudan și Guineea (dintre care cele mai răspândite sunt mandingo, fulbe, boki și nubiana), limbile bantu (dintre care cea mai răspândită este suahili), limbile khoisan (dintre care cea mai răspândită este hotentota). ◊ ~ malgașă: l. vorbită în insula Madagascar. ◊ ~ amerindiană: l. vorbită de indienii din America (Canada, S.U.A., Mexic, America Centrală, America de Sud și insulele Antile). ◊ ~ indoneziană: l. vorbită în arhipelagul indonezian, în sud-estul Vietnamului, în Malaya, în insulele Filipine, în Madagascar și în Taiwan de popoare de origine indoneziană. ◊ ~ polineziană: l. vorbită în insulele Noua Zeelandă, Chathan, Fiji, Tonga, Samoa, Cook, Phoenix și Hawaii de diferite popoare. ◊ ~ melaneziană: l. vorbită de diferite popoare în insulele Mariane, Caroline, Noile Hebride, Gilbert, Bismark, Louisiade, Solomon, Marshall, Amiralității și Noua Caledonie. ◊ ~ australiană: l. folosită de populațiile băștinașe arhaice ale Australiei. Există 523 de idiomuri diferite, care formează cinci grupuri cu trăsături specifice. ◊ ~ papuașă: l. vorbită de unul din popoarele din Noua Guinee și din arhipelagurile Solomon și Noile Hebride. (În clasificarea limbilor pe familii, ramuri și grupuri au fost reținute numai acelea care ni s-au părut a-i interesa mai mult pe cititori sau care ar putea prezenta o importanță mai mare din anumite puncte de vedere. Pentru amănunte se poate consulta cu mult folos lucrarea Ce limbi se vorbesc pe glob, București, 1968, de Lucia Wald și Elena Slave). Pentru clasificarea l. v. și criteriu. 2. fel propriu, specific unui scriitor, de exprimare în operele literare.

BIGNONIA L., BIGNONIA, fam. Bignoniaceae. Gen originar din America de N, are o singură specie: Bignonia capreolata L. [syn. Anisostichus capreolatus (L.) Bur.] perenă, agățătoare, cca 22 m înălțime în țara de origine. Frunze (cca 15 cm lungime) opuse, penate, cu pețiol (cca 2 cm lungime), verzi, lucioase, terminate în cîrcei cu trei cîrlige îndoite. înflorește primăvara-vara. Flori roșii-portocalii, în interior mai deschise, lungi de 5 cm (caliciul în formă de clopot cu 5 lobi, corolă în formă de pîlnie sau clopot, petalele rotunjite, marginea cu 2 buze, 4 stamine, disc în formă de inel, ovar liniar cu multe semințe), cca 5 așezate în umbelă pe tijă scurtă (cca 2-4 cm), în axa frunzei. Fructul, o capsulă plată, lungă de 10-17 cm, cu două loji pieloase.

Dicksonia antartica Labill. Specie originară din Australia. Frunze late, ovate, pieloase, glabre, nervura centrală ușor pubescentă, tripenate, lungi de 2 m, foliole lat-liniare, crestate pînă la nervura centrală, cu lobi dințați, număr mare de sori. Planta, în țara de origine, atinge cca 11 m înălțime. Trunchi gros, viguros.

Dillenia indica L. Specie cu flori albe. Fruct, bacă mare, verde, cărnoasă. Frunze (cca 0,50 m lungime) verzi-închis, pieloase, crestate, cu nervuri viguroase. Arbori cca 16 m înălțime, în țara de origine.

Dipelta floribunda Maxim. Specie care înflorește primăvara-vara. Flori în exterior roz-deschis, în interior portocalii și albe, parfumate, lungi de cca 3-4 cm. Frunze ovate (cca 9 cm lungime) pînă la eliptic- lanceolate, nedentate. Tufă (cca 4,5 m înălțime în țara de origine, la noi 1,5-2,5 m) cu ramurile tinere pubescente, glanduloase, care la maturitate devin maro-roșietice, iar scoarța se exfoliază.

Dizygotheca elegantissima Vig. et Guill. (syn. Aralia elegantissima hort.). Specie cu frunze palmat-sectate, compuse din 7-11 foliole verzi-oliv, cu nervura centrală și vîrful roșietic, pețiol svelt, verde cu pete gălbui, pe o tulpină simplă, viguroasă. Arbust cca 3 m înălțime, în țara de origine (Pl. 30, fig. 173).

Dodonaea viscosa L. Specie cu flori verzi, în ciorchine scurt, terminal sau lateral. Fruct, capsulă de cca 1,8 cm lungime. Frunze galbene-verzi, simple, lipicioase, lunguiețe, cu vîrf ascuțit. Tufe cca 4,5 m înălțime, în țara de origine.

Dombeya wallichii (Lindl.) Benth. et Hook. Specie care înflorește în mart. Flori roșii-aprins cu antere galbene, dispuse în umbele mari, pendente, pe pedunculi lungi, pubescenți, în axa frunzei. Frunze mari, alterne, lung-pețiolate, cordiforme. Arbore cca 9,5 m înălțime în țara de origine.

Dracaena deremensis (N. E. Br.) Engl. Specie originară din Africa, plantă de seră caldă, cca 4,5 m înălțime în țara de origine. Frunze sagitate (cca 45 cm lungime, 4,5 cm lățime), foarte puțin curbate, verzi-închis, cu două dungi argintii și verzi-cenușii în centru.

Dracaena fragrans (L.) Ker-Gawl. Specie originară din Africa tropicală, se cultivă în seră temperată. Tulpini uneori ramificate, înalte de cea 5,5 m în țara de origine, la noi 1-2 m. Frunze liniar-lanceolate (cca 85 cm lungime, 3 cm lățime), recurbate, amplexicaule, verzi-strălucitoare sau centrul galben și marginile verzi. Flori așezate în panicule compacte, mirositoare, alburii. Are numeroase soiuri (Pl. 30, fig. 174).

Dracaena marginata Lam. Specie originară din Madagascar, 2-5 m înălțime în țara de origine, în seră 60-90 cm. Frunze (35 cm lungime,m lățime) verzi foarte închis cu marginile roșii.

Eriocereus bonplandii Riccob. (syn. Harrisia bonplandii Br. et R.). Specie cu flori albe, mari, areole cu cca 8 spini, cca 3,5 cm lungime, la început roșii, apoi cenușii. Tulpină glaucă, cca 2,5 m înălțime în țara de origine, cu 6 coaste.

ERYTHEA Wats., ERITEA fam. Palmae. Gen originar: din California (S.U.A.) și Mexic, opt specii, în țara de origine cu trunchiuri înalte de cca 12 m. Frunze rotunde, în formă de evantai, penate, în tinerețe pîsloase, pețiol viguros, uneori spinos. Flori hermafrodite, caliciu trifid, corolă tripartită, 6 stamine și 3 carpele. Fruct, bacă, cu un sîmbure.

Erythrochiton brasiliensis Nees et Mart. Specie originară din Brazilia, Bolivia și Peru. Înflorește tot timpul anului. Flori albe, mari, cu caliciul roșu, pe un peduncul lung. Frunze alterne, pețiolate, foarte lungi, lanceolate, nedentate, cuneiforme la bază, spre vîrful trunchiului așezate în verticil. În țara de origine, arborele atinge, cca 3,5 m.

EUCALYPTUS L’Herit., EUCALIPT, fam. Myrtaceae. Gen originar din Australia, Arhipelagul Malayez, 500 specii, arbori șt arbuști erecți, cu scoarța tulpinilor netedă, verde-cenușie, se exfoliază ușor. Frunze persistente, coriacee, acoperite cu. un strat ceros ce conține un ulei eteric foarte parfumat, verzi-cenușii, cele tinere mai albăstrui, subrotunde sau chiar cordiforme, fără pețiol și stau orizontal, cele mature sînt oblong-lanceolate și tind să atîrne. Flori hermafrodite, petale concrescute sub formă de căpăcel, care cade o dată cu înflorirea, stamine multe, pistil cu ovar cu 4 loji și un stil. Fruct, capsulă, se deschide în partea superioară, semințe mici, închise la culoare. în țara de origine atinge 150 m înălțime, iar în regiunile noastre, în condiții de seră, pînă la 3 m.

Eucalyptus simmondsii Labill. Specie care, în țara de origine, înflorește iarna. Flori albe, dispuse grupat în cime axilare. Frunzele tinere sînt ovate, iar cele mature lanceolate. Ramurile tinere sînt roșii (Pl. 32, fig. 187).

Eucalyptus perriniana Labill. Specie care înflorește vara, în emisfera nordică și la mijlocul iernii și primăvara, în țara de origine. Flori albe. Foarte apreciat pentru frunzele sale orbiculare foarte albăstrui, dispuse opus. Arbore de talie mică.

Eugenia paniculata Banks. Specie care înflorește primăvara. Flori albe cu diametrul de 2 cm, dispuse în paniculă ramificată, în axa. frunzei sau terminale, pe lujeri laterali. Fruct ovat, lung de 2 cm, roz-roșu. Frunze verzi, liniar-lanceolate, la bază cuneiforme, scurt- pețiolate, lucioase, cu vîrf lung, ascuțit, roșii în tinerețe ca și lujerii. Arbore, sau arbust, 10-15 m înălțime în țara de origine, Australia.

EUPHORBIA L., EUFORBIA, fam. Euphorbiaceae. Gen originar din America, Africa, Asia Mică, Europa, Mexic, cca 1 600 specii, erbacee, arbustive, unele suculente asemănătoare cactaceelor, anuale și vivace, cu suc lăptos. Flori nesemnificative, uni- sexuate, fără perigon, dispuse umbeliform la capătul tulpinii principale, involucrul (cu mai mult de 10 stamine, fiecare stamină la bază cu un solz mic) 4-5 lobat; între lobi există glande provenite din transformarea laciniilor (4). Din mijlocul involucrului, dintre stamine, crește floarea femelă, redusă la un ovar stipelat. Elementul decorativ îl constituie bracteele (frunze modificate) situate la baza inflorescenței, formînd o rozetă. Frunze mari, alterne, ovoide, lunguiețe, ascuțite la vîrf, întregi sau puțin lobate. Fruct, capsulă cu 2-6 semințe. În țara de origine de 5-6 m înălțime, la noi 0,70-1,20 m, în funcție de condițiile de cultură și epoca de înmulțire. Tulpină erectă, ramificată, 3-6 ramuri, obișnuit 25-30 internodii.

Euphorbia grandidens Haw. Specie care, în țara de origine, atinge 10 m înălțime, arbust ramificat cu ramuri în 4 muchii, cenușii și ghimpi bruni.

Ficus elastica Koxb. Specie originară din India, arbore viguros, cca 23 m înălțime în țara de origine se cultivă în seră temperată, unde atinge cca 3 m înălțime. Frunze persistente, mari (cca 45 cm lungime), oblonge, coriacee, verzi-închis, lucioase pe partea superioară, pe cea inferioară verzi-pal, în tinerețe roșietice, dispuse altern, limbul întreg, marginea întreagă. (Pl. 34, fig. 197).

Grevillea robusta A. Cunn. Specie cu flori galbene-portocalii, în ciorchine. Frunze penate, 20-22 cm lungime, segmente penate, lanceolate, cu marginea rulată, pe partea inferioară pubescente, pe cea superioară glabre. În țara de origine de cca 50 m înălțime.

Hakea laurina R. Br. Specie cu flori roșii, în capitule dense, globuloase, cu diametrul de cca 5 cm; stil lung, auriu, ieșind din floare. Fruct capsulă, fără pinten. Frunze cu pețiol, gros, lamină de cca 15 cm lungime și 1,6 cm lățime. Ramuri glabre, în tinerețe roșii-sîngerii. În țara de origine este de cca 10 m înălțime.

Hydrangea paniculata Sieb et Zucc. Specie care înflorește în iul.-aug. Flori mari, albe pînă la roz-roșietic, în panicule mari, terminale, cca 25 cm diametru; de cele mai multe ori, aproape toate sterile. Se taie primăvara la cîțiva cm deasupra solului pentru a avea anual flori frumoase. Frunze eliptice sau ovate, cca 11 cm lungime, cu pețiol de cca 18 mm lungime, acuminate, cu baza cuneată sau rotunjită, pe dos pubescente. Poate atinge cca 1,8 m înălțime sau cca 9 m în țara de origine; port erect.

Ilex opaca Ait. Specie cu frunze persistente, opace, pe ramuri pendente (la început pubescente). Arbust sau arbore pînă la 12 m (în țara de origine). Frunze de pînă în 7 mm lungime, roșii sau galbene la unele varietăți. Nu rezistă afară în zonele prea reci.

Ilex pernyi Franch. Specie cu flori gălbui. Frunze persistente, rombice (4-muchiate), de fiecare parte pînă la 3 țepi, pe partea superioară verzi-închis-lucioase, lungi de cîțiva cm, așezate dens. Arbust sau arbore (în țara de origine) cu lujerii ușor pubescenți. Fructe roșii, ovat-rotunde.

Jacaranda acutifolia Humb. et Bonpl. (syn. J. ovalifolia R. Br.; J. mimosifolia D. Don). Specie care înflorește numai în țara de origine, Brazilia. Flori albastre. Frunze dublu-penate asemănătoare celor de ferigi. Arbore pînă la 20 m înălțime.

Chamaerops humilis L. Palmier în cultură de 1-2 m înălțime, în țara de origine cca 7 m. Frunze în formă de evantai, adînc-divizate, cu pețioli lungi, avînd două rînduri de spini (Pl. 19, fig. 113).

Chrysophyllum cainito L. Specie cu frunze (cca 11 cm lungime) ovate sau lunguiețe, pe partea inferioară pubescent-aurii. În țara de origine arbore de 15 m înălțime cu fructe (cca 5 cm diametru) comestibile.

Cibotium schiedei Cham. et Schlecht. (syn. Dickosonia schiedei Bak.). Specie cu frunze tripenate, pendente, pe partea inferioară cu un luciu albastru, pe cea superioară verzi-deschis, lucioase, foliolele lungi, lanceolate, cu vîrf ascuțit, dentate, crestate pînă la nervura principală, pețiolii pubescenți sau pîsloși, transformați la baza frunzei în peri aurii. Trunchi de cca 5,5 m înălțime în țara de origine.

COBAEA Cav., COBEA, fam. Polemoniaceae. Gen originar din America tropicală, cca 12 specii, volubile, glabre, înalte de 5-6 m în țara de origine cca 20 m. Frunze penat-compuse, cu cîrcei ramificați. Flori albe sau violete, campanulate.

Musa ensete Gmel. (syn. Ensete edule Horan.). Specie cu flori dispuse într-o inflorescență pendentă. Frunzele, lungi de cca 5 m și late de cca 90 cm cu pețioli roșietici, au pe partea inferioară o nervură mediană proeminentă. Nu drajonează și se ține iarna în seră rece. în țara de origine crește pînă la 13 m înălțime.

Pittosporum crassifolium A. Cunn. Specie care înflorește în iun.-aug. Flori unisexuate, purpurii (petale 1-1,4 cm lungime, sepale cca 7 mm lungime), în ciorchine terminale. Fruct aproape globulos, gri-pîslos. Frunze invers-ovate, pe partea inferioară gri-pubeșcente cu marginea rulată în exterior, pe cea superioară verzi-închis, lungi de 7-9 cm, îngustîndu-se într-un pețiol scurt și gros. pieloase. Arbust cu frunze persistente, cca 6 m înălțime în țara de origine.

Plumeria alba L. Specie cu flori albe cu o maculă galbenă, cu diametrul de 2-3 cm, parfumate. Frunze liniar-lanceolate, cca 28 cm lungime, 2-8 cm lățime, cu vîrf lung, ascuțit, marginea rulată, pe partea inferioară albe, pubescente. Arbore de 10 m înălțime în țara de origine.

Pseudotsuga menziesii Franco (syn. P. douglasii Carr.; P. taxifolia Britt.), «Duglas verde». Specie cu flori unisexuat-monoice, cele femele verzi, cele mascule galbene, în amenți. Conuri ovate, pînă la 10 cm lungime, pendente, bractee lungi, solzi întregi, semințe aripate. Acele liniar-plate, moi, pe partea inferioară verzi-deschis cu două dungi de stomate albicioase, pe partea superioară plane, lucioase, acute, pețiol scurt. în țara de origine, America, atinge peste 100 m înălțime și diametru de 3-5 m. Tulpină dreaptă, cu verticile regulate, scoarță gri-închis, foarte groasă, spre maro, la început netedă cu pungi de rășină, apoi formează ritidom gros. Lujerii tineri sînt subțiri, maro, netezi, cu perișori foarte fini, muguri lucioși, fuziformi, ascuțiți, maro-roșietice.

Ravenala guianensis (L. C. Rich.) Bth. Specie cu flori cu 5 stamine, pericarp portocaliu. Frunze mari, eliptice. Arbore de cca 9 m înălțime în țara ele origine.

Ravenala madagascariensis Sonn. Specie cu flori cu 6 stamine, pericarp bleu ciel. Frunze așezate în evantai, lung-pețiolate. Arbore de pînă la 3 m înălțime în țara de origine.

Rhododendron arboreum Smith. Specie originară din Himalaia. Înflorește primăvara. Flori tubulare, 5 cm lungime, roșii-închis, pînă la 20, în buchete globuloase, terminal, pe ramuri. Arbore, 10-12 m înălțime în țara de origine. Frunze persistente, alungit-lanceolate, 15-20 cm lungime, 7 cm lățime, coriacee, pe partea superioară verzi-închis, lucioase, pe cea inferioară argintii sau roșii-brune, păroase. A dat naștere la numeroase forme și soiuri. Cele cu flori roșii-închis sînt cele mai apreciate dar sînt mai sensibile și merg în zone mai blînde. Au și forme cu flori albe sau roz. Hibrizii sînt mult mai rezistenți. Necesită semiumbră.

Sophora tetraptera Ait. (syn. Edwardsia tetraptera Poir.). Specie care înflorește primăvara-devreme sau vara, în țara de origine. Flori galbene-aurii, tubulare, dispuse, pînă la 8, în ciorchini penduli ce apar înaintea frunzelor. Frunze caduce sau semicaduce, dar persistente în seră, număr mare de foliole aproape sesile. Arbore mic, sălbatic, 12 m înălțime, iar în cultură arbust cu ramuri dense. Nu rezistă iarna, afară (Pl. 67, fig. 378).

TIBOUCHINA Aubl., TIBUCHINA, fam. Melastomataceae. Gen originar din America tropicală, mai ales din Brazilia, cca 200 specii, arbori și arbuști mari în țara de origine și de cîțiva m înălțime în țările cu ierni aspre, unde se cultivă în seră. Frunze destul de mari, ovate, cu 3-7 nervuri. Flori mari, pe tip 5, cu diametrul.de cca 10 cm, purpurii, roz sau violete-albastre-satinat, cu sezon lung de înflorire, (tub floral lunguieț, cilindric sau scurt-campanulat, cu solzi sau pubescent, petale obovate, nedentate sau în vîrf emarginate, stamine glabre, pubescente, glanduloase, antere cilindrice cu vîrf lung, arcuit), solitare sau în inflorescență terminală. Fruct, capsulă.

Trevesia palmata Vis. Specie originară din India. Flori albe-gălbui cu diametrul de cca 3 cm, așezate în umbelă lung-pedunculată. Frunze palmat-sectate, late de 0,45 cm și 5-9 lobi cu uetioli lungi de cca 0,45 cm. Arbust care în țara de origine, atinge cca 7 m înălțime.

Vanda tricolor Lindl. Specie care înflorește în dec.-apr. Flori puternic parfumate (petale lat-ovate cu vîrf bont, albe și galbene cu pete maro, label cu lobii laterali mici, rotunjiți, curbați în interior, albi, lobul central lat, în formă de vioară, roz-violet cu striații purpur, pinten scurt, ovat, lateral plat) dispuse, pînă la 10, în ciorchine erect. Tulpina, 1,5 m înălțime, în țara de origine, frunze lungi, liniare, așezate dens.

Vanda teres Lindl. (syn. Dendrobium teres Roxb.). Specie care înflorește vara. Flori, 5, dispuse într-o inflorescență pe o tijă subțire, petale lat-ovate cu vîrf bont, îndepărtate, cele 2 exterioare, laterale, aproape albe, cea mijlocie, exterioară, și cele 2 interioare roz-violete, label cu lobii laterali erecți, lați, roz, roșii, în interior, la bază, galbeni cu desen roșu, cel central conic, la bază portocaliu cu pete roșii, spre vîrf roz-roșu, pinten campanulat. Plantă, pînă la 3 m înălțime în țara de origine, cu frunze groase, cilindrice.

-HTONIE „loc de baștină, țară de origine”. ◊ gr. khthon „pămînt” > fr. -chtonie, it. -ctonia, germ. -chthonie, engl. -chtony > rom. -htonie.

diaspora sf [At: SADOVEANU, O. XX, 308 / P: di-as~ / Pl: ~re / E: ngr διασπορά] 1 Totalitatea comunităților evreiești dispersate în afara Palestinei. 2 (Pgn) Grup etnic aflat în afara granițelor țării de origine. corectat(ă)

emigra vi [At: ASACHI, L. 21/20 / Pzi: ~rez / E: fr émigrer, lat emigrare] 1 (D. oameni sau colectivități umane) A pleca din țara de origine și a se stabili definitiv sau temporar în alta, forțat de împrejurări sociale, politice, economice etc. Si: a se expatria Cf a bejenări, a imigra, a migra (1), a pribegi, a se refugia, (înv) a bejeni. 2 (Rar) A migra (2).

emigrare sf [At: STAMATI, D. 86 / Pl: ~rări / E: emigra] 1 Plecare din țara de origine și stabilire în alta Si: emigrație (1) Cf emigra (1). 2 Migrație.

galben, ~ă [At: TETRAEV. (1574), 245 / V: (reg) ~băn, ~bân, ~bin / Pl: ~i, ~e / E: ml galbinus] 1 a De culoarea aurului, a lămâii, a mălaiului. 2 a (Îc) ~ deschis sau ~pal Gălbui. 3 a (Îc) ~ închis De o nuanță galbenă (1) mai întunecată. 4 a (Pop; îs) ~ ca șofranul De o nuanță galbenă (1) intensă, aproape strălucitoare. 5 a (Îc) ~ verzui De o nuanță galbenă (1) care bate înspre verde-deschis. 6 sn Culoare fundamentală a spectrului solar, situat între portocaliu și verde. 7 av (Îe) A i se face (cuiva) ~ înaintea ochilor A-i veni (cuiva) amețeală, a i se face rău. 8 a (D. culoarea feței unei persoane sau d. părțile corpului; pex; d. oameni) Palid. 9 a (Îe) ~ de spaimă Care s-a făcut (brusc) palid din cauza unei spaime puternice. 10-11 a (Îe) A se face sau a fi ~ ca ceara (sau ca turta de ceară sau ca lămâia) A se face sau a fi palid din cauza unei boli sau a unei emoții. 12 a (Îc) Friguri ~e Boală contagioasă răspândită în țările tropicale, transmisă de o specie de țânțari, care se caracterizează prin febră și colorarea pielii în galben (2). 13 a (Irn; îe) ~ de gras Foarte slab și palid Si: străveziu Cf vânăt. 14 a (Îs) Rasă ~ă Grup de popoare care se caracterizează prin culoarea galben-brună a pielii. 15 a (D. părul oamenilor) Blond Si: (pop) bălan, plăvit. 16 a (D. părul sau culoarea cailor) Șarg. 17 smf Animal domestic cu părul șarg. 18 sm (Pex; reg) Cal șarg. 19 sm (Pop; în basme; ic) ~-de-soare Cal năzdrăvan. 20 Colorant, pigment galben (1). 21 sn (Prin metonimie; adesea precedat de prepozițiile „pe”, „în”, „cu”) Pe, în sau cu o haină, pânză, lucru etc. de culoare galbenă (1). 22 sn (Chm; îc) ~ de cadmiu Sulfură de cadmiu folosită ca pigment galben-oranj în pictură. 23 sn (Chm; îc) ~ de crom Pigment galben (1) folosit pentru obținerea verdelui. 24 sn (Chm; îc) ~ de anilină Paraaminoazobenzen. 25 sm Monedă de aur, de valori variabile. 26 sm (Spc; după țara de origine; îc) ~ venetic Galben (25) de Veneția. 27 sm (Spc; îc) ~ împărătesc Galben (25) austriac. 28 sm (Spc; îc) ~ olandez Galben (25) de Olanda. 29 sf (Îc) ~ă de Odobești Specie de viță de vie cu boabele strugurilor galbene-verzui. 30 sf, sn (Îac) Vin obținut din galbenă (29) de Odobești. 31 sfp (Reg) Corcodușe. 32 a (Bot; îc) Lemn ~ Drăcilă (Berberis vulgaris). 33 smp (Înv) Impozit perceput în galbeni în țările române în sec. XVII. corectat(ă)

străinătate sf [At: NECULCE, L. 126 / V: (îvp) ~rei~, ~rii~, ~ri~, (reg) ~rinit~ / Pl: ~tăți, (pfm) ~ățuri / E: străin + -ătate] 1 Orice țară situată dincolo de granițele patriei cuiva. 2 Altă țară decât cea de baștină. 3 Ceea ce se află dincolo de teritoriul patriei cuiva. 4 (Înv) Pribegie. 5 (Îvp; csc) Grup de persoane care aparține ca origine altei țări decât cea în care se află. 6 Mulțime de străini. 7 Mediu străin, nefamiliar în care se află cineva, departe de familie și de ai săi. 8 (Pex) Singurătate (1).

*NATURALIZA (-izez) l. vb. tr. 1 ⏲ A încetățeni, a împămînteni ¶ 2 A introduce un animal, un vegetal străin, într’o țară unde continuă să trăească și să se reproducă ca în țara de origine ¶ 3 A introduce un cuvînt dintr’o limbă într’alta. II. vb. refl. ⏲ A se împămînteni, a se încetățeni [fr.].

Iachint (†1372), primul mitropolit al Țării Românești, de origine greacă, chemat la Vicina de voievodul Alexandru Basarab. În 1359 a fost recunoscut de patriarhul ecumenic Calist ca mitropolit al Ungrovlahiei, cu reședința la curtea de Argeș.

CONSTANTINOS (sec. 17), zugrav din Țara Românească de origine greacă. Considerat șeful școlii de pictură de la Hurezi, a contribuit la constituirea stilului brîncovenesc, prin integrarea rafinatului eclectism athonit tradiției autohtone. Autor principal al picturilor de la bisericile mănăstirilor Hurezi, Polovragi și de la Biserica Doamnei din București.

QUECHUA (cuv. indigen) s. f. 1. invar. Populație amerindiană din America Latină, răspândită îndeosebi în Perú și Bolivia. În prezent indienii q. sunt în mare parte metisați cu populația de origine europeană din țările respective, numărul lor real fiind greu de estimat. 2. Familia de limbi vorbite de amerindienii din Anzi (din Perú, Bolivia și în mai mică măsură Ecuador, Columbia și NV Argentinei), fiind în prezent cea mai răspândită limbă amerindiană din America Latină (c. 12 mil. de vorbitori). Include numeroase dialecte locale, frecvent utilizate în bilingvism cu spaniola. A fost limba de comunicare interetnică în Imperiul Inca, ulterior folosită și de spanioli ca limbă de evanghelizare.

MAVROGHENI, Nicolae, domn al țării Românești (1786-1790). De origine greacă. În lupta împotriva marii boierimi, care îi era ostilă, a căutat sprijinul celorlalte categorii sociale, cărora le-a făcut unele înlesniri. Cu toate că a fost credincios turcilor, pe care i-a susținut cu trupe în Războiul Ruso-Austro-Turc (1787-1791), a fost mazilit și apoi ucis.

MIHALCEA (CARAGEA) (?-1601), boier din Țara Românească, de origine grec. Mare ban. Trimis al lui Mihai Viteazul în solie la împăratul Rudolf II; locțiitor al domnului în Transilvania, în timpul campaniei din Moldova. Ucis din ordinul generalului Basta.

DIALECT s. n. (< fr. dialecte, lat. dialectus < gr. dialektos „grai” < dia „cu”, „prin” + legein „a vorbi”): ramificație teritorială (locală) a unei limbi, superioară subdialectului și graiului, dar subordonată limbii naționale, caracterizată prin anumite particularități (mai ales fonetice și lexicale, mai puțin morfologice și sintactice), care o deosebesc de alte ramificații teritoriale ale aceleiași limbi și chiar de limba comună căreia îi aparține în ansamblu. D. este un subcod (subsistem) încadrat pe axă orizontală a limbii. Se constituie în mod frecvent pe baza mai multor graiuri locale, care prezintă trăsături comune. Unii lingviști echivalează impropriu d. cu graiul, cu jargonul, cu limbajul tehnic sau chiar cu limba. D. dispune de un sistem lingvistic coerent cu norme proprii care asigură comunicarea eficace în cadrul comunității sociale (rurale, de obicei). El are o dublă funcție: de a asigura comunicarea între comunități vecine și de a permite, în același timp, demarcarea colectivităților. Uniformizarea și diferențierea sunt două tendințe care îl însoțesc, în general, în evoluția sa, asigurând în acest fel echilibrul necesar funcționării sistemului. Vorbitorii au, în general, conștiința apartenenței lor la un anumit tip dialectal. Între varietățile dialectale ale unei limbi se află zone de tranziție care asigură continuitatea comunicării. Baza dialectică a unei limbi literare o constituie un anumit (sub)dialect. Astfel, pentru română: (sub)dialectul muntean; pentru italiană: d. florentin; pentru spaniolă: d. castilian etc. Limba literară selectează preponderent unele particularități ale acestui (sub)dialect de bază, la care adaugă particularități selectate de la alte (sub)dialecte. Ridicarea unui (sub)dialect la rangul de limbă literară este un proces istoric, cultural, economic și social îndelungat. Între aspectul literar al unei limbi și varietățile ei regionale poate fi identificată o formă intermediară de comunicare, denumită interdialect (v.). Definirea și delimitarea d. este adeseori o problemă dificilă, datorită intervenției criteriilor extralingvistice alături de cele lingvistice. Noțiunea de d. este relativă și ea poate fi înțeleasă diferit de la o limbă la alta, în funcție de condițiile speciale în care se prezintă un teritoriu lingvistic. ◊ ~ convergent (tipic): d. în contact geografic și lingvistic cu celelalte varietăți teritoriale ale unei limbi căreia i se subordonează. Este forma de bază de manifestare a d., exemplificată prin d. lombard în cadrul limbii italiene, prin d. gascon în cadrul limbii provensale, prin d. valon în cadrul limbii franceze, prin d. aragonez în cadrul limbii spaniole, prin d. mirandez în cadrul limbii portugheze etc. Funcția sa minimală este dublă: de a lega și de a separa, în același timp, unitatea respectivă de unitățile lingvistice învecinate. ◊ ~ divergent (atipic): d. fără contact geografic și lingvistic cu celelalte unități teritoriale ale unei limbi, fără perspectiva unirii sale cu limba națională căreia îi aparține din punct de vedere genetico-structural și fără perspectiva de a deveni limbă independentă. Astfel: d. corsican în raport cu italiana, d. românești sud-dunărene (aromân, meglenoromân și istroromân) în raport cu limba română, idiomul ceangăilor din Moldova în raport cu limba maghiară etc. În mod tradițional, cei mai mulți lingviști români consideră că limba română a dispus și dispune de patru dialecte distincte: a) dialectul dacoromân, rezultat din scindarea limbii române comune între secolele al IX-lea – al XIII-lea; este cel mai răspândit și mai dezvoltat d., singurul devenit limbă națională și literară a tuturor românilor din provinciile istorice românești, a statului național român unitar. Ca limbă română, el este vorbit astăzi atât în România, cât și în Republica Moldova (Basarabia), în Bucovina, în Ținutul Herței, în Transnistria, în sudul Basarabiei (Ucraina) și în zonele limitrofe cu frontierele românești din Bulgaria, Iugoslavia și Ungaria. b) dialectul aromân (macedoromân), rezultat tot din scindarea limbii române comune; este al doilea ca răspândire teritorială și ca dezvoltare, vorbit de o populație de câteva sute de mii de oameni în Peninsula Balcanică (în Grecia, Albania, Iugoslavia, Macedonia și Bulgaria). A suferit – cu deosebire în vocabular – influențe grecești, albaneze, turcești, sârbo-croate și bulgare. Nu are aspect literar conturat, deși în secolele al XVII-lea și al XIX-lea a existat o literatură scrisă în acest d. Divizarea aromânilor în grupuri compacte în raport cu statele balcanice în care au trăit și trăiesc, lipsa de continuitate în funcționarea școlilor aromâne și în efectuarea serviciului religios în limba maternă, bilingvismul și lipsa drepturilor fundamentale ale minorităților au făcut imposibilă crearea unei limbi aromâne literare. În momentul de față, toată intelectualitatea de origine aromână din țara noastră și din celelalte state ale Europei și Americii, sprijinită de mari personalități europene, inclusiv din Consiliul și Parlamentul Europei, duce o luptă aprigă pentru recunoașterea statutului de naționalitate distinctă, cu drepturi depline, pentru aromânii din statele balcanice în care locuiesc de veacuri întregi. Recentul Congres Internațional de la Freiburg (Germania) – 23-26 septembrie 1996 – organizat de către Uniunea pentru limba și cultura aromână, condusă de prof. dr. Vasile G. Barba, în colaborare cu Seminarul de Romanistică al Universității Albert-Ludwig din Freiburg, reprezentat de către prof. dr. Hans-Martin Gauger, a avut ca temă „Limba, literatura, istoria și cultura aromânilor”. Dezbaterile au demonstrat că aromânii există și că trebuie să li se facă dreptate, pe baza hotărârilor luate vizând destinul fraților noștri în acest sfârșit de mileniu. c) dialectul meglenoromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de o populație mai puțin numeroasă decât cea aromână, în provincia Meglen din Macedonia (în sudul Bulgariei și nord-estul Greciei), despre care se crede că ar fi migrat acolo prin secolul al XI-lea – al XII-lea, din vecinătatea Daciei, de lângă Dunăre, este foarte apropiat de d. aromân, dar și de cel dacoromân; este folosit numai în conversațiile familiale. A suferit o puternică influență bulgară, mai puțin turcească. Condițiile istorice vitrege, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în acest dialect, numărul relativ mic de vorbitori ai acestuia au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. d) dialectul istroromân, rezultat tot din scindarea limbii române comune și vorbit de populația de limbă română din Peninsula Istria de pe coasta dalmată (Croația), în vreo opt sate din regiunea cuprinsă între muntele Ucka-Maggiore și lacul Cepih. Se presupune că ar fi migrat acolo prin secolul al X-lea – al XI-lea din vestul Transilvaniei și din Banat. Este puternic influențat de croată, mai puțin de italiană. Condițiile istorice nefavorabile, bilingvismul, inexistența unei literaturi scrise, a unor școli și a serviciului religios în istroromână și numărul relativ mic al vorbitorilor au făcut imposibilă transformarea lui într-o limbă literară. Pentru prof. Boris Cazacu cele trei dialecte românești sud-dunărene „constituie un exemplu tipic de dialecte de tip divergent”, în care evoluția a fost determinată mai ales de factori extralingvistici, ele îndepărtându-se de centrul dacoromân. Astăzi, statul român încearcă o revitalizare a legăturilor dintre aceste dialecte și dialectul dacoromân, devenit limbă națională, limba română. (În legătură cu dialectele sud-dunărene, consultați lucrările lingviștilor Th. Capidan, Sextil Pușcariu, Matilda Caragiu-Marioțeanu, Radu Flora, A. Kovacec, Ion Coteanu, Petru Neiescu, Gr. Brâncuș, N. Saramandu, Hristu Cândroveanu etc.). Limbii române actuale, care are la bază dialectul dacoromân, îi sunt proprii, după părerea majorității lingviștilor români, cinci subdialecte, delimitate teritorial: subdialectul muntean, vorbit cu aproximație în zonele Olteniei, Munteniei și Dobrogei, care, datorită condițiilor istorice specifice, a contribuit în mai mare măsură decât celelalte la conturarea trăsăturilor limbii române literare; subdialectul moldovean, vorbit cu aproximație în toată Moldova, în Bucovina de nord (azi în cadrul R. Ucraina), în Ținutul Herța (idem), în Basarabia de sud (idem), în Transnistria (idem) și în Republica Moldova. (Menționăm că așa-zisa „limbă moldovenească”, prezentată de către unii lingviști ruși ca fiind a unsprezecea limbă romanică – sau a douăsprezecea, dacă am avea în vedere și franco-provensala -, independentă de română, nu este altceva decât limba română „cu un colorit dialectal moldovenesc”, vorbită de populația dintre Prut și Nistru și de dincolo de Nistru; „pretinsa limbă moldovenească – spune savantul romanist italian de renume mondial Carlo Tagliavini – nu este de fapt decât româna literară scrisă cu un alfabet rusesc ușor modificat..., cu unele concesii în favoarea unor forme dialectale moldovenești, cunoscute de altfel și în interiorul granițelor României” – în „Originile limbilor neolatine”, București, 1977, p. 289); subdialectul maramureșean, vorbit în Maramureș; subdialectul crișean, vorbit în Crișana și subdialectul bănățean, vorbit în Banat. În celelalte zone ale Transilvaniei se vorbesc graiuri mixte (cu influențe ale subdialectelor crișean, maramureșean, moldovean și muntean). O părere cu totul opusă privind dialectele limbii române au G. Giuglea, Al. Graur și Ion Coteanu, care consideră că – dată fiind evoluția lor separată și diferită, încă din secolul al XII-lea – fiecare dintre aceste idiomuri ar reprezenta câte o limbă aparte, cu istoria ei specifică (româna, aromâna, meglenoromâna și istroromâna). În concepția lor, subdialectele limbii române actuale n-ar fi altceva decât niște dialecte, față de care se subordonează anumite graiuri (v. și grai).

Ichnosiphon bambusaceus (Poepp. et Endl.) Koern. (syn. Calathea bambusacea Poepp. et Endl.). Specie cu flori în ciorchine (cca 7 cm lungime). Frunze (cca 11 cm lungime, 2 cm lățime) ovat-lanceolate, ascuțite la vîrf, pe partea inferioară albăstrui, pe cea superioară verzi. Plantă bogat ramificată, în țara ei de origine de cca 10 m înălțime.

COLONIE¹, colonii, s. f. 1. (În antichitate) Cetate sau oraș întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine. ♦ Oraș întemeiat de romani în ținuturile cucerite, având rol economic, administrativ și militar. 2. Teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane (de aceeași origine) așezat într-o țară sau într-o regiune a unei țări și care provine din imigrare sau din strămutare. 4. Grup de copii trimiși la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare; loc unde este găzduit acest grup de copii. 5. Grup de animale din aceeași specie, care duce viața în comun. Colonie de corali. ◊ Colonie microbiană = grup de bacterii aflat în cultură pe medii sociale, vizibil cu ochiul liber, derivat dintr-un germen unic sau dintr-un număr redus de germeni care s-au înmulțit pe loc. – Din fr. colonie, lat. colonia.

LIPOVEAN ~eană (~eni, ~ene) m. și f. Persoană care face parte dintr-o populație de origine rusă, stabilită în țările române din pricina persecuțiilor. /<rus. lipovanin

DEPEIZAT adj. (Franțuzism) Rupt de țara, de locul de origine; înstrăinat. ♦ (Fig.) Dezorientat, derutat; înstrăinat, însingurat. [< fr. dépaysé].

COLONIST, -Ă s. m. f. cel care a părăsit țara, locul său de origine și s-a stabilit într-o țară străină. (<germ. Kolonist)

moș (moși), s. m. – 1. Bătrîn. – 2. Bunic. – 3. Strămoș. – 4. Fondatorul, predecesorul unei familii, străbun comun. – 5. (Înv.) Avere, proprietate, parte dintr-o moșie care provine dintr-o singură moștenire. – 6. Titlu de respect care se dă bărbaților în etate; bunic, unchi. – 7. (Mold.) Unchi. – 8. Ziua moșilor. – 9. (Munt.) Tîrg, iarmaroc care se ține de obicei în Ziua morților. – Mr. moașe, megl., istr. moș. Origine suspectă. Prezența cuvîntului în toate dialectele, uzul său general (ALR, I, 189; sensul de „bunic” care apare în ALR, I, 169, numai pentru Banat și Trans. este în realitate mult mai extins) și compunerea cu stră- (v. strămoș), care nu apare decît în elementele tradiționale, arată sigur că-i vorba de un cuvînt latin. Este probabil annōsus „încărcat de ani”, cu consoana finală modificată prin analogie cu pl., ca în cossus › coș. Afereza lui a- nu este imposibilă, cf. amita › măt(ușe), și care a fost susținută de prezența lui strămoș. Schimbul *noș › moș este mai greu de explicat, fără îndoială cf. măgar, și pînă la un anumit punct miel, miță. În general este considerat drept cuvînt autohton (Miklosich, Slaw. Elem., 10; Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 294), identic cu alb. mošë „vîrstă” (Philippide, II, 724; Pascu, II, 223; P. Papahagi, Jb., XII, 539; cf. Iordan, Dift., 208; Rosetti, II, 118). După P. Papahagi, Notițe etim., 38, din mamă, cu suf. -oș, ipoteză care nu se susține. Comp. moș Martin, s. m. (numele ursului), cf. REW 5381; moșteacă, s. m. (ofițer leneș), din Moș Teacă, personaj literar creat de Anton Bacalbașa (1893). Der. moașe, s. f. (bătrînică; bunică; mătușă, titlu de respect; femeie care asistă la naștere), cuvînt de uz general (ALR, I, 212), mai ales cu ultimul sens; moșean, s. m. (înv., moștenitor; înv., proprietar; rar, coproprietar); moși, vb. (a da ajutor la naștere; a se foi); moșit, s. n. (asistența moașei la naștere); moșic, s. m. (bătrînel); moșie, s. f. (înv., origine, speță; înv., patrie, țară; înv., patrimoniu; proprietate, moștenire); moșier, s. m. (proprietar funciar); moșieresc, adj. (de moșier); moșinaș, s. m. (Bucov., înv., agricultor, proprietar), pentru al cărui suf. cf. boiernaș; moșneag, s. m. (bătrîn, bătrînel), în loc de moșneac, pentru al cărui suf. cf. rusneac, cuvînt moldovenesc adoptat de la literatură (după Candrea, în loc de *moșteneag, dim. al lui moștean; după Scriban, în loc de *moșineac, cf. și Bogrea, Dacor., III, 733); moșnegește, adv. (ca bătrînii); moșoaică, s. f. (Mold., oală, ulcior), numită așa pentru că se obișnuiește să se dea de pomană în ziua morților (Candrea); moșuț, s. m. (ciocîrlie, Alauda cristata), poate în loc de *motuț › moț „smoc”; strămoș, s. m. (străbunic; antecesor), cu pref. stră-; strămoașe, s. f. (străbunică); strămoșesc, adj. (ancestral); strămoșie, s. f. (calitate de strămoș). – Cf. moșnean. Din rom. provin rut. mošul „bunic”, moša, „bunică” și „moașă” (Candrea, Elemente, 408); bg. moš, mošija (Capidan, Raporturile, 232), mošierin (Candrea, Elemente, 404), mag. mósuly „bătrîn” (Edelspacher 19).

AMERICA LATINĂ, denumire generică a țărilor care ocupă America de Sud și America Centrală istmică și insulară (la sud de Rio Bravo del Norte). Denumirea provine de la faptul că în aceste țări predomină limbile de origine romanică. Pe terit. A.L. sînt 33 de state și cîteva teritorii dependente, însumînd o supr. de c. 450 mil. loc. (1989). În 18 țări, limba oficială este spaniola, în 12 engleza, iar în celelalte se vorbește portugheza (Brazilia), franceza (Haiti) și olandeza (Surinam). 10 la sută din populația A.L. vorbește limbile amerindiene.

CARAGEA, familie de boieri de origine greacă, stabilită în Țara Românească în sec. 17. Mai importanți: 1. Nicolae C., mare dragoman al Porții Otomane (1769-1774), domn al Țării Românești (1782-1783), mazilit de turci. 2. Ioan Gheorghe C., mare dragoman al Porții Otomane, domn al Țării Românești (1812-1818); a dus o politică fiscală excesivă și a reglementat renta feudală în defavoarea țărănimii prin „Legiuirea Caragea” (1818). În timpul domniei sale a bîntuit o epidemie de ciumă („ciuma lui Caragea”).

OAȘ 1. Munții ~, unitate montană joasă (400-800 m alt.), situată în lanțul vulcanic din NV Carpaților Orientali, între granița de N a României și pasul Huta-Certeze de pe cursul superior al râului Valea Rea. Sunt alcătuiți din lave andezitice care acoperă depozitele de marne, argile și gresii miocene. Au aspectul unui platou larg, fragmentat, dominat de mai multe vârfuri cu adpect de domuri. Alt. max.: 869 m (vf. Obârșiei). Expl. de min. neferoase complexe și de mat. de costr. Păduri de fag și de gorun în alternanță cu pajiști. 2. Depresiunea ~ sau Țara Oașului, depresiune de origine tectono-vulcanică, situată pe Valea Turului, între M-ții Oaș și Gutâi. Supr.: c. 550 km². Relief variat, cu altitudini medii reduse, în cadrul căruia se disting dealuri piemontane (400-600 m alt.), martori de eroziune, câmpii piemontane (200-400 m alt.), terase și lunci. Compartimentată în trei bazinete: Negrești, Târșolț și Cămârzana. Climă răcoroasă cu inversiuni de temperatură iarna. Temp. medie anuală este de 8-9°C; precipitații moderate: 700-950 mm/an. Păduri de fag și conifere. Expl. forestiere și miniere (bentonite la Racșa). Izvoare minerale (Bixad, Luna, Valea Mariei). Zonă etnografică și folclorică în care muzica populară, dansul, portul popular oșenesc și tradițiile populare și-au păstrat vitalitatea.

GASTER, Moses (1856-1939, n. București), filolog român de origine evreu. Expulzat din țară în 1885, s-a stabilit în Marea Britanie. M. de onoare al Acad. (1919). Studii de literatură veche („Literatura populară română”, „Apocrifele în literatura română”, „Chrestomație română”) și de ebraistică. A tradus în engleză legende și basme românești.

LAHOVARI, familie de boieri români de origine greacă, stabilită în Țara Românească în sec. 18, cu important rol politic și cultural. Mai importanți: 1. Alexandru N.L. (1841-1897), jurist și om politic. Frate cu L. (2) și (3). Orator de mare talent. Alături de P.P. Carp, a fost unul dintre cei mai importanți lideri ai conservatorilor. Ministru de Justiție (apr.-dec. 1870, 1873-1876) și al Afacerilor Străine (1889-1895), calitate în care a promovat o politică externă de neutralitate, în conformitate cu interesele naționale. 2. Ion N.L. (1844-1915, n. București), jurist și om politic. Frate cu L. (1) și (3). Tatăl Marthei Bibescu. Conservator. Președinte al partidului (mai-iun. 1915). De mai multe ori ministru (Afaceri Străine 1899-1900 și febr.-mart. 1907 și Agricultură, Industrie, Comerț, Domenii 1904-1907, 1910-1912). 3. Iacob L. (1846-1907), general și om politic. Frate cu L. (1) și (2). Conservator. Prof. la Școala Militară și la Facultatea de Științe. Șef al Statului Major General al Armatei (1895-1896); comandant la Corpului I de armată (1899). De mai multe ori ministru (de Război, 1891-1894 și 1899-1901; al Afacerilor Străine, 1904-1907). S-a remarcat în timpul Războiului de Independență. 4. Alexandru Emanoil L. (1855-1950?, n. Paris), jurist și diplomat. Misiuni diplomatice la Constantinopol (1902-1906), Viena (1906-1908), Paris (1908-1917), Roma (1893-1896, 1917-1928).

REGÍE (< fr.) s. f. 1. Inițial simplă funcție administrativă, r. a cuprins, cu timpul, și domeniul de urmărire a disciplinei muncii artistice și tehnice (organizarea și conducerea repetițiilor; dirijarea jocului și a relațiilor actorului în spectacol; alegerea și dispunerea decorurilor și efectelor scenice etc.). În acest stadiu, r. avea un caracter empiric și era încredințată directorului teatrului sau unui actor de frunte (la noi, C. Aristia, C. Caragiale, M. Pascaly, M. Millo). Din deceniul al patrulea al sec. 19, r. se aplică cu precădere în domeniul artistic și e înțeleasă ca un fenomen de artă specific teatrului, care concepe și inițiază, potrivit unei viziuni de ansamblu, prealabile, încorporarea scenică a unei idei sau a unui text dramatic. R. dispune în acest scop de întreaga sferă a artelor și de întregul aparat al scenei (actori, dansatori, scenografi, muzicieni, mașiniști, dotarea tehnică, decorativă, arhitectonică etc.). R. distribuie acestor factori sarcini artistice corespunzătoare, organizează și urmărește procesul lor de creație în vederea închegării finale a spectacolului. Începuturile r. moderne pentru spectacolul dramatic se socotesc a fi apărut după 1870, la curtea ducelui George de Meiningen, iar pentru spectacolul de operă la festivalurile muzicale inițiate de R. Wagner la Bayreuth. Sub imperiul curentului realist critic de la sfârșitul sec. 19, s-au dezvoltat apoi școli regizorale veriste și naturaliste, ale așa-numitului „teatru liber” (animate de Antoine, Brahm, Stanilavski). Curentele ideologice și artistice ulterioare au imprimat r. noi tendințe stilistice. Înainte de Primul Război Mondial și în perioada interbelică, aceste tendințe au fost inițiate și animate de teoreticieni și de practicieni ai teatrului ca: G. Craig, A. Appia, Lugné Poe, Paul Fort, V.E. Meierhold, E.B. Vahtangov, A.I. Tairov, A.G. Bragaglia, L. Jessner, E. Piscator, A. Artaud, M. Reinhardt, Ch. Dullin etc. După cel de-al Doilea Război Mondial, rolul r. ca factor determinant al artei și imaginii teatrale a crescut și este ilustrat de animatori ca B. Brecht, J. Vilar, A. Vitez, J. Grotowski, E. Barba, T. Kantor, Julian Beck, Peter Stein, Richard Schechner, Peter Sellers, Robert Wilson, J.L. Barrault, M. Mnouchkine, Peter Brook, G. Strehler, Patrice Chereau, Lev Dodin, Luca Ronconi, Robert Pelage ș.a. În România, la Iași în 1864, un Regulament teatral cuprinde un capitol „despre regizori”, primul profesionist recunoscut în domeniu fiind A.F. Gattineau, de origine franceză, stabilit în țară. Începând cu sec. 20 regia, în accepțiunea modernă, este un fenomen puternic și continuu în teatrul românesc. Cristalizarea noțiunii de școală, înființarea învățământului specializat, definirea r. ca artă reunește artiști din toate generațiile. Al. Davila, primul regizor artistic domină începutul de sec. Urmează în perioada interbelică personalități ca: Ion Sava, Soare Z. Soare, V.I. Popa, G.M. Zamfirescu, Ion Aurel Maican, Ion Șahighian, Marietta Sadova, Camil Petrescu, Haig Acterian, Paul Gusty. După cel de-al Doilea Război Mondial se vor afirma noi personalități ca: Sică Alexandrescu, Moni Ghelerter, Al. Finți, N. Tompa, alături de reprezentații mișcărilor de „reteatralizare” și „teatralizare” a teatrului: Liviu Ciulei, Horea Popescu, Sorana Coroamă-Stanca, Crin Teodorescu, Lucian Pintilie, David Esrig, Radu Penciulescu, Vlad Mugur, Valeriu Moisescu, Dinu Cernescu, Sanda Manu, Ion Cojar, Margareta Niculescu ș.a. Direcția lor novatoare ca fi continuată de Cătălina Buzoianu, Andrei Șerban, Alexa Visarion, Dan Micu, Aureliu Manea, Silviu Purcărete, Cristian Pepino, Mihai Măniuțiu, Al. Dabija, Tompa Gabor, Al. Darie ș.a. Printre tinerii regizori de talent afirmați după 1989 se numără: Felix Alexa, Beatrice Grancea, Radu Afrim, Theodora Herghelegiu, Vlad Masaci, Nona Ciobanu, Geanina Cărbunariu, Ana Mărgineanu, Andreea Vălean, Radu Apostol, Radu Berceanu ș.a. Au cunoscut notorietate internațională pe marile scene ale lumii: Liviu Ciulei, Andrei Șerban, Silviu Purcărete, David Esrig, Radu Penciulescu, Margareta Niculescu, Petre Ionescu. R. de film presupune deopotrivă conceptul de creație cinematografică a viitoarei opere, cât și coordonarea tuturor compartimentelor care contribuie la transpunerea pe peliculă a acestui concept (imagine, sunet, montaj etc.). Munca de regie începe cu scenariul sau decupajul regizoral, continuă cu alcătuirea echipei, supervizarea operației de casting, alegerea locurilor de filmare, realizarea filmării propriu-zise, supervizarea montajului și a celorlalte operațiuni care aparțin etapei de postproducție. Istoria cinematografului cunoaște numele unor mari artiști care s-au ilustrat în regia de film: D.W. Griffith, Charles Chaplin, Buster Keaton, Serghei Eisenstein, Vsevolod Pudovkin, Eric von Stroheim, Josef von Sternberg, Ernst Lubitsch, Jean Renoir, Orson Welles, Marcel Carné, René Clair, John Ford, Vittorio De Sica, Luchino Visconti, Federico Fellini, Michelangelo Antonioni, Ingmar Bergman, Luis Buñuel, Andrei Tarkovski, Krzysztof Kiesłowski. Lor li se alături astăzi creatori de o remarcabilă forță și originalitate: Theo Angelopoulos, Bernardo Bertolluci, Robert Altman, Otar Iosseliani, Pedro Almodóvar, David Lynch, Lars von Trier, Tim Burton, Wong Kar-wai, Zhang Yimou ș.a. Pionierii regiei românești de film (Jean Georgescu, Jean Mihail, Ion Șahighian) au deschis drumul câtorva generații de realizatori de renume național și chiar internațional: Liviu Ciulei, Victor Iliu, Ion Popescu-Gopo, Iulian Mihu, Malvina Urșianu, Elisabeta Bostan, Sergiu Nicolaescu, Mircea Veroiu, Dan Pița, Alexandru Tatos, Mircea Daneliuc, Stere Gulea ș.a. În ultimii ani asistăm la afirmarea unor talente tinere (Cristi Puiu, Cristian Mungiu, Cătălin Mitulescu), semne ale unei înnoiri în regia de film din România. 2. (EC.) Formă de organizare a unei întreprinderi având ca obiectiv exploatarea de bunuri ale statului sau valorificarea unor drepturi ale acestuia (ex. perceperea unor impozite directe), caracterizată prin personalitate juridică proprie și gestiune separată de a statului, prin rezultatele financiar; p. ext. administrația, personalul, sediul unei asemenea întreprinderi. 3. Sistem de executare a unei lucrări sau de exploatare a unui bun public sau particular de către administrator care urmează să justifice conturile față de organele superioare sau față de proprietar. ◊ Cheltuieli de r. = totalitatea acelor cheltuieli ale unei unități economice care privesc, într-o măsură sau alta, asigurarea mai multor activități, neputându-se preciza în ce măsură sunt legate de un anumit produs sau de o anumită lucrare, și care se includ în costuri după anumite criterii convenționale (ex. cheltuielile administrative și de conducere). Construcții, lucrări de montaj, reparații capitale etc., executate în regie (proprie) = operații pe care beneficiarul le face cu aparatul său propriu de producție sau cu o subunitate proprie specializată, folosind mijloace existente ori achiziționate special în acest scop și pe care le asimilează producției marfă prin facturarea lor ca investiții sau ca reparații capitale pe seama fondurilor sociale destinate în acest scop.

COLONIE¹, colonii, s. f. 1. (În Antichitate) Cetate sau oraș întemeiat, în scopuri comerciale sau strategice, de fenicieni, de greci sau de alte popoare pe teritorii străine. ♦ Oraș întemeiat de romani în ținuturile cucerite, având rol economic, administrativ și militar. 2. Teritoriu ocupat și administrat de o națiune străină și care este dependent de aceasta pe plan politic, economic, cultural etc. 3. Grup compact de persoane (de aceeași origine) așezat într-o țară sau într-o regiune a unei țări și care provine din imigrare sau din strămutare. 4. Grup de copii trimiși la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare; p. ext. loc unde este găzduit acest grup. 5. Grup de indivizi din aceeași specie, care trăiesc în comun. Colonie de corali. ◊ Colonie microbiană = grup de bacterii, rezultat din diviziunea succesivă a unuia sau a câtorva germeni. – Din fr. colonie, lat. colonia.

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care și-a părăsit țara sau locul de origine și s-a stabilit într-o colonie¹. – Din germ. Kolonist.

REZIDENT, -Ă, rezidenți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Reprezentant diplomatic, inferior în grad unui ministru plenipotențiar sau unui ambasador. 2. Adj., s. m. și f. (Cetățean) stabilit în altă țară decât cea de origine. – Din fr. résident, lat. residens, -ntis, germ. Resident.

SPOLIAȚIE, spoliații, s. f. Spoliere. Nu munca, nici rodul ei, ci un șir de spoliații succesive sînt originea proprietăților mari în țările noastre. BĂLCESCU, O. I 253. – Pronunțat: -li-a-. – Variantă: spoliațiune (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 138, 1/1) s. f.

STRĂIN², -Ă, străini, -e, s. m. și f. 1. Persoană care aparține (ca origine, ca cetățenie) altei țări decît aceea în care se află; persoană care este din alt loc decît acela în care se află sau în care trăiește și care este necunoscută celor dimprejur. Într-o bună zi, iată că intră pe poarta ogrăzii doi străini. SADOVEANU, O. VII 324. Străinii de toate semințiile veneau de obicei aci călăuziți de agenții birourilor maritime. BART, E. 361. Ce spui tu, străine? Ștefan e departe, Brațul său prin taberi mii de morți împarte. BOLINTINEANU, O. 34. Drumurile de fier au să îmbogățească pe străinii care le-or face, iar nu pe noi. ALECSANDRI, T. I 361. ♦ Persoană aparținînd unei naționalități care formează, în cadrul unui stat burghez, o minoritate națională. 2. Persoană care nu se află în relații apropiate, de rudenie sau de prietenie (cu cineva). A vorbit cu voce albă, m-a privit cu ostilitate, ca pe un străin, și străin am rămas. CAMIL PETRESCU, U. N. 417. Dragostea ce-i arătau toți ai casei făcu pe Radu să nu se mai simtă între străini. VLAHUȚĂ, O. A. 111. Cum n-oi plînge, dacă de trii ani de zile mă găsesc printre străini. ALECSANDRI, T. I 188. ◊ Loc. adv. Prin (sau în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. Mămucă, nu vreau să mă duc în străini... nu vreau să plec de lîngă tine. VLAHUȚĂ, O. AL. I 47. Flăcăul aceala, din copilăria lui se trezise prin străini, fără să cunoască tată și mamă, și fără nici o rudă care să-l ocrotească și să-l ajute. CREANGĂ, P. 139. Că te-am iubit atîta, putea-vei tu să ierți? Cu fața spre părete mă lasă prin străini, Să-nghețe sub pleoape a ochilor lumini. EMINESCU, O. I 127. 3. Persoană care nu face parte dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu acestea. Accesul străinilor este interzis. – Variantă: strein, -ă (CREANGĂ, A. 24) s. m. și f.

exil sn [At: (a. 1834) CR, 294¹/21 / V: (înv) ~iu, esil, esiliu (pl: esilie), (îvr) ~ium, ezil / P: eg-zil / Pl: ~uri, (înv) ~e / E: fr exil, lat exsilium] 1 Pedeapsă (aplicată în trecut mai ales pentru delicte politice) care constă în îndepărtarea definitivă sau temporară a unei persoane din țara sa (sau din localitatea de origine) Si: surghiun, (iuz) izgnamie, izgoană. 2-3 Situație în care se găsește un exilat² (1, 3). 4-5 Perioadă de timp în cursul căreia o persoană se află în exil (1, 3). 6 Loc de exil (1). 7 Părăsire de bunăvoie a țării (sau localității) de origine (mai ales pentru a scăpa de persecuții) Cf refugiu, (înv) băjenie, pribegie.

exila [At: GUSTI, G.V. 132/25 / V: (înv) esi~, eczili, ezi~ / P: eg-zi~ / Pzi: ~lez, (înv) exil / E: fr exiler] 1 vt (C.i. persoane; fșa) A condamna la exil (1) Si: a deporta, a expatria, a expulza, a surghiuni, (înv) a desțăra. 2 vr A părăsi de bunăvoie țara sau localitatea de origine (de teama persecuției) Si: a emigra, a se expatria, a băjeni, a pribegi. 3 vr A se izola. 4 vt (C.i. persoane; fșa) A îndepărta dintr-un anumit loc, dintr-o societate Si: a izgoni, a alunga, a exclude (1).

exilat², ~ă [At: HELIADE, O. I, 320 / V: (înv) esi~, ezi-, (îvr) esiliat / P: eg-zi~ / Pl: ~ați, ~e / E: exila] 1-2 smf, a (Persoană) care a fost condamnată la exil sau se află în exil (1) Si: deportat, expulzat, surghiunit, (înv) desțărat. 3-4 smf, a (Persoană) care a părăsit de bunăvoie țara sau localiatea de origine (de teama persecuției) Si: emigrat, expatriat. 5 a (Fig; rar) Izolat².

lipcan [At: NECULCE, L. / V: (îvr) lep~ sm / Pl: ~i / E: tc lipkan] 1 sm (În Evul Mediu) Tătar venit din Lituania și stabilit în unele cetăți din Moldova. 2 sm (În orânduirea feudală din țările române) Soldat de origine tătară care făcea parte din corpul de trupe comandat de marele postelnic sau de pârcălab. 3 sm (În orânduirea feudală din țările române) Soldat de origine tătară sau turcă care îndeplinea funcția de curier oficial în principate, în interiorul țării sau în relațiile cu Constantinopolul. 4 sm (Pex) Curier oficial care umblă călare. 5 sm (Pop) Mesager. 6 smf (Reg) Persoană tânără, voinică și frumoasă. 7 sm (Pex) Bou mare și frumos. 8 sm (Mol) Hoț.

străin, ~ă [At: PSALT HUR. 121^v/5 / V: (îvp) ~rein, ~riin, ~rin, (îvr) ~riăn, (reg) ~rien / Pl: ~i, ~e / E: lat extraneus] 1-2 smf, a (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau în care trăiește, sau care aparține ca origine, cetățenie etc. altei țări decât aceea în care locuiește. 3-4 smf, a (Persoană) care este originară din altă regiune sau localitate decât aceea în care se află, locuiește sau trăiește Si: pribeag, venetic, (îvr) nemernic, (înv) stranic (1-2), (reg) strânsură (31). 5 a (Îvr; îc) ~riin-iscoditor Spion (1). 6-7 smf, a (Persoană) care nu face parte dintr-o instituție sau dintr-o întreprindere, considerată în raport cu aceasta. 8 a (D. țări, locuri etc.) Altul decât cel de baștină al cuiva. 9 a Care aparține sau este propriu altui popor sau altui teritoriu decât cel al vorbitorului. 10 a Care provine din altă țară, de la alt popor sau din alt teritoriu decât cel al vorbitorului. 11 a (Spc; d. limbă, dialect etc.) Care este alta decât limba, dialectul etc. matern sau limba oficială a țării în care se află sau în care trăiește Si: (înv) stranic (4). 12 a (D. cuvinte, expresii etc.) Care aparține sau provine din altă limbă decât cea maternă sau oficială. 13-14 smf, a (Persoană) care nu se află în relații apropiate de rudenie sau de prietenie cu cineva Si: (înv) stranic (5-6). 15-16 smf, a (Persoană) care nu aparține sau e considerată că nu aparține unei familii, unui grup închis. 17-18 smf, a (Pex) (Om) care are sentimentul că nu (mai) aparține unei familii, unui grup închis Si: stingher (5). 19 sm (Îla) Prin (sau printre, în, între) ~i Departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. 20 a (Înv; îe) ~ de minte Nebun. 21-22 smf, a (Persoană) care s-a îndepărtat (sufletește) de cineva sau de ceva Si: înstrăinat, dezrădăcinat (2). 23-24 smf, a (Pex) (Persoană) care nu se bucură de simpatie, de dragoste, de prietenie sau care nu are simpatie, dragoste, prietenie pentru cineva sau ceva. 25 a Care nu are nici o legătură cu cineva sau cu ceva. 26 a Care nu ia parte la un anumit eveniment, fapt etc. 27 a Care este departe (prin convingeri, prin preocupări sau prin neștiință, ignoranță) de ceva. 28 a Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. 29 a (Înv; pex) Care nu e conform cu preocupările religiei creștine. 30 a Care e necunoscut sau care nu e cunoscut încă. 31 a Care nu e familiar sau cu care nu e familiarizat cineva. 32 a Care e contra gusturilor, obișnuințelor cuiva Si: (rar) străinatic. 33 a Lipsit de decență, de cuviință V păgân. 34 a Care nu este proprietatea cuiva. 35 a Care aparține altuia. 36 a Care nu ține de un anumit lucru sau de o anumită persoană. 37 a Care aparține la altceva sau altcuiva. 38 a Care nu e propriu sau natural cuiva. 39 a Care este altfel decât ceea ce este obișnuit. 40 a (Asr; pex) Straniu (1). 41 a (D. corpuri, materii, substanțe etc.) Care nu e de aceeași natură cu corpul sau cu materia etc. cu care e amestecat. 42 a Care e introdus accidental într-un organism sau într-o materie și rămâne neasimilat de acesta.

vatră s.f. 1 Loc special amenajat în tinda casei țărănești, sub formă de platformă de piatră sau de cărămidă, înălțată, amplasată sub un horn, pe care se face focul pentru a pregăti mîncarea. ♦ Parte plană din interiorul cuptorului (de pîine) sau al sobei, care susține boltitura și unde se face focul. ◊ expr. A nu mai avea nici (sau decît) cenușă în vatră = a fi foarte sărac. A nu-i mai rămîne (cuiva) nici cenușă în vatră = a sărăci. Nu-i ard (cuiva) tăciunii în vatră v. arde. A-i lua (sau a-i vinde) cuiva și cenușa din vatră v. cenușă. A nu avea nici tăciune în vatră v. tăciune. ♦ Suprafață plană care prelungește (și susține) cuptorul sau soba în afară și pe care se poate ședea sau dormi. ◊ expr. A îmbătrîni în vatră = a rămîne fată bătrînă, nemăritată. A rămîne cu sluta în vatră = a nu-și putea mărita fata. A sta (sau a cloci) pe vatră = a) a lenevi (la căldură), a trîndăvi; b) a rămîne indiferent la ceea ce se petrece în jur. A fi (sau a sta) pe vatră = (despre femei) a fi lăuză. A da (sau a cădea) pe vatră = (despre femei) a naște. ♦ (înv.) Altar pe care se aduceau jertfe. ♦ ext. (pop.) Încăpere unde se află vatra și unde se pregătește mîncarea. ♦ (mai ales cu determ. ca „de foc”, „focului ) Loc sumar amenajat pe sol și neacoperit unde se face foc. 2 Așezare stabilă (sălaș, locuință, casă). A stat la acea vatră patruzeci de zile (SADOV.). ◊ Loc.adj. De vatră = care și-a făcut gospodărie și s-a statornicit într-un loc. ◊ expr. A(-i) cădea cuiva în vatră = a) se spune despre un oaspete nedorit, neașteptat; b) se spune despre o tînără necăsătorită care se stabilește la casa unui bărbat de la care urmează să aibă un copil. A se prinde cu mîinile de vatră v. mînă. ♦ poet. (mai ales cu determ. ca ”părintească„, ”străbună") Loc de origine, de baștină; ext. țară natală, patrie. Vesel, fericit și nedorind alta decît a se întoarce la vatra părintească (D. ZAMF.). ◊ expr. A lăsa la vatră = a elibera un ostaș care și-a făcut stagiul militar; a demobiliza. ♦ analog. Adăpost, culcuș, cuib (cu pui) al unui animal sălbatic. 3 Centrul, locul principal al unei așezări; loc pe care s-a construit sau se construiește o așezare umană; zonă locuită a unei așezări umane. ◊ Vatra satului = suprafața de teren pe care se află casele și anexele gospodărești ale satului. ♦ Așezare omenească (primară în raport cu altele dezvoltate ulterior). 4 fig. Loc unde este concentrată o activitate (administrativă, culturală etc); loc, centru de unde se răspîndesc anumite idei, influențe etc.; focar. Cultul pentru Roma, pentru vatra latinității (PERP.). 5 (tehn.) Parte inferioară din interiorul unui cuptor metalurgic pe care se așază materialul (care urmează a fi) prelucrat. ♦ Parte a forjei pe care se așază și se arde combustibilul. 6 Porțiune de teren, pe un cîmp, care se deosebește de restul locului prin vegetația diferită sau prin lipsa vegetației. • pl. vetre, (reg.) vatre. și (reg.) vatără s.f. /cuv. autoh.; cf. alb. vatrë.

COLONIST, -Ă s.m. și f. Cel care a părăsit țara sau regiunea sa de origine și s-a stabilit într-un loc străin. [< germ. Kolonist].

colaboraționism s. n. (pol.) Colaborarea cu un dușman; la origine trădare a intereselor propriei țări colaborând cu naziștii, în timpul celui de-al doilea război mondial, iar ulterior cu regimul comunist ◊ „E vorba de a ști, între altele, dacă valoarea unor cărți face iertat colaboraționismul autorilor lor.” R.lit. 30/93 p. 1. ◊ „Dacă nu ar fi făcut pactul cu diavolul (ce sintagmă eufemistică pentru exactul, infectul colaboraționism), Sadoveanu ar fi rămas desigur același venerat scriitor.” R.l. internaț. 6 VII 95 p. 2 (din fr. collaborationnisme; DEX; DN3)

LOVIȘTEA (ȚARA LOVIȘTEI), depresiune intracarpatică de origine tectono-erozivă, situată între M-ții Făgărașului, Lotrului, Căpățânii și Cozia, împărțită de Olt în două subunități: Brezoi (drenată de Lotru) la V și Titești la E. Supr.: c. 135 km². Relief de muncele, dominată de o ramă muntoasă de peste 1.000 m. Expl. forestiere, creșterea animalelor și pomicultură. Cunoscută și sub denumirea de Brezoi-Titești. Aici a existat, în sec. 10-13, o formațiune statală românească.

GHICA, familie de boieri din Țara Românească și Moldova, de origine albaneză, cu important rol politic în sec. 17-19. Mai importanți: 1. Gheorghe G., domn al Moldovei (1658-1659) și al Țării Românești 1659-1660. Întemeietorul familiei. A mutat definitv capitala Țării Românești la București (1659). 2. Grigore Gheorghe G., domn al Țării Românești (1660-1664 și 1672-1673). Fiul lui G. (1). S-a sprijinit la început pe boierii Cantacuzini, dar sub influența facțiunii adverse, condusă de Stroe Leurdeanul, a poruncit uciderea postelnicului Constantin Cantacuzino (1663). În a doua domnie a continuat politica de persecutare a Cantacuzilor. 3. Grigore II G., domn al Moldovei (1726-1733, 1735-1739, 1739-1741, 1747-1748) și al Țării Românești (1733-1735 și 1748-1752). Nepot al lui G. (2). A adus în Moldova și Țara Românească numeroși greci, cărora le-a încredințat importante dregătorii și a desfășurat o politică fiscală excesivă (reintroducerea văcăritului, 1747-1748). Sprijinit de Hrisant Nottara, s-a preocupat de dezvoltarea învățământului. Ctitor al mănăstirilor Frumoasa (Iași) și Pantelimon (București). 4. Matei G., domn al Țării Românești (1752-1753) și al Moldovei (1753-1756). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a cârmuit prin boierii greci, ceea ce a provocat nemulțumirea poporului și a boierimii pământene. A fost mutat din Țara Românească în Moldova în urma unei mișcări a populației din București. În timpul domniei lui s-a redactat în Moldova „Cronica Ghiculeștilor”. 5. Scarlat G., domn al Moldovei (1757-1758) și al Țării Românești (1758-1761 și 1765-1766). Fiul lui G. (3). A desfășurat o politică fiscală excesivă și a promovat în dregătorii pe boierii greci. 6. Grigore III G., domn al Moldovei (1764-1767, 1774-1777) și al Țării Românești (1768-1769). Nepot al lui G. (3). A întocmit un așezământ fiscal și un regulament de salarizare a slujbașilor, cu scopul de a îngrădi abuzurile acestora. În 1775, Bucovina a fost cedată de Imp. Otoman Habsburgilor, act față de care domnul a protestat. Întemeietor al unei manufacturi de postav la Chiperești-Iași (1766). Ucis de turci pentru apropierea lui față de Rusia. 7. Grigore Dimitrie G., primul domn pământean al Țării Românești (1822-1828) după înlăturarea regimului fanariot. A redeschis Școala de la „Sf. Sava” și a patronat înființarea Societății Filarmonice (1833). Alexandru D. G., domn al Țării Românești (1834-1842). Frate cu G. (7). Mazilit de turci pentru încercarea de a schimba unele prevederi ale Regulamentului Organic. În calitate de caimacam al Țării Românești (1856-1858), a sprijinit mișcarea pentru unirea Principatelor. 9. Grigore Alexandru G., domn al Moldovei (1849-1853, 1854-1856). A revizuit regimul agrar regulamentar (1851); a încurajat lucrările publice și s-a preocupat de organizarea învățământului public (1851) și superior. A acordat libertate presei și a introdus telegraful. Sprijinitor al unirii Principatelor. 10. Dimitrie G. (zis și Beizadea Mitică) (1816-1897), om politic român. Fiul lui G. (7). A participat la detronarea lui Al. I. Cuza (1866); ministru în mai multe rânduri și prim-min. (1868-1870). 11. Ion G. (1816-1897, n. București), scriitor, economist și om politic român. Principe de Samos (1854-1858). Fruntaș al Revoluției de la 1848 din Țara Românească, luptător pentru unirea Principatelor; de mai multe ori ministru și prim-min. (febr.-mai 1866, 1866-1867, 1870-1871). Primul profesor român de economie politică; a predat cursuri la Academia Mihăileană (1841-1843) și a publicat „Convorbiri economice” (1865-1875). Președinte la Acad. Române (1876-1882, 1890-1893, 1894-1895). Memorialistica sa („Scrisori către V. Alecsandri”) se remarcă prin darul evocării și al portretisticii. 12. Ion (Iancu) Gr. G. (1829-1891, n. Iași), general și om politic român. De mai multe ori ministru; agent diplomatic la Constantinopol, în timpul proclamării independenței României. 13. Pantazi G. (1837-1882, n. București), scriitor român. Fiul lui G. (10). Secretar al „Magazinului istoric pentru Dacia”. Jurnalist cu vederi democrate, a colaborat la „Revista contemporană”, „Literatorul”, „Dâmbovița”. Autor de romane („Un boem român”, „Don Juanii din București”). Note critice, comedii, nuvele.

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care se strămută sau este strămutată (singură sau în grup) din țara sau din locul de origine pentru a se așeza într-un loc străin, participînd la întemeierea unei colonii (3). Dascălul Iov îi întovărășise pe coloniști pînă la Păuna-Mică. SADOVEANU, P. M. 14. Romanii, colonizînd Dacia, au împărțit, după obiceiul lor, pămîntul între coloniști. BĂLCESCU, O. I 136.

SORĂ, surori, s. f. 1. Persoană de sex feminin, considerată în raport cu frații săi (indiferent de sex). Pe sora lui Octav am găsit-o în capul scărilor, coborînd, încheindu-și mănușile. C. PETRESCU, S. 165. Și iarăși mi-e gîndul la patru nepoți, Copii ai surorilor mele. COȘBUC, P. II 295. Poate că acesta-i vestitul Ochilă... nepot de soră lui Pîndilă. CREANGĂ, P. 244. ◊ (În forma sor) Dragă sor, moartă cu dor După dulce frățior. TEODORESCU, P. P. 127. ◊ (În metafore și comparații) Și dîndu-i zînele-adăpost Trăia cu ele soră. COȘBUC, P. I 67. ◊ (Urmat de un adjectiv posesiv; în forma nearticulată) În trăsură am stat... cu mama și cu soră-mea. SAHIA, N. 55. Se vede că a avut vro ceartă cu soră-sa. ISPIRESCU, L. 5. ◊ Soră bună = soră care are amîndoi părinții comuni cu ai fraților săi. Soră vitregă = soră care are numai unul dintre părinți comun cu frații săi. Soră de scoarță = fiică din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau copiii celuilalt soț. Această fată bună era horopsită și de sora cea de scoarță și de mama cea vitrigă. CREANGĂ, P. 283. Soră de lapte = fată care a supt deodată cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. ◊ Expr. Soră cu moartea = (ca determinativ pe lîngă anumite substantive) foarte mare, grozav. Juruiau gospodarii o bătaie hoțului, soră cu moartea. SADOVEANU, O. VII 358. Făt-Frumos... căzu într-o amorțeală soră cu moartea. ISPIRESCU, L. 106. ◊ Compuse: (Bot.) sora-soarelui = floarea-soarelui, v. floare; (în forma sor) sor-cu-frate = nume purtat de două plante erbacee cu flori galbene-aurii, cu fructul o capsulă (Melampyrum). 2. (Familiar, la vocativ) Termen cu care ne adresăm unei femei care nu ne este rudă, în semn de intimitate, prietenie sau dragoste; dragă. Să mai bată, soro, vîntul, Dac-o vrea. COȘBUC, P. I 224. Ia poftim, soro, mai bine să mîncăm ceva. CREANGĂ, A. 60. 3. Fig. Tovarășă; prietenă. Cucu-ntreabă: Unde-i sora viselor noastre de vară? EMINESCU, O. I 121. ♦ Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta, cu afinități comune. De sute de ani, două țări surori... Moldova noastră și Valahia... se sfîșie și se mănîncă între dînsele. CREANGĂ, A. 162. [Italie] tu vii ca un cîntec de soră la sora ce-n lume s-a dus. EMINESCU, O. IV 36. 4. Cel mai mic grad în ierarhia călugărească în mănăstirile de femei; femeie care are acest grad călugăresc. Sus, în deal, la mănăstire, Plînge sora-ntr-o grădină... Dup-a lumii fericire. ALECSANDRI, P. A. 42. 5. (Uneori determinat prin «de caritate») Infirmieră. Cele cîteva surori de caritate își dădeau toată osteneala să strecoare în sufletele acestor țărani bolnavi binefăcătoarea putere a nădejdii. MIRONESCU, S. A. 123. 6. (În expr.) Soră de mireasă = drușcă. Anca și Persida erau surori de mireasă și seca Lena le făcuse haine la fel. SLAVICI, O. II 40. – Forme gramaticale: gen.-dat. (familiar) sorei (CONTEMPORANUL, S. II, 1949, nr. 224, 4/1), (urmat de un adj. pos.) soru-. – Variante: suroră (D. ZAMFIRESCU, R. 276, TEODORESCU, P. P. 509), sororă (MARIAN, NU. 632), (învechit și popular) sor, surori și (rar) sori (ALECSANDRI, P. I 196), s. f.

fabrică DA, citînd limbile din care au putea veni fabrică, adaugă la fr. fabrique și lat. fabrica, poate rus. фaбpuкa. Dicționarele următoare (CADE, DLRM), făcînd și aici un pas înapoi, pornesc numai de la franceză, dar cel de-al doilea adaugă și germ. Fabrik. Dar ce facem cu accentul? În Transilvania, Unde există și fabrică (exemple la Ursu), se poate vorbi de origine germană, dar în restul țării nu, și nici de origine franceză, decît dacă socotim că forma franceză a fost „latinizată”. Lucrul acesta s-a petrecut, bineînțeles, cu unele cuvinte, dar e greu de văzut de ce s-ar fi întîmplat cu un termen care de la început a pătruns în limbajul general. Se pune problema de unde a venit prima dată noțiunea. După Ursu, prima atestare e într-o traducere din rusește (1785, rămasă însă în manuscris), iar a doua, din italienește (1795). Trebuie să observăm însă că φάμπριϰα există în neogreacă. Mi se pare neîndoios că în secolul al XVIII-lea cuvîntul a fost cunoscut și la noi, pe vremea cînd limba străină cea mai răspindită era greaca. Mai curios este că Lexiconul de la Buda (citat după Ursu) cunoaște forma favrică, și această mi se pare că nu se poate explica decît prin grecește, dacă o asemenea formă există în greacă; ar fi explicabilă ca un arhaism cu v pentru b?

exilare sf [At: VASICI, M. II, 67/3 / V: (înv) esi~ / P: eg-zi~ / Pl: ~lări / E: exila] 1 Îndepărtare definitivă (sau temporară) a unei persoane din țara sau din localitatea de origine Si: depărtare, expulzare, surghiunire, (rar) exilație (1), (înv) desțărare. 2 Emigrare. 3 (Rar) Izgonire.

Vera Răspîndit astăzi în multe țări europene, Véra este la origine un nume de origine slavă, popularizat în ultimul secol, mai ales prin literatură rusă. Numele are semnificație clară pentru vorbitorii limbilor slave, întrucît el este creat pe baza subst. vera „credință” (aceasta este forma din rusă; pol. wiara, ucr. vira, scr. viera, bg. veara și veren „adevărat, credincios”). Formația este, în ultimă instanță, un calc după numele pers. gr. Pistis, o veche personificare a „credinței” și nume feminin în epoca creștină (gr. pistis este sinonim și înrudit cu lat. fides, de unde → Fidelia). Este interesant de amintit că în răsărit circula o legendă despre sfînta Sofia (nemenționată în documente istorice), ucisă la Rola chiar pe mormîntul celor trei fiice ale ei, Credința, Speranța și Mila (și ele martire). Deși caracterul artificial este evident (sînt puse împreună 4 elemente de bază ale dogmei creștine, înțelepciunea divină, credința, speranța în salvarea sufletului și caritatea), legenda a contribuit la popularizarea numelui Vera printre credincioși. Din punct de vedere etimologic, numele este înrudit și cu un vechi cognomen lat. Verus, care, deși calendaristic, a ieșit cu timpul din uz (lat. verus „adevărat”, de aici veridic, veridicitate, veritabil – aparține aceluiași radical indo-european *weros ca și cuvintele slave amintite și este înrudit cu germ. wahr, engl. very etc.). Fără a mai păstra nici o legătură cu ideea „credinței”, mai ales în limbile romanice, Vera este astăzi un nume laic și de proveniență literară. ☐ Germ., it., magh. Vera. ☐ Popularizarea lui Vera se datorește personajului feminin din cunoscutul roman al lui Lermontov, Un erou al timpului nostru sau din Rîpa (ultima parte a trilogiei lui Goncearov, care mai cuprinde O poveste obișnuită și Oblomov).

surată sf [At: BIBLIA (1688), 183²/31 / Pl: ~te / E: soră + -ată] 1 (Îvp) Prietenă. 2 (D. femei; îe) A se prinde ~te A lega o prietenie trainică. 3 (Pfm) Termen care alăturat numelui unei femei, denotă intimitate, prietenie, dragoste. 4 (Îc) ~-din-pădure Mama-pădurii. 5 Termen folosit pentru a denumi un obiect apropiat, familiar cuiva. 6 (Fig; rar) Ceea ce are afinități, trăsături comune, ceea ce se aseamănă, se înrudește cu altceva. 7 (Fig; rar) Țară, limbă etc. de aceeași origine cu alta Si: soră.

Semne și simboluri

🎧 Acustică
🌊 Aerostatică
🚜 Agricultură
🫀 Anatomie
🏛 Arheologie, Istorie antică
💒 Arhitectură
➕ Aritmetică, Matematici
⚔️ Arme
💫 Astronomie
🚗 Automobilism, velocipedie
🛫 Aviațiune
🍸 Băuturi
⛪ Biserică, Teologie
🌿 Botanică
🍽 Bucătărie
🚝 Căi ferate
📆 Calendaristică
🔬 Chimie
⚚ Comerț, Finanțe
🥇 Decorațiuni și Medalii
🖋 Didactică, Școli
⚡ Electricitate
🛡 Eraldică
☠ Farmacie
🦉 Filosofie
📻 Fizică
📷 Fotografie
🌍 Geografie
🗺 Geologie
📐 Geometrie
🔎 Istorie
👕 Îmbrăcăminte
🎩 Îmbrăcămintea capului
👞 Încălțăminte
⛹ Jocuri, Sporturi
♠️ Jocuri de cărți
🎲 Jocuri de noroc
⚖️ Juridic
📝 Literatură
🐒 Mamifere
⛵ Marină
🩺 Medicină, Chirurgie
🛞 Meșteșugari, Meserii
⚒ Metalurgie
🌦 Meteorologie
✒️ Metrică, Poezie
🎖️ Militărie ‍
💎 Mineralogie
🔱 Mitologie
🛋 Mobile
🏚 Morărit
🎼 Muzică
🐙 Nevertebrate
🪙 Numismatică
🐦 Păsări
🐑 Păstorit
🐟 Pești, Batraciene, Reptile
🔷 Pictură
⏲ Politică, Administrațiune
✉️ Poștă
📖 Retorică, Gramatică
⛏ Sculptură
🌳 Silvicultură, Arboricultură
🎭 Teatru
🔧 Tehnologie, Unelte
📠 Telegrafie
📰 Tipografie, Legătorie
🌐 Topografie
⛓ Țesătorie, Țesături
🏺 Vase
🐕 Arta veterinară
🔫Vînătoare
🏠 Zidărie

* Neologism
⊕ Argot
F Familiar
❍ Provincialism
† Cuvînt sau sens vechiu, păstrat în unele regiuni
‡ Cuvînt sau sens dispărut
‼ Cuvînt sau sens rar
⦿ Incorect
👉 Vezi
🖼 Vezi figura
➡️ Din care derivă
⬅️ Derivat din
¶ Separă sensurile sau diversele categorii gramaticale ale aceluiași cuvînt


Abreviațiuni

a. = anul
abs. = absolut
ac. = acuzativ
adj. = adjectiv
adv. = adverb(ial)
alb. = albanez
ar. = aromân, macedo-român
arăb. = arăbesc
art. = articol, articulat
augm. = augmentativ
aux. = auxiliar
Băn. = Bănat
bg. = bulgăresc
bibl. = biblic
biz. = bizantin
blg. = bulgăresc
Bucov. = Bucovina
C. = contrariu
cit. = citește
clas. = clasic
col. = colectiv
comp. = compară
conj. = conjuncțiune
conj. = conjugare
dat. = dativ
def. = definit
dem. = demonstrativ
der. = derivat(e)
dial. = dialectal
dim. = diminutiv
d. Hr. = după Hristos
elipt. = eliptic
encl. = enclitic
engl. = englez
etim. = etimologie
expr. = expresiune(a)
Ⓕ = figurat
F = familiar
f. = feminin
fam. = familia
Fig. = Figura
fr. = francez
gen.-dat. = genitiv-dativ
genit. = genitiv
geogr. = geografic
germ. = german
gr. = grecesc
id. = idem
imp. = imperativ(ul)
imper. = imperativ(ul)
ind. = indicativ(ul)
indic. = indicativ(ul)
inf. = infinitiv(ul)
inter. = interogativ
interj. = interjecție
intr. = intransitiv
iron. = ironic
it. = italian
în. Hr. = înainte de Hristos
împr. = împrumutat (din românește)
lat. = latin
loc. = locuțiune
loc. adv. = locuțiune adverbială
loc. conj. = locuțiune conjunctivă
m. = masculin
Maram. = Maramureș
med. = *medieval
Mold. = Moldova
Munt. = Muntenia
n. = neutru
nedef. = nedefinit
nehot. = nehotărît
ngr. = neo-grecesc
npr. = nume propriu
num. = numeral
Oaș. = Țara Oașului
Olten. = Oltenia
onom. = *origine onomatopeică
Ⓟ = popular
p. = participial
(P) = proverb, locuțiune proverbială
part. = participiu(l)
perf. = perfect(ul)
pers. = persoana, personal
pers. = persan
pf. = *perfect (simplu)
pl. = plural
poet. = poetic
pol. = polonez
port. = portugez
pos. = posesiv
pr. anal. = prin analogie
pref. = prefix
prep. = prepoziție
pr. exag. = prin exagerare
pr. ext. = prin extensiune
prez. = prezent(ul)
pron. = pronume
propr. = propriu
prov. = provensal
refl. = reflexiv
rel. = relativ
rom. = român, romanic
rus. = rusesc
rut. = rutean
sbst. = substantiv masculin fără plural sau cu pluralul neatestat
sec. = secolul
sf. = substantiv feminin
sl. = slav, slavon
slav. = slav, slavon
slov. = sloven
sm. = substantiv masculin
sm. f. = *substantiv masculin și feminin
sn. = substantiv neutru
sp. = *spaniol
spec. = special
srb. = sîrbesc
subj. = subjonctiv(ul)
suf. = sufix(ul)
tăt. = tătăresc
tc. = turcesc
tc.-ar. = *abreviere necunoscută
tr. = transitiv, trecut
Trans. = Transilvania
Tr.-Carp. = Transcarpatin
țig. = țigănesc
ung. = unguresc
unipers. = unipersonal
urm. = următor(i)
v. = vechiu
vb. = verb
verb. = verbal
viit. = viitor(ul)
vorb. = vorbind
vsl. = vechiu slav
vulg. = vulgar


Referințe

(ALECS.-P.) ALECSANDRI, Poezii populare
(ALECS.) ALECSANDRI
(ALX.) GR. ALEXANDRESCU
(ANT.-IV.) ANTIM IVIREANUL
(BAS.) T. A. BASSARABESCU
(BĂLC.) N. BĂLCESCU
(BD.-DEL.) BUDAI-DELEANU
(BGD.) N. A. BOGDAN
(BIB.) I. O. BIBICESCU
(BIBL.) Biblia de la 1688
(BOL.) D. BOLINTINEANU
(BR.-VN.) I. AL. BRĂTESCU-VOINEȘTI
(BRL.) PR. I. BÎRLEA
(BUD.) LEXICONUL BUDAN
(BUR.) T. BURADA
(C.-RAD.) CONSTANTIN RADOVICI
(CANT.) D. CANTEMIR
(CAR.) I. L. CARAGIALE
(CAT.) GH. CATANĂ
(CIAUȘ.) CIAUȘANU
(COD.-CAL.) CODUL CALIMAH
(COD.-CIV.) CODUL CIVIL
(COD.-COM.) CODUL COMERCIAL
(COD.-PEN.) CODUL PENAL
(COD.-VOR.) *abreviere necunoscută
(CODR.) TH. CODRESCU
(CON.) COSTACHE CONACHI
(CONV.) CONVORBIRI LITERARE
(COR.) CORESI
(COST.) ION COSTINESCU
(COȘB.) GH. COȘBUC
(CRG.) ION CREANGĂ
(D.-ZAMF.) DUILIU ZAMFIRESCU
(DAM.) FR. DAMÉ
(DEM.) V. DEMETRIUS
(DENS.) OV. DENSUȘIANU
(DLVR.) B. DELAVRANCEA
(DON.) A. DONICI
(DOS.) DOSOFTEI
(DRĂGH.) M. DRĂGHICI
(EMIN.) M. EMINESCU
(EV.-GOV.) EVANGHELIA DE LA GOVORA
(FIL.) N. FILIMON
(FLOR.) AL. FLORINI
(FR.-CDR.) I. FRÎNCU și GH. CANDREA
(FURT.) D. FURTUNĂ
(GAST.) M. GASTER
(GN.) N. GANE
(GOL.) IORDACHE GOLESCU
(GOR.) A. GOROVEI
(GR.-N.) GRAIUL NOSTRU
(GR.-UR.) GR. URECHE
(GRIG.) EMIL GRIGOROVITZA
(GRL.) EMIL GÎRLEANU
(GRM.) TRAIAN GERMAN
(HASD.) B. P. HASDEU
(HOD.) ENEA HODOȘ
(I.-GH.) ION GHICA
(IK.-BRS.) I. U. JARNIK și A. BÎRSEANU
(ION.) ION IONESCU
(IRG.) N. IORGA
(ISP.) P. ISPIRESCU
(JIP.) G. JIPESCU
(L.-M.) LAURIAN și MASSIM
(LAUG.) LAUGIER
(LEG.-CAR.) LEGIUIREA CARAGEA
(LET.) LETOPISEȚE
(LIUB.) LIURA ȘI IANA
(LUNG.) MIHAIL LUNGIANU
(M.-COST.) MIRON COSTIN
(MAI.) GH. MAIOR
(MAN.) DR. N. MANOLESCU
(MAR.) SIM. FL. MARIAN
(MERA) I. I. MERA
(MUST.) NICOLAE MUSTE
(MX.) MIHAIL MOXA
(N.-COST.) NICOLAE COSTIN
(N.-UR.) NESTOR URECHE
(NEC.) ION NECULCE
(NEGR.) C. NEGRUZZI
(NOV.) NOVACOVICI
(ODOB.) AL. ODOBESCU
(OT.) I. OTESCU
(P.PRV.) P. PÎRVESCU
(PAC.) V. PĂCALĂ
(PĂC.) V. PĂCALĂ
(PAL.) Palia de la Orăștia
(PAMF.) TUDOR PAMFILE
(PANN) ANTON PANN
(PAP.) TACHE PAPAHAGI
(PĂSC.) N. PĂSCULESCU
P. IST. Partea a doua a Dicționarului
(POL.) G. POLIZU
(POP.) N. D. POPESCU
(PR.-CIV.) PROCEDURA CIVILĂ
(PR.-GOV.) Pravila de la Govora
(PRV.-LP.) Pravila lui Vasile Lupu
(PRV.-MB.) Pravila lui Matei Basarab
(PS.-SCH.) PSALTIREA SCHEIANĂ
(PȘC.) PAȘCU
(R.-COD.) C. RĂDULESCU-CODIN
(RET.) ION POP-RETEGANUL
(RV.-CRG.) Revista Ion Creangă
(S.-ALD.) SANDU-ALDEA
(SAD.) MIHAIL SADOVEANU
(SB.) ION SBIEREA
(SEV.) ELENA SEVASTOS
(SIM.) ION SIMIONESCU
(SLV.) ION SLAVICI
(SPER.) TH. SPERANȚIA
(ST.-ȘCH.) D. C. STURDZA-SCHEIANU
(STAM.) CAVALERUL STAMATI
(STM.-WB.) Dicționarul de TH. STAMATI
(ȘĂIN.) L. ȘĂINEANU
(ȘEZ.) Revista Șezătoarea
(T.-BUD) TIT BUD
(TEOD.) GH. DEM. TEODORESCU
(ȚICH.) D. ȚICHINDEAL
(TKT.) H. TIKTIN
(TOC.) GR. TOCILESCU
(TRIB.) Tribuna din Sibiu
(TUȚ.) TUȚESCU
(ȚPL.) ȚIPLEA
(UR.) NESTOR URECHE
(VARL.) MITROPOLITUL VARLAM
(VAS.) AL. VASILIU
(VĂC.) VĂCĂRESCU
(VIC.) AL. VICIU
(VÎRC.) V. VÎRCOL
(VLAH.) AL. VLAHUȚĂ
(VOR.) EL. NIC. VORONCA
(WG.) G. WEIGAND
(ZNN.) I. A. ZANNE warning  pagină de ajutor – nu e definiție

stírpe, stirpe, s.f. (livr.) Neam, familie, origine: „…iar cunoștințile adusă din țările locuite de ramurile stirpei latine accelerau pulsul vieției…” (Koman, 1937: 50). – Din lat. stirps, -is, it. stripe (DEX).

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care se strămută sau este strămutată din țară sau din locul de origine, pentru a se așeza într-un loc străin. – Germ Kolonist.

COLONIST, -Ă, coloniști, -ste, s. m. și f. Persoană care s-a strămutat din țara sa ori din locul de origine și s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină. – Din germ. Kolonist.

HARGHITA 1. Masiv muntos vulcanic în Carpații Orientali, cuprins între M-ții Gurghiu (la NV), cursul superior al Mureșului (la N), Valea Oltului (la E), M-ții Baraolt (la S) și cursul superior al Târnavei Mari (la V). Alcătuit din andezite cu piroxeni și amfiboli. Alt. max.: 1.800 m (vf. Harghita). Resturi de cratere vulcanice. Nod hidrografic. Versanții sunt acoperiți cu păduri de conifere. Turism. 2. Județ în partea central-nordică a României, în Pod. Transilvaniei. pe cursurile superioare ale Oltului, Mureșului și Târnavelor; 6.639 km² (2,78% din supr. țării); 343.467 loc. (1998), din care 46,1% în mediul urban; densitatea: 51,7 loc./km². Reșed.: municipiul Miercurea-Ciuc. Orașe: Băile Tușnad, Bălan, Borsec, Cristuru Secuiesc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc (municipiu), Toplița, Vlăhița. Comune: 49. Relief predominant muntos (60% din supr. județ.) reprezentat prin M-ții Giurgeu, Harghita, Ciuc, Hășmaș și prelungirile M-ților Călimani, Gurghiu, Bodoc, Nemira și Bitriței, care închid între ei mai multe depresiuni (Bilbor, Borsec, Giurgeu, Ciuz, Uz, Cașin ș.a.); o subunitate aparte o formează zona dealurilor subcarpatice ale Pod. Târnavelor din SV jud., cu alt. de c. 1.000 m. Climă temperat-continentală, cu veri răcoroase (temp. medie în iul. 12-18°C) și ierni friguroase, cu frecvente inversiuni termice în depresiuni (localit. Miercurea Ciuc, Toplița, Joseni și Gheorgheni fiind cunoscute drept cele mai friguroase din țară). Temp. medie anuală variază între 1 și 4°C în zonele muntoase înalte și între 4 și 6°C în depresiuni. Precipitațiile atmosferice însumează cantități medii anuale diferite, în funcție de alt. (550-1.200 mm); vânturi predominante dinspre NV și V. Rețeaua hidrografică, cu o densitate mare (1,1 km/km²), este reprezentată în principal prin cursurile superioare ale râurilor Olt, Mureș, Târnava Mare, Târnava Mică, Bistricioara ș.a. cu numeroși afl.; la acestea se adaugă nenumărate izv. cu ape minerale, un lac de origine vulcanică (Sfânta Ana, singurul din țară) și cel mai mare lac de baraj natural (Lacu Roșu, format în 1837). Resurse naturale: zăcăminte de min. de fier (Mădăraș, Vlăhița, Lueta), de cinabru (Sântimbru, Mădăraș), pirite cuprifere (Bălan, Jolotca), gaz metan (Săcel, Secuieni, Șimonești), turbă și lignit (Borsec), sare gemă (Praid); roci de constr.: marmură (Voșlăbeni, Lăzarea), andezit (Miercurea-Ciuc, Ciceu, Sâncrăieni, Deluț, Corund ș.a.), dolomit (Voșlăbeni, Delnița, Sândominic), calcar (Bicăjel și Delnița), marne, gresii, argile ș.a.; păduri de conifere și de foioase (232.545 ha, 1996). Economia: ind. metalurgică (Vlăhița), constr. de mașini și prelucr. metalelor (Miercurea Ciuc, Gheorgheni, Odorheiu Secuiesc), textilă, a conf. și tricotajelor (Miercurea Ciuc, Odorheiu Secuiesc, Gheorgheni, Toplița, Cristuru Secuiesc, Gălăuțaș, Ditrău, Lunca de Jos, Tulgheș ș.a.), alim. Pr. produse industriale: oțeluri speciale, tractoare și subansambluri pentru tractoare și mașini agricole, utilaje și piese de schimb pentru ind. forestieră și cea a mat. de constr., instalații frigorifice, cilindri pentru laminoare, carcase pentru motoare electrice, mobilă, conf., tricotaje, fire de bumbac, in și cânepă, stofe de mobilă și țesături tehnice, încălțăminte, lapte praf, preparate din lapte și carne, spirt, bere, amidon etc. Produse meșteșugărești (ceramică de Corund). Agricultura este influențată de natura reliefului (predominant muntos), de temperaturile joase, și de solurile brune, podzolite. La sfârșitul anului 1996, din totalul supr. agricole (406.436 ha), terenurile arabile ocupau doar 92.729 ha, restul revenind pășunilor și fânețelor naturale (312.214 ha, locul 1 pe țară), livezilor ș.a. Pr. culturi agricole (1996): plante de nutreț (32.580 ha), grâu și secară (15.628), cartofi (14.170 ha, locul 3 pe țară, după jud. Suceava și Covasna), orz și orzoaică, ovăz, sfeclă de zahăr ș.a. Zootehnia, dispunând de o bază furajeră importantă, înregistrează efective mari de ovine (202 mii capete, 1997), bovine (93 mii capete), porcine (95 mii capete), caprine (9 mii capete), cabaline (23 mii capete); avicultură (11 mii familii de albine). Căi de comunicație (1997): lungimea rețelei feroviare este de 213 km (165 km electrificate), iar cea a drumurilor publice de 1.448 km (431 km modernizate). Învățământ, cultură și artă (1996/1997): 303 grădinițe de copii, 281 școli generale, 33 licee, cu predare în limbile română și maghiară, 287 biblioteci, cu 2.660.000 volume, patru cinematografe, numeroase muzee și case memoriale. Turism. Complexitatea și varietatea reliefului, cu locuri pitorești (lacul vulcanic Sfânta Ana, Lacu Roșu, defileele Oltului și Mureșului etc.) și numeroase rezervații naturale (mlaștinile Mohoș și Sâncrăieni, masivul calcaros „Pietrele Roșii” de la Tulgheș, cu specii floristice endemice etc.), prezența unor obiective istorice, de cultură și artă, cu importanță arhitecturală (cetatea Mikó, de fapt un castel rezidențial, fortificat, 1621, și mănăstirea franciscană, 1442, reconstruită în stil baroc în sec. 19, din Miercurea Ciuc, fortificațiile dacice de la Siculeni, Jigodin-Băi, bisericile fortificate de la Delnița, Sânmartin, Dârjiu ș.a.), la care se adaugă existența renumitelor stațiuni climaterice și balneoclimaterice: Lacu Roșu, Borsec, Băile Tușnad, Izvoru Mureșului, Toplița ș.a., permit ca pe terit. jud. H. să se desfășoare un intens turism de sejur și de tranzit tot timpul anului. Indicativ auto: HR.

colonist, ~ă smf [At: RUSSO, S. 70 / Pl: ~iști, ~e / E: ger kolonist] 1 Locuitor al unei colonii. 2 (În Evul Mediu din Țările Române) Persoană care ținea de o colonie de străini așezată pe o moșie boierească sau pe un domeniu al statului. 3 Persoană strămutată din țara sa ori din locul de origine și care s-a stabilit într-o regiune sau într-un oraș dintr-o țară străină.

greco-bulgărime sf [At: EMINESCU, P. 247 / E: greco- + bulgărime] Amestec de populație de origine greacă și bulgară stabilită în țările române în căutare de câștiguri.

Sultana Deși prenumele feminin Sultána, mai puțin folosit astăzi decît în secolele trecute, corespunde perfect subst. sultană, folosit în trecut pentru soția sau fiicele unui sultan, numele nu este o creație românească, ci un împrumut din neogreacă (fie direct, fie prin intermediar slav de sud). Încă din sec. 16, în documente încep să apară masc. Sultán, Soltán (de aici toponimele Sultănești, Soltănești), nefiind exclus ca în anumite cazuri să avem de-a face cu o poreclă românească, formată de la subst. sultan; pentru forma de feminin, proveniența străină este probată însă de prezența inițială a numelui în familiile domnitoare din epoca fanariotă. În ceea ce privește originea și semnificația cuv. sultan (tot de aici este format și numele grecesc), se impune referirea la termenul arab sultan „putere, stăpînire, rege” (folosit ca titlu al suveranilor turci pînă în 1922 iar, în unele țări arabe, și astăzi) a cărui origine pare a fi arameeanul salita „a stăpîni, a conduce” ☐ Magh. Zoltan, Zoltana, Szultana, bg. Sultan, Sultana.

soră [At: CORESI, EV. 97 / V: (îrg) sor, ~roră, suroră, (îvr) soară / Pl: surori, (înv) ~rori, (reg) ~re, ~ri / E: ml soror] 1 sf Persoană de sex feminin considerată în raport cu copii acelorași părinți ori aceluiași tată sau aceleiași mame. 2 sf (Îs) ~ bună (dulce sau dreaptă) Soră care are ambii părinți comuni cu frații săi. 3 sf (Îs) ~ de lapte Fată care a supt în aceeași perioadă cu alt copil de la aceeași femeie, considerată în raport cu acel copil. 4 sf (Îs) ~ vitregă, (reg) ~ de lingură, ~ de scoarță Fiică din altă căsătorie a unuia dintre soții recăsătoriți, considerată în raport cu copilul sau cu copiii celuilalt soț ori cu copiii rezultați din noua căsătorie. 5 sf (Îas) Fiică nelegitimă considerată în raport cu copiii din legături diferite sau cu copiii legitimi ai aceluiași părinte. 6 sf (Pop; îs) ~ de cruce Prietenă nedespărțită a cuiva, de care este legată prin jurământ până la moarte. 7 sf (Îs) ~ de mire (sau de ginere ori de mireasă) Fată care însoțește mirele sau mireasa la cununie și care are anumite atribuții în ceremonia nunții Si: (reg) drușcă (1). 8 sf (Îla) ~ cu moartea Strașnic. 9 sf (Reg; îe) A se face ~ cu drumul A umbla mult. 10 sf (Îc) Sor-cu-frate Plantă erbacee cu tulpina erectă, simplă sau ramificată, cu flori galbene-aurii dispuse într-un spic unilateral Si: (reg) carpenă, ciormoiag, miazănoapte, scrabă¹, frate-cu-sor, fratele-și-sora, grâul-prepelițelor, grâu-negru (Melampyrum nemorosum). 11 sf (Bot; îac) Ciormoiag (Melampyrum arvense). 12 sf (Reg; îc) ~ra-soarelui Floarea-soarelui (Helianthus annuus). 13 sf (Reg) Ziua care urmează unei sărbători religioase. 14 sf (Reg; lpl) Cele două fire de pe ițul dinainte sau dinapoi. 15 sf (Reg) Copileț la tulpina porumbului. 16-17 sf, a (Fig) (Ceea) ce are afinități comune. 18-19 sf, a (Fig) (Ceea) ce se înrudește cu altceva. 20-21 sf, a (Ccr) (Țară, limbă etc.) care are aceeași origine cu alta. 22-23 sf (Fig) Ființă sau lucru care însoțește pe cineva în mod constant Si: prietenă, tovarășă. 24 sf (Fam; Vc) Termen de adresare pentru o femeie în semn de intimitate, prietenie, dragoste etc. 25 sf Cel mai mic grad în ierarhia călugărească din mănăstirile de femei. 26 sf Femeie care este soră (25). 22 sf (Șîs ~ de caritate, ~ de ocrotire sau urmat de determinări care indică felul) Infirmieră.

SEGREGAȚIE, segregații, s. f. 1. Segregare (2); lipsă de omogenitate a compoziției chimice a unui aliaj solidificat, rezultată din segregare. 2. (În sintagma) Segregație rasială = formă a discriminării rasiale constând în separarea persoanelor pe baza unor criterii de origine sau rase diferite din interiorul aceleiași țări (privind cartierele de locuit, școlile, sălile de spectacole, mijloacele de transport în comun, asistența medicală etc.); discriminare rasială; segregare (5). [Var.: segregațiune s. f.] – Din fr. ségrégation.

ARNĂUT, arnăuți, s. m. 1. Soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din țările române; p. ext. servitor înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală. 2. Specie de grâu de primăvară cu bobul mare și lunguieț, de culoare galbenă-deschisă. ◊ (Adjectival) Grâu arnăut. – Din tc. arnavud.

PATRIE ~i f. 1) Teritoriu care istoricește aparține unui popor și unde acesta trăiește. 2) Țară în care s-a născut, în care trăiește și al cărei cetățean este cineva. 3) Loc unde s-a născut și trăiește cineva; pământ natal; țară; baștină. 4) Regiune de unde își trage originea un anumit soi de plante sau de animale; baștină. 5) Loc unde a luat naștere ceva important istoricește. ~a teoriei atracției universale este Anglia. [G.-D. patriei; Sil. -tri-e] /<lat. patria, fr. patrie

SEGREGAȚIE s.f. 1. Segregare. ♦ (Metal.) Lipsă de omogenitate a compoziției chimice a unui aliaj; segregat. V. licuație. 2. Segregație rasială = politică de discriminare constînd în separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiași țări; discriminare rasială. [Gen. -iei, var. segregațiune s.f. / cf. fr. ségrégation, lat. segregatio].

fiesta s. f. Serbare (la origine religioasă), petrecere pe străzile orașului, în țările de limbă spaniolă, apoi extins și la alte țări ◊ „Premierea solilor României [...] s-a transformat într-o veritabilă fiesta mexicană: formații de «mariachis», cu instrumentiști îmbrăcați în pitorești costume mexicane purtând mari sombreros, se dezlănțuie într-o suită de cântece populare mexicane și românești.” Sc. 10 VI 75 p. 2. ◊ „Ziua premierei a fost declarată sărbătoare națională în Georgia. A urmat o adevărată «fiesta» care a durat cinci zile.” Săpt. 2 III 84 p. 7; v. și Sc. 1 XI 80 p. 4 (din sp. fiesta; cf. fr., engl. americ. fiesta; DMN, DMC 1964; El. Toma în ER p. 476; D. Am.; DN3, DEX-S)

Român și Rumân, -că s. (lat. Rômanus, Roman [subst.], roman [adj.]). Locuitor din Dacia saŭ din peninsula Balcanică a căruĭ limbă se derivă din latină. Locuitor din România de origine latină saŭ împămîntenit. În vechime, în Țara Românească, șerb, clăcaș, vecin, țăran alipit pămîntuluĭ. Pop. Țăran, om, persoană: se plătește un franc de fiecare rumân. Întemeĭetoriĭ Țăriĭ Româneștĭ fiind originarĭ din Ardeal și avînd o pozițiune socială maĭ înaltă, numele indigen de Rumân a ajuns să se aplice moșnenilor saŭ micilor proprietarĭ liberĭ care, cu timpu, de pin seculu 16, silițĭ de nevoĭ, începură să se vîndă domnuluĭ, boĭerilor marĭ și mînăstirilor. Astfel, nobilu nume de Roman ajunsese să însemne „rob legat de pămînt”, pînă cînd, astăzĭ, a revenit la vechea onoare. – Forma Român e întrebuințată de lumea cultă și de poporu din nord și est și de pin alte ținuturĭ vecine. Ĭa nu e o scornitură a latiniștilor! Forma Rumân e întrebuințată în vest și sudu Moldoveĭ. Ca adjectiv, e fals a zice român. Adevărat românește e limba românească, Academia Românească, nu limba română, Academia Română! De altfel, poporu nicĭ nu știe de român ca adj., ci numaĭ de românesc. Cp. cu păgîn, creștin). – Româniĭ îs urmașiĭ vechilor Romanĭ contopițĭ cu indigeniĭ (Dacĭ, Tracĭ). La 106 după Hristos, Traĭan, cucerind Dacia, a adus colonĭ din tot imperiu roman. La 274 o parte din aceștĭ colonĭ, cînd Aurelian¹ a retras armata din Dacia, a trecut în Moesia. De atuncĭ, pînă în secolu 13, Româniĭ aŭ trăit adăpostițĭ în munțĭ, codri și zăvoaĭe, și de aceĭa nu se maĭ pomenește de eĭ în acest timp în istorie. În fine, la 1290 s’a întemeĭat Țara Românească, și la 1355 Țara Moldoveĭ. Număru lor trece de 16,000,000 în România, afară de vre-o cîteva sute de miĭ peste Nistru și chear peste Bug, cîte-va zecĭ de miĭ peste hotaru de vest (în Ungaria), vre-o 2-3 sute de miĭ în Macedonia, 30,000 în Tesalia, vre-o 80,000 în Bulgaria peste 2000,000 în nordu Serbii și 2000 în Istria, afară de ceĭ emigrațĭ în America (doŭă sute de miĭ). – Religiunea lor e cea ortodoxă (greco-orientală), afară de vre-un milion din ceĭ din Ardeal (numițĭ unițĭ), care, în 1700, s’aŭ închinat Romeĭ. – Străiniĭ, după Germanĭ, le zic Românilor Valahĭ (V. valah).^[1]

ARNĂUT, arnăuți, s. m. 1. Soldat mercenar (de origine albaneză) angajat în garda domnească din Țările Române; p. ext. servitor înarmat, angajat de boieri mai ales pentru paza personală. 2. Specie de grâu de primăvară cu bobul mare și lunguieț, de culoare galbenă-deschis. ◊ (Adjectival) Grâu arnăut. – Din tc. arnavud.

SEGREGAȚIE, segregații, s. f. 1. Segregare (2); lipsă de omogenitate a compoziției chimice a unui aliaj solidificat, rezultată din segregare. 2. (În sintagma) Segregație rasială = politică de discriminare rasială constând în separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiași țări; discriminare rasială; segregare (5). [Var.: segregațiune s. f.] – Din fr. ségrégation.

SEGREGÁRE (< segrega) s. f. 1. (BIOL.) Fenomen prin care genele alele ale unui organism heterozigot se separă în cursul meiozei, astfel că în gameții rezultați se păstrează doar unul din cromozomii omologi, dând naștere la descendenți cu caractere distincte. ♦ Separare a caracterelor materne și paterne în a doua generație hibridă (a doua lege a lui Mendel). 2. (TEHN.) Separare în straturi de consistență diferită a materialelor granulare din beton sau mortar în timpul depozitării sau transportării acestora. 3. (METAL.) Separare sau repartizare neuniformă a componenților unui aliaj, produsă în timpul solidificării. ♦ Operație de afinare a unor metale, care constă în răcirea selectivă în cursul căreia, la solidificare, anumite impurități se concentrează în faza topită și sunt înlăturate. 4. (SOCIOL.) Procese sociale în urma cărora anumiți indivizi sau grupuri sociale sunt ținuți la distanță, interacționând puțin sau deloc. S. rasială = politică de discriminare constând în separarea persoanelor de origini sau rase diferite din interiorul aceleiași țări. V. discriminare, apartheid.

moșie¹ sf [At: PSALT. 38 / Pl: ~ii / E: moș + -ie] 1 (Îvp) Avere, proprietate funciară moștenită Si: (înv) ocină, părinție. 2 (Îvp; pgn) Orice bun moștenit Si: patrimoniu, moștenire, (1), succesiune. 3 (Înv; îla) De ~ Ereditar. 4 (Bis; înv) Moștenire veșnică. 5 Proprietate funciară dobândită de cineva prin cumpărare, donație etc. 6 Proprietate mare de pământ cultivabil Vz domeniu, latifundiu. 7 (Reg; îla) Cu ~ Certăreț. 8 (Reg; d. cai; îla) Cu ~ în baltă Nărăvaș. 9 ( Reg) Zestre. 10 (Reg) Pământ pe care îl are un sat. 11 Teritoriu al satului. 12 (Reg) Teren cultivat sau plantat. 13 (Reg; irn) Organ genital al femeii. 14 (Îvp) Țară natală Si: patrie. 15 (înv) Loc de origine al cuiva. 16 (D. oameni; îla) De ~ sau de ~șia lui (ori sa etc.) Originar din... 17 (D. limbă; îal) Care aparține patriei vorbitorului Si: matern. 18 (D. păcate, slăbiciuni, greșeli ale oamenilor; îal) Originar. 19 (Înv) Seminție. 20 (Înv) Populație. 21 Lucru de care cineva poate dispune cum vrea.

VICLEIM, vicleimuri, s. n. Veche dramă populară de origine creștină reprezentând nașterea lui Cristos, jucată la țară, în perioada Crăciunului, de către flăcăi costumați. – Din sl. Vitleemŭ.

STRĂIN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nici o legătură, nici o contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) strein, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.

DUCAT, (1) ducate, s. n., (2) ducați, s. m. 1. S. n. Provincie, teritoriu, stat de sub stăpânirea unui duce² sau unei ducese. 2. S. m. Monedă de aur sau de argint (la origine italiană) care a circulat în mai multe țări din Europa, printre care și în țările românești. – Din it. ducato.

talpă (-ălpi), s. f. – 1. Partea inferioară a labei piciorului. – 2. Partea de dedesubt a încălțămintei. – 3. Branț. – 4. Partea de dedesubt a ciorapului. – 5. Bîrnă, placă de bază, fundament. – 6. Fiecare din cele două suporturi pe care alunecă sania. – 7. Baza războiului de țesut. – 8. Culată, suport la patul puștii. – 9. Plaz, călcîi de plug. – 10. Laviță joasă la casele țărănești. – 11. Parte inferioară, bază. – 12. Clasă inferioară (mai ales în expresia talpa țării „clasă țărănească”). – 13. Ceea ce este caracteristic, fundamental. Origine incertă. Se pune de obicei în legătură cu mag. talp, sb., bg. talpa (Cihac, II, 530; Tiktin; Candrea; REW 8545a; Gáldi, Dict., 97); dar cf. friul. talpe, comel. talpa, care pare să postuleze un lat. *talpa. Der. tălpar, s. m. (Bucov., pantofi); tălpănoagă (var. tă(l)păl(o)agă), s. f. (pantof vechi și deformat; papuc; galoș; înv., butuc de ocnaș; instrument de tortură; labă, picior), cu suf. expresiv -o(a)gă (după Candrea, din mag. talpalló); talpaș (var. talpoș), s. m. (infanterist, soldat al unui corp de infanterie organizat în Munt. în 1688), din mag. talpás; tălpălaș, s. n. (crestătură în partea inferioară a unui trunchi), din mag. talpalás (Candrea); tălpui (var. tălpălui), vb. (a pune tălpi, a pingelui), var. din mag. talpalni (Pașca, Dacor., X, 151); tălpălar, s. m. (Mold., pielar de tălpi); tălpiță (var. talpică, tălpigă, tălpăriță), s. f. (pedală la războiul de țesut; laviță joasă; schi); tălpeț, s. n. (Olt., pedală); tălpoaie, s. f. (suport, bază; branț, talpă inferioară); tălpoi, s. n. (suport, talpă, placă de bază); tălpăși, vb. refl. (a o șterge, a-și lua tălpășița); tălpășița, s. f. (fugă, cărăbăneală); tălbăcie (var. tărbăcie), s. f. (Trans., lemne cu care se leagă fînul în căruță).

CERTIFICAT (< fr., lat m.) s. n. Înscris prin care se confirmă (de către anumite organe de stat) exactitatea unui fapt ori autenticitatea unui act sau se atestă o anumită calitate, în vederea valorificării anumitor drepturi de către persoana care solicită eliberarea certificatului (ex. c. de autor, c. de inovator, c. de moștenitor, c. de studii). ♦ C. de alegător = (în unele state) înscris prin care se constată înscrierea unui cetățean în listele electorale, pe baza căruia își exercită dreptul de vot. ♦ C. prenupțial = certificat medical eliberat celor care vor să se căsătorească, prin care se atestă că starea sănătății acestora este corespunzătoare pentru întemeierea unei familii. ♦ Document folosit în transporturile maritime internaționale și în comerțul internațional (cu răspundere în instanță) care atestă calitatea și originea mărfii, precum și asigurarea vasului și a mărfii (c. de calitate, c. de origine). ♦ C. de origine = document prin care se atestă în ce țară a fost produsă o anumită marfă, în vederea stabilirii tarifului vamal ce urmează să i se aplice de țara importatoare. ♦ Document netransmisibil care certifică dreptul de proprietate asupra acțiunilor unei societăți. ♦ C. de asigurare = înscris care atestă plata costului serviciilor de asigurare de bunuri sau persoane.

STRĂIN, -Ă, străini, -e, adj., s. m. și f. 1. Adj., s. m. și f. (Persoană) care face parte din populația altei țări decât aceea în care se află sau trăiește; (om, ființă) care este originară din altă regiune, localitate etc. decât aceea în care se află sau locuiește, trăiește. ♦ (Persoană) care aparține unei naționalități ce nu formează, în cadrul unui stat, o minoritate națională. 2. Adj. (Despre țări, locuri) Care este altul decât cel de origine al cuiva. ♦ Care aparține sau este propriu altui popor decât cel al persoanei despre care este vorba. 3. Adj., s. m. și f. (Persoană) care nu se află în relații apropiate (de rudenie sau de prietenie) cu cineva; p. ext. (om) care este sau se simte stingher. ◊ Loc. adv. Prin (sau printre, în) străini = departe de casă, între oameni necunoscuți, neprietenoși. ♦ (Om) înstrăinat (sufletește), depărtat de... 4. Adj. Care este în afară de preocupările sau de interesele cuiva. ♦ Care nu are nicio legătură, nicio contingență cu ceva, care este departe de ceva. 5. Adj. (Despre obiecte) Care nu este proprietatea sa, care aparține altuia. 6. Adj. Care este de altă natură, are alte particularități decât mediul în care se află. 7. Adj. Neobișnuit; bizar. [Var.: (pop.) strein, -ă adj., s. m. și f.] – Et. nec.

DUCAT, (1) ducate, s. n., (2) ducați, s. m. 1. S. n. Provincie, teritoriu, stat de sub stăpânirea unui duce² sau unei ducese. 2. S. m. Monedă de aur sau de argint (la origine italiană) care a circulat în mai multe țări din Europa, printre care și Țările Române. – Din it. ducato.

PROBLEMĂ, probleme, s. f. Chestiune teoretică sau practică importantă, care cere o rezolvare. [Cercetătorii moderni] au căutat... să rezolve problema originii vieții. MARINESCU, P. A. 41. Dacă pentru întreaga țară, cărbune mai mult, mereu mai mult, este o problemă de viață și de moarte, pentru noi, din Valea Jiului, este și un punct de onoare. DAVIDOGLU, M. 7. Cunoaștem problema țărănească și din cărți și din experiență... ne interesăm de ea. REBREANU, R. I 35. ◊ (În construcție cu verbul «a pune») Se punea acum din nou problema oamenilor. CAMIL PETRESCU, O. II 271. ♦ Lucru greu de înțeles, de rezolvat sau de explicat. Ființa ei începea să se concentreze asupra acestei umbre, de unde trebuia să iasă lumină. Era ceea ce se numește o problemă – cuvînt și noțiune cu desăvirșire necunoscute unei muntence. SADOVEANU, B. 63. O problemă e-ntregul tău trecut. MACEDONSKI, O. I 266. Dacă tu știai problema astei vieți cu care lupt, Ai vedea că am cuvinte pana chiar să o fi rupt. EMINESCU, O. I 137. ♦ (Mat.) Chestiune care face necesară o soluție și care poate fi rezolvată prin calcule sau prin raționamente. Cu cerneală apoasă, pe paginile cu liniatură de pătrățele violete, [sînt scrise] probleme de aritmetică. C. PETRESCU, Î. II 162. – Variantă: (învechit) problem (ALECSANDRI, O. P. 49) s. n.

PATRIE. Subst. Patrie, țară, țărișoară (dim.), pămînt, glie (fig.); patrie-mamă; țară de baștină, loc de baștină, loc de origine, locuri natale, vatră, vatră strămoșească, vatră părintească, pămînt străbun, pămînt strămoșesc, pămînt natal. Cetățenie; încetățenire, împământenire, naturalizare, indigenizare (înv.), indigenat (înv.). Patriotism, dragoste de patrie, dragoste de țară; dor de patrie, dor de țară. Băștinaș, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean. Cetățean, concetățean, compatriot, simpatriot (grecism înv.), patriot (înv.). Patriot; patriotard (depr.). Adj. Băștinaș, autohton, indigen, aborigen (livr.), pămîntean, pămîntesc, pămîntenesc (înv.). Naturalizat. Patriotic; patriotard (depr.). Vb. A încetățeni, a împâmînteni, a naturaliza, a indigena (înv.). V. locuitor, națiune, stat.

SEUPHOR (Fernand Louis Berckelaers, zis), Michel (1901-1999), scriitor și grafician francez de origine belgiană. După 1918 participă la manifestările contestatare din țara lui de obârșie; înființează la Anvers revista Het Overzicht (Panorama, 1921-1925), care va deveni una dintre principalele publicații ale avangardei internaționale. Stabilit la Paris în 1925, fondează revistele „Documentele spiritului nou”, 1927 și „Cerc și pătrat”, 1930, aceasta din urmă, organ al grupării întemeiate în anul precedent. În afara volumelor de versuri și a romanelor de clară orientare suprarealistă, va publica, după 1945, mai multe texte critice care îi vor consolida prestigiul unuia dintre principalii teoreticieni ai artei moderne.

ducat [At: (a. 1642) GCR I, 95/30 / V: (îvr) dăc~ / Pl: ~ați sm, ~e, (înv) ~uri sn / E: it ducato cf lat ducatus] 1 sm Monedă de aur sau de argint (la origine italiană) care a circulat în mai multe țări din Europa, iar, în sec. XIV-XVII și în țările române Si: (îvr) ducaton. 2 sn Provincie, teritoriu, stat de sub stăpânirea unui duce sau al unei ducese Si: (îvr) duce².

expatriere sf [At: NEGULICI / V: (înv) ~iare, espatriare / P: ~tri-ere / Pl: ~ri / E: expatria] 1 Obligare a cuiva de a-și părăsi patria de origine Si: expatriat¹ (1), expatriație (1). 2 Părăsire (forțată) a patriei de origine și stabilire (definitivă sau temporară) în altă țară Si: expatriat¹ (2), expatriație (2).

herb sn [At: DOSOFTEI. PS. 1 / V: gh~, hierb / Pl: ~uri / E: pn herb] (Înv) 1 Stemă a unei țări. 2 Blazon al unei familii nobiliare etc. 3 (Fig) Origine, neam nobil.

lipoveancă¹ sf, af [At: TOPÎRCEANU, O. A. II, 203 / V: (pop) ~van~ / Pl: ~ence, (rar) ~enci / E: lipovean¹ + -că] 1-2 (Femeie) care face parte dintr-o populație de origine rusă, stabilită în unele regiuni din estul țării noastre Si: rusoaică.

Ela Folosit astăzi în multe țări ca prenume feminin independent, Ela este la origine un hipocoristic obișnuit pentru → Elena; Eleonora; Elisabeta sau pentru marea majoritate a numelor terminate în -ela: Daniela, Gabriela, Mihaela, Marinela, Petronela etc. Deși din punct de vedere teoretic Ela poate fi și o creație românească (ca hipocoristic al numelor amintite) dată fiind folosirea lui relativ recentă la noi, nu putem trece cu vederea influența onomasticii țărilor apusene, unde Ella este folosit ca nume independent.

vicleim s.n. 1 (folc.) Veche dramă populară de origine creștină, reprezentînd nașterea lui Hristos, jucată la țară, în perioada Crăciunului, de către flăcăi în costume caracteristice; irozi; cîntece sau versuri care narează nașterea lui Hristos. 2 Reprezentație teatrală cu păpuși, avînd ca temă nașterea lui Hristos. • pl. -uri. și (înv., reg.) vifleim, viflaim s.n. /<slav. внтлеемь, gr. βηθλεέμ.

NEAM ~uri n. 1) pop. Totalitate a oamenilor de o anumită naționalitate; seminție; popor; norod. * De ~ (sau de ~ul lui) de origine; de naționalitate. 2) ist. Organizare obștească principală a comunei primitive (bazată pe rudenie de sânge); gintă. 3) Succesiune de generații care provin dintr-un strămoș comun; seminție; familie. * ~ul omenesc specia umană; omenire. Din ~ în ~ din generație în generație. ~ de ~ul cuiva (sau ~ de ~) din tată-n fiu; din moși-strămoși. 4) Persoană de origine comună sau înrudită prin alianță; membru al aceleiași familii; rudă. * A fi (de un) ~ cu cineva a fi rudă cu cineva. A se face ~ cu cineva a deveni rudă cu cineva; a se înrudi. A fi ~ după Adam a fi rudă foarte îndepărtată sau a nu fi rudă deloc cu cineva. 5) înv. Proveniență socială. * De ~ bun (sau ales, mare) se spune despre cineva, care aparținea păturii sociale de sus. De ~ prost se spune despre cineva, care provenea din păturile de jos. 6) Grup de ființe sau de obiecte ce se caracterizează printr-o anumită însușire; fel; categorie; soi; gen; specie. * Cu tot ~ul cu toții câți sunt; împreună. De tot ~ul a) de diferite naționalități; b) de toate felurile; fel de fel. Fără ~ și fără țară se spune despre cineva care nu-și cunoaște originea. /<ung. nem

QING [tsing], dinastie chineză de origine manciuriană (1644-1911), succesoare a dinastiei Ming. În timpul ei țara a cunoscut o expansiune teritorială importantă și un reviriment intelectual deosebit. Cele mai importante domnii au fost ale împăraților Kangxi (Shengzu) (1662-1722) și Qianlong (Gaozong) (1736-1795). A fost înlăturată de revoluția din 1911.

VICLEIM, vicleimuri, s. n. Veche dramă populară de origine creștină reprezentând nașterea lui Isus Hristos, jucată la țară, în perioada Crăciunului, de către flăcăi costumați. – Din sl. Vitleemŭ.

COLONIE², colonii, s. f. 1. (În antichitate) Cetate sau oraș întemeiat de fenicieni, de greci etc. pe teritoriu străin, cu scopuri comerciale, și care, pierzînd cu timpul legăturile de dependență cu metropola, putea deveni oraș de sine stătător; cetate sau oraș construit de romani în țările cucerite și avînd un rol economic, administrativ și militar. ♦ (La romani) Așezare fundată din interes public, situată într-un loc fixat prin lege și condusă de o lege specială; grup de cetățeni organizați și autorizați de statul roman să ocupe (total sau parțial) o așezare, cu teritoriul ei sau să fundeze un oraș nou pe un teritoriu cucerit. 2. Regiune sau țară (de obicei înapoiată) cucerită de un stat expansionist pentru obținerea de materii prime ieftine, pentru desfacerea la prețuri ridicate a produselor fabricate și pentru exportul de capital (exploatarea luînd un caracter deosebit de accentuat în faza imperialistă a capitalismului). Uriașa creștere a mișcării de eliberare națională în colonii, semicolonii și țările dependente împiedică în mare măsură realizarea planurilor criminale ale ațițătorilor la război. CONTEMPORANUL, S. II, 1951, nr. 268, 1/2. 3. (Urmat de determinări arătînd naționalitatea sau locul de origine) Grup de persoane provenind din altă regiune a țării sau, mai ales, din altă țară, imigrate sau strămutate (izolat sau în mase compacte) din locul de origine și menținînd între ele o oarecare coeziune. Colonia armeană din București. 4. Grup de copii trimiși sau aflați în mod organizat la odihnă în stațiuni climaterice sau balneare. Colonia raionului 1 Mai pleacă la Predeal. 5. (Uneori urmat de determinări arătînd componența) Grup de animale de același fel, ducînd viața în colectivitate. Colonie de corali. ▭ Într-o zi a dat de o colonie de maimuțe cu blana roșie. BART, E. 278.

MIC adj. I. 1. Latinizat: Micus în doc. lat. ung. 1202 (Lukinish-Galdi, Doc. p. LVIII); Micou ard. 1216, în doc. lat. ung. (11 – 13 C I 106). 2. Mic mold., 1435 (Glos); – Gălescul (6. Bog); – Ruptură (ib.) și – Craii (Mih 22), redat de I. Bogdan în forma Micu (Ștef); Mic -u, -ul frecv. (Dm), forma fără u se întîlnește mai ales în Ardeal; Mic, frecv., ard. (Paș; M mar). 3. Micul, vlah sec. al XIII-lea (Mori 15); folosit ca pren.: – vlah din Serbia, 1348; – popă, – tătar și – țig. (Ștef); – munt., 1481 (Rel; Glos); – Popșor (13-15 B 76). 4. Derivate: Mic/escu; -ești, -ăuți ss.; Micul/eseu; -ești s. 5. Mica f. (P⁴ fila 26; CL; Sd XXII; Olt; Vel 16 A II 16) etc.; – fam. comite de Bihor, 1201 (11 – 13 C 119); 6. + -uț: Micuț fam. (An Pit 77; Viciu 34) etc.; -ă b. (Sur III); -a (Glos). 7. + -uș: Micuș ard. (11-13 C I 25); – t. (AO XYI). II. Cu alte sufixe onomastice: 1. Micaia t. (Cat) dintr-un n. marital. 2. Mican și -ești ss, Micaci, Duma, 1456 (Dm); – Dima (17 A I 229). 4. Micolă (Dm; Ștef; 16 A III 101; 17 A II 334); ca pren. – (P¹⁴ fila 142;. Sur VII; Isp I¹); – Rohat (C Bog; 16 A I 99). 5. Micotici, 1608 (Sd V 14; 16 A II 173); – Grozea (Ștef; Sur VII); Micoto (16 A II 31) cu o de stil literar. 6. Micoan, Ivan (16 A IV 250). 7. + -ea: Micea (Giur 245); cf, ar. Miča, -u (Fîrș). 8. + -iu: Miciu, dobr. (RI XI 208); -l, Tudose, ard. (Braș). 9. + -șa: Micșa (Moț); Stanciul Micșei (17 B II 216), pentru că -șa este sufix productiv în 1. romînă, de ex: Boc-Bocșa, Focu-Focșa (Focșani) etc. 10. + -șa, -an: Micșan (16 B II 137, 160, III 205, VI 39; Drag 118); -ești s. (Dealu 16); -ii s.; Micșăni s. (Arh). 11. Din alte teme <?): Miclan, T. (Sur XXV); Mictor, buc., act. < Micu + Victor. III. Mic și onomastica slavă. Pașca atribue origine slavă unor derivate de mai sus, folosite în „Țara Oltului”, ca mai probabilă, decît „îndoioasa legătură” cu rom, mic, aceasta pentru că există un slav Mикo, Mикa, pe care Weigand, fără temei, îl dă ca ipoc. din Mihail; Miklosich însă afirmă că „nu știe de unde vine” tema Mik spre a explica pe srb. Mik și blg. Miksa, ceh Mika și Mikul, iar Maretić (Rad vol. 82 pp. 84, 128), adaugă; Mika, Mikul [nume purtate de fapt de către vlahii din Serbia în sec. al XIV-lea], fără etimologie sau explicații ! Dacă există un ipoc. blg. Miko < Mihail, nu este suficient spre a infirma înrudirile date mai sus.

Cristian Prenume frecvente în epoca noastră, Cristián și Cristiána reproduc numele pers. lat. Christiánus, Christiána, la origine adjective derivate de la Christus, prin care erau desemnați adepții noii religii. Numele Christos (de la vb. chriein „a unge”) este de origine greacă și apare în Septuaginta ca o traducere a termenului ebr. mashi’ha „uns”, cunoscut și în română sub forma Mesia. Desemnat prin Iisus zis Mesia, în greacă, necunoscîndu-se exact valoarea elementelor acestei expresii, Mesia, tradus prin Christos, a fost considerat al doilea nume propriu al lui Iisus și folosit ca atare. Forma Christus, preluată de romani, va fi baza de derivare a lui christianus (paralelul gr. christianos, împrumutat de slavi; rom. creștin continuă forma latinească), cuvînt folosit pentru prima oară probabil în jurul anului 43 e.n., la Antiohia și atestat doar de trei ori în textele N.T. În inscripțiile latine din sec. 3 – 4, christianus era un cuvînt comun care, fie înlocuia numele persoanei, fie îl însoțea pe acesta în mod obligatoriu. Secret la început, din cauza persecuțiilor religioase, Christianus apare cu valoare de nume personal distinctiv mai tîrziu, cînd creștinismul devenit religie oficială, în timpul lui Constantin cel Mare, avea deja cristalizat un bogat inventar de nume. În cele din urmă însuși Hristos începe să fie folosit ca nume personal obișnuit, foarte rar în apusul Europei (aici apare însă Iisus, obișnuit în Spania, sub forma Jesus) dar destul de frecvent în sud-estul Europei (de ex. bg. Hristo). La români, Cristián este un vechi prenume, formele sub care apare în cele dintîi documente putînd fi probabil de origine latină, dar modificate sub influența slavă în ceea ce privește tratamentul consoanei -r-. Mulțimea derivatelor, frecvența ridicată și prezența în toponimie sînt dovezi ale vechimii și răspîndirii numelui pe teritoriul nostru. Iată în continuare unele forme pe care le foloseau în trecut românii pentru actualele Cristian și Cristiana (hipoc. frecvent Cristi), de origine cultă: Cîrstian (atestare în 1389; pînă la 1500, în documentele Țării Românești apar nouă persoane cu acest nume, din medii sociale diferite), Cîrstiana (într-un act din 1500); Cărstea, Crăstea, Cîrstea, Crîstea sînt forme uneori doar grafice ale lui Cristea (atestat din anul 1415 și purtat în documentele de pînă la 1500 de 11 persoane); Hristea, Hristan – forme slave de origine grecească; Cristache, Cristel, Cîrstici, Cîrstilă, Cîrstocea, Rista, Ristea, Ristel, Ristică etc. ☐ Engl. Christian, fr. Chréstien, Chrétien, Christian, Christiane, it. Cristian, Cristiana, magh. Krisztian, Keresztely, bg., rus., scr. Hristian, Hristiana etc. ☐ Poetul Johann Christian Friedrich Hölderlin, scriitorul danez Hans Christian Andersen, compozitorul norvegian Christian Sinding etc.

Maria Avînd o largă arie de răspîndire care acoperă Europa, cele două Americi, Australia, o parte a Africii și a Asiei, Maria, cel mai cunoscut și frecvent dintre prenumele feminine, comune unui mare număr de popoare și limbi, continuă în onomastica modernă un vechi nume biblic. Tradițional la vechii evrei, purtat de profetesa Maria, sora mai mare a lui Moise (menționată în Exod), numele în discuție este mult mai bine cunoscut din N.T., unde este purtat de mai multe personaje, celebră fiind Fecioara Maria. Crearea și răspîndirea cultului acesteia este în strînsă legătură cu celebrarea zeiței egiptene Isis (→ Isidor). Răspîndit în epoca elenistică și romană într-o foarte întinsă arie geografică ce includea și Dacia, cultul acesteia a concurat în mod serios creștinismul primitiv; pentru a-l înlătura, a fost instituit cultul Mariei, necunoscut iudaismului și nici creștinismului pînă în sec. 4. Cum se explică formele sub care este cunoscut numele în diferitele limbi vorbite în Europa? În greaca N.T., unul dintre intermediarii prin care s-a răspîndit onomastica biblică, apar două forme: una indeclinabilă, mai frecventă și probabil mai veche, Mariám și o alta declinabilă dar mult mai rară, María, gen. Marias. În textul ebraic este întîlnită însă forma Miryam (de aici prenumele feminin actual Miriam), spre deosebire de forma arameeană Maryam din Targum, considerată de unii specialiști o modificare a primei forme datorate apropierii de cuvîntul arameean mar „domn, stăpîn”. Luînd în considerație că în Septuaginta forma este Mariam și că același tratament – cu a în prima silabă – este propriu arabilor, sirienilor și etiopienilor, unii lingviști cred că forma inițială ebraică era Maryam, introducerea lui i în prima silabă fiind pusă pe seama Massoreților. Trecut din greacă în latină, Maríam (de remarcat obișnuita modificare a accentului) a fost simțit ca un acuzativ, pe baza acestei forme „reconstituindu-se” nominativul María, continuat, uneori cu mici modificări, de franceză, italiană, spaniolă, engleză etc. În mod normal, originea și semnificația originară a acestui nume celebru au fost mult dezbătute de-a lungul timpului; au fost propuse pînă astăzi peste 60 de soluții etimologice, Maria devenind cu siguranță cel mai discutat, dar și cel mai controversat nume. Cum nu ar fi nici posibil și nici util să refacem aici istoria încercărilor etimologice, vom oferi doar două dintre ele. Prima nu este decît una dintre numeroasele curiozități lingvistice, dar a avut o largă audiență în cursul ev. med. Hieronim (sec. 4-5 e.n.), primul traducător al Bibliei în limba latină (traducere cunoscută sub numele de Vulgata), vedea în Maryam un compus din cuvintele ebraice mar „picătură” și yam „mare”, deci „picătură de mare”, redat în latină prin stilla maris. Prin erorile copiștilor textului s-a ajuns la stella maris, ceea ce înseamnă „stea de mare”. N-ar fi exclus ca popularitatea acestei vechi explicații să fi sprijinit într-o vreme răspîndirea numelui feminin → Stela, considerat probabil un sinonim al lui Maria. Ca și explicația propusă de Hieronim, cea mai mare parte a încercărilor făcute pînă astăzi pornesc de la ebraică. Dar, așa cum am văzut mai sus, numele este atestat prima oară în Exod, și profetesa care îl poartă se născuse în această țară și chiar numele fratelui ei, → Moise, era de origine egipteană. Pornind și de la aceste elemente ale legendei, tot mai mulți specialiști consideră astăzi că Maryam nu aparține fondului onomastic ebraic, ci acelui egiptean. Din acest punct de vedere, mult discutatul nume ar putea fi pus în legătură cu verbul mrj (numai structura consonantică a cuvîntului), care în vechea egipteană însemna „a iubi” (în coptă merit „iubit”) sau chiar cu un nume personal ca mrj-imn (în coptă Merit Amun „iubit de Amon” – în religia vechilor egipteni Amon era considerat marele rege al zeilor). Maryam ar putea continua chiar pe acest mrj-imn (de unde actualul prenume Mariana); o altă soluție fiind interpretarea lui ca un derivat cu sufixul feminin ebr. -am de la mrj(t). Dacă legătura etimologică dintre Amon și Maria este justă, s-ar putea încerca și o aproximativă cronologie a numelui, cel puțin în ceea ce privește perioada generalizării lui. La origine un mic zeu local, în cultul căruia se păstrează și urme ale unor ritualuri agricole, Amon din Teba urcă în vîrful panteonului egiptean și este pus alături de Ra în timpul dinastiilor a 11-a și a 12-a (anii 2100 – 1800 î.e.n.) cînd statul se reunifică în jurul Tebei. Probabil în această perioadă se răspîndiseră și formațiile teoforice în care apare numele zeului. Preluat de evrei din egipteană, numele se răspîndește prin intermediar grec și latin la toate popoarele europene creștinate, devenind în cele din urmă cel mai cunoscut prenume feminin de sursă biblică. În apusul Europei, Maria apare în izvoare încă din sec. 4, dar stabilirea exactă a frecvenței în inscripțiile latine nu este posibilă, întrucît numele biblic se confundă cu forma de feminin a unui frecvent nume gentilic roman → Marius, cu care nu are nici o legătură etimologică. Deși cultul Fecioarei avea o largă răspîndire și popularitate în Occident, numele de botez Maria nu se generalizează decît destul de tîrziu. În Germania nu se produce înainte de sec. 16 și este legat în bună măsură de Reformă, care aduce o profundă modificare și în onomastică. În Franța, la sfîrșitul sec. 14, Maria era departe de a fi curent, iar în Elveția, unde astăzi este foarte popular, nu apare înainte de 1511, frecvența lui crescînd considerabil de-abia în sec. 17 – 18. În bună parte această situație se explică prin faptul că numele era atît de respectat, încît atribuirea lui curentă ar fi fost o impietate. Acest statut de tabu onomastic îl avea Maria, de exemplu, în Spania (→ Carmen). Ca o curiozitate vom aminti că și numele actualei capitale a Argentinei poate fi pus în legătură cu unul dintre culturile dedicate Mariei; cunoscutul călător spaniol Pedro de Mendoza numește așezarea întemeiată de el la 1536 pe malurile fluviului La Plata, Nuestra Senora del Buen Aire, – de aici Buenos Aires, după numele unei biserici din Sevilla, închinate Fecioarei „vînturilor bune”, ocrotitoare a navigatorilor cu pînze. Toate aceste nume își datorează popularitatea inițială legăturii lor motivate cu Maria; dar în sfera de atracție a acesteia au intrat și altele cu care nu se poate stabili nici o legătură etimologică sau istorică, ca Marius, Marian etc., considerate în mod greșit, datorită asemănării formale, corespondentele masculine ale lui Maria. Un alt fapt specific onomasticii apusene este folosirea numelui Maria alăturat de un alt nume de botez masculin, pentru băieți, astfel explicîndu-se prenumele duble de tipul Jean-Marie, Jose-Maria, Fernando-Maria, Xavier-Maria, Rainer-Maria etc. Și în sfîrșit o cifră ilustrativă pentru frecvența numelui în apusul Europei; în a doua jumătate a sec. 18, în Anglia, 25 %dintre femei erau numite Mary. În răsăritul Europei, Maria nu a avut niciodată statut de tabu. La români, deși atestările documentare nu apar înainte de sec. 15, numele este cu siguranță mult mai vechi. Probabil el a fost folosit chiar de populația romanizată și în parte creștinată de la nordul Dunării, înaintea contactului cu slavii. Dată fiind însă lunga perioadă slavonă din istoria culturii noastre, Maria nu poate fi considerat decît o formă de influență slavă, manifestată fie pe cale cultă, fie pe cale populară. Cel mai frecvent prenume feminim românesc, Maria are și o bogată familie de variante, derivate și hipocoristice, împrumuturi mai vechi sau mai noi ori creații pe teren românesc, toate folosite în mod curent și astăzi: Maia, Mara (poate avea și altă origine), Mari (franțuzism puțin folosit), Marica, Rica, Maricica, Cica, Maricuța, Cuța, Marieta (împrumutat din fr. Mariette, curent din secolul trecut), Marița, Rița, Marițica, Marula, Marușca, Mașa, Mărie, Mărioara (Oara), Măriuca, Măriuța, Uța, Măruța, Măruca, Meri [cu accent pe i] (împrumut recent din engleză), Mia, Mica, Mimi, Mioara, Mira, Mița etc. ☐ Engl. Mary, fr. Marie (Marielle, Mariette, Marion, Marionette), germ. Maria (Mizzi, Mia, Mimi, Ria etc.), it., port., magh., bg., rus etc. Maria, sp. Mária. ☐ Maria I Stuart, regină a Scoției, Maria Tudor, regină a Angliei, Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului romano-german, Maria Antoaneta, regină a Franței etc.; scriitoarea engleză Mary Ann Evans (sau George Eliot), Maria Sklodowska Curie, Marie Joliot-Curie. În combinație cu un prenume masculin numele a fost purtat și de François-Marie Arouet (sau Voltaire), Marie Henri Boyle (sau Stendhal), Marie Joseph Chénier, Rainer-Maria Rilke, Carl Maria von Weber, André-Marie Ampère etc. ☐ Viața celebrelor regine Maria Stuart și Maria Tudor i-a inspirat pe Schiller, respectiv pe V. Hugo; Marion Delorme – eroina dramei romantice cu același nume de V. Hugo și a romanului Cinq-Mars de A. de Vigny; Marie Arnoux din Educația sentimentală de Flaubert, Maria Chapdelaine, eroina romanului cu același nume de Louis Hémon, Marion Bloom sau Molly din romanul Ulysse de J. Joyce.

Radu De veche tradiție în onomastica noastră, frecvent și cu largă răspîndire, Radu face parte dintre numele pe care românii le-au împrumutat de la slavi (dată fiind popularitatea de care s-a bucurat mai ales în regiunile sudice ale țării, trebuie luată în considerație în primul rînd influența slavă de sud, bulgară și sîrbo-croată). Aparținînd fondului antroponimic slav, numele în discuție este la origine un hipocoristic de la personalele compuse cu elementul rad- „bucuros” (ca în bg. radost, rus. radosti „bucurie”): Radomir și Radimir (pentru semnificația lui -mir, → Cazimir), Radoslav și Radislav (slava „glorie”, de aici și rom. slavă), Liuborad (liub- „iubire, dragoste”) etc. Atestat pentru prima oară în documentele Țării Românești la 1351, Radu este cu siguranță mult mai vechi decît primele acte care s-au păstrat pînă astăzi, o dovadă concludentă în acest sens fiind frecvența deosebit de mare cu care apare în perioada veche. Dacă luăm în considerație fem. Rada (prima purtătoare a acestui nume în documente este mama domnului Radu cel Mare), compusele Radomir (prima atestare în anul 1389), Radoslav (din 1392), derivatele Rădei (din 1469), Rădiniță, Raicul (din 1495), ajungem la concluzia că din cele 98 de persoane care apar în actele muntenești din sec. 14-15 (este vorba de numele care încep cu R-), 80 purtau un nume ce aparține temei Rad- (numai Radu erau 64 de persoane!). Deosebit de numeroase sînt derivatele din Rad-, împrumutate sau create pe teren românesc: Radeș, Radan, Radeț, Radici, Radina și Radna (cunoscute și cu valoare toponimică), Radoe, Radoiță, Rados, Radoță, Radovan (în toponimie, Radovanu), Rădac, Rădaia, Daia (și în toponimie), Dăița, Rădea, Rădei, Rădel, Rădicu, Rădilă, Rădin (din toponimul Rădinești), Rădița, Rădișor, Rădocea, Rădoica, Doică (de aici Doicești), Răducu, Ducu, Răducă, Răducan, Răducea, Răduică, Duică, Rădulea (acesta a fost apropiat de germanicul Radwulf, → Raul, lucru inadmisibil pentru onomastica noastră), Răduleț, Rădulin, Răduș, Răduț, Duță etc. Dintre numele amintite, numeroase sînt și astăzi folosite ca prenume, celelalte putînd fi întîlnite ca nume de familie sau în toponimie (de ex. Rădăuți este tot un derivat din Rad-). Situîndu-se mereu printre numele frecvente, Radu a avut o perioadă de regres prin sec. 18-19, cînd în inventarul prenumelor noastre încep să pătrundă tot mai multe neologisme. Radu și derivatele sale fiind prin excelență laice, nu trebuie trecută cu vederea nici concurența numelor calendaristice, care au eliminat cea mai mare parte a numeroaselor nume de origine slavă (mai ales hipocoristice). Elementul hotărîtor al persistenței în timp a lui Radu este fără îndoială tradiția, extrem de puternică și în domeniul antroponimiei; folosit inițial probabil în familiile boierești, devenit nume specific voievodal în Țara Românească (între c. 1377-1669 a fost purtat de nu mai puțin de 12 domni) și aureolat de legendă prin figura lui Radu Negru „descălecătorul de țară”, prenumele în discuție își recapătă vechea strălucire în secolul nostru, alături de → Basarab; Bogdan; Dan; Decebal; Vlad etc., astăzi la modă datorită capacității de a evoca trecutul glorios al strămoșilor noștri. ☐ Bg. Rad, Rado, Radan, Radei etc., compusele Radislav, Radoslav, Radomir, rus. Radim, Radimir, Radislav, Radmila, Radomir etc., magh. Rado (în unele cazuri poate fi de origine germanică), Radiszlo, Radomir, Radvany etc. ☐ Cei 12 domni ai Țării Românești sînt: Radu I, c. 1377 – 1388, Radu II Chelul, Radu cel Frumos, Radu cel Mare, Radu de la Afumați, Radu Rădica, Radu Paisie, Radu Ilie, Radu Mihnea, Radu Șerban, Radu Iliaș și Radu Leon; demni de menționat mai sînt cronicarii munteni Radu Greceanu și Radu Popescu, pictorul de biserici Radu Zugravu etc. ☐ Un cunoscut personaj al literaturii române interbelice este Radu Comșa, eroul romanului Întunecare de Cezar Petrescu.

ARMENIA 1. Republica ~, stat în Europa în S Transcaucaziei; 29,9 mii km²; 3,28 mil. loc. (1989). Limba de stat: armeana. Cap.: Erevan. Orașe pr.: Leninakan, Kirovakan, Ecimiadzin. Pop. Urbană: 68 la sută. Este împărțită în 37 de raioane. Cuprinde NE Pod. Armeniei, culmi ale Caucazului Mic cu alt. max. 4.090 m (vf. Aragaț) și depr. L. Sevan. Climă temperat continentală uscată, cu precipitații de 400-500 mm/an. Pr. rîu este Araks (care formează granița cu Turcia și Iran) cu afl. său Razdan. Peste 100 de lacuri, cel mai mare fiind Sevan (1,4 mii km²), de origine tectonică, la 1.903 m alt. Peste 20 la sută din supr. țării este ocupată de păduri de fag și stejar. Resurse de subsol (cu rezerve restrînse): molibden, cupru, plumb, zinc. Ind. A. produce energie electrică (14,5 miliarde KWh, 1986), mașini unelte și strunguri, echipament energetic, produse electrotehnice și electronice, aluminiu, concentrate de cupru și molibden, mat. de constr. și ciment, cauciuc sintetic, mase plastice, acid sulfuric, fire și fibre chimice, țesături de lînă și mătase, încălțăminte, conserve, vin și coniac. Terenurile arabile care ocupă c. 16 la sută sînt cultivate cu grîu, plante tehnice (sfeclă de zahăr, tutun) și legume. În valea rîului Araks se cultivă bumbac și orez. Mari supr. de livezi și vii (240 mii t. struguri, 1986). Este dezvoltată creșterea animalelor pentru carne și lapte: bovine (0,9 mil. capete, 1987), ovine și caprine (1,9 mil. capete, 1987). C. f.: 870 km. Căi rutiere: 7,6 mil. km. Gazoducte dinspre Azerbaidjan și Gruzia. Turism în M-ții Caucaz și stațiuni climaterice. Exportă: concentrate neferoase, produse electrotehnice, chimice, bunuri industriale de consum, produse textile și alim. (vin, coniac, conserve de fructe, țigarete) și importă materii prime și semifabricate, mijloace de transport, combustibili ș.a. Istoric. Pe terit. A., locuit din timpuri străvechi, s-au stabilit armenii (mieln. 1 î. Hr.), unul dintre cele mai vechi popoare din Asia Anterioară. În condițiile dispariției puternicului stat sclavagist Urartu (sec. 9-6 î. Hr.) s-au pus bazele Regatului armean, care la scurtă vreme a căzut în stăpînirea Ahemenizilor (sec. 6-3 î. Hr.), și apoi, a Seleucizilor (sec. 3-2 î. Hr.), sub forma a două satrapii: A. Maior în est și A. Minor în vest. După înfrîngerea Seleucizilor de către romani (190 î. Hr.), Artașe (Artaxias I) proclamă independența A. Maior, își ia titlul de rege și fondează o dinastie, în timpul căreia Regatul armean a atins apogeul puterii și expansiunii terit., mai ales sub domnia regelui Tigran al II-lea cel Mare (95-55 î. Hr.). Începînd din sec. 1 î. Hr., A. a fost obiectul unei acerbe rivalități între Roma și Regatul parților. În sec 3-4, relațiile feudale devin predominante. În 301 s-a adoptat creștinismul, A. fiind primul stat în care acesta a fost declarat religie oficială. Pe fondul unor grave crize social-politice, în 387, A. a fost înpărțită între Persia Sasanidă și Roma; pe o mare parte a terit. A. s-a exercitat autoritatea Persiei. În sec. 7-15, pe terit. A. a avut loc invazia arabilor, bizantinilor, selgiucizilor și mongolo-tătarilor. În sec. 11-18, A. a devenit obiectul tendințelor expansioniste ale Imp. Otoman și Persiei (în 1639, A. este definitiv împărțită: V țării a fost încorporat Imp. Otoman, iar E – Persiei). În urma războiului ruso-persan (1826-1828), A. răsăriteană a fost anexată la Rusia. În a doua jumătate a sec. 19 s-a intensificat lupta împotriva Imp. Otoman care a practicat față de populația armeană o politică de exterminare în masă (1895-1896; 1915-1916), însoțită de un mare exod al unei mari părți a armenilor. În împrejurările evenimentelor revoluționare din Rusia (1917), puterea a fost preluată de dașnaci (membrii ai partidului armean Dașnaktutiun), A. fiind ocupată, în același timp, de trupele anglo-turce. La 29 nov. 1920 s-a constituit R.S.S. Armeană: din 12 mart. 1922, în componența Republicii Sovietice Federative Socialiste Transcaucaziene; la 5 dec. 1936, A. a intrat în cadrul U.R.S.S., ca republică unională. Pe fondul tensiunilor interetnice, autoritățile guvernamentale armene revendică instituirea suveranității de stat asupra reg. Nagorno-Karabah (creată în 1923 și aflată în componeneța Azerbaidjanului), cu populație majoritar armeană. La 7 dec. 1988, în A. s-a produs un devastator cutremur de pămînt, soldat cu mari distrugeri de valori materiale și zeci de mii de pierderi de vieți omenești. La 23 sept. 1991, Parlamentul A. în urma unui referendum a adoptat Declarația privind independența A. 2. Pod. Armeniei, podiș în Turcia, Iran și Armenia, limitat la N de Caucazul Mic și la S de M-ții Taurus Armean, acoperit de roci vulcanice. Alt. med.: 1.650 m. De aici izv. rîurile Kura, Araks, Tigru și Eufrat. Din 1988, cînd s-a declanșat conflictul, mii de oameni și-au pierdut viața în luptele dintre A. și Azerbaidjan pentru controlul enclavei Nagorno-Karabah (care și-a declarat independența în 1991), zonă locuită preponderent de armeni, dar aflată pe teritoriul Azerbaidjanului. În 1992, o comisie internațională a fost însărcinată cu găsirea unor căi de rezolvare a conflictului, în timp ce luptele continuă și fac noi victime.

RWANDA [ruánda], Republica Ruandeză (Republika y’u Rwanda; Républica Rwandaise; Republic of Rwanda), stat în Africa de Est ecuatorială; 26.338 km²; 8,4 mil. loc. (2005). Limbi oficiale: rwandeza (kinyaRwanda), franceza și engleza. Religia: creștină (romano-catolică 51%, protestanți 28,8%, alți creștini 2,1%) 81,9%, islamică 7,9%, credințe tradiționale 9%, alte credințe 1,2%. Capitala: Kigali. Orașe pr.: Gitarama, Ruhengeri, Butare, Gisenyi. Este împărțită în 12 prov. Situată în inima Africii, fără ieșire la mare, R. are un relief înalt dat de un podiș (1500 m – 2000 m) înclinat spre E și dominat de munți vulcanici (alt. max. 4.507 m în Mt. Karisimbi, în masivul Virunga). În V țării la granița cu R.D. Congo se află depr. lacului Kivu ce se înscrie pe linia Marelui Graben est-african. În R. (la S de Ecuator) își are originea Kagera, unul dintre izvoarele Nilului. Situată în apropierea Ecuatorului țara are – datorită alt. ridicate – un climat subtropical, cu temperaturi medii anuale de 18°C și precipitații între 1.000 și 1.500 mm/an; vf. Karisimbi este adesea acoperit de zăpadă. Vegetația dominantă este savana, pădurile acoperind mai puțin de 10% din supr. țării. Fauna include lei, leoparzi, rinoceri, zebre, felurite antilope ș.a., animale ocrotite în cele două parcuri naționale – Kagera (fondat în 1934, 250.000 ha) și Volcans (cu 7 vulcani și în care sunt protejate gorilele de munte). Resurse de subsol – gaze naturale, casiterit, wolfram, niobiu, tantalit, aur. Țara are cea mai mare densitate a populației de pe continentul african (312 loc./km²), R. se numără între statele cele mai sărace ale lumii, având ca principală ramură economică agricultura predominant de subzistență. Se cultivă (2004), manioc (912 mii t), cartofi (1,1 mil. t), batate (908,3 mii t, locul 2 pe glob, la prod./loc.), taro, sorg, porumb, orez, grâu, fasole, mazăre, trestie de zahăr, soia, ceai, cafea, arahide, banane (plantain, 2,41 mil. t – locul 3 pe glob), piretrum (1.000 t, locul 3 pe glob). Producția agricolă nu reușește să asigure consumul intern, R. importând o bună parte din produsele alimentare necesare. Creșterea animalelor – bovine, ovine, caprine, porcine – este apanajul pop. tutsi, în timp ce cultura plantelor este specifică pop. hutu. Produse industriale: energie electrică (167 mil. kWh, 2002), staniu (metal 200 t, 2002), produse chimice, ciment, cherestea, mobilă, încălțăminte, zahăr, lapte, unt. bere ș.a. În prod. de energie electrică atrage atenția ponderea deținută de hidrocentrale (97,7%) – una din cele mai ridicate la nivel mondial. Sunt prelucrate primar și principalele resurse de subsol (minereurile de staniu și wolfram). Metalele rare (niobiu, tantal) au devenit în ultimii ani principalul articol de export. Infrastructura căilor de comunicații este marcată de absența căilor ferate și calitatea redusă a celor rutiere (doar 8,3% din cei 12000 km sunt asfaltați). Principalul aeroport (al capitalei) poate primi orice tip de aeronavă. Poziția geografică (cel mai apropiat port se află la 2000 km) creează dificultăți suplimentare redresării economice după perioada tragediei interne de la mijlocul anilor ’90 ai sec. 20. Balanța comercială este deficitară, importurile acoperind doar 40% din valoarea exporturilor (2005). Turismul este în fază incipientă în pofida unui potențial remarcabil oferit de cadrul natural, dar dezvoltarea sa este periclitată, în mare măsură, de instabilitatea internă. Principalele zone și obiective: parcurile naționale, cascada Ndaba (cu o cădere de 100 m), în apropierea orașului Kibuye, pădurea Nyungwe (arie protejată); capitală țării Kigali, orașul Butare (principalul centru cultural al R.) micile orașe stațiuni de pe malul L. Kivu ș.a. Moneda: 1 franc R. = 100 centimes. Export (2001): niobiu și tantal (45,2%), ceai (25,6%), cafea (20,1%), piei, casiterit ș.a. Pr. p. (2004): Indonezia (64,2%), China (3,6%), Germania (2,7%). Import (2001): bunuri de investiții (22,1%), produse agro-alimentare (19,4%), combustibili (18,7%), semifabricate (18,1%) ș.a. Parteneri (2004): Kenya (24,4%), Germania (7,4%), Belgia (6,6%), Uganda (6,3%), Franța (5,1%). – Istoric. Pe terit. R., populat de triburile autohtone de agricultori sedentari hutu (wahutu, bahutu) de origine bantu, pătrund, în sec. 15-16, triburile de păstori nomade tutsi (watutsi, batutsi) de neam hamit, care, deși sunt minoritari (10-15% din totalul populației țării), reușesc să se impună ca pătură politică hegemonică. Statul creat de ei cunoaște în vremea regelui Kigeri II Rwaabugiri (c. 1865-1895) o epocă de înflorire, dar în 1899 este ocupat de trupe germane și inclus în colonia Africa Germană de Est. În 1916, terit. R. este ocupat de trupe belgiene și și formează împreună cu Urundi (azi Burundi) între 1922 și 1962, Teritoriul Rwanda-Urundi, sub mandat al Societății Națiunilor (din 1946, sub tutelă a O.N.U.), încredințat spre administrare Belgiei. Atât Germania cât și Belgia, cele două puteri coloniale, au menținut neschimbate structurile social-politice din epoca precolonială, care au perpetuat rolul hegemonic al populației tutsi în societate. Sub presiunea mișcării de eliberare națională, condusă de liderii etniei hutu, Grégoire Kabyibanda și Joseph Habyarimana, are loc, printr-un referendum (2 oct. 1961), abolirea monarhiei și proclamarea R., rep. autonomă, iar la 1 iul. 1962, rep. independentă; președinte fiind ales. G. Kabyibanda. Viața politică a țării a fost marcată de confruntări sângeroase (1959, 1963, 1990, 1992, 1994) între etniile hutu (majoritară) și tutsi (minoritară), în care s-au implicat și țările vecine: Uganda, Tanzania, Burundi și R.D. Congo, soldate cu zeci și sute de victime. În urma unei lovituri de stat militare, puterea este preluată, la 5 iul. 1973, de către generalul Juvénal Habyarimana care încearcă o politică de detensionare a conflictelor interetnice, dar se lovește de intransigența cercurilor tutsi din exil. Acestea, regrupate în Frontul Patriotic Rwandez (FPR), încearcă, venind din Uganda, să preia, în oct. 1990, puterea în R. prin forța armelor, dar sunt înfrânte de unități belgiene, franceze și congoleze sosite în ajutorul guvernului rwandez hutu. Din 1993, sunt reluate operațiunile militare ale rebelilor tutsi pe terit. rwandez, apropiindu-se treptat de Capitală. Prăbușirea, la 6 apr. 1994, în momentul aterizării pe aeroportul din Kigali, a avionului care-l transporta pe președintele R., J. Habyarimana, și pe cel al statului vecin Burundi, devine semnalul declanșării unui adevărat genocid împotriva populației minoritare tutsi (în perioada apr.-iul. 1994, c. 1.000.000 de oameni, reprezentând 3/4 din populația tutsi a țării a fost masacrată de către conaționalii hutu). În urma ofensivei victorioase a rebelilor tutsi din Frontul Patriotic Rwandez, la 19 iul. 1994, este instalat la Kingali o nouă conducere a țării – președinte Pasteur Bizimunga (de etnie hutu) și prim-min. Faustin Twagiraramungu. La 6 apr. 1995 se deschide, la Kingali, primul proces în vederea judecării celor 30000 de persoane aflate în detenție sub acuzația de participare la masacrele din 1994. Pentru a elimina acest pericol, forțele rwandeze sprijină rebeliunea armată izbucnită în R.D. Congo împotriva dictatorului Laurent Désiré Kabila, aliatul milițiilor hutu refugiate pe teritoriu congolez, iar Tribunalul internațional, constituit de O.N.U. la Arusha (Tanzania), a trecut la judecarea oficialităților hutu acuzate de genocidul din 1994. Soldați hutu din taberele de refugiați din R.D. Congo și o nouă „Armată Populară de Eliberare a Rwandei”, a etniei hutu, inițiază noi incursiuni pe terit. R., declanșând alte masacre, în pofida politicii de reconciliere promovată de noile autorități de la Kingali. După demisia lui Pasteur Bizimungu, Paul Kagame (de etnie tutsi), este ales de către Parlament, în mart. 2000, președinte al statului. Prin referendumul din mai 2003 se validează cu 93% noua Constituție a țării, care prevede garantarea securității și democrației, în perspectiva evitării conflictelor sângeroase dintre etniile tutsi și hutu. Republică prezidențială.

ȚIGĂNEASCĂ s. f. (< adj. țigănesc, -eacă < țigan, cf. sl. ciganinŭ, rus. țâgan + suf. -ească): limbă indiană vorbită de țigani, populație răspândită în foarte multe țări. Țiganii au aparținut grupului indian de nord-vest; ei au pornit ca nomazi și s-au împărțit prin secolul al V-lea e. n. în două ramuri: una asiatică (țiganii din Palestina) și una europeană. Prima dată au venit în Bizanț și în Balcani (secolul al XII-lea), ajungând mai târziu în Moldova (în timpul lui Alexandru cel Bun), în Germania și în Franța (secolul al XV-lea). Unele cronici vechi i-au numit faraoni, deoarece s-au dat drept egipteni, descendență care nu avea nici o acoperire. În Transilvania au fost împământeniți și îndrumați să meargă la școală, ca și în celelalte două provincii românești, odată cu dezrobirea lor de pe latifundiile boierești, unde lucrau alături de țăranii clăcași români, în timpul domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la stăruințele deosebite ale marelui său ministru Mihail Kogălniceanu. În multe sate din Muntenia, Moldova și Transilvania, țiganii s-au dovedit secole întregi meseriași pricepuți, lucrând ca fierari, potcovari, căldărari, lingurari, lăutari și chiar bijutieri (cei de la orașe practicând nenumărate alte meșteșuguri). Contribuția lăutarilor țigani la culegerea, păstrarea și răspândirea cântecelor noastre populare, a folclorului în general și a celui lăutăresc în special, este unul din marile merite ale acestei etnii din țara noastră. Țiganii europeni au ajuns până în America, iar în ultimele decenii pe toate continentele. Se estimează că în toată lumea se află circa două milioane de țigani, care aparțin la trei religii diferite: creștinism, mahomedanism și iudaism. Limba țigănească a suferit de-a lungul timpului multe transformări atât în vocabular, cât și în structura ei gramaticală, după țara în care locuiesc, încât în momentul de față țiganii din diferitele țări nu se înțeleg între ei. Din limba lor au intrat multe cuvinte în argourile folosite în țările Europei, iar uneori chiar în limbajul familiar. Cuvintele de origine țigănească barosan, biștari, a hali, a mangli, mișto etc. sunt de mult folosite în diferitele medii sociale de la noi. Limba țigănească a devenit obiect al cercetării lingvistice din România prin contribuția adusă, în acest sens, de Al. Graur.

expatria [At: NEGULICI / V: (înv) esp~ / Pzi: ~iez / E: fr expatrier] 1 vt (C. i. persoane) A obliga să-și părăsească patria de origine Si: a exila, a surghiuni Vz a expulza, a deporta. 2 vr A părăsi patria de origine pentru a se stabili (definitiv sau temporar) în altă țară Si: a emigra, a se exila Vz a se refugia. 3 vr (Pex; rar) A se depărta.